Mark Finley

Ziua aproape uitată

2

Cuprins Capitolul 1:

Un răspuns surprinzător la problema încordării…….4

Capitolul 2:

Adevărul demască un mit….....................................10

Capitolul 3:

Cel mai păzit secret al istoriei……..........................22

Capitolul 4:

Veacurile dau mărturie……….................................36

Capitolul 5:

Autorităţile dau mărturie………..............................62

Capitolul 6:

Răspunsuri la întrebări……….................................71

3

Această carte este cu iubire dedicată mamei mele – a cărei profundă sinceritate m-a

condus să cercetez adevărul, şi tatălui meu – a cărui hotărâre fermă m-a condus să-l urmez.

Mark Finley

4

I

UN RĂSPUNS SURPRINZĂTOR LA PROBLEMA ÎNCORDĂRII

Aşezată sus, pe vârful unei stânci, în frumoasa Portugalie, se

află o veche mănăstire. Vizitatorii acestui refugiu situat la înăl-ţime, sunt răsplătiţi cu o minunată privelişte a regiunii înconjură-toare. Dar există o problemă. Singura cale de a ajunge la mânăsti-re este să fii ridicat sus pe stâncă de către un călugăr în vârstă, într-un coş de nuiele, legat cu o frânghie.

Într-o zi, un ghid şi un vizitator părăseau mănăstirea cu ajutorul coşului. Pe măsură ce călugărul cărunt îi cobora în vale, coşul s-a legănat spre adâncimea de dedesubt. Vizitatorul, speriat, s-a întors spre ghid şi, cu o voce tremurândă, a întrebat: „Domnule, cât de des înlocuiesc ei frânghia?” Inexpresiv, ghidul a răspuns: „De fiecare dată, atunci când se rupe cea veche.”

E uşor de închipuit ce încordare a simţit vizitatorul pe tot parcursul coborârii stâncii. Totuşi, mii de oameni aleargă prin viaţă în împrejurări asemănătoare. Forţându-se în mod continuu, tensiunea creşte, neliniştea se amplifică! Tot mai multă muncă este înghesuită în tot mai puţin timp. La sfârşitul fiecărei zile, oamenii se întorc de la muncă epuizaţi. Ei se prăbuşesc pe cana-pea şi deschid televizorul – dar cam asta e tot. Ciclul se repetă, zi după zi, şi oboseala cronică se instalează. Frânghia este gata să plesnească.

Unde vom ajunge? Ce ne va face să încetinim? Când vom învăţa să ne relaxăm? Ce ne va face să descoperim că cele mai mari bucurii ale vieţii nu provin din posesia lucrurilor, ci din strânse, intime legături cu familia noastră, cu prietenii noştri şi cu Dumnezeu? Unde vom putea găsi liniştea interioară şi puterea spirituală necesară pentru a face faţă tensiunilor epocii noastre?

5

Acestea sunt întrebări dificile. Pentru a le răspunde, să ne întoarcem la începutul neamului omenesc. Poate că, dacă vom descoperi cum am fost făcuţi, putem preveni distrugerea noastră prematură.

Când Creatorul nostru iubit a întemeiat pământul, a înzestrat neamul omenesc cu toate elementele esenţiale vieţii, sănătăţii şi fericirii depline. Aerul era pur, apa era curată. Fructe, nuci, cereale sănătoase creşteau din abundenţă. Lumina soarelui scălda pe primii noştri părinţi în haine de lumină.

Munca înviorătoare făcea parte din programul lor zilnic. Dumnezeu le-a poruncit să păzească şi să îngrijească grădina. Sănătatea lor urma să fie continuu împrospătată de satisfacţia care provine din munca folositoare. Într-o comuniune strânsă, ei împărtăşeau cele mai profunde bucurii ale vieţii. Erau făcuţi să fie fericiţi – fericire ca rezultat al unei relaţii de iubire, încredere şi ascultare faţă de Creatorul lor.

Dar sufereau Adam şi Eva de oboseală cronică? Lucrau ei şase zile pe săptămână? Optsprezece ore pe zi, până ce erau epuizaţi? Încetineau ei ritmul şi se relaxau vreodată? Cum procedau ei cu încordarea?

Geneza capitolul 2, versetele 1-3 ne spun o parte a istoriei creaţiunii:

„Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” (Geneza 2.1-3)

După ce a modelat cu grijă Pământul în şase zile, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea. A făcut pauză. De ce? Era obosit? Nu! În acel prim Sabat, Dumnezeu S-a odihnit pentru că avea un simţământ desăvârşit al împlinirii. El făcuse tot ce era posibil pentru a asigura lui Adam şi Evei fericirea. Nimic din ceea ce trebuia nu fusese lăsat nefăcut. El S-a odihnit cu bucuria anticipării unei relaţii apropiate cu fiinţele pe care le făcuse.

Odihnindu-Se în ziua a şaptea (sau Sabat), Dumnezeu stabilea un exemplu pentru Adam şi Eva. Era intenţia Lui ca ei să

6

se odihnească după munca lor de îngrijire a grădinii. (Cuvântul „Sabat” înseamnă a se opri sau a se odihni). Aşa că El a planificat o zi specială pentru ei, o zi în care ei îşi întrerupeau programul lor obişnuit de muncă, se odihneau şi se închinau. Sabatul era răspunsul lui Dumnezeu pentru Adam şi Eva.

Sabatul este răspunsul lui Dumnezeu şi pentru ritmul epuizant al felului de viaţă din secolul XXI. Este remediul Său pentru neîncetata trudă care îl mână pe omul modern pentru a putea cumpăra haine mai moderne, pentru a trăi în case mai luxoase şi a conduce automobile mai scumpe. Este o invitaţie a unui Creator viu de a ne odihni minţile obosite şi corpurile epuizate, prin părtăşie cu El – pentru a fi una cu Creatorul nostru.

În epoca modernă a evoluţionismului, Sabatul ne cheamă înapoi la închinare faţă de Creatorul nostru. Este o amintire continuă a unui Dumnezeu iubitor care plănuieşte permanent fericirea noastră. Sabatul cântă imnul grijii personale a lui Dumnezeu: „Voi nu aţi evoluat! Sunteţi mai mult decât oase acoperite cu carne. Sunteţi mai mult decât o moleculă de proteină mărită. Originea voastră nu este din vreo groapă primordială, întunecoasă şi lunecoasă. Nu sunteţi doar un ansamblu de elemente chimice combinate la întâmplare. Eu v-am făcut! Sunteţi creaţi după chipul Meu!”

Deoarece Sabatul a fost sfinţit de Dumnezeu ca o zi deosebită, cei care-l păzesc vor primi o binecuvântare deosebită. Este o zi prevăzută pentru împrospătare mintală şi fizică. În porunca lui Dumnezeu: „Adu-ţi aminte de ziua a şaptea ca s-o sfinţeşti!”, El spune: „Stop! Opreşte-te! Viaţa este mai mult decât un cerc neîntrerupt al muncii! Este şi un timp de odihnă, pentru a ne reface.”

Sabatul este de asemenea o chemare de a petrece un timp cu familiile noastre. Este posibil să fim atât de ocupaţi în timpul săptămânii, încât membrii familiei de abia se văd unii cu alţii. În unele familii nici nu există conversaţii cu un conţinut mai profund. Un studiu ne arată că un tată american obişnuit petrece mai puţin de o oră pe săptămână în comunicare personală, singur cu copiii săi. Este chiar posibil ca cei doi soţi să se angajeze în

7

aşa măsură în muncă, acţiuni colective şi alte activităţi consumatoare de timp, încât de abia să se cunoască unul pe altul.

Planul iniţial al lui Dumnezeu pentru familii a fost altul. Sabatul a fost prima zi pe care proaspeţii căsătoriţi Adam şi Eva l-au petrecut împreună. Fără îndoială au petrecut încă multe alte sabate fericite. Intenţia iniţială a lui Dumnezeu a fost ca Sabatul să fie o zi specială pentru relaţii, o zi în care să ne familiarizăm din nou cu familia şi cu prietenii noştri, ca şi cu Creatorul nostru. Este o zi în care să ne împărtăşim bucuriile, speranţele şi aspiraţiile noastre, ca şi durerile şi dezamăgirile noastre.

Eu şi soţia, împreună cu copiii, adesea petrecem după amiaza de Sabat plimbându-ne prin pădure, împărtăşind bucuria zilei create special de Dumnezeu, în mijlocul creaţiunii Sale. Întreaga noastră familie de-abia aşteptă Sabatul, ca pe cea mai fericită zi a săptămânii.

De asemenea, Sabatul aduce vieţii un simţământ de siguranţă. El ne oferă un punct de referinţă care ne ajută în confruntarea cu tensiunile vieţii. Cu câţiva ani în urmă am citit despre un grup de cercetători, care studiau efectele stress-ului asupra sistemului nervos central. Studiul lor implica şi un experiment cu miei gemeni. În prima parte a experimentului lor, unul dintre miei a fost aşezat într-un ţarc, singur. În mai multe locuri unde se punea hrana, au fost montate dispozitive care emiteau impulsuri electrice la atingerea lor. Când mielul mergea la unul din locurile unde se afla hrana, cercetătorii aplicau micuţului un scurt şoc electric.

De fiecare dată, după ce se întâmpla acesta, mielul se întorcea în locul unde fusese electrocutat. Aceasta s-a repetat în fiecare loc unde era aşezată hrana, până ce mielul, îngrozit, a rămas în mijlocul ţarcului, tremurând. Nu mai avea nici un loc unde să fugă. Peste tot erau electroşocuri. Complet înfrânt şi plin de nelinişte şi stress, mielul a avut o criză de nervi – o totală prăbuşire nervoasă.

A doua parte a experimentului l-a implicat pe fratele geamăn al primului miel. Cercetătorii l-au luat şi l-au pus în acelaşi ţarc. Numai că de data aceasta au pus-o şi pe mama lui cu el. Da, şi el a primit electroşocuri. Ca şi fratele lui geamăn, imediat s-a retras

8

şi a fugit – numai că el a fugit direct la mama lui. S-a cuibărit lângă ea, în timp ce aceasta îi gemea uşor la ureche. Nu ştiu ce-i spunea, dar evident îl încuraja, pentru că micuţul s-a întors prompt în locul unde primise electroşocul. Cercetătorii au apăsat din nou pe buton. Din nou mielul a alergat la mama lui, din nou aceasta i-a gemut la ureche, din nou el s-a întors în acelaşi loc. Lucrul acesta s-a întâmplat iarăşi şi iarăşi, dar atâta vreme cât pentru miel a existat un punct de referinţă la care să se întoarcă după fiecare şoc, el putea să învingă stressul, el era în stare să facă faţă tensiunii.

Sabatul este un asemenea punct de referinţă. Ca şi mielul care fugea la mama sa, tot astfel putem şi noi avea odihnă şi siguranţă în Iisus. Sabatul este un palat în timp. În timp ce cele mai multe palate sunt construcţii minunate zidite pentru regi, Sabatul este un palat creat în timp, care coboară din cer pe pământ în fiecare a şaptea zi. Retrăgându-ne în palatul Împăratului, putem primi putere pentru a înfrunta tensiunile vieţii. Părtăşia cu El în Sabat ne furnizează temeiul părtăşiei zilnice din timpul săptămânii. Sabatul ne dă încrederea de a spune: „Cred că Dumnezeu m-a făcut şi că El e mult preocupat de bunăstarea mea. Pot avea linişte în dragostea Sa. El este demn de profunda mea credincioşie, de închinarea mea. Prin puterea Sa pot acum să înfrunt tensiunile vieţii.”

Creatorul nostru ne iubeşte. El doreşte să calmeze nervii noştri uzaţi. El doreşte să uşureze durerile noastre tulburătoare.

Şi el poate face toate acestea pentru că El ne-a făcut. Tu şi cu mine, prietene, Îi suntem importanţi. Noi suntem copiii Săi.

Cu mult timp în urmă, Iisus ne-a oferit această minunată invitaţie:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11,28.29).

Adevărata odihnă se găseşte într-o relaţie de iubire şi încredere faţă de Creatorul nostru. De-a lungul veacurilor, blânda Sa invitaţie rămâne aceeaşi: „Veniţi la Mine şi…veţi găsi odihnă“.

9

Sabatul zilei a şaptea simbolizează o viaţă de încredere odihnitoare într-un Creator iubitor. Satana a atacat cu sălbăticie Sabatul pentru că doreşte să distrugă această relaţie.

Ziua Sabatului au păzit-o de-a lungul veacurilor Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi Daniel; cu toţii au fost păzitori ai Sabatului. Petru, Iacov, Ioan şi Pavel au fost şi ei credincioşi. Ei n-au uitat Sabatul lui Dumnezeu. Şi nici Iisus nu l-a uitat. În capitolul următor vom cerceta ce ne învaţă Biblia despre ziua sfântă a lui Dumnezeu.

10

II

ADEVĂRUL DEMASCĂ UN MIT

Miturile sunt uşor acceptate ca adevăr, dacă le avem de mult timp. Să luăm cazul păianjenului. În jurul anului 350 î.Hr., marele filozof grec Aristotel a clasificat păianjenul ca având şase picioare. Şi în următoarele douăzeci de secole toţi au crezut că păianjenul are şase picioare. Nimeni nu s-a sinchisit să le numere. La urma urmei, cine ar fi îndrăznit să-l pună la îndoială pe marele Aristotel.

Ei bine, a venit Lamarck, reputatul biolog naturalist. El a numărat cu atenţie picioarele păianjenului. Şi câte picioare credeţi că a găsit? Exact opt! Mitul care fusese prezentat ca adevăr secole în şir, s-a spulberat pentru că Lamarck s-a deranjat să le numere.

Liber-cugetătorul Copernic, un polonez, a pus şi el la îndoială un „adevăr” crezut de aşa numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor sale. „Soarele, nu Pământul, este centrul sistemului nostru solar”, a declarat el. Oamenii bisericii au protestat zgomotos: „Nu se poate! Nu poţi schimba cerul lui Dumnezeu!” Dar Copernic nu schimba cerul lui Dumnezeu. Doar descoperea adevărul şi demasca un mit.

