10 mai 1881...10 mai 1881 10 mai 1881 de vasile alecsandri (mircești, 10 mai, 1881) publicată...

10 mai 188110 mai 1881

de Vasile Alecsandri

(Mircești, 10 mai, 1881) Publicată întâi în “Convorbiri literare”, XV, pag. 122, iunie 1881.

În viața mea avut-am un dor și-un vis de-acele Ce poartă pe-a lor aripi resfrângere de stele, Un vis frumos ca dorul ce naște dintr-un vis. Prin umbră de-abia ochiul țintit îl întrevede, Și mintea nu-ndrăznește în el a se încrede… Dar iată!… Azi la soare el sborul și-a deschis! Priviți! Această țeară, de alte țeri uitată, Avea asemănare cu-o ramură uscată, Ce-o duce pe-a lui valuri torentul dunărean. Uimit de trista-i soartă, eu o priviam cu jale Și-i tot ziceam: “Ah! cine te va opri din cale Pân-a nu fi înghițită de-al mărilor noian? Răspunde, creangă mică, din care arbor mare Te-a rupt cumplitul Crivăț cu aspra lui suflare Și te-a svârlit departe de trunchiul strămoșesc? Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte? Făcut-au el cu tine un cuib în vârf de munte? Sau fost-ai tu atinsă de fulgerul ceresc? Mergi unde? vii de unde? și care-i al tău nume? Mai simți în tine viață, sau moartă ești pe lume? Mai este pentru tine un viitor ascuns?…” O! stranie minune!… Cea ramură-necată Din tulburele spume s-a ridicat de-odată Și falnic peste valuri, ea astfel mi-a răspuns: “Poete! nu mă plânge, n-ai grijă de-a mea soartă. Plutind, privesc eu cerul, și prin deschisa-i poartă Zăresc lucind de-asupră-mi o rază de altar, Mulți au făcut cercare din cale-a mă culege, Dar n-au putut s-atingă odrasla unui rege, Căci rege e stejarul, și-s viță de stejar! Pe malul României voi prinde rădăcină, Și-oi crește în putere, și fruntea mea senină Va trece cătră soare prin norii dușmănești.

https://ro.wikisource.org/wiki/Autor:Vasile_Alecsandri

Gigant voiu fi, cu fală privind peste-orizonuri. Eu port în sânu-mi lemnul din care se fac tronuri Și arme de izbândă și sceptri-mpărătești!” A zis! Și creanga verde crescând, mândră coloană, Nălță până la ceruri frunzoasa lui coroană Sub care lumi voioase găsiau un adăpost. Ah! cine-ar putea crede și cine-ar putea spune Cum astă necrezută gigantică minune A devenit ce este, din ceea ce a fost. Așa, tu Românie, tu țeară mult iubită, De soarta-ți cruntă, oarbă, mulți secuii prigonită, Ai re-nviat puternic, în clipă, glorios. Pe când păreai menită a piere din lumină, Tu ți-ai adus aminte de mama ta latină Și-ai scuturat trecutul amar, întunecos. Ai fost, vai! prinsă-n luptă cu moartea nemiloasă Dar smuls-ai tu din mâna-i a sa cumplită coasă Și ai cosit din cale funebrul siminoc. Acum ți-e calea largă și larg ți-e viitorul! Pe orice-mpiedecare tu pui acum piciorul Și treci tot înainte, strigând la lume: „Loc! Loc celui ce se simte de viță-mpărătească! Loc celui cu menire în glorie să crească! Loc sufletului tare! loc brațului viteaz! Cine-a domnit pe-o lume, fie-n mormânt, nu moare Un soare ce declină, din nou renaște soare, În somn adânc de moarte e sufletul mai treaz!” O! țeară de mari fapte, ce porți un nume mare! Pe margine de groapă redevenind mai tare, Ai provocat destinul și l-ai înfrânt pe el. Și azi învingătoare ca-n timpii de-altă dată, Tu însăți, tu Regină, acum neatârnată, Depui pe a ta frunte coroana de oțel. Onor, mărire, fală, și viață și tărie Să fie a ta parte în secuii, Românie! Oțelul din coroană cu glorie-i bătut. În taina ajutată de sacra providință Oricare fapte grele păreau cu neputință Tu le-ai dorit pe toate, pe toate le-ai putut! Frumos, sublim spectacol e-n fața omenirii, Când un popor se-ntoarce din marginea pieirii Și pasă plin de zile pe câmpul strămoșesc,

Când el își face armă din lanțul-de-apăsare Și-n foc redobândește a lui neatârnare. Stropită și plătită cu sânge vitejesc! Mult scumpă, luminoasă, și vie și ferice E ziua când poporul se simte-n drept de-a zice C-a fost privit în față de însuși Dumnezeu. Ferice de tot omul a cărui scurtă viață Se leagă cu vecia prin astă zi măreață, Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu! Săltați în piepturi, inimi, cu-o mândră exaltare! Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare! Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai! Azi Patria Română apare trimfală. Purtând cu maiestate coroana sa regală Și falnica hlamidă a soarelui de mai!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=10_mai_1881&oldid=83053”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 aprilie 2014, ora 20:21.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista șiclauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=10_mai_1881&oldid=83053

https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/deed.ro

https://foundation.wikimedia.org/wiki/Terms_of_Use

BucovinaBucovina


(1865) Publicată în ediția 1875, pag. 126.

Dulce Bucovină. Veselă grădină Cu pomi roditori Și mândri feciori! Cuib de păsărele Albe, sprintenele, Care-n ochii lor Au foc răpitor. Tu ce ești o floare Căzută din soare Cu trei alte flori A tale surori! Ele cătră tine Privesc cu suspine, Și tu le zâmbești Cu zâmbiri cerești. Dulce Bucovină! Vântul ce înclină Cu aripa lui Iarba câmpului Naște prin șoptire Scumpa amintire De-un trecut frumos, Mare, glorios. Fii în veci voioasă Pre cât ești frumoasă! Fie traiul tău După gândul mieu! Ah! cine te vede Chiar în rai se crede, Cine-i trecător Te plânge cu dor!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Bucovina&oldid=82251”


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Bucovina&oldid=82251

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 25 ianuarie 2014, ora 17:12.




Căpitanul RomanoCăpitanul Romano de Vasile Alecsandri

Se dase trei asalturi redutei neînvinse, Tustrele îndrăznețe și crunte, dar respinse. Și câmpu-ntreg de sânge acoperit era, Și, cuib grozav de moarte, reduta fulgera. În șanțuri trupuri multe grămadă, răsturnate, Și altele străpunse, pe dâmburi acățate, Formau un crud spectacol ce lumei arăta Cum știe pedestrașul în foc a se lupta. Romani căpitanul de trei ori cu ai săi, De trei ori ajunsese la șanțuri cel întăi, Ș-acum, retras deoparte, strângea coloana-i ruptă, Cu ea să se arunce de-a patra oară-n luptă. Deodată ... cine-ar crede! ... un aspru colonel, Ieșind de nu știu unde, pășește către el Și-i zice: „Căpitane, nu-mi place-a ta purtare, Stai tot în urmă!“ „Cine? ... răcnesc în tulburare“ Ostașii lui Romano, arși, rumeni pe obraz. „El! căpitanul nostru?! ... din toți cel mai viteaz!“ „Tăcere, copii!“ strigă Romano la mulțime, Apoi spre colonelul c-un aer de mărime Se-ntoarce, îl măsoară c-un ochi plin de dispreț Și-i zice: „Colonele, de ești și îndrăzneț Pre cât nedrept și aspru, te-ndemn să vii cu mine Să vezi de știu la moarte să merg cum se cuvine ... Copii! ... Zor înainte l-al patrule asalt.“ „Ura! ...“ răspund ostașii ... iar el pe calu-i nalt Pornește înainte, deprins a merge-n frunte, Și zboară ... dar un glonte, un sol al morții crunte, Îi vine drept în cale și-i se oprește-n pept. Atunce căpitanul, pe cal stând încă drept, Răcnește: „Colonele! ... departe ești! ... răspunde


Cine-i în cap și-n coadă? ... Eu unde ... și tu unde? ...“ Apoi, zdrobit, el care și moare lin, zâmbind, Căci vede în redută voinicii lui sărind.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Căpitanul_Romano&oldid=66203”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=C%C4%83pitanul_Romano&oldid=66203



Epistolă generalului FlorescuEpistolă generalului Florescu


(Mircești, 4 ianuarie 1878). Publicată întâi ca broșură: “Răspuns Generalului Florescu” (6 pag.), București,1878.

Amice, vrei să afli ce fac și cum trăesc În cuibul singuratic în care mă găsesc Departe de-ale lumii petreceri variate Cu intrigi de tot soiul amar înveninate? Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte sgomotoase, Politice numite… dar nepoliticoase? Cum eu, odinioară, de lume iubitor, Eu pasăre pribeagă, eu veșnic călător, Mi-am strâns acum aripa, de cale ostenită, Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită? Aceasta-i o enigmă, ce vrei ca s-o explic? Prea bine!… Cer cuvântul, dup-obicei, și zic: “Ce fac?” - Pe scena lumei privesc cum se lipește Invidia dușmană de tot ce strălucește Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar, Cercând ca să-l răstoarne cu-al său venin amar. “Cum viețuesc?” - Ca omul ce fapte mari visează Și scumpe suvenire de prin trecut vânează, Ca să-și mângâie mintea de proasta comedie Ce-o joacă interesul și trista mișelie. Iubiam odată lupta…, dar lupta cea leală Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală. În care luptătorii cu inima-ndrăzneață, Prin arme fără pată, se atacau în față, Numind orice lovire pezișă: felonie, Și oarba clevetire: băloasă infamie! Acum, în loc de arme curate, lucitoare, Eu văd că se preferă hulirea mânjitoare. Oricine stă-n arenă, de tină are parte… Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe Și-aștept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură, Care-au sădit în țară invidie și ură.


Pe rând eram noi tineri, Florescule amice, Pe când orice sperare muria, născând aice, Avut-am un vis mare, o nobilă dorință, De-a scoate România din trista-i umilință Prin jertfe, prin virtute, prin strânsă înfrățire… Toți într-un gând, cu toții uniți într-o simțire, În batalionul sacru voioși ne luam rândul, Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gândul: Eu, să deștept prin cânturi mărirea strămoșească, Tu, să re-nvii pe lume armata-i vitejească. — Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie. Avânt semeț și falnic de falnică junie! Atunci al nostru suflet, prin nori luându-și sborul, Cu aripa-i ușoară lovia chiar viitorul, Și orice stavili-nalte, fantasme-ngrozitoare, Piereau în ochii noștri ca negurile-n soare. Și iată că prin muncă și ani de stăruință Au dat și flori și roadă puternica-ți credință. Din sânul țerii noastre o mândră oaste-apare, Menită ca să-ntreacă a lumii așteptare, Prin fapte glorioase din timpuri de-altădată… Ea sboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată. O! ce mândrie mare simțit-ai tu ca mine!… Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine, Văzând feciorii noștri pășind măreț-nainte, Și tu… uitat de-o parte, tu, bunul lor părinte! Noi toți, din depărtare, pe-al morții câmp de pradă Cătăm a zări-n soare lucind bătrâna-ți spadă, Și-a noastră ostășime, în foc iuțindu-și pasul, Doria, cerea, prin tunuri ca să-ți audă glasul, Căci astă vie, jună, eroică armată, Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată, Și ție cu dreptate se cuvenia onorul Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul! Și însă tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire. Netrebnic, tu netrebnic!…De când, o! Doamne-n lume Lumina zilei poartă al nopții negru nume? De când netrebnic este acel ce cu iubire Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire? De când netrebnic omul cu inimă măreață, Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață?

