TEMA 1. TEORIA ECONOMICĂ CA ȘTIINȚĂ.

1. Teoria economică şi sistemul ştiinţelor economice.

2. Obiectul de studiu şi etapele evoluţiei teoriei economice.

3. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice.

4. Legile economice și categoriile economice Economia pozitivă și

normativă.

5. Nivelurile de cercetare şi funcţiile ştiinţei economice.

1. Teoria economica şi sistemul ştiinţelor economice.

Gândirea economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din

antichitate. Din timpuri străvechi, omenirea era interesată de problemele

constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial, aceste preocupări îşi găseau

expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi aceste

observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor,

poeţilor, negustorilor.

În calitate de ştiinţă separată, de sistem ce înglobează cunoştinţe speciale,

economia s-a constituit relativ nu de mult – în secolul XVIII. Starea ei este

influenţată de factori materiali – nivelul de dezvoltare a activităţii economice (ce şi

cum se produce?) şi, respectiv, de factori spirituali – cultura şi viziunea socială

(despre ce şi cum gândesc oamenii?). Odată cu evoluţia societăţii are loc şi

dezvoltarea gândirii economice.

În sec. XVII-XIX, în lipsa unor cunoştinţe specializate profunde, ştiinţa

economică (teoria) era identificată cu economia politică.

Procesul de formare a economiei ca știința a străbătut o perioadă destul de

îndelungată în evoluţia societății omeneşti. În anul 1615 , francezul Antoine

Montchrestin lansează termenul de economie politică. Termenul de economie

provine de la 2 cuvinte grecești: „oicos” – casa, gospodărie si „nomos” – lege.

În secolele 5-4 î.Hr.în Grecia Antică, Xenofon publică lucrarea

„Oeconomicos” .

Astfel, iniţial termenul semnifica legile de gospodărire a casei. Apoi s-a mai

adăugat si „polis” – cetate. Paradoxal, dar denumirea de economie politică a apărut

cu mult timp înainte ca știința economică să fi apărut (a apărut spre sfârșitul

secolului 18, părintele acesteia fiind Adam Smith).

În calitate de disciplină academică, economia politică a fost expusă pentru

prima dată de D. Stewart (discipolul lui A. Smith) în 1801 la Universitatea din

Edinburgh (Scoţia) (cu mult înaintea marxismului); în Rusia, în 1804, la

Universitatea din Moscova a fost inaugurată catedra diplomatică şi economie

politică în cadrul secţiei ştiinţelor etice şi politice.

În România, cursul a început să fie predat la Academia Mihăileană din Iaşi în

1835. În 1860, a fost inaugurată prima catedră de economie politică în România la

Iaşi, Universitatea "Al. I .Cuza". Pe parcursul secolelor 18-20, termenul de „economie politică” a fost utilizat de

către reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor economice.

La „intersecţia” secolelor XIX-XX s-a constituit o nouă direcţie ştiinţifică –

"economics".

Noţiunea "economics" pentru prima dată a fost utilizată de fondatorul şcolii de

la Cambridge, Alfred Marshall, în 1890 în lucrarea "Principiile economiei

politice". În Marea Britanie, SUA, Canada paralel cu termenul de “economie

politică” începe să fie utilizat termenul de “economics”. În Germania încă de la

sfîrşitul secolului 19, este utilizat termenul de “economie naţională”.

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Rusia şi alte ţări socialiste termenul

de “economie politică” este înlocuit cu “teorie economică”. Începând cu anul

2005, acest termen a fost introdus şi în RM. În România din anul 2004 se foloseşte

în principal termenul de “economie”, care se consider a fi o traducere exactă

cuvîntului “economics” din limba engleză.

Teoria economica constituie baza teoretică şi metodologică pentru ansamblul

ştiinţelor economice, elaborează instrumentele de cercetare economică, formulează

legile, categoriile şi tendinţele dezvoltării activităţii economice.

Dar o dată cu diversificarea formelor activităţii economice apar ştiinţe

economice noi, care pornind de la acelaşi trunchi comun, formează în prezent un

sistem special al ştiinţelor economice.

