Averescu – volumul II

23 mai 2011

Cu ocazia aniversării a 40 ani de la venirea la domnie în România a prinţului german din neamul Hohenţolern, Carol I, la 10 mai 1906 colonelul Alexandru Averescu a primit gradul de general. Ceremonia s-a petrecut aşa cum se petrecea ani la rând. Nimic nou, nimic deosebit. A fost felicitat de Majestatea sa Regele şi Regina, de cei apropiaţi.

- Iată că s-a împlinit cel mai mare vis al tău - de Averescu s-a apropiat Rodica cu lacrimi la ochi - felicitările mele - şi un sărut prea lung a întărit spusele ei. Însă nimeni n-a observat nimic. Toţi erau preocupaţi de eforia sărbătorii, încălziţi de băuturile tari.

- La anul sărbătorim şi epoleţii lui Arthur – spuse Averescu – voi avea eu grijă de asta.

- Nu cred. Tu eşti talentat, iar el...

- Nu e mai rău ca alţii. Uite câţi primesc ne meritat grade înalte. Iar Arthur merită.

De ei s-a apropiat Clo cu fiică sa Margaret.

-Felicitările mele tată – spuse Margaret, care se făcise o domnişoară frumoasă, cu ochii mari ca a mamei sale – toţi te-au felicitat, cine trebuie şi cine nu. Numai noi cu Sandu n-am avut posibilitate să ne apropiem – ea s-a apropiat de el şi l-a sărutat.

Cuvintele fiicei i-au turnat balsam pe inimă. Se uita la ea şi o vedea pe Margaret, prima sa dragoste. Dragoste de ne uitat. Cum s-a scurs timpul! Parcă mai ieri se săruta cu Margaret… apoi Războiul

pentru Independenţă. De la voluntar, ajunse la general. Visul lui Sandu Averescu s-a îndeplinit. Regele, când i-a înmânat epoleţii, i-a spus că mâine se deplasează la Focşani să prea comandamentul garnizoanei de acolo. Iar peste o lună raportează că a făcut regulă în garnizoana, care avea o însemnătate strategică pentru Estul ţării. Era încrezut că va îndeplini ordinul regelui.

Balul dat de Curtea Regală era în toi..

Clo şi Rodica a câta oară se apucă să caute un mire pentru Margaret. Dar ea nu accepta nici unu.

-Margaret, de ce nu-ţi plac cavalerii pe care ţi-i propunem?

-Nu vreau să fac greşala mamei. Mă mărit numai cu acela, pe care o să-l iubesc. Ori nu mă mărit niciodată. Aşa că nu vă stăruiţi.

Margaret sta cu Clo şi Rodica, când s-a apropiat un tânăr locotenent, şi a invitat-o la dans. Era mai înalt ca ea. Şi simpatic. Când ochii lor s-au întâlnit, ea simţi că ceva se întâmplă cu ea. Nu era în stare să lămurească ce. Parcă nu se întâmplase nimic. Au dansat. N-au scos nici o vorbă. Tot aşa, în tăcere a condus-o la loc. Şi tocmai aici el spuse:

-Mersi, domnişoară. Îmi permiteţi să vă angajez încă la un dans?

Ea se pierduse. În loc să spună ceva, a dat afirmativ din cap. I-a plăcut vocea lui, manierele de purtare. Încetişor, să nu observe Clo şi Rodica, începu să-l caute prin sală. L-a văzut stând de vorbă tot cu nişte tineri ca el. Ofiţeri. Se întoarse în altă parte a sălii, ca el să nu observe, când auzi:

-Îmi permiteţi domnişoară?

În faţa ei era acel tânăr, cu care voia să danseze. A întins mâna, şi s-au avântat în dans.

-Dansaţi extraordinar, domnişoară! – spuse el entuziasmat – sunteţi dansatoare profesionistă?

-Nu. Am absolvit liceul de Muzică şi Arte.

-N-am auzit de aşa liceu.

-Liceul din Milano.

-Atunci totul e clar. Cântaţi la vre-un instrument?

-La pian.

-Eu sunt Mihai Munteanu. Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă?

-Margaret – spuse ea simplu.

Dansul se termină.

-Îmi permiteţi să vă conduc acasă?

-Sunt cu părinţii.

-Aveţi vre-un serviciu?

-Nu.

-Cum ne mai întâlnim?

-Nu ştiu. Poate la teatrul de Operă?

-Sunteţi pasionată de Operă?

-Cum să vă spun – zâmbi ea – îmi place Opera din Milano. La a noastră încă n-am fost. Dar la următorul spectaclu mă duc neapărat.

S-au apropiat Clo şi Rodica. Au făcut cunoştinţă. Când s-a prezentat Clo, locotenentul s-a schimbat la faţă. Se vede că numele Averescu i-a amintit de ceva. S-a închinat la doamne şi a plecat.

-Interesant tânăr – spuse Rodica, şi se uită la Margaret – îţi place?

-E un tânăr interesant – răspunse ea – dar mai interesant e, cine la invitat la bal?

Acest tânăr i-a ocupat toate gândurile. Voia să-l vadă. Era încrezută că şi el vrea aceiaşi. Aştepta cu nerăbdare să se ducă la spectaclu.

X X X

Din garnizoană au trimis un automobil, în care se deplăsa acum spre Focşani. Clo rămase la Bucureşti. După ce Sandu termină învăţătura, vine cu el la Focşani, iar Margaret rămane. Se bucura că pleacă din capitală, de la curte, unde în ultimul timp prinţul moştenitor Ferdinand începuse nişte jocuri murdare cu politicienii. Mai bine zis cu clanul politic Bratianu, care se uitau de sus la Averescu, căci nu era de provinenţă nobilă. Se prea poate că Regele ştia ceva, şi special l-a trimis mai departe de curte. Ca să nu fie influienţat şi amestecat în intrigile politice. Iar la timpul potrivit să îndeplinească ordinul Regelui. Cine ştie!

După ce făcu ordine în garnizoană, aştepta să fie chemat la Rege. Însă trecuse şi anul1906, iar de la Rege nimic. Nici ministerul de război nu-l deranja cu comisii. Se părea că toţi au uitat de el. Clo vedea cum retrăieşte. Slăbise mult.

Pe la mijlocul lui februarie 1907 focarul revoltei ţărăneşti din nordul Moldovei, aprins în comuna Flămânzi, moşia prinţului Sturdza, care era arendată de trustul evreesc Fişer, începu să se răspândească în toată Moldova.

Averescu, cu mentalitatea sa de analist, a prevăzut consecinţele acestei, la prima vedere răscoală haotică, primejdia pentru ţară. El primul a înţeles, că de la o anumită perioadă răscoala este bine dirijată de puterile mari, care înconjurau România. În primul rând de Imperiul Rus şi Austro-Ungar. Interese teritoriale avea şi Bulgaria. Şi Serbia era gata să rupă o bucată din ţară.

Averescu scrise o scrisoare Regelui, alta Ministrului de Război. Regelui a înmânat-o personal.

-Domnule Averescu – începu suveranul după ce citi scrisoarea - întradevăr primejdia e atât de mare?

-Da Majestate. Din Bucureşti nu se simte, nu se vede, însă acolo, în Moldova, se simte la fiecare pas, la fiecare vorbă.

- Ce propuneţi Dumneavoastră?

- Ca militar propun măsuri de primâ urgenţă:

1. Ministerul de Război să anunţe înrolarea în armata activă tinerii cu vârsta respectivă.

2. Mobilizarea rezerviştilor.

- Ce câştigăm prin asta?

- Partea centrală şi de Sud a Moldovei nu e încă atinsă de răscoală. În armată va fi chemată şi mobilizată partea cea mai activă a răsculaţilor – bărbaţii. Cu partea de Nord răsculată, care trebuie urgent izolată de restul ţării, trebuie de dus tratative. De satisfăcut cerinţele arzătoare ale ţărănimii româneşti.

- Dumneavoastră după cum văd aţi analizat detailat evenimentele. Care e cauza răscoalei? Mi se raportează diferite ipoteze. Ştiindu-vă de un om cumpătat, fidel Coroanei, ştiu că o să spuneţi adevărul.

- După cum ştiţi, sunt născut într-o localitate rurală şi ştiu bine nevoile şii grijile ţărănimii. Din informaţia de care dispun pot spune următoarele:

Procesul de modernizare a Romaniei iniţiat de Majestatea voastră a adus la schimbări esenţiale în toate domeniile vieţii. Însă nu s-a referit la ţărănime, pe care nimeni n-a luat-o în consideraţie. Lăsată fără protecţia statului, transmisă de fapt în mainile trusturilor de arendaşi evreeşti, care au cumpărat justiţia, organelle de resort, administraţia locală, şi asupresc fără milă ţărănimea românească. Mai tare se simte acest lucru în Moldova.

- De ce?

- Nu ştiu Majestate. Poate parlamentul va forma o comisie pentru cercetarea cauzei. Eu vă raportez ce ştiu. Comuna Flămânzi, unde a izbucnit această răscoală la 8 februarie, este o comună cu un nivel de trai destul de înalt. Fapt care se vede că nu

prea i-a plăcut prinţului Sturdza, pământul căruia îl arendau ţăranii, prin intermediului trustului evreesc de arendaşi Mochi Fischer, căci evreii au schimbat învoielile de arendă care se întocmesc anual, în defavoarea ţăranilior. Ţăranii s-au plans la judecător, care a făcut dreptate evreilor. Acelaşi răspuns l-au primit şi de la administraţia locală. Când au văzut că nu sunt apăraţi de structurile statului, au hotărât să facă singuri dreptate. Şi au pus mâna pe furci, topoare şi coase…Trusturile de arendaşi în Moldova sunt domeniul evreilor, care sunt intermediari între proprietarii mari de moşii şi ţărani. În alte părţi ale României trusturile sunt formate din austrieci, germani, români, care nu exploatează atât de crud ţărănimea ca evreii…

Răscoala din Moldova are în primul rând un caracter antisemit.

Averescu tăcu. Regele căzu pe gânduri.

- Ce ne mai puteţi spune, domnule Averescu?

-Grupuri de agitatori bine pregătiţi, care se dau drept studenţi, tulbură ţărănimea pentru a produce o stare de haos. Am impresia că aceste grupuri sunt bine dirijate din Viena şi Petersburg.

- Ministrul de Război va primi imediat ordinul de recrutare şi mobilizare. Ministerul de Interne va aresta aceste grupuri. Ce se mai poate de făcut?

- Reforme agrare. Urgent. De impus cu forţa trusturile de arendaşi evreeşti să închee învoielile cu ţăranii conform condiţiilor anului trecut. Ca ţăranii să poată prelucra pământul. Iar până la anul viitor de reformat agricultura. Pot propune guvernului nişte idei cum să se petreacă reforma agrară fără asupirea în continuare a ţăranului.

-Bine domnule Averescu. Notiţele referitoare la reforma agrară transmiteţile la guvern – Regele s-a sculat. Audienţa de o oră luă sfârşit.

x x x

Pleca satisfăcut la Focşani. Convorbirea cu Regele i-au dat puteri, încredere că totull se va sfârşi cu bine.

Însă se sfârşise februarie; era început de martie, dar ordinul Ministerului de Război privind recrutarea şi mobilizarea n-a fost emis. Nici trusturile de arendaşi nu fusese obligate să încheie învoielile conform anului trecut. Răscoala ţărănească, care putea fi izolată în Nordul Moldovei, acum cuprinse toată ţara. Peste tot ardeau moşiile boiereşti. Cele mai violente forme răscoala a căpătat în Muntenia şi Oltenia.

Folosindu-se de haosul ce cuprinse ţara, şi-au înteţit activitatea bandele de hoţi, tâlhari de drumuri mari, ucigaşi de tot felul. Funcţionarii furau tot ce erau în stare să fure, dând vina pe răsculaţi. Numai armata nu era atinsă de acest focar.

Totuşi ministrul de război Gheorghe Manu a ordonat, cu întârziere vădită chemarea unor contingente de rezervişti în căzărmi. Însă nu s-au pregătit condiţiile. La porţile căzărmilor s-au adunat mase mari de oameni, armata fiind incapabilă să-i primească, să-i cazeze şi să-i hrănească.

Flămândă, scăpată de sub control, această masă s-a pornit ea însuşi să distrugă, să devasteze tot cei cădea în cale, unindu-se cu răsculaţii.

Ideia de a mări contingentul de armată şi a micşora numărul răsculaţilor expusă de generalul Averescu, o măsură extraordinar de avantajoasă pentru binele ţării, conducerea proastă, ne profesionistă a ministerului şi personal al ministrului de război, au adus la rezultate contrar opuse. S-au înregistrat cazuri când unele unităţi ale armatei au trecut de partea răsculaţilor. Însă în general, armata a rămas fidelă Regelui şi Ţării.

Politicienii continuau să se învinuiască unul pe altul, de parcă nu se petrecea nimic în ţară. Liberalii lui Ion I.C Brătianu îi învinuiau pe conservatori de slăbiciune, de incompentenţă. Situaţia însă se agrava din ce în ce mai mult. Şi s-a întâmplat minunea cea mare! Liberalii din opoziţie, şi conservatorii care erau la putere, s-au unit.

Take Ionescu, acest mare politician al timpului său, provenit ca şi Alexandru Averescu din păturile sociale joase, primul printre politicieni înţelese adevărata primejdie legată de răscoalele ţărăneşti. Şi a cerut audienţă la Rege.

-Vă ascult domnule Ionescu – Regele părea obosit, vorbea mai încet ca întotdeauna.

-Majestate, Ţara şi neamul e în mare pericol.

-Sunt la curent. Vreţi să propuneţi ceva?

-Vreau ca Parlamentul, Guvernul, opoziţia şi Curtea Regală să ne unim forţele şi să salvăm ţara.

-Unirea cu liberalii e posibilă?

-Da Majestate. Şi Bratianu şi Sturdza sunt de acord. Aşteptăm consimţământul Curţii.

-De acord.

-Cu liberalii am hotărât următoarele:

Guvernul conservator, format din mari proprietari de pământ, n-are dreptul moral să reprime în sânge răscoalele ţărăneşti îndreptate contra lor.

Aducerea la guvernare a Partidului Liberal cu D.A. Sturdza prim-ministru.

-Ideia cu guvernarea liberalilor nu-mi place. Nu e o altă alternativă?

-Până în present n-am găsit. Iar fiece zi aduce daune şi nenorociri ţării. Primejdie din partea liberalilor e minimă, căci Parlamentul este al nostru.

Regele tăcu destul de mult. Lui Ionescu îi păru că suveranul uitase despre ce s-a vorbit. În sfţrşit el spuse:

-De acord.

S-a început alegerea candidaturilor la posturile de ministru. Regele a propus ca postul de Ministru de Război să fie dat unui general din armata activă, care nu e membru a nici unuia din cele două partide. S-a propus lista de opt generali.

-Nu văd aici numele generalului Averescu – spuse Regele.

-Dar cine e acesta? Bratianu se uită mirat la cei prezenţi.

-Este cel mai tânăr general în Armata Română, un tactic şi un strateg militar recunoscut chiar şi de germani. Câtva timp în urmă am fost cu vizita în Germania. La una din întrevederile cu Kaizerul, el mă întreabă:” Ce mai face maiorul Averescu, un ofiţer foarte talentat. Cred că e neamţ, căci românii nu pot avea un talent militar atât de strălucit”. Kaizerul a spus totul – răspunse Ionescu.

-Dacă generalul Averescu îşi dă consimţământul, atunci ministru de război va fi dumnealui – spuse Regele. Nimeni n-a ripostat.

Regele a făcut aşa, ca Averescu să nu cadă sub jurământul dat de guvernul liberal, lăsându-i în caz de necesitate posibilitate de a manevra în afara guvernului, invitându-l la el pe data de 13 martie.

La 12 martie 1907 guvernul liberal a depus jurământul în faţa suveranului.

Averescu nu ajunse încă la Bucureşti, când află de ce este chemat la Rege. La mirat faptul că Regele l-a ales anume pe el la această importantă funcţie - ministru de război.

Acasă, la Bucureşti, ajunse spre seară. A fost întâmpinat de Clo şi Sandu. Margaret nu era. Clo ştia toate noutăţile.

- Ce zici? întrebă el după ce luase cina.

- Ai de ales?- Nu prea…- Asta-i situaţia… Regelui nu-i poţi refuza. - Armata trebuie să se implice în reprimarea răscoalei. Se va vărsa sange. În

majoritatea cazurilor nevinovat. Nu ţăranii sunt vinovaţi că au fost aduşi la această stare. Însă în ei va trebui să tragă armata.

- De ce nu se implică Ministerul de Interne? După cât mă pricep eu, funcţiade menţinerea ordinei publice în ţară este prerogativa lor. Armata apără ţara de duşmanii externi.

- Ai dreptate. Însă nu sunt capabili la nimic. Au scăpat situaţia de sub control. Unica forţă care poate restabili ordinea în ţară este armata. Am crescut printre ţărani, ştiu cât de grea e viaţa ţăranului. Cum să ordon să se tragă în ei?

- Nu mai retrăi atât, te rog. Poate se va găsi vre-o soluţie paşnică?

- Soluţii au fost atunci, la început. Însă s-a tărăgănat cu luarea unei decizii mai radicale din cauza guvernului conservator, format din marii proprietari de pământ. Ţara era în primejdie de peire, iar ei nu voiau să cedeze nimic. Acum sunt gata, însă timpul e pierdut. Unica soluţie e folosirea forţei.

- Poate ar trebui, cum spun mulţi politici, de dat voie să se implice forţe străine. Şi ruşii şi austriecii sunt gata să intervină cu forţa armată.

- România e ţara noastră. Noi trebuie să facem ordine în ea. Da, şi ruşii, şi austriecii au concentrat la hotarele României forţe mari. Şi unii şi alţii vor să rupă din ţară. Dacă întră ruşii pe teritoriul românesc, va fi foarte greu să-i alungăm. Ei nici odată n-au plecat binevol din teritoriile ocupate.

-Atunci trebuie să accepţi propunerea Regelui. Linişteşte-te – şi ea trecu cu mâna prin părul lui frumos. Aşa făcea în toţi anii de căsătorie când era necesitate de al calma.

A doua zi, la 13 martie se prezintă la Rege, pe care l-a însoţit la Parlament, unde guvernul Sturdza a fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare. Lui Take Ionescu i-a revenit sarcina ca în numele majorităţii conservatoare să acorde susţinere noului guvern. Regele l-a prezentat pe Averescu. Puţin îl cunoşteau, şi se uitau cu ne încredere la el. Ministru de Interne a fost numit Ion I.C. Bratianu, deoarece Vasile Lascar, nominalizat la acest post, se înbolnăvise grav.

La Ministerul de Război Averescu găsi o stare de zăpăcire totală. Nimeni nu putea să-i raporteze ce trupe sunt implicate în potolirea răscoalei şi unde se află în prezent. Tot atunci a emis Ordinul Circular № 6 din 13 martie 1907 care fixa conduita trupelor. Acest ordin cerea fermitate din partea comandanţilor şi ostaşilor pentru a preveni şi a curma orice acţiune a răsculaţilor. Se prevedea că în cazul când ţăranii se adună în grupuri mari, cu ei duc tratative oameni special pregătiţi din cadrul activ al armatei. Dacă tratativele n-au succes, comandantul cu trupa, dotată cu muniţii de război, se opreşte la distanţa nu mai mică de 100m de mulţime, cerându-le să se împrăştie. După a treia preîntâmpinare, va fi dată comanda „La ochi” îndeplinită de trupă. Se aşteaptă puţin, poate mulţimea se împrăştie. Dacă nu, se comandă „Foc” şi se trage prima salvă. Se trage până mulţimea nu se împrăştie. Ordinul cerea să se tragă numai la picioare. Numai în caz extraordinar, când erau puse în pericol vieţile ostaşilor, se trăgea direct. Unităţile mobile să fie dotate cu o secţie de artilerie, însoţite de cavalerie. Aceste unităţi se folosesc contra bandelor de ţărani şi bandelor de hoţi, tâlhari şi jefuitori de tot felul, care se deplasau dintr-o localitate în alta pentru a jefui. Artileria se folosea numai contra acestor bande.

Tot în aceiaşi zi Averescu a cerut de la Rege să decreteze mobilizarea, dar a fost refuzat. Expunându-şi opinia, Averescu aminti suveranului cum a fost înăbuşită răscoala comunarzilor din Paris. „Uniforma militară exercită asupra individului care o poartă o putere miraculoasă” mai spuse el.

Regele a decretat mobilizarea, care s-a desfăşurat în ordine, conform planului întocmit de Averescu. Armata ajunse la 140000 de oameni. Pe recruţii moldoveni Averescu i-a trimis în Oltenia şi Muntenia, pe olteni în Moldova şi Muntenia, pe munteni în Moldova şi Oltenia. Legătura între recruţi şi răsculaţi, de care se temea Regele, s-a rupt definitiv. O manevră strălucită, apreciată de altfel şi de Rege.

Regele a decretat starea de asediu în ţară. Folosindu-se de priorităţile stării de asediu, generalul Averescu emite „Instrucţiunile asupra întrebuinţării armatei în caz de tulburare. Somaţiuni. Stare de asediu”, care prevedea cazurile în care urma să acţioneze armata pentru reprimarea răscoalelor ţărăneşti. Folosirea armatei la cererea autorităţilor locale, a Ministerului de Interne şi altor organe statale era strict interzisă.

Se indica că reprimarea trebuie să fie energică şi hotărâtă, însă mijloacele de realizare urmau să fie adecvate pentru fiecare caz aparte.

Folosirea forţei a fost lăsată la deciderea comandanţilor de unităţi, călăuza cărora trebuia să fie: armata este chemată în primul rând să potolească tulburarea, şi mai apoi să-i pedepsească pe participanţi.

Pentru a evita utilizarea excesivă a forţei, se stipula obligativitatea ca autorităţile competente, procurorii şi prefecţii, să fie de faţă şi să aprecieze oportunitatea şi dimensiunile represiunii.

Averescu a împărţit ţara în 12 zone de operaţii, iar judeţele în mai multe sectoare. În fiecare judeţ a fost numit un comandant militar, care îl „dubla” pe prefect şi avea dreprul de „veto”.

X X X

Spre sfârşitul lunii martie 1907 Margaret absolvi cursurile de soră de caritate. Se ceru la spitalul municipal, unde era nevoie de forţă de muncă, căci din toată ţara erau internaţi răniţi. Militari şi civili, tineri şi bătrâni, femei, copii, care au fost măcelăriţi de furtuna răscoalei.

Când prima oară văzu picioare, mâini rupte, mai n-a pierdut cunoştinţa. A fost susţinută de o colegă, care deja trecuse prin asta. Un soldăţel tinerel, care fusese rănit în Oltenia, cu piciorul rupt, după ce primise ajutor medical şi îşi revenise, cerea să fie împuşcat acum, aici pe loc, căci fără un picior nu mai trebuie nimămui. Cum să lucreze în câmp? Nu voia să fie obuză familiei, care şi aşa cu greu supraveţuia.

Margaret de abia acum înţelese că nu toţi trăiesc aşa ca ea, că sunt oameni care n-au pâinea de toate zilele, umblă zdrenţuroşi, pe care nu-i aşteaptă nimic bun în viitor. Îi era milă de acel soldăţel, se stăruia în tot felul să-i aline durerea. Însă el insista mereu să fie împuşcat.

Răniţii erau aduşi şi ziua şi noaptea. Spitalul lucra non-stop. Surorile lucrau zi şi noapte. Câteva ore de somn în camera personalului... şi iarăşi la muncă. Nu s-a plâns niciodată. Nu ştia că e atât de rezistentă. „Cred că e de la tata” se gândi ea, care ştia că nici generalul Averescu, de când a fost numit ministru n-a înoptat acasă. Dormea în cabinet.

În a treia zi au fost aduşi răniţi din Oltenia. Când pe alături trecu o targă cu un tânăr ofiţer grav rănit, pe care sanitarii se grăbeau să-l ducă în sala de operaţie, ceva cunoscut i s-a părut în acest tânăr. Ce nu făcea, în faţa ochilor sta el, de care ea nu-şi putea aminti unde l-a văzut. De fapt faţa celui rănit era aproape toată bandajată. Însă intuiţia îi spunea că l-a văzut undeva.

Înainte de a se duce la odihnă hotărî să vadă ce e cu acel ofiţer. În cele trei paturi din boxă, era câte un ofiţer grav rănit. Patul celui pe care îl căuta era lângă fereastră. Era rănit la piept, dar şi faţa bandajată. Se uită la mâini... şi mâinile aceste i-au amintit de toate... mâinile care de atâtea ori au îmbrăţişat-o cu gingăşie, cu dragoste. Era el, omul la care ea se gândea întotdeauna, pe care îl visa mereu, care i s-a destăinuit că o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Stătu mult aşa. Nu ştia ce să spună, ce să facă, nu ştia în ce stare este el. Când şi-a revenit se porni spre cabinetul doctorului – şef. Bate la uşă şi intră. Doctorul scria ceva la masă.

-Ce s-a întâmplat Margaret?

-În ce stare e locotenentul Munteanu?

-E rănit în piept. S-a născut cu noroc locotenentul. Un centimetru mai într-o parte şi... Acum va trăi mult. Starea e gravă, dar stabilă. Are organism puternic. Sunteţi cunoscuţi?

Ea se pierdu. Nu ştia cum să lămurească. Doctorul se pricepu.

-Are nevoie de o soră de serviciu. Doriţi?

-Mersi, domnule doctor.

-Plecaţi la bolnav. Mâine o să vin să văd în ce stare e.

Zbura spre el, spre unicul om pe care îl iubea. Somnul, oboseala dispăruse. S-a aranjat mai comod lângă el. A luat mâna lui, cândva puternică, iar acum slăbită de boală, în mâna ei. Iar gândurile, gândurile... au dus-o în trecut, trecutul fericit, alături de omul drag...

După balul dat de Curtea Regală la 10 mai 1906, când făcuse cunoştinţă cu Mihai, se gândea mereu la el. Aştepta cu nerăbdare spectaclul. În ziua spectacolului, toată ziua nu-şi găsea loc.

În timpul spectacolului el încet o atinse de mână, iar apoi, tot aşa gingaşi, cuceri toată mâna. Ea intuitiv făcu o mică încercare de a elibera mâna, dar se simţea bine la atingerea lui, şi a cedat...

Mihai se pregătise serios de această întâlnire. La ieşire îi aştepta trăsura. Nopţile de mai sunt frumoase. Nu e nici cald, nici răcoare. Cerul senin parcă voia să le şoptească ceva îndrăgostiţilor. Margaret, când el a tras-o puţin mai aproape, singură s-a lipit de el. Se simţea fericită, voia ca noaptea să nu se mai sfârşească...

La a treia întâlnire el întreabă parcă în glumă, parcă serios.

-Cum ţi-i numele?

-Munteanu. Margaret Munteanu.

-Cum ai spus? întrebă el cu mirare, şi după cum i-a părut ei, pierdu-se interesul faţă de ea.

-Cum ai auzit.

Mergeau în trăsură tot aşa de mână şi lipiţi strâns unul de altul.

-Regreţi că ţi-ai pierdut timpul nu cu fiica generalului Averescu, ci cu o oarecare Munteanu? Ea brusc îşi rupe mâna din a lui şi trecu la o distanţă respectabilă.

El n-a făcut nici o mişcare s-o recucerească. Tăcea. Când se apropiau de casa ei, el o îmbrăţişă strâns. Ea n-a opus rezistenţă. Dar nici nu voia, căci era îndrăgostită în acest tânăr, care umbla după fete bogate, după fete cu nume răsunător. El aşa şi n-a răspuns la întrebarea ei: de cine a fost invitat la bal?

-Mult m-am rugat la Dumnezeu ca tu să nu fii fiica generalului Averescu. Şi el m-a auzit. Ce bine-i! spuse el bucuros, şi, găsindu-i buzele, o sărută aşa, cum ştiau să sărute numai ofiţerii de cavalerie.

Era plăcut sărutul lui, însă nu-i ajungea aer. Îi plăcu cuvintele ce le-a rostit. Înseamnă că şi el o iubeşte aşa, cum îl iubeşte ea. Fără margini...

X X X

Pentru reprimarea răscoalei Averescu a folosit numai opt divizii, comandanţii cărora au fost instruiţi personal de general. El ceru maximă disciplină în unităţi, folosirea tratativelor ca cea mai bună sursă de a evita vărsarea de sânge.

Averescu a triplat sistemul de apărare a capitalei, a împărţit satele în diverse categorii: sate unde erau numai agitaţii; sate unde s-au înregistrat revolte cu simple devastări; sate cu răscoale, urmate de jafuri, incendii, devastări sau omoruri şi care au putut fi potolite prin simpla prezenţă a armatei; sate unde a fost nevoie de represiune pentru potolirea răscoalei.

Acest tabel a fost folosit pentru distribuirea exactă a forţelor.

Ministerul de Război se sufoca din cauza lipsei de informaţie îndeobşte, şi lipsei de informaţie precisă, adevărată, dar nu inventată de comandanţii de unităţi.

La 14 martie a fost chemat la ministru colonelul Arthur Văitoianu. După ce s-au salutat, Averescu ca întotdeauna trecu la subiect.

- Situaţia din ţară o ştii. Şi mai ştii că nivelul de informaţie parvenit din unităţi nu redă realitatea, şi depinde de comandant. Ce propui?

- Mă gândeam des la această problemă. Germanii au hotărât-o la nivel de

guvern. La noi asta e imposibil.

-De ce?

-Nici un guvern nu se uită la armată şi nu va finanţa această structură. Armata trebuie atunci, când e nevoie de apărat averea lor. Ca în prezent.

-Dar fără finanţare nu putem găsi ofiţeri patrioţi?

-Cred că da. Însă ei trebuie căutaţi. În fiecare unitate. Trebuie început cu unităţile mai mari

-Din acest moment de asta te ocupi tu. Tot ce faci e sub grif secret. Raportezi numai mie. Vei primi legitimaţie specială, prin care toţi comandanţii, de la pluton până la corp de armată, ţi se supun fără nici o motivaţie. Toţi ofiţerii, care dau consimţământul să lucreze şi în acest domeniu, vor fi mai repede avansaţi în grad, în funcţie. Vor avea şi alte privilegii din partea mea. Vom găsi cred şi o modalitate de a finanţa suplimentar aceşti ofiţeri, ca ei să poată racola persoanele necesare pentru culegerea informaţiei. Lista ofiţerilor va fi supersecretă. O păstrezi acasă într-un loc pe care îl poţi găsi numai tu.

- Am înţeles, însă nu te-am felicitat cu funcţia de ministru. Felicitările mele. Deseară vă invităm la noi. Să sărbătorim.

-Mersi de invitaţie, dar nici tu n-o să poţi sărbători. Peste câteva minute îmi aduc la iscălitură legitimaţia ta şi pleci direct de aici în unităţi.

-Ce, atât de complicată e situaţia?

-Situaţia ieşise de sub control încă la începutul lui martie. Nu voiam această funcţie acum, când se va vărsa mult sânge nevinovat. Însă Regele a insistat. Ca om politic după asta o să am probleme. Oricine şi oricând va putea să mă învinuie pentru vărsare de sânge. Că Patria noastră e în mare primejdie acum, nu-şi va aminti nimeni. Dacă nu stabilim noi ordinea în ţară, vor interveni ruşii şi austriecii. Primejdia nestăvilită acum, mâine poate fi fatală pentru ţară.

- Bună, foarte corectă frază. Ştiam că eşti un mare patriot. Mă mândresc cu tine, mă mândresc că stepele noastre din sudul Basarabiei au dat Patriei aşa o personalitate.

- Arthur, nu ţi-i dor de stepele noastre? Eu des le văd în vis. Cum călăream ca nebunii... iar apoi primeam probozeală de la tata.

- Mi-e dor... foarte mult mi-e dor. Dar situaţia...

Alexamdru Averescu şi Arthur Văitoianu au pus bazele S.S.I.A.R.( Serviciul Secret de Informaţie al Armatei Române), care a funcţionat până la 6 septembrie 1940, când generalul Antonescu, devenind Conducătorul României, la arestat pe Mihail Moruzov, conducătorul acestei structuri. S.S.I.A.R. a fost reorganizată în SSI şi supusă direct dictatorului Antonescu.

Totodată Averescu a mai întreprins o manevră strălucită fără a folosi armata.

El l-a invitat la minister pe redactorul-şef ( directorul) ziarului „Adevărul” Constantin Mille. Ziarul „Adevărul” ducea o campanie împotriva autorităţilor, care erau acuzate de atrocităţi contra ţărănimii.

În discuţie cu Mille, Averescu i-a spus acestuia, că doreşte foarte mult ca ordinea publică să fie restabilită fără să se facă mare vărsare de sânge. Mille l-a susţinut, şi a fost mult mirat că Averescu a crescut în sânul ţărănimii şi ştia toate problemele şi nevoile ei.

La sfârşitul convorbirii s-au înţeles că Mille îi transmite direct şi personal lui Averescu toate informaţiile corespondenţilor „Adevărului” pe măsură ce ajung la redacţie. Generalul i-a promis că acolo unde se vor constata abateri, va ancheta cazul. Vinovaţii vor fi pedepsiţi sever.

Pe tot parcursul răscoalei şi Mille şi Averescu s-au ţinut de cuvânt. Mille transmitea personal informaţia lui Averescu, care ancheta şi pedepsea aspru pe cei vinovaţi.

Înfăptuind această manevră, generalul Averescu a urmărit două scopuri:

1. Să evite ca opinia publică să fie alarmată pe calea presei şi să nu se arunce asupra armatei.

2. Să cunoască cât mai bine realitatea din diferite regiuni, ca să pedepsească cu asprime toate încălcările ordinii şi dispoziţiile ce s-au dat pentru evitarea brutalităţilor.

Până la 29 martrie 1907 răscoalele ţărăneşti în majoritatea lor au fost potolite. În ţară se instala liniştea şi ordinea publică. Tot în aceiaşi zi, Comandantul Suprem al

Armatei Române Regele Carol I a dat un ordin în care mulţumea armata pentru comportarea ei destoinică în timpul răscoalei.

Regele Carol I l-a numit pe generalul Alexandru Averescu „Salvatorul Patriei”, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut. Poporul însă l-a numit „Salvatorul Patriei şi a Dinastiei!”

Adversarii lui Averescu prin intermediul unei părţi a presei au început campania de discreditare a generalului, folosind ofiţerii de provinenţă nobilă. Atunci el a declanşat o anchetă severă în rândul armatei, pentru a stabili modul cum ofiţerii şi trupa s-au comportat în timpul acţiunilor de potolire a răscoalei.

Au fost depistate încălcări grave în Corpul 2 armată, comandat până la 13 martie de Prinţul moştenitor Ferdinand. Acolo trupele au deschis foc la nimicire în cazurile când nu era necesitate, încălcând toate ordinele şi instrucţiunile. Chemaţi la răspundere, comandanţii au spus că au primit ordin de a trage nemijlocit de la Prinţul Ferdinand. Aceiaşi a raportat şi comandanrul Diviziei 2 armată generalul Petre Gigurtu. Câteva sute de cazuri au fost depistate, aproximativ 1000 de ofiţeri s-au ales cu dosare penale, dosarele fiind transmise justiţiei. Onoarea Curţii Regale, exăstenţa ei a fost pusă în pericol.

Generalul Averescu nu era să fie acel Averescu, stimat de popor şi temut de duşmani, dacă nu prevedea şi această situaţie. La 13 martie 1907 a emis un Ordin prin care Corpul 2 armată era scos de sub comanda Prinţului moştenitor Ferdinand şi supus direct Ministerului de Război. Prin asta el a arătat că Curtea Regală n-a avut nici un amestec la reprimarea răscoalelor ţărăneşti şi nu e pătată de săngele vărsat.

Prinţul Ferdinand până la patul de moarte nu i-a iertat lui Averescu această demisie, continuind în mod neoficial să comande cu Corpul 2 armată.

Celor interogaţi în cazul Corpului 2 armată, care au executat ordinele Prinţulu moştenitor Ferdinand, Averescu le da numai o întrebare: ştiau ei că prinţul Ferdinand a fost demis de la conducerea corpului? Toţi au răspuns: da.

Carol I a promulgat o largă amnistie, un gest de împăcare a naţiunii, de iertare tuturor greşelilor făcute cât de armată, atât şi de răsculaţi, scoţind totodată ruşinea de

pe familia regală după faptele urâte, criminale, comise de Prinţul moştenitor Ferdinand

Adversarii lui Averescu l-au învinuit de perderi mari umane în rândul răsculaţilor. Ziarele au scris de 11000 morţi, date care n-au fost întărite de documente. Se numeau cifrele 2000, 2500, 4000 de morţi.

Generalul Averescu a numit cifra 2000 – 2500. Şi a lămurit cum a ajuns la această cifră. Şeful biroului de statistică pe atunci era consăteanul său, Zamfir Arbore. Averescu l-a rugat să stabilească cifra victimilor, comparând cu tabelele celor decedaţi în anii 1901 – 1906. În 1907 proporţia celor decedaţi era superioară cu 2000 – 2500. În aceste cifre sunt incluse pierderile nu numai în rândul răsculaţilor, dar şi a armatei, a bandelor de hoţi şi tâlhari, nimiciţi de armată, jertfele acestor bande etc.

Popularitatea generalului Averescu a crescut extraordinar de mult în timpul răscoalei. Cum scrie generalul Radu R. Rosseti, care nu era simpatizanrul lui Averescu, mai bine spus era un adversar aprig „Soldaţii executau ordinele superiorilor cu argumentul că aşa ne-a cerut generalul Averescu.”

Intuiţia generalului Averescu, care era şi un bun psiholog, calităţi apreciate şi de duşmanii săi, referitor la educaţia militară, este profund relatată de susnumitul general Radu R. Rosseti:

„ În faţa unei coloane de răzvrătiţi, ce încercau să pătrundă în localitate, au ieşit autorităţile cu puţinii ostaşi rămaşi în regiment. Cuvântările autorităţilor şi somaţiile rămăsese fără ecou, răsculaţii neluîndu-le în seamă. Atunci interveni sergentul adjutant Vasile Lupu, decanul corpului de subofiţeri din regiment, care îi instruise pe mulţi din ţăranii acum răsculaţi. El a comandat „Drepţi, dreapta v-aliniaţi!”, iar la auzul unui glas cunoscut şi respectat, răsculaţii au acţionat instinctiv. Au urmat comenzile de adunare şi de marş către cazarme, dublate de sudalmele prea cunoscute ale sergentului. Şi, astfel, sergentul adjutant Vasile Lupu a dus în cazarmă câteva sute de „revoluţionari”, transformându-i în soldaţi disciplinaţi.”

Având calităţi deosebite, apreciate chiar şi de Kaizerul german, Averescu a ştiut să se impună maselor de soldaţi, să le cucerească încrederea, chiar dacă uneori măsurile erau mai dure, mai severe decât în timpul de pace.

Pentru prima oară aflat la un post de mare răspundere, în momentul decisiv pentru Patrie, generalul Alexandru Averescu a acţionat cu energie şi eficienţă, ceea ce i-a adus gloria unui militar cu calităţi deosebite, stima şi recunoaşterea naţiunii româneşti.

O comisie specială a Parlamentului a investigat atent cauzele revoltelor ţărăneşti. Concluzia a fosz următoare”...la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX România se afla la prima stadie de evoluţie a capitalismului, care a adus la o suprapopulaţie rurală, care nu a fost absorbită de celelalte ramuri ale economiei naţionale, fiind şi ele în stadie de dezvoltare. Criza agrară, ori cum se spunea „chestiunea ţărănească”, pe care partidele aşunse la putere promiteau s-o rezolve, nu s-a mişcat din loc. Din contra, ţărănimea românească s-a aflat sub o crescândă presiune socială, astfel că o explozie era aproape inevitabilă:

1.Trusturile de arendaşi, erau formate în majoritatea cazurilor de străini, majoritatea evrei. Străinii făceau regulile jocului în satele româneşti, creind o presiune deosebită asupra ţărănimii, care s-a văzur exploatată din ce în ce mai mult.

2. Suprapopulaţia rurală care a adus la fărămiţarea proprietăţii şi la o criză a pământului.

3.Dotarea cu tehnică a agriculturii era la un nivel mizerabil din cauza investiţiilor reduse. Evreii nu voiau să investească în economia românească. Principalul instrument de exploatare a pământului rămase ţăranul. Contractele de muncă, aşa zisele „învoieli”, încheiate cu arendaşii erau cu fiecare an tot mai defavorabile pentru ţărani.

4. România avea hotare comune cu două state mari, două imperii agresive: Austro-Ungaria şi Rusia, care aveau interesele lor în acest spaţiu. În Rusia, înfrântă în războiul cu Japonia (1904 – 1905), s-au început răscoale (1905 – 1907), care ajunse şi în Europa Centrală. Ideile revoluţionare, susţinute şi finanţte bine, au pătruns şi în

România. Şi Rusia, şi Austro-Ungaria, aveau mari interese în regiunea Sud-Est europeană, încercând să-şi sporească influienţa în acest spaţiu, folosind la maximum posibilităţile serviciilor secrete.

5.Ridicarea nivelului cultural de la sate, datorită activităţii unor intelectuali, care sincer erau ataşaţi de nevoile ţărănimii, Un rol important l-a jucat şi armata în procesul de ridicare culturală a tinerilor ţărani.

X X X

Amintirile frumoase au fost curmate de glasul doctorului. Era dimineaţă. Margaret făcu toate procedurile prescrise de doctor şi se aşeză dinnou la locul ei. I-a luat mâna, a dus-o la buze şi a săruta-o gingaşi, aşa cum o săruta el în nopţile lungi de toamnă şi iarnă, când primea permisiune să plece din unitate. Stau de vorbă până dimineaţa, se sărutau atât de mult, căci două-trei zile după aşa seară o dureau buzele. Însă n-a fost nici o seară ca ea să fi refuzat. Se întâlneau în casa ei, la Averescu. Însă niciodată nu s-au întâlnit cu generalul, Mihai evitând aceste întâlniri. I-a povestit adevărul cine-i Averescu pentru ea, despre dragostea lor cu mama ei.

Acum el nu reacţiona la nimic, nu făcea nici o mişcare. Câte odată i se părea că el nu răsuflă. Repede punea urechea la inima lui, care lucra ritmic şi destul de puternic pentru starea gravă în care se afla.

În timpul prânzului, când ea încerca să-l hrănească cu linguriţa, în boxă intră doctorul-şef însoţit de un bărbat şi o doamnă. Ea nu atrase atenţia, era concentrată asupra lui, căci el începu încetişor să primească supa de găină, pe care până atunci n-o primea. Acest fapt o bucură nespus, şi când l-a ea se adresă doctorul, se întoarse brusc la el şi rosti:

- Domnule doctor! Mihai a primit prima linguriţă de supă! Era fericită.- Excelent domnişoară! Mă bucură faptul. Faceţi cunoştinţă – se adresă el la

însoţitori – Margaret Munteanu, sora care face de servici zi şi noapte lângă el. Iar dumnealor sunt părinţii locotenentului Mihai Munteanu – spuse doctorul şi se uită cu interes la Margaret, care se înroşi.

- Mersi domnişoară pentru grija pe care o aveţi faţă de feciorul nostru – se închină domnul în faţa ei. Doamna s-a uitat suspect la ea, însă n-a spus nimic.

- Îmi îndeplinesc funcia, domnule. Dacă îmi permiteţi, după ce-l hrănesc, vă părăsesc ca să staţi cu el.

- Îl hrănesc eu – spuse cam brutal doamna. Domnul se uită mirat la ea.- Atunci succes – Margaret se întoarse, din ochi îi ţâşniră lacrimile.- V-aţi comportat cam grosolan, doamnă – face observaţie doctorul – această

domnişoară nu merită asta. Mă scuzaţi, sunt ocupat – şi el pleacă.- Ce e cu tine, doamna mea – bărbatul se uită atent la ea – prima oară te văd

aşa. Îmi spui ceva?- Nu vezi, ea e îndrăgostită în el.- Şi cam cum ai priceput, doamnă?- Prin bucuria manifestată de ea când spuse doctorului că feciorul nostru a luat

prima linguriţă de supă. Surorile aşa nu se bucură.- Trebuie să ne bucurăm şi noi că feciorului nostru i se face bine. Şi că este iubit

de aşa o domnişoară. Dacă e adevărat ce spuneţi.- Mă pricep bine la aşa ceva, şi nu vreau ca feciorul nostru să se lege cu o soră

medicală. Cine ştie ce se poate întâmpla. Domnişoara trebuie să-şi ştie locul. Doamna începu să-şi hrănească feciorul. Însă cât nu se stăruia, nu i se primea nimic. Mihai strânse strâns dinţii. Cât nu încerca ea, cât nu-l ruga, nu se schmba nimic.

-Vedeţi ce aţi făcut doamnă. Feciorul nostru nu primeşte din mâinile dumneavoastră. Duceţi-vă şi chemaţi domnişoara.

-Dute tu şi cheam-o. Eu nu mă înjosesc în faţa unei surori medicale.

-Ba dute tu. Tu ai jignit-o – pe loc a schimbat adresarea amabilă soţul - ce ai avut de copchilă?

Doamna bătu la uşa doctorului.

-Nu puteţi să trimiteţi domnişoara Munteanu să-l hrănească pe Mihai? se adresă ea către doctor.

-Nu vrea să facă nimic cât dumneata o să fii acolo.

-Ce fel de spital e acesta, căci o soră medicală dictează condiţiile de muncă?

-Ea e voluntară. N-are nici un angajament.

-Atunci daţi-mi altă soră.

-Vă dau, însă rezultatul va fi acelaşi.

Doctorul avu dreptate. Mihai a rămas indiferent. Aşa şi sta cu dinţii încleştaţi. Ce numai n-a încercat sora, nu se primi nimic.

Doamna intră iar la doctor.

-Ce facem?

-Numai Margaret are putere asupra lui. Mă duc s-a rog eu. Rămâneţi în cabinet până nu mă întorc – spuse cu un ton cam aspru doctorul.

Auzind că doamna nu e în boxă, veni alergând lângă el. Îi luă mâinile în a ei şi le sărută.