De când netrebnic șeful ce, oricum bate vântul, Își apără stindardul și-și ține jurământul? Amice, fii în pace, alină-a ta durere… În tot oșteanul astăzi tu vezi o mângâiere, Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine, Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine… Și când privești stindardul cu ochi plini de uimire, Stindardul viu tresare cu-o mândră fâlfâire!…

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Epistolă_generalului_Florescu&oldid=82258”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Epistol%C4%83_generalului_Florescu&oldid=82258



Frații JderiFrații Jderi


E ger, e întuneric! Nori negri duși de vânt Se târâie pe șesuri, se lasă pe pământ Ca aripi urieșe de paseri nevăzute Ce curăță de sânge văi, șanțuri și redute. E vânt cu ploaie rece și noapte cu fiori, Căci umbra e țesută de fulgeri trăsnitori. Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună, Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună. L-a lor lumină roșă în clipă se ivesc Mari tabăre de oameni armați ce se pândesc, Și crâncene redute, și-n dos de parapete, De Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete. Românii uzi la pele, flămânzi, lipsiți de foc, În șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc, De moarte și nevoie râzând cu nepăsare ... Voinici ei sunt la luptă, voinici și la răbdare! „Măi, oameni! zice unul, un șoim de la Bicaz, De mult ne spală cerul cu ploaie de obraz! Mâni, când s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste, Frumos a să ne-apară cât Albul din poveste.“ „Urât, frumos, alb, negru, eu nu știu, dar ce știu, Știu că halal de turcul ce-oi întâlni de viu.“ „Și ce-ai să-i faci, măi Neagu?“ „Să-l hăituiesc, fărtate, Pân' mi s-a usca bine cămeșa de pe spate.“ Toți râd ... dar ce retează deodată râsul lor? O bombă vine, - o bombă, al morții meteor! Toți vod moartea cu ochii! ... un vaiet: „Ah, mor!“ „Cine, Cine-i ucis?“ „Eu, Neagu ... mă duc ... vă las cu bine.“ „Sărmanul, zic românii, grăindu-l trist de-a rândul,

I


Nici c-au avut el parte să-și împlinească gândul! Mult au să-l mai bocească neveste și copile!“ „He! ... Dumnezeu să-i ierte! ... Ce vreți? n-au avut zile.“ „Dar unde-i Jder mezinul?“ „De pază colo-n șanț, Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanț.“ „Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frățiorul?“ „Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucidă dorul.“

În capătul din dreapta al șanțului, în tină, Stă singur la o parte un om care suspină, Căci are-o presimțire ce-i tot menește-a rău Și-i duce, duce gândul măhnit la frate-său. El e ostaș de frunte, Jder Nistor, vânătorul, Ce intră-n turci năprasnic cum intră-n cârd omorul, Și-i place pe câmp neted cu durda să vâneze Cumpliți bașibuzucii și fiarele cercheze. De-aseară-n sentinelă Jder șede tot la pândă, Gândind la biata-i mamă cu inima plăpândă, Visând l-a lui mirească cu sufletul duios, Privind la turci în față cu ochiul scânteios. Dar vântul suflă-a iarnă, dar ploaia cade-n unde! Prin haine pân' la oase înghețul îl pătrunde Și-ncet el simte somnul că vine pe furiș De-ntinde peste ochi-i un văl paingeniș. Jder luptă, umblă, cântă, nevrând ca să se culce, Dar somnu-i varsă-n creieri beția lui cea dulce, Și el, pe nesimțite învins, întunecat, Se reazemă de pușcă ș-adoarme clătinat. Deodată i se pare că vede pe-a lui mamă Ce vine, îl atinge pe ochi cu-a ei naframă Și-i zice: „Te trezește, copile, dragul meu! Vin dușmanii! te-ajunge prin somn păcatul greu!“ Tresare vânatorul! ... Doi spectri se arată, Nălțându-se prin umbră cu arma ridicată! ... „Ho! fiară, ho!“ el strigă, și-n clipă, viu, deștept, Pe dușmani îi străpunge cu baioneta-n pept. Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.

II

Iar altul, cu durerea luptându-se-n picioare, Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder Și-i face-o brazdă largă la braț cu-al său hamger, Apoi se prăbușește alăture cu mortul. Jder zice-atunci, mustrându-l: „De ce ți-ai lăsat cortul? Și ce cătași, păgâne, aice-n șanțul meu? Ți-au fost urât de viață? ... Amar de capul tău!“ Și aprig, cu mănie ridică stratu-n aer, Să sfarme peptul dușman ce scoate-un jalnic vaier, Dar când să dea: „Stai, frate! îi zice-un glas iubit, Nu-i drept să dai lovire vrășmașului rănit!“ Jder stă, aruncă arma, s-apropie-n tăcere De turc, îi leagă rana, alină-a lui durere, Apoi, când ziua vine, pe turcul leșinat Îl poartă-n ambulanță, zicând: „Poftim vânat!“

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Frații_Jderi&oldid=105730”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 martie 2017, ora 13:27.


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Fra%C8%9Bii_Jderi&oldid=105730



Hora ArdealuluiHora Ardealului


Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română, Sa-nvârtim hora frăției Pe pământul României! Ardelean, copii de munte! Ian rădică-acum cea frunte Și te-nsuflă de mândrie Ca-mi ești fiu de Românie! Au sosit ziua dreptății! Ziua sfânt-a libertății! Bradu-n munte inverzește, Romania-ntinerește. Ardeleni! lumea ne vede! Muma dragă-n noi se-ncrede Ca de-acum românu-n lume A fi vrednic de-al sau nume. Ura, frați, în fericire! Ura, frați, într-o unire Sa-nvârtim hora frăției Pe pământul României!

Brașov, 1848Foaie pentru minte, inimă și literatură

Hai să dăm mână cu mână Cei cu inimă română, Să-nvârtim hora frăției Pe pământul României! Au sosit ziua dreptății! Ziua sfânt-a libertății! Tot creștinu-nveselește, România-ntinerește!

Variantă


Ardelean, copil de munte! Ian rădică-acum cea frunte Și te-nsuflă de mândrie, Că-mi ești fiu de Românie! Ardeleni! lumea ne vede! România-n noi se-ncrede, Căci de-acum românu-n lume A fi vrednic de-al său nume! Ura, frați, în fericire! Ura, frați, într-o unire Să-nvârtim hora frăției Pe pământul României!

Un român

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Hora_Ardealului&oldid=67389”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Hora_Ardealului&oldid=67389



Hora de la GrivițaHora de la Grivița de Vasile Alecsandri

Publicată în “Convorbiri literare”, XI, pag. 405, februarie 1878.

Fata lui Gazi-Osman, Grivița poară-un colan, Un colan tot de oțel… Joacă fulgerii pe el. Alelei! de l-aș lua, Înapoi nu l-aș mai da! Mândra-n cale mi-au ieșit, Dorii-n mine-a răsădit Și de-o lună pân-acum Răsărit mă ține-n drum. Fa, colanul ți-oi lua… Și-napoi nu l-oi mai da! Puică scumpă de viteaz, Nu m-aduce la necaz, Că-ntr-o zi m-oi da prin foc Și te-oi prinde de mijloc. Iar colanul ți-oi lua Și-napoi nu l-oi mai da! Tu ești viță de păgân, Eu sunt viță de român! Bună ești de sărutat, Dar și eu bun de luptat! Eu colanul ți-oi lua, Înapoi nu l-oi mai da! Fa, deschide-mi sânul tău, Cât îs blând la graiul mieu, Nu mă face să te-aștept Și să dau cu tine piept. Piept cu tine de voi da Zău, colanul ți-oi lua… Tot așa mări-am grăit! Într-o zi m-am răpezit Și-am pus mâna pe colan Și pe fata lui Osman. Alelei! Griviță fa, Înapoi nu te-oi mai da!


Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Hora_de_la_Grivița&oldid=83050”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Hora_de_la_Grivi%C8%9Ba&oldid=83050



Imnul CoroneiImnul Coronei


(Mircești, mai - 1881) Publicată în volumul “Fântâna Blanduziei”, 1881, grupa Varia, pag. 176.

De secuii dispărută în noaptea neguroasă Tu azi apari la lume, Coronă maiestoasă, Cu opt regești floroane, însemn neperilor De glorie, mărire, tărie și onor. COR. În veci mărire ție, Coronă triumfală! Românul te salută Cu dragoste și fală.

Prin foc ai fost purtată de timp, al lumei faur, Într-un oțel războinic schimbând anticu-ți aur. Cât soarele de naltă, lucindă cât și el. Trăiasc-a ta splendoare vărsată în oțel. COR. În veci mărire ție, Coronă trimfală! Azi lumea ta salută Cu dragoste și fală.

O! zi solemnă, sacră! O! zi de neuitare! Viteaza Românie în mândra-i neatârnare Pe sine se-ncoronă cu brațu-i glorios Și-n ochii-i viitorul resplendă radios. COR.

I

II

III


În veci mărire ție, Coronă trimfală! Azi cerul te salută Cu dragoste și fală.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Imnul_Coronei&oldid=82243”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Imnul_Coronei&oldid=82243



Noaptea albă (Alecsandri)Noaptea albă


Noaptea-i albă, luminoasă, Ceru-i boltă de opal. Toată zarea-i scânteioasă, Tot izvoru-i de cristal, Căci pe lume-acum domină Spaima vechilor stejari, Sora morței cea mezină, Iarna cu-orizonuri mari. Astfel gerul e de tare Cât îngheață-n orice loc Și a gurii răsuflare, Și cenușa de sub foc. El lipește ochi cu gene, Pe drumeț îl face orb, Și în cuiburi, chiar sub pene, Crapă ouăle de corb. Câmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. Alba lună sus lucește Ca icoană de argint Și apare nemișcată În abis nemărginit Ca pe marea înghețată Un vas mare troienit. Miezul nopței!... totul tace! Lumea pare un mormânt, Unde mort și rece zace Leșul marelui pământ, Și sub bolta cea senină Mii de stele cu foc viu Varsă-o jalnică lumină Pe gigantul său secriu!... Ies pe câmp... Sub pași răsună Câmpul sec și înghețat.


