INTRODUCERE

Am ales ca tema ”Cazul fortuit” întrucât este un subiect cu un specific aparte , care merită

dezvoltat.

Cazul fortuit prezentat la art. 47 C. pen. este reprezentat de acţiunea-inacţiunea unei persoane

care produce un rezultat neconceput, neurmărit şi nedovedit de autorul acţiunii, rezultatul

datorându-se unei forţe naturale a cărei prezenţă nu a putut fi prevăzută.

Rezultatul acţiunii nu poate fi prevăzut şi nici nu va fi imputat din punct de vedere subiectiv

autorului faptei, excluzându-se în acest mod caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăţie.

Limita de comparaţie a imposibilităţii de prevedere a faptei este generată de aprecierea că, în

situaţii identice, nici o persoană nu ar fi putut să prevadă rezultatul produs1.

Cazul fortuit este, aşadar, un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un

rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi

prevăzută (de exemplu, un tractorist atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ, care

explodează distrugând tractorul şi rănind grav o altă persoană; mai mulţi ţărani adună fânul în

căpiţe care sunt incendiate de un trăsnet; cineva administrează unei persoane o substanţă toxică

dintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu numele unui medicament etc).

Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un

rezultat socialmente periculos, neaşteptat, datorită faptului că intră în concurs cu o împrejurare

fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.

Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, totuşi

acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi

datorat unei împrejurări imprevizibile.

Imprevizibilitatea ivirii împrejurării cauzatoare a rezultatului însuşi exclude vinovăţia

persoanei şi, prin aceasta, caracterul penal al faptei.

Trebuie să fie subliniat însă caracterul obiectiv şi general al imprevizibilităţii rezultatului, în

cazul fortuit, în sensul că ea ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere a ivirii

împrejurărilor fortuite. Nimeni, în această situaţie, nu poate şi deci nu i se poate pretinde să prevadă

rezultatul socialmente periculos. Tocmai în aceasta constă deosebirea dintre imprevizibilitatea ivirii

împrejurării fortuite şi imprevizibilitatea subiectivă care apare în situaţia în care făptuitorul, deşi

1 C. Bulai, Drept Penal, Partea Generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 254;

3

trebuie să prevadă rezultatul în genere previzibil al faptei sale, totuşi, datorită unor deficienţe şi

limite personale, n-a putut prevedea în fapt acest rezultat. Imprevizibilitatea este, în acest caz,

subiectivă şi deci personală.

Chiar dacă cazul fortuit presupune o imposibilitate obiectivă de formare a vinovăţiei, el poate

intra în concurs de succesiune ( dar niciodată de suprapunere) cu acele cauze de împiedicare a

constituirii infracţiunii, care se întemeiază pe eliminarea culpabilităţii( deci tot a vinovăţiei, dar din

motive subiective). Cazul fortuit nu va putea fi însă invocat, în condiţiile unui concurs de

suprapunere, de un iresponsabil sau de un minor sub 14 ani, nici de vreuna din persoanele care au

acţionat sub imperiul constrângerii fizice ori morale.

Capitolul I

4

GENERALITĂŢI

1.1. Noţiunea şi caracterizarea

Spre deosebire de multe alte legislaţii care nu dau o reglementare expresă cazului fortuit

(lăsând ca problema răspunderii să se rezolve pe baza principiilor care guvernează infracţiunea),

codul nostru penal instituie în situaţia cazului fortuit o cauză legală expresă de împiedicare a

constituirii infracţiunii. Astfel, art. 23 din Codul Penal prevede că: „nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi

prevăzută”.

Potrivit art. 23 din Codul Penal există caz fortuit ori de câte ori agentul produce un rezultat

pe care nu l-a conceput sau urmărit ci este consecinţa intervenţiei unei energii, obiectiv

imprevizibile, care s-a interpus în desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea subiectului. Nu

interesează cauza împrejurărilor fortuite.

În ipoteza cazului fortuit, deşi persoana săvârşeşte o faptă care aparent contravine legii

penale, ea va beneficia de o cauză legală de împiedicare a constituirii infracţiunii, pentru simplul

motiv că, deşi rezultatul vătămător s-a produs în urma acţiunii sau inacţiunii sale, la producerea

acestuia a contribuit în mod esenţial şi intervenţia unei împrejurări imprevizibile.

Cazul fortuit se află deci în zona de intersectare a unor conduite umane omisive ori comisive

cu intervenţia unor forţe, energii, întâmplări sau împrejurări, care face ca rezultatul vătămării să

poată fi atribuit atât condiţiei umane, cât şi împrejurării imprevizibile, în aşa mod încât, în lipsa

vreuneia dintre ele, să nu se fi produs în contextul dat.

În situaţia cazului fortuit, făptuitorul nu prevede şi nici nu poate să prevadă că va interveni o

împrejurare străină care, suprapunându-se acţiunii sau inacţiunii sale, va determina producerea

rezultatului vătămător spre deosebire de constrângerea fizică sau morală, în cazul cărora

făptuitorul, deşi acţionează fără vinovăţie, cunoaşte şi prevede rezultatul faptei sale, urmărind

producerea acestui rezultat sub constrângerea necesităţii sau a unei energii fizice ori morale străine.

Imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării, care a condus la rezultatul neaşteptat, are un

caracter atât de evident şi de general, încât desfăşurarea cu totul accidentală a evenimentelor şi

rezultatul lor, nu ar fi fost prevăzute în aceleaşi condiţii de fapt, nici de o altă persoană cu

dezvoltare psihică normală şi experienţă obişnuită.

Aşadar cazul fortuit pune în valoare o cauză de împiedicare a constituirii infracţiunii din lipsă

absolută a vinovăţiei care se întemeiază pe ideea că, în anumite situaţii de fapt, acţiunile sau

5

inacţiunile umane sunt conduse de împrejurări neaşteptate, accidentale şi cu totul imprevizibile la

rezultate care depăşesc puterea de prevedere a omului în general.

Aşa se întâmplă în cazul intervenţiei unui vârtej neaşteptat care amplifică un foc de vreascuri-

iniţial absolut inofensiv- şi produce un incendiu care atrage distrugerea unor importante bunuri

materiale sau în cazul producerii unui cutremur, provocând moartea unei persoane, adăpostite de

făptuitor într-un imobil mai şubred.

1.2. Condiţiile cazului fortuit:

Din examinarea cuprinsului dispoziţiilor legale rezultă că există caz fortuit în prezenţa

următoarelor condiţii:

rezultatul faptei să fie şi consecinţa intervenţiei unei împrejurări accidentale şi

neaşteptate;

făptuitorul să fie în imposibilitate obiectivă de a prevedea intervenţia împrejurării

care a determinat rezultatul;

fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.

A. Rezultatul faptei să fie şi consecinţa intervenţiei unei împrejurări accidentale şi

neaşteptate

Cazul fortuit poate proveni din surse foarte variate. Cel mai adesea împrejurarea accidentală

şi neaşteptată poate fi produsă de o energie naturală, cum ar fi un cutremur, un incendiu,

producerea unui vârtej puternic, trăsnet, alunecări de teren, furtună, avalanşe de zăpadă etc.

Cazul fortuit poate fi generat şi de lucruri{ de exemplu, explozia unui cazan, sau a unei

anvelope, un defect de fabricaţie a frânelor la autocamion, intervenţia unei defecţiuni neaşteptate la

un avion}sau de oameni ori animale{ cum ar fi, de pildă, producerea unui accident grav de

circulaţie rutieră datorită apariţiei neaşteptate a unui om sau animal pe şosea în faţa unui

autoturism, manipularea greşită a unui elicopter din cauza atacului dat asupra pilotului de un roi de

albine sau mobilizarea elicei unui avion din partea impactului cu o pasăre şi prăbuşirea acestora,

răsturnarea unei lămpi de petrol de o pisică provocând incendierea casei}.

Cazul fortuit poate fi provocat şi de o stare morbidă preexistentă a persoanei ce acţionează şi

care datorită unui şoc nervos, a unei crize de epilepsie sau a unui leşin, atrage rezultate

6

vătămătoare{ ca în cazul unui accident de circulaţie mortal cauzat de instalarea neaşteptată şi

neprevăzută a unei stări de infarct la conducătorul autovehiculului}.

Numeroase cazuri fortuite sunt generate de chiar imprudenţa victimei.{ de exemplu, un copil

care se joacă pe balcon cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circula normal}. Aşa se

întâmplă în situaţia numeroaselor accidente de circulaţie auto a căror victime sunt accidentate

datorită împrejurării că încearcă să traverseze în mod intempestiv diverse artere de circulaţie,

încălcând de o manieră imprevizibilă, regulile de circulaţie stabilite de lege pentru pietoni şi

neasigurându-se faţă de un eventual pericol. De asemenea, în cazul persoanelor care participă la o

vânătoare colectivă, dar nerespectând în mod cu totul inexplicabil locurile şi sarcinile ce li s-au

stabilit, intră în raza focului declanşat şi sunt rănite sau ucise.

Esenţială pentru existenţa cazului fortuit este însă condiţia ca între împrejurarea accidentală şi

neaşteptată şi rezultatul acţiunii sau inacţiunii făptuitorului să existe o legătură de cauzalitate, de

determinare obiectivă, în sensul că împrejurarea să fi contribuit şi ea în mod obiectiv, fizic şi

decisiv la producerea rezultatului neprevăzut.

Astfel în cazul uciderii unei persoane prin lovirea ei de un autoturism la care a intervenit o

defecţiune subită la sistemul de direcţie, sau a incendierii unei păduri din cauza unui vârtej

neaşteptat care a răspândit scânteile unui foc de vreascuri, iniţial inofensiv, împrejurarea fortuită

venită fie de la instalaţia tehnică, fie de la o energie naturală, este aceea care a generat în mod

obiectiv rezultatul vătămător.

Sunt unele situaţii în care acţiunea făptuitorului deşi anterioară se conjugă cu împrejurarea

fortuită, conlucrând împreună la determinarea rezultatului neprevăzut, cum este cazul unei mame

care îşi aşează copilul la umbra unui zid ce va fi dărmat pe neaşteptate de un cutremur.

Uneori împrejurarea fortuită precede activitatea făptuitorului cum ar fi în cazul în care acesta

administrează altei persoane o puternică substanţă otrăvitoare luată dintr-un flacon pe care era lipită

din greşeală eticheta medicamentului indicat, fără a-şi fi putut da seama de natura reală a substanţei

folosite. Aici, activitatea persoanei care a greşit eticheta flaconului are caracterul unei împrejurări

fortuite, accidentale şi neaşteptate pentru persoana care la administrat şi precede în timp activitatea

acesteia din urmă .

În majoritatea cazurilor însă împrejurarea fortuită intervine după începerea actului

făptuitorului, surprinzând această acţiune în curs de desfăşurare şi adăugându-i-se în mod obiectiv,

o denaturează de la atingerea scopului urmărit de făptuitor, imprimându-i o desfăşurare neaşteptată

şi imprevizibilă către un rezultat vătămător. Aşa se întâmplă , de pildă, în cazul când nişte

muncitori încercând să urce diverse materiale de construcţii, pe o schelă sunt cuprinşi de cutremur,

7

care provoacă prăbuşirea materialelor pe sol, rănind grav mai multe persoane sau provocând

stricăciuni importante.

De asemenea împrejurarea fortuită poate să reprezinte o dezvoltare în continuare, o

amplificare a acţiunii agentului{ de exemplu, o persoană în timp ce săpa o groapă pentru nevoi

gospodăreşti în curtea casei, declanşează, în mod imprevizibil, o alunecare de teren care distruge

gospodăria vecinului}

În alte cazuri, împrejurarea fortuită intervine după terminarea acţiunii făptuitorului, în chiar

timpul producerii rezultatului urmărit, dar schimbându-l sau amplificându-l în chiar substanţa sa, îi

imprimă consecinţe vătămătoare, cum ar fi, de pildă, în cazul unei persoane lovită uşor într-un

accident de circulaţie, care în timpul deplasării către spital, este surprinsă de un bloc căzut din

peretele unei clădiri sau alunecă din neatenţie pe pavajul străzii şi îşi agravează rănile, în aşa fel

încât, i se pune în primejdie chiar viaţa.

Cazul fortuit poate fi generat din chiar eroarea făptuitorului. Spre exemplu, o persoană

amestecă mai multe substanţe chimice despre care cunoaşte că nu sunt nocive pentru a le arunca.

Substanţele amestecate dobândesc proprietăţi explozive şi cauzează moartea cuiva. În acest caz,

făptuitorul nu va răspunde pentru uciderea din culpă, dacă se va stabili că a fost în imposibilitatea

de a prevedea rezultatul neaşteptat şi accidental survenit.

Vorbind în limitele examinării aceleaşi condiţii{ rezultatul faptei trebuie să fie consecinţa

unei împrejurări străine accidentale şi neaşteptate} prin rezultatul faptei se înţelege urmarea fizică

dăunătoare care se produce în mod obiectiv, ca urmare a intervenirii împrejurării neprevăzute, iar

nu urmarea dorită şi urmărită iniţial de făptuitor, care era lipsită de orice semnificaţie în raport cu

legea penală. Într-adevăr, dacă împrejurarea fortuită nu intervenea, rezultatul acţiunii sau inacţiunii

făptuitorului era cu totul altfel . Pe de altă parte, chiar dacă împrejurarea fortuită s-ar fi produs dar

nu intra şi ea în antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, acesta nu s-ar fi produs.

În situaţia în care, s-ar stabili însă, că acţiunea sau inacţiunea făptuitorului ar fi putut genera,

prin ea însăşi, rezultatul periculos, chiar dacă nu ar fi intervenit împrejurarea fortuită, nu ne vom

afla în faţa unui caz fortuit, pentru că, de fapt, împrejurarea intervenită deşi imprevizibilă, nu a fost

determinantă pentru producerea rezultatului. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul în care, o persoană

rănită foarte grav, prin lovituri de cuţit, aplicate în regiuni vitale, decedează în drum spre spital, din

cauza unui accident de circulaţie, sau, deşi a fost spitalizată, contractează o infecţie care-i grăbeşte

sfârşitul. .În ambele cazuri, făptuitorul va răspunde pentru fapta sa de omor intenţionat dacă se va

stabili că leziunile cauzate victimei prin lovituri de cuţit, erau direct şi sigur mortale, pentru că

8

survenirea împrejurărilor fortuite deşi au grăbit decesul victimei nu au fost determinante în

producerea lui{acesta survenind oricum}.