-Sunt cu tine, scumpul meu – ea nu trăgea atenţie că alături era tatăl lui. El a discleştat dinţii, două lacrimi i s-au prelins pe obraz. Domnului i s-a părut că el a zâmbit.

-Ştiu că eşti flămând. Acum te hrănesc. Şi nimeni, nimeni n-o să te mai deranjeze până nu te vei însănătoşi.

Ea în parcurs de o oră la hrănit încet. El primea tot ce-i da ea.

-Îţi aminteşti când noi am vorbit toată noaptea şi tocmai spre dimineaţă am simţit foamea. Am adus din bucătărie ceva de mâncare, iar tu înfulecai de parcă nu mâncase câteva zile. N-ai uitat?

El a închis şi a deschis ochii.

-Aţi văzut! Aţi văzut! Sări de pe scaun Margaret şi adresându-se tatălui – este prima oară când el a închis şi a deschis ochii. Înseamnă că el mă aude! Şi a confirmat cele spuse de mine. Trebuie de înştiinţat doctorul – se adresă ea la el.

-Imediat domnişoară – şi se îndreaptă spre cabinetul doctorului.

Doctorul veni imediat. Doamnei i-a interzis să părăsească cabinetul, necătând la protestele ei.

Doctorul l-a controlat şi a rămas satisfăcut.

-Dacă va fi aşa şi mai departe, degrabă se va scula în picioare. Margaret tu rămâi, iar noi cu domnul plecăm. Până nu se vindecă Mihai nu vei mai fi deranjată de nimeni. Domnul Munteanu promite – doctorul se uită la el.

-Da domnişoară. Şi vă mulţumesc din tot sufletul de ceea cum vă adresaţi cu unicul nostru fecior – o lacrimă trădătoare se ivi pe obraz.

X X X

Ca rezultat al răscoalelor ţărăneşti s-a înrăutăţit situaţia internaţională a României. Bulgaria, care era autonomie turcească, voia să capete independenţă. Ea elaborase o programă de înarmare, şi făcea zarvă cu ea, cerând de la România cedarea Dobrogei. Grecia începuse o politică de purificare a românilor din Macedonia, fapt care a făcut ca România să rupă relaţiile cu ea. Relaţiile cu Imperiul Austro-Ungar erau deja rupte după amestecul vădit a Imperiului în treburile interne ale României, prin sprijinirea răscoalelor ţărăneşti. Serbia avea şi ea ambiţii imperiale, încercând să unească slavii de sud într-un singur stat condus de Serbia. Fapt care nu era pe plac Austro-Ungariei.

Imperiul Otoman stricase şi el relaţiile cu toate ţările din sud-estul Europei şi încercă prin vizita unei delegaţii militare condusă de Abdula-paşa la Bucureşti, în perioada 16 – 23 iunie, să formeze o alianţă militară cu România. Cu acest prilej sultanul Abdul-Hamid II l-a decorat pe regele Carol I cu Ordinul „Nisan Imtiaz”. Însă Regele Carol I a rămas ferm pe poziţiile declarate anterior de a nu face alianţă cu un stat balcanic contra altui stat balcanic.

Regele României făcuse un gest similar, hotărând să acorde sultanului Ordinul „Carol I” cu briliante, instituit în anul 1906 cu prilejul împlinirii a 40 ani de la urcarea la tron. O delegaţie, la 12 iulie 1907 porni din Bucureşti, în frunte cu ministrul de război Alexandru Averescu însoţit de Gabriel Mitilineu, secretar de delegaţie. La bordul vasului „Carol I”au sosit la Istambul, întâmpinaţi de mari personalităţi otomane.

Culmea vizitei a avut loc la 15 iulie, când generalul Averescu a înmânat sultanului decoraţia. Apoi au urmat discuţii cu oficialii turci. În timpul prânzului de gală, oferit de sultan, la care el a discutat îndelung cu Alexandru Averescu, remarcând modul rapid în care s-a înfăptuit mobilizarea trupelor în timpul răscoalelor ţărăneşti. Sultanul s-a mai interesat de organizarea şi instruirea armatei române, apreciată în Europa, de starea reală a armatei bulgare.

A mai avut întrevederi cu ministrul de război Riza-paşa. El i-a cerut lui Averescu ca armata română să desfăşoare manevre militare în Dobrogea, pentru înspăimântarea bulgarilor. Averescu răspunse că aşa manevre sunt în planul de activitate a armatei în toamna anului 1907. Marele maestru al artileriei Zeki-paşa a menţinut, că armata română nu este completată cu armament modern.

La 16 iulie delegaţia s-a întors în ţară.

În toamna lui 1907 Averescu a condus personal manevrele regale desfăşurate în Dobrogea. Regele Carol I a renunşat să dirijeze personal aceste manevre, iar Prinţul Ferdinand era absent.

Aceste manevre au scos la iveală neajunsurile în sistemul de pregătire şi aprovizionare a armatei. Însă nu în măsura declarată de turci.

X X X

Datorită domnişoarei Margaret, locotenentul Mihai Munteanu în vara anului 1907 îşi revenise complet. Rana de la piept s-a vindecat, însă faţa era...toată în cicatrice. Cu greu la recunoscut mama. Însă şi mai greu l-au recunoscut camarazii de armă, prietenii şi cunoscuţii. Se sfia de faţa sa, nu voia să se întâlnească cu nimeni. Cât era bandajat şi nu-şi vedea faţa, vorbeau cu Margaret de căsătorie, unde vor trăi, câţi copii vor avea. Ea asculta fericită şi se vedea de acum mamă cu trei copii. Atâţi hotărâse ei, după multe discuţii aprinse pe această temă.

De când însă şi-a văzut faţa, se ruşina să se uite la Margaret, care înflorise ca un piersic. Nu se vedea alături de această domnişoară extrem de frumoasă. Nu voia ca ea să-şi piardă tinereţea, să-şi sacrifice viaţa cu un bărbat ca el. Şi aşa îi era dator pentru tot ce a făcut. Toată viaţa îi va fi recunoscător. Acum voia ca ea să-şi găsească alt tânăr, aşa cum era el până a fi rănit.

Margaret observă schimbările ce se produse în el. Din zi în zi se simţea tot mai mult. În faţa ei era un trup viu, care numai răspundea la întrebări. Şi atât. Nu era acel Mihai vesel, acel Mihai plin de viaţă pe care îl ştia şi de care se îndrăgostise ea... Ceva gemea în el...

După ce doctorul i-a permis mamei să vină la el, doamna primul gest pe care l-a făcut, şi-a cerut iertare de la Margaret.

-Nu vă deranjaţi doamnă – spuse cam sfioasă Margaret – eu înţeleg totul.

-Regret domnişoară că eu n-am înţeles! spuse doamna – e păcatul meu. Vreau să fim prietene. O să fiu o soacră bună, să ştii!

La aceste cuvinte rostite faţă de Mihai şi de tatăl lui, Margaret se fâstâcise dea binelea şi ieşi din boxă.

-Când facem nunta, fiule – întreabă ea.

-Cum scot bandajele de pe faţă – răspunse vesel Mihai - gătiţi-vă.

-Noi suntem gata cam de vreo doi ani. Dar cine sunt cuscrii noştri?

Mihai nu ştia ce să spună. Vor crede că se întâlneşte cu fiica ministrului de război ca să-şi facă carieră militară. El voia să facă carieră militară cinstit, fără blat, ca nimeni să nu-i reproşeze cândva că nu-i meritul lui.

-Ce taci fiule – îl întrebă şi tata.

-Tată, mamă, vreau să fiu înţeles corect. Iubesc această domnişoară, şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit în ea când nu ştiam cine e tatăl ei.

-Ce, e atât de proastă situaţia? Mama se apropie de el şi îl mângâie pe cap. Cum n-ar fi, asta-i alegerea ta.

-Mersi mamă de aceste cuvinte – el o sărută pe obraz – că tata n-o să fie contra eu ştiam.

-Cum n-ar fi, spune-ne.

-Ceneralul Alexandru Averescu. Ministrul de război.

Acum veni rândul părinţilor să se mire. Aşa noră poate face cinsti oricărei familii. Ei se aşteptau la ceva mult mai simplu.

-Însă ea e Munteanu? întrebă tatăl care auzise de asta întâmplător, când îşi vizita fiul.

Mihai povesti tot ce ştia de la Margaret.

X X X

Sistema militară românească s-a format conform Regulamentului organic (1830) care avea structura unei forţe simple de poliţie. Aşa numita „strajă pământeană”. Apoi luă foma unei structuri mixte formate din trupe permanente şi trupe cu schimbul, care îndeplineau obligaţii militare şi civile. Şi domnitorii Moldovei, şi a Munteniei, ulterior au depus eforturi pentru a întări calitativ şi numeric cadrele celor două armate.

Primul Domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza a unificat cele două armate, sporind numărul unităţilor, însă păstrând structura mixtă a sistemului militar.

Până la Războiul de Independenţă s-au dezvoltat mai mult structurile cu schimbul – călăraşii, dorobanţii, grănicerii, în defavoarea celor permanente.

Contopirea regimentelor permanente (de linie) cu dorobanţii (unităţi cu schimbul) în 1891 a deschis calea permanentizării armatei române.

Ca autor al numeroaselor lucrări în domeniul militar, Averescu cunoştea la perfecţie realităţile militare internaţionale, şi era conştient de importanţa reformelor militare. Răscoalele au arătat că armata, care este legată de teritoriul din care se recrutau soldaţii, nu era capabilă să manevreze cu forţele, cu rezervele.

Generalul Radu R. Rosetti notează „ Averescu – stăruitor, priceput ostaş, destoinic, cunoscând bine armata şi lipsurile ei, dar nu stâncă de piatră în privinţa caracterului, socotea că era nevoie să se modifice organizarea armatei şi să se înnoiască gradele generalilor şi ofiţerilor superiori”. El propunea ca promovarea în grade să se facă după faptele şi calităţile concrete ale fiecărui ofiţer, de faptele cunoscute de toată armata.

La 10 mai 1908 colonelul Arthur Văitoianu primi gradul de general.

Numai prin optimizarea structurilor organizatorice, prin înbunătăţirea selecţionării şi pregătirii cadrelor, prin perfecţionarea instrucţiei trupei şi achiziţionare de armament contemporan, muniţie şi tehnică de luptă din străinătate, socotea Averescu, armata română putea fi adusă la standartele europene.

Promova hotărât ideia că „numărul este un element foarte important, numai când este clădit pe calitate. Fără această condiţie, numărul reprezentă un factor de slăbiciune, o ficţiune, o putere presupusă, şi nimic mai dezastruos nu poate fi pentru o armată, care pune temei pe o astfel de amăgire”.

Averescu a adus la cunoştinţă Parlamentului că la sfârşitul anului 1907, începutul anului 1908 se pregătea de cineva o răscoală asimilară celei din februarie 1907. Însă ele au fost prevenite de armată. Mai multe detalii generalul n-a dat, invocând interese superioare de stat.

Serviciile secrete de informaţii şi contrainformaţii al Armatei Române, intemeiate de Averescu şi conduse de Arthur Văitoianu, au dat primele roade. Însă aceste structuri continuau să fie ne legale, şi extinderea lor putea provoca o nouă criză politică. Averescu şi Văitoianu au decis să rămână la nivelul atins.

Adoptarea de către cele două camere a Parlamentului în martie 1908 a noii legi pentru organizarea armatei, propusă de Averescu, punea armata română la nivelor celor mai bune armate europene. Discuţiile au fost aprinse, căci generalii, care primise grade prin blat, şi aveau sprijin în Parlament, au opus o rezistenţă de individiat. „Dacă opuneau o aşa rezistenţă şi în luptă, armata română era să fie de neînvins” glumea Averescu.

P.P Carp, unul din liderii conservatori a dat dovadă de cunoştinţe profunde în problemele militare, susţinând separarea cavaleriei de infanterie, recrutarea pe regiuni, permanentizarea infanteriei. S-a ridicat problema numărului mare de generali pentru o armată atât de mică ca cea a României.

La Senat însă părţile „pro” şi „contra” legii erau aproape egale. Totuşi Senatul a votat conştient de situaţia în care se afla armata română – 50 de voturi „pro” şi numai 5 contra.

Regele Carol I printr-un Înalt Decret din 29 martie 1908 a promulgat această lege.

Legea, care era o victorie a generalului Averescu, a restructurat substanţial sistemul militar:

1. Serviciul activ a fost stabilit la doi ani pentru toate trupele permanente, la trei pentru cavalerie şi la patru pentru marină.

2. Toată artileria de câmp a fost transmisă diviziilor.

3. Durata serviciului militar s-a redus la 19 ani, respectiv de la 21 la 40 ani. Serviciul s-a modificat şi structural: 7 ani în activitate, 5 în rezervă, 3 ani în miliţii, 4 ani în armata teritorială.

4. Selecţionarea, pregătirea şi promovarea cadrelor, avându-se în vedere că aceste cadre, bine pregătite să înlocuiască cadrele prost pregătite, înrolate în armată prin blat, prin favoritism.

5, Simplificarea modalităţilor de promovare a soldaţilor la gradul de caporal şi sergent, şi de recrutare a ofiţerilor activi din rândul sublocotenenţilor de rezervă, după o pregătire prealabilă şi susţinerea unui examen.

6. Concesionarea unei fabrici de conserve care să îndestuleze armata în timp de pace şi să creeze un stoc de război, care trebuia înlocuit în fiecare an cu o treime.

Generalul Averescu a mai arătat odată că este nu numai un ilustri teoretic militar, dar că ştie să conducă şi mari unităţi pe câmpul de luptă. În timpul desfăşurării primelor manevre ale cavaleriei, văzând că generalii nu ştiu ce să facă pe câmpul de luptă, el a luat, contrar dispoziţiilor legale, comanda trupelor prezente mai colecţionând pe lângă Prinţul moştenitor Ferdinand, încă un duşman înverşunat – generalul Constantin Prezan, care s-a arătat neputincios la desfăşurarea manevrelor. Însă era favoritul Prinţului moştenitor Ferdinand...

Averescu a fost criticat pentru reformele propuse. Una din critici consta în aceia că armata a scăzut numeric, şi nu poate concura cu armata Bulgariei şi Serbiei.

Mihai C. Vlădescu, un duşman aprig a lui Averescu scria în 1923 „...războiul este singurul criteriu de verificare a capacităţii combative a unei armate. În campania din sudul Dunării în 1913, dar mai ales în cea din toamna anului 1916, numărul prea mare al soldaţilor şi a marelor unităţi a fost un handicap serios pentru armata română. La intrarea în război la mijlocul lunii august 1916, armata română dispunea de circa 800000 de oameni, prost înzestraţi şi instruiţi, iar insuccesele pe câmpul de luptă s-au ţinut lanţ. În schimb, în vara lui 1917, armata română cu un număr aproximativ de 450000 de militari, dar care beneficia de o bună înzestrare şi instruire, a obţinut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Generalul Averescu ca întotdeauna, în ce priveşte problemele militare, a avut dreptate...”

În decembrie 1908 Ion I.C. Bratianu deveni liderul liberalilor şi prim-ministru, căruia nu-i convenea ca în guvernul cel conducea să se afle Averescu., care între timp se apropiase de Take Ionescu, pe care Bratianu îl considera cel mai periculos om politic din tabăra opoziţiei. Pe Averescu şi Ionescu i-au apropiat provinenţa lor. Ei au fost unicii mari politicieni care nu proveneau din nobilime.

Ca Averescu să fie demis din funcţie, liberalii au procedat mişeleşte, strecurându-i lui Alexandru Marghiloman, liderul conservator, informaţie falsificată despre mari încălcări în armată. Ei l-au folosit pe un ofiţer, Victor Verzea, care a falsificat demersul. Ulterior acest ofiţer a fost descoperit că făcea spionaj în favoarea Puterilor Centrale.

Averescu a răspuns la toate punctele numite de Marghiloman, care ulterior scria”...răspunsul lui Averescu a fost credibil...”.

Averescu ducea tratative de concesionare a Arsenaluli armatei cu firma germană „Krupp”, cea mai renumită pe atunci producătoare de armament de o calitate deosebită. Se presupune că înlăturarea lui Averescu a urmărit tocmai blocarea acestei concesiuni.

În aprilie 1910. partidul liberal aflat la putere, a promulgat o nouă lege de organizare a armatei, propusă de genealul Grigore Crăiniceanu, ministru de război, care a anulat o parte din prevedile legii din 1908. Noua lege a mai fost modificată în 1911 şi 1913. Din legea lui Averescu rămase numai permanentizarea infanteriei.

Întrodus în guvern ca „salvator al Patriei”, a fost trădat de acei, pe care îi servise atât de mult în groaznicul 1907. Însă Averescu n-a fost înlăturat de armată, n-a fost trecut în rezervă. După ce ispăşi pedeasa cu arestul de 30 zile, a fost numit comandantul Diviziei 1 infanterie.

Ca urmare a luptei cu clanul politic Bratianu, cu oponenţii săi politici şi militari, lui Averescu în primăvara anului 1909 i s-a deschis vechea boală, oftica(tuberculoza). A slăbit mult, forma militară atârna ca pe harag, ochii erau înfundaţi, maxilarele se evidenţiau categoric. Pentru a ascunde dificultăţile de pe faţă, şi-a lăsat barbă, care i se potrivea de minune.

Părinţii nu mai erau în viaţă, nu erau în viaţă nici bătrânele care l-au lecuit în toamna lui 1878. Clo îl trata cu toate medicamentele ştiute pe atunci. Însă boala nu dispărea, dar nici nu progresa.

X X X

În toamna anului 1911 împrăjurările din nou l-au împins pe generalul Alexandru Averescu pe arena politică românească.

La 18 noiembrie 1911 Averescu a fost numit şeful Marelui Stat Major, înlocuindu-l pe generalul Vasile Zottu. Această revenire a fost posibilă datorită venirii la putere a partidului conservator la 28 decembrie 1910, în frunte cu P.P Carp, şi numirea generalului Nicolae Filipescu ministru de război. Aceastei numiri s-a opus unul din liderii partidului conservator Alexandru Marghiloman, care provocase la sfârşitul lui februarie 1909 demisia lui Averescu din fotoliul ministrului de război. Poziţia lui Marghiloman a adus la un conflict cu Nicolae Filipescu.

Cum nota generalul Radu R. Rozetti „Aducerea lui Averescu în capul Marelui Stat Major fu unul din ultimele acte ale lui Nicu Filipescu ca ministru de război.”

La 28 martie 1912, criza în tabăra conservatoare s-a înteţit. În fruntea guvernului veni Titu Maiorescu, care l-a demis din funcţie pe ministru de interne Alexandru Marghiloman şi ministru de război Nicu Filipescu, înlocuit de generalul Ion Argetoianu, cu care Averescu avea relaţii foarte bune. Peste şase luni Argetoianu a fost schimbat de generalul Constantin Hârjeu, cu care Averescu avea relaţii tensionate.

Radu Ştirbei, apropiatul Curţii Regale, i-a spus lui Marghiloman că Prinţul moştenitor Ferdinand nu va fi mulţumit de numirea lui Averescu la această înaltă funcţie, că el are candidatura sa, generalul Constantin Prezan. Dar din teama faţă de Regele Carol I, se va arăta mulţumit.

Marghiloman notează la 27 decenbrie 1911 „Ştirbei m-a căutat spre a mă lăsa să înţeleg că la Cotroceni, palatul prinţilori moştenitori, ar fi îngrijorare despre Averescu, că el ar căuta să vorbească rău pe Prinţ, că înainte de reîntrarea în graţie a fost la Berlin, unde zilnic vedea pe Kinderlen şi de acolo ar fi venit impunerea...”

Iar s-a recurs la falsificări, la minciuni scornite probabil tot la Cotroceni, precum că generalul Averescu a vrut să se angajeze în armata rusă, însă ceva n-a mers. Se făcea tot posibilul ca el să nu fie numit la acest însemnat post în orice armată.

Marele Stat Major al armatei române a fost înfiinţat în 1882, şeful căruia avea o poziţie net inferioară ministrului de război. Această funcţie se considera cea mai înaltă din ierarhia militară în timp de pace, funcţia de ministru fiind ocupată şi de

oameni politici, care nu se pricepeau în militărie, şi de militari de profesie, era considerat ca administrator.

Averescu anterior, fiind în funcţie de ministru de război, şi Nicolae Filipescu, ca ministru de război au pus nu odată întrebarea despre întărirea poziţiilor şefului M St.M la conducerea armatei.

Marele Stat Major al armatei române era presat cât de ministrul de război, atât şi de Inspectoratul general de armată, condus de Prinţul moştenitor Ferdinand, care era ajutat de colonelul Dumitru Iliescu. Inspectoratul se amesteca în activitatea organizatorică şi de instruire a armatei, fapt care nu i-a plăcut lui Averescu.

Susţinut de ministrul de război Nicolae Filipescu, care avea o părere proastă despre Prinţul Ferdinand, Averescu începu lupta cu Inspectoratul pentru ridicarea prestigiului şi autorităţii şefului Marelui Stat Major, concentrând toată pregătirea de război a armatei în mâinile sale, scăzând simţitor rolul Inspectoratului general în armată.

Prinţul moştenitor Ferdinand a încercat prin diferite metode să recapete influienţa în armată, pierdută odată cu numirea lui Averescu în funcţie de şef al M.St.M. Însă evenimentele din Balcani, şi urmările ce au avut loc, au ridicat nespus de mult prestigiul Marelui Stat Major şi autoritatea generalulu Alexandru Averescu. Prinţul s-a retras.

La 1 aprilie 1912 generalul de brigadă Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de general de divizie.

X X X

Evoluţiile politico-militare în Europa de sud est, începute în iulie 1908 prin răscoala junilor turci, proclamarea independenţei Bulgariei la 22 septembrie 1908, anexarea de către imperul Austro-Ungat a Bosniei şi Herţegovinei, au creat o

atmosferă tensionată, zona balcanică devenind din nou o problemă incendiară a Europei.

Aceste evenimente au adus la incheirea unei aliante intre tarile balcanice impotriva lmperiului Otoman, pentru impartirea teritoriului turcesc. Componenta aliantei: Bulgaria, Serbia, Grecia,Muntenegru. Romania nu avea pretentii teritoriale catre Imperiul Otoman si a refuzat sa se alature aliatilor.

La inceputul lunii octombrie 1912 aliatii pe rand au declarat razboi lmperiului Otoman. Actiunile militare s—au desfasurat pe diferite teatre de razboi. Armata turca in majoritatea luptelor a fost invinsă.

Dupa incheierea pacii intre Bulgaria si Imperiul Otoman, la 20 noiembrie 1912, ceilalti aliati au continuat luptele.

Conferinta de pace, care urma sa puna capat primului razboi balcanic a avut loc la Londra, pe data de 3 decembrie 1912. Imperiul Otoman, nemultamit de cedarile teritoriale la care a fost obligat, la 17 ianuarie 1913 a intrerupt negocierile. Operatiunile militare, care au epuizat ambele parti beligerante au continuat.

Tratativele s-au preluat, şi la 17 mai 1913 la Londra, a fost incheiata pacea intre Imperiul Otoman şi aliati. Foştii aliati incep sa imparta teritoriile luate de la turci. Fiecare din ei au considerat ca impartiala n-a fost cinstita.

In luna iunie 1913 Bulgaria, mişelegte, făfă sa declare razboi, a atacat foştii sai aliati-Serbia gi Grecia, agravand gi mai mult relatiile internationale, maj orand criza intre Antanta gi Puterile Centrale:

Serbia gi Grecia fiind sprijinite de Imperiul Rus, iar Bulgaria de Imperiul Austro — Ungar. Incepu al doilea razboi balcanic, care a ridicat probleme grave, legate de mutatii geopolitice gi geostrategice.

. În primul şi în al doilea razboi balcanic armata bulgara a fost condusa de şeful Marelui Stat Major al Armatei bulgare generalul Ivan Kolev (in

prima carte Nicola Kolev), prietenul de copilaria a generalului Averescu, bulgar basarabian, aduşi in Basarabia de rugi pe la sfargitul secolului XVIII.

Participant la Razboiul pentru Independenta in anii 1877 — 1878 in componenta Regimenrului de cavalerie Ismail, trecu gcoala militara romana, primind impreuna cu Averescu grad de ofiter şi comandand ca şi Averescu un pluton de cavalerie din Regimentul de cavalerie Ismail.

Împreună cu colonelul armatei române Stoianov, şi el bulgar basarabian, născut în satul Cubei, judeţul Bolgrad, au întemeiat Armata bulgară. Averescu, care era pildă şi pentru Stoianov, şi pentru Kolev, purta epoleti de maior, când Kolev deveni general în Armata bulgară.

Armata bulgară în frunte cu generalul Kolev a obţinut câteva biruinţe strălucite în luptele cu turcii, el devenind erou naţional.

X X X`

Familiile Averescu gi Kolev continuau sa prieteneasca. Clo cu copii au fost de cateva ori in vizită la Sofia. Erau prietene bune cu Luminiţa, soţia romanca a lui Kolev, care era originara din Bucuregti, vizita des parinţii, fratii. Sta săptămâni intregi, făcand vizite familiei Averescu. Clo era bucuroasa, cu ea aveau ce discuta, aveau ce-şi aminti din tinereţe. Luminita avea doi copii şi trei nepoti, care datorită ei, ştiau la perfectie limba romana. Clo tot se mandrea cu nepotul sau. Margaret aştepta al

doilea copil, şi cu educatia nepotului se ocupa Clo, care era extrem de fericită.

La sfargitul lunii mai 1913, Averescu primi o scrisoare de la diplomatia bulgara in Bucuregti, că şeful Marelui Stat Major al Armatei bulgare va face o vizită neoficială la şeful Marelui Stat Major al Armatei romane.

Kolev veni direct la Averescu acasă. Nu se vazuse mai mult de un an.

-Ai mai caruntit un pic - spuse Averescu.

-Cam tot atât ca tine, după reprimarea răscoalelor tărăneşti - răspunse el.

—Da, războaiele nu aduc la nimic bun. Ştii din ce cauză mi s-a deschis boala veche. Tot din retrăire.

-Dacă cinstit să-ţi spun, am venit la tine să mă odihnesc, să mă relaxez puţin, să uit de toate cele. Din ce in ce mai des mă întreb: de ce doream atât de mult să fim generali? Ai vre-un răspuns?

-Nu. Sunt obosit şi eu la culme. Lupta asta pentru influienţă în Armată este foarte neplăcută, căci contra mea se folosesc metode murdare.

-Cu cine lupţi acum?

-Cu Printul mogtenitor Ferdinand. Nu cu el insuşi, ci cu cei care stau în spatele lui, care nu vor să facă nimic pentru Armată.

-Generalul Stoianov, Dumnezeu sa-l ierte, te preţuia extrem de mult. Ştii doar. Şi nu odată ţi-a propus să treci în Armata bulgară.

-Ştii şi răspunsul meu.

-Ce nou ai mai întrodus in armată? Nu cer informaţie secretă. Nu mă interesează. Avem şi noi destui inginieri gi specialişti străini care ne umflă capul cu idei, fără să ia în consideratie posibilitatile economice a ţarii.

-Nu e nimic secret. Perfectionez sistemul de organizare si instruire.

-Şi cum merge?

-Parcă bine. Însă dacă moare Regele Carol I, Ferdinand o să facă praf din toate ce am facut. Nu-l interesează absolut problemele Armatei, îi plac numai intrigile politice.

-Nu te invidiez. Cu aşa dusman îţi va fi greu.

-Vom vedea. Vreau să te felicit cu biruinţa asupra Turciei. Nu stiu ce manevre a-i înfăptuit, dar a mers bine.

-Îţi spun dacă te interesează.

-Nu. Primesc azi mâine un raport detailat.

Kolev se uită lung la Averescu, însă nu spuse nimic. Bănuia demult că are pe cineva în statul său major, care strângea informaţie. Dar nu credea că pentru România.

Întră Clo.

-Hai băieţi la masă. V-am gătit mâncarea voastră preferată – mămăligă cu jumeri şi brânză de oae. Să vă amintiţi de copilărie, tinereţe.

-Clo, tu ca întotdeauna eşti la nivel. Are mare noroc Alexandru!

-Nu, asta eu am noroc – îl contrazice ea.

-Alt răspuns nu aşteptam.

Au servit un vin franţuzesc. Totuşi Averescu propune:

-Hai să bem vin de al nostru, ţărănesc.

-Cu deosebită plăcere.

Şi-au amintit de copilărie, de seminarul teologic din Ismail unde au făcut cunoştinţă. Cunoştinţă care a trecut într-o prietenie pe viaţă.

-Sandu, am o întrebare care nu-mi dă pace de un timp încoace...

-Spune. Te ascult.

-Se poate întâmpla că vom lupta unul cu altul...

Averescu se uită atent la el. Vorbea serios. Înseamnă că el, Averescu, ceva nu ştie. Poate Kolev spune ceva...

-Cu ce ocazie? Noi suntem o ţară paşnică.

-Orice se poate întâmpla. Cum rămâne cu prietenia noastră?

Stau amândoi la masă. Clo se porăia undeva cu nepoţelul. Kolev încordat aştepta răspunsul.

-Prietenia adevărată nu se strică la prima greutate. Doar nu noi ne vom lupta corp la corp. Vor lupta armatele conduse de noi. Acolo cine din noi va fi mai deştept, cui i-a zâmbi norocul. Însă cred că nu vom ajunge la asta.

-Şi eu cred. Am întrebat aşa...

Însă Averescu simţi intuitiv că Kolev nu e sincer până la capăt. De fapt nici nu trebuie să fie... Ceva se pregăteşte. Însă ce?

Kolev a mai stat în ospeţie încă două zile. Ziua mergea la ambasadă, se plimba prin oraş. A mai avut câteva întâlniri. Seara discutau pe diferite teme. S-au dispărţit ca întotdeauna. Cu speranţa că se vor mai întâlni...

Margaret, gravidă cu al doilea copil, venea din ce în ce mai rar pe la părinţi. Se simţea cam prost. Însă îşi dorea feciorul, pe care îl educau părinţii. De fapt numai Clo, căci Averescu era mereu la serviciu.

Mihai în 1911 primi grad de căpitan. Fără ajutorul nimănui. Socru său, generalul Averescu era în „exil”. Comanda Divizia I de infanterie, şi nu avea nici o influienţă în armată. A fost numit comandant de escadron. În 1908 au plecat împreună în Germania, unde el a fost operat. Nu era acel Mihai frumos, frumos, însă faţa se schimbase spre bine.

Margaret îşi amintea des de aceşti şase ani trăiţi împreună... Mai cu seamă cum s-a măritat... Mai bine zis cum l-a însurat pe Mihai după ea...

După ce au fost scoase bandajele şi Mihai şi-a văzut faţa, căzuse într-o stare de depresie totală. Nu ştia cum să-i spună Margaret, că el nu mai

poate să-i fie pereche. Se terminase toate visurile lor la o căsnicie trainică. El complexa. Ea nu înţelegea nimic. Când şi-a dat seama la probozit aspru.

-Cine ţi-a permis să hotărăşti pentru mine? glasul ei era aspru, iar privirea îl străpungea ca o săgeată – eu nu-ţi iubesc faţa ta, te iubesc pe tine. Mă aranjează cum eşti. Altul nu-mi trebuie!

-Margaret, ştii cât de mult te iubesc. Dacă mie mii groază să mă uit la mine, îmi închipui ce simţi tu! Nu pot să-ţi stric viaţa. Nu eram în stare să-ţi spun, însă tu ai început şi mi-ai uşurat chinurile. Acum ştii părerea mea.

-Şi asta e tot?

-Mai trebuie ceva?

-Da. Ai uitat să spui când e ziua nunţii.

-N-am înţeles?

-De fapt cu tine nu mai am ce vorbi – ea se întoarse şi pleacă. Se duse la mama lui şi îi povesti totul.

-Fiica mea – pe obrajii doamnei se prelingeau lacrimi – nu mă aşteptam la o aşa jertvire din partea ta. Mersi pentru tot ce faci. Dumnezeu să vă aibă în paza sa, să vă ocrotească de rele. Ziua nunţii o numeşti tu.

A fost o nuntă frumoasă, cu o mireasă excelentă şi cu un mire care părea mult mai frumos pe lăngă aşa o mireasă. La solicitarea publicului şi mirelui cu mireasa, Clo şi-a amintit că a fost primadona Operei din Milano. Acompaniată acum de Margaret, dar nu de Rodica, care uitase ce e pianul, a cântat aşa, cum cântase cândva pentru el, pentru Alessandro a ei, în care se îndrăgostise. Aplauzele furtunoase i-au amintit de zilele de glorie, de zilele fericite când îl aştepta pe Alessandro să vină din Torino.

Soacra, după cum îi promise, se împrietenise cu ea. După operaţie, când faţa lui se schimbase spre bine, a fost rechemat la regiment.

X X X

Către anii 1912-1913 Europa era deja împărţită în două mari coaliţii de forţe. Pe de o parte Tripla Alianţă, pe cealaltă Antanta. Ele aveau interese opuse în Peninsula Balcanică, fapt bine cunoscut încă până la declanşarea crizei balcanice.

România a fost pusă în faţa unei opţiuni decisive pentru viitorul său, fiind membră din 1883 a Triplei Alianţe, fapt care a protejat-o în timp de câteva decenii pe plan extern, dându-i posibilitatea de a se dezvolta în plan social, creind posibilităţi de concentrare a eforturilor spre modernizarea societăţii şi dezvoltarea economiei naţionale.

Regele Carol I şi mulţi alţi politici erau pentru păstrarea alianţei tradiţionale. Dar susţinerea Bulgariei de către Imperiul Austro-Ungar în criza balcanică nu-i convenea României, care nu dorea să aibă la sudul Dunării un mare stat bulgar, bine înarmat de Imperiu, cu pretenţii teritoriale către România.

Desprinderea de Tripla Alianţă putea avea urmări grave în plan extern, luînd în consideraţie intenţiile expansioniste ale Imperiului Rus. Totodată, şi viaţa politică internă era deosebit de tensionată. Clasa politică românească nu s-a apreciat concret faţă de situaţia ce se crea în Balcani.

Înainte de desfăşurarea acţiunilor militare în Balcani, puterile mari au încercat să artragă România de partea lor. Însă Regele Carol I a păstrat

neutralitatea ţării, evitând alinierea ei la una din puteri. Însă a preîntâmpinat, că dacă în regiunea balcanică se vor produce modificări teritoriale, România îşi păstrează dreptul de a interveni pentru aşi apăra interesele. Se avea în vedere rectificarea graniţei din Dobrogea, ajungând până la nord de Varna, teritoriu trasat încă din 1878. O problemă era şi soarta românilor din Macedonia, România cerând îmbunătăţirea soartei lor.

La 23 inuarie 1913 a fost reînnoit tratatul cu Tripla Alianţă. Totuşi, la 15 februarie 1913 guvernul român a anunţat cele şase mari puteri europene, că în conflictul balcanic România a păstrat neutralitatea, atât timp cât puterile mari au păstrat statul guo-ul.

Însă guvernul român n-a fost auzit şi România a fost nevoită să-şi afirme doleanţele şi să-şi apere interesele.

Dar guvernul bulgar, spre mirarea tuturor, a acceptat propunerea, fapt care l-a pus în gardă pe Averescu. Ştiind lăcomia bulgarilor, el intuitiv a ghicit planul lor. Bulgaria pentru neutralitatea României ceda teritorii neînsemnate pentru ea, având ca scop procurarea altor teritorii mai avantajoase.(evenimentele ce au urmat peste câteva luni, când Bulgaria mişeleşte a atăcat Serbia şi Grecia, au confirmat cele spuse de Averescu).

Reeşind din situaţia ce s-a creat, după o întrevedere cu Regele, care l-a susţinut, Averescu a intensificat activitatea de pregătire a armatei române, a planificat tactica şi strategia unei eventuale implicări în război. În 1900 locotenent-colonelul Alexandru Averescu, ca şef al secţiei întâi a Marelui Stat Major, a elaborat un plan bine chibzuit „Ipoteza A”, în care prevedea implicarea Imperiului Rus, şi un eventual război cu Rusia, în caz de un atacat asupra Bulgariei.

La 26 noiembrie 1912 o importratnată delegaţie rusă în frunte cu marele duce Nicolai Mihailovici Romanov, care avea în componenţa sa pe baronul Mayendorf, prinţii Bagration şi Trubeţkoi a sosit la Bucureşti. Ţarul Rusiei Nicolai II, prietenul şi subalternul Regelui Carol I în Războiul pentru Independenţă din 1877-1878, i-a trimis un cadou meritat de Rege, bastonul de feldmareşal al armatei ruse. Delegaţia a luat parte şi la manifestările ocaziţionate de aniversarea cuceririi Plevnei.

Însă scopul principal a fost de ai sugera României să se alăture de coaliţia balcanică, care lupta cu otomanii, şi să părăsească Tripla Alianţă.

În decembrie 1912 Averescu a elaborat un”Memoriu asupra unei eventuale invazii în Bulgaria de est.”, unde analiza posibilităţile armatei bulgare şi române, situaţia politică la acel moment. În ce privea forţele armate, armata română era superioară în comparaţie cu cea bulgară. Însă aspectul politic era în defavoarea României, căci atacul asupra Bulgariei, armata căreia lupta contra otomanilor, adică „apăra creştinitatea” după cum declara Bulgaria, putea aduce la izolarea României pe plan internaţional.

În perioada de 18-26 aprilie 1913 la Petersburg a avut loc o conferinţă a marelor puteri la care s-a iscălit un protocol care prevedea că oraşul Silistra împreună cu un teritoriu de 3 km în jur, întră în componenţa României.

Bulgaria, care împreună cu aliaţii săi a iscălit Tratatul de la Londra din 17 mai 1913, mai apoi s-a considerat amăgită de aliaţi la împărţirea teritoriilor luate de la Imperiul Otoman. Având în spate Imperiul Austro-Ungar, ea hotărî să recupereze unele teritorii din Serbia şi Grecia,

formând Marea Bulgarie, slogan, care preocupa viaţa social-politică, şi să impună hegemonia sa în Balcani.

Pe data de 16 iunie 1913, Bulgaria, mişeleşte, fără să declare război, a atacat Serbia şi Grecia. Armata Bulgară, condusă de geheralul Kolev, lupta cu succes, ocupând tot mai multe teritorii. Armatele sârbă şi greacă se retrăgeau, având pierderi mari în oameni şi tehnică.

Acţiunile Bulgariei a adus la destrămarea alianţei balcanice, aducând România în prim-plan. De ea depindea atât soarta războiului, cât şi viitoarea configuraţie politico-statală în regiunea balcanică. România a dat de înţeles, că agravarea situaţiei n-o poate lăsa indiferentă. De acest fapt au luat cunoştinţă Belgradul, Atena şi Sofia. Austro-Ungaria a dat de înţeles că nu-i contra ca România să ocupe regiunea Turtucaia-Balcic, numai să nu intervină cu forţele ei în acest război.

Pe de altă parte Rusia, Franţa şi Italia au cerut de la guvernul român să concentreze forţe mari la graniţa cu Bulgaria, ameninţând-o cu un atac din spate.

Însă nu asta a fost motivul de decretare a mobilizării armatei din 20 iunie1913, care s-a desfăşurat în bune condiţii şi s-a sfârşit la 27 iunie. Efectivul armatei a fost adus la circa 510000 de militari, aproape 8000 din ei fiind ofiţeri operativi. Cauza mobilizării a fost înrăutăţirea situaţiei în regiune, ca urmare a înteţirii luptelor între foştii aliaţi.

Prin Înaltul Decret regal nr. 4639 din 24 iunie 1913, prinţul moştenitor Ferdinand a fost numit comandant al armatei de operaţii. Generalul Alexandru Averescu a fost numit şeful statului major al armatei de

operaţii. Luînd în vedere raportule vădit proaste între cei doi, în momentele de responsabilitate au colaborat foarte bine, stârnind bucuria Regelui şi mîhnirea celor din anturajul prinţului.

Generalul Kolev cu armata bulgară se apropia de capitala Serbiei oraşul Belgrad, când regele Serbiei s-a adresat către Regele Carol I cu rugămintea de a interveni şi a opri armata bulgară, salvând tronul regal. Guvernul a sprijinit propunerea Regelui ca armata română să intervină ca forţă de pacificare. Diplomaţia bulgară a fost prevenită de această hotărâre. Totodată Bulgariei i

s-a propus să oprească înaintarea armatei către Belgrad.

Însă bulgarii, încurajaţi de biruinţele obţinute relativ uşor şi de Imperiul Austro-Ungar, n-au renunţat la ofensivă. Regele Carol I s-a adresat personal regelui Bulgariei. Însă nici un răspuns.

România a fost pusă în situaţia când nu mai avea altă soluţie decât de a declara război Bulgariei. Ceea ce a făcut la 27 iunie 1913.

Generalul Alexandru Averescu a elaborat „Ipoteza nr. 1 bis” ca bază principală pentru acţiunea armatei române la sud de Dunăre şi planul de operaţii bazat pe”Memoriul privitor la îndrumarea operaţiunilor armatei române în cazul că ar interveni în conflictul sârbo-bulgar” definitizat la 17 iunie 1913. În acest memoriu Averescu a prevăzut că principala acţiune va fi îndreptată spre a înfrânge grosul forţelor bulgare, iar alta, secundară, din Dobrogea, până la aliniamentul Rusciuk-Varna, dictată de considerente politice, ca teritoriul ocupat să intre în componenţa statului român.

Au fost formate două grupări de forţe – Armata Principală de operaţii, formată din 4 corpuri de armată cu 8 divizii şi două rezervă, care s-a

concentrat între râurile Olt şi Jiu, şi Corpul de Dobrogea, compus din Corpul 5 armată cu două divizii de operaţii şi una rezervă.

Armata Principală de operaţii la 1 iulie era deja concentrată la nord de Dunăre gata de debarcare pe malul opus. Marele Cartier General şi-a instalat punctul de comandă la Corabia, în jurul cărea erau dislocate Corpul 2 şi 4 de armată. MCG a decis trecerea Dunării prin două sectoare: pe la Corabia şi Bechet şi la 2 iulie 1913 armata română a trecut Dunărea şi înainta rapid spre capitala Bulgariei oraşul Sofia.

După debarcarea armatei pe malul de sud al Dunării, la Corabia sosi Regele cu sfita sa, care împreună cu sfita prinţului moştenitor au format un batalion de oameni fără ocupaţie concretă, care se foiau fără rost prin MCG, colaboratorii căruia nu puteau lucra. Averescu a interzis accesul lor pe teritoriul MCG. Regele n-a reacţionat la această acţiune, dar Ferdinand s-a arătat nemulţumit.

A doua zi după sosirea sa la Corabia, Carol I l-a chemat pe Averescu la el.

-Domnule Averescu, folosindu-mă de moment, când armata română victorioasă înaintează rapid spre Sofia, aşi vrea să văd Plevna, redutele Griviţei, pe care cândva, în tinereţe, împreună cu dumneavoastră le-am cucerit de la turci.

-Majestate, sunt la ordinul dumneavoastră. Însă am o rugăminte: sfita rămâne aici. Ia numai va deranja armata. Prinţul moştenitor rămâne la Marele Cartier General. La întoarcere voi prelua conducerea trupelor.

-Fie cum spuneţi, generale. Mâine de cu zori plecăm. Cu noi se va deplasa şi ministrul de război, generalul Hârjeu. Ştiind relaţiile voastre vă rog să nu vă opuneţi.

-Majestate, sunt soldat român şi dorinţa Regelui meu pentru mine e ca un ordin. Îmi permiteţi să plec ca să ordonez pregătire deplasării?

-Da generale. Ordonaţi să fie chemat la mine prinţul Ferdinand.

Ce a vorbit Regele cu prinţul a rămas taină. Însă prinţul ieşi de la audienţă foarte mâhnit.

Ajunşi la Plevna, Regele, însoţit de generalii Averescu şi Hârjeu, a privit îndelung prin lunetă, de pe locul unde atunci, în acel război, când era comandantul forţelor unite ruso-române, era statul său major.

Averescu, împreună cu Kolev, au mai fost pe aici, amintindu-şi de tinereţe, de luptele crâncene ce s-au dat pe aici.

-Majestate, am mai fost aici cu comandantul actual al armatei bulgare, generalul Kolev, prietenul şi pământeanul meu, cu care împreună am luptat la cucerirea redutelor Griviţa.

-Sunteţi cunoscut cu generalul Kolev?

-Suntem prieteni cam de la 12 ani. A fost ofiţer român, şi ştie forţa de luptă a armatei române. Nu cred că ne va ataca. Ştie că eu conduc operaţiunile militare şi va evita ciocnirea cu noi.

-Credeţi în ce spuneţi?

-Da Majestate. Cred că-l va convinge pe regele său să capituleze.

-Deja s-au înregistrat ciocniri violente cu bulgarii.

-Însă biruinţa e de partea noastră! Şi aşa va fi. Vă garantez.

Averescu şi statul său major se deplasa împreună cu armata. Principele Ferdinand cu sfita sa rămânea în urmă. La unul din popasuri de

Averescu se apropie generalul Constantin Prezan, primul favorit al lui Ferdinand, care numai ce sosise de la el.

-Domnule general, vă transmit ordinul excelenţei sale principele Ferdinanad de a opri înaintarea.

-Cu ce motivează excelenţa sa?

-Armata poate fi atrasă într-o ambuscadă.

-Am înţeles generale. Asta e ideia dumitale pe care i-aţi insuflat-o principelui. Nu vă pare că vă băgaţi în evenimente care nu sunt la nivelul de gândire a dumneavoastră?

Generalul, care nu se aşteptase la o aşa replică, se fâstâci. Averescu se întoarse la ocupaţia lui. După puţin timp generalul Prezan întrebă:

-Ce să transmit excelemţei sale?

-Să-mi ordone excelenţa sa personal. Transmiteţii că armata are o cavalerie bine instruită, care cercetează direcţiile de înaintare a trupelor. Lucru care trebuia să-l ştiţi, generale.

Generalul Prezan n-a mai călcat pe la statul major până la sfârşitul campaniei. Însă l-a trimis odată în locul său pe adjutantul său, maiorul Antonescu, care s-a prezentat.

