MANAGEMENTUL SERVICIILOR PSIHOLOGICE ÎN STRUCTURILE SISTEMULUI SECURITĂŢII NAŢIONALE

CONSTANTIN-EDMOND CRACSNER

Universitatea Ecologică Facultatea de Psihologie

Bucureşti, Româniaedypsy@yahoo.com

Rezumat: Integrarea României în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană a constituit pentru sistemul securităţii naţionale o nouă provocare multidimensională atât în planul ideologic-doctrinar, cât şi în planul organizaţional-funcţional, precum şi la toate nivelurile de tip strategic, operativ şi tactic. În acest context, psihologia, ca ştiinţă şi profesie, s-a aplicat adecvat în structurile sistemului securităţii naţionale, contribuind efectiv la performanţele acestora.

Demersurile întreprinse, pe de o parte, de către universitari, pentru fundamentarea teoretică a psihologiei ca ştiinţă şi, pe de altă parte, de către practicieni, pentru recunoaşterea psihologiei ca profesie independentă, au angrenat, în această efervescenţă demiurgică, şi structurile sistemului securităţii naţionale. Managementul serviciilor psihologice, în acest context, devine o realitate profesională a sistemului securităţii naţionale, dintr-o triplă perspectivă: teoretic-conceptuală, organizaţional-funcţională şi practic-acţională.

Adoptarea la nivel naţional a cadrului legislativ şi normativ de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică a generat o nouă filosofie cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii de psihologie în structurile sistemului securităţii naţionale. În consecinţă, psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale particularizează, într-o manieră specifică, toate competenţele profesionale din alte domenii ale psihologiei, precum: psihologia muncii şi organizaţională; psihologia transporturilor; psihologia serviciilor; consilierea psihologică; psihologia clinică; psihoterapia; psihologia şcolară, educaţională şi vocaţională. Dacă la acestea se adiţionează exigenţele profesionale de ordin metodologic, etic şi deontologic se obţine un tablou exhaustiv al managementului serviciilor psihologice din structurile sistemului securităţii naţionale.

Cuvinte cheie: psihologie aplicată, managementul serviciilor psihologice, structuri de psihologie, securitate

1. SECURITATE. GENERALITĂŢI. DEFINIŢII .

Managementul serviciilor psihologice în structurile sistemului securităţii naţionale reprezintă o componentă esenţială a managementului organizaţional specific, iar abordarea teoretică şi practică a problematicii circumscrise domeniului nu reprezintă un simplu exerciţiu speculativ ci, dimpotrivă, o analiză pragmatică izvorâtă cu necesitate din complexitatea reală şi potenţială a securităţii naţionale şi internaţionale.

Apreciem că, pentru a explica contextual managementul serviciilor psihologice în structurile sistemului securităţii naţionale se cuvine, chiar şi succint, să definim şi să delimităm domeniul de aplicabilitate.

1.1. Securitate individuală, securitate naţională, securitate internaţională

Securitatea priveşte atât individul, cât şi colectivitatea şi se defineşte, pe de o parte, ca „faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa unui pericol” , iar pe de altă parte, ca „stare a relaţiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unor agresiuni” (DEX, 1998, p.969).

Din perspectiva teoriei organizaţionale, securitatea desemnează „starea de echilibru dinamic macrostructural, intra şi intersocioorganizări de acelaşi nivel (stat-stat; structură suprastatală) şi cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate şi dezorganizate şi managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existenţa lor ca entităţi şi posibilitatea lor de reproducere” (Boncu, 1995, p.13).

Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială-individ-grup-stat-alianţe şi se manifestă în toate domeniile vieţii sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural şi altele. Securitatea se realizează de către politică şi trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie acţiune a statului desfăşurată pe baza unui sistem normativ; să fie de competenţa unor instituţii ale statului; puterea politică să fie legitimă şi să primeze supremaţia legii; întemeierea acţiunilor pe un sistem de valori acceptate de către societate; respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările internaţionale la care statul este parte; să nu producă insecuritate altor entităţi. În cuprinsul aparatului categorial specific securităţii intră termeni precum: risc, ameninţare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naţionale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc. Sintetizând, conceptul de securitate semnifică situaţia în care o persoană, grup de persoane, stat, alianţe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înţelegere cu alţi actori, capătă certitudinea că existenţa, integritatea şi interesele lor fundamentale nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate semnifică linişte, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este termenul opus securităţii şi presupune angoasa, sentimentul de pericol şi risc, impresia de a fi ameninţat, libertatea îngrădită (Irimia, Ion, Chiriac, 2004).

Din cele prezentate rezultă că securitatea poate fi abordată din multiple perspective, inclusiv a raportului naţional-internaţional (Dumitrescu, 2002).

Conceptul de securitatea naţională a cunoscut de-a lungul timpului diferite modalităţi de definire şi explicitare, care au evidenţiat, mai mult sau mai puţin, câteva dintre caracteristicile securităţii, fără a avea pretenţia exhaustivităţii, indiferent de principalul curent de gândire fie el pozitivism (abordarea concretă, implacabilă a realităţii), constructivism (securitatea este o construcţie socială subiectiv-obiectivă ce poate fi analizată şi măsurată) sau postmodernism (o abordare eclectică, operaţională, integrativă, a dimensiunilor de ordin politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc.). De la definiţia simplistă şi clasică a securităţii naţionale, prin apologia dimensiunii militare, dată de Walter Lippmann şi publicată în 1962 în studiul “Discord and Collaboration. Essays on International Politics” (apaud Buzan, 2000), care afirma că „O naţiune este în siguranţă în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esenţiale, dacă doreşte să evite războiul şi, poate, atunci când este provocată, să şi le menţină, obţinând victoria într-un război” s-a ajuns la abordarea complexă a securităţii naţionale (Rosenau, 1996, Saperstain, 1996), privită într-un cadru amplu de analiză atât în domeniul militar, cât şi în domeniile non-militare, pentru care rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securităţii, fiecare fiind identificată în funcţie de patru variabile: caracteristica spaţială (local, regional, global),

localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizaţii internaţionale) şi natura obiectului de referinţă (state, naţiuni, principii, mediul înconjurător).

Una dintre definiţiile cele mai interesante referitoare la securitatea internaţională este cea dată de Jozef Balazj (apaud Buzan, 2000, p. 28) care apreciază că „Securitatea internaţională este determinată în fond de securitatea internă şi externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanţele externe. Experţii definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcţia ei esenţială este aceea de a asigura puterea politică şi economică a clasei conducătoare date sau supravieţuirea sistemului social şi un grad adecvat de securitate publică”.