Intervenţia împrejurării fortuite se grefează pe existenţa unei acţiuni { inacţiuni} a

făptuitorului îndreptată spre obţinerea altui rezultat decât acela

care s-a produs ca urmare a fortuitului; nu este necesar ca rezultatul urmărit de făptuitor să fi

fost licit: este posibil ca împrejurarea fortuită să se interpună în desfăşurarea unei acţiuni ilicite a

făptuitorului{ de exemplu, făptuitorul fuge cu lucrurile furate urmărit de victimă, aceasta fiind

suferindă de inimă face un infarct şi moare, în acest caz rezultatul mai grav s-a produs în mod

imprevizibil pentru făptuitor astfel că acesta nu va răspunde pentru infracţiunea

praeterintenţionată}2.

Acţiunea{ inacţiunea} făptuitorului trebuie să fie voită de acesta, în raport cu rezultatul

urmărit, adică să-i aparţină subiectului. Dacă făptuitorul a fost constrâns fizic să acţioneze într-un

anumit sens{ de exemplu, impiegatul CFR este imobilizat şi împiedicat să-şi îndeplinească

obligaţiile legale}, nu se poate vorbi de lipsa de previziune a acestuia, chiar dacă ar interveni o

împrejurare fortuită.În asemenea cazuri, ar trebui să se admită existenţa unei cauze care înlătură

existenţa acţiunii sau inacţiunii, cu toate consecinţele pe carele-ar atrage aceasta.

Pentru existenţa cazului fortuit este necesar ca intervenţia împrejurării neprevăzute să se

grefeze pe existenţa unei acţiuni ori inacţiuni a făptuitorului susceptibilă să producă un anumit

rezultat, altul decât acela care s-a produs ca urmare a intervenţiei fortuitului. Este posibil ca în

momentul intervenţiei împrejurării fortuite persoana să desfăşoare o acţiune licită (de exemplu,

conducătorului unei maşini care circula cu viteză legală i-a apărut pe neaşteptate în faţă o persoană

care a fost îmbrâncită de o altă persoană nemaiputând evita accidentarea acesteia)3; ori o acţiune

ilicită (de exemplu, hoţul fuge cu lucrurile furate de la victimă însă în timp ce aceasta îl urmărea,

face un infarct şi moare; persoana care şi-a recuperat bunul nu va răspunde pentru această urmare)4.

Aşa cum se observă din exemplele de mai sus, pentru reţinerea cazului fortuit, este necesar să

se constate existenţa unei legături de cauzalitate între împrejurarea fortuită şi rezultatul produs, în

sensul că, dacă nu ar fi intervenit forţa străină, fapta persoanei în cauză nu ar fi produs acel

rezultat5.

2 Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 4303 Trib. Mun. Bucureşti, secţia penală dec. 1037 din 1980 în Repertoriu de practică judiciară pe anii 198l-l985, pag. 62.4 V. Dongoroz, Dreptul penal, 1939, pag. 430.5 Ilie Pascu, Drept penal. Parte generală. Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu 2009, pag. 304

9

B. Făptuitorul să fie în imposibilitatea obiectivă de a prevedea intervenţia împrejurării

care a determinat rezultatul

În concepţia legii penale române, fortuitul constituie o cauză care înlătură vinovăţia, deoarece

lipseşte prevederea de către subiect a consecinţelor acţiunii (inacţiunii). Ceea ce obiectiv este

imposibil de a fi prevăzut de orice persoană, va fi, fireşte, imposibil de prevăzut şi subiectiv, adică

în raport cu capacitatea de prevedere a subiectului, raportată la însuşirile unei persoane care ar fi

acţionat în aceleaşi condiţii ca şi acesta; ca urmare, n-ar fi posibil să se susţină că, în acest caz,

făptuitorul ar fi trebuit sau fi putut să prevadă rezultatul faptei. Fortuitul ca imprevizibilitate

obiectivă exclude, prin urmare, culpa făptuitorului( acolo unde norma de incriminare prevede şi

culpa ca cerinţă obiectivă) întocmai ca şi imprevizibilitatea, subiectivă şi personală. Dacă fapta este

incriminată numai când este comisă cu intenţie, intervenţia cazului fortuit, cu atât mai mult, va

exclude vinovăţia făptuitorului.

S-ar putea afirma chiar că, în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârşite cu intenţie,

nu are relevanţă cauza neprevederii rezultatului, şi anume, dacă acesta s-a datorat imprevizibilităţii

obiective ori lipsei de diligenţă a subiectului; în toate cazurile, făptuitorul n-ar fi putut răspunde

pentru comiterea faptei cu intenţie ( de exemplu, intenţia este exclusă fie că cel care a deschis o

corespondenţă adresată altuia era în imposibilitate absolută să-şi dea seama că respectiva

corespondenţă nu-i era adresată, sau numai subiectiv şi personal s-a găsit în imposibilitate să

prevadă că este vorba de o corespondenţă care nu-i era adresată ori din greşeală a comis fapta).

Dimpotrivă în cazul infracţiunilor care se pot comite şi din culpă, interesează cauza neprevederii

rezultatului deoarece dacă neprevederea s-a datorat lipsei de diligenţă a făptuitorului, care ar fi

trebuit sau putut să prevadă rezultatul, acesta va răspunde pentru o infracţiune comisă din culpă.

Imposibilitatea de prevedere care are în acest caz un caracter obiectiv, general valabil pentru

orice persoană, iar nu numai pentru făptuitorul în speţă, deoarece este raportată la un eveniment

care prin natura lui este considerat atât de neobişnuit, excepţional şi neaşteptat, încât survenirea lui

este pur accidentală şi în genere imprevizibilă pentru oricine, în condiţiile date. Împrejurarea care

constituie cazul fortuit, ori de câte ori s-ar manifesta, în aceleaşi condiţii de fapt, nu ar putea fi

prevăzută de nici o persoană.

Într-adevăr, nici o persoană nu poate prevedea în mod obişnuit momentul, locul şi intensitatea

producerii unui cutremur, prăbuşirii unei clădiri noi, datorită unui viciu ascuns ( cu excepţia

persoanelor care cunoşteau viciul), momentul sau locul surpării unui teren de construcţie a cărei

stabilitate era cunoscută din vremuri imemorabile, faptul survenirii unor sincope, a ţâşnirii

10

intempestive a unui animal sălbatic pe autostrada foarte circulată, a producerii unor valuri de o

mărime nemaiîntâlnită pe un lac, a scufundării unei insule, a orbirii unui conducător auto din cauza

unei descărcări electrice la reţeaua de înaltă tensiune sau intervenirii unei explozii la motorul unui

avion aflat în aer.

În doctrina penală, cazul fortuit este socotit ca o cauză de excludere a răspunderii penale „fără

patrie”, fiind controversată poziţia acesteia în sistematica infracţiunii; unii autori, consideră

fortuitul că ar aparţine problematicii cauzalităţii, alţii propun ca fortuitul să fie studiat în cadrul

problematicii acţiunii, deoarece înlătură apartenenţa faptei unui autor determinat( de exemplu, în

cazul şoferului care, pe neaşteptate, are o stare de leşin urmată de pierderea controlului volanului şi

accidentarea unui pieton). Teza dominantă propune examinarea fortuitului în legătură cu

inexistenţa culpei agentului ( ca urmare a imposibilităţii absolute de prevedere). S-a obiectat

împotriva previzibilităţii ca criteriu de diferenţiere între culpă şi caz fortuit, deoarece criteriul ar fi

relevant numai în privinţa culpei generice nu şi în cazul culpei specifice ( sau prin neobservarea

anumitor reguli) şi care ar fi, conceptual, incompatibilă cu fortuitul. O asemenea diferenţiere ar fi

greu de admis deoarece şi în cazul culpei prin neobservarea anumitor reguli de diligenţă poate fi

conceput fortuitul în sensul imposibilităţii obiective de a respecta regula de diligenţă care ar fi

evitat producerea rezultatului( de exemplu, un moment de tulburare a vederii( fosfenă) poate face

ca agentului să-i apară culoarea roşie a semaforului ca verde, tot astfel, când spargerea parbrizului

pe neaşteptate îl împiedică pe şofer sa vadă drumul; sau în cazul cauciucului de puţin montat).

Împotriva previzibilităţii s-au formulat critici şi de alţi autori susţinându-se că nu se poate deosebi

fortuitul de culpă în raport cu previzibilitatea subiectului deoarece nu i se poate cere acestuia să

prevadă un rezultat care nu poate fi prevenit. Previzibilitatea fără posibilitatea de a preveni

echivalează cu a nu prevedea. O asemenea echivalenţă este greu de admis. În realitate, agentul

poate prevedea şi împrejurări asupra cărora nu este în măsură să acţioneze spre a preveni rezultatele

negative care s-ar produce( de exemplu, agentul prevede furtuna care se apropie şi care îl va arunca,

odată cu barca în care se află, la mal peste bunurile aflate acolo pe care le va distruge, dar nu poate

evita acest rezultat) o asemenea situaţie constituie forţă majoră. În cazul fortuitului, ceea ce i se

cere agentului este să se găsească în imposibilitate obiectivă de a prevedea energia străină care va

interveni şi va produce rezultatul, nu i se cere ca să fi putut lua măsuri ca rezultatele negative să nu

se producă. Dacă există atât imposibilitatea de prevedere cât şi imposibilitatea de a preveni

rezultatul ne vom afla în faţa unui fortuit peste care s-a suprapus forţa majoră( constrângerea

fizică).

11

Caracterul obiectiv şi general a imposibilităţii prevederii împrejurării fortuite, atrage mai

multe consecinţe:

-în primul rând pentru a reţine că, într-o anumită situaţie de fapt, persoana a acţionat în

condiţiile cazului fortuit va fi suficient ca organele juridice să aprecieze că împrejurarea care a

determinat producerea rezultatului are în fapt un caracter absolut accidental şi neaşteptat( fiind,

datorită acestor particularităţi excepţionale, imprevizibile pentru orice persoană s-ar fi aflat în locul

făptuitorului). Nu se va pune ca atare problema dacă, în speţă, făptuitorul, cu trăsăturile şi calităţile

sale psihice şi intelectuale concrete a putut şi trebuia să prevadă intervenirea împrejurării

accidentale, chestiunea posibilităţii individuale, concrete, de prevedere, neprezentând nici un

interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei cazului fortuit, atât timp cât analiza

previzibilităţii se face în planul abstract al însăşi posibilităţilor umane de cunoaştere şi prevedere în

general.

-în al doilea rând, în ipoteza cazului fortuit imposibilitatea de prevedere având un caracter

general şi obiectiv, constatarea ei va fi în beneficiul tuturor participanţilor la faptă- efectul de

înlăturare a caracterului penal fiind in rem( adică privind fapta ca atare).

Acest efect se va produce în mod nestingherit, chiar dacă nu se cunosc toţi participanţii, la

fapta al cărei rezultat a fost consecinţa unei împrejurări imprevizibile.

-în al treilea rând, imposibilitatea de prevedere trebuie să se refere în ipoteza cazului fortuit la

împrejurarea accidentală şi neaşteptată, iar nu la rezultatul survenit.

Într-adevăr, deşi în majoritatea situaţiilor de caz fortuit, autorul nu prevede nici împrejurarea

fortuită şi nici rezultatul vătămător care se va produce, numai împrejurarea este în mod obiectiv

imprevizibilă datorită caracterului ei neaşteptat şi accidental, nu şi rezultatul produs, aceasta din

urmă- cum ar fi moartea unui om, accidentarea şi vătămarea unei persoane, distrugerea unor

bunuri- putând fi în genere prevăzut( deşi făptuitorul nu a anticipat nici rezultatul împrejurărilor

date).

Nu moartea sau rănirea unor persoane sau distrugerea unui bun sunt fenomene imprevizibile,

ci survenirea lor din cauza unor împrejurări absolut accidentale. Fortuitul şi imprevizibilul se vor

verifica, prin urmare, prin raportarea faptei cu rezultatul ei la împrejurarea care a intervenit în

producerea acesteia iar nu prin raportarea rezultatului la posibilităţile de prevedere ale făptuitorului.

Şi chiar dacă intervenţia unei împrejurări neobişnuite ca un cutremur sau al prăbuşirii unei

clădiri noi nu este în mod obiectiv de neprevăzut, ceea ce însă nu poate fi prevăzut în cazul

intervenirii unei asemenea împrejurări, este momentul, locul, intensitatea şi celelalte particularităţi

concrete care însoţesc manifestarea lor.

12

Ori, tocmai aceste elemente de concretizare a posibilităţilor sau certitudinii survenirii unui

eveniment neaşteptat şi accidental într-un anumit context determinat care este impropriu în mod

obişnuit survenirii unor asemenea împrejurări, scapă puterii de previziune normale a omului.

Dacă într-o cauză anumită se va reţine că subiectul n-a prevăzut împrejurarea care a produs

rezultatul deşi acesta, obiectiv , era previzibil, nu vor fi aplicabile dispoziţiile relative la cazul

fortuit; se va examina, însă, dacă în raport cu însuşirile şi capacitatea subiectului, acesta nu ar fi

trebuit sau ar fi putut să prevadă rezultatul. Dacă se răspunde negativ şi la o atare examinare atunci

nu va exista culpa agentului. Cu atât mai puţin, va exista cazul fortuit dacă împrejurarea care a

intervenit în desfăşurarea acţiunii subiectului nu numai că a fost prevăzută de acesta dar a şi contat

pe ea pentru a produce rezultatul( de exemplu, subiectul prevăzând că este iminentă o furtună

puternică părăseşte imediat barca lăsând în voia valurilor victima care dormea în barcă şi pe care

urmărea să o ucidă); în acest caz, făptuitorul răspunde pentru infracţiunea de omor intenţionat; tot

astfel, dacă

împrejurarea fortuită a accelerat numai procesul de finalizare a rezultatului care s-ar fi produs

şi fără aceasta.

Existenţa cazului fortuit înlătură, prin urmare, întotdeauna, caracterul penal al faptei, prin

excluderea vinovăţiei, pe când lipsa de prevedere subiectivă poate să înlăture automat vinovăţia

numai în cazul faptelor săvârşite cu intenţie; în cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt

săvârşite din culpă, lipsa de prevedere nu înlătură vinovăţia decât dacă nu se constată culpa

agentului( şi anume că acesta nu a prevăzut deşi trebuia şi putea să prevadă rezultatul).

