10. Roman13.05.2014Garantiile realeSunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unui drept de ipoteca, cu efectul ca la scadenta, daca debitorul nu si plateste datoria, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit cu preferinta fata de creditorii chirografari.Garantiile reale sunt in numar de 3: Fiducia. Se constituie prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau im iure cesio, de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita lucrul daca debitorul isi va fi platit datoria. De unde rezulta ca fiducia este o conventie grevata fie pe mancipatiune, fie pe im iure cesio si mai rezulta ca prin efectul fiduciei, creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie si totodata, debitor conditional, intrucat, dupa ce debitorul isi plateste datoria, creditorul devine debitor si are obligatia sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru. Daca fiducia este avantajoasa pentru creditor, intrucat devine proprietar, ea prezinta o serie de neajunsuri, incoveniente, pentru debitor. Intrucat, dupa ce isi plateste datoria, debitorul, devenit creditor, este titularul unei simple actiuni personale. Or, titularul unei actiuni personale, izvorata din contractul de fiducie, nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire. Astfel incat, daca creditorul devine insolvabil, debitorul va veni in concurs cu ceilalti creditori ai creditorului sau si nu va dobandi valoarea intregului lucru ipotecat, ci numai o parte din acea valoare. Iar daca lucrul dat in garantie ajunge in mainile unor terti, debitorul nu are drept de urmarire. De asemenea, fiind o conventie grevata pe mancipatio sau pe im iure cesio, care sunt acte de drept civil, fiducia, este accesibila numai cetatenilor romani, nu si peregrinilor.Prezinta incovenientul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru. De aceea, a fost creata o garantie reala mai evoluata, pe care noi o denumim gaj, iar romanii o denumeau piglus. Gajul - Se formeaza prin transmiterea unui lucru, cu titlul de posesiune, prin traditiune, de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesia asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la termen. Prin urmare, gajul este o conventie grevata pe traditiune, care este act de drept al gintilor, incat este accesibila si peregrinilor. Gajul prezinta unele avantaje pentru debitor, astfel: Fata de faptul ca debitorul transmite lucrul dat in garantie, cu titlul de posesiune, el ramane proprietar al lucrului. Iar dupa ce isi plateste datoria, in calitate de proprietar, poate intenta actiunea in revendicare, iar titularul actiunii in revendicare se bucura si de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire, incat nu vine in concurs cu creditorii creditorului sau si poate urmari lucrul in mainile tertilor achizitori.Totusi, si gajul prezinta pentru debitor inconvenientul ca nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru. Iar pentru creditor, prezinta dezavantaje ca nu poate instraina lucrul dat in garantie si nu poate folosi acel lucru.Pe langa gajul constituit prin remiterea lucrului si conventia partilor, romanii au cunoscut si gajul tacit, cum ar fi: gajul exercitat de proprietarul imobilului asupra bunurilor mobile asupra chiriasului. Fata de aceste dezavantaje, romanii au creat ipoteca.

