DEVIANÞA

1. Natura devianþei. Tipuri de devianþã

Devianþa reprezintã orice act, conduitã sau manifestare care violeazã normele scrise sau nescrise ale societãþii ori ale unui grup social particular (RÃDULESCU). Reprezentând un tip de comportament care se opune celui convenþional sau conformist, devianþa poate fi definitã în douã moduri: în raport cu codurile legale formale (definiþia legalã, juridicã) ºi în raport cu normele sociale ºi culturale (definiþia socialã).

a) Definiþia legalã (juridicã)Toate societãþile condamnã anumite comportamente. Omorul, violul,

incestul, trãdarea de þarã ºi furtul sunt, în general, considerate reprobabile în majoritatea societãþilor. În societãþile industriale avansate, aceste acþiuni sunt prohibite prin coduri legale formale ºi existã pedepse pentru cei care le comit. Astfel de acþiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe lângã aceste delicte grave, multe societãþi considerã ºi alte comportamente drept violãri ale normelor legale; acestea includ acþiuni cum sunt încãlcarea legilor de circulaþie, tulburarea liniºtii, purtarea unei arme ascunse ºi, mai recent, intrarea în datele unui calculator strãin, modificarea sau ºtergerea acestor date.

Delicvenþa juvenilã se referã la violarea normelor legale de cãtre cei care sunt sub vârsta la care legea trateazã oamenii ca adulþi. Pe lângã legile care definesc anumite acte drept delicte, indiferent cine le comite, existã altele care sunt specific legate de vârstã. “Starea de neascultare” ºi “chiulul de la ºcoalã” sunt printre comportamentele care îi aduc pe tineri, nu pe adulþi, în contact cu poliþia ºi tribunalele.

Devianþã existã în toatã lumea, în ciuda faptului cã normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penalã este adoptatã de diferitele state, precum ºi de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimã într-un stat (de pildã, cumpãrarea unei arme personale) poate sã nu fie consideratã crimã în altul. Ceea ce este considerat devianþã în sensul legal variazã nu numai de la societate la societate, ci ºi de la zonã la zonã în cadrul societãþilor industriale mari.

b) Definiþii socialeDelictul este uºor de definit ca o formã deviantã de comportament. Mai

greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adicã, cele care violeazã normele sociale, dar nu codul legal. Sã dãm douã exemple: pânã recent, purtarea cerceilor era consideratã nepotrivitã pentru bãrbaþi. În anii ºaizeci ºi ºaptezeci, mulþi tineri au renunþat la aceastã convenþie ºi, în mod sfidãtor, purtau pãrul lung, iar tineretul, în general, se îmbrãca evident mai neglijent (deseori blugi vechi ºi tricouri) decât era considerat corespunzãtor. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societãþii, dar nu erau o ameninþare suficientã pentru ordinea socialã încât sã fie definite drept delicte.

Pe baza acestor definiþii se pot identifica mai multe feluri de devianþã.

1

Astfel (CUSSON):– infracþiuni ºi delicte;– sinuciderile;– consumul de droguri;– transgresiunile sexuale;– devianþele sociale;– bolile mentale etc.

Alþi autori (MERTON, MOSCOVICI) considerã cã devianþa se referã la:– devianþii culturali;– transgresorii;– indivizii cu tulburãri de comportament º.a.

2. Teorii explicative referitoare la devianþã

Explicaþiile de ce oamenii se angajeazã în acte deviante s-au situat de la cele biologice ºi psihologice pânã la cele mai sociologice. Aceste explicaþii diferite îºi au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele comportamentului uman, ci ºi la modul în care comportamentul deviant ar putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi discutate separat.