Într-o lume în curs de globalizare, dinamica securitate naţională-securitate internaţională, reprezintă tema majoră a diverselor organisme colective de securitate. Deexemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite, în Carta Naţiunilor Unite, afirmă rezolvarea disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale să nu fie puse în pericol. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic (Manual NATO, 2001) defineşte conceptul de securitate ca o dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri aprincipiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării, prin eliminarea conflictele din politicile lor economice internaţionale şi încurajarea colaborării economice bilaterală sau multilaterală, prin intermediul autoajutorării şi al sprijinului reciproc continue, prin menţinerea şi dezvoltarea capacităţii individuale şi colective de rezistenţă în faţa unui atac armat etc. În acelaşi sens, Uniunea Europeană şi-a definit propria strategie de securitate prin obiectivele Tratatului de la Maastricht, document a cărei premisa afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi, care derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice. Strategia identifică drept vulnerabilităţi încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, iar ca elemente ce pot fi categorisite ca fiind riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate ca fiind terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc. Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004) ce subliniază rolul cooperării şi consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a grupărilor de luptă interarme ale UE). Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană care afirmă, printre altele, că fiecare stat participant are drept egal la securitate şi la neutralitate şi va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe, iar statele nu îşi vor întări

securitatea în detrimentul securităţii altor state. Totodată, se specifică faptul că relaţiile dintre state se vor construi în conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă, iar securitatea fiecărui stat participant va fi inseparabil legată de securitatea celorlalte state, în care abordarea dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii va reprezenta un întreg. Din cele prezentate, atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii partizane ale unui tip de securitate colectivă în care, concomitent, statele cu forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Iată de ce, se poate afirma că, într-o lume în curs de globalizare, siguranţa furnizată de existenţa unei stări de securitate, la nivel naţional, sau lipsa acesteia, afectează într-o oarecare măsură starea de stabilitate la nivel global.

Trebuie spus că, securitatea naţională şi internaţională nu pot exclude securitate individuală, care, de altfel, le generează. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât securitatea grupului din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este ameninţată. Dacă toate grupurile societale doresc să realizeze şi să conserve starea de securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. Suntem de acord că orice analiza de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială şi, totodată că, raportul dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională este doar o falsă problemă, deoarece securitatea, la orice nivel, are ca subiect omul, care transcende toate graniţele (Sarcinschi, 2005). În consecinţă, securitatea individuală poate fi obiect de studiu pentru psihologie.

Securitatea, din perspectivă psihologică, ia în calcul individul în cadrul colectivităţii, altfel spus, omul activ în contextul său familial, grupal, organizaţional. Raporturile particular-general sau individual-colectiv reprezintă, în ultimă instanţă, mediul de (in)securitate în care omul trebuie să se integreze/adapteze existenţial.

Securitatea individului reprezintă în piramida trebuinţelor (Maslow, 1970) un factor motivaţional esenţial pentru devenirea fiinţei umane. De aceea, problema securităţii a preocupat umanitatea de-a lungul existenţei sale, deoarece asigurarea unei vieţi constructive, de progres material şi spiritual, împotriva tuturor agresiunilor din exterior, a apărut ca o necesitate alături de trebuinţele fiziologice, sociale, ale Eu-lui, de autorealizare, cognitive, estetice şi de concordanţă. De asemenea, securitatea individului, din perspectivă psihologică, trebuie analizată în contextul mai larg al structurării motivelor după importanţa şi semnificaţia lor reglatorie în cadrul personalităţii umane, fie că acestea sunt homeostazice, de creştere şi dezvoltare, pozitive (antientopice), negative (entopice), extinseci sau intrinseci (Golu, M., 2002, p.467).

Pornind de la premisa că la baza tuturor acţiunilor stau interesele, unii specialişti (Irimia, Ion, Chiriac, 2004) apreciază că la nivelul individului acestea sunt de ordin axiologic şi ontologic. La nivelul axiologic, individul îşi promovează şi apără valorile: limba maternă; religia strămoşească; cultura; tradiţiile; obiceiurile; simbolurile şi mentalităţile. Din punct de vedere ontologic, la nivelul persoanei, interesele sunt legate de: viaţă; sănătate; avere; statut social; mediu; libertăţi democratice. Securitatea nu poate fi totală pentru nici un individ: o varietate enormă de pericole şi ameninţări pândeşte pe fiecare şi, ca urmare, deşi cei bogaţi se pot distanţa de unele precum foametea, bolile curabile, pericol fizic, violenţa, inechitatea economică etc. ei împart laolaltă cu săracii efectele dezastrelor naturale, bolile incurabile, războaiele nucleare şi îşi crează altele specifice pentru ei precum accidentele aviatice, răpirile, bolile datorate consumurilor excesive, stresul determinat de concurenţă etc. La nivelul indivizilor planează pericolele precum: dezastrele naturale; bolile; sărăcia; degradarea mediului; războaiele. Alături de

pericolele care planează asupra existenţei individului se exercită presiuni determinate de riscurile şi ameninţările: a) fizice (durere, rănire, moarte); b) economice (împiedicarea accesului la muncă sau la resurse, distrugerea sau naţionalizarea proprietăţii, şomajului); c) drepturilor (încarcerare, negarea libertăţilor civile normale, îngrădirea dreptului la opinie şi de mişcare); d) culturale (interzicerea folosirii limbii materne, a simbolurilor şi valorilor specifice, tradiţiilor şi obiceiurilor); e) sociale (marginalizarea, excluderea); f) instituţionale (abuzurile organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, sistemul de relaţii interorganizaţionale şi interumane etc.).

Securitatea individului, pe care unii specialişti (Weissberg, 2003, pp. 3-11 şi Hampson, 2002) o numesc şi securitate umană, include o serie de drepturi şi libertăţi prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: drepturile individuale (dreptul la viaţă, recunoaşterea în faţa legii, protecţia faţă de formele crude sau degradante de pedeapsă, protecţia faţă de discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă etc.); drepturile legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor fundamentale, protecţia faţă de arestul arbitrar, detenţie sau exil etc.); libertăţile civile (libertatea de gândire, conştiinţă şi religie etc.); drepturile de subzistenţă (dreptul la hrană şi la standardele fundamentale de sănătate şi bunăstare etc.); drepturile economice (dreptul la muncă, la odihnă şi la recreere, securitatea socială etc.); drepturile politice (dreptul de a lua parte la alegeri şi de a participa la guvernare etc.). Mai mult, în funcţie de natura drepturilor şi libertăţilor, pot fi sistematizate şi tipurile de ameninţări la adresa securităţii umane: individuale (violenţă fizică, crimă, accidente etc.); comunitare (opresiune, dezintegrare, discriminare etc.); politice (represiune, tortură, violarea drepturilor fundamentale etc.); economice (sărăcie, foamete, lipsa condiţiilor de locuire şi de viaţă, în general etc.); sanitare (boli, condiţii insalubre de trai etc.); ecologice (degradarea mediului, poluare, dezastre naturale etc.). Suntem de acord că, de departe, cel mai important aspect al securităţii umane este reprezentat de calitatea vieţii, care este un concept evaluativ şi reprezintă rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţii, care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane (Sarcinschi, 2005). Se observă că acest concept se referă atât la condiţiile obiective în care se constituie viaţa umană, cât şi la modul subiectiv în care fiecare individ îşi evaluează propria sa viaţă. Cei mai importanţi indicatori şi indici sociali şi sociologici prin care se măsoară condiţiile obiective sunt: a) indicatori şi indici sociali şi sociologici ai locuirii: stocul de locuinţe (numărul de locuinţe ce revin la mia de locuitori, numărul de camere ce revin la mia de locuitori, suprafaţa medie locuibilă ce revine unei persoane etc.); dezvoltarea sectorului de locuinţe (implicarea sectorului public în construcţia de locuinţe, cheltuielile cu infrastructura ce revin unei persoane în decurs de un an în mediul urban etc.); condiţiile de locuit (rata populaţiei urbane, rata populaţiei care trăieşte în zonele afectate de poluare, mortalitatea cauzată de poluarea mediului, rata locuinţelor cu instalaţii de apă potabilă etc.); b) indicatori şi indici sociali şi sociologici ai sărăciei: pragul sărăciei, minimul de subzistenţă, rata sărăciei, prăpastia sărăciei, indicele Sen (procentul din venitul total al populaţiei care ar trebui transferat săracilor, astfel încât veniturile acestora să fie aduse la nivelul pragului de sărăcie), indicele Fishlow (exprimă prăpastia sărăciei, ca procent din veniturile celor nonsăraci, în ideea eliminării sărăciei prin transferuri directe de venituri de la aceştia), coeficientul Gini (măsură a inegalităţii veniturilor) etc.; c) indicatori ai stării de sănătate: rata de morbiditate, morbiditatea pe contingente, accesul la serviciile de sănătate, asigurarea populaţiei cu medici, asigurarea populaţiei cu farmacişti, indicatorul de asigurare cu resurse umane etc.; d) indicatorii libertăţii şi dezvoltării umane: indicatorul libertăţii umane, indicatorul dezvoltării umane; e) indicatori de caracterizare a sistemului de învăţământ: rata de şcolarizare, eficienţa internă a sistemului de învăţământ, calitatea serviciilor educaţionale şi utilizarea resurselor etc. În ceea ce priveşte condiţiile subiective