Prin urmare, dacă subiectul, datorită stării sale de sănătate ori erorii sau ignoranţei, n-a

prevăzut rezultatul, pe care nu trebuia şi nu putea să-l prevadă, nu va exista culpa acestuia şi, pe

cale de consecinţă, nici vinovăţia; în acest caz, achitarea se va pronunţa in baza art. 10 lit. d , lipsa

unui element constitutiv al infracţiunii, şi nu în baza art. 10 lit. e ( existenţa unei cauze care înlătură

caracterul penal al faptei), dispoziţie care s-ar fi aplicat dacă era vorba de caz fortuit.

Deşi cazul fortuit se referă la imposibilitatea obiectivă de prevedere a rezultatului( rezultatul

nu putea fi prevăzut de nici o persoană), se obişnuieşte să se extindă această denumire şi la

imposibilitatea subiectivă de prevedere de exemplu, în situaţia când din lipsa de prevedere a

subiectului, neprevedere raportată la cunoştinţele şi posibilităţile acestuia, nu se poate reţine culpa

agentului). Această practică este, într-un fel, legitimată şi de faptul că imposibilitatea obiectivă de

prevedere devine, în raport cu cazul concret, şi o imposibilitate subiectivă de prevedere a agentului,

ca parte componentă a ansamblului de persoane în imposibilitate de a prevedea; cazul fortuit are,

prin urmare, ca efect şi înlăturarea vinovăţiei subiectului, ca proces psihic individual.

13

De asemenea, se foloseşte expresia caz fortuit chiar în cazul unui rezultat cu elemente

previzibile cum ar fi în situaţia unui risc admisibilde exemplu, dacă pacientul moare în timpul unei

intervenţii chirurgicale absolut necesare, efectuată cu respectarea regulilor profesiei); în asemenea

cazuri, prevederea rezultatului negativ este însoţită de prevederea unei posibilităţi de salvare a

bolnavului, posibilitate care trebuia folosită chiar cu riscul unui rezultat negativ. Imprevizibilitatea

poartă, în acest caz, asupra acelei posibilităţi care va deveni realitate.

Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării, iar nu la rezultat, care este în genere

previzibil. Se ştie, de exemplu, că este posibil ca un cutremur de pământ să dărâme un zid la umbra

căruia este aşezat un copil mic, ori că trăsnetul ar putea incendia recolta adunată în stoguri, dar nu

se poate prevedea ivirea unei împrejurări fortuite şi deci nimănui nu i se poate cere să o prevadă.

De aceea, odată constatat caracterul obiectiv al imprevizibilităţii, nu se mai pune problema

posibilităţii subiective a persoanei în cauză de a prevedea acel rezultat.

Din tot ansamblul efectelor faptei, pentru stabilirea culpei, interesează numai raportul psihic

al subiectului faţă de rezultatele specifice infracţiunii comise, adică prevederea posibilităţii

producerii lor, iar când nu le prevede nici ca urmări posibile, obligaţia şi posibilitatea reală de

prevedere a rezultatelor respective.

Astfel, când subiectul nu prevede rezultatul infracţional din cauza necunoaşterii sub

toate aspectele a faptei concepute datorită neatenţiei, neglijenţei, delăsării ori indiferenţei sale faţă

de relaţiile sociale apărate de legea penală şi ameninţate de a fi lezate prin fapta respectivă, rezultă

că el avea obligaţia profesională sau cetăţenească şi, după circumstanţele concrete, posibilitatea

individuală de prevedere a urmărilor socialmente periculoase. Deci, sub acest aspect reiese

neîndoios culpa făptuitorului pentru săvârşirea infracţiunii.

Însă, în cazul de neprevedere a rezultatelor infracţionale din cauze independente de voinţa

subiectului (cum ar fi, de pildă, imposibilitatea obiectivă pentru el de cunoaştere a însuşirilor

mijloacelor tehnice pe care este pus să le utilizeze, a circumstanţelor concrete de realizare materială

a faptei, intervenţia anumitor fenomene neprevăzute care, în concurs cu fapta sa, amplifică

rezultatele, slaba pregătire profesională, ori nivelul de cultură foarte redus, starea de boală sau de

oboseală generală a organismului, care influenţează negativ asupra capacităţii de imaginaţie), ne

aflăm în una din situaţiile când - în circumstanţele date de loc şi de timp - fie nici o persoană n-ar fi

putut să prevadă urmările ilicite respective, fie subiectul, cu însuşirile sale psihofizice, nu putea să

le prevadă. În consecinţă, ambele aceste situaţii din urmă se află dincolo de sfera vinovăţiei.

În legătură cu natura acestor din urmă situaţii de neprevedere din partea subiectului a

rezultatelor infracţionale ale faptei sale, în literatura de specialitate s-au formulat opinii diferite.

14

După una din păreri, ambele situaţii de neprevedere din partea subiectului a rezultatelor ilicite

reprezintă două variante ale cazului fortuit. Astfel, când intervenţia împrejurărilor care au

determinat survenirea rezultatului dăunător nu putea să fie prevăzută de nici o persoană, cu maximă

diligenţă, cazul fortuit are caracter obiectiv, iar când imposibilitatea prevederii acelei intervenţii

este legată de persoana făptuitorului cazul fortuit are caracter subiectiv6. În lumina acestei poziţii,

ambele situaţii de neprevedere a urmărilor ilicite sunt variante ale cazului fortuit.

O altă opinie, mai veche, susţine că este caz fortuit atunci când subiectul aflat în cauză în

condiţiile concrete de acţiune sau omisiune, n-a prevăzut urmările dăunătoare şi nici n-a putut să le

prevadă7.

În baza acestei teze, cazul fortuit ar cuprinde numai a doua situaţie de neprevedere a

rezultatelor ilicite, când subiectul, datorită însuşirilor sale psihofizice, nici nu putea să le prevadă.

Cazul fortuit astfel conceput are numai caracter subiectiv şi, în consecinţă, nu exclude

posibilitatea prevederii rezultatelor respective, în condiţii identice de săvârşire a faptei, de către altă

persoană, cu alte însuşiri personale.

În fine, după a treia opinie formulată în această materie, cazul fortuit are caracter obiectiv şi

există când „acţiunea-inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a

conceput şi nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei împrejurări neaşteptate”8.

Această părere este în concordanţă deplină cu prevederile art. 47 C. pen., după care „Nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este consecinţa unei

împrejurări care nu putea fi prevăzută”, adică împrejurarea nu putea fi prevăzută de orice

persoană, nu numai de către subiectul care a săvârşit fapta. Drept exemplu, în această privinţă poate

fi dat accidentul de circulaţie, soldat cu moartea victimei, datorat unei defecţiuni tehnice a me-

canismului de direcţie al autovehiculului, defecţiune care nu a putut fi constatată de conducătorul

maşinii înainte de plecarea în cursă, şi nici la verificarea tehnică anuală de către

persoane de specialitate9.

Din această opinie rezultă că la cazul fortuit neprevederea are caracter obiectiv, general în

privinţa limitei cunoaşterii, în sensul că, în circumstanţele date de săvârşirea faptei, nici o persoană

n-ar fi putut să prevadă intervenţia împrejurării care, împreună cu fapta, a cauzat rezultatul de

6 L. Biro, Drept penal, partea generală, Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj, 1971, pag. 190-l91.7 Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Editura Tipografia „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1997, pag, 8 V. Dongoroz, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pag. 383; M. Basarab, Drept penal, partea generală, voi. II, Editura Che marea, Iaşi, 1992, pag. 374; C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, Edit. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994, pag. 179.9 Trib. Supr, secţ. pen., dec. nr. 1023/1980, în CD. 1980, pag. 246-247.

15

asemenea neprevăzut. Având această bază obiectivă de neprevedere a rezultatului ilicit, cazul

fortuit nu depinde cu nimic de subiect şi poate fi constatat şi în situaţia când autorul faptei nu este

cunoscut10.

Tot după această opinie, imposibilitatea subiectivă a făptuitorului de a prevedea, în condiţiile

concrete, intervenţia unor împrejurări apte să cauzeze, împreună cu acţiunea (omisiunea) sa, unele

rezultate ilicite, pe care de asemenea nu poate să le prevadă, conduce la inexistenţa vinovăţiei (cum

ar fi uneori eroarea de fapt) sau numai la prezenţa culpei, când din vina lui n-a prevăzut acel rezul-

tat11.

Întrucât această opinie, pe de o parte, este în concordanţă cu teza asupra necesităţii şi

întâmplării, iar pe de altă parte, face distincţie clară între cazul fortuit, eroarea de fapt asupra

raportului de cauzalitate şi alte situaţii de neprevedere din motive subiective a rezultatelor infracţio-

nale, socotim că este cea mai utilă ştiinţei şi practicii dreptului nostru penal.

Imposibilitatea de prevedere priveşte ivirea împrejurării şi nu rezultatul produs de aceasta

care, de multe ori, este previzibil. De exemplu, se ştie că un cutremur de pământ poate dărâma o

casă şubredă în care se află o persoană bolnavă: ori că o furtună puternică poate provoca o cădere

de arbori care să vatăme sau să ucidă persoanele aflate în preajmă etc.) dar nu se poate prevede

momentul ivirii unor asemenea fenomene.

Imprevizibilitatea împrejurării care determină producerea rezultatului trebuie să aibă un

caracter obiectiv, să fie de aşa natură încât nici o persoană, în condiţii similare de fapt, oricât de

diligentă şi perspicace ar fi, să nu fi putut să prevadă ivirea acelei energii străine.

C. Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală

Fapta, adică acţiunea sau inacţiunea care a căpătat un deznodământ neaşteptat datorită

intervenţiei unei împrejurări imprevizibile ce a condus la un alt rezultat decât cel prevăzut şi dorit

de făptuitor, trebuie să fie prevăzută de legea penală, fiindcă numai în privinţa unor asemenea fapte

existenţa cazului fortuit produce efectul de a înlătura caracterul penal. Este evident, că din punctul

de vedere al legii penale, fapta trebuie examinată în raport cu rezultatul real survenit( deşi,

neaşteptat şi neprevăzut) în urma acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, iar nu în raport cu rezultatul

10 V. Dongoroz, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pag. 384.11 V. Dongoroz, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, pag. 384.

16

dorit, dar care nu s-a produs datorită intervenţiei împrejurărilor fortuite( care a atras rezultatul

vătămător).

De aceea, chiar dacă acţiunea sau inacţiunea făptuitorului tinde de la început, în mod vizibil,

către un rezultat licit folositor, cum ar fi , de pildă, conducerea normală a unui avion de pasageri,

fapta va fi examinată în raport cu rezultatul periculos survenit din cauza intervenţiei împrejurării

fortuite- cum ar fi de pildă, uciderea sau vătămarea unor pasageri din caza unei aterizări forţate şi

intempestive- pentru că aceasta dă conţinutul material faptei şi implică luarea în consideraţie a

tuturor împrejurărilor sale, inclusiv a constatării cazului fortuit.

Capitolul II

CAZUL FORTUIT

2.1 Efectele ”cazului fortuit”

17

Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea caracterului

penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia, datorită imposibilităţii făptuitorului de a prevedea

intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos.

Imposibilitatea prevederii împrejurării fortuite având caracter obiectiv, efectele cazului fortuit

operează in rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea faptei. Când nu intră în concurs cu alte

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură şi răspunderea civilă.

Dimpotrivă, dacă vine în concurs cu alte cauze care lasă să subziste o culpă în sarcina făptuitorului,

răspunderea civilă este posibilă.

Cazul fortuit are ca efect şi înlăturarea răspunderii civile pentru făptuitor. Poate fi trasă la

răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate persoana, alta decât făptuitorul, din culpa căreia s-a

creat împrejurarea care a condus la producerea rezultatului păgubitor (răspunderea civilă a terţului).

Astfel, dacă o defecţiune mecanică (ruperea unei piese care a avut ca urmare o vătămare corporală)

este imputabilă fabricantului (defect de fabricaţie), acesta va răspunde civil pentru consecinţele

păgubitoare ale culpei sale, cu condiţia ca piesa respectivă să se afle în garanţie şi să fi fost

respectate instrucţiunile de folosire şi întreţinere12.

2.2. . Conexităţi ale cazului fortuit cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei

prevăzute de legea penală

Frecvent, cazul fortuit se întâlneşte cu starea de necesitate, ştiut fiind că această stare este

provocată, de regulă, de împrejurări fortuite (cutremur, inundaţie, incendiu provocat de un

scurtcircuit etc). Este posibil ca şi cazul fortuit să se suprapună peste o stare de necesitate (de

exemplu, vrând să evite lovirea unui pieton, un conducător de autovehicul virează spre trotuar unde

o persoană, speriată de apariţia autovehiculului, are o sincopă şi moare).

Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea fizică în cazul în care o împrejurare

fortuită creează un obstacol insurmontabil pentru o persoană care este silită astfel să săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală. Totodată, cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea

morală (de exemplu cel constrâns moral dezarmează pe agresor, iar arma căzută din mâna acestuia

se descarcă în cădere şi răneşte o altă persoană).

Este posibilă şi suprapunerea cazului fortuit peste starea de iresponsabilitate, în cazul în care

această stare este determinată de o împrejurare fortuită (de exemplu ca urmare a unei intoxicaţii

12 Ilie Pascu – Drept penal. Partea Generală, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.306

18

accidentale), după cum o împrejurare fortuită (un cutremur, un incendiu etc.) poate să determine o

persoană aflată sub ameninţarea pericolului astfel creat să acţioneze în mod iresponsabil.

În fine, cazul fortuit poate veni în concurs cu eroarea de fapt atunci când peste o împrejurare

fortuită se suprapune o eroare de fapt.

2.3. Cazul fortuit in noul Cod penal

În noul Cod penal, cazul fortuit face parte dintre cauzele de neimputabilitate şi

este reglementat în art. 31, în care se prevede: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea

penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu a putut fi prevăzută”. Acest text are

acelaşi conţinut cu al art. 47 C. pen. în vigoare, cu deosebirea că expresia „nu constituie

infracţiune” a fost înlocuită cu expresia „nu este imputabilă”.13

2.4. Cauze care exclud existenta raportului de cauzalitate : forta majora si cazul fortuit

1) Reglementare. Atât forţa majoră cât şi cazul fortuit intră în noţiunea generală de cause

străine neimputabile astfel cum sunt utilizate de art. 1082 Cod civil. Art. 1083 Cod civil prevede

expres că aceste două cazuri exclud răspunderea civilă.