Un păr mare stă drept lună, Cu corbi negri încărcat. Totu-i mort!... Sunat-au oare Pe al cerului cadran Ora stingerei de soare În al morței ocean? Numai eu să fiu pe lume Rămas singur trăitor, Ca-n pustiiuri fără nume Un nemernic călător? Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare când și când? E o sanie ușoară Prin lumină lunecând. Săniuța e durată Dintr-un lemn ușor de plop Și se duce înhămată Cu un iepure ce-i șchiop. Iar într-însa cine este? Om să fie, sau un ciot? E vestitul din poveste Statu-Palmă-Barba-Cot! Iepurașu-n trei picioare Saltă, fuge ușurel, Pe zăpada lucitoare Săpând urme dupe el, Pe când barba argintie Al uncheșului străbun Se târie pe câmpie Ca o coadă de păun. Unde pleacă, unde zboară?... Iată-l vine spre Siret Și pe deal mi se coboară Ca un bulgăr de omăt. El în lunc-acum pătrunde Să descopere cu drag Primăvara ce s-ascunde Înlăuntrul unui fag. Iepurașul se răpede Naintând din salt în salt Pân' ce-ajunge, pân' ce vede În desime fagul nalt;

Iar uncheșul cu-o bărdiță Bate-n trunchiul sunător: „Unde ești tu, copiliță?“ El întreabă, plin de dor. Lunca-ntreagă se răsună! Din copaci, din văgăuni, Mii de veveriți de lună Ies, aleargă pe aluni, Și din fagul nalt și falnic, Vechi al luncii împărat, Iese-un glas plăpând și jalnic, Care blând a cuvântat: „Cine vine? Cine bate La locașu-mi friguros? Ești tu, Prier[1], al meu frate? Ești iubitul Făt-Frumos?“ „Eu sunt, dulce primăvară, Statu-Palmă-Barba-Cot. Din locașul tău afară Am venit ca să te scot.“ „Și ce vrei să faci cu mine? Ce gând ai? Ce dor lumesc?“ „Vreu în dragoste cu tine Să mă dau, să-ntineresc!“ Abie zice și deodată Glasul fetei a muțit, Iar în lunca deșteptată Hohot lung au clocotit. Și vrăjitul fag 'ntinde Un braț lung, cuprins de ger, Pe uncheș de barbă-l prinde Și-l ridică pe sub cer. Statu-Palmă țipă, zbiară, El se zbuciumă turbat, Dar din iarnă pân-în vară Sus rămâne spânzurat. Vântul bate!... colo-n aer Statu-Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier, De-un lung vaier necurmat, Și drumețu-și face cruce,

Căci se crede urmărit De-ale codrilor năluce Prin văzduhul oțelit.

1. Prier: numele poporal al lunei lui april.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Noaptea_albă_(Alecsandri)&oldid=99295”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 august 2015, ora 15:09.


Note

https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Noaptea_alb%C4%83_(Alecsandri)&oldid=99295



Românca de la GrivițaRomânca de la Grivița


Un sanț se-naintează spre groaznica redută, În el, din zori, românii primesc ghiulele mii, Ș-așa plouă cu glonțuri, cât ei rămași o sută Se-ntreabă între dânșii de-s încă pintre vii. Alăture-o româncă, expusă-n nepăsare La tot ce duce moarte cu zvon nepomenit, Gătește-o mămăligă ferbinte de gustare Într-un ceaun de schijă sub dâmbul prăbușit. O-ntreabă căpitanul: „Leliță, nu ți-e teamă De bombe, de șrapnele ce zboară-n jurul tău?“ Răspunde româncuța: „Nici nu le bag în seamă, De lucru au și ele, de lucru am și eu!“

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Românca_de_la_Grivița&oldid=69819”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Rom%C3%A2nca_de_la_Grivi%C8%9Ba&oldid=69819



Răpirea BucovineiRăpirea Bucovinei de Vasile Alecsandri

(Aprilie, 1875) Publicată în “Convorbiri literare”, IX, pag. 280, decembrie, sub numele Ștefan Moina.

Ceahlău, bătrân gigante al munților Carpați! Privește peste norii în juru-ți adunați! Ce sgomot, ce contraste pe laturile tale: De-o parte veselie, de alta lungă jale! Austria, imperiu, al cărui vultur mare Rotundul glob și sceptrul îi ține strânși în ghiare, Austria ce vede foind l-a ei picioare Un roi în neastâmpăr de mari și mici popoare, Și poartă cu mândrie coroana cezarină, La care-nsuși Carpații și Dunărea se-nchină; Austria ferice azi e în sărbătoare! Armatele-i deprinse a fi învingătoare Desfășură largi steaguri de falnică paradă Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă… Soldații-n uniforme ferite de-orice pete, Se-nșiră ca un codru de puști, de baionete, Atât de îngrijite cât par, lucind la soare, Un arsenal simetric de arme-încă fecioare. Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blânzi de pace în lipsă de răsboaie, Ei stau în linii drepte și armele prezentă La șefi muiați în aur, înfășurați în lentă Și gârboviți sub sarcini de fapte glorioase. Aproape sburdă-n sgomot scadroane numeroase De bravi husari, centauri, iuți-fugători, mult sprinteni Cu aripi la copite și la picioare pinteni, Sleiți pe cai de frunte și stând în ranguri drept, Ei par în nerăbdare să iee lumea-n piept. Maghiarul răsucește mustața-i cătrănită; Iar calu-i mușcă frâul sub buza lui strunită, Având unul cu altul o tainică rudire Prin dorul ce frământă sălbatica lor fire. Privindu-i, stai pe gânduri și-ntrebi de-nobileazâ

I


Calul pe om, sau omul pe cal îl completează. La dreapta se văd tunuri în rând lucind de-oparte. Deprinse a svârli moartea în dușmani de departe. Aspectul lor e crâncen, grav, amenințător. Căci moartea locuește ascunsă-n sânul lor; Iar gura-le e gata din piept s-arunce-n vânt O salvă triumfală sau salvă de mormânt. Și-n laturi și-mprejurul puternicei armate Se-ndeasă o gloată oarbă de tipuri variate: Nemți, leși, rusnaci și unguri, babelică mulțime Pătată, nădușită de neagra evreime. Toți pleacă a lor frunte pe când în catedrală Se-nalță Te-Deumul la sfera ideală. Toți sunt în așteptare… De-odată-un freamăt sboară De-alungul prin oștime și-n gloată se strecoară. Un semn! Comanda trece prin rangurile dese, Tamburele răsună și muzicile-alese În toană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor svonuri, cu-a tunurilor tunet. Electrică scânteie pătrunde lumea toată. Un glas de mii de glasuri, un ura lung de gloată Esprimă-n limbi diverse naive-entusiasmuri… Delirul evreimei ajunge pân-la spasmuri! Dar ce serbează astfel Austria cu fală? Serbează-al unui erou vr-o faptă imortală, Sau ziua unui Cesar, sau nouă mari victorii Ce-au coronat armata cu mari și nouă glorii?

Ceahlăule, vecine cu-a cerului minuni, Vechi martur de-ale lumei clipești deșertăciuni! Răspunde din-nălțime: De ce astă serbare Deșteaptă în Suceava o lungă văetare, Un plâns de-amărăciune, un gemet de morminte, Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte? A clopoteor tonuri metalice, pompoase, De ce trezesc în Putna răsunete duioase? De ce tresar stejarii cu-un freamăt de oștire? De ce românul simte o cruntă oțerire? De ce măreața umbră-a lui Ștefan, sus pe munte, Cu giulgiul său de secoli s-acopere pe frunte? “Austria serbează cu vâlfă maiestoasă

II

A tristei Bucovine răpire dureroasă Prin frauda infamă și-a turcului vânzare!… E jubileu de moarte, căci prețul de trădare S-au numărat pe racla lui Ghica Domn, ucis!… Și astăzi pe-acea crimă un secol s-au închis”. Închis?… Noi îl deschidem!… și adevărul sfânt Chiemat, la glasul țerii se-nalță din mormânt, Fantasmă sângerândă, la lume el apare Să spuie a lui Ghica română protestare În ziua mult nefastă când tristă, umilită, Moldova de-a ei soră fu silnic deslipită; Să spuie făr-de-legea acelui laș vizir, Unealtă de peire a domnului martir, Ce-n setea lui de aur jertfit-au lăcomiei O sculă din coroana antică-a României! Victimă neferice înaltelor trădări, Azi este începutul a talei răsbunări, O! Ghica, nume sacru ce astăzi reapari Ca veșnică sentință a gâzilor barbari! Privește!-o mare umbră, din boitele senine. În astă zi de doliu când mii de limbi străine, Creștini legați cu Iuda în stranie unire, Serbează-a Bucovinei modernă restignire! Privește! Noi cu jale, supuși acum tăcerii Venim ca să-ți aducem ofrandele durerii, Venim să vărsăm lacrimi ce inima le plânge Pe locul unde curs-au o! Doamne, al tău sânge!

Istoria înscrie tot ce-au văzut și vede. Ea zice: Românie, în ceruri te încrede. Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate Rodesc jos Dreptul sacru și sus nalta Dreptate. Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare Și-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare: “Tu, scumpă Bucovină, odraslă românească! Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoșească! Răspunde-n fața lumii cu-a ta diprețuire Acelor ce aclamă a ta nenorocire. Evreii te insultă l-a soarelui lumină Ca pe un șoim ce-l roade o lacomă vermină. Ei râd de tine astăzi crezând c-a lor grămadă, De-acum pe veșnicie te face a lor pradă; Dar nu te pot ajunge insultele profane

III

Când ești vlăstarea, fiica cohortelor romane; Când, falnic rezemată pe vechile mormanturi Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi. Când fiecare arbor din codri-ți fioroși Cuprinde o legendă din timpii glorioși; Când fiecare stâncă, și plaiu, și râu, și nume Atestă că nu piere romana gintă-n lume! Prin aer câteodată se văd trecând în sbor Lungi cârduri de corbi negri cu svon croncănitor. Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe țeară, Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară. Pe ceriurile-albastre adeseori s-adună Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună. Se pare c-au să verse potopul pe pământ, Dar ca să-i risipească ce trebue?… un vânt!” Veni-va ziua sfântă când vântul mântuirii Va duce corbi și nouri pe calea pribegirii, Și cerul țării noastre iar fi-va nepătat Și limpede ca ochiul de lacrimă spălat. Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă De codrul vechiu și sacru prădalnica omidă, Hulească evreimea fanatică, dușmană, Uitând Ierusalimul; uitând spada romană! Și marele imperiu aclame cu trufie Un act care atristă pe-ntreaga Românie! Ordone umilirea simțirei creștinești Ca să complacă urei și turbei evreești, Și facă să răsune văzduhul de fanfare De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare. Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie, Nu-mpedică pe bronzu-i istoria să-nscrie, Pe lâng-a lumii fapte infame, sau sublime, O fraudă, o crimă și două mari victime!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Răpirea_Bucovinei&oldid=82238”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=R%C4%83pirea_Bucovinei&oldid=82238



Răzbunarea lui Statu-PalmăRăzbunarea lui Statu-Palmă[1]