ale calităţii vieţii, indicatorii clasici sunt: indicatorii calităţii percepute a vieţii, indicatorii de satisfacţie cu viaţa, indicatorul de fericire, indicatorul de alienare etc. (Zamfir, 1998).

Din cele prezentate rezultă că, în general, lipsa condiţiilor minimale de asigurare a înfăptuirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi, în special, calitatea scăzută a vieţii influenţează negativ realizarea securităţii la toate nivelurile şi domeniilesale. Altfel spus, sistemele de securitate naţională, zonală, regională sau globală nu se pot construi în medii în care individul nu se simte protejat. Ignorând această realitate, sistemele nu numai că devin ineficiente, dar, mai devreme ori mai târziu, se prăbuşesc sub greutatea propriilor contraste. Dacă un individ este ameninţat, atunci atât securitatea grupului din care face parte, cât şi a altor comunităţi relaţionate este ameninţată. Dacă toate grupurile societale doresc să realizeze şi să conserve starea de securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securităţii individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanităţii. Suntem solidari cu faptul că orice analiză de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială (Sarcinschi, 2005).

1.2.Cadrul politic şi structural al sistemului securităţii naţionale

Definirea şi explicitarea conceptelor de securitate, securitate individuală, securitate naţională şi securitate internaţională ne asigură o alternativă mai precisă de prezentare a modalităţilor particular-naţionale de realizare a securităţii, cu toate implicaţiile sale de ordin politic şi structural.

În calitatea sa de lege fundamentală a ţării, Constituţia României (2003) reprezintă principalul izvor de drept cu privire la securitatea individuală, securitate naţională şi securitate internaţională. În acest sens, spre exemplu, prezentăm câteva articole semnificative: art. 1 pct.3 consfinţeşte că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate”;   art. 4 pct.2 precizează că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”; art. 10 specifică faptul că „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinatate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”; în titlul II sunt legiferate drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

În această bază, din perspectivă politicului, se elaborează strategia de securitate naţională, care reprezintă documentul ce reflectă opţiunea puterii politice referitoare la securitate şi cuprinde, în general, probleme ce vizează interesele naţionale de securitate, obiectivele politicii de securitate, mediul internaţional de securitate, factorii de risc la adresa securităţii naţionale, direcţiile de acţiune şi resursele politicii de securitate. Actuala Strategie de Securitate Naţională a României are un subtitlu extrem de generos denumit „România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi mai prosperă”. Se apreciază, în document, că România se află „ ... într-un moment crucial al istoriei sale ... şi ... are nevoie de acest proiect naţional realist şi pragmatic, capabil să îmbine armonios iniţiativa individuală cu spiritul civic modern şi cu angajarea responsabilă. Noua strategie de securitate reprezintă un demers major în această direcţie şi este focalizată, din perspectiva finalităţii sale democratice, pe garantarea securităţii individului, a vieţii sale şi a familiei”. De asemenea, ca „ ... factor cumulativ şi de convergenţă transpartinică, securitatea naţională urmăreşte să asigure

starea de normalitate democratică la care aspiră societatea - cetăţenii, comunităţile şi statul - pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii economice, echilibrul social şi stabilitatea politică. Securitatea naţională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; asumarea conştientă a responsabilităţilor; perfecţionarea capacităţii de decizie şi de acţiune a statului; afirmarea României ca membru activ al comunităţii internaţionale”. Din cuprinsul acestei strategii naţionale desprindem câteva obiective şi proiecte politice, precum: realizarea unui viitor sigur şi prosper pentru români; participarea activă la construcţia securităţii internaţionale, promovarea democraţiei, lupta împotriva terorismului internaţional şi combaterea proliferării armelor de distrugere în masă; construirea noii identităţi europene şi euroatlantice a României; realizarea securităţii şi stabilităţii regionale; abordarea sistemică şi cuprinzătoare a securităţii interne; promovarea unei bune guvernări prin administraţie publică profesionistă şi eficientă, justiţie democratică şi combaterea corupţiei; creşterea competitivităţii şi a caracterului performant al economiei; modernizarea instituţiilor care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale; dezvoltarea infrastructurii şi sporirea gradului de protecţie a acesteia şi altele. În concluzie, Strategia de Securitate Naţională a României reflectă o concepţie dinamică şi pragmatică asupra viitorului în domeniul securităţii, fiind un document cadru ale cărui modalităţi de acţiune vor fi adaptate în funcţie de evoluţiile din mediul de securitate.

Din perspectiva structurală, se poate afirma că sistemul securităţii naţionale reprezintă instrumentul prin care se realizează securitatea naţională. Sistemul securităţii naţionale se defineşte ca fiind ansamblul reglementărilor, instituţiilor şi mijloacelor care au rolul de a realiza, proteja şi afirma interesele fundamentale ale României. Abordarea din perspectiva sistemic-structurală a problematicii securităţii naţionale evidenţiază următoarele componente mai importante: apărarea naţională; politica externă; securitatea internă, ordinea publică şi siguranţa naţională; justiţia; comunicaţiile sistemului securităţii naţionale. Toate aceste componente ale sistemului securităţii naţionale funcţionează în baza unor legi organice. Dintre legile care definesc şi reglementează activitatea unor componente ale sistemului securităţii naţionale amintim: Legea nr. 45/1994, Legea apărării naţionale a României Legea 51/ 1991 a siguranţei naţionale, Legea 14/ 1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, Legea 92/ 1996 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. În prezent se consideră că aceste legi nu mai corespund configuraţiei mediului de securitate internaţional şi mai ales necesităţilor din plan intern. Securitatea extinsă şi consolidatăpresupune o abordare nu doar militară, ci o reprezentare a sistemului de securitate dinpunctul de vedere al componentelor sale actuale (politice, economice, societale, ecologice) şi al modului de implementare al politicilor specifice acestui sistem. Noile proiecte legislative actualizează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii României şi în consecinţă şi instituţiile care le gestionează. Astfel, pachetul cu proiectele de legi ale securităţii propune o dublă reformă, nu doar în ceea ce priveşte reorganizarea priorităţilor, ci şi una instituţională. Astfel, Serviciul de Protecţie şi Pază ar trebui să devină Direcţia de Protecţie şi Pază din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar Serviciul de Telecomunicaţii Speciale va fi o Direcţie de Telecomunicaţii Speciale, din cadrul Ministerului Comunicaţiei şi Tehnologiei Informaţiilor. Noile proiectele legislative se centrează pe ideea că asigurarea securităţii cetăţeanului primează într-un stat de drept, democratic. Cetăţenii au dreptul la securitate şi libertate, iar accesul lor în justiţie este total şi neîngrădit. Componentele sistemului de securitate a României acţionează în folosul cetăţenilor, iar personalul care săvârşeşte abuzuri „în numele securităţii” poate