Mai sunt multe alte exemple de mituri, atât ştiinţifice, cât şi de altă natură. Şi de-a lungul istoriei, oamenii le-au crezut. Chiar dacă a accepta mituri ştiinţifice nu pare atât de grav, acceptarea miturilor religioase poate avea consecinţe de viaţă şi de moarte. Cu alte cuvinte, în probleme de importanţă veşnică, capacitatea de a distinge între fapte reale şi fantezie, între mit şi adevăr, devine esenţială.

11

Dar cum să ştim noi care convingeri religioase sunt mituri şi care nu? Cum putem noi face distincţia între fapte şi fantezie în domeniul religios? Care este autoritatea pe care ne sprijinim?

Fără îndoială, Dumnezeu este autoritatea supremă. Şi Biblia este înregistrarea Cuvântului Său. Ea conţine adevăruri veşnice, neschimbătoare. Studiind Cuvântul lui Dumnezeu, miturile religioase care au fost crezute secole în şir, vor fi demascate.

Cartea Apocalipsei chiar ne descoperă un asemenea mit. Importanţa soliei pentru pregătirea bărbaţilor şi femeilor în vederea revenirii Domnului nostru, se găseşte în Apocalipsa 14,6-12. Citim aceste cuvinte în versetul 7:

„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14.7)

La prima citire, acest pasaj nu pare să demaşte vreun mit religios. Dar să-l cercetăm mai departe.

Solia judecăţii lui Dumnezeu, care se apropie, este atât de importantă încât Dumnezeu o descrie ca fiind purtată de trei îngeri zburând cu iuţeală de la tronul Său, străbătând cerurile, către întreaga lume. Ea trebuie dusă repede, aşa cum se răspândeşte focul în miriştea uscată, către fiecare naţiune, trib, limbă şi popor. Această solie trebuie să treacă peste graniţele geografice. Trebuie să lege culturi şi grupuri care vorbesc limbi diferite. Pe măsură ce se apropie judecata finală, Apocalipsa 14,7 somează cu putere omenirea să se întoarcă la închinarea faţă de Creator.

Dar pentru a ne întoarce la închinarea faţă de Creator, trebuie să înţelegem ce înseamnă ea. Temeiul închinării este faptul că suntem creatură şi nu Creator. Motivul pentru care Dumnezeu este demn de respectul şi credincioşia noastră este faptul că El ne-a făcut. Apocalipsa 4,11 afirmă:

„Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Într-o epocă în care teoria evoluţiei a luat cu asalt lumea ştiinţifică, Biblia a trimis un mesaj care cheamă lumea să se închine lui Hristos, Creatorul. Efeseni 3,9 ne oferă această

12

imagine semnificativă: „...şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu care a făcut toate lucrurile...”

(Vă rog citiţi de asemenea Coloseni 1,13-17). Cum au fost create toate lucrurile? „Prin Iisus Hristos!” Solia

care se răspândeşte în zilele din urmă chemând pe toţi oamenii de pretutindeni: „Să se închine Celui ce a făcut cerurile şi pământul” este o solie care cheamă pe bărbaţi şi femei să se închine lui Iisus Hristos în calitatea de Creator.

Dar cum se poate închina cineva lui Hristos astfel? A lăsat El vreo amintire a lucrării Sale creatoare? Care este semnul creaţiunii?

Întorcându-ne la cartea Exodului, noi găsim clar chiar în centrul Legii lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci – un monument al puterii Sale creatoare. Este un monument care, dacă ne aducem aminte de el, va păstra proaspăt în mintea noastră faptul că El este Creatorul şi noi suntem creaturile Sale. Acest monument de aducere aminte este descris în Exodul 20,8-11:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Dumnezeu spune, cu alte cuvinte: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Sabatului, căci ea este un mare monument comemorativ al puterii Mele creatoare.”

Observaţi asemănarea dintre cuvintele din Apocalipsa 14,7 şi Exodul 20,11. Solia pentru ultima generaţie este:

„...închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14,7). Exodul 20,11 spune:

„Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele …”

13

Porunca sfântă a Sabatului este aşezată în centrul Legii lui Dumnezeu, ca o amintire veşnică a autorităţii Sale supreme şi a puterii Sale creatoare. Este, într-adevăr, semnul creaţiunii.

Să ne întoarcem la cartea începuturilor, la cartea Genezei, şi să cercetăm creaţiunea. Întregul capitol întâi al Genezei este o descriere a procesului creaţiunii şi a frumuseţii şi splendorii ei.

Al doilea capitol începe astfel: „Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată

oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” (Geneza 2,1-3).

După ce a creat această lume în şase zile, Dumnezeu a pus deoparte a şaptea zi ca o amintire a lucrării Sale creatoare.

Observaţi cele trei lucruri care au intrat în alcătuirea acestui monument de aducere aminte:

Întâi, Dumnezeu S-a odihnit (versetul 2). Nu pentru că El era obosit, ci mai degrabă ca un exemplu pentru omenire. Intenţia Lui a fost ca, în fiecare a şaptea zi, fiinţele omeneşti să se odihnească de munca lor, aşa cum a făcut Creatorul. Scopul era să ne aducă aminte că el a făcut această lume.

În al doilea rând, Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea (versetul 3). Dumnezeu a luat douăzeci şi patru de ore obişnuite şi a pus o binecuvântare deosebită în ele. Întâlnirea cu El în această zi ne va oferi o binecuvântare specială – reînviorarea puterii, o inimă liniştită, o umblare mai apropiată de El.

În al treilea rând, Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea (versetul 3). Cuvântul „sfinţit” înseamnă „pus deoparte pentru o întrebuinţare sfântă – consacrat”: se referă la ceva care este sacru şi nu de rând sau obişnuit. Dumnezeu este singurul care poate face lucrurile sacre. Adevărata închinare înseamnă respect faţă de tot ce a sfinţit Dumnezeu – pentru că El, ca Dumnezeu, a făcut acel lucru sfânt! Şi potrivit Genezei, Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea.

Aşa că Sabatul zilei a şaptea a fost creat de Dumnezeu ca o amintire a puterii Sale creatoare. Este ziua Sa sfântă.

14

Am cunoscut oameni care spun: „O zi este la fel de bună ca cealaltă. N-are importanţă ce zi păzeşti, atâta vreme cât păzeşti una din şapte.” Totuşi, observaţi învăţătura clară a Bibliei. Ce zi a sfinţit Dumnezeu? Ziua a şaptea. Nicăieri nu ne spune Biblia că Dumnezeu S-a odihnit, a binecuvântat sau a sfinţit ziua întâi, sau a treia sau a cincea, a săptămânii. Singura zi pe care El a pus-o vreodată deoparte a fost a şaptea zi. Şi este singura zi care ar fi putut fi vreodată o amintire a creaţiunii. Dumnezeu a lucrat şase zile – a creat capodopera Sa. Apoi, în ziua a şaptea, a stabilit o amintire a marei Sale lucrări – Sabatul în care S-a odihnit. Nici o altă zi nu s-ar potrivi.

Să presupunem că ziua dumneavoastră de naştere este 25 iunie. Aceasta este ziua în care v-aţi născut. Dacă cineva zice: „Ei bine, ce importanţă are? Poţi s-o sărbătoreşti pe 24 iunie sau 26 iunie. Nu are nici o importanţă, nu-i aşa?” Fără îndoială că aţi răspunde: „Ba are importanţă! Ziua mea de naştere este pe 25 iunie, şi oricât aş sărbători în ziua dinainte sau în ziua următoare, asta nu schimbă faptul că m-am născut pe 25 iunie!” Sau să presupunem că dumneavoastră aţi avut căsătoria într-o anumită zi. În fiecare an, în acea zi deosebită, sărbătoriţi angajamentul pe care l-aţi făcut faţă de tovarăşul de viaţă. Ziua de aniversare a nunţii vă aminteşte de jurământul căsătoriei dintre dumneavoastră şi tovarăşul de viaţă. Este o zi specială pentru a fi sărbătorită împreună.

Tot aşa este şi cu Sabatul. Există o singură zi pe care Dumnezeu a pus-o deoparte - aceasta este Sabatul.

De-a lungul istoriei, Sabatul a fost păzit ca aducere aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu. Acesta a fost semnul credincio-şiei, libertăţii şi iubirii Sale în toate secolele. Priviţi la Ezechiel 20,20:

„Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru! “

De-a lungul Vechiului Testament, Sabatul a fost un semn al credincioşiei. El a deosebit poporul lui Dumnezeu de păgâni. A fost întemeiat la creaţiune şi păzit înainte de existenţa naţiunii iudaice. A fost păzit de poporul lui Dumnezeu în toate perioadele Vechiului Testament.

15

Dar ce putem spune despre Noul Testament? Dar ce putem spune despre Iisus Hristos? Cum a procedat El? Deoarece El este marele nostru exemplu şi „cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus.” (1 Ioan 2,6), este logic să privim, pentru îndrumare, la exemplul Său.

Să ne întoarcem către Noul Testament. În Luca 4,16 găsim această afirmaţie clară:

„A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească...”

Obiceiul lui Hristos, practica Sa, era să meargă la biserică în Sabat. Dacă ne-am putea întoarce în timp la micul atelier de tâmplărie unde lucra Iisus am putea auzi, probabil, sunetul făcut de ciocan şi de ferăstrău – cel puţin în prima zi a săptămânii, sau în a doua zi, sau în oricare altă zi, cu excepţia celei de-a şaptea – poate că am vedea un mic semn „Deschis”. Dar în ziua a şaptea atelierul ar fi gol. Ciocanul şi ferăstrăul ar tăcea, şi semnul de la uşă ar fi: „Închis în Sabat”.

Unii au sugerat: „Bine, Iisus a fost evreu şi de aceea a păzit Sabatul”. Ce ne spune Exodul 20,10? „… dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău.” Nu, Sabatul nu este iudaic! Este ziua lui Hristos. Monumentul de aducerea aminte a puterii Sale creatoare. Sabatul a fost întemeiat la crearea omului, cu secole înainte de apariţia naţiunii iudaice. Cu adevărat, Iisus a avut dreptate când a spus în Marcu 2,27: „Sabatul a fost făcut pentru om...”

Alţii au spus că Hristos a schimbat ziua de odihnă când a venit pe pământ. Să examinăm afirmaţia. Are ea sens? Dacă Hristos a venit să schimbe Sabatul, dacă a venit să schimbe Legea dată pe Sinai, nu l-ar fi schimbat în timp ce era în viaţă? N-ar fi arătat ucenicilor această schimbare? Cred că ar fi făcut-o, nu credeţi? Dar, în loc de aceasta, ne-a lăsat un exemplu pozitiv al păzirii Sabatului. El a spus:

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5,17).

Să cercetăm mai departe unele dintre comentariile Domnului Iisus. În Matei 24, Iisus discuta despre distrugerea Ierusalimului

16

care urma să aibă loc în anul 70 d.Hr. (aproximativ 40 de ani după răstignirea Sa) şi El spunea:

„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat.” (Matei 24,20).

Este semnificativ faptul că El a rostit aceste cuvinte faţă de cei mai apropiaţi urmaşi ai Săi. Aceasta ne sugerează că Iisus nu a anticipat nici o schimbare a Sabatului.

Dar după întoarcerea lui Iisus la cer? Ce au făcut ucenicii Săi? Ne spune Biblia care zi a fost considerată ca fiind Sabat de către ucenici şi biserica primară? Ne spune ce zi a păzit biserica în timpul Noului Testament? Faptele 13,14 spune:

„Din Perga şi-au urmat drumul înainte, şi au ajuns la Antiohia din Pisidia. În ziua Sabatului, au intrat în sinagogă şi au şezut jos.”

În timpul serviciului divin din Sabat dimineaţă, Pavel şi Barnaba au descoperit o ocazie de a-L predica pe Hristos ca o împlinire a Vechiului Testament (versetul 15). Deşi cei mai mulţi dintre iudei s-au înfuriat, cei dintre Neamuri au fost receptivi. Versetul 42 continuă:

„Când au ieşit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească şi în Sabatul viitor despre aceleaşi lucruri...”

Neamurile voiau să-l audă pe Pavel predicând din nou. Observaţi cum continuă relatarea în versetul 44: „În Sabatul viitor, aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu.” Dacă Pavel ar fi păzit Duminica, prima zi a săptămânii, ar fi spus acestor creştini dintre Neamuri: „Nu mai trebuie să aşteptaţi până la Sabatul următor. Întoarceţi-vă mâine, Duminică. Aceasta este noua zi pentru creştinii dintre Neamuri”. Dar Pavel n-a spus aşa. Biblia ne spune că cei dintre Neamuri l-au ascultat pe Pavel în Sabatul următor. Aceasta ne arată că la 14 ani după înviere, ucenicii încă păzeau Sabatul.

Aşa că biserica Noului Testament a fost o biserică păzitoare a Sabatului. Cu siguranţă că nu este nici o poruncă clară pentru păzirea oricărei alte zile. Nu există nici o împrejurare consemnată în care ucenicii să înveţe pe alţii că Iisus a schimbat Sabatul.

Ioan, ucenicul iubit, ne dă un alt indiciu. Exilat pe stâncoasa insulă Patmos, Ioan scrie:

17

„În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic…” (Apocalipsa 1,10).

Ioan ne sugerează că era o zi deosebită în care ucenicii se închinau în timpul primului secol. Era numită „ziua Domnului”. Dar Ioan nu ne spune care zi a săptămânii este ziua Domnului. Unii au făcut speculaţii cu privire la ea. Totuşi, singura noastră autoritate este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu siguranţă că El ştie cărei zile Îi este Domn! În Matei 12,8 El spune: „Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” Aici avem o afirmaţie clară. Sabatul este ziua Domnului. Este ziua Lui.

Totuşi, unii întreabă: „Putem spune cu adevărat care este ziua a şaptea? Este adevărat că Domnul are o zi deosebită - este Sabatul. Dar, în realitate, nu putem spune care zi este ziua a şaptea”. Să privim cu mai multă atenţie. Ar avea vreun sens ca Hristos să stabilească o zi ca amintire a puterii Sale creatoare – o zi specială în care toţi să I se închine şi să se odihnească şi să nu ne descopere care este aceasta? Nu! Nu ar avea nici un sens. Trebuie să fie câteva indicii cu privire la ziua specială a lui Dumnezeu. Să le examinăm.

Sunt trei surse din care putem identifica în mod cert Sabatul zilei a şaptea:

Biblia Lingvistica Astronomia Să privim întâi la dovezile biblice. Biblia ni le arată clar.