Urieșul Strâmbă-Lemne cu-al său gemin Sfarmă-Peatră Au văzut căzând potopul ș-au trecut potopu-not. De când sunt povești în lume și se spun pe lângă vatră, Ei duc zile cu piticul Statu-Palmă-Barba-Cot. Amândoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte, Lungiți unul lângă altul, stau grăind în limba lor. Dar ei sunt în neastâmpăr. Când și când pe a lor frunte O gândire-ntunecată se întinde ca un nor. „O cunoști pe Trestiana, frate?“ zice Strâmbă-Lemne. „O cunosc... când se arată, soarele îi face semne, Căci de când Ileana mândră n-au văzut el așa floare... Ca Ileana Cosânzana, fata-i chiar ruptă din soare!“ „Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă au putut să fie tată!“ „Pomul nalt, frumos, răsare din sămânța cea măruntă, Ș-apoi știi tu că Pepelea vornicel i-au fost de nuntă!...“ Urieșii, stând pe coate, au trântit un hohot mare Cât s-au răsunat pământul într-o lungă depărtare, Și toți vulturii din codri, ridicându-se pe vânt, S-au nălțat în nori să vadă, ce minune-i pe pământ? Apoi iar, căzând pe gânduri, Sfarmă-Peatră zice: „Frate, Câte stânci de aur pline și de petre nestimate Le-aș va vesel Trestianei, toate zestre ca să-i fie, De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie“. „Ca și tine, zise grabnic Strâmbă-Lemne, ca și tine, Câte lunci, păduri și codri de cântări și de flori pline, Câte paseri, vii, măiestre, șoimi și pajuri năzdrăvane, Păuni mândri, fulgi de soare, dulci minuni aeriane, Câți lei, pardoși, căprioare, cerbi cu coarnele de aur, Cuiburi de privighetoare, cuiburi scumpe de balaur, Frunzi și fructe, umbra dulce și codreana armonie, Toate-ar fi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fie!“


„A ta!“ strigă Sfarmă-Peatră, în văzduh făcând un salt Ș-apucând în a sa mână un gigantic bolovan. „A mea!“ strigă Strâmbă-Lemne, ridicând un stejar nalt Și-nvârtindu-l pe deasupra-i ca un groaznic buzdugan. Iată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude! Urieșii se-ntorc iute, părăsind armele crude, Și zăresc pe Statu-Palmă de-a lungul pe deal sărind Ș-încurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind. Sfarmă-Peatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. „Săriți, voi, urgia lumei! săriți!... țipă Statu-Palmă, Răsturnați copacii-n codri, măcinați dealuri și stânci, Astupați cărări și drumuri, tulburați apele-adânci, Puneți stavili netrecute sus din ceruri până jos... Trestiana, Trestiana, mi-au răpit-o Făt-Frumos!“ „Făt-Frumos pe Trestiana!...“ strig' turbații urieși, Alergând unul spre codri, celălalt spre munții pleși. Atunci lumea îngrozită crezu că-i pieri norocul!... Sfarmă-Peatră cu largi pasuri calcă munte după munte, Trece râuri fără poduri și prăpăstii fără punte, Lăsând urme de cutremur la tot pasul, în tot locul! Unde vede-o stâncă naltă, el o macină cu palma. Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma, Și cu peatra măcinată și cu petrele-aruncate El iezește, bate, umflă râurile tulburate. Culmele trec peste șesuri, apele trec peste maluri, Valuri mari se sparg în zgomot, răpezite peste dealuri, Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, ferbând în spume, Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriașul ce s-arată crunt la lume, Cu fălci negre scrâșnitoare, cu ochi roși, cu peptul gol. El apare pe sub nouri ca un munte de turbare Ce amenință pământul să-l turtească-n răzbunare! Ca și dânsul, Strâmbă-Lemne, uragan de vijelie, Intră-n lunci, păduri și codri, ducând viscol, ducând larmă, Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie, Ulmul cade, fagul crapă și stejarul gros se darmă. El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie, Și sub brațul său puternic totul pârâie, trăsnește, Tot se rumpe, se răstoarnă, se sucește, se îndoaie, Ș-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădește.

Iată însă mândrul soare că se-ntunecă de-un nor! Urieșii stau buimatici, fumegând de-a lor sudoare, Ridic-ochii, și pe ceruri văd trecând în zbor, drept soare, Făt-Frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten zburător. Trestiana răsturnată lângă-un sân plin de iubire Strălucea zâmbind în aer ca un vesel meteor. Făt-Frumos cu păr de aur se părea că-n fericire Duce raiului din stele al pământului odor. Pept la pept, gură la gură, ochi în ochi duios privind, Se duceau, păreche dulce, ca prin vis călătorind. Urlă-n vaiet urieșii!... Amândoi, cuprinși deodată În vârtej de nebunie, se fac Dunăre turbată S-în văzduh încep s-arunce, împroșcând ca doi vulcani, Cei mai groși stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani. Zbor copacii cătră soare, stâncele prin nouri zbor, Și din cer, ca să-i zdrobească, ele cad pe capul lor! Spun poveștile c-atuncea Statu-Palmă dintr-un plop Chicoti... apoi călare sări pe-un iepure șchiop Și, privind la urieșii morți pe munte și pe vale, Zise: „Mica buturugă carul mare mi-l prăvale!...“

1. Statu-Palmă-Barba-Cot este un personagiu fantastic din cei mai originali cari se găsesc în povești. El e un piticmonstruos, având satura mică de o palmă și barba lungă de un cot. Locuința lui este într-un vârf de plop; iarcând se coboară din acel copac, el încalecă pe un iepure schiop, de cutreieră lumea și pătrunde chiar pe subpământ. Sfarmă-Peatră și Strâmbă-Lemne sunt personificările urieșe ale torentelor care macină și răstoarnă stâncele câtde nalte și a furtunelor care îndoaie și rup arborii cât de groși. Făt-Frumos este eroul ce se luptă cu zmeii, cu balaurii, cu urieșii și cu fearele codrilor pentru apărarea fetelor deîmpărați care se dau în dragoste cu el. Pepelea reprezintă spiritul glumeț al românilor; el știe să se descurce cu dibăcie în toate întâmplările, să joacefeste dușmanilor lui și, strecurându-se ușor prin valurile lumii, să iasă totdeauna din orice pericul cu râsul pe față.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Răzbunarea_lui_Statu-Palmă&oldid=82472”



Note

https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=R%C4%83zbunarea_lui_Statu-Palm%C4%83&oldid=82472



Toamna țesătoareToamna țesătoare de Vasile Alecsandri

Toamna mândră, harnică Și de bunuri darnică A-mpărțit a ei comori: Frunza-i dat-au vântului, Iar roada pământului Dat-o-au la muncitori. Dat-au in pentru ștergare Și porumb pentru coșare Plin de ținte aurii, Și toți strugurii de vie Pentru dalba veselie De la nunți și cumătrii. Dat-au încă pentru coasă Iarba-i verde și frumoasă Care-n mai au înflorit; Ș-a ei paseri cântătoare, Ș-a ei șiruri de cucoare Tainicului Răsărit. Ș-au rămas, sărmana, goală, Pe când viforul se scoală Aducând gerul de an! ... Ce-a să facă ea la iarnă? Norii vin ca să aștearnă Pe câmpii un lung troian. Vai de ea! ... Ce-a să devie Sub cumplita vijelie Care suflă oțerit Peste văile uscate, Peste apele-nghețate, Peste codrul desfrunzit? Dar nu-i pasă! ... Cât e soare, Toamna, mândră țesătoare, Pune furca-n brâul ei,


Ca să toarcă și să țese Pânză lată-n ițe dese De-nvălit umerii săi. Și torcând de-a lungul trece Peste brazda murgă, rece, Unde ies painjini mii. Iar fuioru-i de matasă Pe pământ în urmă lasă Mreji de raze argintii. Câte lanuri, văi întinse, Toate-acuma sunt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, perdute-n aer, Tainic, lin călătoresc. Toamna grabnic le urzește, Le-mpletește, nevedește, Și cu toate la un loc Ea-și lucrează-o-nvălitoare Ca să meargă-n șezătoare Și să ia parte la joc. Iat-o în cămeșă albă, Cu lefți mari lucind în salbă, Mari cât ochii săi căprii. Trista iarnă-o pizmuiește Și prin neguri o pândește Descântând vrăjitorii. Iar românul cu drag spune: „Doamne! fă încă-o minune! Scoate-o față-n calea mea, Ca și toamna harnică Și de suflet darnică, Să-mi fac traiul meu cu ea!“

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Toamna_țesătoare&oldid=70487”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Toamna_%C8%9Bes%C4%83toare&oldid=70487



Vântul (Alecsandri)Vântul


1869

Vântul e copil zburdalnic, fără milă, nici mustrare, Care-mpinge-n rea furtună toate vasele pe mare, Și, ca lupul dupa turme, se alungă după nori, Și doboară stejari falnici și desfoaie blânde flori. Vântul fură o scânteie și-n girezi el o aruncă, Privind cum se perde rodul unui an întreg de muncă, Apoi merge la copile ce culeg laur de in Și râzând le despletește, desmierdand albul lor sân. În tuspatru părți a lumei turbat vântul se tot duce, Ca păgânul pe mormânturi răsunând creștina cruce, Și de-a moriilor blastemuri alungat, fuge nebun Pintre tufe-nțepatoare și nuiele de alun. Iar când el se-ntoarce-n codri, mama lui ce-l tot bocește Zile-ntregi îl scaldă-n lapte și de răni îl lecuiește ... – „Nu mai plânge, măiculiță! zice el, așa cum sânt, Când sărut ochii lor veseli, se dau fetele în vânt!"

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Vântul_(Alecsandri)&oldid=74661”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 18 septembrie 2011, ora 12:34.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=V%C3%A2ntul_(Alecsandri)&oldid=74661



Vântul de la miază-ziVântul de la miază-zi de Vasile Alecsandri

(Mircești, februarie 1876) Publicată în “Convorbiri literare”, IX, pag. 451, martie 1876.

Vântul de la miază-zi Cu zăpadă se hrănește, într-o noapte și-ntr-o zi El pe dealuri o topește. Și când suflă și când trece Peste ghiața ce se moaie Iarna tristă, iarna rece Varsă lacrimi, lungi șiroae. El plecat-au dintr-un loc Unde iarbă când răsare, Sub o arșiță de foc Se usucă și dispare, Și pe unde ard în soare Lungi pustiuri năsipite, Și se văd rătăcitoare Caravane ostenite. Vântul iute, vântul cald Aripioara-și răcorește În mări late de smarald Pe al căror val plutește Și cu gura-i însetată Vine-aice de înghite Mana iernii așezată Pe câmpiile albite. El tot suflă ne-ncetat Pân-ce vede-n răsărire Pe pământul desghețat Colțul ierbii viu, subțire; Apoi merge de desface Cu-o suflare mai gingașă Mugurașii unde zace Frunza verde drăgălașă. Bun sosit, iubite vânt!… Animați de-o nouă viață


Gândăceii din pământ La lumină ies în față, Și pâraele umflate. Mici torente spumegoase. De pe culme, de prin sate Curg în văile-aburoase. Și pe câmpul încă ud. Și pe crengile pădurii Se încearcă un prelud De concerte-ale naturii. Și prin aerul cu soare Trece-o vie prevestire De sosirea de cucoare Și de-a mieilor sosire. Însă vântul răcorit Din sbor, iată, se oprește; Ca drumețul ostenit El acum se odihnește, Și, râzând, privește-n zare Iarna goală, iarna slută, Cum se duce-n fuga mare, Și se face nevăzută. Dar cum stă pe-a luncii prag Iată-aude-un glas de jale Care iese dintr-un fag Nalt, cu brațe colosale Și deasupra-i încă-aude Plâns amar de desperare, Gemete, blăstemuri crude Care dau înfiorare. Glasul blând și rugător Zice: “Doamne! Cine oare, Ce viteaz îndurător M-a scăpa din închisoare? Ah! din fagul mieu afară Celui ce mi-a da scăpare Eu, frumoasa primăvară, I-aș plăti cu-o sărutare”. Vântul iute se scula… Peste fag cu fruntea lată El începe a sufla. A sufla ca niciodată.