răspunde administrativ, civil sau penal, în baza legii. În contextul noului mediu de securitate, domeniul securităţii naţionale are nevoie de o nouă abordare (sistemică, profundă şi cuprinzătoare), iar instituţiile abilitate trebuie să acţioneze permanent într-un regim de coordonare profesionistă şi eficientă. Ca urmare, reforma sectorului de securitate impune transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de conducere, o mai bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea integrării lor funcţionale în sistemele de securitate internaţională din care România face parte. De asemenea, eforturile vor viza consolidarea şi profesionalizarea controlului civil asupra forţelor care au responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale şi se vor focaliza asupra structurilor, normelor, relaţiilor, misiunilor, instruirii şi resurselor sistemului, cu stricta respectare a principiilor democraţiei, eficienţei şi transparenţei. Având în vedere complexitatea deosebită a acestor obiective, acţiunile vor fi focalizate asupra transformării în următoarele domenii: politică externă; apărare; activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate din cadrul comunităţii naţionale de informaţii. Integrarea conceptuală şi operaţională a tuturor domeniilor şi componentelor în Strategia de Securitate Naţională a României se realizează în coordonarea Ministerului Apărării Naţionale.

2. LOCUL, ROLUL ŞI IMPORTANŢA SERVICIILOR PSIHOLOGICE ÎN SISTEMUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

Afirmăm că, din succinta prezentare a domeniului şi sistemului securităţii naţionale, se poate desprinde complexitatea muncii personalului care încadrează structurile respective. Într-o manieră generală, fără a prezenta detalii cu privire la analiza muncii într-un astfel de sector al activităţii umane, se poate intui cu uşurinţă că unele cerinţe psihologice (job specification) impuse lucrătorilor implică cu necesitate organizarea şi desfăşurarea unei activităţi de psihologie specifice. În cadrul activităţii de psihologie din structurile sistemului securităţii naţionale se pot accesa diverse servicii psihologice de profil sau, altfel spus, psihologia aplicată în sistemul securităţii naţionale se prezintă ca o generoasă ofertă de servicii psihologice în funcţie de scopul, obiectivele, misiunile şi standardele de performanţă specifice.

Din cele prezentate se poate desprinde faptul că serviciile psihologice se concentrează într-un corpus disciplinar distinct şi ocupă un loc bine delimitat (Sîntion, 1980, Cracsner, 2003) atât în organigrama instituţiilor din sistemul securităţii naţionale (ca structură organizaţională), cât şi în evantaiul domeniile funcţionale (ca practică eficientă, alături de aplicaţiile altor ştiinţe).

Rolul serviciilor psihologice se evidenţiază prin centrarea lor acţională asupra individului, pe de o parte normal, evoluat, adaptat şi integrat social, iar, pe de altă parte angoasat, alienat, carenţat patologic. Totodată, serviciile psihologice vizează problemele specifice etapelor dezvoltării personalităţii individuale şi inserţiei sale sociale, dar se concentrează şi asupra vieţii şi activităţii organizaţiei din sistemul securităţii naţionale.

Aliniindu-ne la demersul metodologic de a demonstra că serviciile psihologice au o importanţă deosebită şi un pronunţat caracter aplicativ (Pamplona, 1991, Ferreira, 1992), evidenţiem factorii esenţiali care impun serviciile psihologice, astfel:

activitatea din sistemul securităţii naţionale este orientată pe misiuni, pe obiective de atins, iar orice alte lucruri care nu contribuie la îndeplinirea misiunii sunt secundare;

mediul în care se dezvoltă activitatea din domeniul securităţii naţionale este încărcat de pregătirea pentru apărarea ţării, iar dacă va fi necesar individul trebuie să moară pentru ea;

câmpul serviciilor psihologice nu este definit nici de o tehnică de conjunctură (ex. experimentul) şi nici de o conjunctură de probleme (ex. desensibilizarea), dar are, prin excelenţă, aria şi contextul său de aplicare;

serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale se diferenţiază de aplicarea în alte domenii, prin faptul că în investigaţiile şi aplicaţiile lor sunt afectate de situaţiile contingente, iar mediul de securitate este diferit de mediul civil sau de societatea industrială.

Pentru atingerea obiectivelor, serviciile psihologice din sistemul securităţii naţionale îşi construiesc demersul teoretic şi aplicativ în raport direct proporţional cu instrumentele, metodele şi tehnicile specifice care permit:

discriminarea riguroasă între capacităţile proprii şi condiţiile cerute de procesul de recrutare şi selecţie;

compatibilitatea dintre activităţi şi aptitudini, valorificată în procesul de clasificare;

facilitarea unei bune adaptări la mediul de securitate, asigurarea motivaţiei şi forţei necesare prevenţiei decompensărilor emoţionale şi menţinerea igienei mentale;

condiţionarea problemelor de adaptare la mediul de securitate; argumentarea coeziunii de grup, facilitarea bunelor relaţii umane şi creşterea

contribuţiei la devenirea unui bun lider şi manager în domeniul securităţii naţionale; dezvoltarea aptitudinilor individuale ca un bun randament în executarea

sarcinilor, prin întregul proces de instrucţie şi pregătire; investigarea limitelor operaţionale reducerea stresului etc.

Din cele enunţate anterior, rezultă că, serviciile psihologice sunt, în fapt, aplicaţii psihologice caracterizate printr-o tehnologie proprie, care se foloseşte de psihologia ştiinţifică şi de principiile sale independente, în scopul de a da soluţii la problemele practice. Iată de ce, serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale pot fi considerate ca un microcosmos al câmpului psihologic, care utilizează aproape toate ramurile psihologiei ştiinţifice, respectiv: psihologia organizaţională, industrială, experimentală, fiziologică, clinică, statistică şi ergonomică (Cracsner, 2003).

3. FUNDAMENTE LEGISLATIVE ŞI NORMATIVE

Este ştiut faptul că, spre exemplu, activitatea desfăşurată în mediul militar şi similar acestuia implică, în totalitatea determinărilor sale, apariţia stresului profesional, care poate genera personalului, în situaţii critice, diverse tulburări psihice. De aceea, pentru a mări gradul de rezistenţă psihică şi stabilitate emoţională al personalului militar şi civil, se impune cu stringenţă asigurarea cadrului normativ şi funcţional al activităţii de psihologie în armată şi în celelalte componente ale sistemului de securitate naţională. Necesităţile de ordin normativ, organizaţional şi funcţional au fost prezentate, argumentate şi susţinute, de-a lungul timpului, de numeroşi specialişti (Sîntion, 1975, 1987, 1990, Perţea, 2003, Cracsner 2003, 2005, Turc, 2003).