-Am înţeles că te cheamă Ionel. Nu te-ai plictisit să-i porţi portofoliul generalului Prezan? Îţi propun să conduci un batalion operativ. O să simţi mirosul pulberii, o să ai ce povesti nepoţilor. Ce zici?

-Îmi place postul meu, domnule general!

-Înţeleg. Da, cum poţi lupta fără soţii de campanie! Prinţul ştie de aceste femei?

-Nu domnule general.

-Atunci spunei generalului Prezan să se ocupe de femei. Acolo e la nivel. Milităria nu e pentru el.

Comandamtul armatei bulgare generalul Kolev fiind informat, a încercat să taie drumul armatei române ce înainta spre Sofia, retrăgând forţe considerabile din Serbia şi Grecia. Însă n-a dovedit. La 8 iulie cavaleria armatei române care era avangada ei, ajunse la porţile capitalei Bulgariei, care nu era apărată, a încercuit-o, aşteptând să sosească forţele principale. Kolev nu s-a hotărât să atace cavaleria română. Ca fost cavalerist român, ştia forţa ei. Dar nici nu prea avea cu ce ataca. Forţe proaspete suficiente pentru un atac victorios lipseau..

A cerut consimţământul regelui său de a duce tratative direct cu Averescu, ca să afle ce condiţii de pace va pune partea română. Regele a acceptat.

Întâlnirea între cei doi prieteni, iar acum adversari, a avut loc la conacul unui moşier bulgar. Ceva cunoscut i-a părut lui Averescu când a călcat pragul. Ori acest conac era asemănător cu alte conacuri, ori e acela unde a fost adus degerat şi stâlcit după lupta de la Vidin cu cavaleria turcească, de la care au pornit toate problemele lui legate cu sănătatea.

După ce s-au salutat, Averescu întreabă direct:

-Ivan, când ai fost în ospeţie la noi, ştiai că Bulgaria va ataca Serbia şi Grecia?

-Da, statul major era în stadia de difinitizare a operaţiei. În afară de ceea că voiam să te văd, voiam să aflu ce atitudine va avea România în acest caz.

-Şi ai aflat?

-De unde? Tu nu ai spus nimic, iar în politicieni nu cred. Cum Clo? Margaret ţi-a mai adus un nepot ori încă nu?

-Nu ştiu. N-am veste de la ei. Cum cred că nici tu n-ai de la ai tăi.

-Merge războiul...

-Expune condiţiile. Le transmit urgent Regelui.

-Începem cu încetarea luptelor. Scoateţi blocada Sofiei. Bulgaria cedează teritoriu în Dobrogea. Care şi cât vor stabili guvernele noastre.

-Bune condiţii. Eu scot blocada capitalei, însă armata română rămâne pe pozţiile ce le ocupă la moment. Armata bulgară tot. Partea militară o pot hotărâ eu. Celelalte politicienii.

-De acord. Regele va trimite un mesaj Regelui tău. Mă rog lui Dumnezeu ca armatele noastre să nu mai lupte niciodată între ele.

-Dă Doamne – şi amândoi îşi făcuseră cruce.

Primind rugămintea din partea regelui bulgar şi autorităţilor bulgare, Regele Carol I la 11 iulie 1913 a ordonat Marelui Cartier General oprirea ofensivei. S-au început tratativele de pace.

Însă armata română s-a ciocnit cu un duşman neprevăzut de doctrina militară, cu un inamic invizibil, cu care nu avea experienţă de luptă – holera, care s-a extins de la Ohranie şi a ocupat teritoriul ocupat de Corpurile 1, 2 , 4.

Gruparea de forţe secundară a ajuns la aliniamentul format de localităţile Turtucaia-Bazargic.

Pe data de 17 iulie la Bucureşti au început lucrările conferinţei de pace, condusă de România.

La 28 iulie1913 pacea între Bulgaria pe de o parte şi România, Serbia, Grecia şi Muntenegru pe de altă parte, a fost încheiată prin semnarea unui protocol secret şi 10 articole.

În unul din articole se stipula trasarea graniţei între România şi Bulgaria care începea la Turtucaia şi se oprea la sud de Ecrene. Celelalte articole apreciau hotarele între Bulgaria şi celelalte ţări şi prevedeau modalităţile de încetare a războiului între părţile beligerante.

Averescu a ordonat reîntoarcerea trupelor române pe malul stâng al Dunării. Ostaşii văzând figura uscăţivă a generalului, care personal controla trecerea, strigau „ de acum să ne duci în Ardeal, Domnule general!”. Cu toate că comandantul de căpetenie în această campanie a fost numit prinţul moştenitor Ferdinand, ofiţerii şi ostaşii ştiau cine conduce trupele şi nu scandau numele lui Ferdinand, ci a generalului Averescu.

Prin Înaltul Decret Regalnr. 5141 din 30 iulie 1913 armata a fost demobilizată.

Prin Înaltul Ordin Regal din 31 iulie 1913, Regele Carol I a mulţumit ostaşilor pentru vitejie şi jertvire de sine în această campanie, apreciind că „ prezenţa armatei române a impus pacea fără mari vărsări de sînge, a mărit ţara noastră cu un ţinut însemnat spre întărirea hotarului ei şi a înălţat vaza României în ochii tuturor.”

În campania din sudul Dunării, generalul Alexandru Averescu, în calitate de şef de stat major, a avut un rol extraordinar de inportant. El a alcătuit planul de operaţii a armatei române şi a condus acţiunile ei nemijlocit pe teatrul de război. Însă nu i-a fost deloc uşor, din cauza

implicării anturajului prinţului moştenitor, pe care el cu demnitate le înlătura.

Multă bătaie de cap i-au dat oamenii politici, dornici de aşi mări capitalul politic. Nicolae Filipescu, bun prieten a lui Averescu, căpitan în rezervă, cu toate că depăşise vârsta, s-a înrolat ca voluntar în armată. Afost ataşat al MCG. Căpitanul în rezervă Ion I.C Brătianu a fost şi el „mobilizat” şi repartizat la Cortpul 2 armată, comandat de generalul Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război în 1909-1911 în guvernul lui Bratianu...

Constatntin Argetoianu notează ”Brătianu luase şi pe I.G. Duca ca secretar, şi trabsformase Cartierul Corpului 2 într-un adevărat club politic şi de partid, şi mai ales într-un club de intrigi.”

Uniforma militară au mai îmbrăcat-o şi istoricul şi politicul Nicolae Iorga, scriitorul Mihail Sadoveanu şi alte personalităţi politice şi publice.

Nicolae Iorga se afla la statul major al Corpului 1, când a sosit pe neaşteptate generalul Averescu cu inspecţia. Iată cum descrie Iorga cum l-a văzut pe Averescu „slab, uscăţiv, redus la o formulă matematică sigură,cum este, n-are nevoie de odihnă şi de alte cerinţe omeneşti.”

Prost pregăti erau şi unii generali şi ofiţeri superiori, activitatea şi ordinele cărora au creat multe confuzii. Cazul lui Dumitru Cotescu, un general apreciat în armată, cu hărţile necomplectate, cu comandantul Corpului 4 armată generalul Alexandru Iarca, fost prieten a lui Averescu, însă care îl invidia deschis.

Cea mai mare prostie a făcut-o generalul Alexandru Mustaţă, comandantul Diviziei 1 cavalerie, care, înaintând, distrugea podurile în urma lui, încurcând înaintarea cu retragerea. În orice regulament militar se scrie că numai la retragere se nimicesc podurile, pentru a reţine adversarul şi a

da posibilitate unităţilor să înteărească poziţiile de apărare. Această „iniţiativă” a generalului Mustaţă, a reţinut înaintarea infanteriei şi a blocat căile în caz de retragere. Nici un duşman nu purea face o aşa „faptă” eroică.

Generalul Hârjeu, ministrul de război, cerea permanent rapoarte pentru a informa Regele, destabilizând lucrul operativ al statului major. Constantin Argetoianu scria:” Singurul care îşi făcea datoria la post era generalul Averescu, şeful Marelui Stat Major, care făcea ce putea cu materialul care îl avea la îndemână.”

Atacurile asupra generalului Averescu s-au înteţit după terminarea campaniei balcanice. Una din cauzele acestor atacuri, şi probabil principala cauză, era provinenţa lui din păturile sociale joase. Un subofiţer a devenit general, ministru de război şi şeful Marelui Stat Major, faptă care era de neertat pentru generalii proveniţi din nobilime.

Un alt caz important era modul de comportare a lui Averescu, care era conştient de valoarea sa. El taxa necruţător mediocritatea unor colegi. Faimoasa sa stăpânire de sine la mulţi li s-a părut stranie.

Liberalii au lăsat şi ei amprentele lor, dezlănţuind asupra lui Averescu şi armată un atac cu toată presa liberală, socotondu-l pe acesta reprezentantul conservatorilor, adică a lui Nicolae Filipescu şi Take Ionescu. Generalul Radu R. Rosetti scria, că campania din presă a liberalilor făcea mult rău armatei. După o întâlnire neoficială cu Ion I.C. Bratianu, acesta a recunoscut, că scopul acestor atacuri asupra lui Averescu şi armată erau să împiedice pe Nicolae Filipescu şi pe generalul Averescu de a se întoarce ca triumfători la Bucureşti.

La sfârşitul campaniei generalul Averescu a elaborat un raport, în care a prezentat toate neajunsurile în sistemul de pregătire şi organizare a armatei, ca rezultat al modificării de către liberali a Legii din 1908.

Cel mai mare neajuns consttat de Averescu, a fost organizarea şi funcţionarea dezastruoasă a serviciilir. Numărul de ofiţeri ocupaţi în mediul serviciilor era mai mare decât numărul ofiţerilori activi. Din cauza vitezei mari cu care înainta armata, trupele n-au mai putut fi aprovizionate la timp şi îndestulat. Armata a fost insuficient dotată cu material de război. La un regiment activ erau numai trei mitraliere. Unităţile de rezervă şi cele de călăraşi nu aveau nici câte una. Muniţiile pentru artilerie, care era şi ea insuficientă, ajungeau numai pentru câteva zile. La unităţile de rezervă lipsea aproape complet echipamentul, iar armata activă era acoperită numai cu 70-80 %. Serviciile medicale, prost organizate, n-au putut stăpâni de la început holera.

Comandamentul marelor unităţi formate la mobilizare, aveau o pregătire proastă. Capacitatea de luptă a acestor unităţi era foarte slabă. Se simţea acut lipsa de cadre ofiţereşti şi subofiţereşti. Din tot numărul de ofiţeri ce dispunea armata, numai 40% erau ofiţeri activi. Din lipsa banilor în timp de pace, pregătirea ofiţerilor de rezervă şi desfăşurarea normală a concentrărilor de instruire a rezerviştilor, amânarea aplicaţiunilor a adus la această situaţie defavorabilă.

Gheorghe Tătărescu, participant la campanie, viitorul de două ori prim-ministru al României, a făcut o analiză a stării armatei, foarte mult apreciată de Averescu. Concluzia făcută a fost ca armata să fie „cea mai dintâi chestiune naţională a neamului nostru.”

Însă politicienii n-au luat în seamă aceste preăntâmpinări, răsplata venind în 1916, când România să pregătea de un marş triumfal, ca în

Bulgaria, dar nu de un război real. Atunci primii care au fugit la Iaşi au fost liberalii, care prin ambiţiile lor politice au distrus armata.

Campania din Bulgaria a reprezentat o experienţă ne mai avută până atunci în cariera de militar a lui Averescu, războiul fiind un exerciţiu util, o repetiţie a viitoarelor lui biruinţe, care i-a sporit popularitatea printre soldaţi.

Din această campanie Averescu a făcut două concluzii: funcţia de şef al Marelui Stat Major era cea, care demonstra calităţile lui remarcabile ca militar cu o pregătire unică în armata română (Şcoala Superioară de Război din Torino) absolvită în exclusivitate de Averescu, care pregătea la cel mai mare nivel ofiţeri de stat major. A doua concluzie era că România, cu atitudinea proastă a politicienilor faţă de armată (reducerea cu fiecare an a finanţării armatei), în caz de un război european, putea acţiona cu succes numai contra Bulgariei, un inamic convenabil pentru ea.

X X X

La sfârşitul anului 1913 liberalii vin din nou la putere, înlocuindu-i pe conservatori. În aceste condiţii generalul Alexandru Averescu şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major.

Regele Carol I, care îl preţuia pe Averescu, l-a chemat la el.

-Domnule Averescu, regret că aţi fost nevoit să demisionaţi.

-Asta e realitatea, Majestate.

-Aşa e. Am hotărât să-l împiedic pe Bratianu să vă scoată din activul armatei. Prin decret regal v-am numit comandantul Corpului I Armată.

-Mersi, Majestate.

-Şi încă una. V-am întrodus în lista nobilimei române. Cred că autoritatea dumneavoastră va creşte şi mai mult între generali şi oameni politici.

-Mersi Majestate. M-am gândit mult la această ocazie. Dacă mi se propunea vre-o cinci-şase ani în urmă, o primeam ca un dar Dumnezeesc. Mă iertaţi Majestate, nu mă consideraţi nemulţumitor, însă o să refuz propunerea Măriei Voastre. Mi-am trăit două treimi din viaţă ca om simplu. Aşa aşi vrea şi să mor. Să mor aşa cum m-am născut.

- Îmi pare foarte rău – spuse dezamăgit Regele – eu totuşi vă las pe lista nobilimii, ca în orice moment să aveţi posibilitatea de a o primi.

Funcţia de comandant al Corpului I în orice armată se socoate o funcţie prestigioasă. Însă după ce Averescu fusese ministru de război şi şeful Marelui Stat Major, această funcţie însemna „exil.” Înţelegea că Regele voia să-l apere de răfuiala celor doi, dacă rămânea la Bucureşti.

Clo ca întotdeauna s-a deplasat cu el la Craiova, stârnind o nedumerire printre soţiile generalilor, care niciodată nu-şi urmau soţii, dar rămâneau la Bucureşti. Avea grijă ca el cu boala sa să ia masa la timp, să nu muncească atât de mult, după cum era obişnuit.

Averescu obseva şi studia atent evenimentele politice interne şi externe, lăsând conducerea corpului pe seama subalternilor săi, pe care sistematic îi controla.

Analiza profumd potenţialul economic şi militar al părţilor beligerante, aplicaţiunile pe care ei le executau prntru pregătirea trupelor şi valorii comandamentelor, erorilor comise de statele majore.

A început să facă notiţe zilnice pe care aşa şi le-a numit „Notiţe zilnice din războiu” pe prima parte numind-o „Neutralitate.”

La 23 august, când armata germană înainta victorios spre Paris, Averescu, remarcând soliditatea tactică şi calitatea tehnică a germanilor, care făceau din armata germană un instrument formidabil de război, a pus totuşi la îndoială posibilitatea lor de a învinge Antanta.

Aceste sugestii au fost publicate în anonimat la ziarele „Epoca” şi „La Roumanie” sub titlul „Războiul European”, iar o parte au fost incluse în Notiţele sale, unde Averescu aprecia armata germană drept o maşină uriaşă, atât prin numărul ei, cât şi prin mecanismul intern bine pus la punct. El arăta că această organizare perfectă este izvor de mare tărie, dar şi de potenţiale dezamăgiri, deoarece credinţa exagerată în propriile forţe duc la dezaprecierea adversarului şi, în final, la înfrângere.

Despre armata austro-ungară avea o părere proastă, principala ei slăbiciune fiind naţionalităţile care o compuneau, care nu aveau patriotismul germanilor.

Bun cunoscător al armatei ruse, formată din ţărănime, care era deprinsă cu neajunsurile şi greutăţile, însă prost pregătită ca militari, dar în număr impunător, cu un corp ofiţeresc ce avea sentimentul de datorie, însă tot slab pregătit, armata rusă era totuşi un instrument de război destul de serios.

În Europa se dezlănţuise Primul Război Mondial.

Moartea Regelui Carol I la 27 septembrie 1914 l-a afectat profund pe Averescu, el considerând acest eveniment drept o mare nenorocire pentru ţară, dinastie şi pentru el personal. S-a dus din viaţă un mare Om, pe care poporul l-a numit „Carol cel Înţelept.” Cu o zi înainte de deces, Carol I i-a propus lui Averescu, de faţă cu prinţul moştenitor Ferdinand, căruia i-a lămurit că numai generalul Averescu, cu gândirea sa doctrinară, poate fi şeful Marelui Stat Major în această perioadă grea prin care trecea ţara.Însă regele Ferdinand a uitat... amintindu-şi tocmai la sfârşitul lui 1916, când din Românie rămase numai o palmă de pământ.

Perioada de neutralitate n-a întărit cu nimic armata. Cunoscând din interior problemele ei, el era îngrijorat de soarta ţării, aflată între cele două părţi beligerante. La 7 martie 1915 el nota:”din punct de vedere naţional, o înfrângere alături de Antanta este, în orice caz, preferabilă unei victorii alături de Puterile Centrale.”

Cea mai proastă iniţiativă a guvernului condus de Bratianu şi a Marelui Stat Major a fost creşterea efectivelor armatei şi a numărului de mari unităţi fără a se asigura o dotare adecvată. Încă fiind ministru de război el era categoric contra acestei doctrine, care aducea numai pagube economiei naţionale şi armatei.

Primul ministru a convocat la 15 septembrie 1915 la Bucureşti o reuniune a principalilor responsabili militari, la care s-a discutat organizarea armatei. Averescu dovedea prin calcule sigure, că armata română nu trebuie să aibă mai mult de 15 divizii., căci lipseau ofiţeri, şi trupele nu erau instruite, lipseau cantităţile necesare de muniţii. Armata era foarte slab dotată cu artilerie şi arme automate.

Numărul de 23 de divizii, care se propunea să fie mobilizate în caz de război, ducea la scăderea combativă a armatei, a iluziei unei forţe mari, fapt care este foarte primejdios pentru o aşa armată. Bratianu l-a asigurat pe Averescu că” nu va avea de luptat cu trupe mai bine pregătite.”

Şeful Marelui Stat Major în perioada de neutralitate a fost generalul Vasile Zottu, care arătase anterior că nu e capapbil de a conduce trupele. Însă era camaradul lui Brătianu. Averescu, care socotea că această funcţie e pentru dânsul, spunea despre Zottu, pe care îl ştia bine că este „un foarte bun ofiţer de geniu, specialist mai ales în construcţii. S-a ocupat foarte mult cu întocmirea planului pentru Palatul Cercului Militar, şi nu are de aface cu conducerea trupelor.” Ulterior, Vasile Zottu a fost descoperit ca spion al Puterilor Centrale. În toamna anului 1916 el s-a sinucis.

Averescu, care era adeptul alianţei cu Antanta, scria despre opinia publică legată de decizia României „ Unii vor să întrăm numaidecât alături de austro-germani. Unii vor intrarea imediată în război, dar alături de Antanta. Unii vor să stăm la pândă şi să intrăm cu cei mai tari. Unii, în fine spun că suntem bine aşa cum suntem. Cei care duc destinele ţării nu şi-au spus cuvântul, astfel că plutim în nesiguranţă.”

Concluzia lui Averescu este surprinzătoare şi cade ca o ghilotină „Ne-au surprins vremuri mari cu oameni mici.”

Constatntin Argetoianu scria „Neutralitatea! Oribilă epocă a istoriei noastre, în care ne-am dat arama pe faşă. În loc să muncim zi şi noapte şi să ne făurim instrumentul întregirii neamului, ne-am certata doi ani de zile... Dar cine s-a ocupat de armată? Cine, dintre cei ce urlau „ vrem

intrarea imediată în acţiune”, s-a preocupat dacă avem cu ce să facem război?”

Generalul Radu R. Rosetti, în anii 1914-1916 colaborator al Marelui stat Major, spunea că” s-au făcut greşeli şi în măsurile de organizare, şi în pregătirea tactică şi tehnică a armatei, şi în alcătuirea planurilor de acţiuni. Fosta însă, mai bine zis, toată vina numai a lui Ion I.C Bratianu şi a generalului D. Iliescu...”

Marele Stat Major nu avea un plan de acţiune contra Austro-Ungariei din cauza politicii nesigure ale guvernului liberal, care nu ştia în ce tabără va intra.

Averescu, în funcţia sa de şef al Marelui Stat Major, în 1913 a elaborat un plan secret de operaţiuni în caz de război cu Austro-Ungaria. Secret, fiindcă România era membru al Triplei Alianţe, şi dacă aflau de asta aliaţii, Regelui era să-i fie foarte greu să lămurească acest fapt. De acest plan ştiau numai Regele Carol I şi generalul Arthur Văitoianu, care l-a elaboret împreună cu Averescu.

În planul lui Averescu-Văitoianu această direcţie era considerată ca secundară. Cu intrarea în război de partea Antantei, Averescu a propus o schimbare semnificativă în plan, căci armata rusă, aliatul României, cu flangul ei stâng se afla în Bucovina. El a propus o acţiune în Transilvania cu forţele a două armate. Armata din dreapta, joncţiona cu armata rusă, iar cea stângă dispusă în regiunea Râmnicu-Vâlcea – Târgu-Jiu.

Averescu era convins că „ soarta războiului nu se va hotărî în Transilvania ci pe unul din fronturile principale.”

Averescu insista ca lovitura principală să fie îndreptată peste Dunăre, pentru a scoate Bulgaria din război şi să se facă joncţiune cu trupele aliate ce debarcaseră pe Peninsula Balcanică.

Marele Stat Najor, condus de liberali, a respins această propunere, luând ca bază în acţiunile sale ideea, propusă de Ion I.C Bratianu, prin care acţiunile militare trebuiau să aducă la scopul principal – unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu România. Averescu, ofensat, s-a înlăturat de la hotărârile militare, care cât sunt la putere liberalii, după opinia sa, vor hotărî ceea ce vrea Bratianu, dar nu ce cer interesele ţării. A plecat la Craiova şi se ocupa de instruirea corpului său.

X X X

La începutul anului 1914 a fost elaborat planul de completare, transformare şi reformare a armamentului, muniţiilor şi materialelor de război şi planul pentru completarea echipamentului. Printre altele se prevedea achiziţionarea a 200 000 de puşti, 134 de mitraliere, 528 de puşti-mitraliere, 22000 de carabine, 85000 de pumnale, 45000 de pistoale, 60 baterii de câmp de 75 mm, 26 baterii de munte, 10 baterii de obuziere grele de 150 mm, 15 baterii de tunuri grele de 105 mm, şi muniţii la ele, 100 000 000 de cartuşe de infanterie,

Toate aceste materiale de război trebuiau să fie achiziţionate din Germania şi Austro-Ungaria. Până la începutul războiului au fost cumpărate numai 24 de mitraliere, 102806 puşti, 29535 de carabine Mannlicher.

X X X

Dupa 6 zile de 1a declangarea Primului Razb0i M0ndial Roménia, la 21 iulie 1914 a pr00lamat

teutralitatea, fapt care a agravat considerabil apr0vizi0narea gi d0tarea annatei r0mane. F iecare din

lartile beligerante c0nditi0nau vénzarea armamentului gi echipamentului de alinierea p0litica.

S—au facut incercari de a cumpara materiale de razboi in Italia, Jap0nia, Rusia, SUA, Franta,

Elvetia. Cel mai de nadejde partener s—a aratat Franta, care pana a intra Romania in razb0i a fumizat

trmatei romane 9982 cle arme Lebel calibru 8 mm, 266 de mitraliere, 82 000 de rev0lvere, 100 de

n0rtiere de 120 mm, 100 de m0rtiere de 85 mm, 168 000 de proiectile 75 mm, 42 000 pentru 0buzie1r

05 mm, 10 000 pentru obuzierul 150 mm.

Din m0mentul intrarii Romaniei in razb0i, apr0vizi0narea cu materiale de razboi din F ranta dever

:ficila. Intrarea Turciei in 1914 in razb0i de partea Puteril0r Centrale a dus la blocarea stramt0ril0r.

1lea ferata Sa10nic—Nig—Turnu-Severin nu functiona, dupa ce Serbia a f0st ocupata de f0rtele Tripleiliantc. Unica calc dc aprcvizicnarc a ramas prin p0rturilc ncrdicc alc Rusici, Arhanghclsk gi Mumia

calc f0artc ancv0i0asa din cauza starii pr0astc a cail0r fcratc rusc, distanta imcnsa gi c0rr1p0rtarca

0asta a aut0ritatil0r accstci tari cu 0 mcntalitatc asiatica.

Au f0st luatc masuri urgcntc pcntru sporirca productici intcrnc. Pcntru asta au f0st crganizatc 1

trcprindcri publicc gi 59 fabrici gi atclicrc privatc. In cci d0i ani dc ricutralitatc in tara au f0st pr0dus~

$0 000 dc f0c0asc, 400 000 dc c0rpuri pcntru prcicctilc, 332 dc lafctc pcntru tunuri, 45 milicanc dc

buri dc cartugc, 110 milioanc dc capsc, 12 mili0anc dc incarcatcarc, 320 000 dc pr0icctilc dc artilcri·

10000 dc grcnadc, 450 000 kg dc pulbcrc, 137 milicaric cartugc dc infantcric ctc.

Mcartca Rcgclui Car01 I la 27 scptcmbric 1914 1-a afcctat profund pc Avcrcscu, cl considcrant

1 cst cvcnimcnt drcpt 0 marc ncn0r0circ pcntruAtara, dinastic gi pcntru c1 pcrscnal. S—a dus din viata u1

arc Om, pc carc p0p0rul 1-a numit ,,Car0l ccl Intclcpt." Cu 0 zi inaintc dc dcccs, Car0l I i—a prcpus 1

vcrcscu, dc fata cu printul m0gtcnit0r Fcrdinand, caruia i-a lamurit ca numai gcncralul Avcrcscu, cu

mdirca sa dcctrinara, p0atc fi gcful Marclui Stat Maj0r in accasta pcricada grca prin carc trccca tara.

1 sa rcgclc Fcrdinand a uitat... amintindu-gi t0cmai la sfargitul lui 1916, carld din Rcmanic ramasc nun

I palma dc pamant.

La 18 ncicmbric 1914 intrc R0mania gi Impcriul Rus a f0st inchciat un ac0rd sccrct, prin carc

gii, in schimbul ncutralitatii Romanici, sc angaj au sa garantczc gi sa apcrc intcgritatca tcritcriala a

Jmanici, rccuncgtcau drcptul accstcia asuprca tcrit0rii10r din Austr0—Ungaria l0cuitc dc rcmani, gi sc

i >liga sa ajutc statul rcman la clibcrarca accstcra aturlci, cand guvcrnul rcman va hctari sa intrc in

mllict.

In timpul ncg0cicril0r guvcrriul rcman a cbtinut gararitii gi dc la alti viit0ri aliati in cc privcgtc

tcgralitatca rcvcndicarilcr tcritcrialc r0mancgti (1`ara Basarabia), caci inca mai cra prcaspata purtarca

iatilcr gi indccscbi a Rusici dupa Razbciul dc Indcpcndcnta din 1877-1878, cand rcmanii au varsat

ngc pc campul dc lupta, dar aliatii au ccdat Basarabia rugil0r.

Pcricada dc ncutralitatc 11-a intarit cu mimic armata. Cun0scand dim intcri0r prcblcmclc ci,

vcrcscu cra ingrijcrat dc s0arta tarii, aflata intrc cclc dcua parti bcligcrantc. La 7 martic 1915 cl

»ta:"din punct dc vcdcrc national, 0 infrangcrc alaturi dc Antanta cstc, in 0ricc caz, prcfcrabilaiunci

ct0rii alaturi dc Putcrilc Ccntralc."

Cca mai pr0asta initiativa a guvcmului c0ndus dc Bratianu gi a Marclui Stat Maj 0r a f0st crcgtci

cctivclcr armatci gi a numarului dc mari unitati tara a sc asigura 0 dctarc adccvata. Inca Hind ministrt

e razb0i cl cra catcgcric c0ntra accstci d0ctrinc, carc aducca numai pagubc cc0r10mici naticnalc gi

matci.

Primul ministru a c0nv0cat la 15 scptcmbric 1915 la Bucurcgti 0 rcuniunc a principalilcr

sponsabili militari, la carc s-a discutat crganizarca armatci. Avcrcscu dcvcdca prin calculc sigurc, ca

mata rcmaua nu trcbuic sa aiba mai mult dc 15 divizii., caci lipscau cfitcri, gi trupclc nu crau instruitc

>scau cantitatilc ncccsarc dc munitii. Armata cra f0artc slab d0tata cu artilcric gi armc autcmatc.

Numarul dc 23 dc divizii, carc sc prcpunca sa lic mcbilizatc in caz dc razbci, ducca la scadcrca

mbativa a armatci, a iluzici unci f0rtc mari, fapt carc cstc f0artc primcjdics pcntru 0 aga armata.

ratianu 1-a asigurat pc Avcrcscu ca" nu va avca dc luptat cu trupc mai binc prcgatitc."

Avcrcscu a pus prcblcma capului dc p0d dc la Turtucaia. El insista ca accst c0rp dc armata cu u1

cctiv dc 32 000 dc camcni sa lic urgcnt rcadus pc malul dc n0rd al Dunarii. El spunca ,,...cstc un

mscns, 0 prcstic, cxistcnta uriui cap dc p0d tara p0d." Accst cfcctiv va fi ug0r nimicit dc bulgari in ca2

,R0mania va intra in razbci dc partca Antantci, caci 11-arc p0sibilitatc dc a sc rctragc. Seful Marelui Stat Major in perioada deneutralitate a fost generalul Vasile Zottu, care aratase

iterior ca nu e capapbil de a conduce trupele. Insa era camaradul lui Bratianu. Averescu, care socote:

easta functie e pentru dansul, spunea despre Zottu, pe care il stia bine ca este ,,un foarte bun otiter d

zniu, specialist mai ales in constructii. S-a ocupat foarte mult cu intocmirea planului pentru Palatul

zrcului Militar, si nu are de aface cu conducerea trupelor." Ulterior, Vasile Zottu a fost descoperit ca

ion al Puterilor Centrale. ln toamna anului 1916 el s—a sinucis.

Averescu, care era adeptul aliantei cu Antanta, scria despre opinia publica legata de decizia

nmtniei ,, Unii vor sa intram numaidecat alaturi de austro-gennani. Unii vor intrarea imediata in razl

tr alaturi de Antanta. Unii vor sa stam la panda si sa intram cu cei mai tari. Unii, in fine spun ca sunt

ne asa cum suntem. Cei care duc destinele tarii nu si-au spus cuvantul, astfel ca plutim in nesigurant

i Concluzia lui Averescu este surprinzatoare si cade ca o ghilotina ,,Ne—au surprins vremuri mari

imeni mici."

1 Constatntin Argetoianu scria ,,Neutralitatea! Oribila epoca a istoriei noastre, in care ne-am dat

’ trama pe fasa. ln loc sa muncim zi si noapte si sa ne faurim instrumentul intregirii neamului, ne—am

certata doi ani de zile... Dar cine s—a ocupat de armata? Cine, dintre cei ce urlau ,, vrem intrarea imed.

n actiune", s—a preocupat daca avem cu ce sa facem ra2boi‘?"

Generalul Radu R. Rosetti, in anii 1914-1916 colaborator al Marelui stat Major, spunea ca" s—a

j acut greseli si in masurile de organizare, si in pregatirea tactica si amiga a armatei, si in alcatuirea

alanurilor de actiuni. F osta insa, mai bine zis, toata vina numai a lui Ion I.C Bratianu si a generalului

liescu..."

Marele Stat Maj or nu avea un plan de actiune contra Austro-Ungariei din cauza politicii nesigw

ile guvemului liberal, care nu stia in ce tabara va intra.

Averescu, in functia sa de sef al Marelui Stat Major, in 1913 a elaborat un plan secret de

vperatiuni in caz de razboi cu Austro-Ungaria. Secret, tiindca Romania era membru al Triplei Aliantc

laca aflau de asta aliatii, Regelui era sa—i tie foarte greu sa lamureasca acest fapt. De acest plan stiau

lumai Regele Carol I si generalul Arthur Vaitoianu, care l-a elaboret impreuna cu Averescu.

ln planul lui Averescu-Vaitoianu aceasta directie era considerata ca secundara. Cu intrarea in

azboi de partea Antantei, Averescu a propus o schimbare semnificativa in plan, caci armata rusa, ali:

lomaniei, cu tlangul ei stang se alla in Bucovina. El a propus o actiune in Transilvania cu fortele a di

irmate. Armata din dreapta, j onctiona cu armata rusa, iar cea stanga dispusa in regiunea Ramnicu—

falcea — Targu—J iu.

Averescu era convins ca ,, soarta razboiului nu se va hotari in Transilvania ci pe unul din

ronturile principale."

Averescu insista ca lovitura principala sa tie indreptata peste Dunare, pentru a scoate Bulgaria ·

azboi si sa se faca jonctiune cu trupele aliate ce debarcasera pe Peninsula Balcanica.

Marele Stat Najor, condus de liberali, a respins aceasta propunere, luand ca baza in actiunile sa

deea, propusa de lon I.C Bratianu, prin care actiunile militare trebuiau sa aduca la scopul principal —

nnirea Transilvaniei si Bucovinei cu Romania. Averescu, ofensat, s—a inlaturat de la hotararile militan

care, dupa cum spunea el, cat sunt la putere liberalii, ei vor hotari ceea ce vrea Bratianu, dar nu ce cer

nteresele tarii. A plecat la Craiova si se ocupa de instruirea corpului sau.

X X X

La mijlocul lunii august 1916 structura de pace a annatei romane era: cinci corpuri de armata (1

>orp era alcatuit din 2 divizii infanterie, o brigada de calarasi, un regiment de obuziere, un comandam

eritorial, 2 divizii de cavalerie, un batalion de pionieri, 2 brigazi de artilerie grea); Cetatea Bucuresti; Iorpul de aviatie (4 escadrilie); Regiunea intarita Focgani—Namoloasa— Galati; Forta marina cu Divizf

le Dunare gi Divizia de Mare. Efectivul fiind de 8575 de ofiteri gi elevi gi trupa in numar de127 085 <

»ameni.

Pe parcurs de 10 zile, catre 15 august 1916 Romania a mobilizat: Marele Cartier General, 4

1 comandamente de armata, 6 comandamente de corp de armata, 20 divizii de infanterie, 2 divizii de

eavalerie, 5 brigazi de calaragi, 0 brigada de graniceri, 2 brigazi de artilerie grea, aviatia cu 4 escadrle

28 de avioane, marina militara, Cetatea Bucuregti, Regiunea de intariri Focgani—Namoloasa—Galati et<

Efectivul armatei era de 19843 de ofiteri gi elevi gi 813 758 trupa, care formau 366 batalioane ·

113 mitraliere de camp gi 161 de pozitii, 104 escadroane cu 40 mitraliere, 379 de baterii.

, 15949 de ofiteri gi 642 139 trupa constituiau armata de operatii. Partea ramasa prezentau

wectivul stabilimentelor gi partilor sedentare. Din armata de operatii 11890 de ofiteri gi 511 000 tru]:

>rezentau componenta operativa, ceilalti trupele cetatilor gi etapelor, 9/ 10 din aceste trupe erau trupe

vombatante, iar 1/10 servicii divizionare.

Din trupele combatante 81% apartineau infanteriei, 4% cavaleriei, 9% artileriei, 1% marinei,

1,4% jandarmilor, 0,2% aviatiei.

Efectivul mobilizat era de 6 ori mai mare decat cel din timp de pace. ln comparatie cu 1913

numarul ofiterilor sporise cu 78%, al trupei cu 74%, al mitralierelor cu15%, al bateriilor cu 90%, al

escadroanelor cu 1%.

Romania a mobilizat un efectiv prea numeros pentru capacitatile ei de dotare a acestor trupe. 1

»ilda, un batalion din armata germana sau austriaca avea de 4 ori mai multe mitraliere gi aruncatoare

nine, de 3 ori mai multe tunuri. Din ele 1-2 tunuri grele.

ln anii de neutralitate ceva schimbari in armata s-au facut in plan cantitativ. ln ansamblu insa,

trmata a ramas slab pregatita, cu efective numeroase, tara dotare corespunzatoare, cu un corp de cad

. lab pregatit pentru a face fata in razboiul modern.

X X X

La 16 august 1916 Romania intra in Primul razboi Mondial de partea Antantei. La 17 august

»/Iarele Cartier General dispusese printr-un ordin numirea generalului Alexandru Averescu Comand:

Xrmatei all cu Comandamentul in Ploiegti, pe care trebuia sa—l preia la data de 18 august. Ordin

rnposibil de indeplinit din faptul ca conform directivei MCG, Comandamentul Annatei se va consti

tbia in a gasea zi de mobilizare.

Averescu se afla la Craiova unde era Comandantul Corpului 1 armata, gi trebuia sa transmita

eonducerea altuia. Aceasta anticipare, nejustificata gi nerealizabila, era un indiciu care arata nivelul 1

le pregatire al colaboratorilor MCG.

Sosit la Ploiegti pe data de 21 august, il gasi in gara pe generalul Cotescu, comandantul Corp

I armata, care se deplasa spre Sinaia, unde-i era cartierul sau general. La intrebarea lui Averescu as

ituatiunii trupelor sale, el raspunse ca ideie n-are, gi ca de abia acum se duce la Sinaia, pentru a lua

zunogtinta exacta unde se gasesc unitatile sale.

Facu cunogtimta cu personalul Cartierului Armatei all. Era destul de numeros gi bine compu

—a raportat ca Marele Cartier General a schimbat Zona de adunare a Armatei, impingand-o peste

rontiera. Ce prostie! Cum sa aduni armata pe teritoriu strain?

lnsa ordinul, cum n-ar fi el, este ordin, gi Averescu la 23 august 1916 a stramutat Cartierul

Xrmatei la Bugteni, unde s—a deplasat geful Cartierului generalul Cristescu, iar el a plecat la Sinaia, 1

mpreuna cu generalul Cotescu gi ofiterii de stat maj or au stabilit zona de adunare. Divizia a IV in frunte cu generalul Burghele gi geful Cartierului colonelul lacobini ocupase dc

l Sragovul, tara lupta. Ungurii s-au retras in graba, gi n-au avut posibilitate sa evacuize in regula oragu

i nultime de furgoane incarcate cu armament gi materiale de razboi au ramas in curtea cazarmei. Divi

ost in graba inarmata gi echipata cu armament gi echipament nou, contemporan, aruncandu—le pe cel

rechi.

I S-au gasit cantitati enorme de zahar, faina, conserve. lntr—o uzina, organizata pentru necesitati

le razboi, s-au gasit cantitati mari de proiectile de artilerie de diferite calibre, in curs de fabricatiune.

La ora 3 dimineata, pe data de 24 august, sosegte capitanul Cezarescu de la Marele Cartier

}eneral cu o gtire groaznica: capul de pod de la Turtucaia a fost luat de bulgari, iar efectivul o parte

limicit, o parte s-a inecat in Dunare, voind sa treaca pe malul de nord. Bulgarii au nimicit cu bai0net

>e cei ce au cazut prizonieri. Au supravetuit numai ranitii, transportati la timp pe malul celalalt.

Efectivul putea ii salvat, insa de la Marele Cartier General, de la Sectia de Operatii, maiorul R

L Rosetti a 0rdonat ,,Turtucaia nu trebuie sa cada. Garnizoana trebuie sa lupte pana la ultimul 0m,

le0arece trupe pr0aspete vor veni in ajutor." Trupe proaspete MCG nu avea. Ce a fost asta?

Capitanul Cezarescu l—a intrebat ce parere are.

—Este 0 tradare nationala, capitane. Nu se putea lasa un efectiv atat de numeros format in mare

aarte de rezervigti, tara munitii, tara artilerie, la capul de pod tara pod. Vinovat de tragedie este Mare

Zartier General. Tradarea vine de la voi. lncepem razboiul cu o pagina urata, care va ramanea pentru

*eci in istoria razb0aielor, gi o rugine pentru armata romana. Ce avem de aparat la Turtucaia?

Averescu tacu. Capitanul ramase parca vrajit de spusele generalului.

—Mi se strange inima de durere. La 20 august colonelul Vladescu de la voi mi—a spus ca Sibiul e

leja cucerit. Apoi am primit informatie ca trupele care inaintau spre Sibiu, prin Valea Oltului, axa

>incipala de migcare, se retrag in panica ne avand contact cu inamicul. Panica a starnit—o locotenetul c

ezerva Zaharia. Ce se face la Marele Cartier General?

—Nu gtiu, domnule general! lmi permiteti sa plec la Bucuregti?

_ -Da capitane. Vad ca egti descurcaret. Nu vreai sa conduci o companie ori un batalion? Am o

ievoie acuta de otiteri capabili gi indrazneti.

—Sunt de ac0rd. Faceti un demers la Cartier.

La 25 august la ora 4 dimineata Averescu a f0st ingtiintat prin telefon sa se prezinte la la Marel

Zartier General care se gasea la Perig. A fost imediat primit de regele Ferdinand asistat de generalul

liescu, care a expus situatiunea din Dobrogea.

—Armata bulgara poate in orice moment sa treaca Dunarea gi sa atace Bucuregtiul — spuse regele

ce parere aveti?

Averescu, care urmarea atent migcarile trupelor romane gi a inamicului raspunse tara govaiala.

—Atat cat mai avem trupe gata de lupta in Dobrogea,o asemenea intreprindere din partea bulgari

ni se pare putin pr0babila.gi foarte riscanta.

—Multumesc domnule general — oticial vorbi regele — n0i am hotarat sa intreprindem o noua

grupare a Armatei a III gi va incredingam comanda ei, pentru a restabili increderea Bucuregtenilor care

unt foarte alarmati. V

—Multumesc de incredere Maj estate. lmi permiteti sa plec?

—Plecati direct la Bucuregti. C0manda Armatei a H 0 va prelua provizoriu generalul Cristescu.

Averescu sosi la ora 7 dimineata la Bucuregti gi a mers direct la comandamentul Armatei., unde

fost pus la curent cu organizatiunea gi dislecarea Armatei. Daca dislocarea era cat de putin buna, apoi

nrganizatiunea era diplorabila.

Trupe de adunatura. S-au strans batalioanele a 4-lea din toate colturile tarii, tara a ii grupate in

egimente gi brigazi, s-au format divizii. Artilerie putina, din cea veche, cu tragere inceata.

Trupe care p0arta in ele germenul panicii! si cu aga trupe ,,planul de operatii" prevedea a se lua

l /arna—Sumla—Rugciucul gi a se inainta pana la lantra... Averescu a dovedit la MCG ca acest plan este 0 eroare. Armata romana n-a avut succes nici ir

lirectie operativa.

Dupa amiaza zilei de 26 august au sosit la Averescu pe rand, Cantacuzino, Take Ionescu, Mini

Xngelescu, generalul Nicolae Constantinescu, spunandu—i ca toata nadejdea e la el, si ca este datoria

a—i spuna regelui ce e de facut.

Averescu a promis ca se va duce la rege pentru ai expune situatia Armatei a III. sa vorbeasca

lespre situatia de pe alte directii nu era posibil, caci nu dispunea de informatie operativa.

In ziua urmatoare regele sosi in capitala. Silistra era deja evacuata de trupele romane. Averes.

ceru audienta la rege si fu imediat primit. Regele era bine dispus, insa din vorbe Averescu intelese, ci

egele n-a inteles ca toate infrangerile sunt ca urmare a organizarii defectuoase ale trupelor. A prezen

egelui un memoriu, ce trebuie de iacut urgent, 2-3 zile pentru ca Armata a IIAI sa tie capabila de lupti

Regele promise ca va citi cu atentie si va da raspunsul cat mai repede. Insa Averescu intelese c

ladejdea e slaba. Seara intra pe la el Take Ionescu, caruia i-a spus tot ce credea, mahnindu—l si pe el.

La 28 august artileria turco—bulgara a bombardat teritoriul romanesc, fara a primi un raspuns

tdecvat. De ce nu se raspunde, se intreba Averescu. Nu putea crede ca tunul bulgar bate alaturi de cel

l urc contra eliberatorilor sai din 1878, contra romanilor si rusilor. Ce monstruozitate!

Corpul VI de armata, comandat de generalul Valeanu, un general destul de bine pregatit, care f

eprosa in fata lui Averescu ca a avut slabiciunea sa primeasca comanda unei trupe improvizate, caci

ealitate valoarea corpului este sub aceea a unei divizii. Aceeasi situatie era si la celalalt corp de arma

Vesti proaste de tot. In Dobrogea un batalion s—a predat, iar- altul a luat-o la fuga, numai la apai

idoua escadroane bulgare.

La 28 august Averescu trimite regelui si Marelui Cartier General ,, Memoriul Comandamentu.

Xrmatei a III inaintat Comandamentului de Capetenie.” El expune greselile MCG in organizarea si

lislocarea fortelor armate, doctrina gresita si poate tradatoare a unor politicieni de a lupta pe doua

ronturi cu o armata neorganizata si slab dotata. Apoi trece la problemele Armatei a III, si preintampii

za daca in urmatoarele doua zile nu se vor lua masurile necesare de intarire a armatei, el isi va da

lemisia. Nu e o dezertare! Este scoaterea sa din calea celor ce vor sa-l vada la fund.

A doua zi din Armata a III a mai fost luata o divizie. Cineva voia sa—l scoata pe Averescu din

ninti, sa—i strice reputatia chiar cu o infrangere a trupelor romane. Insa el a primit linistit aceasta vestc

punand ,, Cand eram la Nord, in Armata a II, mi s—au luat doua divizii si duse la Sud, acum, cand sun

{ud, mi s—au luat tot duoa divizii si se duc la Nord." Aceste cuvinte au ajuns in presa.. Opinia publica

ncepe sa mentioneze tot mai mult numele lui Averescu. Take Ionescu si Nicolae F ilipescu il roaga sa

amana la post.

Pentru ca sa inlesneasca victoria in Dobrogea, Averescu primi ordinul de a face niste

lemonstratiuni de trecere a Dunarii. A doua zi primeste alt ordin de a cuceri insula Persina, ocupata de

tustrieci, de distrus flotila de monitoare austriece care se indaposteste in spatele ei. F acu legatura cu

=ontr—amiralul Balescu, care-i spune ca marina nu-] poate ajuta cu nimic.

Averescu facu legatura cu Marele Cartier General, unde a fost instiintat ca asa ordin nu a fost

rmis. Ce batjocura in conducerea trupelor!