Explicaþiile biologice ºi psihologiceÎntr-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi

forþe supranaturale. Oamenii acþionau în moduri iraþionale, pentru cã erau posedaþi de “diavol” sau de “spirite rele”. În secolul al XIX-lea, aceastã explicaþie cedeazã treptat unei abordãri considerate mai “ºtiinþificã”, bazatã pe cunoaºterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantã explicaþie de acest tip, deºi nu prima, a fost susþinutã de Cezare Lombroso (1876), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deþinuþii la diferite mãsurãtori fizice ºi a constatat cã aceºtia aveau trãsãturi fizice distincte: fruntea îngustã, maxilar ieºit în afarã, pomeþi proeminenþi, urechi mari ºi lãbãrþate ºi mult pãr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivã evoluþionistã, cã criminalii sunt “atavici”, cã sunt subdezvoltaþi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare conceputã cu mai multã grijã, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat cã trãsãturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente ºi la necriminali. Goring a afirmat cã nu existã diferenþe fizice esenþiale între criminali ºi necriminali.

Cu toate acestea, ideea potrivit cãreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat sã aibã adepþi. În 1949, Sheldon a afirmat cã “tipul anatomic” are legãturã cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos ºi atletic) mai degrabã decât ectomorf (înalt, slab ºi fragil) sau un endomorf (scund ºi gras). Principiile generale ale poziþiei lui Sheldon au fost susþinute de cercetãrile soþilor Glueek (1950), deºi ei au afirmat cã tipul anatomic nu este o cauzã directã a criminalitãþii. Dupã pãrerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faþã de alþii ºi ar putea sã reacþioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis cã relaþia între caracteristicile fizice ºi criminalitate este una indirectã.

Recent, unii cercetãtori au afirmat despre comportamentul criminal violent cã poate apãrea când o persoanã are un model cromozomial care conþine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat cã modelul XYY este mai

2

rãspândit printre bãrbaþii criminali decât printre bãrbaþii din populaþia generalã. Dar numãrul de subiecþi studiaþi a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legãturã între prezenþa unui cromozom masculin suplimentar ºi comportamentul criminal. Recent, Wilson ºi Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia cã factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal ºi cã mediul social joacã un rol important în promovarea sau inhibarea oricãrei influenþe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.

Explicaþiile sociologice. Teoriile despre microniveluriAsocierea diferenþialã. Ideea cheie în spatele teoriei asocierii

diferenþiale (sau teoria transmiterii culturale) (Sutherland, 1940) este cã, principial, criminalitatea este învãþatã în cursul socializãrii. Prin interacþiunea cu “cei importanþi”, indivizii îºi dezvoltã tipuri de idei, atitudini ºi valori care îi fac mai mult sau mai puþin dispuºi sã se conformeze normelor sociale. Dacã oamenii se angajeazã sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare mãsurã de natura influenþei ºi de timpul pe care îl petrec cu aceia care susþin ºi modeleazã comportamentul deviant.

În teoria asocierii diferenþiale, devianþa este un rezultat obiºnuit al prezenþei unei subculturi deviante prin care oamenii învaþã norme ºi comportamente ce îi împing la acte antisociale. Aceastã explicaþie este o folosire simplã a teoriei învãþãrii în contextul socializãrii. Ceea ce deosebeºte criminalul de necriminal sau deviantul de nondeviant nu este procesul de socializare, ci conþinutul lui; ce este învãþat, nu cum este învãþat. Toþi oamenii pot învãþa valori ºi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce conteazã este frecvenþa contactului cu aceste valori ºi norme, precum ºi intensitatea lor. Un alt factor este vârsta. Tinerii au puþinã experienþã cu care sã evalueze sau sã punã în context aceste idei ºi comportamente. Ei sunt mai vulnerabili la toate felurile de influenþã, inclusiv la cele care duc la comportament delicvent.

Aceastã teorie a fost folositã ºi pentru a explica persistenþa criminalitãþii în comunitãþi speciale sau în mahalale (Shaw ºi McKay, 1942). O datã ce subculturile deviante se dezvoltã, valorile lor, atitudinile, normele, tehnicile ºi comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin faptul cã sunt modelaþi de criminali. Mai mult, aceste valori ºi comportamente sunt transmise generaþiilor viitoare prin socializare.