Serviciile psihologice în structurile sistemului securităţii naţionale îşi regăsesc izvorul de drept în câteva acte fundamentale cu caracter legislativ şi normativ. Serviciile psihologice în sistemul securităţii naţionale se organizează şi se desfăşoară în conformitate cu legislaţia naţională şi sectorială aflată în vigoare.

Legea privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în România stipulează în art. 5 principalele tipuri de activităţi care pot constitui obiectul de activitate al serviciilor psihologice: studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a

altor caracteristici umane; testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor necesare (Legea nr. 213/2004). Hotărârea Guvernului privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea legii mai sus amintite precizează în art. 24 că pot obţine atestatul de liberă practică, prin procedurile specifice Comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, psihologii care desfăşoară unele sau toate activităţile prevăzute la art. 5 din lege în ministerele şi instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi psihologii care, în condiţiile legii, avizează psihologic persoanele care solicită permisul de armă (H.G. nr. 788/2005). Regulamentul de organizare şi funcţionare al comisiei de psihologie aplicată în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale menţionează la art. 4 că atestatul de liberă practică conferă specialistului, printre altele, competenţe în cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului şi a membrilor de familie, conform legislaţiei în vigoare. Având la bază aceste documente existente la nivel naţional, structurile de psihologie din sistemul securităţii naţionale au adoptat diverse acte cu caracter normativ şi/sau metodologic. În acest sens, vom prezenta câteva exemple. În conformitate cu Dispoziţia nr. SMG-14/2002 privind măsurile pentru perfecţionarea sistemului de selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică, precum şi cu Ordinul şefului Statului Major General nr. 274/2002 referitor la aprobarea concepţiei privind activitatea de cunoaştere, selecţie şi asistenţă psihologică s-a instituit cadrul normativ şi organizatoric necesar desfăşurării activităţii de psihologie în Amata României. Ca urmare firească, prin Dispoziţia nr. SMG-30/2006 a fost aprobată Metodologia privind cunoaşterea şi asistenţa psihologică a cadrelor militare şi personalului civil din Armata României. De asemenea, în Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin ordin, se reglementează modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de psihologie din perspectiva obiectivelor, metodelor, competenţelor şi beneficiarilor (Ordinul nr. 257/2007). Şi celelalte componente ale sistemului securităţii naţionale, prin ordine sau dispoziţii interne, şi-au reglementat modul de organizare şi desfăşurare a activităţii de psihologie.

4. PRINCIPIILE ACŢIUNII SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Prin principiile acţiunii serviciilor psihologice înţelegem un ansamblu de consideraţii generale şi esenţiale care fundamentează concepţia privind implementarea psihologiei în sistemul securităţii naţionale. Afirmarea acestor principii generează desprinderea anumitor legităţi care guvernează managementul serviciilor psihologice atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război.

Principiile acţiunii serviciilor psihologice se dezvoltă pe trei axe de coordonate, astfel: a) principii ale organizării şi desfăşurării serviciilor psihologice; b) principii ale cercetării în domeniul serviciilor psihologice şi c) principii ale asigurării serviciilor psihologice.

Principiile organizării şi desfăşurării serviciilor psihologice în sistemul securităţii naţionale (Cracsner, 2003) sunt următoarele:

a. Principiul necesităţii fundamentează ansamblul serviciilor psihologice ca o condiţie esenţială în asigurarea calităţii resurselor umane în concordanţă cu cerinţele şi calităţile specifice posturilor de muncă.

b. Principiul oportunităţii stipulează că serviciile psihologice trebuie asigurate la momentul favorabil, adecvat împrejurărilor şi situaţiei tactice, operative sau strategice, care caracterizează desfăşurarea acţiunilor specifice structurilor din sistemul securităţii naţionale.

c. Principiul operativităţii presupune că serviciile psihologice se execută rapid, expeditiv şi activ în scopul maximizării performanţelor individuale şi organizaţionale.

d. Principiul concentrării efortului serviciilor psihologice, în locul decisiv şi la momentul decisiv, constă în sincronizarea şi concentrarea acţiunilor specifice pentru asigurarea unui nivel maximal al capacităţii psihice pentru luptă a personalului şi coroborează principiile oportunităţii şi operativităţii.

e. Principiul competenţei (centralizării, unităţii de comandă) constă în stabilirea pentru fiecare misiune sau obiectiv a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă modul de realizare a serviciilor psihologice prin forme şi mijloace specifice.

f. Principiul responsabilităţii (cunoscut şi ca principiul definirii clare a obiectivului misiunii) implică asumarea răspunderii de către prestatorii de servicii psihologice cu privire la formele, metodele, tehnicile şi procedeele folosite pentru îndeplinirea obiectivelor şi misiunilor specifice.

g. Principiul eficacităţii presupune luarea acelor măsuri şi realizarea acelor activităţi care să ofere serviciilor psihologice capacitatea necesară obţinerii performanţelor maxime în pregătirea, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor specifice. Acest principiu este cunoscut şi ca principiul economiei de forţe şi mijloace şi constă în stabilirea, distribuirea şi utilizarea judicioasă a tuturor posibilităţilor proprii în raport, pe de o parte, cu necesităţile impuse de scopurile şi obiectivele planificate şi, pe de altă parte, cu rezultatele maxime obţinute prin eforturi, forţe, mijloace şi pierderi minime.

h. Principiul continuităţii sintetizează condiţia permanenţei, în organizarea şi desfăşurarea serviciilor psihologice, începută din perioada de pace şi amplificată pe perioada de război.

i. Principiul proximităţii (descentralizării) presupune folosirea forţelor şi mijloacelor prin adecvarea serviciilor psihologice la situaţiile particulare, reale, specifice fiecărei componente a sistemului securităţii naţionale. Cunoscut în terminologia de specialitate ca principiul libertăţii de acţiune, acesta constă în asigurarea tuturor condiţiilor de autonomie în decizie, planificare şi desfăşurare a acţiunilor proprii şi de limitare sau anulare a posibilităţilor de opţiune şi acţiune ale nespecialiştilor.

j. Principiul simplităţii planurilor şi ordinelor privind asigurarea serviciilor psihologice impune elaborarea unor documente de conducere clare, concise, logice, comprehensibile prin care să se elimine confuzia şi neînţelegerile.

Semnificaţiile cercetării în domeniul serviciilor psihologice trebuie să fie cel puţin de ordin ontologic, epistemic, metodologic şi praxiologic (Cazacu, 1992). Ontologic, pentru că realitatea securităţii naţionale se prezintă sub un triplu aspect: existenţă materială, conştiinţă socială şi conştiinţă individuală, fiecare având universul său specific. Epistemic, deoarece mediul de securitate este procesual, dinamic, plin de tensiuni şi tendinţe, iar personalitatea individului este şi ea relativ procesuală, adaptabilă la obiect, conectată permanent la acţiune. Praxiologic, deoarece cercetătorul din sistemul securităţii naţionale este participant activ la procesul de formare, instruire şi educaţie. Metodologic, întrucât rezultatele cercetării în domeniul serviciilor psihologice trebuie să fie constructive şi optimizatoare pentru procesul specific de instrucţie şi educaţie.