În Luca 23 avem înregistrată răstignirea lui Hristos. Scriind despre ziua în care a murit Hristos, Luca declară în versetul 54:

„Era Ziua Pregătirii (ziua în care a murit Hristos - n.a.), şi începea ziua Sabatului.”

Apoi, în versetul 56, Luca descrie activitatea femeilor (care Îl urmau pe Iisus) în ziua de după moartea Lui. El scrie:

„...s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.”

Deci porunca era încă în vigoare după răstignire, şi aceste femei, ca urmaşe ale lui Iisus, o păzeau. Ele iubeau pe Învăţătorul lor, aşadar ele păzeau porunca Lui şi se odihneau în Sabat în timp

18

ce Iisus era în mormânt. Scena învierii este descrisă în capitolul 24, versetul 1:

„În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră.”

Luca scrie despre trei zile succesive: întâi, ziua pregătirii – ziua în care a murit Hristos. A doua, ziua Sabatului – ziua în care femeile s-au odihnit. A treia, ziua întâi a săptămânii – ziua învierii.

Lumea creştină este de aceeaşi părere cu privire la ziua în care a murit Hristos. O numim „Vinerea Mare.” Dar cu privire la ziua învierii lui Hristos? Nu avem probleme cu identificarea ei, creştinii din toată lumea serbează „Duminica Paştelui”. Aşa că cele trei zile în succesiune sunt: ziua în care a murit Hristos – Vineri; ziua în care Hristos a fost în mormânt – Sabatul; şi ziua în care a înviat – Duminica. Sabatul este ziua dintre Vineri şi Duminică sau ziua pe care azi o numim Sâmbăta. O simplă aritmetică ne arată că dacă Duminica este prima zi, atunci Vineri este a şasea şi Sâmbăta este a şaptea. Biblia este extrem de clară în această privinţă.

În al doilea rând, să privim la dovada suplimentară – Lingvistica. Consultaţi orice dicţionar obişnuit. La titlul „Sâmbăta“, ce găsiţi? „Sâmbăta este ziua a şaptea a săptămânii” (Dicţionarul Webster Standard). Deoarece Sâmbăta este ziua a şaptea a săptămânii, şi Sabatul este ziua a şaptea, Sâmbăta este în mod evident Sabatul. De fapt, în 108 limbi ale lumii, ziua de Sâmbătă este identificată ca „Sabat”. Limbile lumii dau mărturie despre faptul important că Sabatul este ziua a şaptea a săptămânii – Sâmbăta.

În al treilea rând, ce putem spune despre Astronomie? Care sunt dovezile? Aţi consultat vreodată un calendar (S.U.A., Canada, etc.- n.t.) ca să descoperiţi care zi a săptămânii este a şaptea zi? Ce aţi descoperit? Duminica este prima zi, Luni a doua, Marţi a treia, Miercuri a patra, Joi a cincea, Vineri a şasea, Sâmbătă a şaptea. A fost întotdeauna aşa? De unde vine acest ciclu? De la soare? Nu – căci soarele determină ciclul anual (timpul necesar pământului pentru a face o rotaţie completă în

19

jurul soarelui). Determină Luna ciclul săptămânal? Nu – Luna determină ciclul lunar (o lună este timpul necesar ca Luna să facă o rotaţie completă în jurul pământului). Dar ce putem spune despre rotaţia pământului în jurul axei sale? Provine ciclul săptămânal de aici? Nu – ci este ciclul zilnic ( o zi este timpul necesar pământului să facă o rotaţie completă în jurul axei sale).

Încercând să obţin dovezi concrete despre originea şi continuitatea ciclului săptămânal, m-am hotărât să scriu Astronomului Regal de la Observatorul Regal Greenwich, din Londra, Anglia. Observatorul Greenwich păstrează înregistrarea corectă a timpului pentru tot pământul. Iată scrisoarea mea datată 11 februarie, 1974.

* * *

„Stimate Domn, Fac cercetări cu privire la succesiunea neîntreruptă a ciclului

săptămânal. Diverşi astronomi europeni afirmă că ciclul săptămânal a ajuns la noi neîntrerupt din antichitate; cu alte cuvinte, că ziua a şaptea a săptămânii noastre, de exemplu, este identică cu ziua a şaptea zi a săptămânii din timpurile biblice. Am o triplă întrebare:

1. Ce arată cercetările dumneavoastră cu privire la vechimea neîntreruptă a ciclului săptămânal din antichitate?

2. Au afectat în vreun fel ciclul săptămânal, modificările din calendar din secolele trecute (Iulian, Gregorian)?

3. Este Sâmbăta zilelor noastre provenită din succesiunea liniară a unor cicluri neîntrerupte de câte şapte zile, din acea Sâmbătă menţionată în raportul biblic al răstignirii?

Apreciez mult timpul pe care vi-l luaţi pentru a răspunde acestor întrebări şi aştept răspunsul dumneavoastră.

Cu stimă, Mark Finley Iată răspunsul său: „Stimate Domn, Scrisoarea dumneavoastră către Astronomul Regal de la

Greenwich ne-a fost trimisă aici, şi directorul mi-a cerut să vă răspund.

20

Continuitatea săptămânii de şapte zile s-a menţinut de la începutul religiei iudaice.

Astronomii pot fi preocupaţi de deciziile privitoare la timp, data din calendar şi numărul anului. Dar deoarece săptămâna este un ciclu civil, social şi religios, nu există nici un motiv pentru care să fie ajustată de vreo modificare a calendarului. Orice încercare de a modifica ciclul de şapte zile a stârnit întotdeauna cea mai hotărâtă opoziţie din partea autorităţilor iudaice, şi suntem destul de siguri că nici o asemenea modificare nu a fost pusă în aplicare. Schimbarea de la calendarul iudaic la cel Gregorian (1582 – 1927) a fost întotdeauna făcută în aşa fel încât să se lase ciclul săptămânal nemodificat.

Al dumneavoastră, R.H. Tucker Biroul de informaţii.

* * * Nu există absolut nici o îndoială! Dovezile din Biblie, din

limbile lumii şi din astronomie sunt extrem de clare. Sabatul biblic este Sâmbăta, ziua a şaptea a săptămânii.

Când acest fapt devine clar pentru mulţi oameni, ei întreabă adesea: „Dar rudele şi prietenii mei care n-au înţeles niciodată Sabatul? Dar toţi acei creştini care n-au cunoscut niciodată acest adevăr?” Biblia afirmă clar:

„Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4,17).

Este responsabilitatea noastră să urmăm lumina pe care o avem. Aceasta este tot ce se cere de la noi. Dar astăzi, când mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa este proclamat în toată lumea, „oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod”, cu voce tare, zicând: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apocalipsa 14,7) – Dumnezeu ne cheamă înapoi la Sabat.

21

Deşi grupul de păzitori ai Sabatului poate părea mic la început, marii oameni din trecut l-au păzit. Adam a fost un păzitor al Sabatului, ca şi Moise, Ilie, Isaia şi David. Toţi marii oameni ai Vechiului Testament au păzit cu credincioşie porunca lui Dumnezeu şi au ţinut ziua pe care a binecuvântat-o, a sfinţit-o şi a stabilit-o la creaţiune Domnul. Şi toţi apostolii au fost păzitori ai Sabatului.

Dar cu mult deasupra tuturor, este Omul Iisus Hristos. Ca mare Creator, El S-a odihnit în Sabat după ce a creat lumea. El l-a binecuvântat şi l-a sfinţit. Apoi, cu sute de ani mai târziu, ca Fiu al omului, a umblat printre noi treizeci şi trei de ani şi jumătate. Era obiceiul Lui să Se odihnească şi să Se închine în ziua pe care El a pus-o deoparte la creaţiune.

Şi acum, astăzi, acelaşi Iisus ne întinde, ţie şi mie, o mână primitoare – o mână care a fost odinioară pironită pe crucea Calvarului, pentru păcatele noastre – şi apelează cu blândeţe: „Urmează-Mă”. Mii de oameni răspund cu bucurie, an după an, la chemarea Lui plină de har. Mulţimi de oameni se închină acum în ziua rânduită de El – ziua a şaptea – Sâmbăta. Ei sunt prezenţi în aproape fiecare ţară a lumii. Îi veţi găsi, practic, aproape pe fiecare insulă locuită. Mărturia lor generală este că Sabatul a adus o mare bucurie şi o mare binecuvântare în viaţa lor de credinţă. Acum, care este alegerea dumneavoastră? Vreţi să staţi alături de Hristos şi de ucenicii Săi? Vreţi să acceptaţi invitaţia unui Hristos iubitor, când El face un apel: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14,15)?

22

III

CEL MAI PĂZIT SECRET AL ISTORIEI Într-o zi, pe vremea Rusiei ţariste, ţarul se plimba printr-unul

din frumoasele parcuri de lângă palatul său. El a dat de o santinelă care stătea de gardă lângă câteva tufişuri. Surprins să găsească o santinelă în acel loc, a întrebat: „Ce faci?” „Nu ştiu,” a răspuns santinela, „respect ordinele căpitanului.” Ţarul l-a întrebat pe căpitan: „De ce ai o santinelă care păzeşte nişte tufişuri?” „Acesta a fost regulamentul dintotdeauna”, a răspuns căpitanul, „dar nu cunosc motivele.” După cercetări amănunţite, ţarul a descoperit că nimeni de la curtea sa nu-şi putea aminti vreun timp când să nu fi fost astfel. Aşa că el s-a îndreptat spre arhivele conţinând relatări vechi şi, spre surprinderea sa, iată ce a descoperit: cu o sută de ani înainte, Ecaterina cea Mare a poruncit să se planteze o tufă de trandafiri. A pus apoi o santinelă lângă ea, ca nimeni să nu calce pe tânăra plantă. Planta murise de mult, tot la fel şi regina. Acum în acel loc stătea de pază o santinelă. Dar nu ştia ce păzea.

„De necrezut!” aţi exclama. Dar aceasta este ceea ce fac mulţi oameni din bisericile creştine – păzind, crezând şi apărând o doctrină care s-a strecurat în biserică prin tradiţie – o învăţătură care este un mit şi nu o poruncă a lui Dumnezeu.

În acest capitol vom descoperi exact cum tradiţia a fost înălţată deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. Vom descoperi, de asemenea, că acest Cuvânt a prezis ceea ce se va întâmpla: că se va face o încercare de a schimba Legea lui Dumnezeu şi de a înălţa tradiţia deasupra ei. Arhivele istoriei o vor dovedi.

23

Dar înainte de a cerceta acest subiect, să ne amintim un lucru: dumneavoastră şi cu mine citim această carte având un fundal diferit. Provenim din biserici diferite. Avem totuşi un element comun în experienţa noastră: îl iubim pe Domnul Iisus Hristos şi dorim să respectăm adevărul Său. De aceea cercetăm, nu-i aşa? Avem o dorinţă intensă de a cunoaşte adevărul şi intenţia serioasă de a-l urma. Scripturile ne dau acest îndemn:

„Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2,15).

Aşa că, pentru a înţelege adevărul lui Dumnezeu, trebuie să înţelegem Cuvântul Său. Şi Cuvântul Său, deşi scris cu sute de ani în urmă, ne descoperă adevăruri veşnice pe care le putem aplica astăzi în vieţile noastre.

Profeţiile din cărţile Daniel şi Apocalipsa se referă cu o putere deosebită la sfârşitul lumii. Iisus a citat profeţiile lui Daniel şi a recomandat personal ucenicilor Săi să le studieze. Când ucenicii L-au întrebat: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri?” (distrugerea templului-n.a.) „Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” (Matei 24,3), o parte a răspunsului lui Hristos a fost:

„De aceea, când veţi vedea "urâciunea pustiirii", despre care a vorbit proorocul Daniel, "aşezată în locul sfânt" - cine citeşte să înţeleagă!- atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi.” (Matei 24,15.16).

Iisus a avertizat generaţia zilelor Sale că profeţiile legate de distrugerea Ierusalimului erau aproape să fie împlinite. Răspunsul adresat ucenicilor este plin de preziceri despre Ierusalim ca şi despre sfârşitul lumii. Şi El sugerează ca ucenicii să studieze profeţiile lui Daniel pentru a căpăta o mai bună înţelegere a ambelor evenimente.

În cartea lui Daniel, profetul a trasat sute de ani de istorie – de la Imperiul Babilon până în zilele noastre – cu o neegalată acurateţe. Prin viziuni şi visuri simbolice, Dumnezeu a folosit metoda vizuală de comunicare pentru a ne împărtăşi adevărul Său. Filozoful chinez din antichitate, Confucius, vorbind despre metoda vizuală, s-a exprimat bine când a spus: „Un tablou face

24

mai mult decât o mie de cuvinte.” Să cercetăm în amănunt tabloul pe care ni-l dă Daniel.

În Daniel, capitolul 2, Dumnezeu prezice sute de ani de istorie cu ajutorul imaginii simbolice a unei statui metalice. În Daniel 7, aceeaşi perioadă a istoriei este acoperită mai amănunţit, numai că de data aceasta sunt folosite patru animale pentru a reprezenta istoria omenirii. Capitolele 8 şi 9 completează mai mult tabloul. Fiecare din cele două capitole acoperă aceeaşi perioadă, care adaugă amănunte suplimentare, unele aplicându-se cu putere la ultima generaţie a pământului.

Daniel 7 începe în primul an al lui Belşaţar, împăratul Babilonului. Daniel are un vis şi înregistrează cu credincioşie totul. Observaţi descrierea viziunii în versetele 2 până la 7:

„În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu, şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, şi i s-a dat o inimă de om.

Şi iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: "Scoală-te, şi mănâncă multă carne!"

După aceea m-am uitat mai departe, şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpânire.

După aceea, m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma, şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne.”

Daniel a văzut un vast peisaj marin într-o zi frumoasă. Vânturi puternice biciuiau valurile în timp ce patru fiare ciudate mărşăluiau pe crestele lor. Vânturi, ape şi fiare sunt simboluri obişnuite ale Scripturii. Apele reprezintă mări de oameni, mulţimi, naţiuni, limbi – marea omenirii de-a lungul veacurilor

25

(vezi Apoc. 17.15). Vânturile simbolizează adesea războiul şi luptele şi toate mişcările asemănătoare – militare, diplomatice şi politice – care modelează istoria omenirii.