2) Criterii de distincţie. In literatura de specialitate mai veche s-a considerat că forţa majoră

şi cazul fortuit sunt noţiuni sinonime. Ulterior s-a revenit asupra celor două noţiuni, considerându-

se că sunt distincte. Pentru distincţie s-au sugerat mai multe criterii:

- Criteriul subiectiv, bazat pe conceptul de greşeală sau culpă: în timp ce cazul fortuit are

caracter relativ, în sensul că nu poate fi prevăzut şi evitat cu diligenţa şi prudenţa medie a omului,

forţa majoră este o împrejurare cu caracter absolut şi nu poate fi prevăzută şi nici evitată, chiar cu

cea mai mare prudenţă (diligenţă) de care este capabil un om.

b. Criteriul obiectiv, fundamentat pe ideea de cauzalitate: originea forţei majore este externă

(fenomene naturale, cutremure, inundaţii), pe când aceea a cazului fortuit este internă, situându-se

în sfera de activitate a celor chemaţi să răspundă (de exemplu, viciul ascuns al unei maşini).

3) Distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit. In literatura de specialitate se consideră că

atunci când se pune problema răspunderii civile suntem în prezenţa a două spaţii opuse: spaţiul

culpei, care angajează răspunderea şi spaţiul forţei majore, care exclude existenţa răspunderii.

Autorii care consideră că între forţa majoră şi cazul fortuit există deosebiri, plasează cazul fortuit

13 Ibidem

19

într-un sector intermediat aflat între culpă şi absenţa culpei, adică forţa majoră. Din redactarea

anumitor texte ale Codului civil rezultă că şi legiuitorul a înţeles să distingă între cele două noţiuni

(art. 1460-1461 Cod civil, 1623-1625 Cod civil).

Tinând seama de aceste texte şi de cele două teorii privind distinţia dintre forţa majoră şi

cazul fortuit, în doctrina românească s-a formulat o teorie eclectică, potrivit căreia: forţa majoră

este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime

angajarea răspunderii dacă a fost cauza exclusivă a prejudiciului; cazul fortuit cuprinde fenomenele

naturale, dacă nu au un caracter extraordinar, absolut imprevizibil şi de nebiruit, împrejurările sau

fenomenele interne, adică acelea care îşi au originea şi se produc în sfera de activitate a persoanei

chemate să răspundă, cauzele anonime şi faptele neculpabile.

4) Interesul practic al distincţiei între forţa majoră şi cazul fortuit. In materie

contractuală:

în general atât forţa majoră cât şi cazul fortuit exclud existenţa şi angajarea

răspunderii civile. Prin excepţie, există situaţii în care debitorul contractual este chemat să răspundă

şi în situaţia;

în care neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit (în cazul contractului

de transport, în cazul răspunderii pentru vicii ascunse).

În materie delictuală: distincţia prezintă importanţă deoarece, deşi în cazul anumitor

răspunderi (pentru fapta proprie, a părinţilor pentru fapta copilului lor minor, a institutorilor şi

artizanilor pentru fapta elevilor şi ucenicilor), atât cazul fortuit cât şi forţa majoră sunt

exoneratoare de răspundere, în cazul răspunderilor de tip obiectiv (răspunderea pentru lucruri,

răspunderea pentru animale sau pentru ruina edificiului), numai forţa majoră înlătură răspunderea,

nu şi cazul fortuit.

5) Trăsăturile forţei majore:

a. Exterioritatea. Forţa mjoră constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără vreo

legătură cu lucrul care a produs paguba sau cu însuşirile acestuia. Evenimentele de forţă majoră

sunt de cele mai multe ori fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului,

cum sunt cutremurele, inundaţiile,trăsnetele. Alteori, ele pot fi evenimente sociale extraordinare,

precum războaiele şi revoluţiile;

b. Imprevizibilitatea. Noţiunea se referă deopotrivă la producerea împrejurării respective cât

şi la efectele sale. Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă este în culpă,

deoarece nu a prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea urmăsilor

20

păgubitoare. Imprevizibilul se deosebeşte de previzibil, la baza distincţiei stând caracterul

extraordinar al evenimentului. Imprevizibilitatea trebuie deci, să fie obiectivă şi absolută.

c. Inevitabilitatea sau irezistibilitatea. Evenimentul şi efectele sale pentru a fi caz de forţă

majoră trebuie să fie imposibil de preîntâmpinat şi de evitat. Irezistibiliatea trebuie să fie

absolută, adică să privească orice persoană. Aprecierea se face in abstracto (avându-se ca etalon

posibilităţile unei persoane care depune diligenţa şi prudenţa maximă).

6) Efectele forţei majore. Principalul efect al forţei majore este excluderea răspunderii

civile. In ce priveşte îtinderea efectului forţei majore, distingem între mai multe situaţii:

a. Când forţa majoră este singurul fenomen care a provocat prejudiciul, se constată lipsa

raportului de cauzalitate între fapta celui care ar fi obligat la reparare şi pagubă. De asemenea este

exclusă culpa.

b. În situaţia în care forţa majoră nu este cauza exclusivă a prejudiciului, iar celelalte cauze

sunt simple cazuri fortuite, răspunderea există sau nu după cum legea prevede sau nu ca şi cauză de

exonerare de răspundere cazul fortuit.

c. În situaţia în care forţa majoră cauzează prejudiciul în concurs cu alte împrejurări decât

cazul fortuit (de exemplu prejudiciul cauzat de un animal sau de un lucru într-o împrejurare de forţă

majoră) trebuie să distingem după cum animalul, lucru etc. a fost un simplu instrument al forţei

majore (caz în care răspunderea este înlăturată) sau au contribuit alături de forţa majoră la

producerea prejudiciului (caz în care răspunderea se va înlătura doar în proporţie cu contribuţia

forţei majore).

d. În materie contractuală, intervenţia forţei majore poate să producă un efect suspensiv de

executare (presupune suspendarea executării obligaţiilor rezultate din contractele cu executare

succesivă, până la încetarea forţei majore) sau extinctiv de executare (care presupune stingerea

obligaţiilor imposibil de executat).

7) Cazul fortuit. Prin caz fortuit se înţelege o împrejurare internă care îşi are originea în

câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare externă care nu are caracter

extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel

mai capabil. In concluzie, constituie cazuri fortuite:

a. împrejurări interne, intrinseci lucrurilor sau animalelor celui chemat să răspundă (defectele

de fabricaţie, sperietura unui animal etc.);

b. împrejurări externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă, fără caracter extraordinar

(alunecările de teren, ploile torenţiale etc.).

21

Cazul fortuit exclude în principiu existenţa răspunderii civile. Prin excepţie, nu o exclude în

următoarele situaţii: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, răspunderea pentru

prejudiciile cauzate de accidente nucleare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave în

zbor terţilor la sol, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, răspunderea în contractul de

transport, depozit necesar şi arendă.

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ

În continuare vor fi analizate doua exemple practice in care ”cazul fortuit” a exonerat de

răspundere un inculpat –in primul caz, şi un alt caz în care invocarea cazului fortuit a fost

respinsă.

22

4.1. Studiu de caz I

Faliment . Răspunderea administratorului pentru neţinerea contabilităţii conform legii.

Cazul fortuit cauză de exonerare de răspundere

Dosar 168/R (02.04.2009)

Faliment . Răspunderea administratorului pentru neţinerea contabilităţii conform legii.

Cazul fortuit cauză de exonerare de răspundere

Autor: Curtea De Apel Braşov-Secţia Comercială

Domenii: Faliment;

Tip: Decizie

Faliment . Raspunderea administratorului pentru netinerea contabilitatii conform legii.

Cazul fortuit cauza de exonerare de raspundere

Prin actiunea formulata reclamanta DGFP Brasov, în calitate de creditor al debitoarei SC „S

C” SRL – în faliment, a chemat în judecata pârâtul S.V., în calitate de administrator social al

debitoarei, solicitând atragerea raspunderii personale materiale a pârâtului, pâna la concurenta

sumei de 13561 lei, în temeiul art. 137 al 1 lit. d din legea 64/1995 , actual 138 al 1 pct. d din

Legea 85/2006.

Prin sentinta civ. nr. 82/12.01.2009 Tribunalul Brasov a admis actiunea formulata de catre

reclamantul DGFP Brasov, în calitate de creditor al debitorului SC „S C” SRL – în faliment, în

contradictoriu cu pârâtul S.V., în calitate de administrator social al debitorului, întemeiata pe

prevederile art.138 al.1 lit.d din Legea nr 85/2006 si în consecinta a obligat pârâtul sa suporte din

averea personala suma de 13561 lei, aceasta urmând sa intre în averea debitorului.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, instanta de fond a retinut urmatoarele considerente:

Fata de debitoarea SC „S C” SRL s-a deschis procedura reorganizarii judiciare si a

falimentului în baza Legii nr. 64/1995, procedura fiind în faza de aprobare a raportului final.

Din probele administrate în cauza, respectiv înscrisurile aflate la dosarul de faliment si lipsa

nejustificata a pârâtului la interogatoriu, rezulta ca pârâtul nu s-a preocupat de tinerea unei

contabilitati în conformitate cu legea, astfel încât acesta a comis fapta prevazuta de art.138 al.1 lit.

d din Legea nr.85/2006.

23

Astfel se constata ca procedura reorganizarii judiciare si a falimentului a fost deschisa fata

de debitoare în baza Legii nr.64/1995. În tabelul definitiv consolidat al creantelor debitoarei a fost

înscris creditorul DGFP BRASOV cu o creanta de 13561 lei. Aceasta creanta reprezinta amenda

aplicata debitoarei pentru nedepunerea la termenele legale a situatiilor financiare obligatorii

prevazute de lege.

Obligatia de a organiza si conduce contabilitatea unei societati comerciale si de a depune la

autoritatile statului competente situatiile financiare periodice (bilantul contabil de semestru,

bilantul contabil anual, precum si alte declaratii) îi revine administratorului social, potrivit

dispozitiilor Legii nr. 31/1990 si ale Legii nr.82/1991.

Debitoarea nu a înregistrat o situatie financiara obligatorie la A.F.P. Brasov.

Rezulta ca pârâtul nu si-a îndeplinit obligatiile impuse de lege specifice administratorului

social al unei societati comerciale. Ca urmare a încalcarii acestor obligatii debitoare a înregistrat

datorii la bugetul statului respectiv amenzile aplicate debitoarei de catre DGFP BRASOV pentru

neîndeplinirea acestor obligatii de catre pârât.

Având în vedere caci creanta DGFP BRASOV înscrisa în tabelul creditorilor reprezinta

amenzi aplicate debitoarei, iar procedura insolventei s-a deschis la cererea acestui creditor se

constata ca fapta pârâtului de a nu tine o contabilitate în conformitate cu legea a cauzat si starea de

insolventa a debitoarei.

Fata de aceste constatari rezulta ca pârâtul a comis fapta prevazuta de art.138 al.1 lit. d din

Legea nr.85/2006.

Judecatorul sindic apreciaza ca în cauza s-a dovedit existenta savârsirii unei fapte ilicite si a

vinovatiei pârâtului..

În motivarea recursului se arata urmatoarele:

Suma de 13561 lei este reprezentata de amenzile aplicate conform proceselor verbale

1197/5.11.2003, 1904/5.11.2003, 1197/5.11.2003, 49066/27.04.2004, 59339/7.05.2004 si

71637/27.08.2004.

În perioada 25.04.2003-31.10.2007 recurentul a executat o pedeapsa privativa de libertate,

astfel încât era imposibil sa poata conduce contabilitatea , ceea ce rezulta din biletul de liberare nr.

K 16928/31.10.2007 eliberat de Administratia Nationala a Penitenciarelor.

Art. 138 din Legea 85/2006 impune cerinta ca starea de insolventa sa se datoreze faptei

personale a pârâtului si trebuie sa se limiteze la prejudiciul adus societatii. Instanta de fond nu a

24

analizat în ce masura suma de 13561 lei este imputabila activitatii comisive sau omisive pârâtului.

Raportat la perioada 25.04.2003-31.10.2007 pârâtului nu-i poate fi imputata fapta retinuta de art.

138 al 1 lit. d.

Starea de insolventa a debitoarei nu se datoreaza tinerii contabilitatii nelegal , ci amenzilor

aplicate chiar de creditoarea DGFP.

Intimata DGFP Brasov a depus întâmpinare . Din rapoartele lichidatorului rezulta ca pârâtul

nu a depus diligente în vederea conducerii evidentei contabile a debitoarei conform legii

Creanta DGFP se compune în principal din amenzi aplicate debitoarei pentru nedepunerea la

termenele legale a documentelor de raportare contabila si a declaratiilor fiscale .

Potrivit art. 73 si 198 din Legea 31/1990 obligatia tinerii evidentei contabile revine

administratorului fiscal. Nedepunerea declaratiilor privind obligatiile fiscale la organele financiare

a generat aplicarea de amenzi care au dus la initierea procedurii insolventei.

Debitoarea nu a depus la unitatea fiscala bilanturile contabile si declaratiile de la înfiintarea

societatii din anul 1997.Astfel nu se poate retine sustinerea recurentului cu privire la faptul ca în

perioada 25.04.2003 -31.10.2007 a fost privat de libertate si nu a putut conduce evidenta contabila

conform legii , atâta timp cât si în perioada anterioara privarii de libertate nu si-a îndeplinit

obligatiile prevazute de legea contabilitatii si codul fiscal.

Sustinerea recurentului conform careia nu sunt dovedite elementele raspunderii delictuale si

a raportului de cauzalitate între amenda si insolventa societatii este infirmata de probele

dosarului , respectiv nota de prezentare, titlurile executorii , procesele verbale de constatare a

contraventiilor , fisa sintetica privind evidenta pe platitor , conform carora se constata ca pârâtul s-

a sustras de la plata obligatiilor bugetare cu intentie , aspect dovedit si de conduita lui culpabila

manifestata prin nepasare si lipsa de diligenta pentru situatia fiscala a debitoarei.

Curtea constata fondat recursul declarat de pârât.

Antrenarea raspunderii administratorilor presupune îndeplinirea urmatoarelor conditii :

prejudiciul creditorilor , fapta sa se încadreze în cazurile prevazute de lege ,raportul de cauzalitate

dintre fapta si încetarea platilor , culpa persoanei a carei raspundere se antreneaza sub forma

intentiei sau a culpei .