În felul acesta, comunitãþile speciale devin pepiniere pentru comportamentul criminal generaþie dupã generaþie. Teoreticienii ºcolii de la Chicago apreciazã cã oraºul modern are întotdeauna arii de delicvenþã (Shaw, McKay), dupã cum urbanizarea are ºi consecinþe nedorite (HALBWACHS – urbanismul dubleazã sinuciderile).

Deºi ideea despre comportamentul deviant ºi/sau criminal care este învãþat ca orice formã de comportament a câºtigat o largã acceptare, teoria asocierii diferenþiale a fost consideratã incompletã. Aceastã teorie nu rezolvã nicãieri problema de ce anumite activitãþi sunt definite criminale. Orice teorie cuprinzãtoare trebuie sã rezolve ºi aceastã problemã.

Teoria controlului. Walter Reckless ºi colegii sãi (1956) s-au concentrat asupra problemei de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicatã, unii tineri nu ajung delicvenþi. Ei susþin cã dezvoltarea unei imagini “bune” despre sine a unei persoane serveºte ca sã-l “izoleze” de subcultura delicventã înconjurãtoare.

3

Cel mai general punct de vedere al teoriei controlului se referã la comportamentul criminal ce rezultã din lipsa unui control intern, efectuat de individ, ºi din lipsa unui control extern, efectiv ºi adecvat, efectuat de societate. Ideea centralã este cã ceea ce trebuie explicat nu este deviaþia, ci “conformismul”. Conformismul rezultã din mecanismele de control intern ºi extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?

Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmã cã integrarea comunitãþii ºi legãturile sociale puternice îi fac pe oameni sã accepte normele ºi valorile comunitãþii lor ºi sã se conformeze acestora. Hirschi (1969) a avansat ideea cã legãturile sociale puternice au câteva caracteristici definitorii.

Ataºamentul implicã legãturi puternice cu anumiþi indivizi din comunitate. Relaþii cu alþi oameni importanþi îi determinã pe indivizi sã ia în considerare sentimentele ºi preocupãrile acestora, fãcându-i, dupã toate probabilitãþile, sã acþioneze în moduri “responsabile”.

Angajamentul, sau investiþia oamenilor în societate, le tempereazã comportamentul. În anii ’60, un strigãt mobilizator al celor care susþineau schimbarea socialã era “nu aveþi încredere în nimeni peste treizeci de ani”. Ideea fundamentalã a acestui slogan era cã oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normã întreagã, ceea ce îi fãcea sã aibã un interes faþã de sistemul existent ºi, astfel, era mai puþin probabil ca ei sã doreascã sã-l schimbe. Era mai probabil ca ei sã se conformeze valorilor ºi normelor sociale existente decât oamenii mai tineri.

Implicarea în activitãþi nedeviante ºi cu oameni nedevianþi, afirma Hirschi, lasã mai puþin timp pentru comportament delicvent.

Sistemele de credinþã împãrtãºite leagã laolaltã membrii comunitãþii ºi le întãreºte rezistenþa la acþiuni deviante.

Deºi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferenþiale, prin faptul cã pune accentul pe importanþa controlului intern ºi a integrãrii sociale a comunitãþii, el este, de asemenea, incomplet. Teoria controlului, de pildã, pare incapabilã sã explice crima gulerelor albe, activitãþi delictuale (e.g., delapidare) comise de oameni cu statut superior ºi, aparent, “respectabili”, care sunt bine integraþi în comunitãþile lor. De asemenea, aceastã teorie nu ajutã la explicarea comportamentului celor integraþi în subculturi deviante, în care legãturile sociale puternice ºi normele sociale nu sunt privite favorabil de societatea mai mare.

Astfel, problema nu este numai integrarea în comunitate, ci ºi natura sistemului de credinþe al acestei comunitãþi. Legãturile puternice ale comunitãþii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant. Teoria nu rezolvã problema de ce oamenii se angajeazã într-o formã de devianþã ºi nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacã un rol în explicarea devianþei, dar nu poate sã se menþinã singurã.