În curând a lui suflare Coaja fagului despică, Și la ochii lui apare Un luceafăr de fetică, Mândră, albă, scump odor, Cu zâmbire-atrăgătoare, Și duioasă ca un dor De simțire iubitoare. La plăcuta sa ivire Ies albinele cu miere Și sub vesela-i ochire Lumea saltă-n re-nviere. Ea rămâne în extaz La a soarelui lumină. Pe-nfloritul ei obraz Luce-o rouă briliantină, Și pe frunte-i se îndoaie O ghirlandă înverzită, Și pe gură-i se desfoaie Dulce roză-mbobocită. Cum o vede, fericit, Vântul brațele-și deschide, Și pe sânul său uimit Copilița vesel râde; Când de-odată sus în aer Printre frunza ce-l ascunde Se aude iar un vaer Care sufletul pătrunde. Cine țipă-așa de tot? Cine sus, în arbor, geme? E sărmanul Barba-cot Spânzurat de multă vreme. Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață De-astă iarnă-n părăsire, Ah! de-abia mai are viață, De-abia umbră de simțire!… Primăvara fece-un semn… Pe loc vântul se ridică Și l-al feei viu îndemn Peste fag el suflă, pică. Iată-o creangă spre copilă Că se pleacă și se-ntinde. Pe moșneagul trist, cu milă

De pe creangă ea-l desprinde Statu-palmă a scăpai! De sub tufe chiar îndată Iepurașul șchiopătat Ieșind iute, lui s-arată; Iar uncheșul cu rușine Zice-n limba bătrânească: “Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească!” Și pe iepure sărind El se duce-n depărtare, Dar suspină tot gândind La frumoasa fată-mare. Și a vântului mireasă Lunecând pe iarbă verde Cu-al ei mire-n lunca deasă Ca un vis frumos se pierde!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Vântul_de_la_miază-zi&oldid=82263”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=V%C3%A2ntul_de_la_miaz%C4%83-zi&oldid=82263



Zilele BabiiZilele Babii


Baladă

Cât au fost iarna de lungă Au ținut soarele strâns Sub al ei cojoc încins, Crivățul să nu-l ajungă, Nici să fie-n față nins. Iară sora ei mezină, Dochia, l-au îndrăgit Și la rându-i a vrăjit Să atragă-a lui lumină Lângă sânul ei zbârcit. Și sub cortul ei de gheață Unde tremură mereu Ține-acum odorul său, Dulcele izvor de viață, Zâmbetul lui Dumnezeu. Îl sărută, îl desmeardă Ziua, noaptea, nencetat, Ca pe-un mire descântat, Și se teme să nu-l peardă De la ochiu-i degerat. Bietul soare-n fărmecare Perde lustru-i aurit Sub răsuflul ei cumplit. El pe lume nu mai are Nici apus, nici răsărit. Iar în lipsa lui, pământul Zace-n triste amorțiri, Bântuit de vijăliri, Căci ferească Domnul sfântul

I


De-ale Babelor iubiri! La răsuflul lor deodată Tot ce-i verde, înflorit, Cade, moare vestezit. Turba lor e nempăcată, Dorul lor neîmblânzit. Ele știu să-ncurce firul Feți-frumoșilor, pe plac. Știu să schimbe pentru leac Chiar în brustur trandafirul Și stiglețu-n liliac...

Iată, mări, însă iată Că-ntr-o zi, spre răsărit, Mândrul soare au zărit O frumoasă, vie fată Pe un plai reînverzit. Era dulcea Primavară, Rumioară ca un frag, Scump odor și lumei drag, Care-acum ieșise-afară Dinlăuntrul unui fag. Brândușică zâmbitoare Și cu mersul leganat Pe sub ceriu-nseninat, Ea părea așteptătoare De un mire mult visat, Căci pe inima-i fecioară Purta-n sânu-i mii de flori, Ș-adăsta-n ferbinți fiori Să închine-a ei comoară Împăratului din ziori. Cum o vede, se aprinde Soarele rentinerit. Zboară-n ceriul părăsit Și cu razele-i cuprinde Tânărul odor iubit. Pe loc, omul renviază,

II

Apa curge șopotind, Cuibul râde, ciripind, Lumea se desmormântează Și renaște înflorind. Iară Baba prin răstoace Ca o ciumă alergând, Vaietându-se, plângând, Scutură-ale ei cojoace Când în ploaie, când ningând. În bordei, în casă,-n șatră Ea pătrunde șuierând, Inimele-nfiorând. Spulberă cenușa-n vatră, Apoi iese-n câmp urlând.

Ea furtunele stârnește, Întinzând pe câmpul gol Al troienilor nămol. Prin văzduh o cârâiește De corbi negri negrul stol. Ea din fugă se anină De sărmanii călători Înghețați, rătăcitori. Smulge tufe din tulpină Și le-azvârle până-n nori. Ea pe vite le chircește Și grăuntele de an Încolțit îl seacă-n lan, Și cocorii rătăcește Pe cerescul ocean. Nouă nopți și nouă zile Din suspin ea naște vânt Și blăstemuri din cuvânt, Vrând pe orișice copile Să le-ascundă sub pământ. Lumea tremură și zice: „Babă, strechie de dor! Duce-te-ai într-un picior Valvârtej de pe aice

III

Până-n iadul arzător! Duce-te-ai în cale oarbă Alungată de-un cocoș, Până-n fund la Mărul-Roș, Și pământul să te soarbă Fără giulgiu, fără coș!” Baba cată sus, la soare, Ea îl vede zâmbitor Lângă scumpul ei odor. Țipă, cade-n loc și moare Pân' la anul viitor!... Veselie, renviere! Mugurii se dezvelesc. Gândăceii se ivesc. Roiurile-adună miere, Inimile se pândesc!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Zilele_Babii&oldid=71076”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Zilele_Babii&oldid=71076



Încununarea steaguluiÎncununarea steagului


1896

Biserica e plină de capete plecate. Mulțimea-ngenunchiată ascultă lăcrimând Pomelnicul cel jalnic de nume neuitate A celor morți în floare, stindardul apărând. Stau față de serbare un Rege și-o Regină, Ș-un steag ce se înalță, umbrind altarul sfânt. El are multe sdrențe, dar lui toți se inchină, Caci e o moaște sacră, al Patriei veșmânt. O! sdrențe glorioase, victoria în lupte Vă dete mușcătoare și aprigi sărutari! O! haină-a României, atâtea poale rupte Cuprind întreg poemul al ei neatârnări. O! Steag, fii veșnic falnic cu Regele-mpreună, Tu Steaua României isbânditor o porți Fii vesel, azi Regină iși pune o cunună De roze pentru vii, de lauri pentru morți.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Încununarea_steagului&oldid=71269”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=%C3%8Encununarea_steagului&oldid=71269



BaltaBalta


Aerul e viu și proaspăt!... el trezește și învie Peptul, inima și ochii peste carii lin adie. Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios, Așteptând voiosul soare ca pe-un mire luminos. Ceru-n zare se rotește; mii de vrăbii deșteptate Ciripesc și se alungă pe girezi netrierate. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cârd de rațe ca un nor. Pintre stuhul ce se mișcă iată-o luntre vânătoare! Șerpii lungi se-ncolăcează sub a nufărilor floare; Rațele prin moșunoaie după trestii se ascund, Și pe sus nagâții țipă, lișițele dau în fund. Răspândind fiori de moarte, luntrea cea de arme plină Când la umbră se dosește, când s-arată la lumină; Iar pe mal în liniștire, un bătlan, pășind încet, Zice: „Nu-i peirea lumei... vânătorul e poet!”

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Balta&oldid=62981”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Balta&oldid=62981



Bradul (Alecsandri)Bradul


Sus pe culme bradul verde Sub zăpada albicioasă Pintre negură se perde Ca o fantasmă geroasă, Și privește cu-ntristare Cum se primblă prin răstoace Iarna pe un urs călare, Iarna cu șepte cojoace. El se scutură și zice: „În zădar, tu, vrăjitoare, Aduci viforul pe-aice, Aduci zile fără soare. În zădar îngheți pământul, Ucizi florile și stupii Și trimiți moartea cu vântul Și trimiți foamea cu lupii. În zădar a ta suflare Apa-n râuri o încheagă, Șterge urma pe cărare Și de mine țurțuri leagă. În zădar aduci cu tine Corbul negru și prădalnic, Și din codrii cu jivine Faci să iasă urlet jalnic. În zădar, urgie crudă, Lungești noaptea-ntunecoasă Și, râzând de-a lumii trudă, Scurtezi ziua luminoasă. În zădar îmi pui povară


De zăpadă și de gheață. Fie iarnă, fie vară, Eu păstrez a mea verdeață!”

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Bradul_(Alecsandri)&oldid=101639”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 decembrie 2015, ora 20:58.


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Bradul_(Alecsandri)&oldid=101639



Buchet, calul favorit a d-rei Maria DocanBuchet, calul favorit a d-rei Maria Docan


În poveștile frumoase ce se spun la șezătoare, Sunt cai ageri, iuți ca gândul și cu darul de cuvânt, Unul galben ca porumbul aurit la foc de soare, Altul negru ca păcatul... amândoi copii de vânt!

Ei întrec în repeziciune rândunica speriată: Peste nouri, peste mare duc vitejii Feți-frumoși. Ochii lor aruncă fulgeri care fearele săgeată, Și copita lor ucide mari balauri fioroși.

Mai sunt cai trași prin verigă și cu mintea năzdrăvană, Mândri ca o nălucire și ca fluturi de ușori. Ei, când poartă-n lumea albă pe Ileana Cosinzană, Fără ca să le îndoae, calcă gingașele flori.

Eu credeam pe Vânteș, Graur, că-s închipuiri visate În geroase nopți de iarnă lângă focul de stejar; Am văzut insă cu ochii în a mea vecinătate Cal mai mândru decât visul, alb ca un mărgăritar.

Șoimul tău, Mițică dragă, poart-o zale ninsorie, Ce lucește de departe sub seninul luminos. Tu-l iubești, el o cunoaște; e frumos, el înc-o știe, Și ca lebăda pe apă se alintă grațios.