Acest sistem cuprinde 3 mari grupe de ştiinţe economice:

1. fundamentale:

a) ştiinţele economice teoretice –teoria economică, doctrinele economice(sau

istoria gândirii economice), istoria economiei;

b) ştiinţele economice funcţionale – statistica economică; contabilitatea

economică;

2. teoretico-aplicative – care au un obiect de studiu specializat şi se împart

în mai multe subgrupe:

a) ştiinţe economice speciale(finanţe şi credit, management; marketing;

economia muncii, R.E.I.);

b) ştiinţe economice de ramură(economia agriculturii, economia industriei,

economia comerţului);

c) ştiinţele unităţilor economice (economia întreprinderii);

3. de frontieră – includ ştiinţele apărute la hotarul ştiinţei economice atît cu

ştiinţele naturii, cît şi cu cele a societăţii şi se includ: geografia economică,

cibernetica economică, sociologia economică, psihologia economică, econometria

etc.

2. Obiectul de studiu şi etapele evoluţiei teoriei economice.

În constituirea si dezvoltarea sa economia politică a trecut prin 5 etape:

1. Etapa preştiinţifică (de la apariţie-1750).Orientul Antic.

India – Arthaşastra (călăuză pentru regi în întocmirea decretelor) .Autorul lucrării

este statul. El are misiunea de a colecta impozite, de reglementa comerțul, a

întreţine drumurile etc., dar şi de a obţine şi menţine veniturile mai mari, decât

cheltuielile;

Legile lui Manu - susţineau că oamenii sunt împărţiţi în patru caste pentru că aşa

vrea Cel de Sus. Brahmanii (preoţii) şi kshatrii (războinicii sau militarii) erau clase

priveligiate, avînd misiunea de a conduce şi apăra ţara. A treia castă erau vaishii

(gospodarii), case se îndeletniceau cu comerţul, agricultura, meşteşugurile etc.

Ultima castă – sudrii erau lipsiţi de orice drepturi;

Egipt, Babilon – Codul lui Hammurabi - Codul prevedea crearea unui cadru juridic

capabil sa asigure buna derulare a tranzacţiilor de vînzare-cumpărare. Legea nu

prevedea doar apărarea proprietăţii private, ci şi a muncii salariate. Statul trebuia sa

asigure o echitate în distribuirea bunurilor materiale.

Grecia antică A fost marcată încă din antichitate de Xenofon, Aristotel şi Platon –

consideraţi uneori drept primii economişti, au condamnat îmbogățirea în măsura în

care acesta îl făcea pe om sclav al bunurilor materiale.

Evul Mediu - T. D'Aquino, T. Münzen – gîndirea economică a fost determinată de

concepţia creştină a scolasticilor privitor la existenţă şi la etica moral – creştină.

Mercantiliştii (T. Mun, A. Montchrestien, W.Petty, J.B. Colbert) Meritul

mercantiliştilor constă în faptul că ei au separat primii, din ştiinţa economică, o

disciplină specială -economia politică- a cărei caracteristică definitorie este

cercetarea interacţiunii între economie şi politică. În „Tratatul de economie

politică”- A. Montchrestien -se propun recomandări privind dezvoltarea comerţului

şi asigurarea balanţei comerciale active.

2. Etapa constituirii propriu zise a ştiinţei economice (1750- 1870).

- fiziocraţii (Fr. Quesnay) Fiziocraţii, în special Fr. Quesnay, au criticat

mercantilismul în problema căilor de acumulare a bogăţiei, problema bogăţiei fiind

şi la ei centrală. Calea principală de acumulare a bogăţiei ei o considerau

dezvoltarea agriculturii, cercetarea fiind mutată din sfera schimbului în cea a

producţiei, ea fiind redusă numai la agricultură. Spre deosebire de mercantilişti,

fiziocraţii considerau că statul nu trebuie să intervină în activitatea economică,

deoarece agricultura, ca ramură de bază a economiei, este guvernată de propriile

legi interne, naturale şi obiective, autoreglând producţia agricolă.

- clasicii (A. Smith, D. Ricardo, T. Malthus, J.S. Mill, J.B.Say); Fondatorul

economiei politice clasice, A. Smith considera că nu numai agricultura, ci şi

industria precum şi alte ramuri în cadrul cărora se produc bunuri materiale. Clasicii considerau că statul nu trebuie să intervină direct în dezvoltarea activităţii

economice. Spre deosebire de fiziocraţi, care considerau că activitatea economică

este reglată de legi obiective naturale, clasicii argumentau că această activitate este

guvernată de legi economice obiective ale societăţii, care în condiţiile economiei

de piaţă acţionează spontan, automat, asigurând autoreglarea economiei fără

intervenţia activă a statului. Această definire a lui A. Smith a fost ulterior

concretizată de D. Ricardo şi J.B.Say.