Daniel continuă: „Aceste patru fiare mari, sunt patru împăraţi, care se vor ridica pe pământ” (Daniel 7,17). Ca rezultat al războaielor dintre naţiuni, patru mari imperii se vor ridica şi vor cădea. Şi cele patru metale – aurul, argintul, arama şi fierul – din imaginea din Daniel, reprezintă aceste patru puteri. Istoria susţine în mod limpede aceste afirmaţii.

Din zilele lui Daniel au existat patru mari imperii universale. Să studiem pe scurt cursul istoriei, cum i-a fost arătat lui Daniel, sub forma a patru fiare.

Prima fiară care a apărut, a fost un leu cu aripi de vultur. Ca şi aurul din statuia lui Daniel 2, ea reprezintă Imperiul babilonian. Simbolurile folosite pentru a descrie Babilonul sunt unele din cele mai spectaculoase creaţiuni ale pământului: aurul, cel mai frumos dintre metale; un leu - împăratul fiarelor; şi vulturul - stăpânul văzduhului. Vechiul Babilon a fost un imperiu puternic! Descoperirile arheologice recente ne arată că babilonienii foloseau un leu cu aripi de vultur ca simbol al puterii lor. Îl pictau sau îl sculptau de obicei pe zidurile lor. Şi Ieremia ne descrie puterea cuceritoare a Babilonului ca fiind asemănătoare cu aceea a unui leu.

A doua fiară care s-a ridicat, a fost un urs cu trei coaste în gură. În anul 539 î.Hr. Medo-Persia a cucerit Babilonul. Coastele, fără îndoială, reprezintă cele trei cuceriri care au permis Perşilor să ia puterea: Egiptul, Lidia şi Babilonul. Acesta a fost al doilea imperiu mondial. El a fost reprezentat în statuia din Daniel 2 de către argint. Medo-Persia este bine descrisă ca un urs însetat de sânge. Fără îndoială, armatele ei au fost nemilos de crude în atacurile lor.

A treia, un leopard cu patru aripi pe spate, care reprezintă al treilea imperiu mondial, l-a răsturnat pe urs. Grecii, sub Alexandru cel Mare, au „zburat” practic din cucerire în cucerire, supunând Medo-Persia şi lumea. Leopardul avea patru capete. Acesta simbolizează împărţirea Imperiului după dispariţia lui

26

Alexandru cel Mare. Acest imperiu a fost reprezentat de aramă în statuia din Daniel 2.

A patra fiară îngrozitoare, de nedescris, uneori considerată un balaur, zdrobea totul în calea sa. Această fiară reprezintă puterea zdrobitoare şi plină de cruzime a Romei. Ea a condus lumea timp de şase secole, începând cu 168 î.Hr. În statuia cea mare, al patrulea imperiu mondial este asemenea cu fierul care „sfărâmă şi zdrobeşte totul”. Avea să „zdrobească şi să calce în picioare victimele sale.” Şi monarhia de fier a lumii a făcut exact aceasta!

Cele zece coarne reprezentând zece împărăţii, au provenit din fiara îngrozitoare. „Cele zece coarne, înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.” (Daniel 7,24). Nici un animal din natură nu are zece coarne. Cele zece coarne ale acestei fiare simbolice i-au fost descoperite lui Daniel cu o mie de ani înainte şi au prevăzut cu acurateţe fărâmiţarea Romei în exact zece părţi. Împărţirea imperiului roman a pus bazele naţiunilor Europei moderne. Istoria confirmă aceasta. Roma a dominat Europa de Vest până la mijlocul secolului al V-lea, când a fost răsturnată nu de o altă naţiune ci de triburile războinice barbare.

Ceva nou şi neobişnuit îi apare lui Daniel. I s-a descoperit următoarea evoluţie importantă din Europa, după descoperirea întemeierii celor zece împărăţii. Daniel scrie:

„M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură, care vorbea cu trufie. (Daniel 7,8)... Iar după ei (cei zece împăraţi-n.a.) se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi.” (versetul 24).

Ce este cu puterea acestui corn mic despre care vorbeşte Daniel? Ce naţiune este? Cum îl putem identifica? Să-l examinăm pas cu pas:

Întâi, provine dintre cele zece coarne. Aceasta înseamnă că a apărut în Roma, din capul imperiului Roman, care este a patra fiară.

27

În al doilea rând, a apărut după cele zece coarne. Aceasta înseamnă, cronologic, imediat după 476 d.Hr.

În al treilea rând, această putere urma să fie diferită de cele dinainte, de cele zece coarne. Cele zece coarne au fost doar organizaţii politice. Acest corn mic avea să-şi ia autoritatea dintr-o sursă diferită – o sursă religioasă pe care o vom descoperi imediat.

În al patrulea rând, trei din cele zece împărăţii aveau să fie îndepărtate prin ridicarea lui la putere. „Va doborî trei împăraţi”, scrie profetul.

În al cincilea rând, acest corn urma să aibă „ochi ca ochii de om.” În toată Biblia, ochii sunt simbolul inteligenţei divine. (Efeseni 1,18).

În Scriptură un profet este numit adesea „văzător”. El priveşte în viitor, este iluminat divin. El are înţelepciune divină. El vede cu ochii lui Dumnezeu. Acest corn are „ochi”, nu ai lui Dumnezeu, ci ai omului. El este călăuzit de inteligenţă omenească, conducere omenească şi autoritate omenească.

Aşa că întrebarea este, ce putere se potriveşte acestei descrieri? Ce putere s-a ridicat în Europa de Vest în jurul anului 476 d.Hr. supunând trei naţiuni? Cum a fost această putere diferită de cele patru imperii consecutive?

Istoria ne oferă un răspuns – doar un singur răspuns – cu privire la identitatea cornului cel mic. Chiar după ce a căzut Roma şi au fost întemeiate cele zece regate ale Europei, s-a format şi un stat politico-religios. El şi-a răspândit treptat influenţa de-a lungul mai multor secole şi s-a ridicat proeminent în Europa de Vest. S-a ridicat la putere exact în momentul prevăzut de profeţie şi în modul indicat de profeţie. Ridicarea sa la putere a fost marcată de distrugerea Herulilor, Ostrogoţilor şi Vandalilor. Aceste trei împărăţii au fost dezrădăcinate aşa cum a prevăzut profeţia. Putem găsi încă rădăcinile a şapte din aceste triburi, în Europa de Vest. De exemplu Francii s-au stabilit în Franţa, Anglo-Saxonii în Anglia, Alemanii în Germania. Dar acestea trei – Herulii, Ostrogoţii şi Vandalii - au fost complet distruse de ridicarea cornului cel mic, datorită credinţei lor diferite. Şi cornul cel mic, ca apărător al dreptei credinţe, a

28

încercat să convingă aceste trei triburi de erorile lor. Neputând să facă aceasta, biserica populară a recurs la constrângere.

Puterea cornului cel mic este deosebită de orice putere care a mai dominat până atunci. Este o putere politico-religioasă. Este, aşa cum afirmă profeţia, deosebită de celelalte împărăţii. Lumea n-a mai văzut înainte o combinaţie atât de neobişnuită de putere spirituală şi politică ca cea demonstrată de cornul cel mic.

În acest punct al studiului profeţiei lui Daniel, ar fi de folos să observăm unele preziceri paralele din Noul Testament privitoare la experienţa bisericii creştine de la început. Pavel era foarte preocupat de viitorul bisericii. Conducătorilor din Efes le-a mărturisit aceste nelinişti:

„Ştiu bine că, după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.” (Fapte 20,29-31).

Acestei avertizări solemne, el a adăugat într-o scrisoare către Tesaloniceni următoarele: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze…” (2 Tesaloniceni 2,7).

Trei lucruri l-au tulburat pe Pavel cu privire la viitorul bisericii primare. Întâi, avea să fie o opoziţie din afară. Pavel compară opoziţia externă cu pagubele pe care le provoacă lupii într-o turmă de oi. Pavel a prevăzut persecuţia sălbatică prin care Satana urma să încerce să distrugă biserica.

Dar persecuţia externă pe care Pavel a prevăzut-o aici nu avea să fie o aşa ameninţare pentru biserică, ca o a doua îngrijorare a lui Pavel – apostazia din interior. El a declarat: „...şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase…” (vă rog vedeţi Fapte 20,28-31). Se vor ridica oameni care vor modifica adevărul. Cuvântul „stricăcios” înseamnă modificarea adevărului. Pavel i-a rugat, cu lacrimi, pentru păstrarea curăţeniei credinţei, dar ştia că apostazia avea să vină. Şi a venit. Tesalonicenilor le-a scris:

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni (ziua revenii lui Iisus-n.a.) înainte ca să fi venit lepădarea

29

de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării...” (2 Tesaloniceni 2,3).

A treia problemă care îl îngrijora pe Pavel era că începuturile apostaziei aveau să vină repede. Cu alte cuvinte, nu va dura mult până ce apostazia avea să pătrundă în biserică.

Să cercetăm mai amănunţit această răzvrătire. În limba greacă, Pavel foloseşte cuvântul „apostazie” care înseamnă „cădere”, sau îndepărtare de la curăţia credinţei. Pavel avertizează că această cădere va fi condusă de „omul fărădelegii”, „fiul pierzării”. Termenul „fiul pierzării” mai este folosit doar într-un singur loc în Scriptură – pentru a-l descrie pe Iuda Iscarioteanul. Iuda L-a trădat pe Iisus în timp ce se purta ca un prieten. El afişa semne exterioare de dragoste şi afecţiune în timp ce trăda pe Domnul şi Mântuitorul său.

Folosirea de către Pavel a aceleiaşi expresii - „fiul pierzării”- pentru a descrie apostazia, ne sugerează că această putere s-ar putea să aibă caracteristici asemănătoare cu cele demonstrate de Iuda Iscarioteanul. Cu alte cuvinte, această putere avea să trădeze temelia Evangheliei, menţinând în acelaşi timp toate formele exterioare şi mărturisirile credinţei. Urma să fie condusă de „omul nelegiuirii” (păcatului), care mărturiseşte şi se crede a fi omul lui Dumnezeu.

Cu acest fundal, să ne întoarcem la Daniel. În Daniel 8, o imagine asemănătoare cornului mic care a „crescut în putere”, i s-a descoperit lui Daniel. El scrie că adevărul a fost „aruncat la pământ” (Daniel 8,12) de către această putere.

Vă este clar acum tabloul? Marea luptă a veacurilor nu va fi lupta dintre religie şi necredinţă. Va fi o luptă între adevăr şi eroare. Opoziţia din afară va curăţi şi va întări biserica. Vrăjmaşul, „fiul pierzării”, va lucra însă mai eficient dinăuntru pentru a învinge adevărul şi va folosi chiar biserica lui Dumnezeu pentru a răspândi minciuna. Daniel scrie:

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, şi o jumătate de vreme.” (Daniel 7,25)

30

Astfel apostazia din biserica creştină, va încerca să submineze autoritatea lui Dumnezeu.

Aşa cum am descoperit în capitolele precedente, autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe poziţia Sa de Creator şi Susţinător al universului – inclusiv lumea noastră. Amintiţi-vă ce a scris prea iubitul apostol Ioan:

„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” (Apoc. 14,7).

Dreptul lui Dumnezeu de a I se aduce închinare şi autoritatea Legii Sale se întemeiază pe faptul că El a făcut lumea fizică. El ne-a făcut şi pe noi. Totuşi Daniel scrie că acest corn mic va fi atât de îndrăzneţ încât să încerce să schimbe „vremile şi legea”. Această lege menţionată aici nu poate fi o simplă lege omenească. Legile omeneşti se schimbă automat când o împărăţie urmează alteia. De aceea profeţia se referă, în acest caz, la legea veşnică a Celui Prea Înalt. A se amesteca în acestea ar însemna, într-un sens foarte real, a vorbi împotriva Celui prea Înalt.

Cum am observat mai înainte, schimbarea legii ar fi împotriva cuvintelor lui Iisus. El a zis:

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5,17).

Legea lui Dumnezeu va rămâne cât există cerul şi pământul. Desfiinţarea acestei Legi, diminuarea autorităţii ei, sau încercarea de a-i schimba preceptele este de neconceput. Biblia ne arată clar că puterea cornului cel mic va încerca exact acest lucru. Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat.

Desigur, nu toţi cei din biserică au acceptat apostazia. Cei care au refuzat au fost persecutaţi. El „va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt”, scrie profetul (Daniel 7,25). Aceasta se poate referi doar la persecuţia religioasă pe care istoria demonstrează că a avut loc.

Observaţi restul versetului 25: „...se va încumeta să schimbe vremile şi legea…” (Daniel 7,25). Această referire la vremuri este interesantă şi importantă. Dacă vă veţi gândi o clipă, vă veţi aminti că există o singură referire la timp în Legea lui Dumnezeu,

31

ziua săptămânală de Sabat. Cum am văzut deja, Sabatul este ziua sfântă a lui Dumnezeu, o amintire a creaţiunii Sale. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat, l-a binecuvântat şi l-a sfinţit. A fost întemeiat în grădina Eden şi va fi păzit în Edenul viitor. Isaia 66,23 spune:

„În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul.”

Întrebarea este, ce lege a încercat să schimbe „cornul cel mic”? A fost schimbat Sabatul stabilit de către Legea lui Dumnezeu? Dacă da, cum? Când?

În capitolul precedent am studiat cum primii creştini şi-au amintit şi au serbat ziua Sabatului ca zi de închinare şi odihnă săptămânală. Ioan a avut viziunea sa „în ziua Domnului” (Apoc.1,10). Biserica a continuat să se închine în Sabat până la sfârşitul secolului I. Dar, la începutul secolului al doilea, unii creştini au început să serbeze, în mod voluntar, ziua răstignirii. Ei centrau sărbătorile lor în jurul zilei răstignirii care era Paştele iudaic. Dar datorită unor revolte ale iudeilor împotriva romanilor, iudeii au devenit din ce în ce mai nepopulari, şi creştinii au început să sufere, din cauza originii lor, ca o sectă iudaică. Sărbătorirea Paştelui în amintirea răstignirii a fost privită de mulţi ca o identificare în continuare a creştinismului cu iudaismul. Aşa că unii creştini au hotărât să facă o schimbare.