Teoria situaþionalã. O serie de cercetãtori considerã cã analiza situaþiilor oferã un rãspuns adecvat problemelor legate de geneza devianþei. În aceastã concepþie situaþia reprezintã ansamblul circumstanþelor externe care precedã ºi însoþesc comiterea unui act deviant ºi care fac ca acest act sã fie mai mult sau mai puþin realizabil, mai mult sau mai puþin profitabil, mai mult sau mai puþin riscant. Existã astfel o convergenþã la un moment ºi într-un loc date a circumstanþelor materiale favorabile executãrii unui act deviant (ipoteza posibilitãþii):

4

– obiceiuri de viaþã care “invitã” la producerea unor comportamente deviante din partea altora;

– vulnerabilitatea þintelor;– accesul potenþialilor devianþi la “tehnica” necesarã.

În acest sens, un interes aparte în sociologia devianþei ºi sociologia culturii o prezintã mass-media (devianþa observatã – producþii de film etc care pot stimula imitaþia).

Explicaþiile sociologice: teoriile despre macroniveluriTensiunea structuralã. Unele explicaþii ale devianþei se

concentreazã asupra forþelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentul pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se referã la o situaþie în care normele tipice care ghideazã comportamentul nu mai sunt adecvate sau eficiente. Efectul anomiei constã în reducerea capacitãþii societãþii de a structura un comportament adecvat. Pe aceastã bazã, Merton (1938) susþine cã devianþa se naºte dintr-o tensiune structuralã, care rezultã din lipsa unei relaþii clare între scopurile susþinute cultural ºi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este cã, deºi indivizii aflã, prin procesul de socializare, ce aºteaptã societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili sã atingã acele scopuri, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildã, oamenii aºteaptã sã aibã succese pe plan profesional ºi financiar. Dar nu toþi oamenii pot avea “succes” în aceºti termeni. E mai puþin probabil ca unii indivizi fãrã mijloace de a ajunge la o educaþie superioarã sau la o instruire specializatã sã aibã “succes”. Aceastã situaþie duce la un sentiment de anomie.

Merton defineºte patru tipuri de adaptare deviantã. Inovaþia, când o persoanã acceptã scopurile culturale standard, dar nu acceptã mijloacele, sancþionate social, de atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care foloseºte “informaþii de la o persoanã care are acces la informaþii confidenþiale”, pentru a face afaceri cu acþiuni ºi obligaþiuni). Ritualismul se referã la situaþii în care persoanele care nu acceptã sau par sã nu înþeleagã scopul cultural totuºi acþioneazã în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura cã toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). Marginalizarea descrie situaþia persoanei care a abandonat atât scopurile, cât ºi mijloacele aprobate cultural (e.g., vagabondul, cel care pãrãseºte societatea). În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reuºeºte sã accepte scopurile ºi mijloacele aprobate cultural ºi le înlocuieºte cu alte scopuri ºi mijloace (e.g., revoluþionarul sau cel care protesteazã pentru drepturi civile).

Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultãþii este în structura socialã ºi în culturã, nu în individ. Astfel, este deosebit de util sã se explice devianþa în clasa de jos, în care cãile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puþin accesibile. De asemenea, teoria tensiunii structurale explicã mai eficient comportamentele deviante specifice (e.g., cei care se implicã în furt) decât devianþa, în general. Totuºi, este mai puþin folositor sã înþelegi devianþa socialã necriminalã sau crima “gulerelor albe”.

Capitalismul ºi teoria conflictului. Rãdãcinile teoriei conflictului îºi au originea în concepþia marxistã potrivit cãreia orânduirea capitalistã, un sistem economic caracterizat mai degrabã prin proprietatea privatã decât prin proprietatea statului asupra mijloacelor de producþie, a repartiþiei ºi a schimbului de bogãþii, este sursa criminalitãþii. Întrucât controlul asupra

5

resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe oameni sã se angajeze în comportament criminal, fie ca sã obþinã ceea ce ei cred cã ar trebui sã aibã (muncitorul “exploatat”), fie sã pãstreze sau sã dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îºi are originea direct în competitivitatea inerentã capitalismului, cu accentul sãu de profit, ºi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca sã se menþinã cel puþin la un nivel minimal de existenþã.