D.Ricardo în lucrarea sa ”Despre principiile economiei politice şi ale

impunerii” îşi concentrează atenţia asupra problemelor repartiţiei avuţiei şi legilor

ce o guvernează.

În viziunea lui Say, „obiectul economiei politice constă în explicarea faptului

cum se formează, se distribuie şi se consumă avuţia.

3. Etapa descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale (1870 –

1930).

a)marxismul (K. Marx „Kapitalul”) K. Marx cercetează problema creării

avuţiei în forma sa materială şi valorică. Însă, spre deosebire de clasici,

componentele activităţii economice (producţie, repartiţie, schimb şi consum), au

fost studiate de K. Marx în unitatea lor organică cu relaţiile de proprietate asupra

mijloacelor de producţie.

b)neoclasicii (marginaliştii) (S. Jevons,C. Menger,L. Walras, V.Pareto, A.

Marshall). Sintetizând diverse definiri ale obiectului economiei politice, A.

Marshall, în lucrarea sa fundamentală „Principiile ştiinţei economice”, scrie:

”Economia politică se ocupă de cercetarea normelor de activitate vitală a societăţii

umane, ea studiază acea sferă a activităţilor individuale şi sociale, care sînt strâns

legate de crearea bunăstării materiale. Deci, pe de o parte, ea cercetează

problemele bogăţiei, iar pe de altă parte, problemele individului.”

Neoclasicii au pus pe primul plan nevoile umane şi legile satisfacerii acestor

nevoi în condiţiile resurselor limitate. Relaţiile dintre clasele principale (muncitori

şi capitalişti) au fost înlocuite de neoclasici cu relaţiile dintre vânzători şi

cumpărători, aceste relaţii fiind guvernate de legile pieţei şi rarităţii. L. Walras în

lucrarea „Elementele economiei politice pure” sublinia că economia trebuie să fie

„pură”.

3. Etapa de adîncire şi extindere a teoriei economice (1930-1970).

a)instituţionalismul –T. Veblen, J.K.Galbraith, F. Perroux. Ideea de bază a

instituţionaliştilor este: problemele dezvoltării economice - alocarea resurselor,

repartiţia veniturilor, fixarea preţurilor sunt soluţionate mai echitabil de către

instituţiile economice şi nu de către mecanismele pieţei. Cele mai importante

instituţii sunt: statul, biserica, piaţa, monopolurile, familia, sindicatele, partidele,

tradiţiile, universitatea, obiceiurile, actele legislative etc.b)keynesismul- Dezvoltarea ulterioară a ideilor neoclasice cu privire la crearea

avuţiei, la individ şi nevoile lui, la legile psihologice ce determină comportamentul

lui, şi-au găsit reflectare în lucrarea lui J. M. Keynes, „Teoria generală a folosirii

mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. El susţinea intervenţia activă a statului

în dezvoltarea economiei şi, în primul rând, în ocuparea forţei de muncă şi

distribuirea echitabilă a avuţiei.

4. Etapa contemporană (1970 – pînă în prezent).

a)neokeynesismul- R. Harrod, J. Robinson; Acordă a atenţie deosebită investiţiilor

şi împrumuturilor de stat, presupun, utilizarea politicii impozitelor şi controlului

asupra salariilor şi preţurilor, bugetul de stat reprezintă un stabilizator organic al

economiei. Sinteza neoclasica (o sinteză a keynesismului şi a neoclasicismului). P.

Samuelson, R. Solow. Echilibrul economic cuprinde şi influenţa progresului

tehnic.

b)neoliberalismul: M. Fridman – monetarismul, A. Laffer – economia ofertei. Se

bazează pe teoria clasică a liberalismului economic în condiţiile contemporane, se

pune accente pe stimularea ofertei, credinţa în activitatea şi puterea indivizilor

raţionali, dezvoltarea teoriei optimului economic, explică dificultăţile în economie

prin insuficienţa pieţei şi libertăţii acesteia şi intervenţia excesivă a statului în

economie, manipularea masei monetare şi a bugetului, solicită reducerea rolului

statului în economie.

c) neoinstituţionalismul: D. North, J. Buchanan, R. Coase. Ei considerau că

individul are un comportament parţial raţional, în multe cazuri oportunist,

schimbându-și opiniile după împrejurări, urmărind doar satisfacerea intereselor

personale.

d) teorii moderne:

-teoria capitalului uman. G. Becker. Individul nu este un simplu consumator, ci o

forma specifică a capitalului.