Sixtus, episcopul, sau „papa” bisericii creştine din Roma, a început procesul care a dus la transferul zilei de închinare de la Sabat la Duminică. El a convins pe creştini să serbeze învierea care a avut loc Duminica, în locul răstignirii. La început sărbătoarea nu a fost rânduită săptămânal, ci anual. Schimbând această sărbătoare la ziua de Duminică şi aplicând-o învierii, creştinii din Roma au putut să se disocieze de iudei.

S-a întâmplat ca această sărbătoare a învierii să coincidă cu o veselă sărbătoare romană în cinstea soarelui. Închinătorul la soare convertit la creştinism se simţea în elementul său cu sărbătoarea de primăvară creştină, ţinută în ziua soarelui. Astfel, Sixtus, încurajând pe creştini să sărbătorească învierea în prima zi a săptămânii, de fapt i-a pus în situaţia de a onora ziua soarelui.

32

Următorul act important al piesei a avut loc în anul 200 d.Hr. când papa Victor a căutat să impună sărbătoarea anuală a Duminicii învierii. El a poruncit să fie excomunicaţi toţi episcopii care nu urmau planul de a sărbători învierea. Acest decret impunând păzirea Duminicii a fost folosit de episcopul de Roma ca un instrument în încercarea de a câştiga controlul asupra bisericii. Socrate din Roma, valorosul istoric bisericesc, avea să scrie mai târziu: „Căci deşi aproape toate bisericile din lume sărbătoresc Sfintele Taine ale Sabatului săptămânal, totuşi, creştinii din Alexandria şi Roma, pe temeiul unei vechi tradiţii, au încetat să mai facă aceasta.” (Ibid. p. 65) Această veche „tradiţie” era fără îndoială accentul pus de Sixtul şi Victor asupra păzirii Duminicii.

Prima lege care, de fapt, impunea Duminica, ca o zi de odihnă, a fost promulgată de împăratul Constantin în luna martie, anul 321 d.Hr. Decretul său declara: „În venerabila zi a soarelui, magistraţii şi oamenii ce locuiesc în oraşe să se odihnească, şi toate atelierele să fie închise. La ţară, totuşi, persoanele angajate în munci agricole să-şi continue treburile liberi.” (SDA Source Book p. 999). Dar istoricul Phillip Schaff subliniază acest punct important: „…legea duminicală a lui Constantin nu trebuie supraapreciată… Nu există în această lege nici o referinţă nici la porunca a patra, nici la învierea lui Hristos. În plus, el a scutit în mod expres regiunile de ţară… creştinii şi păgânii erau obişnuiţi cu zilele de odihnă cu ocazia sărbătorilor; Constantin a făcut ca aceste zile să se sincronizeze, şi a preferat Duminica.” (Ibid., p. 999-1000).

Încet dar sigur, mişcarea spre apostazie prezisă de Pavel şi de Daniel a câştigat amploare. În anul 326 d.Hr., Teodosie I a interzis judecăţile Duminica şi a dat naştere unei alte practici răspândite în lumea occidentală: „Nimeni nu va cere plata unei datorii publice sau particulare (Duminica).” Teodosie al II-lea în anul 425 d.Hr., şi-a îndreptat atenţia către activităţile sportive ale poporului său, şi a interzis toate distracţiile, atât circul cât şi teatrul, în ziua de Duminică. Al treilea Sinod de la Orleans, în anul 538 d.Hr. a interzis lucrul în zilele de Duminică şi la ţară. Şi aşa, pas cu pas, ziua soarelui a fost acceptată în biserica creştină

33

şi a fost făcută o zi de odihnă pentru majoritatea creştinilor. Vremurile au fost într-adevăr schimbate! (SDA Source Book p. 1001-1002).

Dar ce are de spus biserica Romano-Catolică despre rolul ei în schimbarea Sabatului? Este de aceeaşi părere sau nu? Care este poziţia ei?

Biserica Romano-Catolică vede în schimbarea Sabatului un semn al puterii bisericii. Afirmaţii făcute de persoane cu autoritate din biserica Catolică ne arată clar acest lucru:

1. Ca răspuns la întrebarea : „aveţi vreo cale de a demonstra că biserica are putere de a institui sărbători?”, Stephen Keenan a scris: „Dacă n-ar fi avut asemenea putere, n-ar fi făcut ceea ce are acordul tuturor reprezentanţilor moderni ai religiei – n-ar fi putut înlocui păzirea Sâmbetei, a şaptea zi a săptămânii, schimbare pentru care nu există nici o autoritatea biblică.” (Stephen Keenan, A Doctrinal Catechism, p. 174).

2. Un alt comentariu: „Puteţi citi Biblia de la Geneza la Apocalipsa şi nu veţi găsi un rând care să autorizeze sfinţirea Duminicii. Scripturile impun păzirea Sâmbetei, o zi pe care noi n-o sfinţim niciodată.” (Cardinal Gibons, Faith of our Fathers, p. 111-112).

3. Monseniorul Segur a scris: „Biserica Catolică a fost cea care, prin autoritatea lui Iisus Hristos, a transferat această odihnă la ziua de Duminică în amintirea învierii Domnului nostru. Astfel păzirea Duminicii de către Protestanţi este un omagiu pe care îl aduc, fără să vrea, autorităţii bisericii (Catolice). – Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 225.

Preotul Romano-Catolic Enright a fost citat în revista Americană „Sentinel” din New York, ca afirmând: „Biblia spune: ‘Adu-ţi aminte să păzeşti ziua Sabatului’. Biserica Catolică spune: ‘Nu! Prin puterea mea divină am desfiinţat ziua de Sabat şi vă poruncesc să păziţi prima zi a săptămânii.’ Ştia cum toată lumea civilizată se pleacă în ascultare respectuoasă faţă de porunca sfintei biserici Catolice.”

Poziţia acestei biserici este clară. Daniel a prezis schimbarea, şi biserica Catolică o recunoaşte. De fapt ea arată cu mândrie schimbarea ca dovadă a puterii ei în probleme religioase.

34

Chiar reformatorii, în timpul Reformaţiunii protestante, şi-au exprimat îngrijorarea. De exemplu Maritn Luther, responsabil în mare măsură de alcătuirea Confesiunii de la Augsburg, a spus: „Ei (papii), afirmă schimbarea Sabatului în ziua Domnului, după cum pare a fi în Decalog; şi n-au alt exemplu pe buzele lor decât schimbarea Sabatului. Ei susţin că puterea bisericii este foarte mare, pentru că au înlăturat una din poruncile Decalogului”. (Phillip Schaff – Crezurile Creştinismului, vol. 3, p. 64).

Şi totuşi, în ciuda acestor dovezi, unii spun: „Ce importanţă are? O zi este o zi! Timpul este timp! Trebuie să fim atât de exacţi?” Eu cred că trebuie. La urma urmei, chiar la întâlnirile noastre cu oamenii, nici prin minte nu ne-ar trece să ne înfăţişăm a doua zi!

Dar adevărata problemă nu este o problemă de zile. Este o problemă de stăpâni. Să examinăm două întrebări simple: când ne odihnim în ziua a şaptea în închinare respectuoasă faţă de Dumnezeu, de cine ascultăm? Răspunsul este destul de uşor: ascultăm de Dumnezeu. Când muncim în ziua a şaptea a săptămânii sau o folosim pentru plăcerea noastră sau pentru afaceri, şi ne odihnim şi ne închinăm în prima zi a săptămânii, de cine ascultăm? Nu poate fi vorba despre Dumnezeu, pentru că El n-a dat nici o poruncă să procedăm aşa. De care stăpân aveţi grijă să ascultaţi? Biblia Spune:

„Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani 6,16).

Cei care au păzit cu curaj Legea lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor au descoperit că, din când în când, legile oamenilor vin în conflict cu Legile lui Dumnezeu. Apostolul Petru s-a aflat într-o asemenea situaţie şi a ajuns la următoarea concluzie:

„Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Fapte 5,29).

Apostolul Petru şi ceilalţi apostoli nu au ezitat. Când era în joc o problemă a Legii lui Dumnezeu, decizia lor era clară. Şi decizia lor este exemplul nostru. Deşi un aspect particular al Legii lui Dumnezeu se poate schimba, principiul rămâne pentru

35

veşnicie. Acelaşi „Domn al Sabatului” a spus oamenilor clar că n-a venit să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu sau să-i micşoreze autoritatea. De fapt, El a venit să ne arate cum s-o păzim. El a zis:

„Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” (Matei 15,9).

Nu vocea lui Dumnezeu ne cheamă la închinare în altă zi. E doar vocea omului. Nici o poruncă a lui Dumnezeu nu ne sugerează sfinţirea Duminicii.

Pe măsură ce se apropie revenirea Domnului Hristos şi solia adevărului lui Dumnezeu se răspândeşte în toată lumea, apelul lui Ilie care, cu mult timp în urmă, a chemat de la închinarea în faţa soarelui un popor rătăcit, ne stă înainte:

„Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” (1 Împ. 18,21).

Nu poate fi nici un compromis cu păcatul. Problema în acest conflict final este loialitatea. Alegerea este între poruncile lui Dumnezeu şi tradiţia oamenilor. Iisus a exprimat-o clar când a spus:

„…Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina aşezată de oameni …” (Marcu 7,7.8)

Prietene, aceasta este solia de iubire a lui Hristos către tine. Biblia ne arată clar că Sabatul zilei a şaptea este semnul puterii Creatorului. Ea, de asemenea, ne descoperă că Iisus Hristos n-a plănuit nici o schimbare a zilei Sale de închinare.

Cu aceste gânduri în minte, te invit aşa cum a invitat Iosua pe israeliţi, să „…alegeţi… cui vreţi să slujiţi…” (Iosua 24,15). Eşti gata să spui: „Îl aleg pe Iisus şi poruncile lui Dumnezeu; prin harul Său, de acum înainte îmi voi aminti de Sabatul Său ca să-l slujesc” ?

Mulţi oameni, de-a lungul secolelor, L-au iubit pe Iisus suficient ca să-L asculte pe deplin. În capitolul următor vei citi unele dintre cele mai emoţionante relatări de credincioşie faţă de Sabatul Domnului, înregistrate vreodată.

„Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Apoc. 2,10.

36

IV

VEACURILE DAU MĂRTURIE Un editor ocupat a început să aibă probleme serioase cu

ochii. Lungile ceasuri petrecute deasupra manuscriselor detaliate îi ţinuseră ochii încordaţi peste măsură. Gândind că ar putea avea nevoie de o pereche de ochelari, a mers la un oftalmolog. Dar specialistul i-a spus că nevoia sa reală nu era de ochelari ci de odihnă pentru ochii lui. Editorul i-a explicat că asta era imposibil – munca lui îi cerea să stea toată ziua aplecat la masă, citind şi scriind. Atunci, specialistul l-a întrebat unde locuieşte. Editorul i-a răspuns că locuieşte în apropierea înaltului lanţ al Munţilor Apenini din Franţa. Când el a auzit aceasta, sfatul său a fost: „Duceţi-vă acasă şi lucraţi ca de obicei, dar din oră în oră ridicaţi-vă de la birou, duceţi-vă pe terasă şi priviţi munţii. Privirea la distanţă vă va odihni ochii după încordarea de durată, citind manuscrise şi corecturi.” (Citat din Fucs Magazine, vol. 6, Nr. 3, p. 8)

Tot aşa este şi cu Sabatul. Este o invitaţie de a ne odihni ochii de lucrurile obişnuite care ne umplu viaţa şi ne abat privirile de la lucrurile veşnice. Este făcut pentru a ne ajuta să ne centrăm din nou privirea asupra lucrurilor importante. De-a lungul secolelor, păzitorii credincioşi ai Sabatului şi-au ţinut inimile şi minţile centrate asupra lucrurilor de adevărată valoare.

Dar înainte de a examina această mărturie istorică, să trecem în revistă ce am amintit până acum. Sabatul a fost păzit cu grijă de evrei în tot Vechiul Testament. Iisus şi ucenicii Săi au păzit Sabatul din ascultare iubitoare faţă de un Tată Ceresc milostiv. Ei au aşteptat cu desfătare fiecare nou Sabat. În primul secol, atât iudeii cât şi cei convertiţi la creştinism dintre Neamuri, au păzit Sabatul.

37

Dar s-au cumulat mai mulţi factori pentru a-i face pe creştini să renunţe la Sabat în favoarea Duminicii, în secolele următoare. După căderea Ierusalimului în anul 70 d.Hr. şi zdrobirea revoltei iudeilor împotriva romanilor în anul 135 d.Hr., iudeii au fost împrăştiaţi în tot imperiul. S-a creat împotrivire la numele şi religia lor. În cele mai multe cercuri, un iudeu era considerat „persona non grata” (persoană nedorită).

Unul dintre cele mai evidente semne exterioare ale unui iudeu era păzirea Sabatului. Pentru că păzirea Sabatului făcea parte şi din biserica creştină, unele din persoanele cu autoritate din Imperiul Roman considerau creştinismul a fi o altă sectă iudaică. Datorită acestei asocieri cu iudeii, mulţi creştini au fost persecutaţi la începuturile creştinismului; această persecuţie a făcut pe unii dintre episcopii bisericii să caute în mod conştient căi de a disocia creştinismul de iudaism.

Cum am studiat deja, cea mai mare parte a Imperiului Roman păgân se închina zeului soare şi considera prima zi a săptămânii ca fiind sacră. Învierea lui Hristos în prima zi a săptămânii a furnizat o punte între creştinism şi păgânism. Ca măsură de compromis, conducătorii de la început ai bisericii au înălţat treptat Duminica în locul adevăratului Sabat biblic. Totuşi, încă se mai practica păzirea Sabatului. Apărătorii credincioşi ai adevărului lui Dumnezeu nu voiau să renunţe la cererile lui Dumnezeu asupra conştiinţelor lor. Pentru ei, Sabatul era mai mult decât o problemă de zile, era o problemă de ascultare de Dumnezeu.

REFERINŢE ISTORICE CU PRIVIRE LA PĂZIREA SABATULUI DE-A LUNGUL SECOLELOR

În următoarele pagini ale acestui capitol veţi descoperi că

Dumnezeu a avut întotdeauna un popor dispus să-L asculte din iubire. Deşi numărul lor a fost mic uneori, a existat întotdeauna o rămăşiţă credincioasă păzind poruncile lui Dumnezeu.