La 1 septembrie 1916 generalul rus Zaiontcikowsky, comandantul trupelor din Dobrogea, a ata

n zori trupele turco—bulgare. Insa in Divizia 9 romana s—a stamit panica, linia frontului a fost rupta, si

rupele unite s—au retras la 20 km.

Peste tot numai inlrangeri. In Transilvania, Armata de Nord, comandata de favoritul regelui

lerdinand generalul Prezan si Armatele I si II au trecut in defensiva. Acest fapt a decis ca trupele

omane impreuna cu trupele msesti din Dobrogea sa treaca in ofensiva la Sud.

Generalul Averescu a fost numit comandantul Grupului Armatelor de Sud. Ordinul de numire la

}rupul de Sud i-a fost immanar la ora 3,45 in dimineasa zilei de 2 septembrie. A doua zi a plecat pe frontul din Dobrogea, unde a discutat cu generalul Zaiontcikowsky, un c

oarte amabil, cu experienta de razboi, insa un slab strateg. Generalul i-a aratat cat de demoralizate sw

rupele romane, insa accentuand ca acest lucru este natural la trupele care nu-s obisnuite cu focul. Pe;

ndeplinirea manevrei propusa de Averescu, 0 manevra stralucita, care l-a interesat foarte mult pe

generalul Zaiontcikowsky, el a propus sa distribuie regimentele sale pe la diviziile romane, intarimd

noralul trupelor formate din rezervisti. ,,Umilitor, dar asta e situatia la moment" scria in Notitele sale

Xverescu.

Cavaleria ruseasca nu luase parte la lupte. F apt care l—a mirat pe Averescu.

—Domnule general! De ce tineti cavaleria in spate? De ce n—o trimite—ti macar in recunoastere,

tflati ce forte va stau in fata?

— Nu e nevoie. Noi avem agenti buni in armata bulgara si stim tot ce ne trebuie despre inamic.

—in timpul manevrei ce vom infaptui—o, sa trimiteti cavaleria ca activeze in spatele inamicului.

)rdinul respectiv o sa—l primiti.

La intoarcere gasi la Cernavoda o dezordine extraordinara. Un sungur medic, maiorul in rezer

Zostinescu, luat si el acolo intamplator. Ranitii curg si evacuarea se face cu greu de tot.

> Marele Cartier General a adoptat planul propus de Averescu. Seara au venit in ospetie generala

Xrthur Vaitoianu, pamanteanul si prietenul sau cu sotia sa Rodica. Dupa cina barbatii s—au retras in

zabinet.

—Am facut cunostinta cu planul tau. Este un plan extraordinar!

-Unde ai facut cunostinta cu el? _

—La MCG. Toti comandantii de divizii ce vor participa la operatie au facut cunostinnta cu el.

—Ce prostie! Am rugat doar sa nu stie nimeni pana in ziua operatiei. Daca afla de plan maresalu

*on Mackensen, comandantul fortelor unite germano—turco—bulgare, nu se va primi nimic. E un milita

>un, il cunosc de cand eram atasat militar in Germania, si n—o sa ne permita sa desfasuram actiunile ir

tdancimea teritoriului bulgar.

—De acord. Atacul prin surprindere nu se va primi.

‘ -Acum ma tem sa nu cadem in ambuscada.

-Sandu — spuse cu inflacarare Arthur — permite—mi cu divizia mea primul sa tree Dunarea. O sa

>rganizez recunoasterea in toate directiile. Cavaleria va lucra intens. N—o sa pennit sa cadem in

tmbuscada.

—lmi pare bine ca am un asa prieten ca tine. Stiu, o sa te ispravesti. De maine incepe pregatirea.

La 6 septembrie la Averescu sosi o delegatie parlamentara, alcatuita din vre-o 20 persoane, cu

nspectia, pe care nici n—au solicitat—o. Scopul lor a fost de ai propune lui Averescu postul de Sef al

»/larelui Cartier General.

—Mersi pentru incredere, insa mi-a trecut pofta de a fi Seful MCG.

—De ce domnule general — toti stiau dorinta lui de a conduce MCG.

—De atunci s-au petrecut multe evenimente. Daca accept o sa fac o incurcatura cu mine insumi.

—Poporul, presa, tot mai insistent cer ca in fruntea armatei sa fie pus un general care sa opreasca

lefensiva trupelor noastre, in care armata poate avea incredere.

—ll recomand pe generalul Cristescu. Eu doresc sa ramen pe front.

A doua zi impreuna cu atasatul militar rus colonelul Tatarinov, a plecat la Constanta, unde se

lebarca Divizia 105 rusa. Aspectul trupei admirabil, insa ofiteri putini. Au primit defilarea trupelor.

iusii au fost impresionati de faptul, ca Averescu i—a salutat in limba rusa, pe care o stia la perfectie.

Locul trecerii Dunarii, ales de Arthur Vaitoianu, era mai favorabil decat cel din 1913.

Averescu avea impresia ca MCG roman era in mainile inamicului, caci ce facea el nici inamicul

lu putea face. Punand sub comanda lui Averescu l6 divizii ( ll romane, 2 ruse, l sarba, o divizie de

[Valerie rusa si una romana) Marele Cartier General a pus in spatele intregului front un singur aparatidministrativ. La celelalte 1 1 divizii ramase erau trei aparate administrative. Iarasi vor sa-1 duca pe

Xverescu la fund? — se intrebau unii. Probabil asa si era.

La intoarcerea de la Flamanda, unde ramase nesatisfacut de lucrarile care merg foarte incet, pe

isupra capului au zburat 0 multime de aeroplane. Ajuns la Bucuresti vazu cate victime nevinovate

acuse bombardamentul german. Revoltat de aoest fapt, Averescu a redactat in limba germana 0

elegrama pe care 0 adresa lui von Mackensen. lnsa seful cenzurii, ministrul Duoa, a oprit-0.

Seria de bombardamente se prelungea. Oare natiunea germana, cu oultura si calitatile sale

ufletesti, care sta in fruntea oivilizatiei, poate bombarda oivilii? Aici e alteeva la mijloc.

Comandantul Armatei de Dobrogea, generalul Zaiontcikovsky isi avea Statul Major la Medjid

Xverescu se deplaseaza incolo.

—Domnule general — se adresa Zaiontoikowsky la el + permiteti—mi sa atao inamicul.

—Cu oe ocazie domnule general — il intreaba in mseste Averescu.

—Sa nu—i dau timp inamicului sa se intareasca.

—Ofensiva Armatei de Dobrogea va fi mai efeotiva, daca se va desfasura odata cu ofensiva

Xrmateia 111.

-F0arte incet va pregatiti de ofensiva, domnule general. Cat voi va foiti cu destrabalarea voastr

namicul se va intari, si va ii greu sa-l sooatem din transee.

Averescu stia ca rusul are dreptate, insa nu se va hotari sa ataoe sinestatator.

—D0mnu1e general, dati un raport in scris si 0 sa va permit ofensiva, pe raspunderea d—stra

>ers0nala. Nu vreau ca sa spuneti oa va ingradesc initiativa — Averescu a spus asta, ca sa se incredinp

za are dreptate referitor la initiativa lui Zaiontoikowsy. i

—Am spus—0 numai ca sa va fac sa urgentati pregatirea operatiunii — raspunse generalul rus.

—Buna metoda de a ma indemna! lnsa prin ce metoda sa indemn eu Marele Cartier General! — s

gandi Averescu.

La 16 septembrie 1916 Averescu scria : ,,Am intrunit comandantii de la regiment in sus la

Zolibas, la ora 4 dupa ameaza. Le—am explicat rolul operatiunilor Armatei a H1. Cuvintele mele au fo

tscultate cu inoordare vadita, iar ultimele au fost acoperite cu urale entuziaste. Generalul Valeanu,

octiitor de oomandant la Armata a H1, foarte emotionat, mi—a raspuns in oateva cuvinte bine simtite, ·

a randul lor au fost urmate de urale entuziaste.

Cred in izbanda!"

A doua zi regele Ferdinand a aprobat fara nici 0 rezerva ordinul pentru operatiunile coordonate

ale Annatelor de Sud. Averescu a cerut Divizia all de oavalerie, insa i s-a raspuns oa ea este neoesari

nunti! Cavalerie in munti?

La Averescu sosi dupia ameaza colonelul Tatarinov, atasatul militar rus, si i—a citit 0 telegrami

unga si plictisitoare de la generalul Alekseev, Comandantul Frontului de Sud-West rus. El considera

recerea Dunarii pe la Flamanda prezinta mare primej die. Propunea sa se treaca Dunarea pe la Rahovz

>entru a inainta spre Berkovats. O alta varianta se propunea de a ataca in Dobrogea numai cu fortele

uso—r0mane a Armatei de Dobrogea.

Averescu roaga colonelul Tatarinov sa telegrafieze generalului Alekseev, ca primeste sfaturi p

i lua hotararea, dar nu dupa. in ce priveste trecerea pe la Rahova, cu siguranta ca generalul n-a studia

»ine harta

Pe data de 18 septembrie s-a inceput operatia, ori manevra cum a numit—0 insasi Averescu, de

llamanda. Divizia 10-a, comandata de generalul Arthur Vaitoianu si—a trecut infanteria, insa construii

>odul pentru artilerie, carute si trasuri mergea incet din pricina ca puterea de tractiune a salupelor

emorchere era slaba-

Dupa ameaza podul in ccnstructie a fost atacat de aeroplanele germane. Luor5rile suspendate.

lfiteri gi oameni de trup5 morti gi raniti. Averescu a telegrafiat la MCG, ca p0dul $5 tie p5zit de

tercplanele romane. i1'1S5. nici un r5$puns. La 0rele 7 seara pcdul a f0$t terminat.

Peste n0apte $—a dezl5ntuit 0 furtun5 gr0zav5, care a rupt d0u5 p0rtite la p0d. Cu mare greutate

liti0ult5tile au fOSt11'1l5U.1I'3/[B, gi la 0ra 7 a inceput $5 trea05 artileria Diviziei a 10-a. Noaptea a mai

recut pe ambarcatiuni 0 brigad5 a Diviziei 21.

' Comandantul C0rpului VI a rapcrtat 05 escadra de m0nit0are inamic:5 $e aprcpie de p0duri. Er;

wscadra au$tia05 care se ad5p0$ti$e intre malul drept al Dun5rii gi insula Persina.

Pe de alt5 parte, pl0aia, care incepuse 0dat5 cu vijelia, desfundase drumurile gi t`50u$e 0ri0e

;0municatie in afar5 de g0$ea, imp0$ibil5.

Averescu 21 suspendat 0ri0e migcare 21 trupe10r gi a plecat la Marele Cartier $5 ex$pun5 situatiur

X f0$t imediat primit de rege.

—D0rnnule general, simt 05 ati venit cu 0 veste pr0a$t5. Ceva nu merge cum trebuie?

—T0tul decurgea bine. ln$5 furtuna gi pl0aia de a$ear5 au t`50ut di1i0ult5ti in planul n0$tru. A mz

1p5rut 0 pr0blem5: m0nit0arele austriece au iegit din ad5p0$t gi sunt gata $5 atace podurile. Unde e tl

10a$tr5 tluvial5?

—Cred 05 aveti vre—0 prcpunere?

—Da Majestate. Pr0pun urm5t0arele:

1. A $e reduce pentru m0ment, cperatiunile la pr0p01tiunile unei dem0n$tratiuni amenint5t0arc

2. De retras artileria gi gr0$ul infanteriei pe malul stang.

3. Pe malul drept de l5$at numai num5rul necesar de batalicane gi artileria ug0ar5 53 mm, pent

>rganiza gi 00upa capul de p0d.

4. S5 SG ia m5$uri pentru a lipsi escadra de m0nit0are inamic5 de p0$ibilitatea de a aduce

1 tric5ciuni. .

Regele a apr0bat planul, gi Averescu direct de 1a Marele Cartier a tran$1ni$ 0rddinul trupe10r $

cxecutare. La 0ra 10 seara a avut 0 intalnire cu Ccmandantul artileriei grele, pentru a examina

>0$ibilitatea de a distruge 0ri de a $00ate din actiune escadra de m0nit0are a inamicului.

A Retragerea trupe10r a fOStlI'1fé.plZl.1lté 1`5r5 nici un incident. Bombardamentele aeriene, reluate d

>e se inseninase cerul, n—au adus nici 0 daun5.

La 20 septembrie la 0ra 12 p0dul a f0$t t0rpilat gi stricat pe 0 lungime de 50 m. Artileria grea

brtele ap5r5rii fluviale au pierdut din vedere escadra inamic5. Cum se putea aga ceva?

S0$i 00ntra—amiralul B5le$0u, trimis de Marele Cartier pentru a vedea ce ajutcr p0ate $5 dea

narina. ln timpul c0n$f5tuirii, a $0$it generalul Cristescu de la Marele Cartier General cu un 0rdin, ii

zare se $punea"...tre0erea Dun5rii ne mai fiind p0$ibil5, se v0r retrage trupele, iar Diviziile 21 gi 22 N

itrimise pe frontul de N0rd."

Averescu in0earc5 S€lléII1Ll1'€3,SC5 05 0dat5 ce a f0$t l5$at un cap de p0d gi pcdul, operatiuneae

1umai $u$pendat5 in timp, dar nu anulat5.

Trupele $—au retras. ln$5 acest 0rdin a pr0du$ un efect deprimant in randurile armatei.

lntalnirea cu generalul Arthur V5it0ianu l-a l`5cut pe Averescu $5 sufere gi mai mult, 050i n—a

n stare $5-i 00nving5 pe cei de la Marele Cartier.

—Nu retr5i. Nu—i vina ta. Asta 0 inteleg multi — Arthur incer05 $5-l linigtea$c5 — ce hine se ince

0tul! ln$5 cu natura nu te pui.

—Cu natura gi cu pr0gtii... .

—Sunt ferrn c0nvin$ 05 izbuteam. Aga 0 0peratiune 0 p0ti int5ptui 0dat5 in viat5. Ce avant patr

e simtea la $0ldati! Erau mandri 05 particip5 la aga 0 manevr5 $tr5lucit5.

- Mi $—au luat d0u5 divizii. Cu ce $5 lupt? Ce ne agteapt5 in viit0r cu un aga Stat Maj0r? Nu-n

>0t inchipui! Nici primej dia care ne in00nj0ar5 nu p0ate $t5vili pasiunile meschine. Se bucur5 05 nu

tm inl`5ptuit planul. Nen0r0citii! ‘X X X

La 25 septembrie generalul Alexandru Averescu a f0st numit dinncu cemandantul Armatei a ,

are se retragea in dezordine de la Bragov, spre frontiera. Acest atac era agteptat, dar armata, priminc

0vitura brusca, s—a pus pe fuga. Averescu gi—a n0tat. ,,Nu am nici timpul, nici talentul necesar, pentri

eda cu c0ndeiul ha0sul gi deprimarea care am gasit—0 in mijlocul acestei nen0r0cite Armate. F ata de

iceasta situatie, mi—am pus intrebarea daca v0iu izbuti sa restabilesc 0rdinea‘?"

S0sit la Bugteni, unde era Cartierul General al Armatei all, gasi numai un l0c0tenent de servi

lar care nu avea nici 0 mica veste de situatia trupel0r Armatei all. lmpreuna cu mai0rul Ressel,

lev0tatul gi curaj 0sul sau gef de cabinet, s—au agezat la telef0n gi in timp de d0ua 0re au stabilit unde

iila diviziile armatei, gi prin ele Averescu a reugit sa stabileasca situatia trupelcr de pe t0t fr0ntul. De

>riz0nierii stabili aprcximativ situatia trupel0r inamice.

La 0ra 3 n0aptea a redactat nigte instructiuni clare, prin care se 0rd0na: rezistenta indaratnica, 1

>ea mai mica g0vaire. Aceste instructiuni reveneau din experienta de lupta gi se bazau pe faptul, ca

namicul t0t este 0b0sit gi sleit de puteri.

A depistat inca 0 bcala a armatei: ccmandantii erau dcminati de sentimentul fricei. La cea mai

nica presiune a inamicului, erau gata de retragere. Cu acegti ccmandanti gi h0tari sa lucreze Averesci

care se deplasa pe linia I gi stain trangee in plina statura. De cateva 0ri glcantele trecuse pe langa urei

usa el nu s—a aplecat, dand pilda la t0ti: ciiteri gi s0ldati. Aceasta pilda a adus la 0 bravura inc0ngtien

i acum 0titerii nu se mai incumetau sa 0rd0neze retragerea, caci printre scldati mergea v0rba

,Generalul Averescu nu se inchina gl0antel0r, n0i ce, suntem mai fric0gi?”

La 29 septembrie generalul Averescu a f0stnu1nit Cemandantul Grupului c0mpus de Armata a

i de N0rd. Asta era a cincea numire in mai putin de 2 luni. A sunat pers0nal regele Ferdinand.

—D0mnule Averescu d0resc sa prezentati cat mai repede un pr0iect de eperatiuni a Annatei all g

ard.

-lnteles, Majestate.

—$i inca una generale: imi trebuie parerea dumitale asupra 0peratiunil0r Armatei I. Starea ei nu—i

ara. Ganditi—va la faptul ca ea p0ate trece sub cemanda dumitale.

—Se va indeplini, Majestate. Am nev0ie de generalul Ccnstantin Prezan, cemandantul Armatei de

ord. Armata se retrage in dezcrdine pe t0t fr0ntul, insa el nu este la Cartierul sau gi nimeni nu gtie unc

te. P0ate se ascunde la Maj estatea Vcastra?

—Nu, nu e la n0i — raspunse repede regele. Averescu intelese ca nimerise in tinta.

—Daca curnva va suna, transmitetii sa Vina la armata sa.

Prima chestiune, gi cea mai impcrtanta ceruta de Averescu de la comandantii de t0ate rangurile ei

zistenta cu 0rice pret. Personal s—a deplasat in Valea Prahcvei, pentru a organiza 0 rezistenta s0lida.

Pentru 0cr0tirea castelului Regal Peleg, Averescu s—a deplasat mai la Ncrd de Sinaia, insa n—a gas

ci 0 pczitie fav0rabila de aparare. Mai la Sud, la Ccmarnic, gasi 0 aga pozitie, unde cu 0 buna

ganizatiune se putea 0btine 0 adevarata inchidere a vaii. A crganizat 0 recun0agtere prefunda a

it0arel0r pczitii impreuna cu generalii C0tescu, Ccmandantul Ccrpului H Annata, gi Arthur Vaitcaiar

inandantul Diviziei 10.

La insarcinat pe generalul Vaitcianu, in care avea mare incredere, cu erganizarea pczitiilcr de

~arare. Se linigti, gtiimd ca Arthur nu va permite inamicului sa treaca de pezitiile sale.

Pe alta directie, in valea Teleajenului, Averescu gasi 0 pczitie de aparare mai buna ca la Comarni

ll1'1S5I`ClH&t pe Ccmandantul Ccrpului HI Armata generalul Tanasescu cu crganizarea ei. Pe aceste d01

rectii era linigtit. il nelinigtea directia Bran. . in dimineata zilei de 1 0ct0mbrie 1916 Averescu s0si la Bacau, la Cartierul General al Armatei

ard, unde a avut 0 discutie aprinsa cu generalul Constantin Prezan. Din spusele lui Prezan retragerez

st bine organizata. lnsa din rapoartele c0mandantil0r de unitati, cu care Averescu iacuse cun0stinta

n frazele scapate de Prezan, intelese, ca retragerea ha0tica a trupel0r a f0st impusa de inamic si din

ntimentul de teama fata de dusman, care cuprinse t0ata armata, de la s0ldat pana la general.

Proiectul de cperatiuni, intocmit de Averescu, prevedea 0 faza defensiva, pe timpul careia sa se

ganizeze 6 Divizii, esalonate in adancinie astfel, ca sa se p0ata f0rma 0 rezerva de 10 divizii, 4 din e

sesti, care trebuiau sa s0seasca. Ap0i 0 0fensiva pe frentul: Bras0v — Kezsdi — Vasarhely.

Divizia 22 c0mandata de generalul Razu, atacata de 5 batali0ane alpine la flancul stang, s-a gral

se retraga spre Campulung, creiind 0 adevarata panica in randul p0pulatiei, care stia la ce se p0t ast·

= la unguri. Averescu a 0rd0nat sa se mentina p0zitiile pe linia de aparare la Sud de R0car. A transfei

ivizia 12 de la Pl0iesti la Campulung. Comandantul diviziei, generalulGaiseanu, primeste 0rdinul si

strucsiunea de la Averscu de a executa 0 viguroasa c0ntra—0fensiva asupra flancului stang al inamict

¢ la stanga Diviziei 10 a lui Arthur Vait0ianu.

Un batali0n inarnic, aparut la Tabla Butii, a pus pe fuga Divizia a 3, c0mandata de generalul

iculescu.

La 4 0ct0mbrie i s—a pus la dispozitie Divizia a 3 rusa, ca rezerva la apararea Bucurestiului.

Jmandantul ei s-a aratat un 0m cu sange rece, un sclav al dat0riei. Averescu noteaza la data de 7

:t0mbrie ,, Am avut vizita generalului francez Berthelet. Nu stiu daca a f0st simpla p0liteta sau

iceritate, dar ain1partasitint0tul, abs0lut in t0tul, vederile mele: necesitatea de a reorganiza trupele,

zrea 0 rezerva puternica si de a indruma cu ea 0 ofensiva vigur0asa. `Crede dansul ca in urma acestei

ensive, ajunsi la debuseurile muntilor, sa ne 0prim, pentru a duce t0t disponibilul pe fr0ntul de Sud. .

reluarea pr0iectului meu de la inceputul lui septembrie."

Generalul Gaiseanu a pr0pus sa se amane ofensiva. Lui Averescu i se paru ca generalul n—are

credere in biruinta. Cu asa dispozitie nu se castiga bataliile. Generalul Gaiseanu a f0st schimbat pe lc

» generalul C0tescu.

,,Ce saracie de 0ameni la treaba, si ee belsug la pretentiuni!" se gandi el.

Pentru atacul de la Namaesti t0tul era pregatit in asa m0d, incat izbanda era mai mult ca asigurai

sa s0arta a mai l0vit 0data in Averescu, ca la Flamanda. Primi 0rdinul la 0ra 1 spre dimineata zilei de

ac, ca sa transfere Divizia rusa de puscasi la D0br0gea, unde situatia chipurile era critica.

Ce e asta? Necunoasterea situatiei de catre MCG, tradare sau razbunare? Nici in timpul razboiuli

ismanii sai nu se astampara!

lnsa neplacerile in aceasta zi nu. s—au terminat. Asezarea nep0trivita a trupel0r Arniatei de N0rd,

in care trecat0area Oituz a ramas pazita numai de cavalerie, care, atacata putin mai seri0s, a parasit

vzitiile, cedand acest 0biect strategic inamicului. Pe ac0l0 si a f0st atacat llancul stang al acestei armaw

eneralul Prezan, speriat, tara sa analizeze situatia, tara sa raporteze lui Averescu, a telegraiiat direct lz

CG, incalcand sub0rd0natia, ca se aria intr—0 situatie critica si cere ajut0r. Marele Cartier General,

nabil fata de fav0ritul regelui, a pus in miscare regimentele. Unul de ac0l0, altul din alta parte. Nuniai

—i faca pe plac lui Prezan!

Averescu a cerut de la Prezan un rap0rt despre situatia trupel0r sale si lamuriri la taptul adresarii

estuia direct la MCG. Prezan a raspuns cam intepat, ca face ce s0c0ate el de cuviinta in armata lui. l\

a de inirat de destrabalarea care d0mnea in aceasta armata!

La Arnata all au sisit trei oiiteri francezi, care aveau experienta de d0i ani de razb0i. Un infanter

i artileris si un mitralerierist. S—au d0vedit a ti niste ofiteri de isprava.

V _Efectul retragerii trupel0r rusesti s-au resimtit imediat. Germanii au ccupat ei inaltimile, de pe 1

zbuia sa se indrepte atacul pricipal al trupelcr rcmane. Planul, gata de a fi intaptuit, a favorizat

tsmanul. Averescu a caracterizat actiunile MCG printr—0 scurta fraza ,, nu au simtul realitatii."

Marele Cartier General, unde a fcst invitat generalul Averescu, intccmea planul de evacuare a

lteniei si 0 parte a Munteniei. Era prezent si generalul Prezan, care se deplasase la Bucuresti tara sa

lunte Cartierul General al Grupului de N0rd. Daca era in armata germana, era imediat sc0s din funct

estat. Tribunalul militar ii hctara s0arta. Era dat de 10 0ct0mbrie 1916.

lntors la Cartier, primi rapcrtul comandantului Diviziei 21, generalului Lambru, ca apararea

>zitii10r de la Predeal tara fcrte n0i este imp0sibila. A 0rd0nat inca odata ca gandul fiecarui ccmandz

zbuie sa fie numai la rezistenta din t0ate puterile

11 0ct0mbrie 1916.

I Situatiune grea la Campulung si la Predeal. Din efectivul Armatei 21 ramase numai 2400 de

tmeni. Chiar si cei 7000 de scldati trimisi din diferite unitati, nu puteau face fata situatiei. Numai

ivizia 10 la Campulung a generalului Vaitcianu sta neclintita. lnsa exista primejdia de a fi incercuita

A 0rd0nat retragerea spre Azuga, cu ccnditia ca va fi executata ca 0 schimbare de pczitiuni. A

D apcrtat la MCG. Primi 0 telegrama iscalita de rege, 0 telegrama ccmica, care va ramane in istcria

nilitara romana ca dovada ca Marele Cartier General, si regele, in mcmentele cruciale ale tarii, traiat

10ri.

Prin 0rdinul sau, generalul Averescu 1-a numit pe generalul Arthur Vaitoianu Ccmandantul

]0rpului II, care a d0ua zi a rapcrtat ca situatia la Predeal nu e atat de grea, incat sa fie nev0ie de

etragere. Acest lucru se datcra ofensivei din ajun a Diviziei 10, ccmandata inca de generalul Vaitcia

care 1-a facut pe inamic sa fie mai putin activ la Predeal.

13 0ct0mbrie. 1916.

La_ aripa stanga a frontului inamicul a spart fr0ntu1. Marele Cartier General era alarmat. Avere

»leaca imediat la Campulung. Trecand prin Targcviste, se intalni cu grneralul Cctescu, care se pregat

N le fuga. lnsa auzind ca generalul Averescu pleacainc010, a mers si el. Era asteptat de generalii Gaise

1 i Razu.

Dupa ce facu cuncstinta de situatie, a 0rd0nat ca sa se atace prin spartura facuta. Un atac

*ict0ri0s. Situatia dupa asta s-a inbunatatit ccnsiderabil. Primej dia a f0st definitiv inlaturata.

Seara la 0ra 10 se p0rni inapci. La marginea 0rasului se cprira. O femeie se aprcpie de autcmc

i spune”...am auzit ca avem un general mare, grczav de t0t, pune saracul pieptul in t0ate partile pent]

10i, ii zice Generalul Averescu." Generalul Mardarescu, care se afla alaturi, a intrebat-0 daca nu vrea

vada pe acest general. Averescu ii s0pti ca nu e nev0ie.

A stat de vcrba cu cfiterii francezi. Sunt fcarte inteligenti si bcgati in cuncstinte. lnsa le lipsea

i la majcritatea c0varsit0are a cfiterilcr rcmani simtul realitatii, simtul practic. Armata franceza tinez

r0nt de 500 km cu un efectiv de 80 de divizii, pe cand Averescu tinea fr0ntul de 140 km numai cu 8

livizii schelete. O divizie franceza, bine dotata, cu un efectiv c0mp1etat c0nf0rm n0rmel0r de razbci,

tccperea un fr0nt de 6 km, iar una rcmana, cu un efectiv departe de a fi in norma, pr0st dctata, de 18

Jn. Asa ca sfaturile 0fiteril0r francezi nu aveau nici 0 val0are.

A 15 0ct0mbrie 1916.

Generalul Averescu ncteazaz ,, Dcua luni de razboiu. Numercase infrangeri. 25% din efectiv

tfara din lupta. Razbciul adus in tara. O parte din teritcriu pierdut si absolut nici 0 victcrie. La D0br0;

-a pierdut si linia Cernavcda — Ccnstanta.

F aptele insa vin indata si se razbuna in m0d crud si brutal. Nencrccire numai, ca razbunarea es

nai mult pe spinarea tarii decat pe a vin0vatil0r...

Am f0st pr0pus dinncu la functia de sef al Marelui Cartier General. lnsa s-a 0pus mai0rul Rcse

Trebuie sa-i mulţumesc cu ocazia. Totuna refuzam, ca si prima oară. lnteresant este însă faptul, ce rol important are sau se atribuie unui maior, în tragedia ce se desfăşoară în ţară."

18 octombrie 1916.

Generalul Averescu notează: ,, Astazi atac serios la grupul Predeal. Mai ales contra Diviziei care este în poziţie la Vest de Azuga. Inamicul a reuşit a pune picior în centrul Diviziei, pe punctul de

ramificare a celor două coarne ale Clabucetului.

A venit la mine prietenul şi pămanteanul meu generalul Arthur Văitoianu. Este sfârşit de oboseală. Am căutat să-i ridic moralul, care de altfel nu este scazut, dar se resimte de oboseală fizică.

Părerea lui este că după restabilirea situaţiei la Divizia a 10, să contra-atace cu întregul Grup între muntele Clestele si Clabucetul Taurului inclusiv, deci călare pe Valea Prahovei, cu acţiuni secundare spre Unghia Mare şi spre Predeluş. Nu numai atât, dar ideea lui este chiar că trupele noastre sunt mai de nădejde în atac decât în apărare. Nu împărtăşesc această părere, dar am admis atacul, dispunând să participe la el şi detaşamentul din Valea Doftanei (de la Predeluş.)"

Atacul întreprins de Văitoianu a adus succes şi treburile mergeau bine, până germanii n-au întrodus Divizia 187 de la Bratocea-Predeluş. Atacul a fost respins. Generalul Văitoianu s-a convins de valoarea ofensivă a unor trupe lipsite de cadre şi diluate peste marginile admisibile. Despre care ofensivă victorioasă poate fi vorba, dacă la regiment nu a rămas nici un ofiţer superior, când comandantul de Divizie trebuie să ia un maior din altă parte şi să-l pună să comande regimentul, iar un batalion comandă un locotenent de rezervă, plutonierii comand companiile.

21 octombrie 1916.

O situaţie extrem de grea la Predeal. Nemţii, bulgarii si turcii (cetăţeni români) din Regimentul 1 s-au predat. Regimentul 6 vânători, la care urgent s-a ,,înbolnăvit" comandantul, s-a împrăştiat.

Averescu cheamă la telefon pe generalul Văitoianu, i-a spus `cuvinte de îmbărbătare, făgăduindu-i ajutoare.

Au fost adunate: Regimentele 61 din Divizia 21, 2 vânători din Divizia 3, unul din Divizia 16. Însă aceste trupe erau obosite si dezorganizate. Averescu ia legătura cu MCG, însă acolo era numai maiorul Rosetti ( se vede că la tot MCG era numai un om — maiorul Rosetti, care hotăra destinul tarii) care i-a răspuns că ajutoare n-o să fie. La alt răspuns din partea acestui maior Averescu nu se astepta.

În cursul nopţii soseşte un raport detailat de la generalul Văitoianu, unde el arată situaţia aşa, cum este. Averescu l-a trimis pe generalul Mărdărescu cu raportul generalului Vaitoianu la Marele Cartier General. Acelaşi răspuns, tot de la maiorul Rosetti.

29 octombrie 1916.

Averescu pleacă spre valea Doftanei pentru a face o recunoaştere în vederea unei ofensive pe acolo cu Divizia 21, în contra stângei trupelor inamice din valea Prahovei.

L-a chemat acolo pe Comandantul Corpului III de armată cu şeful său de stat major. Însă ceaţa deasă a împiedecat. Au discutat chestiunea pe hartă.

Întors la Cartierul său I se comunică că mâine vine în vizită Prinţul Carol, care voia să meargă pe front la Sinaia.

30 octombrie 1916.

Prinţul Carol a vizitat Divizia 21, trecând în revistă un regiment de infanterie.

La Sinaia s-a urcat pe stânca Franz Iosef şi de acolo a privit duelul de artilerie. Nu era un duel puternic, însă era interesant.

Întorşi la tren, Prinţul a dorit să vorbească între patru ochi. Averescu înţelese că această întrevedere şi este scopul principal al vizitei. Se pricepea cam despre ce i-a vorbi Prinţul.

Câteva zile în urmă, Averescu a trimis generalului Ionescu o scrisoare unde descria situaţiunea reală în Armata de Nord, care intra în Grupul de Nord, comandat de Averescu. A amintit în ce stare catastrofală se găsea Armata de Nord, comandată de generalul Prezan, când Averescu luă comandamentul Grupului. Cu eforturi extreme de mari, Averescu făcu regulă în această armată.

MCG tot ce s-a făcut la această armată de Averescu, a pus ca meritul lui Prezan, şi l-a dat drept exemplu de urmat. Scrisoarea nimeri la Rege, care cu toată stima sa faţă de Prezan, a cerut lămuriri.

Prinţul începu să lămurească că această chestiune nu aşa s-a interpretat, că aici e vina colaboratorilor MCG, că Prezan nu tinde la nimic.

1 noiembrie 1916.

MCG a trimis un grup de ofiţeri ruşi în calitate de consilieri tehnici în artilerie. Împreună cu cei francezi, care tot nu făceau nimic, se aduna o companie bună.

“Fericiţi sunt acei generali care nu au ce face cu ofiţerii, şi îi trimit să nu facă nimic!” se gândi Averescu.

Divizia 21 trebuia să înceapă contraofensiva, când de la MCG veni dispoziţiunea de a scoate în rezervă trei divizii!

Averescu notează “Frontul pârâe în toate părţile şi mi se cer trei divizii. Cât de dezvoltat este simţul realităţii în noii consilieri de la Marele Cartier General?

Am respins, arătând cum stau lucrurile, ce se poate face şi ce nu, şi am cerut hotărârea în privinţa ofensivei din valea Prahovei. “

4 noiembrie 1916.

Ajuns la Câmpulung, Averescu ordonă ofensiva. Frontul s-a rectificat, inamicul a fost izgonit din satele ocupate, şi trupele române au reluat poziţiile pierdute.

Situaţiunea s-a înbunătăţit sub toate raporturile.

În Oltenia treburile merg rău. Inamicul este la Sud de Târgu-Jiu, déjà! Iar în valea Oltului, pe linia Calimăneşti-Şuici!

Averescu notează „Acum câteva zile, generalul Berthelot îmi spunea că sitiaţia este excelentă în Oltenia! Cui trebuiesc aşa consilieri?”

Ofensiva rusă, atât de mult reclamată şi aşteptată de toţi, se amână încă pe 10 zile...

5 noiembrie 1916.

Sosi Prinţul Carol însoţit de colonelul Petin. Prinţul începu să spună despre situaţiunea nenorocită din Oltenia, terminând cu aceea că MCG cere de la el două divizii pentru a le transmite Armatei I. Colonelul Petin începu cu un pafos de mare strateg, spunând că Averescu are destule forţe şi trebuie să cedeze două divizii.

Averescu răspunse ca întotdeauna, calm:

„Domnule colonel, d-stră greşiţi când spuneţi că am divizii la dispoziţie. Eu nu am nimic. Toate diviziile Armatei române aparţin Comandamentului de căpetenie. Eu comand prin delegaţie de la Majestatea sa Regele, numărul de divizii ce mi le da. Dacă Comandamentul de căpetenie, care cunoaşte situaţia generală, crede că se pot lua de la mine două divizii, să ordone şi eu execut. Luarea numai a Diviziei 21 descoperă Bucureştiul.”

Prinţul şi Petin parcă luase apă în gură.

6 noiembrie 1916.

Averescu notează ”Evenimentele din Oltenia iau din ce în ce mai mult caracterul catastrofei. Trupele noastre se retrag în dezordine, inamicul înaintează cu repeziciune. Pe când noi facem războiul cu totul dezorientaţi, ei îl fac în modul cel mai judicios posibil!

Văzând situaţia din Oltenia, cât şi progresele realizate de germani în valea Oltului, am dat Corpului II armată ordin ca să pregătească o linie de rocadă între Văile Râul Târgului şi a Dâmboviţei, care să permită mişcări mari de trupe.

Îmi sângerează inima şi durerea mea este cu atât mai mare, cu cât sunt convins, că toate aceste nenorociri ar fi putut fi evitate.

Fără să fi făcut un război strălucit, din cauza nepregătirii noastre, totuşi am fi putut face unul onorabil!...

Vor fi oare pedepsiţi criminalii?...

8 noiembrie 1916.

Craiova a fost ocupată de inamic. Forţele principale se retrag

împinse numai de patulele inamice. Starea morală a trupelor dezastruoasă. Panică...

Averescu notează „Oltenia este ca şi pierdută. Îmi sângerează inima de durere şi revoltă!

Ne găsim în faţa unei fatalităţi...

De doi ani ne pregătim de război! Pe mâinile cui a fost lăsată această pregătire?

Sunt numai ei vinovaţi? Dar acei care au asistat la pregătirea... noastră fără să reacţioneze? Nu sunt oare tot atât de vinovaţi?

Suferim soarta pe care o merităm!

Trebuie să recunosc că sunt şi eu vinovat. Mai puţin ca mulţi alţii, dar vinovat. Am vorbit, dar n-am vorbit destul!”

10 noiembrie 1916.

Sosi M.Contacuzino, care tot voia să fie asigurat de Averescu că situaţiunea nu se va schimba spre rău, şi să-i spună de ce nu crede în succesul forţelor concentrate de Berthelot.

Aduse zvonul că cavaleria română ( care chipurile avea la dotare 6 automobile blindate, care apoi s-a dovedit că erau numai două) a executat un atac ne mai pomenit până atunci în istoria războaielor.

Averescu, care îl cunoştea bine pe Berthelot i-a răspuns că Berthelot poate fi un bun comandant de Corp de Armată, ca executor în subordine. Însă ca strateg e zero...

„Credem uşor pentru că ne lipseşte simţul realităţii, simţ cu atât mai necesar nouă, cu cât natura ne-a înzestrat cu imaginaţiune care nu cunoaşte margini... Nemulţumit de scepticismul meu, Contacuzino, cu care eram prieten, pleacă supărat...”- notează Averescu.

15 noiembrie 1916.

Pentru a opri înaintarea trupelor inamice de la Vest şi Sud Vest, la 13 noiembrie s-a format o nouă grupare a forţelor sub comanda generalului Prezan.

Evenimentele se desfăşoară cu o repeziciune care nu este deloc surprinzătoare, dar iau din ce în ce un caracter de nemărginită gravitate. Inconştienţa celor ce conduc operaţiunile trupelor române uşurează sarcina inamicului, căci acolo unde se putea opune rezistenţă, se ordona retragerea, iar acolo unde ar fi putut fi retragerea, trupele o luau la fugă.

Armata I se retrăgea în fugă, descoperind flancul stâng al Armatei a II. La ora 18 detaşamentul de legătură cu Armata a II se retrăse la circa 35

km în spatele flancului stâng al Armatei a II, numai sub presiunea a două batalioane inamice.

Averescu, care aştepta ordinul MCG de a se retrage, care aşa şi n-a mai sosit, ordonă retragerea în primul rând a artileriei grele. Comandanţilor de unităţi le-a înmânat tabela de mişcare cu o schiţă exsplicativă în timpul marşului de retragere.

19 noiembrie 1916.

Averescu notează: ”Zvonurile de izbândă strălucită persistă.

Astă seară am avut vizita Regelui la tren. M.S. este în drum spre Buzău, noul punct ales pentru instalearea Marelui Cartier General.

Regele crede că mâine va trebui ca masa de manevră a generalului Prezan să fie îndreptată spre Nord, pentru ca să degajeze Armata I.

Prinţul Carol crede că este mai bine să fie lăsată să înconjure de tot pe inamic la Sud şi numai în urmă să fie dusă spre Nord.

Ascultam şi mă întrebam dacă nu visez ! Mase de manevră cu adunături de trupe ! Atacuri învăluitoare într-o direcţiune şi apoi stânga în prejur în direcţiune opusă.”

21 noiembrie 1916.

„Marea victorie anunţată s-a sfârşit cu un desăvârşit fiasco ! Înfrângere complectă ! Nici nu mai am sânge rece necesar, pentru a scrie mai departe ! Prinţul Carol mi-a adus ordinul de retragere din valea Prahovei.

...Operaţia va fi cu atât mai grea, căci dacă Corpul II armată nu va putea să oprească pe inamic, flancul grupului Predeal va rămâne foarte expus.

Pentru care cuvânt s-a întârziat atâta timp ?

M-am strămutat la Mizil. Prima zi de retragere relativ bună. Corpul II cedează însă mai repede decât este necesar.”- notează Averescu.

27 noiembrie 1916.

Retragerea continuie. La Buzău sosi o parte din Corpul VIII de armată rus. Se aştepta sosirea unui Corp de cavalerie rusă cu 3 divizii.

Averescu notează: „ Divizia de cavalerie rusă s-a pus în marş de aici la Mizil. Mâine va intra în luptă. Divizia de infanterie va mai întârzia din cauza încetinelei transporturilor.

Totul funcţionează de minune !

Este o debandadă generală: a vedea puhoiul de fugari e şi dureros şi revoltător.

Am pus baraje peste tot, pentru a opri pe fugari. Dezagregarea face progrese văzând cu ochii.

Cei care au pregătit războiul pot să se felicite.”

2 decembrie 1916.

Generalul Constantin Prezan a fost numit Şeful Marelui Stat Major al Armatei Române.

Generalul Berthelot este însărcinat cu reorganizarea unităţilor scoase de pe front.

Generalul Averescu a fost renumit Comandantul Armatei a II şi a Grupului de Armate Nord, în componenţa căruia intra şi Armata IV rusă.

Generalul rus Saharov a fost numit ajutorul Regelui, iar Regele, Comandantul tuturor forţelor de pe frontul român. Cu alte cuvinte, Regele va avea comanda nominală, iar cea efectivă se va exercita de generalul Saharov. Armata română înglobată în cea rusească. Şeful de Stat Major român o ficţiune, iar organizator al armatei române un străin, un francez.

Averescu notează cu amărăciune vădită: ”Iată unde am ajuns din cauza dorinţei de a inventa oameni.”

10 decembrie 1916.

La Tecuci Generalul Averescu a avut o întrevedere cu Comandantul Armatei a IV rusă, generalul Ragoza, cu care era în relaţiuni strânse de veche prietenie. Au vorbit şi de starea lucrurilor pe front.

„ Am impresia – notează Averescu – că trecând conducerea superioară de fapt în mâinile Ruşilor, lucrurile vor merge mai bine. Va înceta diletantismul, şi simţul realităţii va lua locul svârcolilelor teoretice. Din nenorocire, sosirea ajutoarelor suferă întârziere, căci liniile ferate ruseşti, mai cu seamă ale noastre, de abia dacă pot satisface trebuinţelor curente.”

17 decembrie 1916.

Generalul Ragoza, deşi promise o rezistenţă îndărătnică, cedează poziţiile cu o grabă nejustificată. La Râmnic Divizia 15 rusă a avut de suferit suficient, însă şi inamicul e cu puterile epuizate. Ca să oprească fuga Armatei a IV rusă, Averescu a întărit-o cu Divizia 6 română.

Averescu notează: „Am fost astăzi de m-am fotografiat, ca amintire de pe hotarul dintre Muntenia şi Moldova.

Când îl voi retrece înapoi ?!

Marele Cartier general îmi ordonă să-mi strămut cartierul!”

24 decembrie 1916.

Generalul Averescu notează: „ Cea mai urâtă zi din cursul companiei şi poate din viaţă chiar ! Brigada colonelului Sturdza s-a retras fără cauze aparente, precipitat şi fără a mă preveni la timp, astfel că a lăsat un gol între el şi Divizia 15, comandată de generalul Grigorescu.

Austro-germanii au profitat. Patrulele lor sunt deja la Pralea. Dacă nu parez repede lovitura linia Trotuşului este ameninţată foarte serios.

Am dispus să meargă la Pralea: Divizia I de Don, ce mi-a pus-o Armata IV rusească la dispoziţie. Operaţia se execută chiar în noaptea aceasta. Tot în noaptea aceasta s-a pus în mişcare în aceeaşi direcţie şi pe acelaşi drum, prima brigadă a Diviziei a 7-a, pe care o scot de pe front de la aripa stângă a Armatei II, unde sunt înlocuite de trupe ruseşti. Brigada a doua va urma mâine.

Formez un grup din Diviziile 15, 7, 12, brigada de grăniceri română şi Divizia I Don, sub comanda generalului Grigorescu, pentru a restabili frontul nostru, pe culmele de la Sud de Zăbrăuţi, împingând pe duşman din direcţia Pralea.

A trebuit, cu toate acestea, să-mi compun o mină liniştită la pomul de Crăciun !...”

25 decembrie 1916.

Inamicul a ocupat Focşanii şi Brăila. Generalul Ragoza s-a retras de pe linia Putna pe stânga Siretului. Sosi la destinaţie Divizia I Don, brigada 1 din Divizia 7-a. Cu corpul de cavalerie Keller, pus la dispoziţia sa, Averescu spera să astupe spărtura făcută de retragerea lui Sturdza.(ulterior s-a dovedit că retragerea a fost o trădare bine organizată).

Averescu a scris o scrisoare generalului Prezan, Şefului MStM, cerând ca colonelul Sturdza să fie retras de pe front. Răspuns n-a primit.

Mare a fost mirarea lui Avberescu şi a altor generali şi ofiţeri, când colonelul Sturdza a fost numit de Prezan comandant de Divizie !

31 decembrie 1916.

„Se închee anul: urât, posomorât”- notează Averescu.

4 ianuarie 1917.

Situaţia pe front este ameliorată. Luptele de la Pralea par a se dezvolta avantajos. Vor rezista însă ruşii?

Sosi Prinţul Carol, care din numele Regelui i-a înmânat generalului Averescu, pe piaţa Bacăului, marea Cruce a Coroanei României.

15 ianuarie 1917.