Ipoteca jurisconsultii o considerau pe deplin adaptata cerintelor unei societati care se intemeia in viata economica, pe marfa si pe credit. Deoarece lucrul ipotecat ramane in stapanirea debitorului pana la scadenta si numai daca, la scadenta debitorul nu si plateste datoria, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului ipotecat si de a l vinde pentru a si valorifica dreptul de creanta.Multa vreme, s a afirmat in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala, ci ca ar fi fost preluata, imprumutata intr o forma gata elaborata de la greci. In sensul, s a adus un argument de ordin terminologic, ipoteca = ipotechi, de la greci. Acest argument nu sta in picioare, caci vreme de doua secole, romanii o denumeau piglus. In al doilea rand, ipoteca romana s a format in cadrul unui proces, care a evoluat in 4 faze distincte, pe care le putem reconstitui pe baza textelor clasice: Dreptul de retentie. S a nascut in legatura cu relatiile dintre latifundiari si arendasi. Incepand din vremea lui Octavia, arendasii se instalau pe mosii cu inventarul lor agricol. In schimbul pamantului primit in folosinta, se obligau sa plateasca o suma de bani, datorie care trebuia garantata cumva, dar gajul nu se putea aplica in relatie dintre latifundiari si arendasi, de vreme ce arendasii se instalau pe mosie numai cu inventarul lor agricol. Daca ar fi dat in gaj acele bunuri, nu mai puteau lucra pamantul.De aceea, s a admis ca inventarul agricol sa ramana in posesia arendasului pana la scadenta. Numai daca la scadenta arendasul nu si platea datoria, marele proprietar funciar, avea dreptul sa i retina acel inventar agricol. Insa, acest drept (de retentie) era operat numai cata vreme inventarul agricol se afla pe mosie. Iar daca arendasul il transporta inafara mosiei, dreptul de retentie nu putea fi executat, incat s a trecut la faza a doua. Interdictul salvian. In acesta, mosierul putea retine inventarul agricol chiar daca era transportat in afara mosiei, dar nu putea urmari acel inventar in mainele tertilor achizitori. De aceea s a trecut la faza a treia.

Actiunea serviana. In aceasta, mosierul putea exercita asupra inventarului agricol si dreptul de preferinta si dreptul de urmarire, in sensul ca acel inventar agricol putea fi urmarit oriunde s ar fi aflat si in mainile oricui cu preferinta fata de alti creditori. Ceea ce inseamna ca, din acel moment, ipoteca era gata constituita ca garantie reala de sine statatoare, insa ea nu se aplica pe scara generala, ci numai in relatiile dintre latifundiari si arendasi, de aceea s a trecut la faza a patra.

Actiunea cvasi-serviana. In aceasta, ipoteca s a generalizat, in sensul ca ea se putea constitui in relatiile dintre orice creditor si orice debitor cu conditia ca partile sa incheie o conventie de ipoteca.

Ipoteca este de mai multe feluri: De regula, ipoteca este conventionala, in sensul ca ea se constituie prin conventia partilor, cu timpul insa, pe langa aceasta, au aparut si alte tipuri de ipoteci.

Ipoteca tacita nu presupune o conventie a partilor, ci se naste din lege sau din obiceiul juridic, din dreptul nescris. In cazul acestei ipoteci, vointa debitorului de a ipoteca este prezumata. In zilele noastre, ea se denumeste ipoteca legala.

Ipoteca privilegiata are prioritate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii lor. O asemenea ipoteca exercita fiscul asupra bunurilor cetatenilor impozabili.

Ipoteca testamentara se constituia printr o clauza inclusa in testament, fie in favoarea legatarilor, fie in favoarea fideicomisarilor, caci prin asemenea clauza, anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pentru a se asigura executarea legatelor si a fideicomiselor.

Ipoteca autentica sau publica a aparut in legatura cu caracterul conventional al ipotecii, caci asa cum am vazut, de regula, ipoteca se constituia prin simpla conventie a partilor, si nu presupunea respectarea unor forme de publicitate, astfel incat acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori, astfel incat s a pus intrebarea care ipoteca va avea prioritate?, intrebare la care s a raspuns prin adagiul prio temporae potior iure = mai intai in timp, mai tare in drept.

Pe de alta parte, neexistand forme de publicitate, ipotecile puteau fi antedatate. Prin datare, in mod fraudulos a unei ipoteci mai recente inaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a combate aceasta posibilitate de frauda, imp. Leon a creat ipoteca autentica sau publica. Aceasta presupunea respectarea unor forme de publicitate, constand in transcrierea conventiei de ipoteca intr un registru public sau prin constituirea ei, pe baza unui inscris privat, contrasemnat de cel putin 3 martori. Iar ipoteca autentica avea prioritate fata de ipotecile conventionale, indiferent de data constituirii lor. Din acel moment, ipoteca nu s a mai putut antedata, pentru ca ipoteca autentica trecea oricum inaintea celei conventionale. Iar ipoteca autentica, presupunand forme de publicitate, nu putea fi antedatata.