Fiind o raspundere civila delictuala cauzele de neraspundere sunt forta majora , cazul

fortuit , fapta celui prejudiciat , fapta tertului pentru care administratorii nu sunt tinuti a raspunde.

25

Fapta prevazuta de art 138 al 1 lit d din legea 85/2006 se poate savârsi prin tinerea unei

contabilitati fictive , constând în înregistrarea în contabilitate a unor date false ,de natura sa

denatureze situatia financiara a debitorului ,prin netinerea contabilitatii în conformitate cu legea

contabilitatii si cu alte legi speciale sau prin dosirea unor documente contabile , în scopul

denaturarii situatiei financiare.

Din raportul lichidatorului judiciar rezulta ca debitoarea nu a desfasurat activitate , nu a

depus documentele contabile cerute de lege la organele fiscale de la înfiintarea societatii în anul

1997.

Creanta DGFP se compune în principal din amenzi aplicate debitoarei pentru nedepunerea la

termenele legale a documentelor de raportare contabila si a declaratiilor fiscale pe care debitoarea

avea obligatia sa le depuna la AFP Brasov conform legii contabilitatii si ale codului fiscal.

Nedepunerea declaratiilor privind obligatiile fiscale la organele financiare a generat

aplicarea de amenzi care au dus la initierea procedurii insolventei.

Suma de 13561 lei este reprezentata de amenzile aplicate conform proceselor verbale

1197/5.11.2003, 1904/5.11.2003, 1197/5.11.2003, 49066/27.04.2004, 59339/7.05.2004 si

71637/27.08.2004 aplicate pentru nedepunerea situatiilor financiare pentru perioada 31.12.2003-

30.06.2004 .

Potrivit art. 36 din legea 82/1991 termenul de depunere a situatiilor financiare anuale este de

120 zile pentru societatile comerciale , deci termenul de depunere a acestora expira dupa ce

pârâtul a intrat în penitenciar si a fost în imposibilitate obiectiva de întocmire si depunere a

documentelor contabile

În perioada 25.04.2003-31.10.2007 recurentul a executat o pedeapsa privativa de libertate,

astfel încât era imposibil sa poata conduce contabilitatea , ceea ce rezulta din biletul de liberare nr.

K 16928/31.10.2007 eliberat de Administratia Nationala a Penitenciarelor, aceasta fiind un caz

fortuit exonerator de raspundere.

Sustinerea intimatei în sensul ca si anterior privarii de libertate pârâtul nu si-a îndeplinit

obligatiile este întemeiata , însa având în vedere ca amenzile care au stat la baza prezentei actiuni

în atragerea raspunderii privesc obligatii care puteau fi îndeplinite dupa intrarea pârâtului în stare

de detentie , acestea nu pot fi considerate cauze ale intrarii debitoarei în stare de insolventa

existând un caz fortuit , iar pentru perioade în care pârâtul ar fi trebuit sa –si îndeplineasca

obligatiile nu s-au aplicat amenzi.

26

Pentru aceste considerente Curtea a admis recursul declarat de pârâtul „SV” împotriva

sentintei Tribunalului Brasov care a fost modificata în tot, în sensul respingerii actiunii.

Decizia nr. 168/R/2 aprilie 2009 – sectia comerciala.

4.2. Studiu de caz II

Diferenţierea dintre culpă şi caz fortuit (Cazul „Catastrofa de la Mihăileşti”)

Efectuarea unui transport cu azotat de amoniu, îngrasamânt chimic susceptibil de a provoca

explozie în contact cu apa, fara instruirea corespunzatoare a conducatorului auto si fara a se

asigura însotirea lui de catre un consilier de siguranta, constituie încalcarea din culpa a unor

prevederi legale atât pentru firmele transportatoare, cât si pentru unitatea producatoare a azotatului

de amoniu, care a permis încarcarea autocamionului si plecarea acestuia în cursa.

Prin sentinta penala nr. 3622/2006 a Judecatoriei Focsani au fost condamnati inculpatii :

N.I.I. la o pedeapsa rezultanta de 4 ani închisoare , pentru savârsirea urmatoarelor infractiuni

concurente :

- nerespectarea masurilor prevazute de dispozitiile legale referitoare la protectia muncii,

prev. de art. 35 rap. la art. 40 din Legea nr. 90/1996

- ucidere din culpa prev. de art. 178 alin.2 si 5 Cod penal

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa ,prev. de art. 184 alin.2 si 4 Cod penal

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa prev. de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal

- distrugere din culpa prev. de art. 219 alin.1 si 3 Cod penal .

G.M. la o pedeapsa rezultanta de 4 ani închisoare, pentru savârsirea urmatoarelor infractiuni

concurente :

- ucidere din culpa prev. de art. 178 alin.2 si 5 Cod penal

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa ,prev. de art. 184 alin.2 si 4 Cod penal

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa prev. de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal

- distrugere din culpa prev. de art. 219 alin.1 si 3 Cod penal .

G.I. la o pedeapsa rezultanta de 4 ani închisoare pentru savârsirea urmatoarelor infractiuni

concurente :

- ucidere din culpa prev. de art. 178 alin.2 si 5 Cod penal

27

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa ,prev. de art. 184 alin.2 si 4 Cod penal

- 4 infractiuni de vatamare corporala din culpa prev. de art. 184 alin.1 si 3 Cod penal

- distrugere din culpa prev. de art. 219 alin.1 si 3 Cod penal .

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut urmatoarele :

ÎN FAPT :

La data de 4.02.2004 martorul M.G., salariat al. SC “A.B.” SRL P. N. s-a deplasat la “D.”

Craiova unde a solicitat prin comanda 51/4.02.2004 achizitionarea cantitatii de 150 tone azotat de

amoniu ingrasamant.

Cum transportul pe calea ferata a îngrasamântului a fost refuzat de reprezentantii

combinatului, martorul M.G. a aflat de la Serviciul de Desfacere al combinatului despre SC

“M.Com” SRL ca este operator de transport. S-a aprobat livrarea intr-o prima transa a 20 tone de

îngrasamânt, achitata prin ordin de plata la 5.02.2004.

Comanda a fost înregistrata în caietul de comenzi de transport al SC “M. Com” SRL,

administrata de inculpatul G.M., dar aceasta comanda nu a fost executata de aceasta societate de

transport, ci de catre firma de transport S.C. »N.T.« S.R.L. prin intermediul soferului M.F.

Autotrenul condus de soferul M.F. era proprietatea societatii de transport S.C. »M.Com « S.R.L.

dar , în fapt, era folosit de catre firma S.c. »N.T. « S.R.L. administrata de inculpatul N.I.

M.F. a luat legatura cu inculpatul N.I. care si-a dat acordul la efectuarea transportului. Dupa

aceea salariatul SC “M.C.” SRL i-a remis factura fiscala 7097849/15.03.2004 si dispozitia de

livrare nr. 38003/15.03.2004.

La data de 22.05.2004, ora 1730, M.F. a intrat cu vehiculul format din autotractor si

semiremorca pe poarta 7 a Combinatului “D.” si dupa ce i-au fost verificate vehiculul si

documentele, au fost încarcate cele 20 de tone îngrasamânt pe baza de azotat de amoniu în 400

saci a câte 50 kg fiecare.

Soferul M.F. a plecat cu autovehiculul din Craiova în seara zilei de 23.05.2004 – orele 2200.

Acesta a ajuns pe raza judetului Buzau în jurul orei 400 circulând pe DN 2 E 85 pe directia

Urziceni – Buzau în conditiile unui carosabil umed datorita ploii, a unei temperaturi la sol de 10o

si a unei vizibilitati reduse.

Înainte sa intre în comuna Mihailesti, judetul Buzau, între km 79+300 si km 79+600,

datorita unor împrejurari care nu au putut fi determinate cu exactitate, M.F. a pierdut controlul

28

directiei, fie datorita carosabilului umed, fie necunoasterii drumului, fie oboselii soferului care ar

fi putut adormi la volan.

Întrucât M.F. a pierdut controlul directiei, întreg ansamblul semiremorca - autotractor a

evoluat spre dreapta, a parasit suprafata carosabila si a intrat cu rotile pe partea dreapta în santul

ce margineste drumul.

În aceste conditii soferul a continuat sa ruleze înca 146 metri, ansamblul înclinându-se

lateral dreapta sub un unghi de 26o.

La km 79+450 era un podet dalat din tuburi de beton si este foarte probabil ca soferul sa fi

sesizat existenta acestuia si de aceea a manevrat stânga volanul încercând sa ramâna pe carosabil,

manevra care a dus la raspurnarea pe partea laterala dreapta a ansamblului. Glisarea autotrenului

dupa rasturnarea pe partea dreapta a dus la pierderea partiala a încarcaturii datorita avarierii si

dislocarii de elemente ale oblonului dreapta al semiremorcii.

O parte din saci s-a rasturnat si s-a deteriorat, continutul împrastiindu-se pe câmp si pe

carosabil.

Expertiza auto a retinut ca un posibil impact al autotractorului cu podetul dupa rasturnare.

Rezervorul cu motorina era plasat pe partea laterala dreapta, la o înaltime fata de sol de 0,38 m.

Rasturnarea pe partea dreapta si târârea autovehicolului a determinat comprimarea rezervorului de

motorina si dislocarea din suportul în care era fixat.

Expertiza auto a retinut ca fiind posibila pierderea etanseitatii rezervorului si scurgerea unei

parti din continut pe sol. Datorita înclinarii segmentului de drum este foarte posibil ca motorina sa

se fi scurs pe sosea prin spate, catre semiremorca.

Momentul rasturnarii vehicolului este situat în jurul orei 420.

Dupa rasturnare s-a declansat un incendiu. Cauza incendiului nu a putut fi stabilita cu

precizie, fiind posibila avarierea sistemului electric, dar nu în impactul cu podetul.

Martorii S.I. si I.G. au observat incendiul la partea din fata a semiremorcii, unde, din zona

motorului au observat arzând stropi de lichid care cadeau pe interiorul rotii din dreapta fata.

Incendiul de la anvelopa rotii din dreapta s-a extins si la roata din fata stânga care s-a

depresurizat brusc si a fost proiectata pe sosea în apropierea axului drumului.

Incendiul initial s-a propagat în plan longitudinal, din zona motorului catre spatele axei din

fata a autotrenului si a fost întretinut de arderea unor subansamble ale autovehicolului (anvelope),

29

dar nu s-a putut stabili daca incendiul putea fi prevenit prin fabricatii, prin folosirea unor materiale

necombustibile la fabricarea anumitor subansamble.

Aproape imediat dupa izbucnirea incendiului, la fata locului au oprit martorii I.G. si S.A.,

care l-au ajutat pe M.F.sa ia unele obiecte de îmbracaminte din cabina si o patura.

Desi I.G. i-a cerut soferului sa sune imediat la politie si la pompieri, M.F. nu a procedat

astfel, martorul S.A. a sunat pe numarul de urgenta 981 la pompieri si a oferit detalii: rasturnarea

autovehicolului, incendiul de sub cabina, localitatea unde se aflau. Dispecerul de la pompieri a

vorbit si cu M.F. care a oferit detalii despre încarcatura masinii.

Apelul martorului a fost înregistrat la ora 457, iar apelul de confirmare la 458.

Între timp s-a încercat stingerea incendiului de alti participanti la trafic cu extintoarele

acestora.

Extintorul autotrenului se afla sub cabina incendiata si M.F. nu a putut avea acces la el. M.F.

nu a avut nici o alta initiativa în afara de aceea de a încerca sa stinga incendiul, atitudinea lui fiind

aceea de nepasare. M.F. a vorbit însa la telefon atât cu inculpatul N.I. cât si cu un alt salariat de la

SC “M.C.” SRL, care i-au comunicat sa nu-si faca probleme fiindca autovehiculul este asigurat.

Pompierii au sosit la locul accidentului la ora 542, iar capitanul M.D. a ordonat ca

autospeciala în care se afla, condusa de V.C., sa se deplaseze în spatele autotrenului, la circa 45

metri, iar cealalta autospeciala condusa de N.R., sa se deplaseze în fata semiremorcii la 25 metri.

Capitanul M.D. a procedat apoi la recunoasterea locului, iar ceilalti membri ai formatiei au

trecut la amplasarea mijloacelor si realizarea dispozitivului.

În timpul efectuarii acestor activitati, la ora 05:47 de minute si 42 secunde a avut loc

explozia autotrenului care a produs un crater cu diametrul de 21 metri la suprafata, la baza de 7

metri si cu adâncimea de 6,5 metri.

În explozie au decedat 18 persoane si au fost ranite grav, suferind vatamari corporale, alte 13

persoane, precum si numeroase pagube materiale.

SITUATII, ELEMENTE AFERENTE SITUATIEI DE FAPT RETINUTE CA URMARE A

ANCHETEI EFECTUATE ÎN CAUZA:

A. CAUZELE EXPLOZIEI :

Explozia de la Mihailesti a fost de tip detonatie, suportul exploziei constituindu-l azotatul de

amoniu îngrasamânt, care, rasturnat, a constituit o forma alungita dispusa partial pe sol în saci si

vrac.

30

Cauzele indirecte care au determinat producerea exploziei au fost parasirea carosabilului si

rasturnarea vehiculului, declansarea incendiului, scurgerea unei parti de motorina peste

îngrasamânt, dezvoltarea si desfasurarea incendiului timp de peste o ora.

Sursa de initiere a exploziei a constituit-o probabil explozia chimica a amestecului de vapori

de motorina si aer din rezervorul de combustibil prin unda de soc generata.

Conditiile favorizante producerii detonarii au fost existenta îngrasamântului închis etans în

ambalaj, dispunerea sacilor sub forma unei încarcaturi alungite, existenta în saci a îngrasamântului

în stare avansata a descompunerii termice în momentul exploziei rezervorului de motorina.

B. CARACTERISTICILE AZOTATULUI DE AMONIU :

Pâna la data de 22.05.2004 sacii în care se ambala îngrasamântul erau imprimati cu

urmatoarele înscrisuri : 50 % azot nitric, 50% azot amoniacal, 50 Kg._+ 0,5 %, SNP. Suc. P. – C.

D.

Inainte de încarcare, remorcile autovehiculelor erau controlate sa nu fie murdare sau umede

sau sa contina deseuri toxice ori inflamabile, chiar la locul de încarcare, fara sa fie controlate alte

aspecte.