Când te vede, el te-admiră; când te-aude, el nechează Și te cheamă, și îi place să-1 dezmierzi încetinel, Glasul tău îi îmblânzește, mâna ta îl încordează; El trăiește pentru tine și tu, dragă, pentru el.

Amândoi aveți un suflet, zburând vesel pe câmpie, Dulce, falnică perechie! tablou viu, încântător! El pe tine te-mprumută cu-n avânt de bărbăție. Tu îl împrumuți pe dânsul cu-al tău farmec răpitor.

Și ori cine vă zărește, zice-n sine cu-admirare: 'Așa cal, așa copilă!... Ea frumoasă, el frumos! Pare dulcea primăvară lin plimbată-n legănare Pe un snop de crini ce zboară pe sub soarele voios. '

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Buchet,_calul_favorit_a_d-rei_Maria_Docan&oldid=76994”


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Buchet,_calul_favorit_a_d-rei_Maria_Docan&oldid=76994

BărăganulBărăganul


Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare Sub cer, în fund, departe, misterios dispare, Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor, Nimic nu-nveselește pe bietul călător. Pustietatea goală sub arșița de soare În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ, Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior. Acolo floarea naște și moare-n primavară, Acolo piere umbra în zilele de vară, Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii. Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume, Lung ocean de iarbă necunoscut în lume, O cumpănă se-nalță aproape de un puț, Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț. Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână. Vro doi români în soare ș-o sprintenă română Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos Pe foc, și mai departe un câne roade-un os. Pe car un copilandru privește-n departare... Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare! Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor, Nimic nu se arată pe câmpul de mohor! Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare, Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,


S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați. Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare, Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc! Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere Va dispărea deodată la glasul de-nviere Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer, Vestind noua răpire a focului din cer!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Bărăganul&oldid=65392”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=B%C4%83r%C4%83ganul&oldid=65392



Calea RobilorCalea Robilor


Pe ceru-nalt lucește un râu albiu de stele Ce curge spre Moldova din tinicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutreieră în umbră cerescul ocean.

Din când în când desprinsă din bolta cea profundă, O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgând pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n veșnicie!

Sub cerul fără margini, spre mândrul Răsărit, Se-ntinde-n umbra nopții un câmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor În inimi iubitoare iubiții care mor.

Și râul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce Moldova pe rătăcitul cainic; Și câmpul e Bugeacul cu orizonuri mari Bătut de oameni searbezi ce fug de la tătari.

Românii dau numele de Calea-robilor acelei aglomerări de stele care formează pe fața cerului un soi de râu luminos (voie lactée). Pe timpul năvălirii tătarilor, robii care scăpau din mâinile lor se întorceau la Moldova, luându-se pe direcția acelui fenomen ceresc.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Calea_Robilor&oldid=76995”



Note


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Calea_Robilor&oldid=76995



Concertul în luncăConcertul în luncă de Vasile Alecsandri

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună, Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară. Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare[1] Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie. Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană, Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri, Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri. Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe, Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe. Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare, Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare. Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie, Nufărul din baltă vine întristat, fără soție, Și cât el apare galben, oacheșele viorele Se retrag de el departe, râzând vesel între ele. În poiană mai vin încă elegante floricele, Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele, Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază, Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază. Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene, Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă, Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă. Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare, Gaița ce imitează orice sunete bizare, Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă


Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă. Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite; Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite, Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare... La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare. Iată-n urmă și albine aducând în gură miere... Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere, Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire, Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire. Dar, tăcere!... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!... Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude. Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită... Sub o pânză de lumină lunca pare adormită. În a nopții liniștire o divină melodie Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie, Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă, Pân' ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă. Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește, Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește, Și se pare că s-aude prin a raiului cântare Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare. E privighetoarea dulce care spune cu uimire Tainele inimii sale, visul ei de fericire... Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!

1. Luminările-n floare sunt florile numite luminărica-Domnului.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Concertul_în_luncă&oldid=78135”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 10 septembrie 2012, ora 18:04.


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Concertul_%C3%AEn_lunc%C4%83&oldid=78135



CositulCositul


Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte, Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte. Iarba coaptă strălucește, ea se clatină la vânt, Ș-a ei umbră lin se mișcă în dungi negre pe pământ. Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă. Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună, Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună. Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită, Unde umbra pare verde și de flori e-mbălsămită, Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător. Din căpiță în căpiță dumbrăveancă saltă-n zbor. Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină, Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcină. „Ce să fie?... Cuib de fiară?... O! minune!” zice el, Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Cositul&oldid=65809”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Cositul&oldid=65809



Cucoarele (Alecsandri)Cucoarele


Din cea zare luminoasă vine-un lung șir de cucoare Aducând pe-aripi întinse calde raze de la soare; Iată-le deasupra noastră, iată-le colo sub nor, În văzduh călăuzite de-un pilot, bătrân cocor. Ele vin din fundul lumii, de prin clime înfocate, De la India Brahmină, unde fearele-ncruntate, Pardoși, tigri, șerpi gigantici stau în jungli tupilați, Pândind noaptea elefanții cu lungi trombe înarmați. Fericite călătoare! zburând iute pe sub ceruri, Au văzut în răpigiune ale Africei misteruri, Lacul Cead și munții Lunii, cu Pustiu-ngrozitor, Nilul Alb cărui se-nchină un cumplit negru popor. Călătoare scumpe mie!... Au lăsat în a lor cale Asia cu-a sale râuri, Cașemirul cu-a sa vale, Au lăsat chiar Ceylanul, mândra insulă din rai, Și revin cu fericire pe al țării dulce plai!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Cucoarele_(Alecsandri)&oldid=65875”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Cucoarele_(Alecsandri)&oldid=65875



Dimineața (Alecsandri)Dimineața


Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură, În curând și el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineții de pe câmpul înverzit. El se-nalță de trei suliți pe cereasca mândră scară Și cu raze vii sărută june flori de primăvară, Dediței și viorele, brebenei și toporași Ce răzbat prin frunze- uscate și s-arată drăgălași. Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă. Păsărelele-și dreg glasul prin huceagul de sub luncă. În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii Ard movili buruienoase, scoțând fumuri cenușii. Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la pășune; Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune, Și o blândă copiliță, torcând lâna din fuior, Paște bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Dimineața_(Alecsandri)&oldid=105745”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Diminea%C8%9Ba_(Alecsandri)&oldid=105745



Flori de nufărFlori de nufăr


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie Răsună-n dimineață o tainică-armonie. Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori? Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori. Verginile în apă intrat-au cu sfială, Ș-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală, Șoptind, privind în undă albastrul cer senin, Umplând cu flori de nufăr cămeșa de la sân. O rază aurie prin stuhul des pătrunde Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde Comori de tinerețe, comori de fericiri, Încântătoare forme de albe năluciri. Priviți! cetatea verde se mișcă, se deschide. O mândră copiliță apare, iese, râde Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori, Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Flori_de_nufăr&oldid=67099”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Flori_de_nuf%C4%83r&oldid=67099



FloriileFloriile


Iată zile-ncălzitoare După aspre vijelii! Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Primăvara-ncântătoare Scoate iarba pe câmpii, Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Lumea-i toată-n sărbătoare, Ceru-i plin de ciocârlii. Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Păcat, zău, de cine moare Și ferice de cei vii! Vin Floriile cu soare Și soarele cu Florii. Copiliță, nu vrei oare, Nu vrei cu mine să vii, Când Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii? Să culegem la răcoare Viorele albăstrii? Hai! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii. Eu ți-oi da de orice floare Mii de sărutări și mii. Hai! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii. Iar tu, dulce zâmbitoare,


Te-i face că te mânii... Hai! Floriile-s cu soare Și soarele cu Florii.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Floriile&oldid=67107”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Floriile&oldid=67107



Fântâna (Alecsandri)Fântâna


Pe cărarea înflorită care duce la fântână, În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română; Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor, Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor. Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare Și sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare. Păsărelele-mpregiuru-i zbor voioase și cântând, Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând. Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlnește C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește, Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină. Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță; Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapă Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Fântâna_(Alecsandri)&oldid=67245”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=F%C3%A2nt%C3%A2na_(Alecsandri)&oldid=67245



GerulGerul


Gerul aspru și sălbatic strânge-n brațe-i cu jelire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire; El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori C-un văl alb de promoroacă și cu țurțuri lucitori. Gerul vine de la munte, la fereastră se oprește Și, privind la focul vesel care-n sobe strălucește, El depune flori de iarnă pe cristalul înghețat, Crini și roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat. Gerul face cu-o suflare pod de gheață între maluri, Pune streșinilor casei o ghirlandă de cristaluri, Iar pe fețe de copile înflorește trandafiri, Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoțând aburi lungi pe nare. O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Gerul&oldid=116654”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 mai 2019, ora 18:58.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Gerul&oldid=116654



Iarna (Alecsandri)Iarna


Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară; Soarele rotund și palid se prevede printre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare, Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare. Iată-o sanie ușoară care trece peste văi… În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Iarna_(Alecsandri)&oldid=115224”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Iarna_(Alecsandri)&oldid=115224



La gura sobeiLa Gura Sobei de "VASILE ALECSANDRI" acesta a compus Iliada și Odiseea din tradiții și poate din fragmente de poemepoporale. Ariosto a scris fantastica epopee Orlando de pe legendele cavalerești răspândite în Italia și ilustrate prin imaginațiapoporului iubitor de minuni. Poporul dar este izvorul celor mai poetice creații, celor mai neperitoare opere; și poeții mari, carii apar ca niște rari meteori, nusunt decât revelatorii măiestri a poeziei popoarelor, concentrată în sânul lor. Poveștile noastre reprezină o comoară atât de bogată în iscodiri ingenioase, în imagini feerice, în flori de grațioasă poezie, că, des-ar naște în România un nou Ariosto, el ar compune un poem de aceeași valoare neprețuită ca poemul lui Orlando. În ele găsim o limbă armonioasă și perioade întregi versificate, încât lesne s-ar putea crede că poveștile ar fi poeme anticeprozaite cu timpul. În ele aflăm producerile unui geniu fecund și original, precum: feți-frumoși cu părul de aur, fete de împărațiatât de frumoase, că par a fi rupte din soare, cai năzdrăvani ce zboară în naltul cerului, șerpi cu solzii de aur carii au cuiburi plinede petre scumpe, cerbi carii duc între coarne leagăn de zâne, paseri măiestre cu grai omenesc, pajuri ce locuiesc în fundulpământului. În lumea neagră, mere de aur care se prefac în palaturi împărătești, furci de argint care torc singure, poduri de oțel,copaci cu poame de rubin și de smarald etc., etc. În ele mai întâlnim ființi fantastice care ne-au spăriat în copilăria noastră: balauri, zmei, urieși, ca Sfarmă-Peatră și ca Strâmbă-Lemne, câni cu dinții de criță... etc. În ele mai găsim zeii paganismului, sub figuri de sfinte creștine: sfânta Mercure, sfânta Joie,sfânta Vinere, și pe mult frumoasa Ileana Cosânzeana, imagina cea mai grațioasă ce a ieșit din inima poporului român. Și dacă vom studia poveștile noastre cu luare-aminte, dacă le vom compara cu unele perioade din poemul Orlando, vomdescoperi în cuprinsul lor diverse tablouri, scene și chiar eroi și eroine care figurează sub alte denumiri în opera lui Ariosto.</ref>

| autor = Vasile Alecsandri | secțiune = | anterior = | următor = | note =

}}

Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește. Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecând în zbor fantastic a poveștilor minuni. Iată-o pasere măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur; Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripați Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpărați. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducând pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume; Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai... Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă

E Ileana Cosânzeana!... în cosiță floarea-i cântă. Până-n ziuă stau pe gânduri și la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=La_gura_sobei&oldid=79687”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 iunie 2013, ora 10:42.