38

PERIOADA ÎNCEPUTULUI APOSTAZIEI

Un rezumat al dovezilor istorice din secolul I până în secolul al V-lea.

Un studiu atent al izvoarelor istorice din primul până în al

cincilea secol ne descoperă faptul că transferul sfinţeniei adevăratului Sabat biblic asupra Duminicii a fost un proces treptat şi de lungă durată. Doctorul Keneth Strand, profesor de Istorie Bisericească la universitatea Andrews din Nerrien Springs, Michigan, afirmă categoric: „Până în secolul al doilea nu există nici o dovadă concretă a unei sărbători săptămânale a Duminicii. Primele referinţe specifice în perioada aceasta vin de la Alexandria şi Roma, locuri care, de asemenea, au respins de timpuriu păzirea Sabatului zilei a şaptea.” (The Sabbath in Scripture and History, p. 330, Review and Herald Publisching Associacion, 1982).

Alexandria a renunţat de timpuriu la adevărul cu privire la Sabat datorită influenţei Mitraismului sau închinării la soare. Oraşul egiptean era de asemenea un centru religios păgân cu mii de închinători ai soarelui. În consecinţă, creştinii păzitori ai Sabatului au devenit din ce în ce mai nepopulari aici, ca şi la Roma. În amândouă oraşele, mulţimile de închinători ai soarelui exercitau o presiune enormă asupra comunităţii creştine pentru ca aceasta să se conformeze.

Situaţia din Alexandria şi Roma nu era tipică pentru toate oraşele imperiului. Un istoric al bisericii din secolul al cincilea, Socrates Scholasticus, ne prezintă această imagine semnificativă: „Căci aproape toate bisericile din lume sărbătoresc Sfintele Taine în Sabatul fiecărei săptămâni. Totuşi, creştinii din Alexandria şi Roma, pe temeiul unei vechi tradiţii, au încetat să mai facă aceasta. Egiptenii din vecinătatea Alexandriei îşi ţin adunările religioase în Sabat.” (Socrates Scholasticus, Ecclesiastical History, 5.22 (NPNF)/ 22.132) „Oamenii din Constantinopol şi de aproape peste tot se strâng laolaltă în Sabat ca şi în prima zi a săptămânii, obicei care nu e respectat la Roma sau Alexandria.” Sozomen, Ecclesiastical History, 7,19 (NPNF) 2/2:390)

39

Aşa după cum am descoperit deja, încercarea de schimbare a Sabatului a decurs foarte încet. Când Duminica a apărut la început în cercurile creştine, a continuat să fie o zi de lucru, dar includea şi un serviciu de închinare în cinstea învierii.

N-a înlocuit imediat Sabatul, după cum ne descoperă clar afirmaţiile de mai sus. Timp de două sute de ani (100 – 300 d.Hr.) păzirea Duminicii a existat alături de adevărata păzire a Sabatului. Dar direcţia stabilită de Constantin şi de alţii a dus în cele din urmă la schimbarea Sabatului în Duminică.

Totuşi, oamenii credincioşi ai lui Dumnezeu au rezistat curentului. Documentele istorice ne relevă un interes profund pentru închinarea în Sabat. Dumnezeu a avut urmaşii Săi credincioşi şi ascultători care au apărat adevărul Său. Deşi lumina adevărului despre Sabat pâlpâia, gata să se stingă, păzitorii neabătuţi ai adevărului au apărat, ascultători (de Dumnezeu), flacăra.

Secolul I d. Hr. Josephus. „Nu există cetate a grecilor, nici vreuna de-a

barbarilor, nici vreo naţiune, în care să nu fi apărut obiceiul nostru de a se odihni în ziua a şaptea.” (M’Clatchie, Notes and Queries on China and Japan, edited by Dennys, Vol. 4, Nos. 7.8, p. 100).

Creştinii din primul secol. „Atunci sămânţa spirituală a lui Avraam a fugit la Pella, de cealaltă parte a Iordanului unde a găsit un loc de refugiu sigur, şi au putut să slujească pe Domnul lor şi să ţină Sabatul Său.” (Eusebius’s Ecclesiastical History, b. 3, ch. 5)

Phillo din Alexandria declară ziua a şaptea a fi o sărbătoare nu a acestei sau a acelei cetăţi, ci a universului. (M’Clatchie, Notes and Queries, vol. 4, 99)

40

Secolul II d. Hr. Primii creştini. „Primii creştini aveau un mare respect faţă

de Sabat şi petreceau ziua în închinare şi predici. Şi nu e nici o îndoială că au luat această practică de la apostolii înşişi, aşa cum apare din mai multe scrieri referitoare la acest subiect.” (Dialogues on the Lord’s Day, p. 189. London: 1701, by Dr. T. H. Moree, a Church of England divine)

„… Sabatul a fost o legătură puternică care i-a unit cu viaţa întregului popor şi, păzind Sabatul, ei au urmat nu numai exemplul ci şi porunca lui Iisus.” (Geschichte des Sonntags, p. 13-14)

Creştinii dintre Neamuri au păzit şi ei Sabatul. (Gieseler’s Church History, vol. 1, ch. 2, par. 30, p. 93)

„Primii creştini au ţinut Sabatul iudeilor; de aceea creştinii, mult timp împreună cu aceştia, au ţinut adunările în Sabat, în care se citeau anumite părţi din lege; şi aceasta a continuat până în timpul Sinodului de la Laodicea.” (The Whole Works of Jeremy Taylor, vol. IX, p. 416, R. Heber’s edition, vol. XII, p. 416)

„Este sigur faptul că vechiul Sabat a rămas şi a fost păzit împreună cu sărbătoarea zilei Domnului de către creştinii din biserica de Răsărit, aproximativ 200 de ani după moartea Mântuitorului nostru.” A Learden Treatise of the Sabat, p. 77)

(Notă: Prin „Ziua Domnului” aici scriitorul se referă la Duminică şi nu la adevărata „Zi a Domnului” despre care Biblia spune că este Sabatul. Acest citat ne arată că Duminica a fost folosită în primele secole, curând după moartea apostolilor. Amintiţi-vă că Pavel a prezis o mare „cădere” de la adevăr, care avea să aibă loc curând după moartea sa.)

Secolul III d. Hr. Egipt. (Oxyrhynchus Papyrus, 200-250 A.D.) „Dacă nu

faceţi din Sabat un adevărat Sabat (sabatizaţi- Sabatrulo, Grec), nu veţi vedea pe Tatăl.” (The Oxyyrhynchus Papyri, pt. 1, p. 3, Logion 2, verso 4-11, London: Offices of the Egipt Exploration Fund, 1898)

41

Primii creştini. „Sabatul zilei a şaptea a fost respectat de Hristos, de ucenici şi primii creştini, până ce Sinodul de la Laodicea a abolit păzirea lui.” (Disseration on the Lord’s Day, p. 33-34,44)

Palestina până la India (Biserica de Răsărit). Încă de la 225 d.Hr. au existat episcopate sau conferinţe ale bisericii de Răsărit (care păzeau Sabatul) întinzându-se de la Palestina până la India. (Mingana, Early Spread of Christianitzy, Vol. 10, p. 460)

India (Controversa Budistă, 220 d.Hr.) Dinastia Kishan din India de Nord a convocat un vestit consiliu al preoţilor budişti la Vaisalia pentru a stabili o regulă generală pentru călugării budişti cu privire la păzirea Sabatului lor săptămânal. Unii dintre ei au fost aşa de impresionaţi de scrierile Vechiului Testament încât au început să sfinţească Sabatul. (Lloyd, The Crred of Half Japon, p. 23).

Secolul IV d. Hr. Italia şi Răsăritul. „Era practica generală a bisericilor de

Răsărit şi a unor biserici de Apus… Căci în biserica din Milan… se pare că Sâmbăta era ţinută la mare cinste… Nu că bisericile din Răsărit, sau celelalte care păzeau această zi erau înclinate spre iudaism, ci că ele se adunau în ziua de Sabat pentru a se închina lui Iisus Hristos, Domnul Sabatului. ”(History of the Sabat, Part 2, par. 5, p. 73.74. London: 1636 Dr. Heylyn)

Sinodul de la Laodicea – 365 d. Hr. „Canonul 16 – Sâmbăta vor fi citite evangheliile şi alte părţi din Scriptură cu voce tare.” Canonul 29 – creştinii nu se vor iudaiza – fiind leneşi Sâmbăta, ci vor lucra în această zi, dar vor cinsti în mod deosebit ziua Domnului, şi, fiind creştini, dacă este posibil, nu vor lucra în această zi.” (Hefele’s Councils, vol. 2, b. 6)

Orient. „Vechii creştini erau foarte atenţi în păzirea Sâmbetei, sau a şaptea zi… este clar că toate bisericile Orientale şi cea mai mare parte a lumii, a păzit Sabatul ca sărbătoare… şi Atanasie ne spune că ei ţineau adunări religioase în Sabat, nu pentru că erau molipsiţi de iudaism, ci pentru a se închina lui Iisus, Domnul Sabatului. Epifanie spune acelaşi lucru.

42

(Antiwuities of the Cristian Church, vol. II Book XX, chap. 3, Sec. 1, 66.1137, 1138)

Abisinia. „În ultima jumătate a acestui secol, sfântul Ambrose din Milan a afirmat oficial că episcopul abisinian, Museus, a călătorit aproape peste tot în ţara lui Seres (China). Mai mult de şaptesprezece secole biserica abisiniană a continuat să sfinţească Sâmbăta ca fiind ziua sfântă a poruncii a patra. (Ambrose, De Moribus, Brachmanorium Opera Omnia, 1132, found in Migne, Potrologia Latina, vol. 17, p. 1131-1132)

Spania – Sinodul de la Elvira 305 d. Hr. Canonul 26 al Sinodului de la Elvira ne descoperă că Biserica din Spania din timpul acela păzea Sâmbăta, ziua a şaptea. „Cu privire la postul din fiecare Sabat: se hotărăşte să se îndrepte greşeala de a posti în fiecare Sabat”. Această hotărâre a conciliului este în opoziţie directă cu procedura pe care o inaugurase biserica de la Roma, aceea de a porunci ca Sabatul să fie o zi de post pentru a o discredita, şi a o face respingătoare poporului.

Persia 335-375 d. Hr. (40 de ani de persecuţie sub Shapur II) Plângerea poporului împotriva creştinilor - „Ne dispreţuiesc zeul nostru soare, au servicii divine Sâmbăta, pângăresc pământul sfânt îngropându-şi morţii în el.” (Truth Tiumphant, p.170)

Secolul V d. Hr. Creştinii din secolul V. Chiar până în secolul cinci s-a

continuat păzirea Sabatului iudaic în biserica creştină. (Ancient Christianity Exemplified, Lyman Coleman, ch. 26, sec. 2. P. 527)

În zilele lui Ieronim (420 d. Hr.) cei mai devotaţi creştini făceau munci Duminica.

(Treatise of the Sabbath Day, by Dr. White, Lord Bishop of Ely, p.219)

Franţa. „Aşadar, cu excepţia vecerniilor şi slujbelor de noapte, nu sunt servicii publice la ei în timpul zilei, cu excepţia Sâmbetei (Sabatului) şi Duminicii.” (John Cassian, a French monk, Instituttes, Book 3, ch. 2)

43

Africa. „Augustin a deplâns faptul că în două biserici vecine din Africa, una păzeşte Sabatul, cealaltă posteşte în Sabat.” (Dr. Peter Heylyn, The History of the Sabbath, p. 416)

Spania. „Ambrose a sfinţit ziua a şaptea de Sabat (după cum spune el). Ambrose avea o mare influenţă în Spania care respecta şi ea Sabatul Sâmbetei.” (Truth Triumphant, p. 68)

Sidonius (vorbind despre împăratul Theodoric al Goţilor, 454-526 d.Hr.) „Este un fapt dovedit că era înainte obiceiul în Orient să se păzească Sabatul în acelaşi fel ca ziua Domnului şi să se ţină adunări sfinte, în timp ce poporul din Apos, luptându-se pentru ziua Domnului, a neglijat sărbătoarea Sabatului.” (Apollinaris Sidonii Epistolese, lib. 1.2; Migne, 57)

Italia, Milan. Ambrose, vestitul episcop de Milan, a spus că atunci când era în Milan, păzea Sâmbăta, dar când era în Roma păzea Duminica. Aceasta a dat naştere proverbului: „Când eşti la Roma, fă cum face Roma.” (Heylyn, The History of the Sabbath, 1612)

Constantinopol. „Poporul din Constantinopol, şi de aproape peste tot, se strânge în Sabat, ca şi în prima zi a săptămânii, obicei care nu a fost respectat niciodată la Roma sau Alexandria.” (Socrates, Ecclesiastical History, Book 7, ch. 19)

Egipt. „Sunt mai multe oraşe şi sate din Egipt, unde, contrar uzanţei stabilite în alte părţi, oamenii se adună Sâmbătă seara, şi, deşi au aluat masa înainte, se împărtăşesc din Sfintele Taine.” (Sozomen, Ecclesiastical Histora, Book 7, ch. 19)

Papa Inocenţiu 402-417 d. Hr. Papa Silvestru (314-335) a fost primul care a poruncit bisericilor să postească Sâmbăta şi papa Inocenţiu a făcut din aceasta o lege în bisericile care ascultau de el (pentru a face Sabatul nedorit). „Inocenţiu a poruncit ca Sâmbăta, sau în Sabat, să se postească întotdeauna.” (Dr. Peter Heylyn, History of the Sabbath, Part 2, ch. 2, p.44)

44

UN SCLAV FUGIT ŞI UN MOŞTENITOR AL TRONULUI STAU MĂRTURIE DESPRE ADEVĂRUL BIBLIC.

Păstrarea Adevărului despre Sabat în timpul secolelor VI – XI

Capturat din satul său liniştit, Patrik a fost bătut şi târât către

o corabie care aştepta. Şi-a redobândit cunoştinţa la timp pentru a-şi da seama că era transportat în Irlanda ca sclav. După ce a slujit acolo scurt timp, a găsit o cale de evadare. A fugit la Gaul unde a auzit predicarea Evangheliei lui Hristos. A acceptat-o şi a fost botezat. Simţind o responsabilitate de a predica Evanghelia în ţara sclaviei sale, a pornit spre Irlanda. Acolo a prezentat predici mişcătoare, întemeiate pe Biblie, care au condus mulţimile la picioarele Crucii. Chiar „înalţii împăraţi” ai Irlandei au fost impresionaţi de predicarea sa profund spirituală.