Azotatul de amoniu, îngrasamânt produs de combinatul „D.” este substanta chimica

periculoasa pentru sanatate si mediu, atât în timpul producerii, importului, distribuirii, utilizarii

precum si în timpul transportului rutier. Azotatul de amoniu este cuprins în Inventarul European al

substantelor chimice comercializate, existente pe piata pâna la 18 septembrie 1981 , la nr. 299-

347-8 ceea ce însemna ca este inclus în inventarul substantelor si preparatelor chimice si poate fi

introdus pe piata fara notificare.

De asemenea, azotatul de amoniu apare în cataloagele de reactori chimici, unde îi sunt

atribuite faze de risc si faze de securitate: R8-favorizeaza aprinderea materialelor combustibile;

R9-poate exploda în amestec cu materialele combustibile;

S 15-a se pastra departe de caldura.

Totodata azotatul de amoniu apare în Acordul European referitor la transportul rutier al

marfurilor periculoase, ADR, la care România a aderat prin Legea nr.31/1994, în tabelul A, la nr.

ONU 2067 si în tabelul B care contine lista marfurilor periculoase admise la transportul rutier în

ordinea alfabetica.

C. MASURILE DE SECURITATE ÎN CAZUL TRANSPORTULUI AZOTATULUI DE

AMONIU :

31

Masurile de securitate în cazul transportului azotatului de amoniu îngrasamânt prevad ca la

încarcare vehiculul utilizat sa îndeplineasca conditiile tehnice pentru vehiculele care transporta

marfuri generale, trebuie sa fie dotat cu doua stingatoare asezate în locuri accesibile si cu

echipament ADR minimal pentru sofer.

La bordul vehicolului trebuie sa fie licenta de transport si licenta de executie pentru marfuri

periculoase, atestatul soferului pentru executarea transportului cu masa autorizata ce depaseste 7,5

tone, certificate ADR, document de transport care trebuie sa furnizeze informatii referitoare la

azotatul de amoniu, fisa de siguranta.

Încarcarea nu se poate efectua daca se constata printr-un control al documentelor si un

examen visual al autovehiculului, ca vehiculul sau soferul nu satisfac dispozitiile prescrise.

La încarcarea vehiculului nu a existat un asemenea control si inculpatul G.I. în calitate de

director, avea obligatia respectarii masurilor de securitate.

La rândul sau, soferul M.F. avea obligatia sa admita la încarcat numai ambalaje cu marcaje

prescrise, sa identifice substanta din saci, sa identifice etichetele de pericol, sa verifice

aliniamentul sacilor. Soferul M.F. nu a efectuat aceste verificari.

Inculpatii G.M. si N.I. aveau obligatia, în calitate de administratori ai societatilor de

transport, ca transportul sa fie efectuat cu vehicul care îndeplinea conditiile de securitate.

Soferului M.F. nu i s-au solicitat documentele, nu a fost întrebat despre transport, nu i s-a

verificat vehiculul, nu i s-a înmânat fisa de siguranta.

Instanta de fond a retinut ca inculpatul N.I.I. în calitate de administrator al SC „N.T.” SRL

nu a respectat masurile de prevedere si dispozitiile legale referitoare la transportul rutier de

marfuri periculoase si a masurilor suplimentare ce trebuiau luate în caz de incendiu si a încredintat

soferului M.F. efectuarea transportului, desi acesta nu avea cunostintele necesare despre masurile

de siguranta si cele suplimentare în caz de incendiu, nu a luat masurile prevazute de dispozitiile

legale referitoare la protectia muncii.

În privinta inculpatului G.M. s-a retinut ca acesta, în calitate de administrator al SC „M.C.”

SRL nu a respectat masurile de prevedere si dispozitiile legale referitoare la transportul rutier de

marfuri periculoase si a masurilor suplimentare ce trebuiau luate în caz de incendiu, a pus la

dispozitie un vehicul al carui utilizator legal era fara sa se preocupe de caracteristicile marfii

transportate si a permis efectuarea transportului de catre M.F. care nu avea cunostinte necesare

despre masurile de siguranta si cele suplimentare în caz de incendiu.

32

Referitor la inculpatul G.I. instanta a retinut ca acesta, în calitate de director general al

Combinatului „D.”, nu a respectat masurile de prevedere si obligatiile legale referitoare la

transportul de marfuri periculoase.

Împotriva acestei hotarâri au declarat apel inculpatii care au apreciat hotarârea primei

instante ca fiind nelegala deoarece nu se fac vinovati de producerea exploziei autotrenului încarcat

cu azotat de amoniu ce a avut ca urmare pierderea de vieti omenesti, vatamari corporale si

distrugeri de bunuri, neexistând nici o legatura de cauzalitate între atributiunile functionale ale

acestora si producerea exploziei.

Tribunalul Vrancea, prin decizia penala nr. 338/2007 a admis apelurile declarate de inculpati

si, în rejudecare, în baza disp. art. 11 pct. 2 lit.a combinat cu art. 10 lit. e C.pr.pen. i-a achitat pe

inculpati pentru faptele deduse judecatii, respingând ca nefondate cererile pentru despagubiri

civile formulate în cauza.

Dând o noua apreciere probelor administrate la instanta de fond, potrivit art. 378 al. 2 Cod

procedura penala, Tribunalul a constatat ca nu se poate retine vinovatia inculpatilor pentru

urmatoarele motive :

Din analiza probelor administrate în cauza rezulta ca neîndeplinirea de catre fiecare inculpat

a obligatiilor legale privind transportul si comercializarea marfurilor periculoase nu putea conduce

la decesul, respectiv vatamarea corporala a persoanelor si la distrugerea bunurilor, acest rezultat

nefiind conceput si nici urmarit de inculpati.

Acest rezultat s-a datorat interventiei neasteptate si imposibile de prevazut a unor

împrejurari straine de vointa inculpatilor.

Este indubitabil ca daca nu s-ar fi produs accidentul rutier, nu s-ar fi produs nici incendiul

autovehiculului si nici explozia încarcaturii acestuia care a avut ca rezultat decesul si vatamarea

corporala a persoanelor precum si distrugerea unor bunuri.

Cele doua expertize criminalistice efectuate în timpul urmaririi penale si cercetarii

judecatoresti de Institutul National de Expertize Criminalistice Bucuresti nu au putut stabili cauza

pentru care ansamblul de autovehicule format din autotren si semiremorca condus de M.F. a

depasit carosabilul si s-a rasturnat.

In aceasta situatie, împrejurarea ca transportul a fost încredintat unui sofer care nu avea

atestat pentru a transporta marfuri periculoase nu are nici o legatura cu producerea exploziei.

33

De asemenea, cele doua expertize criminalistice nu au putut stabili cauza izbucnirii

incendiului la motorul masinii datorita faptului ca acesta a fost distrus in întregime de explozie.

Raportul de expertiza criminalistica nr.187/10.10.2006 întocmit de I.N.E.C. Bucuresti mai

concluzioneaza ca soferul M.F. nu a avut posibilitatea sa intervina asupra rezervorului masinii

pentru a limita scurgerea de combustibil, deoarece în urma rasturnarii rezervorul a fost prins între

sasiul autovehiculului si sol.

Acelasi raport de expertiza a stabilit ca soferul nu a avut acces nici la bateriile de

acumulatori pentru a decupla bornele acestora si nici nu a putut actiona asupra incendiului

deoarece mijloacele de stingere se aflau în cabina cuprinsa de foc.

De altfel, din declaratiile martorilor S.A.D. si I.G.L., rezulta ca unii participanti la trafic au

încercat sa stinga incendiul produs la masina dar nu au reusit.

De asemenea, din nici o proba administrata în cauza nu rezulta ca soferul M.F. a cunoscut ca

motorina se scurge din rezervor.

Neluarea de catre inculpati a unor masuri legale pentru transportul si comercializarea

produselor periculoase cum ar fi neangajarea unei persoane cu atributii de consilier de siguranta,

neetichetarea corespunzatoare a azotatului de amoniu, încredintarea transportului unui sofer care

nu detinea atestat pentru transport de marfuri periculoase si nu avea efectuat instructajul de

protectia muncii, nu puteau împiedica producerea exploziei care a produs rezultatul periculos.

De asemenea, nici împrejurarea ca inculpatii nu au informat despre caracterul periculos al

marfii, iar inculpatul G.I. nu a dat fisa de siguranta transportatorului, nu au constituit conditii

favorizante pentru producerea rezultatului de vreme ce organele de politie si pompieri au fost

încunostiintate imediat dupa producerea accidentului rutier despre natura marfii transportate si

despre incendiu, încercându-se chiar stingerea incendiului, asa cum rezulta din declaratiile

martorilor S.A.D. si H.G.

Concluzionând, instanta de apel a constatat ca inculpatii s-au gasit într-o imposibilitate

obiectiva de a prevedea producerea accidentului rutier, declansarea incendiului la masina, crearea

unui amestec de motorina si azotat de amoniu, precum si crearea conditiilor de temperatura si

presiune care au declansat explozia si în consecinta, faptele savârsite de inculpati nu constituie

infractiune existând caz fortuit care înlatura caracterul penal al faptelor potrivit art. 47 C.pen.

Împotriva acestei hotarâri, au declarat recurs Parchetul de pe lânga Tribunalul Vrancea,

partile vatamate si partile civile constituite în cauza, care au apreciat hotarârea Tribunalului

34

Vrancea ca fiind nelegala, solicitând mentinerea hotarârii de condamnare pronuntata de catre

instanta de fond.

Curtea de Apel Galati, prin decizia penala nr. 130/R/2008 a admis recursurile declarate în

cauza si în rejudecare a dispus condamnarea inculpatilor pentru faptele deduse judecatii si

obligarea acestora, în solidar cu partile responsabile civilmente, la plata despagubirilor catre

partile civile constituite în cauza.

Curtea a retinut urmatoarele :

Reanalizând probele administrate în cauza, pe timpul procesului penal, Curtea apreciaza ca

hotarârea Tribunalului Vrancea, prin care se dispune achitarea inculpatilor pe motivul existentei

cazului fortuit, este netemeinica din urmatoarele considerente :

a) În mod gresit, Tribunalul Vrancea a apreciat ca în cauza inculpatii

nu au putut sa prevada aparitia conditiilor si cauzelor ce au favorizat explozia, precum si

faptul ca neluarea de catre inculpati a unor masuri legale pentru transportul si comercializarea

produselor periculoase cum ar fi: neangajarea unei persoane cu atributii de consilier de siguranta,

încredintarea transportului unui sofer ce nu detinea atestat pentru transporturi de marfuri

periculoase, nu putea împiedica producerea exploziei si au constatat existenta unui caz fortuit.

b) Curtea apreciaza ca nu producerea exploziei a dus la rezultatul

periculos, respectiv la moartea unor persoane, vatamarea grava a altora, precum si

distrugerea de diferite bunuri, ci faptul ca soferul care nu detinea atestatul pentru transport marfuri

periculoase a dus la producerea rezultatului mentionat mai sus, deoarece:

- Conduita pasiva a soferului dupa producerea accidentului de circulatie, respectiv dupa

rasturnarea autotractorului încarcat cu azotat de amoniu a dus la producerea pagubelor materiale,

la suprimarea vietii unor persoane, si vatamarea altora.

Din probele administrate în cauza rezulta ca soferul M.F. imediat dupa rasturnarea masinii,

conform declaratiei martorului S.A.D. a avut o atitudine pasiva, în loc sa de-a telefon la pompieri,

el a dat în primul rând telefon la seful sau, inculpatul N.I.I., anuntându-l ca s-a rasturnat cu masina

si ca aceasta a început sa arda, i-a împiedicat pe ceilalti participanti la trafic sa continue actiunea

de stingere a incendiului sustinând ca motorina nu arde, iar societatea are asigurare CASCO

pentru autovehicul.

35

Singura preocupare a conducatorului auto, care dupa rasturnarea autotrenului a iesit din

cabina fara greutate si fara leziuni vizibile, a fost de a-si recupera bunurile personale din cabina si

de a vorbi la telefonul mobil cu inculpatul N.I.I., precum si cu o persoana de la SC M. SRL.

Mentionam ca – M.F. – conducatorul auto al autotrenului a parasit partea carosabila si s-a

rasturnat, asa cum retine si instanta de judecata, în jurul orelor 04:57, deci abia dupa 37 minute,

timp în care soferul nu a luat nici o masura.

Tot din probele administrate în cauza rezulta faptul ca grupul de pompieri a sosit din Buzau

în jurul orelor 05:45 iar explozia, a avut loc la orele 5:47.

Deci, de la momentul rasturnarii, 04:57 pâna la momentul producerii exploziei, orele 05:47 a

trecut o ora, timp în care la fata locului s-au adunat mai multe persoane, unele încercând ca de-a

un ajutor, altele pur si simplu din curiozitate, iar pe drumul national circulatia se desfasura în

conditii normale, nefiind întrerupta, desi la fata locului venise un echipaj de politie.

Atitudinea pasiva a conducatorului auto M.F. manifestata dupa sesizarea pompierilor

militari, aspect relatat constant de catre martorii audiati, printre care martorul S.A.D.

demonstreaza necunoasterea dispozitiilor legale privind transportul substantelor periculoase pe

drumurile publice, în concret a masurilor de interventie, de ordin general si a masurilor

suplimentare.

Potrivit normelor A.D.R. în cadrul masurilor de ordin general ce trebuie luate de catre

conducatorul auto pe lânga anuntarea cât mai curând posibil a pompierilor si politiei trebuie sa

procedeze la semnalarea pe drum si avertizarea celorlalti participanti la trafic si a trecatorilor de

pericolul producerii unei explozii.

Masurile suplimentare prevad obligatia conducatorului auto de a încerca limitarea

scurgerilor sau demersurilor minore pentru a împiedica agravarea acestora.

De asemenea, trebuiau luate masuri suplimentare pentru limitarea incendiului produs în

scopul de a nu afecta încarcatura.

În pofida staruintelor martorilor I.G.L. si S.A.D. ca si al altor participanti la trafic ramasi

neidentificati, ce au încercat sa stinga focarul de incendiu sau sa limiteze aria de cuprindere,

numitul M.F. în intervalul de circa o ora de la anuntarea incendiului pâna la producerea exploziei,

nu a luat nici una din masurile de interventie la care era obligat.

36

Aceasta atitudine pasiva a demobilizat actiunea celorlalti si a favorizat în timp crearea unor

conditii de temperatura ridicate (circa 2850) ce a condus la detonatia amestecului exploziv

(motorina în amestec cu azotatul de amoniu).