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=La_gura_sobei&oldid=79687



Linda RaiaLinda Raia


Pe zidul din Alhambra lucește-n răsărit Un chioșc în filigrană de marmură-aurie, Cu stâlpi și arabescuri de jur împodobit, Prin care se-ntrevede nălțimea azurie. Acolo se arată, când ziua-i spre apus, Frumoasa Linda-Raia, regina de Grenada; Și maurii din Vega se jură că pe sus Se plimbă o hurie lucindă ca zăpada Minune admirată de Mauri și Creștini, Ea vine-n chioșc alene, privește prin zăbrele, Și-i place să arunce a rodiei rubini, Pe care-i prind în spațiu voioase păsărele. Dar iată că șiragul de alb mărgăritar Alunecă pe brațu-i și cade-n fund de vale. Don Pedro de Castilia, trecând, îl ia în dar, Zâmbește la regină și pasă mândru-n cale!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Linda_Raia&oldid=75885”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Linda_Raia&oldid=75885



Lunca din MirceștiLunca din Mircești de Vasile Alecsandri

Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide; Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde. Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând. Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând. O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare! În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare, Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ. Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă. Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melanholică, divină, De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor. Este timpul renvierii, este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei, Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori, Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană, Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană, Iar în leagăn de matasă gangurul misterios Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios. Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare, Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți. O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică. Ascultați!... stejarul mare grăiește cu iarba mică, Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.


Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor. Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!” Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!” Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind; Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător. Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată, Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată. Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți, Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți. Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum și de cântare, Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Lunca_din_Mircești&oldid=68083”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Lunca_din_Mirce%C8%99ti&oldid=68083



Malul SiretuluiMalul Siretului


Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde Și privesc cum apa curge și la coturi ea se pierde, Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos, Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos. Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară, Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor, Bătând apa-ntunecată de un nour trecător. Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale. Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Malul_Siretului&oldid=117157”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 iunie 2019, ora 20:28.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Malul_Siretului&oldid=117157



MandarinulMandarinul


Mandarinu-n haine scumpe de mătasă vișinie. Cu frumoase flori de aur și cu nasturi de opal, Peste coada-i de păr negru poart-o vânătă chitie Care-n vârf e-mpodobită c-un bumb galben de cristal.

Fericit, el locuește un măreț palat de vară Plin de monștri albi de fildeș și de jaduri prețioși. Mari lanterne transparente de o formă mult bizară Răspând noaptea raze blânde pe balauri fioroși.

O deschisă galerie, unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin pereții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină Ce mirează flori de Lotus în oglinda unui lac.

Ochiul vesel întâlnește, pe colnice-nverzitoare, Turnuri nalte și pagode unde cântă vechiul bonz, Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De resunetul metalic al Tam-Tamului de bronz.

Iat-o joncă aurită pe albastrul apei line, Cu vântreli de rogojină și cu vâsle de sandal. In lăuntru râde visul fericirilor divine. Mandarina cu ochi galeși și cu sînul virginal.

Ea-n grădină se coboară si-n palat apoi dispare, Pe nisip călcând a-lene cu-ale ei picioare mici. Nor de fluturi zboară-n cale-i și cu-a lor aripi se pare C-ar voi s-o mai oprească pintre arborii pitici.

Ea se duce-n galerie s-o dezmierde Mandarinul !.. Grațioasă, pânditoare sub cortelu-i de atlaz, Îl invită cu ochirea, cu surâsul, cu suspinul. Ca să guste voluptatea amorosului estaz.

Dar el stă în trândăvie pe-un dragon de porcelană. La minunile frumoase ce-i zâmbesc, nesimțitor, Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană Și cu drag se uită-n aer la un zmeu zbârnâitor.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Mandarinul&oldid=76993”


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Mandarinul&oldid=76993

Mezul ierneiMezul Iernei


În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par înghețate, cerul pare oțelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestuos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna își aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreț, fantastic! ... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sunt a lui altare, codrii – organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunei o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Mezul_iernei&oldid=108174”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 28 iulie 2018, ora 17:41.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Mezul_iernei&oldid=108174



Noaptea (Alecsandri)Noaptea


Noaptea-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă, Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă, Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturând din a lui poale lungi și repezi meteori. Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește. Sunt păstori în șezătoare sau vro ceată de voinici? E vro tabără de care sau un rond de tricolici?[1] Către munți prin întuneric un lung bucium se aude. El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude, Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau Și la lupte sângeroase pe români îi deșteptau. Acum însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare! Când și când, un câine latră la o umbră ce-i apare, Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc, Holbând ochii cu țintire la luceafărul ceresc!

1. Tricolicii fac parte din lumea fantastică a strigoilor, a moroilor, a vârcolacilor (vârcolici), a zburătorilor etc., careapar în basmele și în superstițiile poporale.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Noaptea_(Alecsandri)&oldid=68727”



Note


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Noaptea_(Alecsandri)&oldid=68727



Oaspeții primăveriiOaspeții primăverii de Vasile Alecsandri

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată! E cocostârcul tainic în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. El vine, se înalță, în cercuri line zboară Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară; Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit, Aleargă, sar în cale-i și-i zic: „Bine-ai sosit!” În aer ciocârlia, pe casă rândunele, Pe crengile pădurii un roi de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc. Ah! Iată primăvara cu sânu-i de verdeață! În lume-i veselie, amor, sperare, viață, Și cerul și pământul preschimbă sărutări Prin raze aurite și vesele cântări!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Oaspeții_primăverii&oldid=105193”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Oaspe%C8%9Bii_prim%C4%83verii&oldid=105193



Pastel chinezPastel Chinez


dedicat d-lui I.A.C.

Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite. Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin În răcoarea lor plăcută duce zile fericite. Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc, Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane Au comori de plânte rare ce la umbră înfloresc Și-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane. Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări, Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe, Și pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări, Ei culeg zâmbiri divine, ei culeg migdale albe. Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburători Când pe mândre paravane de matasă diafană, Când pe crengi, când pe basinuri de albastră porcelană, Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori. Ș-o momiță strâmbătoare, sărind iute-n urma lor De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de China, Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina... Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind; A lor margini cizelate în șiraguri de inele Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind, Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele. Iar în fund, peste desimea de pagode azurii, Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică Un turn nalt cu șepte rânduri și cu șepte galerii, Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică. Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin, Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,


Ferind pielița-i de aur și rotundu-i piept de crin, Și gurița-i cu benghi negru ca un gândăcel pe-o floare. Umbra ei pe fața apei, de pe pod ușor plutind, Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește Pe o joncă unde șede un om tânăr pescuind... El tresare, nalță ochii și cu dragoste zâmbește. Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez, Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde... El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez, Și se pare că hârtia sub peniță-i se aprinde!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Pastel_chinez&oldid=106572”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 noiembrie 2017, ora 11:43.


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Pastel_chinez&oldid=106572



PaștelePaștele


De Paști în satul vesel căsuțele-nălbite Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite Pe care cocostârcii, înfipți într-un picior, Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor. Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună Flăcăi și fete mândre ce râd cu voie bună; Și-n sunet de vioare, de cobze și de nai Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai. Bătrâni cu fețe stinse, români cu fețe dalbe, Românce cu ochi negri și cu ștergare albe Pe iarba răsărită fac praznic la un loc, Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc. Și scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare Părechi îmbrățișate cu dulce înfocare, Ochiri scânteietoare și gingașe zâmbiri Ce viu răspând în aer electrice luciri.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Paștele&oldid=69269”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Pa%C8%99tele&oldid=69269



Pe coastele CalabreiPe coastele Calabrei de Vasile Alecsandri

Pe coastele Calabrei vaporu-naintează În unda luminoasă ce noaptea fosforează; El tae-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin.

În dreapta, pe-ntuneric, se ´nalț-un negru munte, Vulcanul bătrân Etna cu lava stinsă-n frunte; Sehastru ce cunoaște al globului mister. El pare că din sânu-i asvârle stelele-n cer.

În stânga e Carybda sălbatică, stâncie, Din zare se întinde o punte argintie, Pe care se îndreaptă vaporul legănat, Ce calcă orizonul cu stele semănat.

Dorm valurile mării sub atmosfera caldă, În baie azurie Sicilia se scaldă; Și-n umbră călătorul, țintind ochii spre mal, Aspiră-al Siracusei parfum oriental.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Pe_coastele_Calabrei&oldid=76996”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Pe_coastele_Calabrei&oldid=76996



PlugurilePlugurile


Noroc bun!... Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri! Boi plăvani în câte șease trag, se opintesc în juguri! Brațul gol apasă-n coarne; ferul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi. Treptat câmpul se umbrește sub a brazdelor desime; El răsună-n mare zgomot de voioasa argățime, Iar pe lanul ce în soare se zvântează fumegând, Cocostârcii cu largi pasuri calcă rar și meditând. Acum soarele-i l-ameazi; la pământ omul se-ntinde; Cârd de fete și neveste de la sat aduc merinde; Plugul zace-n lan pe coaste, iar un mândru flăcăoaș Mână boii la izvoare și îi paște la imaș. Sfântă muncă de la țară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pământul în o dulce înfrățire!... Dar lumina amurgește, și plugarii cătră sat, Hăulind pe lângă juguri, se întorc de la arat.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Plugurile&oldid=69417”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Plugurile&oldid=69417



Portret dedicat doamnei X... Y... Z...

Portret dedicat doamnei X... Y... Z...


Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină, Căci fruntea-ți se inalță când lumea se inclină, Și imnul omenirei, un imn de adorare, Ajunge pân' la tine in slabă suspinare. Ai ochi ca doi luceferi din aspra mează-noapte, Ce 'nghiață de departe a inimilor șoapte. Privirea ta măreață de-abia se rătăcește Pe turma 'ngenunchiată ce 'n taină te slăvesce. Chiar soarele ferbinte, de-ar vrea cu fericire Se 'și schimbe nemurirea pe-o vieață de iubire, Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de ghiață, Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață. Nici o mîndrie mare nu 'ntrece a ta mîndrire ! Nici spada nu intrece cumplita-ți nesimțire ! Nici marmura cioplită albimea ta nu 'ntrece... Ca luna 'n mezul ernei frumoasă ești și... rece !

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Portret_dedicat_doamnei_X..._Y..._Z...&oldid=69489”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Portret_dedicat_doamnei_X..._Y..._Z...&oldid=69489



Portret dedicat princesei Natalia GhicaPortret dedicat princesei Natalia Ghica


Plăcută, simtitoare, în toate grațioasă, Ești dulce ca seninul de zi primăvăroasă, Și ochiul ce oglindă cu drag ființa ta Nimic în astă lume nu-l poate întrista.