Regele sosi la Bacău, şi de acolo a plecat pe front, pe linia a doua. Seara sosi şi Regina la Oneşti. Vizita avea scopul ca Familia Regală să ia contactul ceva mai intim cu trupele.

16 ianuarie 1917.

Paradă la Oneşti. Cuvântarea regelui. Cuvântarea pompoasă a generalului Grigorescu i-a uimit pe toţi generalii şi ofiţerii armatei active. Să auzi cu urechile tale că Divizia a 15 a scăpat de două ori soarta ţării: odată în Dobrogea şi odată aici, la Oituz, şi că Regele a fost în şanţurile din prima linie.

Averescu se gândi cu amărăciune: „ Dacă se vorbeşte astăzi aşa, în faţa celor ce cunosc personal realitatea, ce se va povesti mâine, peste 10 ani, 20 de ani? De aceştea ca Grigorescu ne vor scri istoria !”

Colonelul Ferigo, ataşatul militar italian se apropie de Averescu şi îi spuse că maiorul Ştirbei voia să-i vorbească confidenţial.

Ştirbei sosi la trenul lui Averescu. Convorbirea s-a redus la aceea că e bine să se facă ceva, pentru a scăpa de catastrofa economică la care este supusă ţara prin încordarea relaţiunilor dintre guvern şi Marele Cartier General. Se propunea să se formeze un nou guvern cu caracter militar. Şi în faţa guvernului să fie pus generalul Averescu.

Averescu refuză, dovedindu-i lui Ştirbei că candidatura sa n-o să fie acceptată de liberali. Chiar şi în cazul că liberalii îl vor accepta, nu poate părăsi Armata, care crede în el.

24 ianuarie 1917.

Ştirbei tot acest timp insista. I-a propus întâlnirea cu Regele la Iaşi, însă Averescu a refuzat, propunând să se întâlneaască la Târgu Frumos.

Ningea şi viscolea. Regele, care plecase de la Iaşi spre Târgu Frumos, nu poate continua drumul din cauza zăpezii. Averescu trimite două automobile în întâmpinare. Cu mare greu automobilul Regelui a fost scos din zăpadă.

Şi iarăşi Ştirbei cu propunerea sa. Spre mirarea acestuia Averescu a acceptat, şi a propus să se facă două liste de guvern. Una cu persoane cu totul în afara vieţii politice, alta admitând în ea şi oameni politici.

Şi în una şi în cealaltă listă figura Mişu, ministrul plenipotenţial român de la Londra.

Averescu a spus că locul lui este evident în Armată. Însă acum operaţiunile stagnează. Operaţiunile militare se vor relua prin iunie-iulie. Sunt trei-patru luni înainte. În acest răstimp noul guvern poate prinde rădăcini, şi lîsându-l pe seama lui Mişu, Averescu se putea întoarce la Armată să conducă ofensiva.

Când revenise la cancelarie unde se aflau ceilalţi, de la generalul Arthur Văitoianu sosi informaţia că colonelul Sturdza, care trebuia să părăsească frontul, a venit de la aripa dreaptă a Armatei, la aripa stângă, să vadă chipurile brigada de grăniceri, împreună cu locotenentul Wachman. Acolo şi au dispărut. S-a găsit trupul ordonanţei lui Sturdza.

27 ianuarie 1917.

Dispariţia colonelului Sturdza devine tot mai enigmatică. Generalul Văitoianu este convins că a trecut la inamic !

29 ianuarie 1917.

Oribil !... Colonelul Sturdza a trecut la inamic ! Au fost prinşi soldaţi români care căzuse prizonieri, trimişi de Sturdza cu manifeste, prin care îndemna trupele române să treacă de partea inamicului

Comandantul Regimentului 25 Infanterie, locotenent-colonelul Crăiniceanu a fost arestat când se întorcea de la o întrevedere între linii cu Sturdza. Avea la el un sul de manifeste ! Feciorul generalului Crăiniceanu, fostului de mai multe ori ministru de război.

Ambii aceşti ofiţeri erau eroii generalului Grigorescu, care îi socotea podoaba Armatei şi cerea în interesul apărării naţionale să fie ţinuţi pe front.

Acum era clar pentru ce!

5 februarie 1917.

În Armată, după cum nu au fost la timp fixate liniile şi punctele pe care se va retrage Armata pentru a relua rezistenţa, şi totul s-a lăsat în voia întâmplării, tot astfel s-a întâmplat şi cu formaţiunile din spatele Armatei.

S-au stabilit în ultimul moment garnizoanele pentru părţile sedentare ale corpurilor şi ale marilor unităţi.

Era ceva dureros şi dezgustător în acelaşi timp, de văzut cantitatea enormă de oameni, ce se scurg prin Bacău în căutarea unităţilor căror aparţin. O dezordine mai mare greu de închipuit.

Oraşul este într-o stare igienică deplorabilă. Străzile sunt numai gropi. Populaţia moare de frig şi foame, lucru ce se arată în toate păturile sociale.

Averescu notează: „Am format un comitet de doamne, pentru a veni în ajutorul populaţiei. Am împărţit oraşul în circumscripţiuni şi am hotărât ca, cu mijloacele Armatei, să vin în ajutorul nenorociţilor.

Soţia mea s-a devotat cu toată energia marelui ei suflet acestei gigantice opere de adevărată caritate. Asista zilnic personal în diferitele părţi ale oraşului, pe rând, la distribuirea cu lemne şi alimente.”

13 februarie 1917.

Începe să se extindă tifosul exantematic. Averescu ordonă să se construiască urgent cuptoare de despăduchere, în toate părţile, adică atât în oraş, cât şi pe front.

Datorită măsurilor urgente luate de Averescu, mortalitatea este minimă. În alte părţi, după cum se comunica, mai ales la trupele de refacere mureau zilnic sute de soldaţi.

Boala se răspândea din cauza contactului soldaţilor veniţi ca întărire din interiorul ţării, unde bântuia boala, cu cei de pe front.

Averescu a întrodus cartele pentru carne şi se pregăteau cartele pentru restul alimentelor. Numeşte o comisie care se va ocupa de cultivarea pământului pentru recolta viitoare.

Colonelul Alexiu a prezentat nişte modele de cărucioare pentru mitraliere. Bună ideie, căci se reducea la jumătate numărul cailor, ceea ce era un avantaj enorm în timpul de faţă.

15 februarie 1917.

Averescu primi o scrisoare de la M.G. Cantacuzino:

„ Prea stimate Domnule General,

Profit de trecerea lui Grigore Filipescu prin Iaşi pentru a vă trimite aceste câteva rânduri. Regret că împrejurările şi distanţa au întrerupt de atâtea luni contactul între noi, căci aş fi avut o vie dorinţă de a vă cunoaşte părerile asupra actualei situaţiuni militare pe diferitele fronturi şi asupra reorganizării Armatei noastre. Exactitatea prevederilor Dumneavoastră privitoare la evenimentele militare din trecut explică în deajuns această aşa de vie dorinţă a mea. Nu cred că comandamentul D-stră să vă dea ocazie apropiată de a veni pe la Iaşi, dar când se vor îndrepta puţin drumurile îmi voi face o deosebită plăcere să vin să vă văd la Bacău, judeţ unde am şi o proprietate pe care o voi vizita cu această ocaziune.

Primiţi vă rog, prea stimate Domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.

M. G. CANTACUZINO.

24 februarie 1917.

Averescu primi o scrisoare de la colonelul Ferigo, care se întorsese din Rusia. Spunea că pentru schimbare de guvern se aşteaptă închiderea camerelor.

Averescu însă era sigur că nu se va schimba nimic.

25 februarie 1917.

Averescu notează: „Sentinţa în procesul Sturdza-Crăiniceanu a fost monstruoasă.

Acesta din urmă a fost pedepsit cu muncă silnică pe 15 ani.

Va trebui absolut a se revedea procesul, căci este un adevărat non sens, prin faptul că un soldat, cu aceeaşi vină, a fost condamnat la moarte !”

5 martie 1917.

În Rusia e revoluţie !

Pentru România o catastrofă ! Nu era altă eşire decât prin Rusia, şi dacă acolo se instalează o stare anarhică, ceea ce nu este exclus, Pomânia rămâne singură în faţa Puterilor Centrale. În plus în ţară se aflau la un milion de soldaţi ruşi, care nu se ştie cum se vor purta.

9 martie 1917.

Averescu notează:” Am fost eri noapte la Tescani, pentru ca să văd pe Prinţesa Maruca Cantacuzino.

Esenţa spuselor ei: În starea în care ne găsim astăzi, scăparea nu o vede decât într-unacordîntre Rege şi mine. Uniţi amândoi, am constitui o forţă care să scoată ţara din prăpastie.

I-am răspuns, că sunt gata să fac orice în folosul ţării. Am făcut însă în modul cel mai explicit rezervele mele asupra reuşitei proiectului D-sale.

Mai întâiu, mă îndoiesc foarte mult să am calităţile necesare pentru a fi, mai ales în aşa grele împrăjurări şi fără nici un noviciat, un om de Stat.

Apoi sunt convins că o apropiere în adevăr sinceră şi dezbrăcată de orice restricţie mintală, între Rege şi mine, este din domeniul imposibilităţei, nu din cauza Regelui şi nici din cauza mea.

În orice caz, ideia Prinţesei este de un patriotism admirabil, ceea ce dovedeşte că în fundul sufletului are calităţi superioare.”

15 martie 1917.

O zi foarte curioasă din viaţa generalului Averescu. A primit la Iaşi din mâinile Regelui Ordinul Mihai Viteazul cl. II. La întrebarea pentru ce, Regele răspunse:

-Pentru solida rezistenţă a trupelor, care tot este un strălucit fapt de arme.

-Da Majestate. Dar în ultimele luni n-am făcut nimic deosebit. Atunci când am restabilit moralul unei Armate în debandadă şi am oprit cu aceşti fugari înaintarea duşmanului pe fruntaria Carpaţilor, în loc de distincţiune, nu primeam decât imputări.

Când am executat cea mai grea şi mai penibilă retragere ce se poate închipui, din întreitul punct de vedere: strategic, tactic şi moral, nu am avut un cuvânt de încurajare, ba dimpotrivă, dacă se prezenta ocaziunea unei înţepături, nu era scăpată !

-N-am ştiut de acest fapt, Domnule General – răspunse cam jenat Regele – nu mi-aţi vorbit niciodată !

-Nu vă vorbeam nici astăzi dacă nu primeam acest Ordin. Şi mai trebuie să ştiţi ceva Majestate: Altora, care au prieteni pe la Stavca noastră, li s-au acordat distincţiuni, fiindcă au ştiut să facă mult zgomot în jurul unor operaţiuni, pe care eu le consideram ca epizoade neînsemnate.

Când a fost Bratianu în Rusia, a adus două Cruci Sfântul Gheorghe. Una, la recomandarea generalului Zaharov, care de facto era Comandantul trupelor ruso-române, fusese adusă anume pentru Averescu. Însă una a fost dată generalului Prezan, alta generalului Grigorescu.

„Eroii naţiunii”.

Tot ei primise Ordinul Mihai Viteazul mult mai înainte ca Averescu. Din această cauză Averescu şi nu voia să primească acest Ordin de la Rege, care era implicat în aceste nedreptăţiri.

„Dacă lucrurile nu vin la timp, nu mai au aproape nici o valoare” –spunea Averescu, referindu-se la Ordinele şi la laudele în adresa sa, mult întârziete.

Generalul Averescu notează: „Răscolind în fundul conştiinţei mele, nu găsesc nici o urmă de amărăciune pentru această nedreptate. Dimpotrivă, aveam un sentiment de mândrie, căci am rămas neclintit în seninătatea mea, în patriotismul meu şi în încrederea mea în mine însumi.

Cea mai mare recompensă am găsit-o în iubirea ce am ştiut să inspir trupelor mele, sau mai bine zis întregei Armate şi în încrederea ce au toţi în mine şi al cărui ecou răsună în toate unghiurile ţării.

Am avut o lungă conferinţă cu Regele şi generalul Prezan, asupra unei viitoare ofensive a Armatei noastre.

Generalul Prezan propune a se forma o altă Armată română, Armata I-a. Să se puie această Armată în regiunea Nămoloasa. De acolo, împreună cu Aemata VI rusească, să pornească ofensiva principală pe două direcţiuni: Armata I-a română spre Râmnicul Sărat pentru ca să arunce pe inamic în munţi şi deci să-l nimicească, iar Armata VI rusească prin aceeaşi spărtură să înainteze spre Brăila pentru a deschide comunicaţia pe Dunăre.

Armata a II-a în timpul acesta va pătrunde pe la Oituz, în Transilvania şi se va îndrepta spre Braşov. În modul acesta din o singură lovitură, curăţim toată ţara de duşmani. Am rămas literalmente înmărmurit auzind atâtea insănităţi !

Mai întâi spargerea frontului pe la Nămoloasa şi înaintarea divergentă spre Râmnicul Sărat şi Srăila vor creea două flancuri într-o regiune care permite manevra ! Apoi ce le două jumătăţi de Armate înaintând în direcţiuni divergente cu un flanc descoperit înspre baza inamicului, ar însemna ca înfrângerea uneia din ele să atragă un adevărat dezastru asupra celeilalte.

Geheralul Prezan mi-a răspuns că între cele două Armate va arunca o masă considerabilă de cavalerie. Acest general nici până azi n-a priceput caracterul războiului actual şi nu a parvenit să-şi dea seama de adevărata valoare a duşmanului ce avem în faţă.

Cu cavalerie să-i spulberi pe germani !?

Este adorabilă apoi ideia pătrunderii Armatei a II-a prin o singură trecătoare, Oituz, care şi acum cade în sectorul Armatei IX rusă.

I-am opus la acest proiect următorul :

Armata a II-a, întărită cu două Divizii să înainteze spre Putna şi apoi spre sectorul Focşani-R. Sărat, pentru a înpinge pe inamic din munţi spre şes, obligându-l a lua front, orientat cu flancul drept spre frontul nostru de pe Siretul de jos.

Această manevră de a cărei reuşită sunt convins, ar înlesni trecerea Armatei I-a peste Siret şi ar obliga pe inamic să-şi rectifice frontul înapoia Râmnicului şi poate chiar înapoia Buzăului, ceea ce ne-ar înlesniducerea frontului pe Cricov-Ialomiţa.

Nu ne putem înţelege. Vorbim două limbi diferite. Regele mi-a făcut impresia că înclină în spre ideile mele, deşi cu siguranţă este îndoctrinat în cealaltă direcţie.

Cine să fie autorul acestui „genial” plan?

Cu siguranşă va duce la un mare fiasco, dacă nu la ceva mai dureros.

19 martie 1917.

Ideile revoluţionare din Rusia se răspândesc fulgerător printre soldaţii ruşi. Este primejdia de a se răspândi şi în Armata română. Destrăbălarea în Armatele ruse nu mai are margini.

22 martie 1917.

Averescu notează: „ Am văzut pe M. Cantacuzino.

Conservatorii cred că au găsit în mine pe viitorul lor şef.

Nu ştiu ce va fi. Pentru moment sunt soldat şi atâta tot. Vom vedea ce va fi mai târziu.

Am dejunat la palatul Reginei.

La Bacău sosi din nou Regele. A inspectat spitalele „Regele Ferdinand” şi „Cazarma 4 Obuziere.” A fost mulţumit de modul cum sunt adăpostiţi şi îngrijiţi bolnavii.

Maiorul Ştirbei i-a dat de înţeles lui Averescu că Regele ar dori să ia masa la el acasă. A sunat, şi soţia sa, Clotilda, personal a pregătit o masă luxoasă, căci nu ţineai slugi.

La despărţire Regele i-a spus lui Averescu că duce cu sine ce le maibune impresiuni.

„Cu siguranţă că aşa şi este – notează el – întrebarea este cât vor ţine ele. Sunt convins că „amicii” mei de la Iaşi nu dorm.

2 aprilie 1917.

„ Paştele...- notează Averescu - am organizat un serviciu divin. Apoi am stat la masă cu soldaţii şi cu ofiţerii. Muzica cânta cântece populare şi patriotice.

Simţeam foarte bine că în strigătele de iubire pentru mine ale ofiţerilor şi soldaţilor, vibra toată nădejdea şi încrederea ce pun ei în mine.

Era o bucurie nesfârşită în sufletul meu, înconjurată însă de o deasă ceaţă de mâhnire, căci ei nu ştiu anume că : în afară de influienţa morală, nu mi se permite nimic sau aproape nimic.”

11 aprilie 1917.

„Eri Regina a fost la Roman – notează Averescu - ca să viziteze spitalele, între altele şi pe acela al soţiei mele.

Nevasta mea a mers şi ea la Roman ca să întâmpine pe Regină...

Apoi a plecat la Oneşti la inaugurarea spitalului.

După serviciul divin, i-am dat cuvântul generalului Grigorescu. Cuvântarea lui era prea tămâietoare şi de o fanfaronadă cam nepotrivită. A numit-o pe Regină, Împărăteasă. Când mai mult de jumătate de ţară este cotropită, nu ştiu dacă sună bine aceste cuvinte.

Cred că generalul Grigorescu mai voia un Ordin !”

23 aprilie 1917.

„Eri la ora 8 soseşte Regele şi prinţul Niculae. Au plecat incognito, din cauza că în Iaşi s-a bănuit o mişcare antidinastică.

Ce farsă !

Zeloşii au exagerat lucrurile, iar panica a făcut restul.

Incontestabil, un moment de slăbiciune din partea Regelui!

Am plecat cu trenul din Bacău spre front.

Regele era fericit, simţindu-se în mijlocul trupelor. A împărţit ordine şi medalii.

Cu generalul Arthur Văitoianu ne-am oprit la marginea pădurei, în faţa Mărăştilor, şi am fixat cu terenul sub ochi, definitiv, direcţiunile de atac.

Terenul se prezintă foarte bine. Cred că spărtura se va putea face între Mărăşti şi Incărcătoarea şi apoi atacul se va îndrepta spre Vizantea Mănăstirească.

Pe drum înapoi spre Moşinoaele , m-am abătut cu generalul Văitoianu, spre ami alege observatorul, pentru timpul ofensivei proiectate.

L-am fixat pe Dealul Carpenului, în apropiere de cota 707.

Noaptea la tren.”

26 aprilie 1917.

Regele a inspectat tot ce se mai putea inspecta pentru a trage din timp. Nu voia să plece la Iaşi. A călătorit cu trenul şi cu automobilul. Regelui i-a plăcut cum erau îngrijite căile de comunicaţie pe sectorul Corpului II armată.

-Este meritul Comandantului Corpului II armată generalului Arthur Văitoianu – spuse Averescu.

-Dostoinic ofiţer - spuse Regele – însă de ce îl numiţi după nume şi prenume? Pe alţi generali nu-i numiţi aşa.

-În MCG mai este un general, Alexandru Văitoianu. Sunt fraţi. Pentru a nu-i încurca, pe unul îl numesc complect.

-Nu ştiam că mai este un general Văitoianu – spuse Regele.

Pe Averescu nu l-a mirat acest fapt. Regele nu se ocupa de funcţionarea MCG. Se ocupa cu altceva.

Plecarea Regelui a fost preponizată după amiază. Însă cineva a răspândit zvonul că din direcţia Burdujeni vine un tren plin cu soldaţi ruşi revoluţionari să-l atace pe Rege.

La ora 11 seara, după ce nu se adeverise nici un zvon, Regele a plecat spre Iaşi.

6 mai 1917.

Sosi generalul Berthelot cu inspecţia ofiţerilor francezi care lucrau la centru de instruire. Spunea că poate pleca în Franţa, unde va primi comandamentul unei Armate.

Ce bucurie pentru Armata română că scapă de un aşa specialist !

23 mai 1917.

Seara la Bacău sosi generalul rus Cerbaciov, care l-a înlocuit pe generalul Zaharov. A făcut o inspecţie a poziţiilor şi ofiţerilor ruşi care lucrau în Armată.

Au discutat planul de ofensivă. Cerbaciov susţinea planul lui Prezan, că trebuie duşmanul înpins în munţi.

Averescu îi lămuri prin pilde proaspete: generalul rus Brusilov în timpul renumitei sale ofensive a înaintat bine prin Bucovina până la munţi, unde a fost oprit cu forţe mici.

Altă pildă a dat-o cu Armata II-a, pe care Averescu o primise în septembrie 1916, debandadă, şi dacă a putut să oprească pe duşman, a fost numai mulţumită faptului că operaţiunile se petreceau în munţi.

Cerbaciov a pariat „Acolo l-ai oprit Dumneata, nu munţii sau Armata.”

„Când ţi se aduc astfel de argumente, orice discuţiune mai departe este de prisos. Am impresia că generalul Prezan şi Cerbaciov au absolvit aceiaşi şcoală militară !”- se gândi Averescu.

30 mai 1917.

Mare consiliu în vederea ofensivei proiectate. Participă: Regele, Prinţul Carol, generalii:Cerbaciov, Averescu, Prezan, Golovin.

-Domnilor – se adresă Regele la cei prezenţi – am adunat acest consiliu pentru a discuta planul de operaţiuni, propus de Marele Cartier General, prezent aici de generalul Prezan. Poftim domnule general !

-Mulţumesc Majestate – se închină generalul. Apoi se adresează la cei prezenţi: Planul este întocmit de MCG al AR. Şi începu a face o expunere a situaţiunii şi căuta să explice atât motivele cât şi dezvoltarea ofensivei, aşa cum era proiectată.

S-au început dezbaterile. Cuvântul ise oferă generaluli Averescu.

-Majestate, stimaţi colegi. Din tot ce a vorbit generalul Prezan, nu înţeleg scopul acţiunii, deoarece în ordinul primit se pune ca scop:

1.A fixa forţele duşmane pe întregul front.

2.A nimici forţele duşmane ce se găsesc în faţa sectorului Nămoloasa, înaintând în direcţia R. Sărat.

Pentru a fixa forţele inamice nu este nevoie de o ofensivă generală. Pe nici un front al teatrului general de războiu, situaţiunea nu este de aşa fel, încât să fie o grabnică necesitate de a concentra forţe duşmane, prelevate de pe frontul din faţa noastră.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi necesar aşa ceva, apoi forţele duşmane pe întregul front român sunt reduse, faţă de ale noastre, că o preluare este aproape exclusă.

Nimicirea. Această formulă teoretică este şi vagă şi nerealizabilă. Nu se nimicesc forţele astăzi, domnilor generali ! Nu am fost nici noi nimiciţi, cu atât mai puţin vom putea noi să nimicim pe germani, care au dovedit că ştiu să facă războiul.

-Ce scop concret al operaţiunii ar trebui să fie? întrebă Regele.

-Ducerea frontului de pe Siret pe o altă linie, bunăoară: Mostiştea-Ialomiţa-Cricovul. Ori o altă direcţie.

-Asta va depinde de modul cum se vor desfăşura operaţiunile – spuse generalul Golovin.

-În desfăşurarea operaţiunilor trebuie să avem un front de orientare: de atins acest obiect material. Silinţa noastră va trebui să fie constantă.

-Cine mai vrea să-şi expună poziţia? – întrebă Regele.

Nimeni n-a avut această dorinţă.

-Trecem la discutarea mai detaliată a planului.

Averescu spuse că dacă se sparge frontul în câmpie, vom avea două mari inconveniente.

-Spargerea în centru ne va obliga să facem două conversiuni, şi în adevăr noi avem intenţia ca, cu Armata a VI-a să facem o conversiune la dreapta, spre munţi. Prin asta creem două flancuri în aer, spre duşman.

Copleşirea uneia din aceste Armate se va preface în dezastru pentru cealaltă.

Generalul Prezan răspunse:

-Flancurile vor fi apărate cu cavalerie!

-Spargerea frontului în câmpie va duce desigur la operaţiuni manevrate şi ar fi o greşală enormă a ne crede superiori germanilor în manevră. Ei sunt mai bine încadraţi, mai bine utilaţi, au o experienţă mai mare în lupta cu cavaleria !

-Eu am ales acest loc – spuse generalul Golovin – cu mine a fost de acord şi generalul Prezan. Sunt mai puţine întăriri ca în alte părţi.

-Locuri ca acesta sunt multe. N-aţi avut posibilitate ori dorinţă să căutaţi – răspunse Averescu – căci atacul, odată reuşit, să se poată dezvolta, şi dezvolta cu urmări corespunzătoare sacrificiilor, ceea ce nu pare că va fi cazul în sectorul ales.

Se stabili o tăcere destul de lungă.

-Domnule Averescu – întrerupe tăcerea generalul Cerbaciov – care totuş ar fi după părerea D-stră direcţia atacului?

-Inamicul are în eşichierul româno-transilvan două fronturi: unul în Transilvania, care începe la Oituz şi se termină în Bucovina, şi altul în Muntenia, de la Oituz până la Dunăre.

-Mai concret, domnule general – ceru Cerbaciov.

-Trebuie atacat frontul din Muntenia, la punctul de joncţiune între fronturi. Aruncăm stânga inamică de la Kezdy Vasarheli spre Sud, iar dreapta lui din Muntenia, spre Râmnicul Sărat. Acţiunile la amândouă flancuri trebuie să fie învăluitoare.

-Dar dacă germanii ne atacă din spate cu forţele frontului din Transilvania? – întrebă Regele cam fâstâcit de acest plan îndrăzneţ.

- În spatele dreptei noastre învăluitoare, s-ar găsi partea neaccesibilă a munţilor, uşor de apărat şi nefavorabilă unei concentrări mari de forţe duşmane, pentru a ne ameninţa serios.

Obiecţiunile celor prezenţi l-au întristat şi l-au amărât pe Averescu. Cea mai puternică era că nu va putea să hrănească trupele şi să mişte trupele în zona sa de acţiune. Răspunde la replici:

-Îmi asum toată răspunderea, deoarece cunosc perfect regiunea. Am operat în toamna trecută retragerea pe acolo, pe un timp foarte defavorabil şi în condiţiuni morale deplorabile.

Totul era de prisos. Averescu înţelese că n-are cu cine discuta. A cerut numai să nu i se ciuntească Armata, căci deacum i se luase două Divizii, transferate Armatei I-a.

-Pe frontul meu – spuse Averescu – sunt sigur că vom avea victorie, dar o victorie nefolositoare, din puctul de vedere strategic. Ne vom spăla puţin, din cel moral.

16 iunie 1917.

Conferinţă la Domneşti, sub preşedinţia generalului Cerbaciov, în vederea acţiunei ofensive proiectate.

Prezenţi: generalul Ragoza,comandantul Armatei IV ruse cu şeful de Stat Major, Comandanţii Corpurilor de Armată ruseşti, generalul Văitoianu, Inspectorii de artilerie, ofiţeri francezi , etc. La 30 de persoane.

-Corpul VIII rus va ataca poziţiunile de la Momâia odată cu Armata a II-a – spuse generalul Cerbaciov.

-Nu cred că e o ideie bună – parează Averescu.

-De ce?

-Cred că atacul Corpului VIII va trebui să înceapă după ce vom ajunge noi cu dreapta pe Şuşiţa. O să aveţi mari pierderi umane.

Ruşii au insistat şi hotărârea a fost luată.

-Am nevoie de artilerie, care este insuficientă.

-O să primiţi două baterii de munte. Totodată luaţi obuzierele de la Divizia a 8-a.

-Nu pot face aşa ceva, căci nu-i exclusă posibilitatea unei contra ofensive germane, care de obicei nu se produce în punctul atacat, ci în apropierea lui. Direcţia Oituz parcă special este indicată pentru o astfel de contra manevră.

-Noi nu credem că o aşa manevră este probabilă – răspunse Cerbaciov.

Averescu este susţinut numai de generalul Arthur Văitoianu.

-La drept vorbind, m-am săturat de atâtea discuţiuni fără folos. Am ajuns un fel de opozant permanent şi întotdeauna în minoritate, dacă nu chiar izolat. Nu aşi mai deschide gura deloc, dacă nu m-aşi simţi îmboldit de faptul că desfăşurarea ulterioară a evenimentelor mi-a dat întotdeauna dreptate !

30 iunie 1917.

„Două săptămâni în urmă mi-au fost luate două Divizii: 7 şi 12. Tot concepţia generalului Prezan (Antonescu) triumfă.

Totul este gata de ofensivă, cel puţin la mine. În ultimul moment, amânare. Nădăjduiesc că e ultima !

O monstruozitate ! S-au redus în ultimul moment batalioanele la 3 companii. Este de neînchipuit aşa ceva !...- notează Averescu.

9 iulie 1917.

Averescu notează: „În fine ziua mult aşteptată începe.

Zi mare, căci este pusă în joc reputaţiunea Armatei, sau cel puţin a valoarei soldatului român. Nu cred în nimicirea duşmanului, nu cred în ajungerea la Râmnicul Sărat, mai ales pe direcţiunea Nămoloasa.

Dimpotrivă mă tem de o teribilă înfrângere în acea parte, după un uşor prim succes.

Am însă fermă încredere în succesul trupelor noastre pe frontul Armatei mele. Sunt convins că acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie, şi pentru ţară de mândrie.

Ne măsurăm, în condiţiuni aproape egale, cu cei mai buni soldaţi din lume.

Sunt convins că vom învinge.

Timp urât, posomorât, ploaie fină... Bombardamentul a început de dimiueaţă, dar din cauza timpului nefavorabil a trebuit să fie întrrupt între orele 15-17.

După ora 17 cerul s-a înseninat, bombardamentul a fost preluat şi s-a prelungit până la căderea nopţii cu rezultate cât se poate de bune.

Mâine voiu merge sus la observator. Astă seară prefer să rămân aici, la Bâlca.

Liniştea şi încrederea se citesc şi în ochii celor care mă înconjoară.

10 iulie 1917.

Bombardamentele au continuat toată ziua. Averescu notează:

„Am ordonat ca pe timpul întreruperii bombardamentului de după amiază, să se simuleze începerea atacului infanteriei, trimiţindu-se înainte patrule puternice.

Stratagema a izbutit complect, duşmanul şi-a dezvăluit cuiburile de mitraliere, care au putut fi numaidecât reperate de artileria noastră.

Am întrebat Armata IV-a rusă decă este gata pentru atac şi mi-a răspuns că da.

Armata I-a a cerut o prelungire de o zi a bombardamentului.

Noi vom începe însă acţiunea mâine în zori.

Voiu dormi în bubuitul tunului, dacă voiu dormi, căci am o baterie de 120 mm la 200 metri de baraca mea.

Sunt perfect liniştit. Vom avea victoria !

11 iulie 1917.

„ Fix la ora 4, am mers la observator. Era încă întuneric, dar partea stângă a sectorului de atac era luminată de satul Mărăşti, în flăcări.

Exploziunile proiectilelor noastre acopereau întregul sector de atac, de la inclusiv Mărăşti la Încărcătoarea. Spectacol măreţ, peste măsură de emoţionat. Încetul cu încetul se luminează de zi şi ochiul poate distinge numai cu binoclu şi cu mare greutate, coloanele noastre. Încep a se auzi armele infanteriei, apoi mitralierele şi în fine grenadele. S-a ajuns deci corp la corp.

Din toate părţile rapoartele sunt favorabile. Soldaţii noştri pătrund în poziţia inamicului şi încep curăţirea şanţurilor.

De altfel, pe unele puncte, se pot vedea distinct oamenii noştri alergând în lungul şanţurilor şi azvârlind grenade în ele.

La ora 8 întreaga linie a fost a noastră !!!

Duşmanul se retrage, mai cu seamă la centru, în dezordine. Încep a se aduna numeroşi prizonieri. Se raportează capturare de tunuri.

La aripa stângă, adică la Mănăstioara, duşmanul opune foarte mare rezistenţă.

Aceasta nu mă îngrijorează, căci aşa şi a fost decis, ca acolo, la Sud de Mărăşti să fie numai o acţiune demonstrativă. Mănăstioara trebuie să cadă prin acţiune de întoarcere pe la Nord de Mărăşti.

Mai îngrijitoare este vestea că Regimentul 11, care pătrunsese în prima linie la Încărcătoarea, a fost respins de un conta-atac şi toate

încercările de a pătrunde iarăşi în poziţia duşmanului au rămas fără nici un rezultat.

Am dat ordin Diviziei a 6-a (generalul Arghirescu) să înceteze ofensiva şi să se mărginească, în acel punct, la o acţiune vie de front, de fixare. Diviziei I-a (general Strătilescu) i-am ordonat să trimită Regimentul 17 în ajutorul Diviziei a 6-a, îndreptându-se de la Sud spre Nord, pe dealul Mărăşti, pentru a lua Încărcătoarea prin întoarcere.

Am dispus în acelaşi timp a se bombarda Încărcătoarea cu toată artileria grea, care este la distanţa necesară.

Acţiunea înfanteriei va trebui să înceapă mâime dimineaţă, după o scurtă bombardare de artilerie.

Primesc un ordin de la MCG, că stânga mea rămâne înapoi şi că este pericol pentru dreapta ruşilor, care nu sunt destul de susţinuţi de noi.

Enormităţi ridicole. Inamicul este în debandadă şi ei se tem de un contra-atac !

Centrul meu este pe dealul Teuş, iar dreapta pe dealul Mare. Am ajuns deci cu frontul la Şuşiţa. Dreapta la Încărcătoare arămas înapoi şi aceasta mă cam stinghereşte, deşi sunt sigur că mâine se vor îndrepta lucrurile şi acolo.

În fine, avem o zi frumoasă, o zi cum n-a mai avut Armata noastră până acum !

Se vor bucura oare toţi de victoria Armatei a II-a, căci sunt convins, că victorie desăvârşită va fi !

Armata I-a a cerut o zi de pregătire. Aşa dar iar întârziere. „Strategii” noştri care au ales pe acolo direcţia principală de atac „pentru condiţiunile locale”, pot să se felicite. Printre aceştea a fost şi generalul Christescu, Comandantul de azi a Armatei. Ce crudă ironie a soartei !

Am apropiat rezerva (Divizia I-a) de noua linie de luptă mişcând-o în valea Limpejioarei

12 iulie 1918.

„Inamicul fuge peste tot. La Încărcătoarea nici n-a mai fost nevoie de atac. Simpla ameninţare cu întoarcerea Regimentului 17, pe la Sud, a făcut pe duşman să se retragă chiar încursul nopţii.

De asemenea şi la Mănăstioara, ameninţată de la Nord şi-a produs efectul.

Am oprit de aseară trupele pe linia Şuşiţa, cu ordin de a duce artileria de câmp înainte şi de a o instala până la ora 1 pe terenul cucerit. Ordin pentru reluarea acţiunilor voi da timpul cuvenit.

Imediat după dejun, am piecat cu generalul Văitoianu spre postul de comandă al brigăzii a 5-a (colonel Constantin Stan) la Alba.

Amtrecut apoi prin Mărăşti, străbătând câmpul de luptă

Un adevărat labirint de şanţuri şi reţele de sârmă ghimpată. Nici nu-mi vine a crede că o aşa formidabil întărită poziţie a putut fi părăsită de duşman.

Cadavrele voinicilor noştri soldaţi, alături de unele părţi cu cadavre duşmane: prin şanţuri, prin reţele ! Ce privelişte !

Totul foarte bine organizat. Germanii tot ce fac, fac numai bine !

Am găsit pe generalul Mărgineanu.L-am felicitat şi am hotărât cu el şi cu generalul Văitoianu, reluarea înaintării la 4 dimineaţa.

Doream să ajungem cu coloanele dincolo de Vizantea, iar cu detaşamentele înaintate până la Putna.

Am reintrat apoi la observator.

Seara primesc ordin de la MCG, că se suspendă operaţiunile ofensivei, din cauza că trupele ruse din Bucovina au făcut defecţiuni !

Ce concepţiune !

Nu ar fi trebuit oare ca acesta să fie un motiv mai mult pentru a împinge viguros înainte şi, deoarece se făcuse spărtura pe la mine, să fiu întărit pentru a exploata până în ultima posibilitate succesul deja obţinut?.

Am dat ordin ca mişcarea să se continue neîntrerupt, până la Putna.

Am chemat la telefon pe generalul Mărgineanu şi i-am explicat, că este de toată importanţa ca trupele noastre să ajungă pe Putna chiar în noaptea aceasta.

Această întorsătură, pentru Armata mea, este aproape indiferentă, căci cu forţele de care dispun desigur că nu aşi fi putut merge mult mai departe de linia Putnei, pe care vreau să ajung. Pentru Armata I-a sunt convins că este ofericire. Mergea cu siguranţă la o înfrângere, din cele mai dureroase.

Am această convingere şi nimeni nu mi-o va putea zdruncina.”

13 iulie 1917.

„Contrar celor afirmate de ceneralul Mărgineanu ieri seara, peste noapte, am fost informat că aripa sa stângă s-a oprit înainte de a ajunge la Putna. Am fost foarte contrariat. Vina este a colonelului Alexiu, comandantul brigăzii a 6-a, care a obiectat că trupele de sub comanda sa erau obosite. Se odihniseră până la 4 dimineaţa !

Această părere a fost a ofiţerilor francezi, care nu cunoşteau încă puterea de rezistenţă a soldatului român. Greşeala a fost a colonelului Alexiu, că s-a lăsat uşor convins.

Am dat ordin să se continue azi mişcarea.

Până seara Putna a fost atinsă, dar cu lupte. Duşmanul a avut vreme să-şi restabilească ordinea în cursul nopţii.

Am făcut să intre în linie restul Diviziei 1-a, oprit în rezerva Armatei şi am constituit rezerva cu trupele ce le mai încercate, din Divizia a 3-a.

Am început înaintarea şi la aripa dreaptă a Armatei, cu Divizia a 8-a (general Patraşcu). Inamicul se retrage din valea Caşinului, împins de brigada 16 infanterie, de sub comanda colonelului Dabija. Pe Măgura Caşinului, rezistenţa e mare şi ruşii aflaţi la dreapta Brigăzii 16 infanterie nu vor să mişte.

Am mers după amează cu generalul Văitoianu la Răcoasa, la Vizantea şi la Câmpurile.

O victorie strălucită. În toate părţile material de război în cantităţi foarte mari.

M-am fotpgrafiat la Vizantea, în curtea unui fost depozit de muniţii de artilerie.

La Câmpurile am găsit pe generalul Strătilescu, comandantul Diviziei I-a, de la care primesc frumoasa ştire că o parte din Regimentul 31 a intrat în Şoveja şi a făcut circa 1000 de prizonieri.

Acest nou avantaj îmi dă curajul să împing linia mea ceva mai înainte.

Generalul Văitoianu este de părere că în direcţiunea Lepşei, am putea merge până peste frontieră.

Ideia îmi surâde. Mi-ar plăcea să pot planta un drapel pe un petec din pământul ce voim să cucerim, pentru a se simboliza aspiraţiunile moastre. L-am rugat în acest sens pe generalul Văitoianu, care mi-a făgăduit că dorinţa mea va fi satisfăcută.”

14 iulie 1917

„După ordinul dat de mine, aseară trupele au ajuns pe linia pe care cred că ne vom opri, afară de o uşoară, dacă va fi posibilă, la centru spre frontieră.

Suntem pe linia Arşiţa Mocamului – Măgura Caşinului – Sboina Neagră – Tuia Neagră – Geloasa – Negrileşti – V. Seacă.

În unele puncte, mai ales pe frontul Diviziei 8-a, situaţiunea nu este încă limpede. Linia fixată nu este încă atinsă şi sunt lupte foarte serioase, mai cu seamă la dreapta, din cauza retragerii ruşilor de pe Măgura Caşinului, lăsând în vânt Brigada 16 infanterie (colonel Dabija), de la extrema mea dreaptă. Colonelul dabija a luat măsurile necesare.

Din contra, pe restul frontului, dacă aşi avea forţe disponibile, aşi putea împinge, fie spre şoseaua Focşani – Râmnic, fie spre Keszdy Vasarhely.

Am vizitat din nou câmpul de luptă: observator, Mărăşti – Încărcătoarea – Coada Babei – Câmpurile.

Ce organizaţie extraordinară a avut duşmanul !

Am să dau ordin, pe de o parte, să se facă o călătorie de instrucţie, cu reprezentanţi din toate corpurile, pentru ca să vadă cum se întăreşte duşmanul, iar pe de alta, voiu pune să se facă o ridicare topografică amănunţită a întregului câmp de luptă, pentru ca să pun să se întocmească o descriere a lui.

Am ajuns cam târziu la Câmpurile. Am rugat pe generalul Văitoianu să mă însoţească până la Soveja. Doream să pun piciorul în acea localitate.

Pe drum am depăşit Regimentul 24. Soldaţii m-au recunoscut şi m-au aclamat cu entuziazm. Am fost foarte viu mişcat.

În Soveja am găsit un spital german, evacuat de bolnavi, dar un depozit farmnaceutic foarte bine aprovizionat a fost lăsat cum era.

Am mers pe şosea spre linia înaintată. Am găsit la Dragoslave Brigada de călăraşi sub comanda colonelului Scărişoreanu, iar sub poalele Tuiei pe colonelul Stoenescu, comandantul Brigăzii a 11-a, cu care m-am întreţinut, asupra modului cum să dispuie trupele.

Peste tot: încredere şi avânt.

Este o adevărată crimă de a opri ofensiva, care se adaogă la aceea de a nu-mi fi dat forţe suficiente spre a o exploata, aşa cum prevăzusem că s-ar putea !

Nepricepere ori răutate ?

Am luat masa la Câmpurile, într-un local care a servit probabil de cazino germanilor. Toate localităţile ce am vizitat sunt în bună stare şi se vede că germanii au ţinut ordine.

15 iulie 1917.

Au reînceput atacurile Marelui Cartier General. Nici nu se putea altfel. Se spune că am înaintat prea mult, că am depăşit ordinele ce aveam, precum şi libertatea de acţiune de care mă pot bucura !

Citesc şi nu-mi vine să cred !

Este o adevărată ruşine, căci e greu de închipuit o împerecgere mai monstruoasă de neadevăr cu nepricepere.

Nu voiu cedanici un deget din terenul ce am luat afară de ordin taxativ, ci din contra, acolo unde situaţia locală va impune, voiu merge până la atingerea liniei impusă de formele terenului. Am reîntrat la Bâlca.

Pe drum, am trecut pe la Domneşti, pentru a vedea pe generalul Ragoza. Întrevederea noastră a fost cât se poate de cordială. El a avut cuvinte foarte elogioase la adresa mea şi a trupelor mele, dar şi el este foarte amărât că nu s-a continuat ofensiva prin spărtura făcută de noi.

Rolul Corpilui VII rus a fost şi mai limitat.”

16 iulie 1917.

„Strategienii de la Marele Cartier General sunt adorabili prin inconştienţa lor !

Mi se redau Diviziile a /-a şi a !2-a, dar mi se impune a ocupa sectorul Corpului 24 Armată rus, compus din trei Divizii. Ceva mai mult, mi se cere ca ocuparea să o încep cât de curând, adică înainte de sosirea Diviziilor, care vor sosi la 21 iulie.

Am mers la Corpul IV Armată şi am dispus înlocuirea Diviziei a 6-a de trăgători rusă, cu trupele ce am în rezervă la dreapta Arnatei.

Mi se va produce o adevărată perturbaţie în distribuirea trupelor. Oamenii aceştea uită că de abia ies dintr-o ofensivă şi că nu este acuma momentul a mă dilua pe front şi a jongla cu unităţile.

În orice caz, am dispus ca divizia a 7-a să meargă la extrema dreaptă în locul ruşilor, Divizia a 6-a să se intercaleze între a 7-a şi a 8-a, iar Divizia a 12-a sî intre în locul Diviziei a 6-a în sectorul Soveja.

17 iulie 1917.

„ Am lucrat la dispoziţiunile pentru evacuarea trofeelor. Este o chestiune complicată. Trebuie a se proceda metodic, bine şi repede, căci nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine.

... După amiază am făcut o recunoaştere până la Moşoroaele, dincolo de Târgul Ocna, în porţiunea frontului în care trupele mele vor înlocui pe cele ruseşti.

M-am interesat în special dealul Măgura pe care este o bisericaîă şi dealul Cândea care, ambele, închis gura Slănicului.”

20 iulie 1917.

„ Am organizat un parastas la Soveja, pentru odihna celor căzuţi în bătălia de la Mărăşti. A asistat şi Prinţul Carol.

Am ţinut o cuvântare. Trupele cu ţinută impunătoare.

Am stat de vorbă cu locuitorii din vecinătate.

Se plâng de nemţi că le-au luat ce aveau ca proviziuni, că erau supuşi la unele vexaţiuni, dar nu au fost maltrataţi şi femeile pare că nu au fost siluite. Acelaşi lucru mi-au spus şi cele din Vizantea. Una chiar povestea că a dormit în aceeaşi odaie cu un neamţ şi nu i-a făcut nimic. Este drept că trebuie să fi avut cam vreo 60 de ani.

Am ordin să merg la Iaşi...

21 iulie 1917.

La ora 11 am fost primit la Palat, şi Regele mi-a înmânat Ordinul Mihai Viteazul clasa a II. Am fost invitat la dejun la Regină, iar după amiază a avut loc o consfătuire, unde au participat generalii: Prezan, Cerbaciov şi eu, sub preşedinţia Regelui, privitor la evacuare. A asistat şi Prinţul Carol. Mai târziu a venit şi Brătianu. S-a discutat eventualitatea evacuării Moldovei. Era chestiunea, und să se retragă Armata. Se prezentau mai multe soluţiuni: Kerson, Poltava, Charkov.

Am pus întrebarea: care va fi motivul retragerei?

Acest punct este esenţial, căci de la dânsul depinde modalitatea retragerei, deci şi alegerea zonei.

Bratianu a înţeles întrebarea mea şi a şi spus: generalul Averescu ridică o chestiune nu numai de ordin militar, dar şi politic.

Ne-am separat fără să fi conchis ceva.

24 iulie 1917.

„Ordin de a rectifica frontul Armatei a II-a retrăgând centrul pe linia Vizantea !

Părăsim fără motiv ceea ce am câştigat cu atâta sforţare !”

25 iulie 1917.

„Averescu a fost chemat din nou la Iaşi, la ora 11, la Consiliul de miniştri. A fost invitat şi generalul Prezan.

În discuţie: evacuarea Moldovei.

Cuvăntul a avut Bratianu, care a caracterizat situaţiunea. În dezbateri luă cuvântul D-l Porumbaru.