Neefectuarea în timp util a actiunilor de interventie si alarmare indispensabile securitatii

muncii în transportul rutier de marfuri periculoase ce datoreaza necunoasterii si pe cale de

consecinta a nerespectarii normelor specifice de securitate a muncii pentru transporturi rutiere,

precum si a prevederilor legale privind circulatia pe drumurile publice (art. 19 lit. b din Legea nr.

90/1996 , art. 219 alineatul 4 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 privind circulatia

pe drumurile publice aprobata prin HG nr. 85/2003.

Lipsa de instruire a conducatorului auto este la rândul ei consecinta unui sir de încalcari pe

filiera producator.

Daca soferul ar fi fost instruit si ar fi cunoscut caracterul periculos al azotatului de amoniu,

si implicit al faptului ca acesta putea sa faca explozie, ar fi luat masurile ce se impun, fie pentru

stingerea incendiului, fie pentru a nu permite motorinei sa se scurga din rezervor pe marfa

transportata si ar fi luat masuri pentru a îndeparta din zona periculoasa persoanele sosite în acel

loc, si ar fi luat de asemenea, masuri pentru a anunta echipajul de politie venit la fata locului

despre caracterul periculos al marfii transportate, si despre posibilitatea producerii unei explozii ce

ar fi determinat implicit ca organele de politie sa opreasca circulatia în zona periculoasa, sa

întrerupa traficul.

Din probele administrate rezulta ca în intervalul de timp pâna la sosirea pompierilor traficul

nu a fost întrerupt, iar explozia produsa a avut ca rezultat distrugerea unei portiuni din soseaua

nationala si aruncarea în aer a unor autovehicule care circulau în acel moment pe sosea, în zona

producerii exploziei.

Fata de cele mentionate mai sus, Curtea apreciaza ca exista o legatura directa de cauzalitate

între atitudinea pasiva a soferului M.F. si rezultatele exploziei, respectiv pierderea de vieti

omenesti, producerea de vatamari corporale si distrugerea de bunuri.

Constatând aceasta legatura directa de cauzalitate, Curtea urmeaza a analiza în continuare în

ce masura inculpatii N.I.I., G.M. si G.I., au avut o contributie la producerea evenimentului datorat

atitudinii pasive a soferului M.F., sofer nepregatit si nespecializat în transporturi de marfuri

periculoase.

Mai precis, Curtea va analiza daca activitatea si nerespectarea atributiunilor functionale de

catre fiecare dintre acesti inculpati a dus la producerea rezultatului mentionat mai sus.

37

c) În acest sens, Curtea urmeaza a analiza diferentierea dintre culpa si

caz fortuit.

O fapta se considera savârsita în caz fortuit când sunt îndeplinite conditiile:

- Rezultatul socialmente periculos al faptei sa fie consecinta interventiei unei împrejurari

straine de vointa si constiinta faptuitorului.

Între împrejurarea neprevazuta si rezultatul produs trebuie sa existe legatura de cauzalitate.

Daca nu exista legatura de cauzalitate în sensul ca rezultatul s-ar fi produs ca urmare a

actiunii sau inactiunii faptuitorului si fara interventia neprevazuta a energiei straine, nu exista caz

fortuit.

- Faptuitorul sa fi fost în imposibilitate de a prevedea interventia împrejurarii ( fortei straine)

care a produs rezultatul.

Imprevizibilitatea se refera la interventia împrejurarii, a momentului de aparitie al acestei

împrejurari si nu la rezultatul care poate fi în genere previzibil.

Prin imposibilitatea de prevedere a interventiei împrejurarii straine care produce rezultatul,

cazul fortuit se deosebeste de lipsa de vinovatie generata de situatia subiectiva a faptuitorului unde

neprevederea poarta asupra rezultatului actiunii sau inactiunii lui, se datoreaza limitelor sale, de

cunoastere ( subiective).

În acest context, pe cazul în speta, Curtea retine urmatoarele:

- Pierderea de vieti omenesti, de vatamari corporale si distrugerea de bunuri s-a datorat

nepregatirii conducatorului auto si neinstruirii acestuia pentru a fi în masura sa actioneze în

diferite situatii pe timpul transportului marfurilor periculoase, deci inactiunii conducatorului auto.

- Daca ar fi fost instruit si ar fi cunoscut caracterul periculos al marfii transportate, respectiv

ca în anumite conditii azotatul de amoniu, care este o substanta predispusa la explozii, poate

exploda, conducatorul auto putea prevede consecintele rasturnarii autotrenului încarcat cu azotat

de amoniu, autotren care începuse sa arda, fiind incendiata cabina, ulterior focul propagându-se.

Deci, pe cazul în speta, nu sunt întrunite conditiile de existenta ale cazului fortuit mai sus

mentionat.

d) Referitor la culpa, Curtea retine ca în cauza, fata de inculpati se

poate retine CULPA SIMPLA sau CULPA FARA PREVEDERE, ori neglijenta sau greseala

cum mai este denumita în doctrina penala, se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul nu prevede

rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

38

Culpa simpla nu este singura forma a vinovatiei în care faptuitorul nu prevede rezultatul

faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului faptei sale s-a prevazut obligatia de a

prevederea acest lucru si posibilitatea prevederii acestuia.

Aprecierea vinovatiei sub forma culpei urmeaza a se stabili dupa observarea criteriilor

prevazute de lege, si anume: daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul si daca putea sa-l

prevada.

Obligatia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori, din actele normative

care reglementeaza exercitarea anumitor activitati (conducator auto, electrician, medic, farmacist).

Criteriul obiectiv care se propune în doctrina penala, în stabilirea obligatiei de prevedere

este cel al împrejurarilor în care se savârseste fapta, pentru a observa daca orice om normal si

atent din categoria faptuitorului ( pregatire, experienta de viata) avea în momentul savârsirii faptei

posibilitatea sa prevada rezultatul.

În continuare, fata de aceste considerente teoretice mai sus enuntate, dupa ce a stabilit

legatura de cauzalitate dintre producerea rezultatului exploziei autotrenului încarcat cu azotat de

amoniu datorata culpei conducatorului auto, mai precis nepregatirii sale profesionale pentru a

transporta asemenea substanta periculoasa, Curtea va analiza contributia care a avut-o fiecare

dintre inculpati prin nerespectarea dispozitiilor legale la producerea acestui rezultat.

În acest context, Curtea apreciaza ca la momentul producerii exploziei si a consecintelor

acesteia, existau mai multe dispozitii legale, legate de obligatiile ce revin producatorului, respectiv

expeditorului si transportatorului de substante periculoase. Aceste dispozitii aveau ca scop tocmai

prevenirea si pe cât posibil, înlaturarea conditiilor ce ar fi putut favoriza producerea unui rezultat

periculos pe timpul depozitarii, încarcarii si transportului substantelor periculoase, Curtea urmând

a analiza pentru fiecare dintre inculpati dispozitiile legale pe care le-au încalcat si care au avut

drept consecinta producerea rezultatului socialmente periculos.

INCULPATUL G.I.

- director general al S.C. O. SA -

Din probele administrate în cauza rezulta ca SC D. SA produce, ambaleaza si încarca în

vederea transportului azotat de amoniu.

Fata de aceasta situatie de fapt, având în vedere dispozitiile art. 5 din HG nr. 258/2004

anexa A de la A.D.R. SC D. SA este un factor ce intervine în transportul substantelor periculoase,

39

deoarece dispozitiile mai sus mentionate se refera inclusiv la încarcarea si descarcarea marfurilor

periculoase prevazute în anexa A de la ADR.

Absenta consilierului de siguranta ce are ca principala obligatie verificarea legalitatii

transportului efectuat a condus la încarcarea autotrenului marca MAN în conditiile în care

transportatorul nu detine licenta de executie pentru transportul marfurilor periculoase

conducatorul auto (angajat al altei societati) nu detinea certificat de atestare profesionala pentru

astfel de transport si totodata nu i s-au adus la cunostinta sub forma unui document scris

obligatiile legale ce-i revin în caz de izbucnirea unui incendiu ce poate sa afecteze încarcatura.

Sustinerile inculpatului G.I. director general al SC D. SA în sensul ca nu avea obligatia

legala de a desfasura demersuri în vederea angajarii unui consilier de siguranta care sa verifice, cu

ocazia încarcarii, documentele legate de transportul rutier de marfuri periculoase sunt contrazise si

de faptul ca, asa cum s-a stabilit din verificarile efectuate, combinatul are angajat un consilier de

siguranta în ceea ce priveste transportul de marfuri periculoase pe calea ferata (unde SC D. SA are

si calitatea de expeditor).

Tot din probele administrate în cauza rezulta si faptul ca desi nu aveau consilieri de

siguranta, pentru verificarea legalitatii transportului rutier, în fapt, se cunostea atât de catre

conducerea combinatului cât si de catre muncitorii care încarcau efectiv azotatul de amoniu în

autovehicul, faptul cp azotatul de amoniu este o substanta periculoasa în anumite conditii si din

aceasta cauza, înainte de încarcarea autovehiculului, muncitorii de la SC D. SA verificau ca în

caroseria autovehiculului sa nu existe corpuri straine, respectiv caroseria sa fie maturata, si sa nu

existe recipiente cu substante inflamabile.

Din aceste operatiuni, Curtea îsi formeaza convingerea ca se stia foarte bine ca azotatul de

amoniu poate deveni instabil si periculos daca intra în contact cu substante inflamabile si daca

intra în amestec cu corpuri straine, lucru care s-a si întâmplat, de altfel, fiind si factorul care a

generat producerea exploziei.

Daca inculpatul în virtutea atributiilor functionale ar fi desemnat sau ar fi delegat o persoana

cu atributiuni de consilier de securitate si pentru transportul rutier, acesta în virtutea atributiunilor

ce i-ar fi revenit, ar fi constatat imediat ca autotractorul condus de soferul M.F. era destinat

transportului de marfuri generale, nefiind echipat corespunzator pentru transportul de marfuri

periculoase si ar fi observat de asemenea, faptul ca soferul M.F. nu avea certificatul de pregatire

profesionala pentru a transporta substante periculoase, în speta azotatul de amoniu.

40

În aceste conditii, consilierul de siguranta constatând aceste deficiente nu ar fi permis

încarcarea azotatului de amoniu si transportul acestuia cu un autovehicul care nu era pregatit

pentru a face asemenea transporturi, având ca sofer tot o persoana nepregatita si fara a avea atestat

pentru a efectua astfel de transporturi de substante periculoase.

Pe cale de consecinta, nu ar fi avut loc rezultatul socialmente periculos care a dus la

pierderea de vieti omenesti si importante pagube materiale.

Deci, între activitatea inculpatului G.I. care, în virtutea atributiunilor functionale nu a numit

conform dispozitiilor legale sau delegat o persoana pentru a fi consilier de siguranta pentru

transportul de substante periculoase pe autovehicule, exista legatura de cauzalitate, cu rezultatul

produs datorita modului defectuos în care a actionat soferul autotrenului implicat în explozie.

Inculpatul G.I. se face vinovat de urmatoarele nerespectari ale dispozitiilor legale cu

consecinta producerii rezultatului periculos:

- nu a luat masurile prevazute de dispozitiile legale în vigoare referitoare la locurile de

munca ce prezinta un pericol deosebit;

- nu a desemnat una sau mai multe persoane în calitate de consilieri de siguranta;

- nu a eliberat conducatorului auto fisa de siguranta;

- nu a verificat daca conducatorul auto M.F. este detinatorul certificatului de pregatire

profesionala pentru transportul azotatului de amoniu;

- nu avea în stoc, pentru a pune la dispozitie beneficiarilor mijloacele de semnalizare si

interventie în caz de accident pentru autovehiculele care efectuau transporturi de azotat de amoniu

la beneficiari prevazute în fisa tehnica de securitate.

Au fost încalcate prevederile:

- art. 18 alin. 1 lit. c si art. 36 din Legea Protectiei Muncii nr. 90/1996.

- art. 462 din Normele Generale de Protectia Muncii;

- art. 5 (1) si (2), art. 6 lit. e, f, g si k din Normele 0 din 20.12.2000 privind aplicarea

etapizata în traficul intern a prevederilor Acordului European referitor la transportul rutier

international al marfurilor periculoase ( A.D.R.).

- pct. 2 paragraful 7 din Anexa 2, Subsectia B 2 din”Normele metodologice din 4.12.2001

de autorizare si efectuare a transporturilor rutiere si a activitatilor conexe acestora” aprobate din

Ordinul nr. 1842/2001 al M.R.C.T.

INCULPATII G.M. si N.I.I.

41

- administratori ai formelor de transport -

Se fac vinovati de nerespectarea urmatoarelor dispozitii legale referitoare la transportul de

substante periculoase.

Transportul materialelor periculoase se efectueaza conform prevederilor „Acordului

European referitor la transportul rutier international al marfurilor periculoase (Acord Dangerous

Road - ADR) încheiat la Geneva, în 30 septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr.

31/18.05.1004)”.

Normele privind aplicarea etapizata în traficul intern a prevederilor Acordului European

referitor la transportul rutier international al marfurilor periculoase au fost aprobate prin mai multe

hotarâri succesive de guvern.

- Ordonanta nr. 48 din 19.08.1999 privind transportul rutier al marfurilor periculoase;

- Normele 0 din 20.12.2000 privind aplicarea etapizata în trafic intern a prevederilor A.D.R.;

- Hotarârea Guvernului nr. 1374/20.12.2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea

etapizata în traficul intern a prevederilor A.D.R.;

- Hotarârea Guvernului nr. 258/26.02.2004 pentru modificarea si completarea Normelor

privind aplicarea etapizata în traficul intern a prevederilor A.D.R.;

Normele A.D.R. trebuie respectate conform prevederilor art. 19 din Normele specifice de

securitate a Muncii pentru transporturi rutiere nr. 23/1999 (NSSM COD 23) respectiv

„Transportul materialelor periculoase se efectueaza conform prevederilor Acordului European

referitor la transportul rutier international al marfurilor periculoase (A.D.R.)”. Obligatiile legale

ale operatorilor de transport rutier decurg din Normele Metodologice din 4.12.2001 de autorizare

si efectuare a transporturilor rutiere si a activitatilor conexe acestora, aprobate prin Ordinul nr.