Tot sufletul ferice s-apropie de tine, Ca de-o sperare vie, ca de un ceresc bine Și nu mai vrea să zboare simțind că a găsit În sufletul tău gingaș un frățior iubit.

Ai farmecul puternic ce-aprince-n omenire Avântul de mari fapte, dorinți de nemurire. Tu poți să dai c-un zâmbet, cu-n singur sărutat, O patrie iubită la tristul exilat.

Oricine te zărește e mulțumit de viață Că-ți răde veselia ș-amorul dulce-n față. Ești cea mai drăgălașă minune cu-ochii vii. Esti cea mai adorată... și numai tu n-o știi!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Portret_dedicat_princesei_Natalia_Ghica&oldid=76997”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Portret_dedicat_princesei_Natalia_Ghica&oldid=76997



PunteaPuntea


Șoapta nopții se aude suspinând încetișor; Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător, Și deodată Aurora se ivește radioasă, Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă. Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit, Ea-și ia zborul peste lume de la mândrul răsărit Și-întâlnește-n a sa cale o copilă cosânzeană Ce-i scăldată în năvalnic și-n sân poartă odoleană.[1] S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar, Plânsu-i lin pe sân îi cade ca un scump mărgăritar; Iar pârâul de la maluri smulgând floare după floare, Le depune cu șoptire lângă albele-i picioare. „De ce plângi?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind. Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind; Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme... Nouri sunt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.”

1. Fetele de la țară își fac scăldătoare de năvalnic (pteris) și poartă pe ele flori de odoleană (valeriana), pentru casă devie mai atrăgătoare.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Puntea&oldid=69664”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Puntea&oldid=69664



RodicaRodica


Purtând cofiță cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunzori, Juna Rodică voioasă trece Pe lângă junii sămănători. Ei cu grăbire îi sar în cale, Zicând: „Rodică, floare de crin, În plin să-ți meargă vrerile tale, Precum tu, dragă, ne ieși cu plin![1] S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă, și masa masă, Și sânul leagăn de pruncușori!” Cu grâu de aur ei o presoară, Apoi cofița întreagă-o beu. Copila râde și-n cale-i zboară, Scuturând grâul din părul său.

1. A ieși cu plin dinaintea unui călător sau muncitor este un semn de bun ogur (tradiție populară românească).

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Rodica&oldid=74097”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 24 august 2011, ora 16:39.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Rodica&oldid=74097



SaniaSania


Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare. Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare; Săniuța, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi... Tu zâmbești?... Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei. Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare, Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar. Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie; Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie. Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori...[1] Tu o rupi?... Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.

1. Numele de mărțișori este dat crengilor de lozie îmbobocită cu muguri argintii. Românii le culeg și le anină încasele lor ca un semn iubit de primavară, în ziua de Florii.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sania&oldid=86315”



Note


https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sania&oldid=86315



Secerișul (Alecsandri)Secerișul


Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. Aerul e-n neclintire, el devine arzător; Prepelița cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor. În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii, Pe când era încă umed de răsuflul aurorii. Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu, Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu. Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade. Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade, Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți, Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. Mai departe, lucind iute, un flăcău ș-o fată mare De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare, Când o pasăre măiastră, peste lan trecând ușor, Zice: „Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!”

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Secerișul_(Alecsandri)&oldid=70092”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Seceri%C8%99ul_(Alecsandri)&oldid=70092



Serile la MirceștiSerile la Mircești


Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; În sobă arde focul, tovarăș mângăios, Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse, Sub palidă lumină, apar misterios. Afară plouă, ninge! afară-i vijelie, Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit; Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie O zână drăgălașă, cu glasul aurit. Pe jilțu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână, Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor, Când ochiu-mi întâlnește ș-admiră o cadână Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor. Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde, Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val, Ea pare zea Venus când a ieșit din unde Ca să arate lumei frumosul ideal. Alăture apare un câmp de aspră luptă, Pătat cu sânge negru acoperit cu morți. Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă Țintește ochii veștezi pe-a veciniciei porți. Apoi a mea privire prin casă rătăcindă Cu jale se oprește pe un oraș tăcut, Veneția, regină, ce-n mare se oglindă Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut. O lacrimă... dar iată plutind pe-a mărei spume O sprintenă corvetă, un răpede-alcyon; Și iată colo-n ceruri pribejile din lume, Cocoarele în șiruri zburând spre orizon. O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,


Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!... Afară ninge, ninge, și apriga furtună Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori, Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori. Văd insule frumoase și mări necunoscute, Și splendide orașe, și lacuri de smarald, Și cete de sălbatici prin codri deși perdute, Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald. Prin fumul țigaretei ce zboară în spirale Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor, Și-n tainice saraiuri minuni orientale Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor. Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet, Și mii de suvenire mă-ncongiuură-ntr-o clipă În fața unui tainic și drăgălaș portret. Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele, La timpul mult ferice în care-am suferit, Ș-atunci păduri și lacuri, și mări, și flori, și stele Intoană pentru mine un imn nemărginit. Așa-n singurătate, pe când afară ninge, Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei, Pân' ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge, Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.

Mircești, 1867

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Serile_la_Mircești&oldid=70112”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Serile_la_Mirce%C8%99ti&oldid=70112



Sfârșit de toamnă

Sfârșit de toamnă de Vasile Alecsandri

Oaspeții caselor noastre, cocostârci și rândunele, Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele; Cârdurile de cocoare, înșirându-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. Vesela verde câmpie acu-i tristă, veștejită, Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită; Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc, Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc. Din tuspatru părți a lumei se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri, plini de geruri. Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăț călare! Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare. Boii rag, caii rânchează, cânii latră la un loc, Omul, trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc.

Mircești, 1867

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sfârșit_de_toamnă&oldid=116723”

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 13 mai 2019, ora 20:54.



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sf%C3%A2r%C8%99it_de_toamn%C4%83&oldid=116723



Sfârșitul ierneiSfârșitul iernei


S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii[1]. Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute șopotind, Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind. O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!

1. Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zileleBabei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care seceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei ebazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilelecocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în țară a paserilorpribegite de cu toamnă și epoha nașterii mieilor.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sfârșitul_iernei&oldid=101620”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sf%C3%A2r%C8%99itul_iernei&oldid=101620



SămănătoriiSemănătorii


Sămănătorii harnici, cu sacul subsuoară, Pășescu-n lungul brazdei pe fragedul pământ; Pe culme, pe vălcele se suie și coboară Zvârlind în a lor cale semința după vânt. „O mie!” zice unul menind cu veselie. „Noroc și roadă bună!” adaoge un alt. „Ca vrabia de toamnă rotund spicul să fie! Ca trestia cea naltă să fie paiul nalt! Din ziori și până-n noapte tot grâul să răsară; În el să se ascundă porumbii osteniți, Și când flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți!” Sămănătorii veseli spre fund înaintează, De-a curmezișul brazdei boroanele pornesc, Și grapele spinoase de-aproape le urmează, Îngroapă-ncet semința și câmpul netezesc.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Sămănătorii&oldid=70398”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=S%C4%83m%C4%83n%C4%83torii&oldid=70398



TunetulTunetul


Pe lanul lung și verde, cu grâul răsărit, O umbră călătoare se-ntinde-ncet și trece, Precum un râu de munte când gheața s-a topit Se varsă peste maluri, câmpiile să-nece. E umbra unor nouri albii, ușori, mărunți Ce lunecă sub soare, clădind un lanț de munți; Ei vin în mezul zilei c-un surd și tainic sunet Și, ca semnal de viață, aprind în cer un tunet. Văzduhul bubuiește!... pământul desmorțit Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde, Și de asprimea iernei simțindu-se ferit, De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde. La răsărit urare! urare la apus! Un cârd de vulturi ageri, rotindu-se pe sus, Se-nalță ca s-asculte mult vesela fanfară Ce buciumă prin nouri frumoasa primăvară.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Tunetul&oldid=70623”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Tunetul&oldid=70623



Valul lui TraianValul lui Traian


Pe câmpia dunăreană, care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare. Ca pe sânul fără margini și pustiu de ocean. Unind două orizonuri, iată valul lui Traian!

El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală A săpat, în primul secul, o triremă ideală. Sau ca frânghia destinsă a giganticului arc Ce-l purtă, luptând cu Roma, Decebal, falnic monarc.

O! miragiu sublim, fantastic!.. Prin o pulbere de aur Gândul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur Întrevede legioane deșteptate din mormânt Călcând, val de năvălire, peste valul de pămint.

Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare, Strălucit sub arme scumpe, sub hlamide consulare, Și trezind cu al său vuet de ostași învingători Iarba câmpului și codrii munților apărători.

Iată-n frunte Sagitarii și Veliții, limbi străine, Înarmați cu proasce, scuturi și cu șapte javeline. Ferentarii ce, ca dânșii, au pe capetele lor Piei de fiare-ngrozitoare și calige la picior.

Apoi Galii bravi și veseli ce glumesc pe Celtiberii, Și Romanii în cohorte urmăriți de Cavalerii, Ce se-mpart în zece turme, purtând coiful de oțel Cu o cristă de lungi pene care fâlfâie pe el.

Legioanele conduse pe a Daciei câmpie De tribuni și de centurii înarmați cu vergi de vie, Sunt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci Și de care mari cu aur ce-s mânate de săraci.

Coniuri, buciume și tobe sună falnice fanfare! Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare E menit să se iezească contra altor năvăliri... Dar ce vis! în care timpuri se pierd tristele-mi gândiri?


Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuer Cântă umbra lui Murgilă un păstor din al său fluer. Lângă dânsul doarme-un câne; pe sus zboară un vultan Și o turmă de oi blânde pasc pe valul lui Traian!

1874

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Valul_lui_Traian&oldid=76992”



https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Valul_lui_Traian&oldid=76992



ViscolulViscolul


Crivățul din meazănoapte vâjâie prin vijelie, Spulberând zăpada-n ceruri de pe deal, de pe câmpie. Valuri albe trec în zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frământă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergând, urlând în urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vârtej, răpiți de vânt, Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pământ. Zberăt, raget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. Și-n departe se aude un nechez răsunător... Noaptea cade, lupii urlă... Vai de cal și călător! Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind Unde dulcea ospeție îl întâmpină zâmbind!

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Viscolul&oldid=70959”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Viscolul&oldid=70959



VânătorulVânătorul


Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire, Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire. Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare. Valuri limpide de aer, ca o mare nevăzută, Trec alin pe fața lumii și din treacăt o sărută. Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde, Ce-n curând sub raza caldă se usucă și se perde. Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții, Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții, Admirând în umbra caldă florile de prin poiene, Și pâraie cristaline, și vultani cu mândre pene. Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică, Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică. Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare... Două veveriți pe-o creangă râd de arma-i lucitoare.

Adus de la „https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=Vânătorul&oldid=71031”




https://ro.wikisource.org/w/index.php?title=V%C3%A2n%C4%83torul&oldid=71031



10 mai 1881...10 mai 1881 10 mai 1881 de vasile alecsandri (mircești, 10 mai, 1881) publicată...

Documents