-Poate ar fi cazul, înainte de a face un pas atât de important, a se lua şi avizul reprezentanţilor puterilor aliate?- întrebă el.

-Dacă află aliaţii că noi vrem să ne retragem - spuse Brătianu – vor profita pentru a se uşura de noi. Tot ce a fost în putinţa noastră am făcut pentru aliaţi, însă de aici încolo, noi suntem o povară pentru ei, şi vor profita de cea mai mică şovăire a noastră, pentru a nu se mai simţi obligaţi faţă de noi.

Generalul Iancovescu, Ministrul de Război:

-Vreau să atrag atenţiunea asupra stărei de anarhie din Rusia, destabilitate, de starea transporturilor.

-Pe ce faceţi aşa presupuneri?

-Din numărul de vagoane stabilit, nu ni se dă nici 25%. N-o să putem evacua în întregime nici averea familiei Regale – răspunse Iancovescu – vagoane vor cere în primul rând familiile Bratianu şi alţi liberali şi conservatori bogaţi. Pildă vie, evacuarea Bucureştiului, unde vagoanele destinate Armatei au fost luate de politicieni. Cu ce vom evacua Armata?

- Nu credeţi în reuşita evacuării? – întrebă cineva din deputaţi.

-N-am spus asta – parează Iancovescu.

Averescu înţelese chiar de la început ce voia să spună generalul şi era de acord cu el. Când Iancovescu îi era subaltern, nu era aşa de

îndrăzneţ. Bravo generale ! Dacă mai avem aşa generali aici, în guvern, înseamnă că totul va fi bine.

Ministrul Duca îi pune întrebare lui Averescu, ca unicul general care se află în mijlocul trupei.

-Domnule general, până la ce punct sunt întemeiate unele zvonuri că în caz de evacuare, ofiţerii şi trupele se vor împotrivi să treacă Prutul?

-Armata a II-a, cred că şi restul trupelor, sunt devotate ţării şi dinastiei, şi va executa ordinele ce va primi. Este însă o datorie a se examina urmările ordinelor date. Aceasta însă nu înseamnă că poate fi şovăire în executare.

-Domnule general, totuşi ce opinie aveţi faţă de evacuare?

-Evacuarea poate fi considerată sub două aspecte diferite:

1. Datorită consideraţiunilor strategice.

Aici totul e clar. Se rectifică frontul de pe Siret pe Prut ori Nistru, ori mai departe.

2 .Consideraţiuni de altă natură: de pildă, defecţiunea Armatei ruseşti. În cazul acesta este de examinat 3 puncte:

a) Unde ne retragem.

b) Care va fi situaţia Armatei acolo.

c) Care va fi perspectiva ei în viitor.

-N-aţi răspuns la întrebare?

-Luând în vedere că densitatea populaţiei în Rusia este slabă şi pentru a adăposti şi întreţine Armata, trebuie a o răspândi pe suprafeţe întinse, ceea ce va slăbi eficacitatea comandamentului.

Dacă Armata va trebui de ţinută masată, vor fi necesare adăposturi, aprovizionări, etc...

Nu e clar cum se vor desfăşura evenimentele în Rusia.

Ministrul Duca :

-Între Kornilov şi Kerenskii s-a stabilit un acord şi măsurile eficace au început a fi luate.

-Instrucţiuni bune de la centru încă nu înseamnă nimic – spuse Averescu – căci până ajung la periferie îşi pierd sensul.

Take Ionescu surprinzător pentru toţi face o concluzie:

-Generalii Iancovescu şi Averescu vor să încheie o pace separată.

Averescu a protestat imediat:

Domnule Ionescu, nici eu, nici generalul Iancovescu nu am încercat ca această importantă chestiune pentru ţară să fie politizată. Noi am vorbit de dificultăţile reale ale evacuării, dificultăţi decurgând, evident, din cauzele care au determinat evacuarea, şi că un rezultat bun nu este de aşteptat, decât numai dacă totul este prevăzut în cele mai mici amănunte şi pregătit din timp.

Se făcu linişte. Nimeni nu se încumeta să spună ceva, căci totul a fost lămurit de generalul Averescu. Generalul Prezan căuta ieşire din situaţia creată, ne dorind ca ultimul cuvânt la Consiliu să fie după Averescu.

-Noi pregătim evacuarea părţilor sedentare şi a familiilor ofiţerilor din Basarabia.

-Oare aceasta este o măsură serioasă? Dacă nu putem ţine Siretul, nu vom putea ţine ci siguranţă nici Prutul – răspunse Averescu.

-Este numai o măsură provizorie – răspunse Prezan.

-Va să zică o evacuare pe dibuitele? Repetarea ordinei din iarna trecută ?

Generalul Prezan n-avea ce răspunde.

După dejun consfătuire militară. S-a pus la discuţie retragerea frontului Armatei a II-a.

-Această retragere nu este impusă de situaţiunea operativă – se opuse Averescu.

-Armata I-a este violent atacată de duşman în direcţia Mărăşeşti şi acest lucru periclitează situaţiunea Armatei a II-a – spuse Prezan.

-Armata a II-a nu trebuie să se retragă, ci numai să se întărească flancul ei stâng – răspunse Averescu.

-Noi retragem Corpul al VIII de pe frontul vostru şi îl expediem în nordul Moldovei, unde am organizat o grupare puternică pentru un atac în Bucovina – spuse generalul Cerbaciov – dacă cu forţele ce le aveţi puteţi ocupa sectorul Valea Sării şi menţineţi frontul, apoi eu nu sunt contra.

Această propunere îl punea pe Averescu într-o situaţiune din ce le mai rele. Trebuia urgent de răspuns.

-Sunt de acord, cu condiţiunea de a mi se reda Brigada de grăniceri, care-mi fusese dată şi apoi de două zile, reluată.

Generalul Prezan exercita o adevărată tiranie asupra Regelui, cu ajutorul generalului Berthelot şi a maiorului Rosetti.

De data asta însă Regele a rezistat. Averescu se duse direct la MCG şi a transmis de acolo ordinele pentru executare.

27 iulie 1917.

Inamicul, având informaţie că ruşii părăsesc poziţiile pe frontul Armatei a II-a, a atacat flancul drept în sectorul Diviziei 7-a.

Ordin de la Marele Cartier General: Brigada de grăniceri va rămâne la Armata I-a.

Armatei a II-a i se lărgeşte frontul pe ambele aripi, pe care îl ocupau 5 Divizii ruseşti. Lui Averescu i se promit două Divizii, tocmai în momentul când se desemnează pe acele sectoare o întoarcere ofensivă a duşmanului.

Iarăşi mârşevenile lui Prezan şi Berthelot. Oare aceştea nu sunt nişte trădători?

28 iulie 1917.

„ La aripa stângă se continuă cu înlocuirea Corpului VIII rus prin trupele trase din Corpul II Armată.

Situaţia schimbându-se, a trebuit să modific şi proiectul de înlocuire, astfel că în loc de a forma un nou sector, al Vânătorilor, a trebuit să prelungesc sectorul Diviziei a 3-a spre stânga.

La aripa dreaptă, situaţia tot mai critică. Diviziile 6 şi 7 serios atacate, sunt împinse mereu înapoi.

Ambii divizionari sunt sub apăsarea morală a presiunii inamicului.

Generalul Rujinschi, Comandantul Diviziei a 7-a, făcut general şi comandant de divizie de generalii Grigorescu şi Prezan, este complect dezorientat asupra situaţiunii, iar generalul Arghirescu, ca întotdeauna, de îndată ce lucrurile merg rău, este stăpânit de desăvârşita neîncredere în trupele sale.

Am dat ordin Batalionului de munte a forţa marşul astfel, ca în dimineaţa zilei de 30, să fie la Târgul Ocna.”

30 iulie 1917.

„...Am plecat la ora 5 spre Oneşti unde se deplasează Batalionul de munte, Tot încoace se îndreaptă Brigada de grăniceri, care mi-a fost reîntoarsă.

Înainte de amiază, am trecut pe la postul de comandă a Diviziei a 6-a pentru a stabili cu generalul Arghilescu detaliile privitoare la atacul grănicerilor şi al Diviziei de cavalerie.

Mai târziu am trecut pe la postul de comandă al Diviziei a 7-a, şi urcţnd pe un dâmb deasupra Tg. Ocnei, am urmărit atacul deja început în acest sector.

Rezultatul obţinut este foarte satisfăcător. Inamicul este dat înapoi. Se recucereşte cota 772, (Batalionul de munte face 400 de prizonieri), reluăm Dealul Măgura şi ieşirea de Vest a defileului de la Slănic-Gura Slănicului. Am urmărit partea aceasta a luptei de pe Dealul Piscu, cu binoclu.

1 august 1917.

„ Divizia de cavalerie atacă cu succes. La Sud (Focşani – Mărăşeşti) lucrurile merg din ce în ce mai rău. De aseară am primit ştirea că inamicul a ocupat Panciu, ceea ce periclitează stânga Armatei a II-a. Din comunicatul oficial al Armatei a IV-a rusă de aseară nu reieşea, dar azi se confirmă acest lucru.

Am luat măsuri de a se trage cât mai multe rezerve posibile în spatele Diviziei a 3-a, pentru a avea posibilitate ca la nevoe să-mi întăresc stânga.

S-a dat ordin de retragerea frontului Corpului II Armată pe stânga pârăululi Vizante, scoţându-se Divizia I-a, care va forma de aci Înainte rezerva generală, cu o brigadă la Câmpurile şi alta spre Verdea – Răcoasa.

Am trimis detaşamentul colonel Alexiu, compus din Regimentul 2 Vânători, Regimentul 1 Marş al Diviziei a 3-a, urmat de Regimentul 4

Vânători, spre flancul stâng al Diviziei a 3-a, pentru a susţine flancul drept a Corpului VIII rus.

2 august 1917.

Detaşamentul colonel Alexiu a intrat în linia de luptă cu Regimentul 2 Vânători şi Regimentul 30 infanterie, de oarece Regimentele ruse 411 şi 412 au debandat. Detaşamentul a înaintat până la Muncelu cu ordin să impingă spre Străoani – Repedea.

În cursul nopţii Divizia I-a este pusă iarăşi la dispoziţia Armatei a II-a. Minuni, nu alta, se petrec în Marele Cartier General !

Generalul Mărgineanu, trimis de mine pe stânga frontului, cere întărirea Detaşamentului colonel Alexiu. Corpul VIII rus fiind în complectă debandadă., Divizia 12 raportează că este atacată violent din direcţia Saveja, şi că nu mai are rezerve.

Am dat ordin Diviziei I-a de a trimite două batalioane la Câmpurile- în rezerva Diviziei a 12-a, iar 2 batalioane pe Dealul Mare, pentru întărirea Detaşamentului colonel Alexiu.

După ce se vor linişti lucrurile, Divizia I-a va fi împărţită în două grupe: o brigadă la Oneşti, rezervă generală şi o brigadă la Poiana Renghia, tot în rezervă, dar la flancul stâng al Armatei.”

4 august 1917.

Averescu se deplasează pe front la Oneşti. A făcut o mică reorganizare a batalioanelor. Câteva atacuri inamice respinse. Pe front, în general, linişte.

8 august 1917.

Situaţia neschimbată. Semne de stabilizare a frontului pe noua linie. Plecarea din Oneşti. Pe drum i se comunică că Divizia 7-a nu a ocupat cota 772, după cum i se raportase. Generalul Rujinschi a lămurit că a fost dus în eroare.

La Comăneşti l-a vizitat pe Comandantul Corpului 24 rus, cu care a discutat eventualitatea unei acţiuni comune între Oituz şi Doftana. Însă Averescu nu avea mare încredere, căci în aer se simţea suflul dezorganizării în trupele ruseşti.

Nu mai exista vechiul spirit, atât de bine cunoscut de Averescu.

Totul prevestea o destrămare generală în trupele ruse.

10 august 1917.

„Am avut vizita ministrului Franţei, marchizul St. Aulaire, care mai are încă moralul ridicat, bazându-se pe faptul istoric că Anglia nu a rămas încă la urma urmelor învinsă.

12 august 1917.

„ Am însoţit M:S:Regina de la Bacău la Piatra – Neamţ. La ora 11.30 Regina a vizitat sanatoriul „În Carpaţi”, dirijat de nevastă-mea.

Seara, întorşi la Bacău, Regina a dat o masă la care au fost invitaţi şi generalul rus Ragoza cu şeful său de stat major.

Generalul Ragoza, Comandantul Armatei a IV-a ruse este un ofiţer eminent. El îşi dă perfect seama de nenorocirea care se întinde pe zi ce trece asupra ţării sale şi nu-mi ascunde prevederile sale foarte pesimiste.

14 august 1917.

Generalul Averescu se afla în regiunea Corpului IV de Armată, unde împrreună cu generalul Arthur Văitoianu făcea unele recunoaşteri, când acolo sosi primul ministru Bratianu, însoţit de ministrul Constantinescu Alexandru.

În timpul mesei, Bratianu, a făcut în gura mare nişte aprecieri nejustificate în adresa Armatei italiene, ştiind că Averescu este unicul ofiţer român, care şi-a făcut studiile militare în Şcoala Superioară de Război din Italia, una din cele mai prestigioase Şcoli militare din lume.

-Italienii n-au făcut nimic până acum. Sunt nişte militari de proastă calitate.

Averescu asculta pălăvrăgeala acestui om, care ideie n-avea de militărie, de strategie şi tactică militară, care poate că nici n-a văzut în ochi vreodată un soldat italian.

Totuşi renumita sa răbdare se terminase.

-Vreau să vă aduc la cunoştinţă tuturor, şi în primul rând Prim-ministrului – spuse calm Averescu – Italia este unica ţară care a izbutit să ducă până acum Războiul în afara frontierelor sale.

Cei prezenţi au rămas puţin miraţi, căci nu cunoşteau aceste lucruri. Numai Văitoianu surâdea. Ei, pe front, şi ştiu aşa lucruri, iar aceştea în capitală şi nu ştiu nimic.

Bratianu părea cu totul fâstâcit. Însă trebuia de ştiut cine e Bratianu. Peste puţin timp spuse:

-Da, au izbutit, pentru că au avut de a face cu austriecii, care au o Armată şi mai proastă.

-D-le Prim-ministru, când am stat pe frontul Câmpulung-Predeal-Buzău, am avut în faţă Divizia 51-a austriacă, care ne-a dat mai mult de lucru decât oricare alta. Generalul Văitoianu, care a avut-o în faţă, poate să ne spuie lucruri interesante.

Însă Averescu schimbă vorba pentru al scoate pe Bratianu din încurcătura în care se vârâse singur, fără nici un rost.

După masă sosi M.S. Regina, pentru a decora Batalionul de munte, care în ajun arătase o vitejie exemplară în luptă. Regina a pus chiar ea, personal, decoraţiile pe pieptul ofiţerilor şi soldaţilor...

Seara Averescu trimite la Marele Cartier General proiectul de operaţiuni pentru acţiunea viitoare.

15 august 1917.

Un de la declararea războiului.

Greşelele comise în timpul neutralităţii s-au plătit enorm de scump, şi se pare că nu s-au terminat.

La Armata I-a lucrurilr se încurcă din nou. La Divizia 124 rusă, frontul a fost rupt, tocmai la punctul în care zece zile în urmă Averescu voia să ia ofensiva cu Divizia I-a pentru a restabili situaţia şi a relua Străoanii şi Panciu, dar i s-a refuzat din cauza că această ofensivă este „inoportună şi inutilă”.

Pentru a restabili frontul Armatei I-a, Averescu a fost nevoit să trimită două batalioane.

„ Când am întrebat acum numai câteva zile şi Marele Cartier General şi Armata I-a, dacă nu este nevoie de Divizia I-a înapoia flancului stâng al Armatei, pentru a coopera eventual cu Armata I-a, mi s-a răspuns din ambele părţi un categoric NU, afirmându-se că s-ar fi luat deja măsurile normale la punctele de joncţiune.

Am întrebat în acelaşi timp , dacă nu era nevoe acolo de artilerie, mi s-a răspuns că NU.

În fine, culmea ! La întrebarea mea dacă pot lua Divizia I-a spre a o întrebuinţa în altă parte, mi s-a răspuns de Marele Cartier General hotărât că DA.

Toate aceste dovedesc că nici Armata I-a nici Marele Cartier General nu şi-au dat socoteala de gravitatea situaţiei în acea regiune şi nici nu ştiau de ce inamic trebuie să ţină socoteală.” – notează Averescu.

16 august 1917.

La Armata I-a se agravează situaţia. Semn de zăpăceală este că Comandantul ei dă ordin Corpului VIII rus, prin care se trece Divizia 124 rusească (fugită de pe front) sub ordinele Corpului II Armată român(?!) iar

cele 5 batalioane ale Corpului II român, pe care Averescu le trimise pentru a salva situaţia, care s-au intercalat între trupele Corpului VIII rusşi trupele Armatei I-a română pentru a astupa golul făcut de trupele acestei Armate, se trec sub comanda Corpului rus.

Ce uşor este să te lepezi de o Divizia rusă aflată în debandadă şi să iei în schimb trupe proaspete şi disciplinate !

Divizia 124 rusă s-a retras şi de pe linia a II şi de pe a III. O dezorganizare dezastruoasă !

Din această cauză, situaţia Diviziei a 3-a este periclitată la flancul stâng, care a fost retras pe a doua linie.

Corpul II este cu drept cuvânt îngrijorat. I s-au luat 5 Batalioane de elită şi nimic în loc. Averescu i-a ordonat lui Văitoianu să reziste până la ultima extremitate şi numai atunci să se retragă.

De la MCG nici un răspuns la rapoartele lui Averescu. Atunci i-a telegrafiat Regelui.

A doua zi de dimineaţă cele 5 Batalioane au fost reîntoarse. Divizia 124 rusă descoperise o porţiune importantă a frontului. Inamicul momental s-a folosit de această situaţiune şi a atacat.

Divizia a 3-a română din Armata a II-a a oprit înaintarea inamicului pe acest sector.

20 august 1917.

Acum se pare că inamicul a fost în fine fixat. Toate atacurile lui au fost respinse.

O consfătuire la Domneşti cu participarea Comandantului Armatei IV rusă şi şeful statului major. După mici dezbateri s-a hotărât că atacul celor două Armate să aibă loc în ziua de 25 august.

22 august 1917.

Armata a IV-a rusă cere amănarea operaţiilor pentru ziua de 27 august. Generalul Ragoza spunea că nici artileria grea, nici infanteria, nu vor putea sosi mai de vreme pe poziţia iniţială. Generalul Averescu a fost nevoit să accepte.

24 august 1917.

Dimineaţa două avioane inamice au aruncat două bombe fără efect, între gară şi satul Oneşti.

La dejun generalul Averescu a fost invitat de M.S. Regina, la Pavilionul M.S.

La ora 11 Regina a decorat numeroşi răniţi la spitalul din Coţofeneşti, punându-le personal pe piept decoraţiile...

Averescu ceru de la Armata a IV-a rusă Divizia Zamurskaia pentru o zi la Mănăstirea Caşin, în vederea posibilităţii unui atac. Generalul Ragoza i-a pus-o la dispoziţie fără limită de vreme.

27 august 1917.

În ajun sosi la Coţofeneşti Regele. Ofensiva s-a început în zori şi mergea bine. „Numai dacă vor merge tot aşa de bine şi ruşii, biruinţa e asigurată” se gândi Averescu.

Totuşi Divizia 49 rusă, care două zile în urmă a refuzat să lupte, şi acum n-a îndeplinit ordinul. A intrat în linie, dar n-a vrut să lupte. Poate că între timp făcuse legătură cu duşmanii? Cazuri dese în trupele ruseşti.

30 august 1917.

Se rectifică pe cât posibil poziţiunile liniei înaintate şi se lucrează cu mult zel, până seara târziu, la întărirea punctelor pe care trupele au izbutit a le câştiga.

Regele a venit la vagon pentru a merge la postul de observaţie de pe Dealul Măgurei.

Din notiţele colonelului Ressel, care avuse un schimb de cuvinte cu un general din suita Regelui:

-Ce fel de acţiune, dacă nu s-a făcut nimic – spuse generalul.

-S-a făcut mult – răspunse Ressel – s-a câştigat vreo 2 km în adâncime, realizându-se dintr-o parte înconjurarea Cireşoaei şi avem astfel o nouă bază excelentă pentru viitoarea acţiune.

-Trebuiesc biruinţe răsunătoare !

-Apoi de ce nu staţi pe front. Generalului Averescu îi trebuiesc generali, pentr a conduce trupele.

-Majestatea Sa Regele nu-mi permite.

-Fiţi pe pace, dacă cere generalul Averescu, Regele vă eliberează.

Pe faţa generalului se văzu o spaimă. El întradevăr crezu că Averescu îl va lua. Da Averescu pe generali de aceştea nu-i lasă nici aproape de Armată !

-Şi încă una generale. Pierdele sunt relativ foarte mici. În total 1450 scoşi din luptă, din care numai 160 morţi.

Pe frontul francez sau englez, pentru a se realiza un astfel de succes se pierd zeci de mii de oameni şi se cheltuesc înzecit muniţii.

-N-am vrut să vă ofensez, domnule colonel.

-Vă spun principalul: inamicului i s-a smuls iniţiativa acţiunei. Acum el este în defensivă şi veşnic hărţuit de noi, pe când până acum a fost invers.

1 septembrie 1917.

Generalul Averescu împreună cu generalul Arthur Văitoianu au mers la Filipeşti, pentru a stabili planul acţiunii proiectate spre Runcul-Leşunţul. După masă sosi Regele care s-a deplasat la Piatra – Neamţ să

viziteze sanatoriul „În Carpaţi”. Regele a rămas foarte mulţumit de cele ce a văzut.

5 septembrie 1917.

Divizia a 3-a a executat o acţiune ofensivă şi s-a reuşit a se rectifica frontul. S-au cucerit Dealul Porcului, Varniţa şi cota 406.

6 – 29 septembrie 1917.

„ Mai multe vizite pe front, unde am diferite conferinţe comandanţilor de unităţi, până la cei de regiment inclusiv, asupra modului cum trebuie să se procedeze în fiecare sector pentru a smulge inamicului iniţiativa acţiunii şi apoi asupra modului cum trebuie regulată rotaţia unităţilor pe front şi în repaos.

Am insistat asupra activităţii metodice a exerciţiilor trupelor pentru a se asigura conlucrarea infanteriei cu artileria în diferita faze ale unei lupte de poziţie: pregătirea, executarea, atacul şi exploatarea succesului.

M-am ocupat în deosebit de pregătirea şi întrebuinţarea batalioanelor de asalt, pe care le-am organizat păentru prima oară în Armata Română. Era iniţiativa şi dorinţa mea.

La 26 septembrie am asistat la Gura Văii la o adevărată manevră de regiment în războiul de tranşee, fără concursul efectiv al artileriei.

Manevra s-a repetat de trei ori, cu câte un batalion şi odată cu o singură companie. Rezultatul a fost mulţumitor.

Batalioanele de asalt, mândria mea, au arătat un nivel foarte înalt de pregătire fizică şi tactică. Ele sunt mândria Armatei, garanţia succesului ei.

Mi s-a pus şi Divizia I-a cavalerie la dispoziţie. Astă seară ea va sosi la Oneşti. Mâine o voiu vârî în linie în sectorul Oituz-Slănic.

Îl trimit zilnic pe generalul Mărdărescu pe front. Este nevoie să am o imagine fidelă a situaţiunei, ceea ce nu.mi este cu putinţă să obţin din rapoartele primite”- notează Averescu.

1 octombrie 1917.

„Am trecut prin Târgul Ocna. O adevărată jale. Cea mai mare parte din case dărâmate. În ce scop?

Nu înţeleg războiul în acest chip ! Este o întoarcere la barbarie.”

3 octombrie 1917.

Prinţul Moştenitor Carol împlinise azi 24 de ani şi va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul Am fost chemat şi eu.

Decorarea era prerogativa Regală.

La ora 12 suntem adunaţi la Palatul Reginei şi acolo generalul Prezan face un discurs bizar.

În numele Armatei, oferă Prinţului Carol ordinul Mihai Viteazul, drept răsplată pentru vitejia arătată în cursul bătăliei de la Mărăşeşti.

„Prin curajoasa prezenţă a Prinţului între soldaţi, trupele au fost îmbărbătate aşa încât se poate spune că s-a câştigat acea bătălie mulţumită Prinţului” ! – relatează fără ruşine Prezan.

Ce comedie nesăbuită! În bătălia de la Mărăşeşti, care a ţinut din 24 iulie până la 21 august au fost distruse complect 2 Divizii române din Armata I-a, şi una rusă.

Bătălia de la Mărăşeşti a fost o bătălie defensivă pentru Armata I-a română şi Armata a IV rusă, şi este continuarea bătăliei ofensive de la Mărăşti. Dacă nu era bătălia ofensivă de la Mărăşti, nu era nici acea de la Mărăşeşti.

Unde a văzut Prezan biruinţă!

Prinţul n-a fost niciodată printre soldaţi nici în linia a treia!

Acest ordin i se cuvinea în mai mare măsură Regelui şi Reginei, care fusese pe linia a doua, Prinţesei Maruca Contacuzino, care a fost pe front de mai multe ori ca Prinţul.

Iată de ce Regele n-a înmânat personal Ordinul ! Îi era ruşine probabil de ceea ce se petrece!. ”

18 octombrie 1917.

Averescu făcu recunoaşterea mult dorită, în vederea acţiunii ofensive pe frontul Corpului IV.

Ca şi la Mărăşti, recunoaşterea nu a avut alt efect decât a mă încredinţa în mod, să zic, definitiv, că proiectul conceput este corespunzător situaţiunii.

Împreună cu generalul Văitoianu au mers în tranşeele de prima linie de la cota 443, unde este Cireşoaia.

Vederea asupra terenului de atac, foarte interesantă. În faţă valea Slănicului cu adăposturile şi tranşeele ei, cam la 900-1100 m de noi, iar în dreapta tranşeele de pe linia Fundul-Făneaţa, cam la 200 m de noi.

Atacul va putea să înainteze cu mult mai mici dificultăţi decât la Mărăşti. Comandantul Brigăzii a 13, colonelul Darvari l-a rugat pe Averescu să-i încredinţeze atacul asupra Cireşoaei.

-Domnule general, eu nu părăseam Cireşoaia, am fost mirat de ordinul generalului Rujinschi de a mă retrage. A doua zi o puteam relua, căci nici n-am fost urmărit de inamic.

„ Am avut prin urmare foarte mare dreptate când nu am încuviinţat atunci retragerea ! Iată ce prostie a făcut generalul Rujinschi, unul din „marii eroi” din Armata de Nord.”- se gândi Averescu.

23 octombrie 1917.

Averescu trimite la Iaşi intentantul Armatei, Int. generalul Dimitriu, pentru ca să arate MCG şi Ministerului de război, care este atitudinea Arnatei din punctul de vedere al aprovizionamentelor pentru iarnă.

Mare i-a fost mirarea lui Averescu, când în loc de ajutor în aprovizionare, primi ordin ca din propriile aprovizionări şi din recoltele lucrate de Armată, să se dea Armatei I-a şi MCG.

„Cu aşa „conducători” prevăzători, am foarte mare teamă că iarna aceasta vom trece printr-o criză mai serioasă decât anul trecut.” – se gândi Averescu.

25 octombrie 1917.

Ştiri foarte îngrijorătoare din Rusia. Guvernul provizoriu a fost atacat şi răsturnat de revoluţionarii maximalişti, în cap cu Lenin şi Trotzki. Kerenski a putut să fugă spre Stavcă.

Ce va fi? Război civil?

Ce vor face germanii? Ce vom face noi?

30 octombrie 1917.

Colonelul de Roince, după ce a vizitat poziţiile Armatei a II-a, în sectorul Tg. Ocna, unde se proiecta ofensiva, a plecat la Iaşi, să dovedească ca să i se pună la dispoziţia lui Averescu o Divizie

Un rezultat favorabil.

Colonelul de Roince a vorbit cu generalul Berthelot şi după ce l-a convins, generalul a mers la MCG, de unde s-a întors, spunând că a găsit pe maiorul Antonescu, care a opinat favorabil.

Aşa dar, soarta ofensivei şi poate a ţării era hotărâtă mai întâi de generalul francez Berthelot, iar apoi şi de un maior pe nume Antonescu.

„ Ce soartă o mai aşteaptă pe această ţară în viitor!- se gândi Averescu – dacă un maior hotărăşte pentru un întreg Stat Major al Armatei Române.”

1 noiembrie 1917.

„ Azi a venit colonelul Petin, trimis de generalul Berthelot, pentru a şti de la mine ce concurs doresc să am, pentru ca să poată stărui în acest sens – notează Averescu.

Mă surprinde această schimbare de atitudine, dar desigur nu numai că profit de ea, dar fac tot ce-mi stă în putinţă a o fixa.

Vor ajunge oare să înţeleagă ce mare greşalăau comis când, fără nici un motiv, au luat o atitudine ostilă faţă de mine, făcându-se jucăria intriganţilor de la Marele Cartier Genaral ?”

Averescu a trimis prin colonelul Petin lucrările privitoare la ofensiva din sectorul Târgu Ocna.

9 noimbrie 1917.

Nici un răspuns de la Marele Cartier General în privinţa ofensivei la Tg. Ocna !

Situaţia în Rusia din ce în ce mai încurcată, şi pentru România, prin urmare, mai primejdioasă.

Situaţiunea din Rusia se află în mâinile maximaliştilor. Kerenski a dispărut.

Averescu primi un ordin telegrafic direct de la Stavca, prin care se spune că noul guvern a hotărât să se invite comandanţii trupelor duşmane ca să se înceapă tratativele de pace. Chiar şi ofiţerii ruşii pun la îndoială acest ordin.

România este pusă într-o situaţiune fără ieşire.

Ce hotărâre va lua conducerea centrală?

S-a ajuns iarăşi la o cotitură, în care păcatele din trecut îşi arată efectele într-un mod neîndurat.

Averescu notează: „ Asupra pregătirii de războiu am vorbit, am scris chiar, şi nu am fost ascultat.

Asupra momentului intrării în războiu, nu am fost întrebat.

Îmi sângerează inima în faţa catastrofei a cărei apropiere o simt şi de care nu cred că putem scăpa decât printr-o adevărată minune.

Mereu îmi revin în minte cuvintele lui Bratianucă, atunci când vom intra în războiu, nu vom avea de a face cu trupe mai bine condiţionate ca ale noastre.

Atunci i-am răspuns că: o pregătire judicioasă trebuie să aibă în vedere toate posibilităţile !...

Glasul meu nu l-a putut convinge pe Bratianu, care pentru partea militară avea pe cei mai „luminaţi şi încercaţi” organizatori şi conducători: pe Iliescu, pe Râşcanu şi pe Rosetti !”

17 noiembrie 1917.

Situaţiune aceeaşi. Înotăm în necunoscut.

O schimbare bruscă a raporturilor dintre ruşi şi duşman ar periclita situaţiunea noastră foarte serios. O retragere poate să fie imposibilă.

Averescu a fost anunţat ca mâine să se prezinte la Iaşi

Seara sosi generalul Iancovescu, Ministrul de Război, care l-a pus la curent ce se va discuta la Iaşi.

Ruşii au început în mai multe părţi ale frontului tratativele pentru armistiţiu cu inamicul. Pe alocuri chiar şi a fost încheiat.

-Ce facem noi? întrebă Iancovescu.

-A trebuit să vie apa la gât, pentru a ne pune această întrebare.

-Totuşi, ce propuneţi domnule general ? Iancovescu fusese subalternul lui Averescu, şi continua să-l trateze ca pe şef.

-De când s-au început tratativele între ruşi şi germani, analizez aceasstă problemă, şi am ajuns la trei soluţiuni :

--retragerea în Rusia.

--dezolvarea Armatei.

--tratativele cu inamicul.

-Trecând peste Prut, Armata nu va putea să subsiste nici 24 ore. Nimic nu e pregătit ! spuse generalul Iancovescu.

-Dezolvarea Armatei tot nu este o cale bună. Ce se va face cu această masă de oameni, părăsită fără mijloace de existenţă? Dar ce va fi cu familiile ofiţerilor? spuse Averescu.

-Da, rămâne a treia propunere a D-stră...

-A treia soluţiune este incontestabil necunoscutul, dar tocmai pentru aceea poate că este cea mai indicată. Adică ar trebui mai întâiu ştiut dacă şi ce se poate obţine prin tratative, este sau nu acceptabil şi apoi a hotărî asupra soluţiunei.

Dar este fapt cert că soluţiunea tratativelor înseamnă nimicirea lui Bratianu, cu o oră înainte, şi pentru el totul se reduce acum a-şi întârzia sfârşitul cât mai mult, cu nădejdea într-o minune.

18 noiembrie 1917.

Consfătuire la Palat sub preşedinţia Regelui. Au asistat Brătianu, generalii Berthelot, Averescu, Prezan, Iancovescu, Grigorescu.

Faţă de atitudinea ruşilor s-au pus 4 chestiuni.

Chestiunile au fost: care va fi situaţia Armatei române în următoarele presupuneri:

1. Armistiţiul este încheiat independent de Înaltul Comandament.

2. Armistiţiul este încheiat chiar de Înaltul Comandament.

3. Care ar fi măsurile militare de luat imediat, potrivit cu atitudinea impusă nouă?

4. În cazul retragerii trupelor ruse, care ar fi condiţiunile de stipulat, pentru efectuarea ei, şi care ar trebui să fie măsurile de luat în acest sens de trupele noastre?

Bratianu ceru cuvântul. Averescu observă ce palid era pe faţă.

-Este o datorie pentru noi să ne ţinem de angajamente, pentru ca să ieşim din războiu fără cea mai mică micşorare morală.

Se făcu linişte. Toţi stau îngânduraţi.

-Văd că nimeni n-are curajul să spună ceva contra Prim-ministrului. Eu vreau să pun chestiunea cu totul pe un alt teren.

-Ascultăm domnule general – dădu glas Regele şi parcă se mai înviorase puţin.

-Pentru aceasta trebuie să ştiu, care este scopul politic avut în vedere sau intenţiunile urmărite?

-Scopul politic este de a învinge duşmanul – răspunse Bratianu.

-Aceasta este o formulă generală, teoretică. În cazul nostru trebuie să concretizăm – răspunse Averescu.

Văzând că Bratianu se ţine mereu alături cu chestiunea şi voieşte ca alţii să intre în ea, Averescu îl întreabă:

-Ruşii încheie armistiţiu. Guvernul nostru are intenţiunea să încheie şi el armistiţiu, sau nu?

Bratianu a fost nevoit a spune, că, dacă situaţiunea militară îngăduie, guvernul nu vrea să încheie armistiţiul.

Situaţiunea militară de acum îngăduia, căci îi avea lângă el pe generalii Prezan şi Grigorescu, pe care el i-a făcut generali... Şi vor îndeplini orice poruncă a sa.

Iancovescu şi Averescu se uită unul la altul. Era tocmai ceea, ce a prezis eri Averescu. Bratianu a uitat de ţară, de popor. Vrea să iasă uscat din prostia pe care o făcuse cândva.

-Situaţia nu impune încheierea imediată a armistiţiului pentru noi, întrucât pe timpul cât va dura arministiţiul, trupele ruse vor păstra poziţiunile lor. Dar peurmă...

Regele sta îngrijorat. Nu-şi spuneau opinia camarazii lui Bratianu, Prezan şi Grigorescu, care ştiau să facă dintr-o acţiune de nimic o faptă eroică, şi să se laude în faţa Regelui !

-Cum trebuie să procedăm noi la moment ?- întreabă Regele.

-Dacă armistiţiul este încheiat de trupă, noi avem mâna liberă să facem ce voim.

-Dar dacă de Înaltul Comandament ?

-Noi suntem înglobaţi în Comanadmentul rus. M.S. Regele comandă trupele ruso-române şi este sub Comandamentul superior rus. Dacă acel Comandament încheie armistiţiul şi noi nu urmărim aceeaşi cale, este o ruptură cu ruşii, ruptură care trebue să o hotărască şi să o traducă în fapt, guvernul.

După mai multe discuţiuni s-a hotărât că deoarece guvernul nu are intenţiuni sub nici un cuvânt de a intra în tratative cu duşmanul, în caz că ruşii încheie armistiţiu, sub orice formă, noi păstrăm poziţiunile.Dacă suntem atacaţi, rezistăm.

Dacă se retrag ruşii, ne retragem şi noi până pe linia Bârladului cu aripile sprijinite pe Prut, cuptinzând şi Iaşul.

O impresie foartă proastă a lăsat cuvântarea generalului Berthelot, care a vorbit exclusiv de interesele aliaţilor, fără a se preocupa câtuşi de puţin de soarta românilor .

Vede în Rusia toate în roz, unde, după părerea lui, se va forma un stat ucrainean care va avea o Armată credincioasă pentru continuarea războiulu, iar o misiune franceză care a plecat din România, va lua în mâini transporturile pe căile ferate.

Era omul care la prima greutate, îşi pierdea cumpătul, pierdea simţul realităţii. Vorbea nişte aiureli.

21 noiembrie 1917.

Comandantul Corpului 24 rus a fost arestat de soldaţi.

Comandantul Armatei a IV rusă a fost arestat, în urmă însă pus în libertate !

Bietul general Ragoza ! Trebuia toată viaţa s-o sacrifice Armatei, ca peurmă să fie umilit de soldaţii săi !

La ora 24.30 Averescu primeşte informaţie că de la Moineşti ar fi pornit vreo 100 de căruţe şi câteva automobile cu soldaţi ruşi, care ar avea intenţiunea să vină la Bacău, să manifeste pentru pace şi contra Regelui.

Averescu a ordonat să se pună trupe la barieră pentru a se opri înaintarea trăsurilor, dacă vor veni.

La ora 5 dimineaţa primi o telegramă de la generalul Cerbaciov, prin care se ordona a se înceta ostişităţile, pentru că se va încheia armistiţiul. A spus că măsura este luată cu acordul guvernului român.

Averescu a pus la curent MCG şi totodată a ordonat să nu se ia nici o măsură, fără permisiunea sa ori a MCG.

Dimineaţă primi două telegrame, în care se spune să se înceteze ostilităţile, iar în a doua, că generalul Prezan este provizoriu însărcinat cu comanda Armatei.

22 noiembrie 1917.

Averescu fu invitat la Iaşi.

Mare Consiliu de miniştri şi 4 generali.

Se discută numirea delegaţilor, care vor merge să încheie armistiţiu.

-Misiunea delegaţiei este să încheie armistiţiul, pe aceleaşi baze ca şi Armata rusă, fără a se angaja câtuşi de puţin în vederea păcii, deoarece, în intenţiunile guvernului nu stă să încheie pacea, cu nici un preţ – spuse Bratianu.

- Nu voim să încheem pacea, iar pe de altă parte primim armistiţiul. Cum vine asta?

-Am vorbit cu generalul Cerbaciov pe această chestiune. Însă el a spus că trebuie să consulte pe superiori.

- Şi a consultat? – întrebă Regele.

-Da Majestate. Au răspuns că recunosc necesitatea în care se găseşte România de a se lipi la demersurile Rusiei.

-Din delegaţiune trebuie să facă parte un ofiţer de pe front – propune Averescu.

Propunerea n-a fost adoptată.

-În caz de retragere ce se face cu familiile ofiţerilor, cu formaţiunile sanitare, cu depozitele etc...- întrebă Averescu.

-Aceste chestiuni vor fi studiate, de aici înainte ! – răspunse Prezan. Alt răspuns de la acest general Averescu nu aştepta...

Consfătuirea s-a sfârşit şi Averescu a plecat cu impresiunea că acum, când ţara este în rostogolire spre fundul prăpastiei, nu se face decât a urma, cu acelaşi sistem nenorocit de până acum al subtililităţilor şi al arguţiilor.

Regele l-a invitat să ia dejunul la Palat.

După dejun, Averescu l-a rugat pe Rege să-l dezarcineze de Comandamentul Armatei a II-a, deoarece nu putea rămâne sub comanda lui Prezan.

-Domnule general, vă rog rămâneţi la postul D-stră. Faceţi această jertfă pentru mine.

-Atunci daţi-mi un concediu.

-Concediul D-stră poate fi interpretat de cineva ca o protestare din partea D-stră, şi va fi îndreptată tot împotriva D-stră.

-Majestate, sunt obişnuit cu interpretările calomnioase.

-Vă luaţi concediu, fără a se face formalităţi.

Averescu era bucuros că a fost înţeles de Rege.

„ Cei cu frânele ţării nu văd realitatea, orbiţi de povara greşelilor comise.

Am plecat din Iaşi cu inima plină de amărăciune, durere şi scârbă !” – notează Averescu.

30 noiembrie 1917.

La 27 noiembrie s-au întrunit la Brest-Litowsk delegaţiunile din partea Puterilor Centrale şi Aliaţi. Se hotărâse ca ostilităţile să fie suspendate pe tot frontul de la Marea Baltică până la Marea Neagră.

Averescu întruneşte la Bâlca pe Comandanţii de Corp de Armată, de Divizii şi de Brigăzi din toată Armata, precum şi câţiva din Comandanţii de Regiment.

S-a pus bazele „Societpţii Mărăşti” cu scopul de a perpetua amintirea victoriei de la Mărăşti.

Prima activitate a societăţii va fi îndreptată în sensul de a restaura satul Mărăşti şi de a ridica o criptă-monument în amintirea biruinţei noastre.

S-a vorbit despre spiritul trupelor. Impresia produsă de încheierea armistiţiului a fost peste tot cam aceeaşi. Un fel de indiferenţă, la început, şi apoi necaz. Îi privesc pe nemţi cu duşmănie şi nu sunt deloc înclinaţi a fraterniza cu ei.

Trupele nu sunt atinse de propaganda rusă, însă nu se poate garanta că cu timpul nu se va simţi efectele ei.

Cei mai mulţi din comandanţi cred că prelungirea armistiţiului poate să amorţească spiritul războinic al trupelor şi la reluarea ostilităţilor să nu mai prezinte soliditatea morală de azi, mai ales în cazul unei retrageri.

După masă sosi şi generalul Grigorescu, cu intenţia cum s-a exprimat el, să-l vadă ge Averescu.

El a mărturisit că tensiunea care a fost între ei în iulie şi august, se datoresc instigaţiunilor generalului Prezan şi soţiei sale.

Acum a avut o indicaţie de la Palat, pentru a se apropia de Averescu.

„Mă simt destul de solid pe picioarele mele – răspunse Averescu – şi nu poate nimeni să mă tragă de sfoară!”

Generalul Grigorescu promise că în viitor va fi, în orice împrejurare, alături de el.

S-au despărţit în comunitate de idei şi de sentimente.

*Însă la trădat la prima încercare, şi a mai avut iarăşi o purtare urâtă pe timpul guvernării lui Averescu, care nu cunoştea încă la acel moment starea lui mintală.

1 decembrie 1917.

Averescu a avut o convorbire lungă cu Cella Delavrancea, care vede clar că cei care duc destinele ţării sunt dezorientaţi. A spus că Regina a fost foarte amărâtăcă s-a trecut peste Averescu la Comandamentul Armatei.

Prinţul Carol i-a spus Reginei că aşa trebuia făcut, după regulile erarhiei !

Averescu dădu de înţeles, că tot ce se face în cercurile înalte îl lasă rece.

Dacă e vorba de erarhie, apoi el avea prioritate faţă de Prezan, căci întotdeauna a avut grad mai superior, iar pe Prezan Averescu l-a făcut general, când l-a numit comandant de Brigadă pe timpul când era ministru de război.

Regele Carol I nu voia să-l admită, însă Averescu a insistat.

„ Nu degeaba poporul l-a numit pe Regele Carol I şi cel Înţelept, pe care el, Averescu, nu l-a ascultat şi a insistat... Acum are un duşman care procedează mişeleşte...”- spuse Averescu.

3 decembrie 1917.

Prinţul Carol i-a adus de la Rege şi Regină lui Averescu ordinul „Regina Maria”. Au vorbit despre posibilul concediu a lui Averescu.

Seara a avut iarăşi o convorbire lungă cu Cella Delavrancea, care i-a comunicat că Regina Maria vede limpede lucrurile, dar este ceva care o împiedică să exercite asupra Regelui toată influienţa ce ar trebui.

7 decenbrie 1917.

Regele n-a preluat comanda Armatei. Comandantul Armatei a IV-a rusă, un locotenent-colonel bolşevic, a hotărât să retragă Armata de pe front.

Intenţiunea Comandantului este de a duce trupele sale împotriva Ucrainenilor, pe care guvernul bolşevic din Moscova îi consideră ca rebeli.

La ora 11 întrunire la Regină, unde au asistat Comandanţii de Armată plus generalul Arthur Văitoianu, Miniştrii Franţei, Angliei, Statelor Unite ale Americii, Italiei, câţiva medici, d-nii Balş, colonelul american Anderson.

Se discuta regularea distribuţiei ajutoarelor în natură, populaţiei nevoiaşe. Averescu a fost invitat de Rege şi Regină la dejun.

După masă a avut o audienţă lungă la Regină, care era foarte graţioasă cu el, ca în tinereţe... Spunea că suferă mult. L-a mirat când ea a dat de înţeles că cauza suferinţelor este el... Să mai fi rămas ceva din tinereţea lor zbuciumată...?

La ora 4, întrunire cu Consiliul de miniştri şi generalii: Averescu, Prezan, Iancovescu şi Grigorescu.

Prima întrebare era: pe cine să susţină Armata pentru restabilirea ordinei în Rusia: pe Leninişti ori pe Ucrainenei?

-Ce drept avem noi să ne amestecăm în treburile interne ale Rusiei ? întrebă Averescu.

-Ajutând pe Ucraineni, noi servim cauzei aliaţilor, care recunosc Ucraina – răspunse Bratianu.

-Noi l-am mai recunoscut şi pe guvernul provizoriu, condus de Kerenski. Unde este acum? – răspunse Averescu.

Chestiunea a fost lăsată să se discute mai peurmă.

În noaptea trecută, generalul Prezan, invitat de generalul Cerbaciov şi, cu consimţământul guvernului nostru, hotărâse a trimite trupe de ale noastre pentru ca să atace şi să dezarmeze pe maximaliştii care erau la Socola. A intervenit la tmp generalul Iancovescu, informat de serviciul secret de informaţie a Armatei, întemeiat de generalii Averescu şi Văitoianu, şi a oprit acest pas imprudent.