Ipoteca prezinta anumite caractere: Ea este un drept real. Creditorul ipotecar este titularul unui drept real, de vreme ce el poate exercita si dreptul de preferinta si dreptul de urmarire.

Este conventionala, caci se naste din simpla conventie a partilor, prin abatere de la regula conform careia drepturile reale nu se nasc din simple conventii, ci din acte speciale (mancipatiunea, traditiunea etc.)

Poate fi generala. La origine, ipoteca romana a fost speciala, in sensul ca ea purta asupra unor lucruri individual determinate, mobile sau imobile. Dar, incepand din sec. II, d. Hr., a aparut si ipoteca generala care purta asupra unei mase de bunuri, iar jurisconsultii clasici spuneau ca tot ce se poate vinde, se poate si ipoteca, astfel incat puteau fi ipotecate lucruri prezente si lucruri viitoare. Se putea ipoteca nuda proprietate, dreptul de servitute sau chiar si drepturile de creanta.

Are un caracter indivizibil, in sensul ca ea apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat trece la mostenitor si se imparte intre ei. Cu toate ca, fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, oricare mostenitor va putea fi urmarit in justitie pentru intreaga datorie. Al doilea aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie. Caci, daca in momentul scadentei, debitorul nu plateste intreaga datorie, creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat si nu in posesia unei parti proportionale.

Are un caracter ocult, clandestin, caracter care decurge din cer conventional, caci asa cum spuneam, neexistand forme de publicitate, acelasi lucru putea fi ipotecat de mai multe ori. Dar, unii debitori ipotecau de mai multe ori acelasi lucru, fara sa declare ipotecile anterioare. Daca erau mai multi creditori ipotecari, potrivit principiului prio temporae, avea prioritate creditorul ipotecar anterior in rang, care intra in posesia bunului ipotecat, iar ipotecile creditorilor ipotecari posteriori in rang se stingeau, din lipsa de obiect, astfel incat toti acei creditori ipotecari se transformau in simpli creditori chirografari. Iar daca creditorul ipotecar posterior in rang era diligent, atent si intra primul in posesia lucrului ipotecat, el urma sa fie deposedat de creditorul ipotecar anterior in rang, potrivit aceluiasi principiu. De aceea, au fost luate anumite masuri in vederea combaterii acestei posibilitati de frauda. In primul rand, a fost creat delictul de stelionat, pe baza unei dispozitii conform careia, acela care ipotecheaza un lucru de mai multe ori, fara sa declare ipotecile anterioare, va raspunde pe taram delictual pentru comiterea delictului de stelionat. A fost creat ius oferende pecuniae sau dreptul de a oferi o suma de bani. In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang il poate dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior in rang platindu i dreptul de creanta in locul creditorului si astfel, ipoteca anterioara in rang se stinge prin plata, iar creditorul ipotecar in rang urca in rangul celui anterior si astfel, conform adagiul prio temporae, el poate intenta actiunea ipotecara, valorificandu si dreptul de creanta pe seama dreptului ipotecat, dar in practica, creditorul ipotecar, posterior in rang va uza, se va prevala de ius oferende pecuniae, numai daca lucrul ipotecat are o valoare suficient de mare, incat sa acopere ambele creante, incat sa se poate despagubi si pentru plata facuta si totodata sa si valorifice si propria creanta. Daca creditorul se convinge pe baza evaluarilor, ca lucrul ipotecat are o valoare suficient de mare, se va grabi sa exercite ius oferende pecuniae, de teama ca nu cumva creditorul anterior in rang sa vanda lucrul la un pret de nimic, dar suficient de mare pentru a acoperi valoarea creantei.5