Metodologia cercetării în domeniul serviciilor psihologice adresate securităţii naţionale se fundamentează pe un sistem de principii care îi conferă consistenţă, relevanţă, veridicitate. În literatura de specialitate există diverse formulări asupra principiilor metodologice, dar noi (Cracsner, 2003) optăm pentru următorul sistem de

principii: principiul obiectivităţii; principiul integralităţii; principiul procesualităţii; principiul unităţii contrariilor; principiul analitico-sintetic; principiul explicaţiei cauzale; principiul dezvoltării.

a) Principiul obiectivităţii afirmă necesitatea investigării realităţii mediului de securitate astfel încât să se surprindă esenţialul şi, totodată, să se realizeze tipologii de fapte şi fenomene psihologice şi psihosociologice prin care poate fi explicată şi înţeleasă dinamica securităţii în cadrul unor structuri logice unitare.

b) Principiul integralităţii are în vedere întregul câmp psihologic şi psihosociologic pentru care se face o analiză sistemică, holistă, în scopul cunoaşterii procesului instructiv-educativ al pregătirii pentru apărarea securităţii naţionale şi internaţionale cu toate determinările sale (coexistenţe, dependenţe, corelări, sincronizări, paralelisme); sfera integralului psihosocial trebuie privită prin eşantionarea sa ca sistem de apartenenţă şi spaţiu de atribute, concomitent cu radiografierea sa transversală.

c) Principiul procesualităţii rezumă necesitatea studiilor longitudinale (panel) pentru continuarea unei analize dinamice şi surprinderea adaptării indivizilor la privaţiunile şi chiar vicisitudinile vieţii impuse în structurile sistemului securităţii naţionale.

d) Principiul dezvoltării este strâns legat de principiul procesualităţii şi, coroborat cu acesta, promovează studiul structurării, restructurării, transformării şi creşterii capacităţii serviciilor psihologice oferite beneficiarilor.

e) Principiul explicaţiei cauzale reprezintă trecerea de la coexistenţă la cauzalitate şi se distinge prin evidenţierea relaţiilor sistemice de interdependenţă dintre teoretic şi empiric, dintre înţelegere (comprehensiune) şi explicaţie, dintre cantitativ şi calitativ, dintre judecăţile constatative şi cele evaluative; acest principiu oferă o perspectivă asupra unui continuum ascendent, cu elaborări în zona esenţializării, generalizării, concluzionării şi deschiderii de noi structuri ipotetice în domeniul serviciilor psihologice din sistemul securităţii naţionale.

f) Principiul unităţii contrariilor pune în evidenţă tendinţele şi laturile contradictorii ale faptelor, fenomenelor şi proceselor psihologice şi psihosociologice sub aspectul repetabilităţii şi regularităţii acestora, având rol dinamizator în formarea, dezvoltarea şi perfecţionarea capacităţii psihologice a personalului încadrat în sistemul securităţii naţionale.

g) Principiul analizei şi sintezei se concretizează în studiile de tip molecular şi molar, morfologic şi tipologic, care au permanent în atenţie atât individul, cât şi grupul, adică atât angajatul, cât şi organizaţia din sistemul securităţii naţionale.

Principiile asigurării serviciilor psihologice, în general şi în situaţii critice, în special, derivă din modalităţile tradiţionale de tratament folosite în combaterea traumelor psihice de luptă. Acestea pot fi structutate astfel:

a) Principiul descentralizării sau al proximităţii: cei afectaţi trebuie trataţi la faţa locului.

b) Principiul rapidităţii sau al oportunităţii: măsuri imediate de localizare şi tratare a celor cuprinşi de stres în timp scurt.

c) Principiul simplităţii: urmăreşte rezolvarea trebuinţelor de hrană, odihnă, căldură etc. şi anihilarea altor tulburării fiziologice posibile.

d) Principiul aşteptării: starea celui traumatizat poate fi ameliorată şi prin consiliere psihoterapeutică, prin persuasiune, prin conştientizarea existenţei unei crize temporare.

e) Principiul tratamentului ambulatoriu: îngrijirile medicale pentru cei cu tulburări psihice se acordă la postul de prim ajutor de către medic sau psiholog şi vor fi redaţi luptei în timp scurt.

f) Principiul competenţei sau al centralizării: în situaţiile de urgenţă psihiatrică este necesară prezenţa unui medic psihiatru, datorită greutăţii în clasificarea tulburărilor de natură psihiatrică şi realizarea unui “filtru” specializat impus pentru reducerea evacuărilor de ordin psihiatric neadecvate, tipice sindromului de ipohondrie.

5. SERVICIILE PSIHOLOGICE. DOMENII ŞI TIPURI DE ACTIVITĂŢI.

În general, prin serviciu se înţelege „... acţiunea, faptul de a servi,a sluji ...”, o „... formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva ...” , o „îndatorire, obligaţie” sau „subdiviziune în administraţia internă a unei instituţii cuprinzând mai multe secţii ...” (DEX, 1998, p. 979).

Prin serviciile psihologice, în contextul dat, se înţeleg activităţile specifice unei profesii independente prestate către diferiţi beneficiari, în baza dreptului de liberă practică competentă şi prin asumarea deplină a răspunderii pentru calitatea actului profesional în raport cu beneficiarii serviciilor psihologice, cu respectarea reglementărilor specifice în domeniu. Psihologul cu drept de liberă practică desfăşoară următoarele tipuri de activităţi: studiul comportamentului uman şi al proceselor mentale; investigarea şi recomandarea căilor de soluţionare a problemelor psihologice; elaborarea şi aplicarea de teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici umane; testarea psihologică, prevenirea şi psihoterapia tulburărilor emoţionale şi de personalitate, precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; interpretarea datelor obţinute şi elaborarea recomandărilor pe care le consideră necesare (Legea nr. 213/2004, art. 5).

Psihologul care deţine atestat de liberă practică în specialitatea psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale poate avea, în funcţie de treapta de specializare şi sectorul în care lucrează, următoarele competenţe (Procedurile comisiei privind atestarea, art. 4):

a) evaluarea şi selecţia profesională a personalului;b) analiza psihologică a activităţii;c) analiza şi prevenirea accidentelor de muncă;d) identificarea şi gestionarea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor psihologice

individuale şi de grup, în scopul prevenirii fenomenelor de inadaptare profesională;

e) cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului;f) asistenţa psihologică a persoanelor care execută pedepse privative de libertate şi

a altor categorii de persoane, conform legislaţiei în vigoare;g) diagnoza şi intervenţia organizaţională;h) managementul stresului;i) managementul situaţiilor de criză şi negocierea;j) asigurarea psihologică a situaţiilor operative;k) asigurarea suportului psihologic al misiunilor şi activităţilor specifice;l) cercetarea metodologică;m) formarea şi (re)orientarea pe ruta profesională;n) formarea profesională a psihologilor în domeniul de specialitate.

În baza competenţelor şi misiunilor specifice, fiecare structură distinctă din cadrul sistemului securităţii naţionale şi-a construit propria identitate acţională. Având în vedere specificul activităţii din domeniul securităţii naţionale serviciile psihologice se centrează pe anumite tipuri de activităţi considerate ca fiind fundamentale în realizarea scopurilor şi obiectivelor stabilite (Cracsner, 2003).

În Ministerul Administraţiei şi Internelor se disting ca principale tipuri de activităţi psihologice următoarele: evaluarea psihologică, asistenţa psihologică, diagnoza organizaţională şi cercetarea ştiinţifică (Ordinul nr. 257/2007).

În Ministerul Apărării Naţionale activitatea de psihologie se centrează pe următoarele domenii: selecţie psihologică, asistenţă psihologică, pregătire şi protecţie psihică pentru luptă, operaţii psihologice, învăţământ şi cercetare în domeniul psihologiei. (Cracsner, 2005).

