Despre clopot

1

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOC ŞI DESPRE C L O P O T Moto: „Signaclocca, vivos voces, mortuos plango et fulgura

frango“, adică „Dangătul clopotului cheamă pe cei vii, plânge pe cei morţi şi alungă fulgerele“. Preot Ioan Iubi ţi credincioşi, Cuvântul clopot vine din limba slavonă klapati = a lovi. El poate fi

socotit instrument muzical, fiind emiţător de sunete. Are forma unei cupe alungite cu partea largă deschisă şi întoarsă în jos. Partea superioară este închisă, rotunjită şi în interiorul ei, pe centru, este ataşată o bară mobilă de metal, care în partea de jos este rotunjită ca un bulb. Aceasta se numeşte „limba clopotului“. Mic sau mare, clopotul are aceeaşi formă. Şi clopoţelul cu care se suna recreaţia la şcoală şi clopotul cel mare din turla Bisericii sunt construite după acelaşi model, deosebindu-se doar scopul pentru care sunt turnate (lucrarea clopotului se numeşte turnare). Clopoţelul sună prin agitare. Clopotele mari de la Biserică se leagă cu o frânghie de limbă, frânghia se trage şi izbeşte limba de pereţii clopotului şi prin izbiri repetate, într-un anumit ritm se produc sunete de o muzicalitate armonioasă şi diversificată potrivit scopului pentru care se trage clopotul. Clopotele au o anumită sonoritate rezultată dintr-o anumită mişcare a lor, atunci când se anunţă începutul Sfintei Liturghii. Alt sunet au când vestesc moartea şi slujba înmormântării unui credincios. Atunci clopotele se trag la răstimpuri până la înmormântarea

Despre clopot

2

lui, ca să vestească şi celorlalţi credincioşi din parohie că unul dintre ei a plecat, să-i îndemne să se roage pentru el (de aceea se zice: „Dumnezeu să-l ierte!“ ) şi ca să le aducă aminte de moarte.

Glasul clopotului mai simbolizează şi trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi învierea morţilor, pentru Înfricoşata Judecată de apoi: „ Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini“ (Matei 24:31). Sunetul clopotului în noaptea Învierii este solemn şi triumfător, chemând pe credincioşi la bucuria universală a înfrângerii morţii.

Clopotele au mai avut şi alte funcţii? Chiar dacă au fost destinate iniţial serviciului Bisericii, clopotele au

avut în cadrul comunităţii diferite funcţii de utilitate publică. În evul mediu, conform unui vechi obicei, diferite pericole publice (incendiu, atac războinic etc.) se vesteau bătându-se clopotul în dungă.

Ele mai aveau rolul de a rememora anumite evenimente. Astfel, în Transilvania, după 1546, dată când turcii conduşi de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, au fost înfrânţi în înaintarea lor spre Europa, la Belgrad, de Iancu de Hunedoara, s-a luat obiceiul de a se bate clopotele zilnic, la ora prânzului, în amintirea acestei victorii (Magazin istoric nr. 5/1981). Menirea clopotelor este sintetizată într-un dicton latin, astfel: „Sinaclocca vivos voco, mortus plango et fulgura frango“ („Dangătul clopotului cheamă pe cei vii, plânge pe cei morţi şi alungă fulgerele“). În afara Sfintei Biserici, clopotele se folosesc în instituţiile publice laice (şcoli, internate, cazărmi, închisori...) în scopul de a anunţa anumite ore fixe legate de activităţi specifice (începutul şi sfârşitul activităţii, ora de masă, adunarea etc.).

Scurt istoric despre clopot Se crede că clopotele au fost folosite prima oară în Campania

(Italia), iar cel care le-a introdus în Biserică ar fi fost episcopul Paulin de Nolla, din Campania (secolul al V-lea). Din Italia, clopotele au fost