-teoria anticipărilor raţionale R. Lucas. Principala particularitate a noilor clasici

este recunoaşterea şi utilizarea în cercetările economice a conceptului anticipărilor

raţionale.

-legea entropiei şi procesul economic. N. Georgescu-Roegen. Forţa motrice a

dezvoltării economice nu este piaţa liberă, dar nici conducerea de către stat a

economie, ci legea supremă a entropiei, potrivit căreia energia inutilizabilă tinde

mereu să crească, în timp ce energia utilizabilă tinde să descrească constant.

- Teoria capitalului uman.

- individul nu este un simplu consumator, ci o forma specifică a capitalului;

- capitalul uman este un stoc de cunoștințe și abilități profesionale de care

dispune individul.

Reprezentant. G. Becker.- Teoria anticipărilor raţionale.

- individul, grație aptitudinilor sale de a lua decizii raționale sau pripite,

axate pe informații cuantificabile despre evoluțiile anterioare, dar și

previzionând viitorul, este capabil să ia decizii economice mai corecte decât

statul.

Reprezentant: R. Lucas.

- Legea entropiei şi procesul economic.

- fenomenele economice sunt în strânsă legătură cu procesele ce au loc în

mediul ambiant;

- forța motrice a dezvoltării economice este legea entropiei;

- energia inutilizabilă tinde mereu să crească, iar energia utilizabilă tinde se

descrească constant;

- procesul economic este de natură nemecanicistă, adică transformă bunurile

materiale în deșeuri nerecuperabile, ce se echivalează cu deteriorarea

mediului natural, cu poluarea lui.

Reprezentat: N. Georgescu-Roegen.

Din antichitate şi până în prezent în centrul cercetărilor economice s-a aflat

problema avuţiei. O asemenea definire a obiectului de studiu (avuţia) rămâne

actuală. O viziune unică referitoare la esenţa obiectului de studiu a economiei

politice nu este.

Xenofon: Economia nu este numai o ştiinţă, ci şi o artă, un mijloc de a-ţi mări

bogăţia.

Aristotel: Economia-ştiinţă despre crearea bunurilor materiale şi hrematistică

(ştiinţa despre crearea bogăţiei sub formă de bani obţinuţi în urma schimbului).

A. Smith: Economia politică este ştiinţa despre crearea avuţiei.

D. Ricardo: Economia politică este şiinţa despre legile distribuţiei bogăţiei.

K.Marx:E.P.este ştiinţa despre relaţiile de producţie şi legile care le exprimă.

McConnell C.R., Brue S.L. Economics – utilizarea eficientă a resurselor rare în

procesul de fabricare a mărfurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii necesităţilor

materiale.

Mankiw G. Economics - ştiinţa despre modul în care societatea gestionează

resursele limitate posesor ale cărora este.

Obiectul de studiu al teoriei economice:

Nr. Principalele curente şi şcoli de gîndire

economică

Obiectul de studiu

1. Mercantilismul

Fiziocraţii

Economia politică clasică

Avuţia naţională2. Marxismul Relaţiile de producţie

3. Şcoala istorică Economia naţională în

ansamblu

4. Marginaliştii sau neoclasicii(microeconomia) Comportamentul subiecţilor

economiei, căile şi

mijloacele etingerii

scopurilor urmărite

5. Keynesismul (macroeconomia) Mecanismul funcţionării

economiei naţionale ca un tot

întreg

6. Curentul instituţional - sociologic Institutile şi schimbările

instituţionale

7. Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi

stimulenţii

comportamentului uman în

lumea resurselor limitate

Sursa :Economia politică, D.Moldovanu, ed.ARC,pg. 23

Teoria economică studiază comportamentul raţional al agenţilor economici

determinat de activitatea economică în condiţiile utilizării alternative a resurselor

economice rare.