Fiul împăratului, Conall, împreună cu mii de alţi irlandezi, a fost botezat de către Patrick. Strănepotul lui Conall, Columba, a fost moştenitorul tronului, prin moştenire regală din partea mamei sale Eithne. Columba acceptase solia biblică predicată de Patrick. De fapt, se pare că a mers atât de departe încât a renunţat la tronul său pentru cauza lui Hristos. Ca şi Patrick, a susţinut Biblia ca singura temelie a credinţei. El a pus un accent puternic pe necesitatea ascultării din iubire de cele Zece Porunci, pe care le-a numit „Legea lui Hristos.”

Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere prin Columba. El a întemeiat o şcoală creştină şi un centru misionar pe mica insulă Iona, lângă ţărmul Britaniei, aproximativ în anul 563 d.Hr. Este posibil ca el, personal, să fi copiat de mână Noul Testament, de cel puţin 300 de ori şi părţi mari din Vechiul Testament.

După doctorul Leslie Hardinge, în excepţionala sa lucrare „Biserica Celtică din Britania”, una din caracteristicile specifice ale Celţilor a fost respectul sacru faţă de Sabatul biblic. Ultimele ceasuri ale vieţii lui Columba sunt înregistrate astfel: „Continuându-şi lucrarea în Scoţia timp de 34 de ani, şi-a prezis clar şi deschis moartea şi, Sâmbătă 9 iunie, a spus ucenicului său Diermit: „Aceasta este ziua numită ‘Sabat’, adică ziua de odihnă,

45

şi aşa va fi şi pentru mine; căci se va pune capăt muncii mele.” (The Celtic Church in Britain, (SPCK) 1972, p. 80-89)

Andrew Lang, scriind despre istoria bisericii celtice spune: „Ei lucrau Duminica dar ţineau Sâmbăta într-un mod Sabatic.” (A History of Scotland, Andrey Lang, vol. 1, p. 96). În Istoria Religioasă a Scoţiei, înregistrată cu grijă, Moffat adaugă: „Se pare că era ceva obişnuit în bisericile celtice timpurii din Irlanda, ca şi din Scoţia, să se păzească Sâmbăta, Sabatul iudaic, ca o zi de odihnă. Ei respectau porunca a patra literal, în ziua a şaptea a săptămânii.” (pag. 140)

Campionii lui Dumnezeu, Patrick şi Columba, unul un sclav fugit şi celălalt un moştenitor al unui tron – au ţinut aprinsă lumina adevărului lui Dumnezeu în Irlanda şi Scoţia în timpul Evului Întunecat. (Truth Triumphant, Pacific Press Publishing, 1944, p. 108)

Secolul VI d. Hr. Biserica din Scoţia. „În această ultimă instanţă se pare că au

urmat un obicei căruia îi găsim urmele în biserica Monastică de la început, din Irlanda, prin care considerau Sâmbăta a fi Sabatul în care se odihneau de toată munca lor.” (W.T. Skene, Adamnan Life of St. Columba, 1874, p. 96)

Scoţia, Irlanda. „Se pare că vedem aici o aluzie la obiceiul, păzit în biserica timpurie Monastică din Irlanda, de a păstra ziua de odihnă sau Sabatul.” (History of the Catholic Church in Scotland , vol. 1, p. 86, written by Catholic historian Bellesheim).

Secolul VII d. Hr. Scoţia şi Irlanda. Profesorul James C. Moffat, D.D.,

profesor de istorie Bisericească la Princeton, spune: „Se pare că era obişnuit în bisericile Celtice de la început în Irlanda ca şi în Scoţia, să se păzească Sâmbăta, Sabatul iudaic, în ziua a şaptea a săptămânii.” (The Church in Scotland, p. 140).

„Celţii foloseau o Biblie Latină care nu era asemănătoare cu Vulgata şi ţineau Sâmbăta ca zi de odihnă, cu servicii religioase

46

speciale Duminica.” (Flick, The Rise of the Medieval Church, p. 237)

Roma. Grigore I /590-604) d.Hr. a scris împotriva „cetăţenilor romani care au interzis orice lucrare în ziua de Sabat”. (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. XIII, p. 13, epist. 1)

Papa Grigore I, 590-604 d. Hr., „Grigore, episcop, prin harul lui Dumnezeu, către fiii săi prea iubiţi, cetăţenii romani: „Am luat cunoştinţă de faptul că anumiţi oameni, cu un spirit pervers, au răspândit printre voi lucruri josnice şi opuse sfintei credinţe, aşa încât interzic să se lucreze ceva în ziua de Sabat. Cum să-i numeasc altfel decât predicatori ai lui anti-Hrist?” (Epistles, b. 13.1)

Secolul VIII d. Hr. Sinodul de la Liftinae, Belgia – 745 d.Hr. (unde a

participat papa Bonifacio). „A treia alocuţiune a acestui Sinod avertizează împotriva păzirii Sabatului, referindu-se la decretul Sinodului de la Laodicea.” (Dr. Hefele, Conciliengeschi, 3, 512, sec. 362)

India, China, Persia etc. „Răspândită şi durabilă a fost păzirea Sabatului zilei a şaptea printre credincioşii bisericii de Răsărit şi creştinii sfântului Toma din India, care n-au fost legaţi niciodată de Roma. De asemenea, ea s-a menţinut în rândul acestor grupări care s-au despărţit de Roma după Sinodul de la Calcedonia, şi anume, Abisinienii, Iacobiţii, Mironiţii şi Armeniţii. (Schaff-Herzog, The New Encyclopaedia of Religious Knowledge, art. „Nestorian”, also Realencyclopaedie fur Protestancische Theologie und Kirke, art. „Nestorianer”) China – 781 d.Hr. În anul 781, s-a gravat în marmora unui faimos monument chinez, pentru a relata despre creşterea creştinismului la acea dată, următoarea inscripţie, constând din 763 de cuvinte, ce a fost dezgropată în 1625 lângă oraşul Changan şi care acum stă în „Pădurea Tăbliţelor” din Changan. Următorul fragment din text ne arată că Sabatul era păzit: „În ziua a şaptea aducem sacrificii, după ce ne-am curăţit inimile, şi am

47

primit iertarea de păcatele noastre. Această religie, atât de desăvârşită şi de excelentă, este greu de numit, dar luminează întunericul cu principiile sale strălucitoare.” (Chistianity in China, M. l’Cbbe Huc, vol. 1, ch. 2, p. 48. 49)

Secolul IX d. Hr. Bulgaria. „Bulgaria, la începutul evanghelizării ei, a fost

învăţată că nu trebuie să se facă nici o lucrare în Sabat.” (Responsa Nicolai I and Consulta Bulgarum, Responsum 10, found in Mansi, Sacrorum Concilorum Nova et Amplissima Collection, vol. 15, p. 406; also Hefele, Conciliengeschicte, vol. 4, sec. 478)

Bulgaria – Papa Nicolae I, răspunzând unei scrisori de la Bogaris, prinţul Bulgariei.

Răspunsul la întrebarea 6 - „Este permisă îmbăierea Duminica.”

Răspuns la întrebarea 10 - „Să se întrerupă lucrul Duminica, dar nu în Sabat.” (Hefete, 4 346-352, sec. 478)

Bulgaria. „Papa Nicolae I, în secolul IX, a trimis prinţului Bulgariei un document lung, afirmând în el că trebuie să se înceteze lucrul Duminica, dar nu în Sabat. Capul bisericii ortodoxe, ofensat de amestecul papei, l-a declarat pe papă excomunicat.” (Truth Triumphant, p. 232)

Secolele X şi XI d. Hr. Biserica de Răsărit – Kurdistan. „Nestorienii nu mănâncă

porc şi păzesc Sabatul. Ei nu cred nici în spovedanie, nici în purgatoriu.” (Schaff-Herzog, The New Encyclopaedia of Religious Knowledge, art. „Nestorians.)

Scoţia. „Un alt obicei al lor era acela de a neglija respectul datorat zilei Domnului, devotându-se oricărei afaceri lumeşti în ea, aşa cum făceau în celelalte zile. Că lucrul acesta era contrar legii, ea (regina Margareta) le-a demonstrat prin argumente ca şi prin autoritate. ‘Să venerăm ziua Domnului’ a spus ea, ‘datorită învierii Domnului nostru, care a avut loc în acea zi, şi să nu mai

48

facem munci de slugă în ea; având în gând faptul că în această zi am fost răscumpăraţi din sclavia diavolului. Binecuvântatul papă Grigore afirmă acelaşi lucru.’” (life of Saint Margaret, Turgot, p.49, British Museum Library)

Scoţia, - Istoricul Kene comentând asupra lucrării Reginei Margareta. „Observaţia următoare, pe care ea a făcut-o, a fost că ei nu respectau ziua Domnului, ci păreau că urmau un obicei ale cărui urme le găsim la biserica timpurile a Irlandei, prin care considerau Sâmbăta ca fiind Sabatul în care se odihneau de toată munca lor.” (Skene, Celtic Scotland, vol. 2, p. 349)

Scoţia şi Irlanda. „T. Ratcliffe Barnett, în cartea sa despre ferventa regină catolică a Scoţiei, care în 1060 a fost prima care a încercat să ruineze pe fraţii lui Columba, scrie: „În această privinţă, scoţienii au păstrat obiceiul tradiţional al vechii biserici irlandeze care păzea Sâmbăta în loc de Duminică, ca zi de odihnă.” (Barnett, Margaret of Scotland: Queen and Saint, p. 97)

Sinodul de la Clemont. „În timpul primei cruciade, papa Urban al II-lea a decretat la Sinodul de la Clermont (1095 d.Hr) ca Sabatul să fie înlăturat în cinstea fecioarei Maria.” (History of the Sabbath, p. 672)

Constantinopol. Pentru că păziţi Sabatul cu iudeii şi ziua Domnului cu noi, păreţi că imitaţi, prin asemenea păzire, secta Nazarinenilor.” (Migne, Patrologia latina, vol. 145, p. 506; also Hergenroether, Photius, vol. 3, p. 746) Notă: Nazarinenii erau o denominaţiune creştină.

Biserica Ortodoxă. „Păzirea Sâmbetei este, după cum ştiu toţi, subiectul unei aprige dispute între greci şi latini.” (Neale) A History of the Holy Eastern Church, vol. 1, p. 731) Note: Referindu-se la separarea bisericii Ortodoxe de cea Latină în 1054.

49

MUNŢII ALPI RĂSUNĂ DE ECOUL ADEVĂRULUI

Păstrarea adevărului despre Sabat în timpul secolelor XII – XVI

Chiar în timpul de vârf al persecuţiei de către puterea papală

în Evul Mediu, Sabatul ca zi de odihnă n-a fost total uitat. Deşi nu sunt dovezi istorice ferme că toţi valdenzii au ţinut Sabatul biblic, este clar că unii au făcut-o. Valdenzii erau un grup de creştini care credeau în Biblie, şi care nu au acceptat nici un alt crez decât Scripturile. Ei Îl considerau pe Iisus ca fiind singurul Cap al Bisericii. Datorită acestei credinţe, au fost adesea aprig persecutaţi. Din ascunzătorile lor din munţii din sudul Franţei şi nordul Italiei, ei coborau în oraşele Franţei, Elveţiei şi Italiei deghizaţi ca negustori. Mereu atenţi la căutătorii sinceri după adevăr, adesea împărţeau, cu riscul propriilor lor vieţi, preţioase Biblii scrise de mână pe care le cususeră cu grijă în hainele lor lungi.

Doctorul Daniel Augsberger, de la Andrews University, face această observaţie interesantă privitor la valdenzi: „… este interesant să observăm că perioade de păzire a Sabatului au avut loc atunci când valdenzii au predicat cu cel mai mare succes (Daniel Augsberger, „Sabatul în Scriptură şi istorie, p. 208). Fără îndoială, accentul pe Scriptură al valdenzilor a dus la o înţelegere mai profundă a Sabatului.

Cu o ocazie, în nordul Franţei, întrunirile secrete ale unui grup de păzitori ai Sabatului au fost descoperite de autorităţi în 1420. Şaisprezece până la optsprezece persoane au fost arestate. Împreună cu predicatorul lor, au fost judecaţi de un tribunal bisericesc numit „Inchiziţia”. Documentele legale din această perioadă menţionează că grupul a fost arestat pentru erezie. Acuzaţiile includeau, printre altele, „păzirea Sâmbetei ca Sabat”. Predicatorul grupului, Bertoul Thurin a fost executat pentru practicile sale de păzire a Sabatului. (Daniel Augsberger, The Sabbath in Scripture and History, p. 209)

În cartea sa, Truth or Propaganda, un bun prieten de-al meu de la staţia de televiziune „It Is Written”, ne descrie următoarea

50

întâmplare fascinantă: „cu câţiva ani în urmă, un pastor a condus un grup de tineri într-un tur al văilor valdenziene ale Piemontului. Într-o seară, ei cântau în jurul focului de tabără şi spuneau povestiri misionare. Unii dintre valdenzi s-au apropiat de grup şi au rămas ascultând în întuneric. Inimile lor au fost mişcate ascultând mărturiile acestor tineri şi auzindu-i cântând despre a doua venire a lui Hristos.

Când cântările şi povestirile au încetat, un conducător valdenz a păşit în lumina focului de tabără şi a spus: „Voi trebuie să continuaţi! Noi, poporul valdenz avem o moştenire cu care ne mândrim. Suntem mândri de istoria poporului nostru care a luptat să păstreze lumina adevărului sus pe coastele acestui munte şi în aceste văi… Aceasta este marea moştenire a trecutului nostru. Dar, în realitate, noi nu mai avem nici un viitor. Am renunţat la învăţăturile în care credeam odinioară. Lucrul trist este că nu mai înaintăm cu curaj pentru a înfrunta viitorul. Voi trebuie să continuaţi!”