Despre clopot

3

aduse de călugării scoţieni în Franţa. Folosirea lor s-a generalizat în tot Apusul, prin secolul al VII-lea, iar din secolul al IX-lea s-au introdus şi în Răsărit. Clopotele Bisericii sunt mari şi mici. Ele sunt atârnate de grinzi solide de lemn sau metal şi sunt aşezate în turla Bisericii sau în construcţii exterioare. Greutatea clopotelor este determinată de mărimea lor. Cel mai greu clopot din lume se află în interiorul Kremlinului, numit şi clopotul ţar, greu de 213,5 tone (Magazin istoric nr. 5/1981). Clopotele erau cunoscute încă din antichitate de către babilonieni, egipteni, chinezi. Ele erau folosite în diferite scopuri. Grecii se serveau de clopote la vânzarea peştelui. Romanii anunţau deschiderea băilor publice prin sunetul clopotelor. Evreii în timpurile străvechi erau chemaţi la serviciul divin, pe care îl săvârşeau în Cortul Sfânt şi apoi în Templu, prin sunetul trâmbiţei. Turcii în schimb nu întrebuinţează nici clopot, nici toacă, nici trâmbiţe. Imamul (un fel de preot în religia musulmană, fiindcă musulmanii nu au preoţi) se urcă în minaret (turnul moscheii) şi de acolo îi cheamă pe credincioşi la rugăciune folosind cuvinte din Coran: „Veni ţi, veniţi la rugăciune, Alah este Dumnezeu adevărat şi Mahomed singurul său profet“. În Biserica orientală clopotele s-au introdus abia în secolul al IX-lea. Ducele Veneţiei a trimis în dar împăratului bizantin Mihail al III-lea, 12 clopote pe care le-a aşezat în Biserica patriarhală „Sfânta Sofia“ (vezi imaginea din dreapta).

Acele clopote scoteau sunete puternice şi frumoase, care puneau în picioare toată lumea creştină din Constantinopol. Credincioşii se îndreptau voioşi şi plini de evlavie către Sfintele Biserici unde luau parte la dumnezeieştile slujbe. Acestor instrumente, introduse treptat în Biserica occidentală şi orientală, li s-a dat denumirea de „Clopote de adunare“. Până la introducerea clopotelor, mijlocul de anunţare a credincioşilor pentru participare la cultul Bisericii a fost toaca.

Despre clopot

4

Ce însemnătate simbolică are toaca?

Toaca de mână este o scândură cam de vreo 3-4 metri lungime şi de vreo 7-10 centimetri lăţime. Toaca este portabilă sau fixă, din lemn sau din metal, se bate cu un ciocănel sau cu două. După cum se vede în fotografia din stânga, toaca este purtată de un călugăr sau o călugăriţă, ţinând-o de mijloc şi bătând cu un ciocănaş în ea. Sunetul de toacă este semnalul de adunare a creştinilor, precum sunetul goarnei sau al trompetei este semnalul de adunare al oştirii.

Bătrânii povestesc că Noe în timpul potopului, plutind deasupra apelor cu corabia, dimineaţa dădea drumul păsărilor cerului s ă zboare. Seara, înaintea nopţii sau când observa semnele furtunii, bătea toaca să se adune în corabie şi astfel să scape de pieire. Păsările care nu ţineau seama de sunetul toacei şi nu veneau la corabie, erau prinse de noapte sau furtuni şi învăluindu-se, cădeau pradă valurilor uriaşe ale potopului. La fel ca şi păsările acelea păţesc şi creştinii care nu vin la Sfânta Biserică atunci când aud glasul toacei şi al clopotelor.

Sunetul pe care îl dă toaca închipuie sunetul ce a ieşit din lovirea cu ciocanul în cuiele bătute în mâinile şi picioarele Mântuitorului când L-au pironit pe cruce. Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că sunetul toacei închipuie trâmbiţa arhanghelului care va suna la a doua venire a Domnului Hristos.

Sunetul toacei mai simbolizează şi trâmbiţa care invită pe creştini a se lupta prin priveghere şi rugăciune împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi. Înconjurarea Bisericii cu sunetele toacei semnifică predicarea şi răspândirea Evangheliei în toată lumea.

Despre clopot

5

Când ne cheamă toaca şi clopotele la rugăciune în Sfânta Biserică Ortodoxă?

Toaca şi clopotele Sfintei Biserici Ortodoxe ne cheamă la rugăciune de mai multe ori pe zi, dar trei sunt momentele cele mai importante:

► La începutul vecerniei; ► La începutul utreniei;

► La începutul Sfintei Liturghii. De asemenea ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun

creştin, când în Biserică (sau în Mănăstire) vine în vizită canonică arhiereul locului. Clopotele se mai trag şi când vestesc nenorociri (incendii, războaie, inundaţii şi alte calamităţi).