Generalul Iancovescu a salvat ţara de o mare nenorocire, care vru s-o înfăptuiască generalul Prezan şi guvernul lui Bratianu. Contra noastră se revoltau toate Armatele ruseşti, ce erau dislocate pe teritoriul României, mai bine zis ce mai rămase din România. În ajutor puteau sosi unităţi mari, aflate în Basarabia şi în Bucovina de Nord. Ce era să fie cu Iaşul, dacă scăpau în el hoardele barbare ale bolşevicilor ruşi?

-Ce măsuri trebuiesc luate pentru împiedicarea devastărilor produse de trupele ruseşti care se retrag din România?- puse întrebarea Bratianu.

Generalul Grigorescu ca întotdeauna, pentru a arăta devotamentul său faţă de Bratianu, spuse că ruşii nu se vor retrage, că toate sunt zvonuri, şi că trebuie să fim credincioşi aliaţilor, luptând până la ultima picătură de sânge.

-Tot ce spune generalul Grigorescu sunt fraze fără temei. Realitatea este că nu avem subsistenţe şi acestea nu se pot înlocui cu optimismul – spuse generalul Iancovescu.

Generalul Grigorescu începu să spună cât de mare erou este el cu optimismul său.

Uimire din toate părţile: de unde s-a mai luat încă un erou ?

-Trupele ruseşti ce se află pe poziţii, în starea actuală, nu mai sunt un element de luptă, ci de propagandă bolşevică – spuse Averescu, susţinut de majoritatea covârşitoare, care ştiau că generalul Averescu este un general de front, şi ştia ce vorbeşte.

La ora 6 consfătuire la Palat. Aceeaşi chestiune.

Bratianu face o expunere foarte încurcată. Generalul Prtezan dă nişte lămuriri şi mai încurcate.

După multe discursuri s-a hotărât a se face o nouă întrunire, la care să ia parte şi generalul Berthelot.

-Nu înţeleg ce rol ar avea generalul Berthelot în hotărârea noastră, care devine mai mult politică, decât militară – întrebă Averescu.

Bratianu a dat nişte explicaţiuni încurcate.

Averescu ceru audienţă la Rege, unde îi aminti de concediu. Regele a mai cerut timp.

8 decembrie 1917.

Averescu înaintează un raport prin care cere sau un concediu de boală pe o lună, sau să fie numit un alt general în locul său.

A primit o telegramă că este chemat la Iaşi pe câteva zile. Răspunse că este bolnav.

Altă telegramă: dacă nu este foarte grav, trebuie să vină, căci prezenţa d-lui este necesară.

N-a plecat. De ce necesitate poate fi un om umilit şi maltratat fără cruţare de la începutul războiului şi până acum ? Şi apoi cel puţin de s-ar ţinea seama de cele spuse ! Aşa, un simplu figurant cu răspundere şi fără înrăurire.

12 decembrie 1917.

„Ce eroare ! S-au apucat să se amestece în certurile ruşilor. S-ar fi arestat şi dezarmat un grup de maximalişti la Socola !

Vom plăti scump, în viitor, acest pas nesocotit !...” – notează Averescu.

Iarăşi telegramă de la Iaşi cu invitaţia de a veni ! Trimise încolo pe colonelul Ressel, pentru ca să insiste să fie rezolvată chestiunea generalului.

Intră pe la el acasă Cella Delavrancea. Mergea spre Iaşi. Ea şi-a expus părerea despre fenomenul Averescu în viaţa politică şi militară a României: teama ce inspiră Averescu în guvernanţi ca o personalitate extraordinară !

Convorbirea cu Prinţul a fost absolut banală.

A venit generalul Paul Anghelescu, care i-a spus lui Averescu că este indignat de ceea ce fac francezii, că toată chestiunea cu Ucraina este o nebunie.

17 decembrie 1917.

Averescu notează „ A fost generalul Iancovescu. Este statornic în părerile sale. După convingerea sa, ceea ce se face în guvern este o nebunie şi că cel mai înţelept lucru ar fi să luăm contact cu Puterile Centrale, pentru a şti care sunt condiţiunile lor.

Din informaţiunile sale (S.S.I.A.R), pare că Germania este dispusă a ne face toate avantajele posibile.”

21 decembrie 1917.

Averescu acceptă să vină la Iaşi. A fost întâmpinat cu automobilul regal la gară.

Consfătuire politico-militară: Regele, Averescu, Brătianu, generalii Văitoianu, Prezan, Grigorescu, Iancovescu.

-Ştirile despre constituirea Ucrainei şi a Armatei sale nu sunt edificatoare. Pe de altă parte atitudinea ruşulor, în urma amestecului nostru armat în luptele lor, a devenit ostilă nouă – spuse Bratianu.

-De această atitudine a ruşilor, ca urmare a amestecului nostru în lupta lor internă, eu v-am preîntâmpinat – spuse Averescu – credcă vinovatul trebuie pedepsit.

Se făcu o tăcere adâncă, căci vinovatul era generalul Prezan, favoritul Regelui şi a Prinţului. Aşa ceva să spună nu îndrăzni încă nimeni.

Situaţia a fost salvată de Bratianu.

-Vreau ca militarii să-şi pună avizul asupra temeiului, ce se poate pune milităreşte pe Ucraina?

Toţi au fost de părere că nici unul.

-Cer avizul D-stră asupra timpului cât ar mai putea să se ţină o ficţiune de front în Moldova ? – întrebă Bratianu.

-În jur de două luni – spuse generalul Grigorescu.

-Dacă nu se încheie pace, mai bine zis nu se face nimic pentru aceasta, apoi nu mai mult de o lună – îşi dă părerea Averescu.

-Generalul Prezan insistă că trebuie să ne retragem în Basarabia – spuse Bratianu.

Generalii Iancovescu şi Averescu au fost pentru imposibilitatea şi pericolul acestei operaţiuni. Ceilalţi n-au avut opinii bine lămurite.

Dispoziţiunea de a dezarma unităţile constituite, întrebuinţând chiar focul, este datorită generalului Prezan. Bratianu a fost surprins şi nemulţumit. Ordinul nu prevedea deschiderea focului, însă Prezan a ordonat.

Acum voia să fugă de mânia lui Bratianu, şi începu să spună că în ordin nu era stipulat acest lucru. Averescu chiar şi a citit câteva rânduri din ordin. Spre surprinderea lui el a fost susţinut de generalul Grigorescu.

După masă Averescu a avut o lungă convorbire cu Regele despre politică, despre Armată. Regele i-a spus confidenţial că ar putea avea nevoie de serviciul lui în afară de Armată.

22 decembrie 1917.

La pra 3 audienţă la Regină.

Pentru prima oară au examinat chestiunea unei eventuale păci. Regina a pus foarte net chestiunea dinastiei.

Averescu răspunse că anume păstrarea dinastiei poate fi o dificultate serioasă, dar crede că va putea fi înlăturată.

Regina crede că dacă se pune chestiunea dinastiei, ar trebui adoptată o soluţiune, care să dea dreptul Regelui să revendice mai târziu tronul.

Vrea pace, dar este torturată de ideia, de a reintra în Bucutreşti, în mijlocul acelor care au fost contra războiului, şi care vor avea aerul de triumfător.

La ora 6 a avut o convorbire de 2 ore cu ministrul Franţei.

Averescu izbuti să-l convingă pe ministru că în Rusia orice măsură militară este de domeniul fanteziei. Ministrul totuşi crede că România poate mai rezista puţin, căci germanii iarna nu luptă şi că au retras artileria grea de pe poziţii.

În timpul iernii şi rezistenţei s-at putea duce tratative separate de pace cu Turcia şi Bulgaria.

-Pentru pacea cu Bulgaria, ar trebui să cedaţi Cadrilaterul – spuse ministrul.

-Bulgaria n-a intrat în război pentru Cadrilater, nici chiar pentru Dobrogea, ci pentru Macedonia.

Ministrul rămase surprins de această noutate.

-Dacă veţi fi puşi în imposibilitate de a mai lupta, s-ar putea încheia o pace nelegală, pentru ca la încheierea păcii generale să vă puteţi valora drepturile voastre – spuse el.

Aceste cuvinte l-au mirat pe Averescu.

-De ce nu-i spuneţi aceasta M.S. Regelui?

-Vă spun D-stră, căci tot ce vă spun e neoficial...

Averescu înţelese că Regelui va trebui să-i spună el.

Seara a fost invitat la doamna Cantacuzino. Era şi Regina, cu care Averescu s-a reţinut foarte mult. La urmă i-a relatat cele vorbite de ministru Franţei.

Regina i-a povestit foarte mult din trecutul ei. Copilăria, primii ani ai măritişului, Regele Carol I, Regina Elisabeta. Dacă dorea , putea azi fi Regina Marii Britanii. Totul depindea de voinţa ei... însă ea la ales pe Ferdinand...

23 decembrie 1017.

Averescu a fost invitat la ora 12 la Palat. A mai constatat odată, că Regele este victima şi prizonierul celor care îl înconjoară.

Când face un pas greşit, nu găseşte în jurul său piedici, iar pornirile bune sunt exploatate pentru a duce la rezultate dăunătoare.

După masă veni la el generalul Iancovescu, care îşi spuse părerea că se accentuiază tot mai mult indicile, că în condiţiile de pace ale germanilor ar fi eliminarea dinastiei.

Averescu notează:” Mă întreb ce atitudine va trebui să aibă acela care va fi însărcinat cu tratativele de pace, de către Regele însuşi.

Urâtă dilemă.

Totul va sta în mâna Regelui. Lui singur îi va reveni dreptul şi datoria de a hotărî.”

Seara, lungă convorbire cu Mihai Cantacuzino, de la ora 21 până la 1 noaptea. Aceiaşi părere: sacrificii până la extremă, ca să nu stricăm prietenia cu aliaţii.

Era dureros să vadă, că chiar oameni de stat români cred că a fi ceva moral şi nerevoltător, că dacă nu am face şi ultimul sacrificiu, care nu aducea nici un folos aliaţilor, vom pierde drepturile câştigate prin sacrificiile anterioare. Nu este asta o adevărată prostie !

Liderii vieţii politice aveau păreri diferite: Carp era pentru schimbarea dinastiei, Stere pentru republică, Marghiloman pentru menţinerea dinastiei, dar la nevoie cu sacrificarea Regelui.

24 decembrie 1917.

„ Audienţă la Rege. Mi-a acordat concediu !

În cursul audienţei mi-a spus că nu a fost niciodată neîncrezător în mine, dar că a avut impresia că nu spun ce gândesc !

Aici deci este originea legendei !

Asta eu, care întotdeauna am avut şi am expus părerea mea ?

Am plecat spre Bacău.

Mâine este Crăciunul: fără pom !”- notează Averescu.

31 decembrie 1917.

Urările de Anul Nou, făcute trupelor Armatei a II-a.

Iubiţi ostaşi ai Armatei a II-a !

Intrăm în anul 1918 sub un cer posomorât. Împrăjurările au adunat nori groşi peste capetele noastre şi nu putem şti ce va scăpăra, din ei, dintr-un minut într-altul, asupra ţărişoarei noastre scumpe.

Faptele măreţe săvârşite însă de voi, în cursul anului ce am trăit, sunt o garanţie sigură că orice ne aşteaptă în viitor, Armata a II-a, prin solidaritatea ei neîntrecută şi prin spiritul ei de sacrificiu mai presus de orice laudă, va şti a se menţine necontenit la înălţimea gloriosului ei trecut din acest războiu.

De la prima împuşcătură, santinelă neclintită în faţa duşmanului, după o retragere din cele mai grele, cum puţine cunoaşte istoria războaelor, de îndată ce flancurile voastre nu au mai fost descoperite, v-aţi oprit în faţa duşmanului: hotărâţi, cu fruntea sus şi braţul vânjos.

Deşi istoviţi de oboseală, deşi bântuiţi de boale, deşi lipsiţi de cele trebuincioase, nu v-aţi mişcat o palmă din loc şi toate sforţările duşmanului au fost zădarnice. S-au izbit de liniile voastre ca de o adevărată stâncă.

Cu baioneta necontenit spre pieptul duşmanului şi în bătaia neîntreruptă a tunurilor lui, aţi început, călăuziţi de Comandanţii voştri şi numai de ei, de Comandanţii voştri tot atât de scumpi vouă ca şi mie, să vă refaceţi şi în capăt, în trei luni aţi putut spune : „suntem gata, mai tari şi mai încrezători în izbândă ca oricând, aşteptăm numai semnalul pentru a rostogoli orice din calea noastră”.

... O Armată cu un astfel de trecut, nu se mai poate arăta altfel !

Mândru peste seamă de a vă fi fost în frunte, închinându-mă cu recunoştinţă, ca tot ce este român, înaintea voastră, şi încrezător pe deplin în stătornicia, credinţa şi solidaritatea voastră în viitor, vă urez cu neţărmurită iubire vouă şi la ai voştri: sănătate, zicându-vă din adâncul inimii:

La mulşi ani, sub un cer senin !

General Averescu.

1 9 1 8.

1 ianuarie 1918.

„ Am primit o foarte frumoasă telegramă de la Bratianu, ca răspuns la o telegramă de a mea, în careîi spuneam că cea mai bună urare ce-i pot face este să ne ajute Dumnezeu să ieşim cu bine din greaua încercare prin care trecem”- notează Averescu.

3 ianuarie 1918.

Întrunire la Bratianu: generalii Averescu, Iancovescu, Berthelot, Văitoianu, Grigorescu, Prezan.

Bratianu a deschis consfătuirea cu întrebarea:

-Trebuie, sau nu trebuie să trimitem trupe în Basarabia pentru a păzi depozitele de acolo şi căile ferate ?

Tăcere destul de lungă. Nimeni din cei prezenţi nu era cunoscut ce vor discuta. Tăcerea o curmă generalul Averescu.

-Cred că în Basarabia se poate duce o Divizie, să zicem de vânători.

-Mai este altceva la mijloc – luă din nou cuvântul Bratianu – trebuie de avut în vedere, că după plecarea ruşilor, trupele noastre vor trebui să ocupe întreg frontul de la Galaţi la Noua Suliţă.

-Când am propus o Divizie, am luat în vedere acesr lucru, care, după părerea mea nu are nici o importanţă. Totuna n-avem forţe destule pentru a ţine astfel de front – răspunse Averescu.

Cu el au fost de acord generalii Văitoianu şi Iancovescu. Grigorescu s-a abţinut. Berthelot şi Prezan au început să vorbească că noi

putem opune o rezistenţă serioasă chiar şi cu o astfel de dispersare a forţelor. Şi inamicul este dezorganizat, spuneau ei. Iar pentru a aduce forţe noi, trebuie un timp îndelungat.

-Pentru a transporta 12 Divizii de pe frontul oriental va trebui nu mai puţin de două luni - răspunse Averescu – transportul unei Divizii cere cel puţin 15 zile.

Averescu îi dădu generalului Berthelot întrebări care deţineau de domeniul transportului şi organizarea trupelor. Nici un răspuns clar. Averescu ramase uimit de cunoştinţele proaste ce le avea generalul Berthelot în domeniul organizării şi transportării trupelor.

Şi acest om era responsabil pe organizarea şi deplasarea trupelor noastre ? Iată de unde vine organizarea proastă a Armatei române !

Francezii au vrut să-l ia Comandant de Corp, dar în ultimul moment s-au răzgândit. Ce nenoroc a avut România !

-Apărarea frontului nostru cu forţe puţine, ar aduce la o dispunere în cordon – spuse Averescu.

-Trebuie numai o linie de supraveghere şi în spate rezerve eşalonate în adâncime – spuse Berthelot.

-Aţi pierdut din vedere configuraţia geografică a ţării ce ne-a mai rămas. Nu avem adâncime proporţionalăcu extensiunea frontului, nici reţeaua de comunicaţiuni nu este de natură a favoriza o astfel de manevră.

-Avem date precise că germanii nu vor mai ataca pe acest front.

-Tot voi aţi spus din sursele voastre de încredere, că germanii vor ataca prin Bucovina sau pe la Galaţi, şi tocmai atunci ei pregăteau atacul contra Italiei, fără ca voi să ştiţi de el – răspunse Averescu.

Berthelot răspunse că ce a fost a fost.

-Trupele noastre nu sunt în stare să execute mişcări repezi – continuie Averescu – din cauza stării căilor şi a încălţămintei.

Aici Berthelot parcă a exploadat:

-Sunt 600 000 de bocanci la Nicolaev şi voi vă văitaţi că nu aveţi încălţăminte ? strigă el la Bratianu – vrei să ţi le aducem tocmai în casă ? continuie să ţipe el.

În furia lui, de data aceasta îndreptăţită, căci Bratianu n-a organizat transportarea încălţămintei în România, el a aruncat nişte hârtii pe masă, strigând „sunteţi nişte leneşi !”

Luă cuvântul generalul Grigorescu:

-Noi am convenit odată că trebuie să ne ţinem cuvântul faţă de aliaţi şi este de mirat cum generalii Averescu şi Iancovescu mai fac obiecţiuni.

-Niciodată n-am fost întrebat asupra părţii politice a situaţiunii noastre. Am fost întrebat numai prin aspect militar. Întotdeauna întrebam vederile politice ale guvernului, şi numai atunci am arătat întru cât acţiunea militară este sau nu posibilă.

În cursul şedinţei a sosit o telegramă de la Petrograd, prin care se pune guvernului român un ultimatum:

Pentru că a arestat revoluţionari (militari) ruşi şi că a dezarmat trupe.

Se cerea a se pune în libertate cei arestaţi, a se pedepsi cei care au făcut arestări, şi dacă nu se va răspunde în 24 de ore, se vor lua măsuri militare contra României.

Iată la ce a adus prostia generalului Prezan ! Puţini duşmani avem, ne mai lipseau numai ruşii ca duşmani !

Bratianu a păspuns pe loc, că ruţii nu sunt informaţi corect, că a fost o operaţiune de poliţie, pentru garantarea siguranţei şi bunurilor populaţiunii.

4 ianuarie 1918.

Invitat la dejun la Bratianu, unde a găsit Consiliul de miniştri, care îl invită să ia şi el parte.

Întrebat de deputaţi, a repetat tot ce a spus ieri. Propunerea lui Averescu a fost primită unanim, ce nu s-a mai întâmplat demult la Consiliu. Păreri au fost spuse şi de alt gen, însă s-a votat unanim.

S-a hotărât de a trimite trupe aşa cum a propus generalul Averescu, căci era clar că o rezistenţă serioasă nu se poate organiza.

La masă asista şi d-na Bratianu, care ştia că Averescu cunoaşte foarte bine Rusia. Vorbise despre revoluţia din Rusia, mentalitate, psihologie, Tolstoi, Korolenko, etc...

Cu Bratianu a vorbit mai mult. El are impresia că germanii vor primi pacea fără a separa dinastia de ţară şi cu integritatea teritoriului, exceptând Cadrilaterul. Şi nu trebuie grăbit pentru a obţine consimţământul aliaţilor.

Averescu răspunse că nu trebuie nici prea întârziat, pentru a nu ne da cu totul pe mâna duşmanului.

19 ianuarie 1918.

„Am întrunit comitetul de patronaj al coloniilor de copii.

Am pus bazele organizaţiunii, Cred că va prinde. Am văzut pe toţi animaţi de foarte multă bunăvoinţă.”- notează Averescu în această zi.

20 ianuarie 1918.

Conferinţă la Iaşi: Regele, Bratianu, Take Ionescu, generalii Averescu, Berthelot, Iancovescu, Prezan, Grigorescu.

Din cauza mişcărilor noastre de trupe, Mareşalul Makenzen a trimis un mesaj în care arată că s-a derogat de la două articole din armistiţiu şi cere explicaţiuni.

Bratianu crede că este un bluff. Ori poate o ameninţare?

-Nu domnule Bratianu – spuse Averescu – este numai dorinţa de a regulamenta o nouă situaţiune, creiată prin mişcările trupelor noastre.

-Explicaţi ce aţi avut în vedere – spuse Take Ionescu.

-Dacă germanii ar avea cea mai mică intenţiune să ne atace, pot să o facă oricând, prin simpla denunţare a armistiţiului, fără nici o explicaţiune. Ar fi putut, pentru ca să arăte că au fost siliţi la aceasta, să denunţe armistiţiul în ziua în care s-au început mişcările noastre.

Este mai degrabă de presupus că pentru motive politice ori militare, nu au interesul ca să atace, dar nu pot să lase, în acelaşi timp, să se producă schimbări în faţa frontului fără să ceară explicaţiuni.

-Dar dacă ne vor ataca, ce măsuri militare ar trebui să luăm ? – întrebă Regele, care până acum nu scoase nici o vorbă.

-În Germania sunt serioase tulburări în favoarea păcii. Guvernul posibil să recurgă la o energică acţiune militară, sau să ia faţă de aliaţi o atitudine mai conciliantă.

Această hotărâre s-ar putea produce în două săptămâni şi ar fi important pentru noisă ţinem frontul până atunci. Ce dispoziţiuni militare ar fi de luat ?

-Ameninţarea este numai de la Nord – spuse generalul Berthelot.

-Susţin cu totul părerea generalului Berthelot – spuse Prezan – ar fi necesară gruparea a trei Divizii de nouă formaţiune, dar ele vor fi gata peste trei săptămâni. Când le vom avea vom fi în stare să facem faţă duşmanului.

-Dacă am presupune că prin miracol în cursul acestei nopţi am putea distribui forţele noastre în modul cel mai judicios posibil, încă nu vom fi în stare să rezistăm unui atac serios – spuse Averescu.

-Cum explicaţi cele spuse – întreabă Take Ionescu.

-Simplu. Este admisibil ca Mareşalul Makenzen să se îmbarce într-o întreprindere, înainte de a fi în măsură să o ducă în mod sigur până la bun sfârşit.

S-a convenit la aceea, ce propuse generalul Averescu. Se va lua contact cu Mareşalul Makenzen, pentru a vedea care este scopul mesajului său.

„Ieri am scris D-lui profesor Xenopol, care a luat iniţiativa să ofere o sabie de onoare generalului Grigorescu. În urma unei scrisori a acestuia, a hotărât să-mi dea şi mie o asemenea sabie.

Ce e cu gestul acesta a generalului Grigorescu ? Simte că nu e destoinic ? Ori e o capcană bine gândită de „prietenii” mei de la Curte ?

L-am rugat să-mi spună dacă hotărârea porneşte din iniţiativa personală, sau este o delegaţie, şi în acest caz de la cine o are ”- notează Averescu.

25 ianuarie 1918.

Din nou dejun la Bratianu, unde el a spus că s-a primit un ultimatum de la inamic, prin care se cere în termen de 4 zile să se dea lămuriri asupra mişcărilor de trupe.

Bratianu are 3 soluţiuni: reluarea ostilităţilor, începerea tratativelor de pace sau tergiversarea.

Prima soluţie nici nu se discută. A doua trebuie s-o respingă, deoarece, el care a început războiul, nu poate să facă şi pacea.

Singura soluţie de adoptat pentru actualul guvern este a treia. Crede că nu se va izbuti, căci se vor opune conservatorii.

La plecare, Bratianu se adresează către Averescu:

-Domnule general, vă rog să vă reţineţi la Iaşi şi pe ziua de mâine, căci nu se ştie ce întorsătură vor lua lucrurile.

26 ianuarie 1918.

Guvernul a demisionat din cauză că nu a fost acord asupra hotărârei, ce trebuia luată.

Averescu primi chiar la Bratianu în casă comunicarea mareşalului Curţii că va fi primit de Rege. Bratianu a promis că-şi va da tot concursul, fără să ceară să se amestece în hotărârile guvernului, care este răspunzător de actele sale.

Regele l-a înputernicit să formeze un guvern nou.

Averescu întocmi o listă, pe care a prezentat-o Regelui, care a întrodus în listă pe Manolescu, Preşedintele Curţii de Casaţie şi Garoflid, Inspector agricol.

Manolescu a refuzat să intre în guvern, căci simpatiile lui sunt pentru Franţa... Averescu notează „ Şi aceasta poate fi un aspect al patriotismului, dar pe care eu nu-l înţeleg.

A judeca interesele ţării, în momente cu adevăr tragice, după simpatiile şi legăturile personale, este ceva care trece peste marginele priceperii mele.”

27 ianuarie 1918.

Averescu trimite o notă adversarului, arătând că a survenit schimbare de guvern şi că nu se poate da încă rezultatul cerut.

S-a acordat o prelungire de 48 de ore, dar Mareşalul Makenzen speră că în noul guvern nu vor fi membri din cel vechi.

28 ianuarie 1918.

Averescu se întoarce la Bacău să-şi ia lucrurile. Mişu Săulescu şi Garoflid nu mai voiesc să intre în guvern, pentru că-i deconsiliază amici politici şi pentru consideraţiuni personale.

Marii patrioţi !

Ştirea venirii lui Averescu în fruntea guvernului au umplut de bucurie pe ofiţeri şi soldaţi, toată Armata activă.

29 ianuarie 1918.

„ Am depus jurământul. Regele a ţinut o mică cuvâtare. Am putut lua la Finanţe pe Fotin Enescu, aproape cu sila, numai după rugămintea mea şi a Regelui.

Am avut un consilui de miniştri după amiază, iar seara consiliul a fost prezidat de Rege.

Politica guvernului a fi de a începe negocierele de pace, dar desigur nu pacea cu orice preţ”- notează Averescu în această zi.

30 ianuarie 1918.

Au plecat la Bucureşti domnii: Papiniu, colonel Ressel, maiorul Mitilineu. Papiniu are însărcinarea de a comunica vederile guvernului, în ceea ce priveşte pacea şi a cere o prelungire a armistiţiului de cel puţin 20 zile, pentru a ne complecta guvernul.

Colonelul Ressel avea însărcinarea de a transmite Mareşalului Makenzen dorinţa lui Averescu de a avea o întrevedere personală cu el.

Maiorul Mitiliniu avea însărcinarea de a lua contact cu oamenii noştri politici din Bucureşti, în special cu Marghiloman, pentru a vedea, dacă nu poate să ştie de la ei, cam pe ce baze s-ar îndruma negocierile de pace.

ORDIN de ZI № 6956 din 31 ianuarie 1918.

Iubiţi Ostaşi ai Armatei Române,

Chemat de M.S. Regele la cârma trebilor ţării, sunt nevoit a părăsi comanda Armatei a II-a.

Înainte de a mă despărţi de voi, vin să vă arăt încă odată din adâncul sufletului mulţumirile şi recunoştinţa mea nemărginită, pentru statornicia şi devotamentul cu care aţi stat la sfânta voastră datorie, în mijlocul celor mai mari greutăţi.

Doresc să mai ştiţi totdeodată că iubirea ce mi-aţi arătat necontenit şi de care mi-aţi dat atâtea dovezi, a găsit necurmat un răsunet călduros în inima mea.

Mă despart de aceea de voi, scumpii mei tovarăşi de luptă, prin legăturile de comandament, căci cu gândul şi cu sufletul voiu continua a fi în mijlocul vostru şi vă voiu urmări pretutindeni cu mândrie, cu dragoste şi plină încredere în virtuţiile voastre ostăşeşti şi româneşti.

Sunt convins că atât cât ţara va avea nevoie de braţul vostru, fiecare mişcare a voastră va fi un act de bravură, oricare ar fi jertfele ce vi s-ar cere.

Să mai ştiţi în sfârşit că una din grijile mele de căpetenie de aci înainte, va fi ca răsplata virtuţilor şi jertfelor voastre să fie înfăptuită, aşa cum s-a hotărât şi cum va fost chezăşuit prin viul grai al M.S. Regelui.

General Averescu.

1 februarie 1918.

Averescu s-a dus la Cameră, unde a exspus planul de guvernare, cerând sprijinul Parlamentului.

A avut o primire cîlduroasă, a fost aplaudat.

Bratianu a declarat că va sprijini guvernul, cerând să fie ţinut la curent cu mersul evenimentelor.

Cuza şi Trancu au atacat violent fostul guvern, spunând cuvinte de laudă către noul guvern şi personal lui Averescu.

Situaţiunea lui Bratianu era din cele mai penibile.

2 februarie 1918.

S-au întors delegaţii de la Bucureşti.

D-l Papiniu a constatat o mare satisfacţiune la mareşalul Makenzen, când i-a spus că noul guvern este hotărât de a păşi pe calea negocierilor. Însă n-a vrut să prelungească armistiţiul.

După multe discuţiuni, s-a convenit că până la data de 7 să se comunice numele delegaţilor români pentru negocieri, iar în ziua de 9 februarie să aibă loc prima întâlnire a delegaţilor.

Mitilineu n-a putut aduce nici un rezultat.

Colonelul Ressel spuse că Mareşalul Makenzen are marea plăcere ca să se întâlnească cu Averescu, dar nu crede că vor putea fi schimbate condiţiunile.

Delegaţii au avut contact cu oamenii politici din teritoriul ocupat: Carp, Lupu, Neniţescu, Beldiman, Virgil arion. Toţi hotărâţi pentru îndepărtarea Regelui.

Averescu a trimis pe Crăiniceanu cu o telegramă prin care cere lui Makenzen întâlnirea.

4 februarie 1918.

„Mi-am luat rămas bun de la ofiţerii Armatei a II-a Colonelul de Roince mi-a adresat câteva cuvinte din cele mai cordiale, la care i-am răspuns foarte călduros” – notează Averescu.

5 februarie 1918.

Ziua de întâlnire cu Mareşalul Makenzen. La linia de departajare româno-germană a fost întâmpinat de căpitanul de cavalerie Scholtz, ataşat pe lângă Averescu şi au plecat la Focşani, la Statul Major al Corpului I, unde au luat dejunul cu Şeful de stat major colonelul Krenrab.

La 12.15 a plecat cu trenul spre Buftea, într-un vagon din parcul imperial.

A fost primit la Buftea de Makenzen, care i-a eşit la scară înainte. A fost condus la apartamentul ce ia fost destinat, unde au avut o lungă convorbire cu Makenzen.

Cu Makenzen se cunoşteau încă când Averescu era maior şi ataşat militar al României la Berlin. Cu generalul Makenzen stau ore întregi şi discutau temele militare, strategia şi tactica de luptă contemporană, ce este nou în lume în această direcţie.

Averescu i-a spus că dorinţa lui este să ştie pe ce baze se vor face negocierele.

-Chestiunea dinastiei este de ordin privat, şi nu va intra deci în tratativele de pace – spuse Averescu.

-Bine. Armata va fi respectată cu toate onorurile, că vom putea ţine mobilizată şi întrebuinţa în Basarabia împotriva bolşevicilor.

-Adică contra Rusiei?

-Rusia şi bolşevicii sunt lucruri diferite. O să înţelegeţi peurmă. Acum o să putem coopera într-o eventuală întreprindere în Rusia.

Ce avuse în vedere Mareşalul german Averescu nu înţelese.

-Se vor trebui cesiuni teritoriale.

-Ce anume?

-O să cedaţi Dobrogea, însă cu acces la mare.

-Nu este prea mult. Dobrogea nici odată n-a fost a Bulgariei. Ea a fost teritoriul Imperiului Bizantin, apoi a Imperiului Otoman.

-Dar România ce are cu acest teritoriu ?

-Este răsplata pentru sângele vărsat de români pentru eliberarea Bulgariei în 1877-1878. Teritoriul turcesc a trecut la biruitori.

-Cred totuşi că s-ar putea ajunge la o înţelegere, ca să cedaţi numai Cadrilaterul şi o făşie locuită de bulgari până la linia Mangalia-Adam Klissi.

-Veţi face aceasta pentru România ?- întrebă mirat Averescu.

-Voi vorbi cu Kaizerul. El vă stimează. Bulgarilor va fi destul ceea ce am spus eu.

-Când o să aveţi întrevedere cu Kaizerul, transmiteţii cele mai călduroase urări din partea poporului român.

-Nu încurcaţi România cu dumneata. Dacă era altul nu primea nimic. Ba dimpotrivă, vă mai rupeam o bucată din Oltenia, pe care o cere Austria. Însă nu va primi nimic.

Au vorbit despre politica Puterilor Centrale, a Antantei, care rămase fără principalul ei sprijin, Rusia. Nu degeaba Kaizerul încă în 1916 le-a dat la bolşevici, şi anume lui Lenin, 400 000 000 mărci aur. Rusia este scoasă definitiv din război. Lenin ca răsplată pentru milioanele luate, a dat voie ca Germania să ocupe pe un termin de un an teritoriul rus până la râul Volga, şi să cedeze Flota Militară Maritimă din Marea Neagră.

-Vă promit tot sprijinul meu, însă vă mai repet odată, susţinerea va avea un caracter privat. Şi prima chestiune este cea a dinastiei.

-La ce vă referiţi ?

-Vă spun confidenţial, că schimbarea dinastiei este hotărâtă, lucru la care au convenit şi fruntaşii voştri din Bucureşti.

-Pentru mine acest punct este cel mai greu, deoarece am primit mandatul de Şef de guvern de la actualul Rege. Şi nu pot sub nici un cuvânt conveni la decapitarea Suveranului meu.

-Situaţiunea nu este plăcută, însă Împăratul este fixat asupra acestui punct.

-În cazul acesta voi merge personal şi imediat la Berlin. Vă rog să-mi solicitaţi o audienţă la Kaizer.

-La miezul nopţii voi da raportul zilnic Împăratului. O să profit de această ocazie şi-i voi transmite cererea D-stră.

La conferinţa cu generalul Hell, Şeful de Stat Major a lui Makenzen, a unui secretar de legaţiune şi a unui căpitan de Stat Major, a sistat şi Mareşalul Makenzen. Însă el nu s-a amestecat în convorbire. Conferinţa a luat un caracter oficial. Generalul Hell cere să fie admise condiţiunile preliminare pentru începerea tratativelor de pace.

-Cererile formulate de D-stă sunt neadmisibile. Nu m-aţi orientat asupra bazelor pe care se vor face tratativele de pace. Nu pot lua nici un angajament, până nu mă consult cu miniştrii mei.

În timpul mesei Averescu sta la dreapta lui Makenzen, care reveni în şoaptă la chestiunea cu dinastia.

-Faceţi rău că nu profitaţi să scăpaţi de această dinastie, căci toţi cei din Bucureşti afirmă că este o pacoste pe ţară.

-Aceasta este părerea lor. Dar am şi eu părerea mea şi nu mi-o schimb. În locul meu ce aţi face ?

Makenzen tăcu un timp, apoi răspunse:

-Poate că aveţi dreptate. Voi vorbi chiar în noaptea aceasta cu Împăratul. Poate îl conving să-şi schimbe părerea. Prăpăditul cela de Ferdinand a ştiut pe cine să trimită la tratative. Şi aici a profitat de înţelepciunea tatălui său, Carol I, care a trimis un maior ca ataşat militar într-o ţară ca Germania. Însă să mai ştiţi, că la prima ocazie, dacă rămâne Rege, o să vă trădeze.

După cum ştiţi, Kaizerul vă stimează şi vă apreciază ca pe un german...

„După masă iarăşi tratative. Generalul Hell crede că în chestiunea Dobrogei s-ar putea ajunge la soluţiunea de a o lăsa deschisă, până la pacea generală. Este de părere că asupra trecătorilor în munţi nu trebuie să fim prea îngrijoraţi.

Fiind un mare agrarian, el crede că dacă am fi bine călăuziţi, în 5 ani vom putea îndoi producţia noastră”- notează Averescu.

10 februarie 1918.

Întâlnirea cu Czernin şi Kuhlmann se întârzie cu 24 de ore.

Spre sfârşitul lunii martie 1907 Margaret absolvi cursurile de soră de caritate. Se ceru la spitalul municipal, unde era nevoie de forţă de muncă, căci din toată ţara erau internaţi răniţi. Militari şi civili, tineri şi bătrâni, femei, copii, care au fost măcelăriţi de furtuna răscoalei.

Când prima oară văzu picioare, mâini rupte, mai n-a pierdut cunoştinţa. A fost susţinută de o colegă, care deja trecuse prin asta. Un soldăţel tinerel, care fusese rănit în Oltenia, cu piciorul rupt, după ce primise ajutor medical şi îşi revenise, cerea să fie împuşcat acum, aici pe loc, căci fără un picior nu mai trebuie nimămui. Cum să lucreze în câmp? Nu voia să fie obuză familiei, care şi aşa cu greu supraveţuia.

Margaret de abia acum înţelese că nu toţi trăiesc aşa ca ea, că sunt oameni care n-au pâinea de toate zilele, umblă zdrenţuroşi, pe care nu-i aşteaptă nimic bun în viitor. Îi era milă de acel soldăţel, se stăruia în tot felul să-i aline durerea. Însă el insista mereu să fie împuşcat.

Răniţii erau aduşi şi ziua şi noaptea. Spitalul lucra non-stop. Surorile lucrau zi şi noapte. Câteva ore de somn în camera personalului... şi iarăşi la muncă. Nu s-a plâns niciodată. Nu ştia că e atât de rezistentă. „Cred că e de

la tata” se gândi ea, care ştia că nici generalul Averescu, de când a fost numit ministru n-a înoptat acasă. Dormea în cabinet.

În a treia zi au fost aduşi răniţi din Oltenia. Când pe alături trecu o targă cu un tânăr ofiţer grav rănit, pe care sanitarii se grăbeau să-l ducă în sala de operaţie, ceva cunoscut i s-a părut în acest tânăr. Ce nu făcea, în faţa ochilor sta el, de care ea nu-şi putea aminti unde l-a văzut. De fapt faţa celui rănit era aproape toată bandajată. Însă intuiţia îi spunea că l-a văzut undeva.

Înainte de a se duce la odihnă hotărî să vadă ce e cu acel ofiţer. În cele trei paturi din boxă, era câte un ofiţer grav rănit. Patul celui pe care îl căuta era lângă fereastră. Era rănit la piept, dar şi faţa bandajată. Se uită la mâini... şi mâinile aceste i-au amintit de toate... mâinile care de atâtea ori au îmbrăţişat-o cu gingăşie, cu dragoste. Era el, omul la care ea se gândea întotdeauna, pe care îl visa mereu, care i s-a destăinuit că o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Stătu mult aşa. Nu ştia ce să spună, ce să facă, nu ştia în ce stare este el. Când şi-a revenit se porni spre cabinetul doctorului – şef. Bate la uşă şi intră. Doctorul scria ceva la masă.

-Ce s-a întâmplat Margaret?

-În ce stare e locotenentul Munteanu?

-E rănit în piept. S-a născut cu noroc locotenentul. Un centimetru mai într-o parte şi... Acum va trăi mult. Starea e gravă, dar stabilă. Are organism puternic. Sunteţi cunoscuţi?

Ea se pierdu. Nu ştia cum să lămurească. Doctorul se pricepu.

-Are nevoie de o soră de serviciu. Doriţi?

-Mersi, domnule doctor.

-Plecaţi la bolnav. Mâine o să vin să văd în ce stare e.

Zbura spre el, spre unicul om pe care îl iubea. Somnul, oboseala dispăruse. S-a aranjat mai comod lângă el. A luat mâna lui, cândva puternică, iar acum slăbită de boală, în mâna ei. Iar gândurile, gândurile... au dus-o în trecut, trecutul fericit, alături de omul drag...

După balul dat de Curtea Regală la 10 mai 1906, când făcuse cunoştinţă cu Mihai, se gândea mereu la el. Aştepta cu nerăbdare spectaclul. În ziua spectacolului, toată ziua nu-şi găsea loc.

În timpul spectacolului el încet o atinse de mână, iar apoi, tot aşa gingaşi, cuceri toată mâna. Ea intuitiv făcu o mică încercare de a elibera mâna, dar se simţea bine la atingerea lui, şi a cedat...

Mihai se pregătise serios de această întâlnire. La ieşire îi aştepta trăsura. Nopţile de mai sunt frumoase. Nu e nici cald, nici răcoare. Cerul senin parcă voia să le şoptească ceva îndrăgostiţilor. Margaret, când el a tras-o puţin mai aproape, singură s-a lipit de el. Se simţea fericită, voia ca noaptea să nu se mai sfârşească...

La a treia întâlnire el întreabă parcă în glumă, parcă serios.

-Cum ţi-i numele?

-Munteanu. Margaret Munteanu.

-Cum ai spus? întrebă el cu mirare, şi după cum i-a părut ei, pierdu-se interesul faţă de ea.

-Cum ai auzit.

Mergeau în trăsură tot aşa de mână şi lipiţi strâns unul de altul.

-Regreţi că ţi-ai pierdut timpul nu cu fiica generalului Averescu, ci cu o oarecare Munteanu? Ea brusc îşi rupe mâna din a lui şi trecu la o distanţă respectabilă.

El n-a făcut nici o mişcare s-o recucerească. Tăcea. Când se apropiau de casa ei, el o îmbrăţişă strâns. Ea n-a opus rezistenţă. Dar nici nu voia, căci era îndrăgostită în acest tânăr, care umbla după fete bogate, după fete cu nume răsunător. El aşa şi n-a răspuns la întrebarea ei: de cine a fost invitat la bal?

-Mult m-am rugat la Dumnezeu ca tu să nu fii fiica generalului Averescu. Şi el m-a auzit. Ce bine-i! spuse el bucuros, şi, găsindu-i buzele, o sărută aşa, cum ştiau să sărute numai ofiţerii de cavalerie.

Era plăcut sărutul lui, însă nu-i ajungea aer. Îi plăcu cuvintele ce le-a rostit. Înseamnă că şi el o iubeşte aşa, cum îl iubeşte ea. Fără margini...

X X X

Pentru reprimarea răscoalei Averescu a folosit numai opt divizii, comandanţii cărora au fost instruiţi personal de general. El ceru maximă disciplină în unităţi, folosirea tratativelor ca cea mai bună sursă de a evita vărsarea de sânge.

Averescu a triplat sistemul de apărare a capitalei, a împărţit satele în diverse categorii: sate unde erau numai agitaţii; sate unde s-au înregistrat revolte cu simple devastări; sate cu răscoale, urmate de jafuri, incendii, devastări sau omoruri şi care au putut fi potolite prin simpla prezenţă a armatei; sate unde a fost nevoie de represiune pentru potolirea răscoalei.

Acest tabel a fost folosit pentru distribuirea exactă a forţelor.

Ministerul de Război se sufoca din cauza lipsei de informaţie îndeobşte, şi lipsei de informaţie precisă, adevărată, dar nu inventată de comandanţii de unităţi.

La 14 martie a fost chemat la ministru colonelul Arthur Văitoianu. După ce s-au salutat, Averescu ca întotdeauna trecu la subiect.

- Situaţia din ţară o ştii. Şi mai ştii că nivelul de informaţie parvenit din unităţi nu redă realitatea, şi depinde de comandant. Ce propui?

- Mă gândeam des la această problemă. Germanii au hotărât-o la nivel de

guvern. La noi asta e imposibil.

-De ce?

-Nici un guvern nu se uită la armată şi nu va finanţa această structură. Armata trebuie atunci, când e nevoie de apărat averea lor. Ca în prezent.

-Dar fără finanţare nu putem găsi ofiţeri patrioţi?

-Cred că da. Însă ei trebuie căutaţi. În fiecare unitate. Trebuie început cu unităţile mai mari

-Din acest moment de asta te ocupi tu. Tot ce faci e sub grif secret. Raportezi numai mie. Vei primi legitimaţie specială, prin care toţi comandanţii, de la pluton până la corp de armată, ţi se supun fără nici o motivaţie. Toţi ofiţerii, care dau consimţământul să lucreze şi în acest domeniu, vor fi mai repede avansaţi în grad, în funcţie. Vor avea şi alte privilegii din partea mea. Vom găsi cred şi o modalitate de a finanţa suplimentar aceşti ofiţeri, ca ei să poată racola persoanele necesare pentru

culegerea informaţiei. Lista ofiţerilor va fi supersecretă. O păstrezi acasă într-un loc pe care îl poţi găsi numai tu.

- Am înţeles, însă nu te-am felicitat cu funcţia de ministru. Felicitările mele. Deseară vă invităm la noi. Să sărbătorim.

-Mersi de invitaţie, dar nici tu n-o să poţi sărbători. Peste câteva minute îmi aduc la iscălitură legitimaţia ta şi pleci direct de aici în unităţi.

-Ce, atât de complicată e situaţia?

-Situaţia ieşise de sub control încă la începutul lui martie. Nu voiam această funcţie acum, când se va vărsa mult sânge nevinovat. Însă Regele a insistat. Ca om politic după asta o să am probleme. Oricine şi oricând va putea să mă învinuie pentru vărsare de sânge. Că Patria noastră e în mare primejdie acum, nu-şi va aminti nimeni. Dacă nu stabilim noi ordinea în ţară, vor interveni ruşii şi austriecii. Primejdia nestăvilită acum, mâine poate fi fatală pentru ţară.

- Bună, foarte corectă frază. Ştiam că eşti un mare patriot. Mă mândresc cu tine, mă mândresc că stepele noastre din sudul Basarabiei au dat Patriei aşa o personalitate.

- Arthur, nu ţi-i dor de stepele noastre? Eu des le văd în vis. Cum călăream ca nebunii... iar apoi primeam probozeală de la tata.

- Mi-e dor... foarte mult mi-e dor. Dar situaţia...

Alexamdru Averescu şi Arthur Văitoianu au pus bazele S.S.I.A.R.( Serviciul Secret de Informaţie al Armatei Române), care a funcţionat până la 6 septembrie 1940, când generalul Antonescu, devenind Conducătorul României, la arestat pe Mihail Moruzov, conducătorul acestei structuri. S.S.I.A.R. a fost reorganizată în SSI şi supusă direct dictatorului Antonescu.

Totodată Averescu a mai întreprins o manevră strălucită fără a folosi armata.

El l-a invitat la minister pe redactorul-şef ( directorul) ziarului „Adevărul” Constantin Mille. Ziarul „Adevărul” ducea o campanie împotriva autorităţilor, care erau acuzate de atrocităţi contra ţărănimii.

În discuţie cu Mille, Averescu i-a spus acestuia, că doreşte foarte mult ca ordinea publică să fie restabilită fără să se facă mare vărsare de sânge. Mille l-a susţinut, şi a fost mult mirat că Averescu a crescut în sânul ţărănimii şi ştia toate problemele şi nevoile ei.