Care din definirile menţionate reflectă exact esenţa obiectului Teoriei economice?

Pentru a răspunde la această întrebare, este important să se ţină cont de 2

premise metodologice:

1. M.Weber susţine că la „baza separaţiei ştiinţelor nu se află legăturile „reale”

între lucruri, ci legăturile „mentale” între probleme. Adică unicul obiect de

studiu al ştiinţei poate fi definit doar atunci când este observată unitatea

problemelor pe care ea poate să le formuleze şi să le rezolve.

2. Definirea obiectului ştiinţei, de regulă, nu precede, ci succede crearea acesteia.

După cum menţiona J.S.Mill: ”Zidul din jurul oraşului nu se înalţă pentru a

înconjura viitoarea clădire, ci pentru a îngrădi deja ceva existent”. Cu alte

cuvinte din însăşi natura oricărei ştiinţe, inclusiv a economiei politice, reiese

că definirea obiectului ei de studiu este imposibilă până când ştiinţa dată n-a

atins un anumit grad de dezvoltare.

Analiza teoriilor contemporane, precum şi trecerea de la paradigma „Homo

economicus” a lui A. Smith la paradigma „Homo intelligens” a lui I. Masuda ne

permit să concluzionăm că în centrul atenţiei economiştilor şi sociologilor

contemporani, ca şi pe timpul clasicilor şi neoclasicilor, se află, pe de o parte

problema avuţiei, iar pe de altă parte – problema dezvoltării umane.

3. Metodele de cercetare ale ştiinţei economice. În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de

procedee şi de tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la extinderea

cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă

tot mai mare a problemelor practicii.

William Petty este considerat întemeietor de ştiinţă din punct de vedere al

metodei. J.S.Mill, considerat clasic de tranziţie, analizează problemele de metodă

în lucrarea sa „Sistem de logică inductivă şi deductivă”(1843), apreciind că

inducţia şi deducţia constituie, fiecare, doar momente ale procesului de gândire

ştiinţifică.

Metodele teorie economice constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor

utilizate pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune

sub formă de categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi modele.

Metode generale:

abstracţia ştiinţifică – concentrarea atenţiei unui singur aspect pentru a-l analiza,

făcând abstracţie de celelalte aspecte. Astfel, în urma abstractizării se

elaborează categoriile economice.

analiza – descompunerea mintală a fenomenului în părţi componente , fiecare

element fiind cercetat ca un tot întreg;

sinteza – reunirea elementelor analizate separat şi determinarea tendinţelor

dominante în evoluţia fenomenului dat;

Ex: Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor în

condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua

analiza "pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei

etc., iar mai apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.

inducţia – modul de a raţiona de la particular la general, de la fapte concrete la

generalizări teoretice;

Ex: Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun

analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona

că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin

reduceri de preţ.

deducţia - modul de a raţiona de la general la particular;

Ex: Astfel, reieşind din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile

unor vânzători în situaţia de deficit

istorică – descrierea faptelor economice aşa cum s-au derulat în timp.

Metode specifice:

principiul “ceteris-paribus” – permite examinarea fenomenului, în condiţiile

când toţi ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi;

Ex: La determinarea dependenţei între preţul mărfii şi volumul cererii, se

schimbă doar preţul, iar restul parametrilor şi factorilor (veniturile, gusturile

consumatorilor, moda) rămân neschimbaţi. modelarea economico - matematică – descrierea simplificată, formalizată,

reproducerea schematică a unui proces economic

experimentul economic – reproducerea artificială a unui proces (fenomen,

fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele se

efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au

loc.

4. Legile economice şi categoriile economice. Economia pozitivă şi normativă.

Legile economice - expresia legăturilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi

repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală existente în mod obiectiv în/între

fenomenele şi procesele economice.

Legile economice sunt raporturile generale, esenţiale şi relativ stabile dintre

fenomenele şi procesele economice. Cele mai multe dintre aceste raporturi sunt de

cauzalitate; altele exprimă funcţionalitatea sistemelor economice, iar altele sunt

raporturi de interdependenţă şi variaţie reciprocă a fenomenelor.

În toate cazurile însă, legile economice exprimă relaţii de profunzime, cu

caracter trainic şi de durată care se regăsesc sau care se impun în activitatea

indivizilor participanţi la viaţa economică.