1842/2001 al Ministerului Transporturilor , Constructiilor si Turismului.

Factorii ce intervin în transportul substantelor periculoase trebuie sa ia masuri adecvate,

conform naturii si importantei pericolelor previzibile, pentru a se evita producerea de daune si,

daca este cazul, a reduce la minim efectele acestora.

Ei trebuie, în orice caz, sa respecte prescriptiile A.D.R. în ceea ce îi priveste (Norme A.D.R.

1.4.1.1. - capitolul Masuri Generale de Securitate). Textul tradus al anexelor A si B la A.D.R.

reactualizat cu amendamentele adoptate ulterior, se asigura la cererea celor interesati de catre

Ministerul Transporturilor prin Regia Autonoma „Registrul Auto Român” ( art. 21 din H.G. nr.

1374 din 20.12.2000).

42

Prin transport de marfuri periculoase se întelege „orice operatiune de transport rutier

efectuata cu un vehicul, integral sau partial pe drumurile publice din România, inclusiv încarcarea

si descarcarea marfurilor prevazute în anexa A la Acordul European referitor la transportul rutier

international al marfurilor periculoase (art. 5 din HG nr. 258 din 26.02.2004 pentru modificarea si

completarea Normelor privind aplicarea etapizata în traficul intern a prevederilor A.D.R.).

Societatile ce desfasoara ca activitate principala sau auxiliara transporturi de marfuri sunt

obligate sa solicite expeditorului pentru orice comanda de transport susceptibila de a fi produs

periculos sau toxic, precizarea naturii marfii ce se urmeaza a fi transportata si daca are sau nu

clasificare conform acordului international A.D.R.

Totodata, acestea sunt obligate sa verifice daca substantele periculoase ce urmeaza sa fie

transportate sunt autorizate pentru transport conform A.D.R. si sa se asigure ca documentatia se

afla la sediul unitatii de transport (capitolul 1.4.2.2.1 pct. a si b din Obligatiile principalilor factori

implicati - Norme ADR).

Transportatorul este obligat sa pretinda înainte de începerea transportului respectiv ca

expeditorul sa predea la prezentarea pentru încarcare, fisa de siguranta a produsului ce urmeaza a

fi transportat, pentru ca soferul sa cunoasca caracteristicile marfii ce urmeaza a fi transportata si sa

poata verifica îndeplinirea conditiilor de prezentare pentru transport.

Produsele susceptibile de a fi produse periculoase ale caror caracteristici si conditii de

transport nu au fost comunicate în scris de catre expeditor sau nu sunt cunoscute nu trebuie sa fie

transportate de catre operatorul rutier ( pct. 2 din Anexa 2, Subsectiunea B 2 din Normele

metodologice de autorizare si efectuare a transporturilor rutiere si a activitatilor conexe acestora,

aprobate prin Ordinul 1842/2001 al M.T.C.T.).

Din probele administrate în cauza rezulta urmatoarele:

Inculpatul G.M., administrator al firmei de transport SC M.C. SRL a încheiat cu Societate

agricola SC B. P.N. un contract pentru transportul mai multor cantitati de azotat de amoniu.

Societatea de transport a efectuat doua transporturi de azotat de amoniu iar la al treilea

transport, dispecerul societatii SC M.C. SRL a trimis comanda catre firma N.T. SRL.

Între aceste doua societati de transport exista urmatoarea relatie:

- Proprietara autotrenului care a transportat cele 20 tone de azotat de

amoniu era SC M.C. SRL, dar, în fapt, autovehiculul era folosit de SC N.T. SRL;

- Aceasta situatie se datoreaza faptului ca neavând posibilitatea

43

economica sa achizitioneze în leasing autotractorul respectiv, inculpatul N.I.I. a convenit cu

inculpatul G.M. ca acesta sa încheie contractul de leasing pe firma sa, dar în fapt, autotractorul sa

fie folosit de catre firma N.T. SRL care, a si încadrat pe acest autotractor un sofer de la aceasta

firma, respectiv pe numitul M.F.;

- Din declaratiile inculpatului G.M. rezulta ca acesta îi dadea

comenzi de transport inculpatului N.I.I., dispeceratul de preluare a comenzilor fiind comun

pentru cele doua firme, urmând ca pentru aceste servicii, inculpatul N.I.I. sa îi dea un comision

din contravaloarea platii transportului efectuat.

În acest mod, s-a ajuns la situatia în care autotrenul implicat în accident proprietatea SC

M.C. SRL a ajuns sa transporte 20 tone de azotat de amoniu, conform contractului încheiat între

SC M.C. SRL si SC B.P.N. cu un autovehicul proprietatea SC M.C. SRL dar având ca sofer un

angajat al firmei SC N. T. SRL.

- Tot din probele administrate în cauza rezulta faptul ca înainte de a

pleca în cursa, inculpatul G.M. trecând pe la sediul societatii, unde îsi parca autovehiculele

si firma SC N.T. SRL a cunoscut faptul ca autotrenul proprietatea formei sale, dar folosit de

inculpatul N.I.I., era încarcat cu 20 tole de azotat de amoniu si urma sa plece în cursa cu soferul

M.F., angajat al SC N.T. SRL.

- În raport de aceasta situatie de fapt si de dispozitiile legale în

materie care trebuiau cunoscute de cei doi inculpati, în calitate de administratori ai firmelor

de transport, Curtea retine urmatoarele:

INCULPATUL G.M.

Inculpatul G.M. avea obligatia de a desfasura demersurile necesare obtinerii licentei de

executie pentru transport marfuri periculoase ( art. 5 din H.G. nr. 1374/2000).

Audierile efectuate ca si actele aflate la dosarul cauzei, au stabilit ca transportul a fost

comandat de SC B. SRL (beneficiar) la dispeceratul firmei SC M. SRL ce a luat legatura cu M.F.

în vederea realizarii acestei comenzi.

În calitate de operator de transport SC M. prin reprezentantul sau legal, inculpatul G.M. nu

ar fi trebuit sa încredinteze aceasta comanda unui conducator auto care nu detine certificatul de

pregatire profesionala pentru transportul de substante periculoase.

Deci, inculpatul G.M. cunostea înainte de plecarea autotrenului în cursa, proprietatea firmei

sale, ca acesta nu era pregatit si destinat pentru a transporta marfuri periculoase, cunostea faptul ca

44

era deja încarcat cu o substanta periculoasa, respectiv cu 20 tone de azotat de amoniu, si ca soferul

M.F. nu era instruit conform Normelor ADR pentru a efectua un asemenea transport.

În aceste conditii, daca ar fi aplicat dispozitiile legale în materie, nu ar fi permis în

momentul în care a aflat de continutul marfii ce urma sa fie transportata, ca acest transport sa fie

efectuat.

Inculpatul avea pe deplin aceasta posibilitate, deoarece era proprietarul acestui mijloc de

transport, chiar daca era în fapt, folosit de o alta firma de transport, de la care primea un comision

pentru transporturile efectuate.

De asemenea, firma inculpatului nu avea angajat un consilier de securitate iar în conditiile în

care comanda de transport a azotatului de amoniu era pentru firma sa, pe cale de consecinta, avea

si obligatia, daca ar fi respectat dispozitiile legale, ca personal sau prin consilierul de securitate, sa

efectueze instructajul soferului care urma sa transporte marfa periculoasa.

Neluând nici o masura pentru respectarea dispozitiilor legale, privind transportul de

substante periculoase, dispozitii stabilite tocmai pentru evitarea pe cât posibil a unui eveniment cu

consecinte grave sau deosebit de grave, inculpatul G.M. prin pasivitatea sa, a contribuit la

producerea rezultatului periculos.

Mai precis daca inculpatul G.M. si-ar fi îndeplinit atributiunile functionale, nu ar fi permis

plecarea în cursa a numitului M.F., care nu avea atestatul pentru transportul marfurilor periculoase

cu un autovehicul care nu era pregatit pentru a transporta asemenea substante si, pe cale de

consecinte nici rezultatul socialmente periculos nu s-ar fi produs.

Deci, între atitudinea pasiva a inculpatului G.M. si evenimentul socialmente periculos

produs datorita nepregatirii soferului M.F. exista o legatura directa de cauzalitate.

INCULPATUL N.I.I.

În calitate de administrator al SC N.T. SRL care a efectuat transportul celor 20 tone de

azotat de amoniu, cu autotrenul proprietatea firmei SC M. COM SRL, dar având ca sofer un

angajat al firmei sale:

- nu a desemnat una sau mai multe persoane în calitate de consilieri de siguranta;

- a încredintat autotrenul soferului M.F. fara ca acesta sa obtina certificatul de pregatire

profesionala pentru a transporta azotatul de amoniu;

Instructajul individual periodic din punct de vedere al Protectiei Muncii al conducatorului

auto M.F. a fost incomplet;

45

- nu au fost elaborate proceduri pentru cazuri de urgenta;

- nu a solicitat SC D. SA Craiova precizari cu privire la azotatul de amoniu, în sensul daca

acesta este susceptibil de a fi produs periculos la transport;

- nu a pretins expeditorului înaintea efectuarii transportului fisa de siguranta a azotatului de

amoniu;

- a transportat un produs periculos, fara sa-i fie comunicat în scris (pe documentul de

transport de catre SC D., caracteristicile si conditiile de transport ale acestuia;

- nu a pretins SC D. Craiova echipamentele auxiliare prevazute în specificatia produsului -

azotat de amoniu - fisa tehnica de securitate a produsului;

- dupa crearea situatiei concrete de pericol iminent prin producerea accidentului si

deplasarea incendiului nu a anuntat autoritatile competente.

Au fost încalcate prevederile:

- art. 18 (1) lit. c,e,j si art. 35 din Legea nr. 90/1996;

- art. 106, art. 446 (1) si (2) din Normele de Protectie a Muncii;

- art.91 din Normele specifice de Securitate a Muncii pentru transporturi rutiere nr. 23/1999;

- art. 5 (1) si (2) art. 7 lit. e,f din Normele 0 din 20.12.2000 privind aplicarea etapizata a

normelor A.D.R.

- pct. 2 paragrafele 1,2,3,5 si 7 din Anexa 2, Subsectiunea B 2 din Normele metodologice

din 4.12.2001 de autorizare si efectuare a transporturilor rutiere si activitatilor conexe acestora,

aprobate din Ordinul nr. 1842/2001 al M.T.C.T.

Deci, inculpatul N.I.I. cunostea faptul ca urma sa efectueze un transport cu 20 tone de azotat

de amoniu, substanta periculoasa, desemnând în acest scop ca sofer pe M.F., angajat al firmei sale,

în conditiile în care cunostea ca acesta nu are pregatirea necesara pentru a efectua asemenea

transport.

Fiind transportatorul de fapt si având si desemnând soferul pentru transport, avea si el de

asemenea, obligatia legala de a avea la firma un consilier de securitate a transporturilor.

Ca si inculpatul G.M., inculpatul N.I.I. avea obligatia de a cunoaste dispozitiile legale în

materie, referitoare la transportul marfurilor periculoase si sa le respecte. Daca ar fi respectat nu ar

fi permis plecarea în cursa a autotrenului încarcat cu azotat de amoniu, în conditiile în care stia

care este caracterul periculos al marfii transportate si faptul ca soferul M.F. nu era instruit si nici

atestat conform Normelor ADR sa efectueze asemenea transport.

46

Deci, între atitudinea sa pasiva, în calitate de administrator al firmei de transport care

efectua transportul în fapt, si rezultatul social,mente periculos produsa datorita nepregatirii

profesionale a soferului M.F., exista legatura directa de cauzalitate.

Pentru ambii inculpati, este semnificativ urmatorul aspect:

Conditiile favorizante producerii detonatiei au fost determinate de existenta azotatului de

amoniu închis etans în saci, dispusi compact sub forma unei încarcaturi explozive alungite (circa

15) care sub influenta temperaturii crescânde au intrat în stare avansata de descompunere,

fenomen facilitat de prelata care a prevenit pierderile de calduta din mediul înconjurator si izolare

de ploaie.

Acest aspect rezulta din expertiza efectuata în cauza.

Daca soferul M.F.ar fi fost instruit si pe lânga masurile care trebuiau luate, respectiv

diminuarea pierderilor motorinei din rezervor, ar fi înlaturat prelata autotrenului, rezultatul

socialmente periculos nu s-ar fi produs sau nu s-ar fi produs la asemenea scara, având în vedere

faptul ca unul din elementele ce au favorizat explozia a fost si mediul închis, datorita prelatei ce

acoperea încarcatura.

În concluzie, constatând ca pierderea de vieti omenesti, vatamarile corporale si producerea

pagubelor materiale s-au datorat atitudinii pasive a conducatorului M.F. (care timp de o ora de la

momentul rasturnarii autotrenului si pâna la sosirea pompierilor nu a avut nici o initiativa, de

prevenire sau minimalizare sau reducere a unui eventual eveniment ce se putea produce - explozia

- conducatorul auto fiind ferm convins ca nu se poate întâmpla nimic periculos în conditiile în

care cabina autotrenului era incendiata iar el spunând ca nu este nimic grav, deoarece „motorina

nu arde”) si atitudinea pasiva a celor trei inculpati care aveau obligatia privind expedierea si

transportarea substantelor periculoase exista raport direct de cauzalitate si pe cale de consecinta,

inculpatii se fac pe deplin vinovati de savârsirea infractiunii pentru care au fost trimisi în judecata.

47

CONCLUZII

48

BIBLIOGRAFIE

1) C. Bulai, Drept Penal, Partea Generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa”,

Bucureşti, 1992

2) L. Biro, Drept penal, partea generală, Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj, 1971,

3) M. Basarab, Drept penal, partea generală, voi. II, Editura Che marea, Iaşi, 1992,

4) Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939

5) V. Dongoroz, în colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol.

I, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969

6) V. Dongoroz, Dreptul penal, 1939

7) Trib. Mun. Bucureşti, secţia penală dec. 1037 din 1980 în Repertoriu de practică judiciară

pe anii 198l-l985

8) C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, Edit. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1994,

9) Ilie Pascu, Drept penal. Parte generală. Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu 2009,

10) Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Editura Tipografia „Curierul

judiciar”, Bucureşti, 1997

11) Trib. Supr, secţ. pen., dec. nr. 1023/1980, în CD. 1980

12) Dosar 168/R (02.04.2009) : Curtea De Apel Braşov-Secţia Comercială

13) Sentinta penala nr. 3622/2006 a Judecatoriei Focsani

49

50