Din exemplele prezentate, rezultă că între serviciile psihologice ale celor două componente ale sistemului securităţii naţionale există asemănări, dar şi deosebiri, ceea ce presupune cu necesitate şi existenţa unor forme organizatorice şi funcţionale specifice. Pe de o parte, serviciile psihologice sunt reglementate ca fiind atributul unor structuri şi funcţii specializate, iar, pe de altă parte, circuitul informaţional şi rezolutiv al problematicii implicate este standardizat şi gestionat corespunzător. Din perspectivă organizaţională, serviciile psihologice se asigură de către structuri şi funcţii ierarhice (sectoare, secţii, birouri, laboratoare, compartimente şi cabinete de psihologie) distribuite de la nivelul cel mai înalt posibil (minister, serviciu, agenţie etc.) până la nivelul cel mai jos probabil (unitate operaţională, detaşament operaţional independent etc.). Din perspectivă funcţională, serviciile psihologice presupun un circuit informaţional permanent şi un flux rezolutiv dinamic între diversele structuri şi funcţii multinivelare, în vederea gestionării şi soluţionării tuturor aspectelor circumscrise domeniului de responsabilitate.

6. STRUCTURI ŞI FUNCŢII SPECIFICE SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Este important de reţinut că furnizarea serviciilor psihologice se realizează prin cabinete psihologice individuale, cabinete psihologice asociate, societăţi civile profesionale (HG nr. 788/2005, art. 43) ori în temeiul unor contracte individuale de muncă sau acte de numire în funcţie, potrivit legii (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 1).

Psihologul cu drept de liberă practică salariat îşi poate desfăşura activitatea în cadrul structurilor de psihologie, iar serviciile de psihologie, în acest caz, nu pot forma obiectul unor prestaţii către terţi, cu excepţia cazului în care psihologul cu drept de liberă practică este salarizat în cadrul formelor de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 31).

Prestarea serviciilor psihologice în cadrul structurilor din sistemul securităţii naţionale este condiţionată de obţinerea avizului de funcţionare de către angajator de la autoritatea naţională de reglementare (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 32).

Serviciile psihologice reprezintă totalitatea activităţilor circumscrise de raporturile contractuale care se stabilesc între psihologul cu drept de liberă practică sau formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi beneficiarul serviciilor oferite de acesta sau acestea. Prin beneficiarul serviciilor psihologice se înţelege persoana fizică sau juridică cu care psihologul cu drept de liberă practică practică sau formele de exercitare a profesiei de psiholog cu drept de liberă practică încheie un contract de individual de muncă sau un contract de prestări servicii psihologice (HCD al CPR nr. 1/2006, art. 4). În organizaţiile specifice sistemului securităţii naţionale, în diverse perioade de timp, s-au conturat variate structuri şi funcţii cu rol în organizarea şi desfăşurarea serviciilor psihologice. Menţionăm faptul că specificul serviciilor psihologice solicită specialistului cunoştinţe, calităţi intelectuale şi abilităţi deosebite, iar structurilor şi funcţiilor specializate le impune aplicarea şi respectarea deontologiei profesionale în toate împrejurările care fac necesară prezenţa şi intervenţia acestora. De asemenea, evidenţiem că elementele de comunalitate organizaţională generează modalităţi similare de structurare a serviciilor psihologice. Pornind de la aceste premise vom prezenta câteva

exemple cu privire la organizarea structurală a serviciilor psihologice în unele componente ale securităţii naţionale. În Ministerul Administraţiei şi Internelor, potrivit competenţelor de liberă practică (Legea nr. 213/2004 şi H.G. nr. 788/2005),serviciile psihologice sunt manageriate de către structurile şi personalul specializat (Ordinul nr. 257/2007), astfel:

a) Centrul de psihosociologie, unitate de specialitate cu atribuţii de exercitare a actului psihologic, investită cu autoritate de reglementare, îndrumare, coordonare şi control în domeniul de competenţă, subordonată funcţional directorului general al Direcţiei generale management resurse umane; b) serviciile/birourile/compartimentele de psihologie de la nivelul inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi al instituţiilor de învăţământ, cu atribuţii de exercitare a actului psihologic, precum şi de îndrumare, coordonare şi control al psihologilor din structurile subordonate, după caz; c) psihologii de unitate, încadraţi în unităţile componente ale structurilor de ordine şi siguranţă publică din subordinea MAI, cu rol în exercitarea actului profesional potrivit specialităţii/specialităţilor în care sunt atestaţi, formei de atestare, treptei de specializare şi competenţelor conferite de prezentul ordin.

Dacă luăm în discuţie doar asistenţa psihologică vom observa că este acordată, potrivit competenţelor, de către psihologii cu drept de liberă practică din unităţile MAI, după cum urmează:

a) psihologii de unitate, structurile de specialitate de la nivelul inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi instituţiilor de învăţământ, precum şi Centrul de psihosociologie desfăşoară activităţi de profilaxie şi asistenţă psihologică primară;

b) psihologii din cadrul unităţilor sanitare ale MAI, Agenţiei Naţionale Antidrog şi Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane desfăşoară toate tipurile de asistenţă psihologică;

c) psihologii de unitate, cei din structurile de specialitate de la nivelul inspectoratelor generale, direcţiilor generale (similare) şi instituţiilor de învăţământ, precum şi cei din cadrul Centrului de psihosociologie, dacă deţin atestatul de liberă practică în una dintre specialităţile "consiliere psihologică" sau "psihoterapie", iar cabinetele în care îşi desfăşoară activitatea posedă avizul de funcţionare în acest sens, pot acorda, în limitele normelor de etică şi deontologie specifice, asistenţă psihologică recuperatorie personalului propriu. În Ministerul Apărării Naţionale serviciile psihologice se asigură potrivit competenţelor profesionale şi structurilor organizaţionale în care activează psihologul, într-o mare diversitate de forme, tipuri şi modalităţi, conform atribuţiilor şi responsabilităţilor specifice în acest domeniu (Dispoziţia nr. SMG-30/2006).

7. BENEFICIARII SERVICIILOR PSIHOLOGICE

Într-un document al armatei se precizează că serviciile psihologice se acordă gratuit întregului personal aflat în activitate, precum şi membrilor familiilor acestora, atât în situaţii de normalitate, cât şi de boală, în scopul adaptării psihice la condiţiile existenţiale sau în scopul recuperării şi refacerii capacităţii psihoaptitudinale pentru muncă (Dispoziţia nr. SMG-30/2006). Pentru diversele structuri implicate în securitatea naţională, cunoaşterea şi asistenţa psihologică a personalului şi a membrilor familiilor acestora reprezintă o prioritate. Într-un ordin specific domeniului administraţiei şi internelor se prevede că beneficiază de asistenţă psihologică, prin reţeaua proprie a ministerului respectiv, următoarele categorii de persoane: personalul aflat în activitate şi personalul pensionat, precum şi membrii de familie ai acestora; soldaţii si gradaţii care îndeplinesc serviciul

militar pe bază de voluntariat; elevii şi studenţii unităţilor de învăţământ; militarii în rezervă, concentraţi în unităţi; persoanele reţinute sau arestate preventiv, din spaţiile administrate de minister; persoanele incluse în programul de protecţie a martorilor; străinii aflaţi în custodie publică în centrele ministerului; solicitanţii de azil cu nevoi speciale şi străinii care au obţinut o formă de protecţie în România; victimele traficului de persoane, incluse în programele de asistenţă ale Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane; consumatorii de droguri incluşi în programul integrat de asistenţă, conform normelor în vigoare (Ordinul nr. 257/2007).