Quinncy (1974; 1980) afirmã cã proprietarii mijloacelor de producþie, capitaliºtii, controleazã sistemul legal; ci definesc ca fiind delict sau crimã orice faptã ce le-ar ameninþa privilegiile ºi proprietãþile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din aceastã perspectivã, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, bãutura, angajarea în legãturi sexuale ilicite) sunt considerate cã ameninþã valorile muncii intense ºi sobrietatea pe care se bazeazã structura capitalistã.

În mod similar, Spitzer (1980) evidenþiazã cum autoritatea capitaliºtilor asupra aparatului legal le permite sã-l foloseascã la controlarea celor care ameninþã funcþionarea capitalismului. De pildã, el afirmã cã, întrucât cei care furã ameninþã proprietatea celor bogaþi, acest comportament ar putea fi definit delictual. Mai mult, el propune ca proprietarii, capitaliºtii, sã joace ºi un rol cheie în a-i defini devianþi din punct de vedere social pe cei care nu vor sã efectueze munca necesarã pentru a face sã funcþioneze maºinãria capitalistã sau pe cei care nu aratã respectul cuvenit faþã de autoritate, o cerinþã importantã în organizaþiile ierarhice capitaliste. Pe de altã parte, cei al cãror comportament sprijinã sau ilustreazã modul de viaþã capitalist (e.g., individualiºtii neînduplecaþi, implicaþi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaþi ca modele în contrast cu devianþii.

Teoria conflictului aplicatã devianþei sugereazã modalitãþi prin care structura economicã a societãþii influenþeazã sfera politicã, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizeazã sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale ºi nu în individ.

Totuºi, ºi ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune cã bogaþii sunt atotputernici; cã ei sunt liberi sã defineascã orice vor ca fiind criminal sau deviant. Aceastã teorie ignorã consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrâng libertatea de acþiune a capitaliºtilor.

De asemenea, clasa “capitalistã” nu este întru totul de acord în privinþa intereselor sale ºi a modurilor de a le apãra. Dacã aceastã afirmaþie nu ar fi adevãratã, nu ar exista legi împotriva trusturilor care împiedicã anumite companii sã controleze evenimentele dupã bunul lor plac.

O altã problemã cu teoria conflictului este cã ignorã devianþa în societãþile în care nu existã o inegalitate importantã. Crima ºi devianþa existã chiar ºi în þãrile care au redus în mod drastic inegalitãþile printre membrii lor.

La fel ca celelalte teorii despre cauzele criminalitãþii, perspectiva conflictului ne îmbogãþeºte cunoºtinþele despre devianþã, dar nu ne oferã o explicaþie completã.

Teoria reacþiei sociale sau de marcaj. Una dintre cele mai populare explicaþii ale devianþei este, în zilele noastre, teoria reacþiei sociale sau de marcaj (teoria etichetãrii), care considerã devianþa ca fiind incapacitatea de a clasifica anumite acþiuni ca potrivite sau nepotrivite. Deºi asemãnãtoare cu teoria conflictului în privinþa devianþei, aceasta se

6

bazeazã mai puþin pe sfera economicã decât pe puterea indivizilor sau a grupurilor pentru a eticheta comportamentul.

Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacþiei sociale (e.g., Lemert, 1951; Erikson, 1962; Becker, 1963) este cã nici un comportament nu este inerent sau în mod automat deviant. Devianþa reclamã o definiþie. Diverse societãþi (ºi diverse grupuri din cadrul unei societãþi) eticheteazã diferite acte ca fiind deviante. În Statele Unite, de pildã, dacã o persoanã umblã pe stradã în haine zdrenþãroase ºi îndrugã vorbe despre slava lui Dumnezeu, va fi, probabil, ridiculizat, trimis la închisoare sau într-o instituþie pentru boli psihice. În alte societãþi, acelaºi act ar putea inspira respect datoritã naturii sale religioase.