Ca exemplu de legi economice se pot menţiona: legea creşterii şi

diversificării nevoilor economico-sociale, legea creşterii productivităţii, legea

rarităţii resurselor, legea cererii şi ofertei etc. Legile economice, ca şi legile

naturii, au un caracter obiectiv. Acţiunea legilor economice diferă de acţiunea

legilor naturii şi anume:

a) Acţiunea legilor economice sugerează doar ideea de raporturi constante între

anumite fapte, acte şi comportamente economice; legăturile exprimate de

acestea sunt necesare numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prealabile.

b) Legile economice acţionează doar ca tendinţe, acţiunea lor putând fi dejucată

de o forţă contrară.

c) Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală. 1

Legile economice nu pot fi confundate cu legile juridice: primele au caracter

obiectiv şi funcţionează indiferent de voinţa oamenilor (de ex., legea valorii), pe

când legile juridice au caracter subiectiv (de ex., legea despre proprietate adoptată

de Parlament).

Legile economice se deosebesc şi de legile naturii: a) legile economice

funcţionează numai prin intermediul activităţii oamenilor (legea cererii, legea

ofertei, legea concurenţei), pe când legile naturii nu depind de dorinţa sau

conştiinţa oamenilor (de ex., legea atracţiei, legea schimbului anotimpurilor etc.);

b) legile economice au caracter istoric. Ele apar la o anumită treaptă istorică şi

1 Creţoiu Gh. Economie politică. Ed. rev. Bucureşti: Universitatea Titu Maiorescu, 2007. (pag. 27).dispar odată cu schimbarea condiţiilor respective, pe când legile naturii au caracter

etern şi universal şi acţionează indiferent de timp şi spaţiu.

Diversitatea legilor economice:

I. Legile economice au un caracter obiectiv și subiectiv

Legităţi obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Ex: limitarea

resurselor naturale, suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism....

Legităţile subiectiv psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de

prezenţa subiecţilor prin interesele, obiectivele, preferinţele şi deprinderile lor.

Ex: Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, conform căreia oamenii îşi

măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă;

Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit

moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului

satisfacţie suplimentară redusă.

II. Legile economice pot fi generale și specifice

Legi generale - acţionează în toate sistemele (formaţiunile social-economice)

Ex: Legea rarităţii resurselor, legea diviziunii muncii.

Legi specifice – acţionează doar la anumite etape istorice (comune anumitor

sisteme economice) Ex: legea rentei, legea concurenţei, legea valorii.

Legile juridice

În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală,

acţionează şi norme legislative, standarde, elaborate, aprobate şi realizate de

oameni. La ele se referă: legile juridice (legislaţia), regulamentele, actele

normative, ce reglementează activitatea economică. În condiţiile economiei de

piaţă o importanţă primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate,

activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulaţia hârtiilor de valoare etc.

Indiferent de nivelul, conţinutul şi forma de mani-festare, în cadrul activităţii

economice se desfăşoară o multitudine de fenomene şi procese economice

guvernate de anumite legi economice.

Fenomenul economic este manifestarea exterioară a esenţei, latură a

proceselor economice, care se pot constata de oameni pe cale empirică. În raport

cu esenţa, fenomenele economice sunt mai bogate în amănunte; ele includ

elemente individuale, exterioare şi vremelnice ale proceselor economice, care pot fi

percepute în mod nemijlocit.

Procesul economic exprimă transformările succesive cantitative şi calitative

intervenite în starea activităţii economice; el evidenţiază desfăşurarea în timp şi

spaţiu a unui fenomen economic. Procesele economice cuprind un ansamblu de

acte şi activităţi specifice vieţii economice. Procesele economice cuprind o serie de

operaţiuni care privesc:

Producţia,. consumul, exportul, importul; operaţiuni de repartiţii (salariu, dobânzi, impozite, rente);

operaţiuni financiare (credite, operaţii bursiere).

Procesul economic reprezintă - prin urmare - devenirea istorică a unui

fenomen.