La sfârşitul convorbirii s-au înţeles că Mille îi transmite direct şi personal lui Averescu toate informaţiile corespondenţilor „Adevărului” pe măsură ce ajung la redacţie. Generalul i-a promis că acolo unde se vor constata abateri, va ancheta cazul. Vinovaţii vor fi pedepsiţi sever.

Pe tot parcursul războiului şi Mille şi Averescu s-au ţinut de cuvânt. Mille transmitea personal informaţia lui Averescu, care ancheta şi pedepsea aspru pe cei vinovaţi.

Înfăptuind această manevră, generalul Averescu a urmărit două scopuri:

3. Să evite ca opinia publică să fie alarmată pe calea presei şi să nu se arunce asupra armatei.

4. Să cunoască cât mai bine realitatea din diferite regiuni, ca să pedepsească cu asprime toate încălcările ordinii şi dispoziţiile ce s-au dat pentru evitarea brutalităţilor.

Până la 29 martrie 1907 răscoalele ţărăneşti în majoritatea lor au fost potolite. În ţară se instala liniştea şi ordinea publică. Tot în aceiaşi zi, Comandantul Suprem al Armatei Române Regele Carol I a dat un ordin în care mulţumea armata pentru comportarea ei destoinică în timpul răscoalei.

Regele Carol I l-a numit pe generalul Alexandru Averescu „Salvatorul Patriei”, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut. Poporul însă l-a numit „Salvatorul Patriei şi a Dinastiei!”

Adversarii lui Averescu prin intermediul unei părţi a presei au început campania de discreditare a generalului, folosind ofiţerii de provinenţă nobilă. Atunci el a declanşat o anchetă severă în rândul armatei, pentru a stabili modul cum ofiţerii şi trupa s-au comportat în timpul acţiunilor de potolire a răscoalei.

Au fost depistate încălcări grave în Corpul 2 armată, comandat până la 13martie de prinţul moştenitor Ferdinand. Acolo trupele au deschis foc la nimicire în cazurile când nu era necesitate, încălcând toate ordinele şi instrucţiunile. Chemaţi la răspundere, comandanţii au spus că au primit ordin de a trage nemijlocit de la prinţul Ferdinand. Aceiaşi a raportat şi comandanrul Diviziei 2 armată generalul Petre Gigurtu. Câteva sute de cazuri au fost depistate, aproximativ 1000 de ofiţeri s-au ales cu dosare penale, dosarele fiind transmise justiţiei. Onoarea Curţii Regale, exăstenţa ei a fost pusă în pericol.

Generalul Averescu nu era să fie acel Averescu, stimat de popor şi temut de duşmani, dacă nu prevedea şi această situaţie. La 13 martie 1907 a emis un Ordin prin care Corpul 2 armată era scos de sub comanda prinţului moştenitor Ferdinand şi supus direct Ministerului de Război. Prin asta el a arătat că Curtea Regală n-a avut nici un amestec la reprimarea răscoalelor ţărăneşti şi nu e pătată de săngele vărsat.

Prinţul Ferdinand până la patul de moarte nu i-a iertat lui Averescu această demisie, continuind în mod neoficial să comande cu Corpul 2 armată.

Celor interogaţi în cazul Corpului 2 armată, care au executat ordinele prinţulu moştenitor Ferdinand, Averescu le da numai o întrebare: ştiau ei că prinţul Ferdinand a fost demis de la conducerea corpului? Toţi au răspuns: da.

Carol I a promulgat o largă amnistie, un gest de împăcare a naţiunii, de iertare tuturor greşelilor făcute cât de armată, atât şi de răsculaţi, scoţind totodată ruşinea de pe familia regală după faptele urâte, criminale, comise de prinţul moştenitor Ferdinand

Adversarii lui Averescu l-au învinuit de perderi mari umane în rândul răsculaţilor. Ziarele au scris de 11000 morţi, date care n-au fost întărite de documente. Se numeau cifrele 2000, 2500, 4000 de morţi.

Generalul Averescu a numit cifra 2000 – 2500. Şi a lămurit cum a ajuns la această cifră. Şeful biroului de statistică pe atunci era consăteanul său, Zamfir Arbore. Averescu l-a rugat să stabilească cifra victimilor, comparând cu tabelele celor decedaţi în anii 1901 – 1906. În 1907 proporţia celor decedaţi era superioară cu 2000 – 2500. În aceste cifre sumt incluse pierderile nu numai în rândul răsculaţilor, dar şi a armatei, a bandelor de hoţi şi tâlhari, nimiciţi de armată, jertfele acestor bande etc.

Popularitatea generalului Averescu a crescut extraordinar de mult în timpul răscoalei. Cum scrie generalul Radu R. Rosseti, care nu era simpatizanrul lui Averescu, mai bine spus era un adversar aprig „Soldaţii executau ordinele superiorilor cu argumentul că aşa ne-a cerut generalul Averescu.”

Intuiţia generalului Averescu; care era şi un bun psiholog, calităţi apreciate şi de duşmanii săi, referitor la educaţia militară, este profund relatată de susnumitul general Radu R. Rosseti:

„ În faţa unei coloane de răzvrătiţi, ce încercau să pătrundă în localitate, au ieşit autorităţile cu puţinii ostaşi rămaşi în regiment. Cuvântările autorităţilor şi somaţiile rămăsese fără ecou, răsculaţii neluîndu-le în seamă. Atunci interveni sergentul adjutant Vasile Lupu, decanul corpului de subofiţeri din regiment, care îi instruise pe mulţi din ţăranii acum răsculaţi. El a comandat „Drepţi, dreapta v-aliniaţi!”, iar la auzul unui glas cunoscut şi respectat, răsculaţii au acţionat instinctiv. Au urmat comenzile de adunare şi de marş către cazarme, dublate de sudalmele prea cunoscute ale sergentului. Şi, astfel, sergentul adjutant Vasile Lupu a dus în cazarmă câteva sute de „revoluţionari”, transformându-i în soldaţi disciplinaţi.”

Având calităţi deosebite, apreciate chiar şi de Kaizerul german, Averescu a ştiut să se impună maselor de soldaţi, să le cucerească încrederea, chiar dacă uneori măsurile erau mai dure, mai severe decât în timpul de pace.

Pentru prima oară aflat la un post de mare răspundere, în momentul decisiv pentru Patrie, generalul Alexandru Averescu a acţionat cu energie şi eficienţă, ceea ce i-a adus gloria unui militar cu calităţi deosebite, stima şi recunoaşterea naţiunii româneşti.

O comisie specială a Parlamentului a investigat atent cauzele revoltelor ţărăneşti. Concluzia a fosz următoare”...la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX România se afla la prima stadie de evoluţie a capitalismului, care a adus la o suprapopulaţie rurală, care nu a fost absorbită de celelalte ramuri ale economiei naţionale, fiind şi ele în stadie de dezvoltare. Criza agrară, ori cum se spunea „chestiunea ţărănească”, pe care partidele aşunse la putere promiteau s-o rezolve, nu s-a mişcat din loc. Din contra, ţărănimea românească s-a aflat sub o crescândă presiune socială, astfel că o explozie era aproape inevitabilă:

1.Trusturile de arendaşi, erau formate în majoritatea cazurilor de străini, majoritatea evrei. Străinii făceau regulile jocului în satele româneşti, creind o presiune deosebită asupra ţărănimii, care s-a văzur exploatată din ce în ce mai mult.

2. Suprapolaţia rurală care a adus la fărămiţarea proprietăţii şi la o criză a pământului.

3.Dotarea cu tehnică a agriculturii era la un nivel mizerabil din cauza investiţiilor reduse. Evreii nu voiau să investească în economia românească. Principalul instrument de exploatare a pământului rămase ţăranul. Contractele de muncă, aşa zisele „învoieli”, încheiate cu arendaşii erau cu fiecare an tot mai defavorabile pentru ţărani.

4. România avea hotare comune cu două state mari, două imperii agresive: Austro-Ungaria şi Rusia, care aveau interesele lor în acest spaţiu. În Rusia, înfrântă în războiul cu Japonia (1904 – 1905), s-au început răscoale (1905 – 1907), care ajunse şi în Europa Centrală. Ideile revoluţionare, susţinute şi finanţte bine, au pătruns şi în România. Şi Rusia, şi Austro-Ungaria, aveau mari interese în regiunea sud-est europeană, încercând să-şi sporească influienţa în acest spaţiu, folosind la maximum posibilităţile serviciilor secrete.

5.Ridicarea nivelului cultural de la sate, datorită activităţii unor intelectuali, care sincer erau ataşaţi de nevoile ţărănimii, Un rol important l-a jucat şi armata în procesul de ridicare culturală a tinerilor ţărani.

X X X

Amintirile frumoase au fost curmate de glasul doctorului. Era dimineaţă. Margaret făcu toate procedurile prescrise de doctor şi se aşeză dinnou la locul ei. I-a luat mâna, a dus-o la buze şi a săruta-o gingaşi, aşa cum o săruta el în nopţile lungi de toamnă şi iarnă, când primea permisiune să plece din unitate. Stau de vorbă până dimineaţa, se sărutau atât de mult, căci două-trei zile după aşa seară o dureau buzele. Însă n-a fost nici o seară ca ea să fi refuzat. Se întâlneau în casa ei, la Averescu. Însă niciodată nu s-au întâlnit cu generalul, Mihai evitând aceste întâlniri. I-a povestit adevărul cine-i Averescu pentru ea, despre dragostea lor cu mama ei.

Acum el nu reacţiona la nimic, nu făcea nici o mişcare. Câte odată i se părea că el nu răsuflă. Repede punea urechea la inima lui, care lucra ritmic şi destul de puternic pentru starea gravă în care se afla.

În timpul prânzului, când ea încerca să-l hrănească cu linguriţa, în boxă intră doctorul-şef însoţit de un bărbat şi o doamnă. Ea nu atrase atenţia, era concentrată asupra lui, căci el începu încetişor să primească supa de găină, pe care până atunci n-o primea. Acest fapt o bucură nespus, şi când l-a ea se adresă doctorul, se întoarse brusc la el şi rosti:

- Domnule doctor! Mihai a primit prima linguriţă de supă! Era fericită.- Excelent domnişoară! Mă bucură faptul. Faceţi cunoştinţă – se

adresă el la însoţitori – Margaret Munteanu, sora care face de servici zi şi noapte lângă el. Iar dumnealor sunt părinţii locotenentului Mihai Munteanu – spuse doctorul şi se uită cu interes la Margaret, care se înroşi.

- Mersi domnişoară pentru grija pe care o aveţi faţă de feciorul nostru – se închină domnul în faţa ei. Doamna s-a uitat suspect la ea, însă n-a spus nimic.

- Îmi îndeplinesc funcia, domnule. Dacă îmi permiteţi, după ce-l hrănesc, vă părăsesc ca să staţi cu el.

- Îl hrănesc eu – spuse cam brutal doamna. Domnul se uită mirat la ea.

- Atunci succes – Margaret se întoarse, din ochi îi ţâşniră lacrimile.- V-aţi comportat cam grosolan, doamnă – face observaţie doctorul –

această domnişoară nu merită asta. Mă scuzaţi, sunt ocupat – şi el pleacă.

- Ce e cu tine, doamna mea – bărbatul se uită atent la ea – prima oară te văd aşa. Îmi spui ceva?

- Nu vezi, ea e îndrăgostită în el.- Şi cam cum ai priceput, doamnă?- Prin bucuria manifestată de ea când spuse doctorului că feciorul

nostru a luat prima linguriţă de supă. Surorile aşa nu se bucură.- Trebuie să ne bucurăm şi noi că feciorului nostru i se face bine. Şi că

este iubit de aşa o domnişoară. Dacă e adevărat ce spuneţi.- Mă pricep bine la aşa ceva, şi nu vreau ca feciorul nostru să se lege

cu o soră medicală. Cine ştie ce se poate întâmpla. Domnişoara trebuie să-şi ştie locul.

Doamna începu să-şi hrănească feciorul. Însă cât nu se stăruia, nu i se primea nimic. Mihai strânse strâns dinţii. Cât nu încerca ea, cât nu-l ruga, nu se schmba nimic.

-Vedeţi ce aţi făcut doamnă. Feciorul nostru nu primeşte din mâinile dumneavoastră. Duceţi-vă şi chemaţi domnişoara.

-Dute tu şi cheam-o. Eu nu mă înjosesc în faţa unei surori medicale.

-Ba du-te tu. Tu ai jignit-o – pe loc a schimbat adresarea amabilă soţul - ce ai avut de copchilă?

Doamna bătu la uşa doctorului.

-Nu puteţi să trimiteţi domnişoara Munteanu să-l hrănească pe Mihai? se adresă ea către doctor.

-Nu vrea să facă nimic cât dumneata o să fii acolo.

-Ce fel de spital e acesta, căci o soră medicală dictează condiţiile de muncă?

-Ea e voluntară. N-are nici un angajament.

-Atunci daţi-mi altă soră.

-Vă dau, însă rezultatul va fi acelaşi.

Doctorul avu dreptate. Mihai a rămas indiferent. Aşa şi sta cu dinţii încleştaţi. Ce numai n-a încercat sora, nu se primi nimic.

Doamna intră iar la doctor.

-Ce facem?

-Numai Margaret are putere asupra lui. Mă duc s-a rog eu. Rămâneţi în cabinet până nu mă întorc – spuse cu un ton cam aspru doctorul.

Auzind că doamna nu e în boxă, veni alergând lângă el. Îi luă mâinile în a ei şi le sărută.

-Sunt cu tine, scumpul meu – ea nu trăgea atenţie că alături era tatăl lui. El a discleştat dinţii, două lacrimi i s-au prelins pe obraz. Domnului i s-a părut că el a zâmbit.

-Ştiu că eşti flămând. Acum te hrănesc. Şi nimeni, nimeni n-o să te mai deranjeze până nu te vei însănătoşi.

Ea în parcurs de o oră la hrănit încet. El primea tot ce-i da ea.

-Îţi aminteşti când noi am vorbit toată noaptea şi tocmai spre dimineaţă am simţit foamea. Am adus din bucătărie ceva de mâncare, iar tu înfulecai de parcă nu mâncase câteva zile. N-ai uitat?

El a închis şi a deschis ochii.

-Aţi văzut! Aţi văzut! Sări de pe scaun Margaret şi adresându-se tatălui – este prima oară când el a închis şi a deschis ochii. Înseamnă că el mă aude! Şi a confirmat cele spuse de mine. Trebuie de înştiinţat doctorul – se adresă ea la el.

-Imediat domnişoară – şi se îndreaptă spre cabinetul doctorului.

Doctorul veni imediat. Doamnei i-a interzis să părăsească cabinetul, necătând la protestele ei.

Doctorul l-a controlat şi a rămas satisfăcut.

-Dacă va fi aşa şi mai departe, degrabă se va scula în picioare. Margaret tu rămâi, iar noi cu domnul plecăm. Până nu se vindecă Mihai nu vei mai fi deranjată de nimeni. Domnul Munteanu promite – doctorul se uită la el.

-Da domnişoară. Şi vă mulţumesc din tot sufletul de ceea cum vă adresaţi cu unicul nostru fecior – o lacrimă trădătoare se ivi pe obraz.

X X X

Ca rezultat al răscoalelor ţărăneşti s-a înrăutăţit situaţia internaţională a României. Bulgaria, care era autonomie turcească, voia să capete independenţă. Ea elaborase o programă de înarmare, şi făcea zarvă cu ea, cerând de la România cedarea Dobrogei. Grecia începuse o politică de purificare a românilor din Macedonia, fapt care a făcut ca România să rupă relaţiile cu ea. Relaţiile cu Imperiul Austro-Ungar erau deja rupte după amestecul vădit a Imperiului în treburile interne ale României, prin sprijinirea răscoalelor ţărăneşti. Serbia avea şi ea ambiţii imperiale, încercând să

unească slavii de sud într-un singur stat condus de Serbia. Fapt care nu era pe plac Austro-Ungariei.

Imperiul Otoman stricase şi el relaţiile cu toate ţările din sud-estul Europei şi încercă prin vizita unei delegaţii militare condusă de Abdula-paşa la Bucureşti, în perioada 16 – 23 iunie, să formeze o alianţă militară cu România. Cu acest prilej sultanul Abdul-Hamid II l-a decorat pe regele Carol I cu Ordinul „Nisan Imtiaz”. Însă Regele Carol I a rămas ferm pe poziţiile declarate anterior de a nu face alianţă cu un stat balcanic contra altui stat balcanic.

Regele României făcuse un gest similar, hotărând să acorde sultanului Ordinul „Carol I” cu briliante, instituit în anul 1906 cu prilejul împlinirii a 40 ani de la urcarea la tron. O delegaţie, la 12 iulie 1907 porni din Bucureşti, în frunte cu ministrul de război Alexandru Averescu însoţit de Gabriel Mitilineu, secretar de delegaţie, la bordul vasului „Carol I”au sosit la Istambul, întâmpinaţi de mari personalităţi otomane.

Culmea vizitei a avut loc la 15 iulie, când generalul Averescu a înmânat sultanului decoraţia. Apoi au urmat discuţii cu oficialii turci. În timpul prânzului de gală, oferit de sultan, la care el a discutat îndelung cu Alexandru Averescu, remarcând modul rapid în care s-a înfăptuit mobilizarea trupelor în timpul răscoalelor ţărăneşti. Sultanul s-a mai interesat de organizarea şi instruirea armatei române, apreciată în Europa, de starea reală a armatei bulgare.

A mai avut întrevederi cu ministrul de război Riza-paşa. El i-a cerut lui Averescu ca armata română să desfăşoare manevre militare în Dobrogea, pentru înspăimântarea bulgarilor. Averescu răspunse că aşa manevre sunt în planul de activitate a armatei în toamna anului 1907. Marele maestru al

artileriei Zeki-paşa a menţinut, că armata română nu este completată cu armament modern.

La 16 iulie delegaţia s-a întors în ţară.

În toamna lui 1907 Averescu a condus personal manevrele regale desfăşurate în Dobrogea. Regel Carol I a renunşat să dirijeze personal aceste manevre, iar prinţul Ferdinand era absent.

Aceste manevre au scos la iveală neajunsurile în sistemul de pregătire şi aprovizionare a armatei. Însă nu în măsura declarată de turci.

X X X

Datorită domnişoarei Margaret, locotenentul Mihai Munteanu în vara anului 1907 îşi revenise complet. Rana de la piept s-a vindecat, însă faţa era...toată în cicatrice. Cu greu la recunoscut mama. Însă şi mai greu l-au recunoscut camarazii de armă, prietenii şi cunoscuţii. Se sfia de faţa sa, nu voia să se întâlnească cu nimeni. Cât era bandajat şi nu-şi vedea faţa, vorbeau cu Margaret de căsătorie, unde vor trăi, câţi copii vor avea. Ea asculta fericită şi se vedea de acum mamă cu trei copii. Atâţi hotărâse ei, după multe discuţii aprinse pe această temă.

De când însă şi-a văzut faţa, se ruşina să se uite la Margaret, care înflorise ca un piersic. Nu se vedea alături de această domnişoară extrem de frumoasă. Nu voia ca ea să-şi piardă tinereţea, să-şi sacrifice viaţa cu un bărbat ca el. Şi aşa îi era dator pentru tot ce a făcut. Toată viaţa îi va fi recunoscător. Acum voia ca ea să-şi găsească alt tânăr, aşa cum era el până a fi rănit.

Margaret observă schimbările ce se produse în el. Din zi în zi se simţea tot mai mult. În faţa ei era un trup viu, care numai răspundea la întrebări. Şi atât. Nu era acel Mihai vesel, acel Mihai plin de viaţă pe care îl ştia şi de care se îndrăgostise ea... Ceva gemea în el...

După ce doctorul i-a permis mamei să vină la el, doamna primul gest pe care l-a făcut, şi-a cerut iertare de la Margaret.

-Nu vă deranjaţi doamnă – spuse cam sfioasă Margaret – eu înţeleg totul.

-Regret domnişoară că eu n-am înţeles! spuse doamna – e păcatul meu. Vreau să fim prietene. O să fiu o soacră bună, să ştii!

La aceste cuvinte rostite faţă de Mihai şi de tatăl lui, Margaret se fâstâcise dea binelea şi ieşi din boxă.

-Când facem nunta, fiule – întreabă ea.

-Cum scot bandajele de pe faţă – răspunse vesel Mihai. Gătiţi-vă.

-Noi suntem gata cam de vreo doi ani. Dar cine sunt cuscrii noştri?

Mihai nu ştia ce să spună. Vor crede că se întâlneşte cu fiica ministrului de război ca să-şi facă carieră militară. El voia să facă carieră militară cinstit, fără blat, ca nimeni să nu-i reproşeze cândva că nu-i meritul lui.

-Ce taci fiule – îl întrebă şi tata.

-Tată, mamă, vreau să fiu înţeles corect. Iubesc această domnişoară, şi vreau să mă căsătoresc cu ea. Am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit în ea când nu ştiam cine e tatăl ei.

-Ce, e atât de proastă situaţia? Mama se apropie de el şi îl mângâie pe cap. Cum n-ar fi, asta-i alegerea ta.

-Mersi mamă de aceste cuvinte – el o sărută pe obraz – că tata n-o să fie contra eu ştiam.

-Cum n-ar fi, spune-ne.

-Ceneralul Alexandru Averescu. Ministrul de război.

Acum veni rândul părinţilor să se mire. Aşa noră poate face cinsti oricărei familii. Ei se aşteptau la ceva mult mai simplu.

-Însă ea e Munteanu? întrebă tatăl care auzise de asta întâmplător, când îşi vizita fiul.

Mihai povesti tot ce ştia de la Margaret.

X X X

Sistema militară românească s-a format conform Regulamentului organic (1830) care avea structura unei forţe simple de poliţie. Aşa numita „strajă pământeană”. Apoi luă foma unei structuri mixte formate din trupe permanente şi trupe cu schimbul, care îndeplineau obligaţii militare şi civile. Şi domnitorii Moldovei, şi a Munteniei, ulterior au depus eforturi pentru a întări calitativ şi numeric cadrele celor două armate.

Primul Domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza a unificat cele două armate, sporind numărul unităţilor, însă păstrând structura mixtă a sistemului militar.

Până la Războiul de Independenţă s-au dezvoltat mai mult structurile cu schimbul – călăraşii, dorobanţii, grănicerii, în defavoarea celor permanente.

Contopirea regimentelor permanente (de linie) cu dorobanţii (unităţi cu schimbul) în 1891 a deschis calea permanentizării armatei române.

Ca autor al numeroaselor lucrări în domeniul militar, Averescu cunoştea la perfecţie realităţile militare internaţionale, şi era conştient de importanţa reformelor militare. Răscoalele au arătat că armata, care este legată de teritoriul din care se recrutau soldaţii, nu era capabilă să manevreze cu forţele, cu rezervele.

Generalul Radu R. Rosetti notează „ Averescu – stăruitor, priceput ostaş, destoinic, cunoscând bine armata şi lipsurile ei, dar nu stâncă de piatră în privinţa caracterului, socotea că era nevoie să se modifice organizarea armatei şi să se înnoiască gradele generalilor şi ofiţerilor superiori”. El propunea ca promovarea în grade să se facă după faptele şi calităţile concrete ale fiecărui ofiţer, de faptele cunoscute de toată armata.

La 10 mai 1908 colonelul Arthur Văitoianu primi gradul de general.

Numai prin optimizarea structurilor organizatorice, prin înbunătăţirea selecţionării şi pregătirii cadrelor, prin perfecţionarea instrucţiei trupei şi achiziţionare de armament contemporan, muniţie şi tehnică de luptă din străinătate, socotea Averescu, armata română putea fi adusă la standartele europene.

Promova hotărât ideia că „numărul este un element foarte important, numai când este clădit pe calitate. Fără această condiţie, numărul reprezentă un factor de slăbiciune, o ficţiune, o putere presupusă, şi nimic mai dezastruos nu poate fi pentru o armată, care pune temei pe o astfel de amăgire”.

Averescu a adus la cunoştinţă Parlamentului că la sfârşitul anului 1907, începutul anului 1908 se pregătea de cineva o răscoală asimilară celei din

februarie 1907. Însă ele au fost prevenite de armată. Mai multe detalii generalul n-a dat, invocând interese superioare de stat.

Serviciile secrete de informaţii şi contrainformaţii al Armatei Române, intemeiate de Averescu şi conduse de Arthur Văitoianu, au dat primele roade. Însă aceste structuri continuau să fie ne legale, şi extinderea lor putea provoca o nouă criză politică. Averescu şi Văitoianu au decis să rămână la nivelul atins.

Adoptarea de către cele două camere a Parlamentului în martie 1908 a noii legi pentru organizarea armatei, propusă de Averescu, punea armata română la nivelor celor mai bune armate europene. Discuţiile au fost aprinse, căci generalii, care primise grade prin blat, şi aveau sprijin în Parlament, au opus o rezistenţă de individiat. „Dacă opuneau o aşa rezistenţă şi în luptă, armata română era să fie de neînvins” glumea Averescu.

P.P Carp, unul din liderii conservatori a dat dovadă de cunoştinţe profunde în problemele militare, susţinând separarea cavaleriei de infanterie, recrutarea pe regiuni, permanentizarea infanteriei. S-a ridicat problema numărului mare de generali pentru o armată atât de mică ca cea a României.

La Senat însă părţile „pro” şi „contra” legii erau aproape egale. Totuşi Senatul a votat conştient de situaţia în care se afla armata română – 50 de voturi „pro” şi numai 5 contra.

Regele Carol I printr-un Înalt Decret din 29 martie 1908 a promulgat această lege.

Legea, care era o victorie a generalului Averescu, a restructurat substanţial sistemul militar:

1. Serviciul activ a fost stabilit la doi ani pentru toate trupele permanente, la trei pentru cavalerie şi la patru pentru marină.

2. Toată artileria de câmp a fost transmisă diviziilor.

3. Durata serviciului militar s-a redus la 19 ani, respectiv de la 21 la 40 ani. Serviciul s-a modificat şi structural: 7 ani în activitate, 5 în rezervă, 3 ani în miliţii, 4 ani în armata teritorială.

4. Selecţionarea, pregătirea şi promovarea cadrelor, avându-se în vedere că aceste cadre, bine pregătite să înlocuiască cadrele prost pregătite, înrolate în armată prin blat, prin favoritism.

5, Simplificarea modalităţilor de promovare a soldaţilor la gradul de caporal şi sergent, şi de recrutatre a ofiţerilor activi din rândul sublocotenenţilor de rezervă, după o pregătire prealabilă şi susţinerea unui examen.

6. Concesionarea unei fabrici de conserve care să îndestuleze armata în timp de pace şi să creeze un stoc de război, care trebuia înlocuit în fiecare an cu o treime.

Generalul Averescu a mai arătat odată că este nu numai un ilustri teoretic militar, dar că ştie să conducă şi mari unităţi pe câmpul de luptă. În timpul desfăşurării primelor manevre ale cavaleriei, văzând că generalii nu ştiu ce să facă pe câmpul de luptă, el a luat, contrar dispoziţiilor legale, comanda trupelor prezente mai colecţionând pe lângă prinţul moştenitor Ferdinand, încă un duşman înverşunat – generalul Constantin Prezan, care s-a arătat neputincios la desfăşurarea manevrelor. Însă era favoritul prinţului moştenitor Ferdinand...

Averescu a fost criticat pentru reformele propuse. Una din critici consta în aceia că armata a scăzut numeric, şi nu poate concura cu armata Bulgariei şi Serbiei.

Mihai C. Vlădescu, un duşman aprig a lui Averescu scria în 1923 „...războiul este singurul criteriu de verificare a capacităţii combative a unei armate. În campania din sudul Dunării în 1913, dar mai ales în cea din toamna anului 1916, numărul prea mare al soldaţilor şi a marelor unităţi a fost un handicap serios pentru armata română. La intrarea în război la mijlocul lunii august 1916, armata română dispunea de circa 800000 de oameni, prost înzestraţi şi instruiţi, iar insuccesele pe câmpul de luptă s-au ţinut lanţ. În schimb, în vara lui 1917, armata română cu un număr aproximativ de 450000 de militari, dar care beneficia de o bună înzestrare şi instruire, a obţinut victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Generalul Averescu ca întotdeauna, în ce priveşte problemele militare, a avut dreptate...”

În decembrie 1908 Ion I.C. Bratianu deveni liderul liberalilor şi prim-ministru, căruia nu-i convenea ca în guvernul cel conducea să se afle Averescu., care între timp se apropiase de Take Ionescu, pe care Bratianu îl considera cel mai periculos om politic din tabăra opoziţiei. Pe Averescu şi Ionescu i-au apropiat provinenţa lor. Ei au fost unicii mari politicieni care nu proveneau din nobilime.

Ca Averescu să fie demis din funcţie, liberalii au procedat mişeleşte, strecurându-i lui Alexandru Marghiloman, liderul conservator, informaţie falsificată despre mari încălcări în armată. Ei l-au folosit pe un ofiţer, Victor Verzea, care a falsificat demersul. Ulterior acest ofiţer a fost descoperit că făcea spionaj în favoarea Puterilor Centrale.

Averescu a răspuns la toate punctele numite de Marghiloman, care ulterior scria”...răspunsul lui Averescu a fost credibil...”.

Averescu ducea tratative de concesionare a Arsenaluli armatei cu firma germană „Krupp”, cea mai renumită pe atunci producătoare de armament de o calitate deosebită. Se presupune că înlăturarea lui Averescu a urmărit tocmai blocarea acestei concesiuni.

În aprilie 1910. partidul liberal aflat la putere, a promulgat o nouă lege de organizare a armatei, propusă de genealul Grigore Crăiniceanu, ministru de război, care a anulat o parte din prevedile legii din 1908. Noua lege a mai fost modificată în 1911 şi 1913. Din legea lui Averescu rămase numai permanentizarea infanteriei.

Introdus în guvern ca „salvator al Patriei”, a fost trădat de acei, pe care îi servise atât de mult în groaznicul 1907. Însă Averescu n-a fost înlăturat de armată, n-a fost trecut în rezervă. După ce ispăşi pedeasa cu arestul de 30 zile, a fost numit comandantul Diviziei 1 infanterie.

Ca urmare a luptei cu clanul politic Bratianu, cu oponenţii săi politici şi militari, lui Averescu în primăvara anului 1909 i s-a deschis vechea boală, oftica(tuberculoza). A slăbit mult, forma militară atârna ca pe harag, ochii erau înfundaţi, maxilarele se evidenţiau categoric. Pentru a ascunde dificultăţile de pe faţă, şi-a lăsat barbă, care i se potrivea de minune.

Părinţii nu mai erau în viaţă, nu erau în viaţă nici bătrânele care l-au lecuit în toamna lui 1878. Clo îl lecuia cu toate medicamentele ştiute pe atunci. Însă boala nu dispărea, dar nici nu progresa.

X X X

În toamna anului 1911 împrăjurările din nou l-au împins pe generalul Alexandru Averescu pe arena politică românească.

La 18 noiembrie 1911 Averescu a fost numit şeful Marelui Stat Major, înlocuindu-l pe generalul Vasile Zottu. Această revenire a fost posibilă datorită venirii la putere a partidului conservator la 28 decembrie 1910, în frunte cu P.P Carp, şi numirea generalului Nicolae Filipescu ministru de război. Aceastei numiri s-a opus unul din liderii partidului conservator Alexandru Marghiloman, care provocase la sfârşitul lui februarie 1909 demisia lui Averescu din fotoliul ministrului de război. Poziţia lui Marghiloman a adus la un conflict cu Nicolae Filipescu.

Cum nota generalul Radu R. Rozetti „Aducerea lui Averescu în capul Marelui Stat Major fu unul din ultimele acte ale lui Nicu Filipescu ca ministru de război.”

La 28 martie 1912, criza în tabăra conservatoare s-a înteţit. În fruntea guvernului veni Titu Maiorescu, care l-a demis din funcţie pe ministru de interne Alexandru Marghiloman şi ministru de război Nicu Filipescu, înlocuit de generalul Ion Argetoianu, cu care Averescu avea relaţii foarte bune. Peste şase luni Argetoianu a fost schimbat de generalul Constantin Hârjeu, cu care Averescu avea relaţii tensionate.

Radu Ştirbei, apropiatul Curţii Regale, i-a spus lui Marghiloman că prinţul moştenitor Ferdinand nu va fi mulţumit de numirea lui Averescu la această înaltă funcţie, că el are candidatura sa, generalul Constantin Prezan. Dar din teama faţă de Regele Carol I, se va arăta mulţumit.

Marghiloman notează la 27 decenbrie 1911 „Ştirbei m-a căutat spre a mă lăsa să înţeleg că la Cotroceni, palatul prinţilori moştenitori, ar fi îngrijorare despre Averescu, că el ar căuta să vorbească rău pe Prinţ, că înainte de reîntrarea în graţie a fost la Berlin, unde zilnic vedea pe Kinderlen şi de acolo ar fi venit impunerea...”

Iar s-a recurs la falsificări, la minciuni scornite probabil tot la Cotroceni, precum că generalul Averescu a vrut să se angajeze în armata rusă, însă ceva n-a mers. Se făcea tot posibilul ca el să nu fie numit la acest însemnat post în orice armată.

Marele Stat Major al armatei române a fost înfiinţat în 1882, şeful căruia avea o poziţie net inferioară ministrului de război. Această funcţie se considera cea mai înaltă din ierarhia militară în timp de pace, funcţia de ministru fiind ocupată şi de oameni politici, care nu se pricepeau în militărie, şi de militari de profesie, era considerat ca administrator.

Averescu anterior, fiind în funcţie de ministru de război, şi Nicolae Filipescu, ca ministru de război au pus nu odată întrebarea despre întărirea poziţiilor şefului M St.M la conducerea armatei.

Marele Stat Major al armatei române era presat cât de ministrul de război, atât şi de Inspectoratul general de armată, condus de prinţul moştenitor Ferdinand, care era ajutat de colonelul Dumitru Iliescu. Inspectoratul se amesteca în activitatea organizatorică şi de instruire a armatei, fapt care nu i-a plăcut lui Averescu.

Susţinut de ministrul de război Nicolae Filipescu, care avea o părere proastă despre prinţul Ferdinand, Averescu începu lupta cu Inspectoratul pentru ridicarea prestigiului şi autorităţii şefului Marelui Stat Major,

concentrând toată pregătirea de război a armatei în mâinile sale, scăzând simţitor rolul Inspectoratului general în armată.

Prinţul moştenitor Ferdinand a încercat prin diferite metode să recapete influienţa în armată, pierdută odată cu numirea lui Averescu în funcţie de şef al M.St.M. Însă evenimentele din Balcani, şi urmările ce au avut loc, au ridicat nespus de mult prestigiul Marelui Stat Major şi autoritatea generalulu Alexandru Averescu. Prinţul s-a retras.

La 1 aprilie 1912 generalul de brigadă Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de general de divizie.

X X X

Evoluţiile politico-militare în Europa de sud est, începute în iulie 1908 prin răscoala junilor turci, proclamarea independenţei Bulgariei la 22 septembrie 1908, anexarea de către imperul Austro-Ungat a Bosniei şi Herţegovinei, au creat o atmosferă tensionată, zona balcanică devenind din nou o problemă incendiară a Europei.

Aceste evenimente au adus la încheirea unei alianţe între ţările balcanice împotriva Imperiului Otoman, pentru împărţirea teritoriului turcesc. Componenţa alianţei: Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru. România nu avea pretenţii teritoriale către Imperiul Otoman şi a refuzat să se alăture aliaţilor.

La începutul lunii octombrie 1912 aliaţii pe rând au declarat război Imperiului Otoman. Acţiunile militare s-au desfăşurat pe diferite teatre de război. Armata turcă în majoritatea luptelor a fost învinsă.

După încheierea păcii între Bulgaria şi Imperiul Otoman, la 20 noiembrie 1912, ceilalţi aliaţi au continuat luptele.

Conferinţa de pace, care urma să pună capăt primului război balcanic a avut loc la Londra, pe data de 3 decembrie 1912. Imperiul Otoman, nemulţămit de cedările teritoriale la care a fost obligat, la 17 ianuarie 1913 a întrerupt negocierile. Operaţiunile militare, care au epuizat ambele părţi beligerante, au continuat.

Tratativele s-au preluat, şi la 17 mai 1913 la Londra, a fost încheiată pacea între Imperiul Otoman şi aliaţi. Foştii aliaţi încep să împartă teritoriile luate de la turci. Fiecare din ei au considerat că împărţiala n-a fost cinstită.

În luna iunie 1913 Bulgaria, mişeleşte, fără să declare război, a atacat foştii săi aliaţi – Serbia şi Grecia, agravând şi mai mult relaţiile internaţionale, majorând criza între Antanta şi Puterile Centrale, Serbia şi Grecia fiind sprijinite de Imperiul Rus, iar Bulgaria de Imperiul Austro – Ungar. Începu al doilea război balcanic, care a ridicat probleme grave, legate de mutaţii geopolitice şi geostrategice.

În primul şi în al doilea război balcanic armata bulgară a fost condusă de şeful Marelui Stat Major al armatei bulgare generalul Ivan Kolev (în prima carte Nicola Kolev), prietenul de copilăria a generalului Averescu, bulgar basarabian, aduşi în Basarabia de ruşi pe la sfârşitul secolului XVIII. Participant la Războiul pentru Independenţă în anii 1877 – 1878 în componenţa Regimenrului de cavalerie Ismail, trecu şcoala militară română, primind împreună cu Averescu grad de ofiţer şi comandând ca şi Averescu un pluton de cavalerie din Regimentul de cavalerie Ismail.

Împreună cu colonelul armatei române Stoianov, şi el bulgar basarabian, născut în satul Cubei, judeţul Bolgrad, au întemeiat armata bulgară. Averescu, care era pildă şi pentru Stoianov, şi pentru Kolev, purta epoleţi de maior, când Kolev deveni general în armata bulgară.

Armata bulgară în frunte cu generalul Kolev a obţinut câteva biruinţe strălucite în luptele cu turcii, el devenind erou naţional.

Familiile Averescu şi Kolev continuau să prietenească. Clo cu copii au fost de câteva ori în vizită la Sofia. Erau prietene bune cu Luminiţa, soţia româncă a lui Kolev, care era originară din Bucureşti, şi vizita des părinţii, fraţii. Sta săptămâni întregi, făcând vizite familiei Averescu. Clo era bucuroasă, căci cu ea aveau ce discuta, aveau ce-şi aminti din tinereţe. Luminiţa avea doi copii şi trei nepoţi, care datorită ei, ştiau la perfecţie limba română. Clo tot se mândrea cu nepotul său. Margaret aştepta al doilea copil, şi cu educaţia nepotului se ocupa Clo, care era extrem de fericită.

La sfârşitul lunii mai 1913, Averescu primi o scrisoare de la diplomaţia bulgară în Bucureşti, că şeful Marelui Stat Major al armatei bulgare va face o vizită neoficilă la şeful Marelui Stat Major al armatei române.

Kolev veni direct la Averescu acasă. Nu se văzuse mai mult de un an.

-Ai mai cărunţit un pic – spuse Averescu.

-Cam tot atât ca tine după reprimarea răscoalelor ţărăneşti – răspunse el.

-Da, războaiele nu aduc la nimic bun. Ştii din ce cauză mi s-a deschis boala veche. Tot din retrăiri.

-Dacă cinstit să-ţi spun, am venit la tine să mă odihnesc, să mă relaxez puţin, să uit de toate cele. Din ce în ce mai des mă întreb: de ce doream atât de mult să fim generali? Ai vre-un răspuns?

-Nu. Sunt obosit şi eu la culme. Lupta asta pentru influienţă în armată este foarte neplăcută, căci contra mea se folosesc metode murdare.

-Cu cine lupţi acum?

-Cu prinţul moştenitor Ferdinand. Nu cu el însuşi, ci cu cei care stau în spatele lui, care nu vor să facă nimic pentru armată.

-Generalul Stoianov, Dumnezeu să-l ierte, te preţuia extrem de mult. Ştii doar. Şi nu odată ţi-a propus să treci în armata bulgară.

-Ştii şi răspunsul meu.

-Ce nou ai mai întrodus în armată? Nu cer informaţie secretă. Nu mă interesează. Avem şi noi destui inginieri şi specialişti străini care ne umflă capul cu idei, fără să ia în consideraţie posibilităţile economice a ţării.

-Nu e nimic secret. Perfecţionez sistemul de organizare şi instruire.

-Şi cum merge?

-Parcă bine. Însă dacă moare regele Carol I, Ferdinand o să facă praf din toate ce am făcut. Nu-l interesează absolut problemele armatei, îi plac numai intrigile politice.

-Nu te invidiez. Cu aşa duşman îţi va fi greu.

-Vom vedea. Vreau să te felicit cu biruinţa asupra Turciei. Nu ştiu ce manevre ai înfăptuit, dar totul a mers bine.

-Îţi spun dacă te interesează...

-Nu. Primesc azi mâine un raport detailat.

Kolev se uită lung la Averescu, însă nu spuse nimic. Bănuia demult că are pe cineva în statul său major, care strângea informaţie. Dar nu credea că pentru România.

Întră Clo.

-Hai băieţi la masă. V-am gătit mâncarea voastră preferată – mămăligă cu jumeri şi brânză de oae. Să vă amintiţi de copilărie, tinereţe.

-Clo, tu ca întotdeauna eşti la nivel. Are mare noroc Alexandru!

-Nu, asta eu am noroc – îl contrazice ea.

-Alt răspuns nu aşteptam.

Au servit un vin franţuzesc. Totuşi Averescu propune:

-Hai să bem vin de al nostru, ţărănesc.

-Cu deosebită plăcere.

Şi-au amintit de copilărie, de seminarul teologic din Ismail unde au făcut cunoştinţă. Cunoştinţă care a trecut într-o prietenie pe viaţă.

-Sandu, am o întrebare care nu-mi dă pace de un timp încoace...

-Spune. Te ascult.

-Se poate întâmpla că vom lupta unul cu altul...

Averescu se uită atent la el. Vorbea serios. Înseamnă că el, Averescu, ceva nu ştie. Poate Kolev spune ceva...

-Cu ce ocazie? Noi suntem o ţară paşnică.

-Orice se poate întâmpla. Cum rămâne cu prietenia noastră?

Stau amândoi la masă. Clo se porăia undeva cu nepoţelul. Kolev încordat aştepta răspunsul.

-Prietenia adevărată nu se strică la prima greutate. Doar nu noi ne vom lupta corp la corp. Vor lupta armatele conduse de noi. Acolo cine din noi va fi mai deştept, cui i-a zâmbi norocul. Însă cred că nu vom ajunge la asta.

-Şi eu cred. Am întrebat aşa...

Însă Averescu simţi intuitiv că Kolev nu e sincer până la capăt. De fapt nici nu trebuie să fie... Ceva se pregăteşte. Însă ce?

Kolev a mai stat în ospeţie încă două zile. Ziua mergea la ambasadă, se plimba prin oraş. A mai avut câteva întâlniri. Seara discutau pe diferite teme. S-au dispărţit ca întotdeauna. Cu speranţa că se vor mai întâlni...

Margaret, gravidă cu al doilea copil, venea din ce în ce mai rar pe la părinţi. Se simţea cam prost. Însă îşi dorea feciorul, pe care îl educau părinţii. De fapt numai Clo, căci Averescu era mereu la serviciu.

Mihai în 1911 primi grad de căpitan. Fără ajutorul nimănui. Socru său, generalul Averescu era în „exil”. Comanda Divizia I de infanterie, şi nu avea nici o influienţă în armată. A fost numit comandant de escadron. În 1908 au plecat împreună în Germania, unde el a fost operat. Nu era acel Mihai frumos, frumos, însă faţa se schimbase spre bine.

Margaret îşi amintea des de aceşti şase ani trăiţi împreună... Mai cu seamă cum s-a măritat... Mai bine zis cum l-a însurat pe Mihai după ea...

După ce au fost scoase bandajele şi Mihai şi-a văzut faţa, căzuse într-o stare de depresie totală. Nu ştia cum să-i spună Margaret, că el nu mai

poate să-i fie pereche. Se terminase toate visurile lor la o căsnicie trainică. El complexa. Ea nu înţelegea nimic. Când şi-a dat seama la probozit aspru.

-Cine ţi-a permis să hotărăşti pentru mine? glasul ei era aspru, iar privirea îl străpungea ca o săgeată – eu nu-ţi iubesc faţa ta, te iubesc pe tine. Mă aranjează cum eşti. Altul nu-mi trebuie!

-Margaret, ştii cât de mult te iubesc. Dacă mie mii groază să mă uit la mine, îmi închipui ce simţi tu! Nu pot să-ţi stric viaţa. Nu eram în stare să-ţi spun, însă tu ai început şi mi-ai uşurat chinurile. Acum ştii părerea mea.

-Şi asta e tot?

-Mai trebuie ceva?

-Da. Ai uitat să spui când e ziua nunţii.

-N-am înţeles?

-De fapt cu tine nu mai am ce vorbi – ea se întoarse şi pleacă. Se duse la mama lui şi îi povesti totul.

-Fiica mea – pe obrajii doamnei se prelingeau lacrimi – nu mă aşteptam la o aşa jertfire din partea ta. Mersi pentru tot ce faci. Dumnezeu să vă aibă în paza sa, să vă ocrotească de rele. Ziua nunţii o numeşti tu.

A fost o nuntă frumoasă, cu o mireasă excelentă şi cu un mire care părea mult mai frumos pe lăngă aşa o mireasă. La solicitarea publicului şi mirelui cu mireasa, Clo şi-a amintit că a fost primadona Operei din Milano. Acompaniată acum de Margaret, dar nu de Rodica, care uitase ce e pianul, a cântat aşa, cum cântase cândva pentru el, pentru Alessandro a ei, în care se îndrăgostise. Aplauzele furtunoase i-au amintit de zilele de glorie, de zilele fericite când îl aştepta pe Alessandro să vină din Torino.

Soacra, după cum îi promise, se împrietenise cu ea. După operaţie, când faţa lui se schimbase spre bine, a fost rechemat la regiment.

-