Deopotrivã important pentru aceastã teorie este cã, deºi din când în când toþi oamenii se angajeazã în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacã sunt observate, ele sunt considerate comportamente greºite temporare. Aceasta este numitã devianþã primarã. Ceea ce este important pentru teoria etichetãrii nu este actul însuºi, ci devianþa secundarã, etichetarea publicã ca deviant ºi, ca urmare, acceptarea identitãþii deviante de cãtre persoana care a comis actul. Aceastã acceptare poate fi consideratã ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care schimbã în mod substanþial conºtiinþa de sine a unei persoane ºi o duce la o “carierã deviantã” (Goffman, 1963). Un act de devianþã secundarã poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivã a identitãþii trecute a unei persoane, pentru a-l face sã se conformeze identitãþii prezente.

Teoria reacþiei sociale a fost folositã pentru a explica atât criminalitatea, cât ºi devianþa socialã. Problema identitãþii este esenþialã pentru perspectiva reacþiei sociale, care are rãdãcini în teoria interacþiunii simbolice. Actul deviant e mai puþin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea etichetã afecteazã sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante.

Teoria reacþiei sociale leagã modurile micro ºi macro de abordare a devianþei. Definiþiile devianþei rezidã în definiþiile culturale (macro). Dar aplicaþiile acestor definiþii au loc prin interacþiunea personalã cu alþii ºi joacã un rol semnificativ în identitatea individualã (micro). Aceastã teorie este utilã în prezentarea devianþei ca un proces social mai degrabã decât un proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit. De asemenea, ea constituie o modalitate utilã de a privi comportamentele definite ca violãri atât ale normelor legale, cât ºi ale celor sociale.

Teoria reacþiei sociale are câteva limitãri. Cercetarea aratã cã unii criminali se angajeazã în practici criminale sau deviante (e.g., furturi din magazine) chiar dacã nu sunt prinºi ºi niciodatã expuºi unei identitãþi bazate pe devianþã secundarã (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-ºi schimba mai degrabã comportamentul decât de a-l continua. În final, existã oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaºi plãtiþi) ºi în diverse tipuri de instituþii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninþare pentru ei înºiºi sau pentru alþii ºi nu pentru cã acþiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind greºite.

3. Caracteristicile sociologice ale deviantului

7

Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de specialitate ºi referitoare la situaþia din þãrile dezvoltate/industrializate – oferã numeroase date interesante pentru analiza ºi, mai ales, pentru predicþia fenomenului deviant.

Este surprinzãtor de dificil sã identifici tipurile de persoane care comit crime sau au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente rãmân neînregistrate, deseori pentru cã victimele nu sunt identificate sau nu figureazã în rapoartele birocraþiei. De fapt, Departamentul de Justiþie al Statelor Unite estimeazã cã ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raporteazã. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referã la cei care au fost prinºi, iar în unele cazuri doar la cei care au fost condamnaþi. Pe scurt, datele asupra criminalilor sunt de aºa naturã încât caracterizãrile tipurilor de oameni care comit crime trebuie sã fie experimentale.

Vârsta este asociatã cu crima ºi cu comportamentul deviant. Criminalii ºi/sau devianþii sunt relativ tineri; cei mai mulþi sunt adolescenþi sau puþin trecuþi de 20 de ani. Acest grup de vârstã explicã mai mult de 40% din crimele violente ºi aproximativ jumãtate din toate delictele împotriva proprietãþii. Pe de altã parte, este mai probabil ca delictele gulerelor albe sã fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstã.

Genul este, de asemenea, asociat cu crima ºi/sau delicvenþa. Dupã toate probabilitãþile, bãrbaþii comit delicte împotriva proprietãþii de aproximativ patru ori mai mult decât femeile ºi cam de nouã ori mai multe crime violente. Aceastã diferenþã între ratele delictelor este datoratã mai multor factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este esenþialmente o infracþiune masculinã, iar prostituþia o infracþiune femininã. De asemenea, agenþii care aplicã legea deseori sunt mai ºovãielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bãrbaþii. Pe mãsurã ce drepturile femeilor ºi ale bãrbaþilor devin egale, s-ar putea ca diferenþa în ratele delictelor lor sã scadã (Adler ºi Adler, 1979).