Categoria economică reprezintă o abstracţie ştiinţifică, care reflectă una din

componentele relaţiilor economice. Teoria economică utilizează astfel de categorii

economice cum ar fi: marfă, valoare, capital, inflaţie, şomaj, salariu, preţ, profit,

bani etc. Categoriile economice pot fi divizate în trei grupe: prima – categorii

economice imanente tuturor modurilor de producţie (producţie, repartiţie, consum,

muncă); a doua – categorii economice care funcţionează numai în unele moduri de

producţie (marfă, bani, dobândă, rentă); a treia – categorii economice care

funcţionează numai în cadrul modului de producţie dat (capital, concurenţă, şomaj,

inflaţie funcţionează în sistemul economic bazat pe relaţii de piaţă).

Economia pozitiva - parte a teoriei economice, care studiază faptele şi legătura

între ele, evidențiază ceea ce este în economie şi ceea ce se poate întîmpla dacă va

avea loc un anume eveniment endogen sau exogen. Atunci când scopul cercetării

economice este explicativ, teoretic, răspunzând la întrebările Ce este? De ce este?

Cum este? teoria economică este considerată ştiinţă economică pozitivă.

Teoria economică nu poate fi o ştiinţă integral pozitivă, ea trebuie să fie şi este

într-o măsură mai mare sau mai mică –normativă.

Economia normativă - parte a teoriei economice, care oferă modalităţile de

acţiune, arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui

de făcut pentru ca procesele economice sociale să se încadreze în normalitate.

Când teoria economică urmăreşte să dea răspuns la întrebările Ce-i de făcut? Cu ce

mijloace? Cum? ea este considerată ştiinţă economică normativă.

Teoria economică nu trebuie confundată cu politica economică. Politica

economică – acţiunea conştientă a puterii publice, care presupune definirea

ştiinţifică a obiectivelor economice ale statului pe o anumită perioadă de timp şi

punerea în aplicare al acestor obiective pornind de la condiţiile existente şi folosind

mijloace şi tehnici adecvate. Pe baza teoriei economice sunt formulate următoarele

politici economice: politica monetară, valutară, fiscală, bugetară, de preţuri, de

venituri, de ocupare a forţei de muncă, sectorială, comercială, de susţinere a

micului business ş. a.

5. Nivelurile de cercetare şi funcţiile ştiinţei economice.

Nivelurile de funcţionare a economiei sunt: Microeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele

participanţilor individuali la activitatea economică.

Macroeconomia studiază procesele, faptele, actele şi comportamentele

economice ale agenţilor economici agregaţi, precum şi economia naţională privită

ca un tot întreg.

Mezoeconomia este nivel intermediar între microeconomie şi

macroeconomie, relevă procesele, faptele, actele şi comportamentele care se referă

la sectoarele şi ramurile activităţii economice.

Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale, procesele,

faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici ale comunităţilor

internaţionale, legăturile economice dintre economiile naţionale, precum şi

instituţiile internaţionale.

Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale, procesele,

faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici ale comunităţilor

internaţionale, legăturile economice dintre economiile naţionale, precum şi

instituţiile internaţionale.

Teoria Economică are următoarele funcţii:

1. cognitivă - de studiere, cunoaştere şi explicare a proceselor şi fenomenelor

vieţii economice;

– teoria economică pozitivă studiază faptele şi legătura între ele;

2. practică - pun la dispoziţia societăţii recomandările teoretice;

–teoria economică normativă oferă modalităţi de acţiune;

3. metodologică reprezintă fundamentul teoretic şi metodologic general pentru

toate ştiinţele economice;

4. utilitaristă - alternativele cele mai eficiente de utilizare a resurselor;

5. formativ-educativă - să formeze conştiinţa economică.

Principiile economiei după Gregory Mankiw

Indivizii trebuie să facă o alegere;

Costul unui produs este dat de preţul unui alt produs care nu se poate fabrica, la

care trebuie să renunţăm. Orice cost este unul de oportunitate.

Indivizii raţionali gîndesc în termeni marginal (Beneficiu marginal versus cost

marginal);

În măsura în care costurile şi profitul se schimbă, se modifică şi

comportamentul indivizilor;

Schimburile de bunuri îmbogăţesc lumea;

Pieţele reprezintă cel mai eficient mod de organizare al economiei;

Puterea publică poate ameliora rezultatele pieţei;

Preţurile cresc dacă creşte masa monetară;

Nivelul de trai depinde de capacitatea unei ţări de a produce bunuri;

Pe termen scurt, societatea trebuie să aleagă între inflaţie şi şomaj.