8. CONCLUZII

Apreciem că în urma informaţiilor prezentate se pot formula câteva concluzii demne de interes. Serviciile psihologice în structurile sistemului de securitate naţională au ca obiectiv fundamental asigurarea unei resurse umane capabile să îndeplinească cu eficienţă maximă toate sarcinile şi misiunile specifice.

Serviciile psihologice reprezintă o gamă largă şi diversă de activităţi, precum: evaluare şi selecţie psihologică, cunoaştere psihologică longitudinală, asistenţă psihologică, pregătire psihică pentru luptă, învăţământ şi cercetare ştiinţifică şi altele.

Serviciile psihologice se acordă personalului propriu şi membrilor de familie ai acestuia, în mod gratuit, cu scop profilactic, de suport şi terapeutic.

Serviciile psihologice sunt asigurate de personal specializat şi atestat profesional de către autoritatea naţională de reglementare în domeniu. Serviciile psihologice se constituie într-un complex teoretico-metodologic şi practic-acţional cu un profund caracter sistemic, dinamic şi deschis în care se intersectează individul, organizaţia militară şi mediul de viaţă. În cadrul sistemului, în baza funcţionalităţii transdisciplinare, psihologul poate coopera cu sociologi, jurişti, medici, economişti, informaticieni, precum şi alţi specialişti (Cracsner, 2003).

Din aceaste perspective şi în funcţie de particularităţile ipostazelor specifice, posibile şi probabile, se elaborează concepţia, structura şi funcţionalitatea organizaţională şi managerială a serviciilor psihologice în structurile securităţii naţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Acte normative (2006), Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti2. *** Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html3. *** Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-

1997summits/istachart99e.htm4. *** Constituţia României, (2003), Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din

31.10.2003, Bucureşti5. *** DEX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers,

Bucureşti6. *** Dispoziţia nr. SMG-14/2002, Măsuri pentru perfecţionarea sistemului de

selecţie, cunoaştere şi asistenţă psihologică, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2002

7. *** Dispoziţia nr. SMG-30/2006, Metodologia privind cunoaşterea şi asistenţa psihologică a cadrelor militare şi personalului civil din Armata României, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2006

8. *** Documentul nr. 274/2002, Concepţia privind activitatea de cunoaştere, selecţie şi asistenţă psihologică în Armata României, Arhiva Secţiei Psihologie Militară, Bucureşti, 2002

9. *** H.G. nr. 788 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 721 din 9 august 2005

10. Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1 din 10.03.2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial, în Monitorul oficial , Partea I, nr. 112 din 14.02.2007

11. *** Legea nr. 213 din 27.05.2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 1 iunie 2004

12. *** Legile securităţii naţionale, http://stiri.kappa.ro/doc_attach/pdf13. *** Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 200114. *** Norme metodologice privind activitatea de asistenţă psihologică în MAI, nr.

149206/2006, Bucureşti 15. *** Ordinul nr. 257/2007 privind activitatea de psihologie în Ministerul Internelor

şi Reformei Administrative, Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 17/08/200716. *** Proceduri privind desfăşurarea atestării dreptului de liberă practică, (2006),

Comisia de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, Acte normative, Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti

17. *** Regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în Acte normative, (2006), Colegiul Psihologilor din România, Bucureşti

18. *** Strategia de securitate naţională a României, (2006), aprobată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării prin Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006, Bucureşti, în http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

19. Alexandrescu, Gr., Dinu, Şt., (2004), Surse de instabilitate, în Impact strategic, Editura U.N.Ap., Bucureşti

20. Andreescu, A., Radu, N., (2008), Managementul profesiei şi specificitatea luptătorului antiterorist. Studiu de analiză funcţională, în „Psihologia aplicată în structurile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, între standardizare şi creativitate. PSHOPOL II”, Editura M.I.R.A., Bucureşti

21. Boncu, S., (1995), Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura Amco-Press, Bucureşti

22. Buzan, B., (2000), Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău23. Cazacu, A., (1992), Teorie şi metodă în sociologia contemporană, Editura

Hyperion, Bucureşti24. Cracsner, C.E., (2003), Elemente de psihologie militară, Editura AÎSM, Bucureşti25. Cracsner, C.E., (2005), Istoria psihologiei militare româneşti, Editura Psyche,

Bucureşti26. Dumitrescu, O., (2002), Raporturile dintre securitatea naţională, securitatea

colectivă şi interesele internaţionale ale României, Revista Impact strategic, nr. 4-5, Centrul de studii strategice de securitate, Editura Deliana, Bucureşti

27. Duvac, I., (2006), Master de psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale-oportunitate de specializare, în Cracsner, C.E., coord., Psihologie aplicată în mediul militar, vol. 1, Editura U.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti

28. Duvac, I., (2006), Managementul serviciilor psihologice din domeniul securităţii naţionale în contextul noilor provocări geopolitice, în „România în contextul politicii de securitate europeană”, vol.II, Editura A.N.I., Bucureşti

29. Ferreira, M. J., (1992), Psicologia militar-algumas reflexoes retrospectivas e prospectivas, în Revista de Psicologia Militar, Numero Especial, Lisboa.

30. Golu, M., (2002), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

31. Hampson, F. O., (2002), Madness in the Multitude: Human Security and World Disorder, Ontario, Oxford University Press, 2002, http://www.oup.com

32. Irimia, I., Ion, E., Chiriac, D., (2004), Curs de doctrine politico-militare, partea a VI-a, Securitate naţională şi euroatlantică, Editura U.N.Ap. „Carol I” , Bucureşti

33. Maslow, A.H., (1970), Motivation and Personality, Harper & Row, New York 34. Pamplona, A., (1991), Psicologia militar-passado, presente e perspectivas no

exercito, în Boletim, nr. 6, Revista de Psicologia Militar, Lisboa35. Perţea, Gh., coord., (2003), Psihologie aplicată în forţele speciale, Editura AÎSM,

Bucureşti36. Perţea, Gh., coord., (2004), Psihologie aplicată în forţele armate, Editura AÎSM,

Bucureşti37. Pitariu, H.D., Sîntion, F., (2002), Psihologia militară-orientări şi tendinţe la

început de mileniu, în Psihologia luptătorului, Editura Militară, Bucureşti38. Popa, M., (2008), Psihologie aeronautică, Editura Universitară „Carol Davila”,

BucureştI 39. Rosenau, J. N., (1996), Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory

and World Affairs, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation, 1996

40. Sarcinschi, Al., (2005), Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti

41. Saperstein, Al.M., Complexity, Chaos, and National Security Policy:Metaphors or Tools?, Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, RAND Corporation

42. Sîntion, F., (1975), Pregătirea psihologică pentru luptă în Marina Militară, în Psihicul şi realitatea câmpului de luptă, Editura militară, Bucureşti

43. Sîntion, F., (1980), Introducere în psihologia Marinei Militare, note de curs, Constanţa

44. Weissberg, M., (2003), Conceptualizing Human Security, în “Swords and Ploughshares. A Journal of International Affairs” – online version, http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1

45. Zamfir, C., (1998), Calitatea vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu (coord.), Ed. Babel, Bucureşti