Clasa socialã joacã un rol în devianþã/infracþiune. O mai mare parte dintre delicvenþi/deviaþi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie ºi cea de sus. Totuºi, victimele crimelor de asemenea provin disproporþionat din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaþi ºi condamnaþi e mai mare pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socialã este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infracþiuni de “stradã” (e.g., tâlhãrii, atac la persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Pe de altã parte, delictele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc ºi de sus.

Rasa este implicatã în infracþiune într-un mod copleºitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestaþi decât proporþia lor din populaþie. În 1986, când aceºtia constituiau 12% din populaþie, ei formau cam 28% din arestãri pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietãþii ºi 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaþii al Statelor Unite, 1987). Totuºi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, existã o relaþie între clasa socialã ºi rasã care afecteazã rata criminalitãþii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaþi decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai micã pentru americanii africani decât pentru albi.

8

4. Implicaþiile sociale ale devianþei

Sociologii nu vãd devianþa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuitã unui anumit comportament faþã de relaþiile ºi procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate ºi legiferate de stat, noi numim violarea lor “crimã”. Alte definiþii sociale formulate mai puþin clar deseori fac ca diferite forme de comportament sã fie considerate “ciudate”, “excentrice”, “deosebite” sau “trãsnite”. Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni sã evite persoana asociatã cu ele sau sã insiste ca acþiunile persoanei ofensatoare sã fie limitate în vreun fel.

Stigmatul socialUn numãr de forme de comportament deviant necriminal poartã cu ele

un stigmat social, o identitate negativã convingãtoare. În societatea noastrã, boala mintalã poartã un asemenea stigmat, aºa cum poartã handicapul fizic, invaliditatea ºi chiar bolile fizice (e.g., SIDA). Comportamentul forþat, fie cã implicã jocurile de noroc, folosirea drogurilor sau mâncatul, este deseori definit deviant ºi de aceea stigmatizeazã persoana care se angajeazã în el. Pe scurt, oamenii neconvenþionali sunt consideraþi devianþi. Definirea oamenilor neconvenþionali mai degrabã ca “devianþi” decât “deosebiþi” afecteazã serios modul în care alþii trateazã astfel de indivizi ºi, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung sã se considere ele însele.

Devianþa ºi societateaDurkheim (1895) precizeazã cã devianþa existã în toate societãþile. El

afirmã cã, departe de a fi anormalã, devianþa este o trãsãturã necesarã tuturor societãþilor ºi îndeplineºte câteva funcþii importante. Definiþiile sociale ale devianþei marcheazã graniþele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce societatea considerã cã este o acþiune corectã ºi potrivitã. Etichetarea actelor ca deviante întãreºte forþa moralã a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacþia societãþii la comportamentul deviant deseori mãreºte solidaritatea socialã, unind oamenii în spatele acelei reacþii.

Devianþa poate servi societatea, ducând la schimbarea socialã. Devianþa prezintã alternative la normele ºi valorile existente. De pildã, potrivit lui Merton, inovaþia este o formã de devianþã care poate fi consideratã nu numai pozitivã, ci ºi absolut necesarã dacã o societate nu vrea sã stagneze. Cei definiþi devianþi la un moment dat pot deveni eroii viitorului. Oamenii care au luptat sã dea femeilor dreptul de a vota au fost consideraþi devianþi la vremea aceea, dar astãzi noi considerãm normal dreptul de a vota al femeilor ºi îi lãudãm pe cei care s-au luptat sã-l obþinã.

Devianþa, aºadar, este comportamentul care diferã de cel obiºnuit ºi tradiþional. Dacã acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciazã; el depinde ºi de zona specificã în care apare. Pe scurt, devianþa este rezultatul unui proces social.

Criminalitatea ºi delicvenþa juvenilã rezultã din violarea legilor ºi sunt douã forme de devianþã definite legal. Devianþa socialã, pe de altã parte, se referã la acþiuni care violeazã normele sociale, deºi nu necesarmente legale.

9