Clopotniţa Clopotniţele sunt construcţii sau încăperi special ridicate pentru

instalarea clopotelor. Numirea de clopotniţă vine de la clopotele pe care le adăposteşte. Clopotniţa poate fi unul din turnurile din faţă, de pe Biserică sau o construcţie specială în apropierea Bisericii (de foarte multe ori la intrarea în curtea Sfintei Biserici), zidită din piatră, cărămidă sau lemn. Cele mai vechi clopotniţe apar în Apus (secolele V-VI, clopotniţa Bisericii paleocreştine Sfântul Martin de Tours, Franţa; San-Apolinarie din Ravena, Italia).

Iubi ţi credincioşi,

„Nimeni nu se poate mântui dacă nu vine cu regularitate la Sfânta Biserică, aşa cum nimeni nu s-a putut mântui din cei care nu au urcat în Arca lui Noe“ (Sfântul Dimitrie al Rostovului).

În Duminici şi în sărbători, clopotele sună cu o voce armonioasă parcă dintr-o lume cerească, cheamându-ne în Sfânta Biserică să înălţăm rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, după modelul rugăciunilor desăvârşite şi purtătoare de biruinţă pe care le-a înălţat Iisus Hristos în

Despre clopot

6

Grădina Ghetsimani. Muzica clopotelor le aminteşte credincioşilor de îndatoririle morale şi religioase, răsunând în sufletele lor ca o chemare venită de sus: Veniţi să vă pocăiţi! Veniţi să vă spovediţi şi să vă împărt ăşiţi! Veniţi să vă mântuiţi! Veniţi... Acei credincioşi care au ascultat glasul clopotului, la a doua venire a Mântuitorului vor auzi glasul acestuia care le va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia Cerurilor cea gătit ă vouă de la întemeierea lumii (Matei 25:34). Celor care n-au luat în seamă chemarea clopotului şi s-au dus la târg, s-au dus la piaţă, s-au dus la cârciumă, s-au dus... vor auzi din gura Mântuitorului: „Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“ (Matei 25: 41).

De câte ori în viaţă nu ne-a întins Hristos mâna salvatoare scăpându-ne din primejdii de moarte, din strâmtorări mari aşa cum a făcut cu Sfântul Petru (foto dreapta) cu toate că şi noi am fost puţin credincioşi şi ne-am îndoit? De ce nu mergem să-I mulţumim aşa cum se cuvine? Apoi îi veţi auzi plângându-se că sunt nefericiţi tocmai pe cei care nu ascultă chemarea lui Dumnezeu. Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât falsa fericire pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină asupra unora totdeauna la timp. „Arde!“, spune vocea „prietenului“ care strigă la miezul nopţii către cel care doarme pe „perna nepăsării“ . Omul înţelept părăseşte casa cuprinsă de flăcări şi îşi salvează viaţa. Omul nebun se vaită în mijlocul focului şi aşteaptă să fie ars odată cu casa lui. Iată ce ne spune Sfântul Macarie cel Mare:

„Când un copil moare în pântecele mamei sale este apoi îngropat în pământ. Astfel pleacă din întuneric în întuneric. Asemenea este şi cu cel care nu participă la Sfânta Liturghie: tr ăieşte în întuneric pe lumea aceasta, iar după moarte merge într-o beznă mult mai întunecată şi mai înfricoşătoare“.

Despre clopot

7

În cartea sa, „Antologie de sfaturi şi îndrumări“, Părintele Porfirie spune că Sfânta Biserică Ortodoxă este fundamentul întregii sale vieţi şi lucrări. Ucenicii săi spun că de cele mai multe ori când vorbea despre Biserică, ochii îi lăcrimau şi zicea:

«În afara Bisericii nu este mântuire. Biserica este dumnezeiască şi omenească. Prin dangătul clopotului to ţi suntem chemaţi să devenim participanţi la energiile necreate ale lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, să ne depăşim finitudinea noastră lumească şi să devenim „cereşti“».

Aşadar, auzind glasul clopotelor să socotim că este „vocea lui Dumnezeu“ Care ne cheamă la Biserică spre înnoirea vieţii şi înălţarea sufletelor prin rugăciuni vii făcute în duh, în adevăr şi în dragoste sfântă. Amin!

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Prof. Gheorghe Safta,

Îndrumător Liturgic, Editura Gimnasium, 2004; Preot prof. Dr. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana, Caransebeş,2001; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Poarta Raiului, Editura Agapis, 2002; Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări , Editura Bunavestire, Bacău, 2005.