Strigătul secolelor coboară răsunând pe coridoarele timpului, repetându-se în urechile noastre chiar acum. Cineva trebuie să continue. Cineva trebuie să poarte torţa adevărului. Cineva trebuie să păstreze cu credincioşie adevărul pentru care El a murit.” (Truth or Propaganda, George Vandeman, Pacific Press Publishing Association, 1986, p. 164.165)

SECOLUL XII D. HR. Lombardia. „Urme ale păzitorilor Sabatului se găsesc în

timpul lui Grigore I, Grigore VII, şi în secolul al doisprezecelea în Lombardia.” (Strong’s Cyclopaedia, 1, 660)

Valdenzii. „Printre documente, avem o explicaţie a celor Zece Porunci, păzite de către aceşti oameni, datată de Boyer : anul 1120. Este susţinută păzirea Sabatului prin încetarea lucrărilor lumeşti.” (Blair, History of the Waldenses, vol. 1, p. 220)

Wales. „Există multe dovezi că Sabatul a dominat în Wales (Ţara Galilor) peste tot până în anul 1115, când a fost înscăunat primul episcop roman la catedrala Sfântului David. Vechile

51

biserici velşe care păzeau Sabatul, nici atunci nu şi-au plecat genunchiul în faţa Romei, ci au fugit în ascunzătorile lor.” (Lewis, Seventh Day Baptists in Europe and America, vol. 1, p. 29)

Pasaginii. (Autorul papal Bonacuisus, a scris următoarele împotriva „Pasaginilor”): „Nu puţini, ci mai mulţi, ştiu care sunt erorile celor numiţi „Pasagini”. Mai întâi, ei învaţă că trebuie să păzim Sabatul. Mai mult, pentru a-şi mări greşeala, ei resping pe toţi Părinţii Bisericii şi întreaga Biserică Romană. (D’Achery, Spicilegium I, f. 211-214; Muraatora, Antiq. Med. Aevi. 5, f. 152, Hahn 3, 209)

Ungaria, Franţa, Anglia, Italia, Germania. (Referitor la „Pasagini”, păzitori ai Sabatului). Răspândirea ereziei în momentul acesta este aproape incredibilă. Din Bulgaria până la Ebre, din nordul Franţei până la Tibru, îi întâlnim peste tot. Ţări întregi, ca Ungaria şi sudul Franţei, sunt infestate; ei se află din abundenţă în multe alte ţări: în Germania, în Italia, în Olanda şi chiar în Anglia ei depun eforturile lor.” (Dr. Hahn, Gesch, der Ketzer, 1, 13.14)

Secolul XIII d. Hr. Valdenzii. „Ei spun că papa Silvestru a fost anti-Hristul care

este amintit în epistolele apostolului Pavel ca fiind fiul pierzării. (Ei spun de asemenea) că Sabatul trebuie să fie păzit.” (Ecclesiastical History of the Ancient Catholic author writing about Waldenses).

Valdenzii din Franţa. „Inchizitorii… (declară) că semnul unui valdenz, socotit demn de moarte, era că urma pe Hristos şi căuta să păzească poruncile lui Dumnezeu.” (History of the Inquizition of the Middle Ages, H. C. Lea, vol. 1).

Secolul XIV d. Hr. Valdenzii. „...că trebuie să ne închinăm unui singur

Dumnezeu, care este în stare să ne ajute şi nu sfinţilor morţi;... că trebuie să sfinţim ziua Sabatului” (Luther’s Fore-runners, p. 38)

52

Anglia, Olanda, Boemia. „Am scris despre Sabaterienii din Boemia, Transilvania, Anglia şi Olanda între 1250 şi 1600 d Hr.” (Wilkinson, p. 309)

Boemia, 1310 (Cehia de azi). „În 1310, cu două sute de ani înaintea tezelor lui Luther, fraţii boemieni constituiau un sfert din populaţia Boemiei, şi erau în contact cu valdenzii care se aflau din belşug în Austria, Lombardia, Boemia, Germania de nord, Turingia, Brandenburg şi Moravia. Erasmus a arătat cât de strict ţineau valdenzii boemieni Sabatul zilei a şaptea.” (Armitage, A Histora of the Baptists, p. 318; Cox, The Literature of the Sabbath Question, vol. 2, p. 201-202).

Norvegia. Apoi, de asemenea, în „Catehismul” folosit în secolul al patrusprezecelea, porunca Sabatului suna aşa: „Să nu uiţi să păzeşti ziua a şaptea.” (This is quoted from Documents and Studies Concerning the History of the Lutherna Catechism in the Nordish Churches, p. 89, Christiania: 1893)

Norvegia. „De asemenea, preoţii i-au făcut pe oameni să păzească Sâmbetele ca Duminici.” (Theological Periodicals for the Evangelical Lutheran Church in Norway, vol. 1, p. 184, Oslo)

Secolul XV d. Hr. Boemia. „Eramus dovedeşte că până în 1500 chiar, aceşti

Boemieni nu numai că păzeau ziua a şaptea cu scrupulozitate, ci şi că erau numiţi Sabatarieni.” (Cox, The Literature of the sabbath Question, vol. 2, p. 201,202; Truth Triumhant, p.264)

Norvegia, Conciliu Bisericesc ţinut la Bergen, 22 august, 1453. „Prima problemă privea o sfinţire a Sâmbetei. A ajuns în atenţia arhiepiscopului că oamenii din diferite locuri ale împărăţiei au îndrăznit să păzească Sâmbăta. Este strict interzis – se afirma – în rânduiala bisericii, ca oricine să păzească sau să adopte sărbători în afară de cele pe care le adoptă papa, arhiepiscopul şi episcopul.” (The Histora of the Norwegian Church under Catholicism, R. Keyser, vol. II, p. 488, Oslo, 1858)

53

Norvegia, 1435, Consiliul Provincial Catolic la Bergen. „Suntem informaţi că unii oameni din diferite districte ale regatului au adoptat şi au păzit Sâmbăta. Este interzis – în Canonul sfintei biserici – să se păzească zile cu excepţia celor pe care sfântul papă, arhiepiscop sau episcop le poruncesc. Păzirea Sâmbetei nu trebuie, în nici o împrejurare, să fie permisă mai mult decât porunceşte Canonul bisericesc. De aceea sfătuim pe toţi prietenii lui Dumnezeu din toată Norvegia, care vor să fie ascultători de sfânta biserică, să lase la o parte acest rău al păzirii Sâmbetei; şi celorlalţi le interzicem, sub ameninţarea asprelor pedepse bisericeşti, să păzească Sâmbăta.” (Dip. Norveg., 7, 397) Norvegia, 1436, Conferinţa Bisericească de la Oslo. „Este interzis, sub aceeaşi pedeapsă, să se păzească Sâmbăta, încetând lucrul.” (History of the Norwegian Church, p. 401)

Franţa – Valdenzii. „Ludovic al XII-lea, împărat al Franţei (1498-1515) fiind informat de vrăjmaşii valdenzilor care locuiesc într-o parte a provinciei Province, că mai multe crime odioase le erau puse în cont, a trimis pe şeful investigaţiilor şi un anumit doctor în teologie de la Sorbona, să cerceteze această problemă. La rândul lor, ei au raportat că vizitaseră toate parohiile, dar n-au putut descoperi nici o urmă a acestor crime de care erau acuzaţi. Dimpotrivă, ei păzeau ziua Sabatului, respectau rânduiala botezului ca în biserica primară, îşi instruiau copiii în principiile credinţei creştine şi a poruncilor lui Dumnezeu. Împăratul, auzind raportul trimişilor săi, a spus cu jurământ că aceia erau oameni mai buni decât el sau poporul lui.” (History of the Christian Church, vol. II, p. 71.72 third edition, London 1818)

54

DOMNUL SABATULUI – UN STĂPÂN PENTRU CARE MERITĂ SĂ MORI

Adevărul despre Sabat păstrat în timpul secolelor XII – XX Oswald Glait şi-a riscat în mod repetat viaţa pentru adevărul

Sabatului. A fost prins în 1545 în timpul unei misiuni de evanghelizare în Europa. După un an şi şase săptămâni în închisoare, s-a trezit la miezul nopţii în paşii răsunători ai soldaţilor mergând pe coridor spre celula sa. Aceşti mercenari cruzi l-au legat de mâini şi de picioare, l-au târât prin oraş şi l-au aruncat în Dunăre. Puţini şi-au dat seama că adevărul pentru care şi-a dat el viaţa, precum cercurile create de o piatră aruncată într-un iaz limpede într-o seară liniştită, avea să se răspândească rapid în toată Europa Centrală.

Acest adevăr s-a răspândit în Marea Britanie şi Scandinavia, şi a fost mai târziu transferat în America. Pentru mulţi englezi păzitori ai Sabatului exista convingerea profundă în sufletele lor că merită să mori pentru Domnul Sabatului.

John James, un păzitor al Sabatului, predica într-o după amiază de Sabat, 19 octombrie 1661, când a intrat poliţia în biserica sa şi i-a cerut, în numele regelui Carol al II-lea, să înceteze. Nefiind uşor de intimidat, el a continuat predica. S-a iscat o învălmăşeală. James a fost arestat şi judecat de către un juriu necinstit, pe baza unor acuzaţii false. A fost condamnat să fie spânzurat, târât prin oraş de către un cal şi ciopârţit bucată cu bucată cu o secure. În ciuda a două apeluri curajoase ale soţiei sale în faţa regelui, sentinţa a fost executată. După ce a fost spânzurat, trupul său a fost dat jos şi măcelărit; i-a fost scoasă inima şi aruncată în foc; şi capul i-a fost înfipt într-un par lângă biserica sa, ca o amintire întunecată pentru oricine dorea să păzească Sabatul zilei a şaptea.

Mărturia pentru adevăr a lui John James ne vorbeşte elocvent şi astăzi. Curajul său ne dă mărturie despre puterea lui Dumnezeu. Sângele său strigă din pământ în mod simbolic: „Nu compromiteţi niciodată adevărul!” Cuvintele Scripturii sună ca o trâmbiţă pentru generaţia noastră:

55

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” (Evrei 12,1)

Prietene, îmbrăţişează adevărul şi aleargă în cursă. Vieţile martirilor credincioşi din Evul Mediu te invită să continui! (Tell To The World, Mervyn Maxell, Pacific Press Publishing Association, 1976, p. 71-73)

Secolul XVI d. Hr. Rusia – Sinod, Moscova, 1503. „Cei acuzaţi (păzitori ai

Sabatului) au fost aduşi la judecată; ei au recunoscut deschis noua credinţă, şi au apărat-o. Cei mai proeminenţi dintre ei, secretarul de stat, Kuritzin, Ivan Maximow, Kassian, arhimandritul mănăstirii Novgorod, au fost condamnaţi la moarte şi arşi în public, în cuşti, la Moscova, 27 decembrie 1503.” (H. Sternberfi, Geschichte der Juden, Leipzig, 1873, p. 117-122)

Suedia. „Acest zel pentru păzirea Sâmbetei a durat mult timp; chiar lucrurile mici care ar fi putut întări practica păzirii Sâmbetei au fost pedepsite.”(Bishop Anjou, Svenska Kirkans Historia efter Motet i Upsala)

Linchenstein. „Sabaterienii învaţă că Sabatul, adică Sâmbăta, încă trebuie să fie păzit. Ei spun că Duminica este invenţia papei.” (Refutation of Sabbath by Wolfgang Capito, published 1599)

Boemia – Fraţii Boemieni. Doctorul R. Cox spune: „Găsesc, într-un pasaj al lui Erasmus, că la începutul Reformaţiunii, când a scris el, erau Sabaterieni în Boemia, care nu numai că ţineau ziua a şaptea, dar se spunea despre ei că erau… scrupuloşi în ce priveşte odihnirea în el.” (Literature of the Sabbath Question, Cox, vol. II, p. 201-202)

În Lista Bisericilor unui istoric din secolul al XVI-lea: „Sabaterienii, numiţi aşa pentru că resping păzirea zilei

Domnului ca fiind poruncită de Scriptură, consideră doar Sabatul ca fiind sfânt, după cum Dumnezeu S-a odihnit în acea zi şi a poruncit să fie păzit şi să se odihnească în el.” (A. Ross)

56

Germania – Doctorul Eck, combătându-i pe reformatori. „Totuşi biserica a transferat păzirea de la Sâmbătă la Duminică în virtutea propriei ei puteri, fără Scriptură.” (Dr. Erick’s Enchiridion, 1533, p. 78.79)

Europa. În preajma anului 1520, mulţi dintre aceşti păzitori ai Sabatului au găsit adăpost pe teritoriul domnitorului Leonhardt al Linchtensteinului, „deoarece părinţii Linchtenstein-ului au ţinut la păzirea adevăratului Sabat.” (Histora of the Sabbath, J. N. Andrews, p. 649. Ed)

Norvegia, 1544. „Unii dintre voi, în ciuda avertismentelor, păzesc Sabatul. Ar trebui să fiţi aspru pedepsiţi. Oricine va fi prins păzind Sâmbăta, va plăti o amendă de zece mărci.” (History of King Christian the Third, Niels Krans and S. Stephanius)

Finlanda, 6 decembrie 1554 – Regele Gustav Vasa I, în scrisoarea Suediei către poporul Finlandei: „Cu câtva timp în urmă am auzit că unii oameni din Finlanda au căzut într-o mare greşeală şi au păzit ziua a şaptea, numită Sâmbăta.” (State Library at Helsinghfors, Rechsregister, Nom J., 1554, Teil B.B. leaf 1120, p. 175-180)

Elveţia. „Păzirea Sabatului este o parte a Legii Morale. El a fost sfinţit de la începutul lumii.” (ref. Noted Swiss writer, R. Hospinian, 1592)

Olanda şi Germania. Barbara din Thiers, care a fost executat în 1529, a declarat: „Dumnezeu ne-a poruncit să ne odihnim în ziua a şaptea.” Un alt martir, Christina Tolingerin, este amintită astfel: „Privitor la zile sfinte şi Duminici ea a spus: ‘În şase zile Dumnezeu a făcut lumea şi în ziua a şaptea S-a odihnit. Alte zile sfinte au fost instituite de papi, cardinali şi arhiepiscopi.’” (Martyrology of the Churches of Christ, commonly called Baptists, during the era of the Reformation, from the Dutch of T.J. Van Braght, London, 1850, 1, p. 113-114)

57

Secolul XVII d. Hr. Anglia, 1668. „Aici în Anglia sunt aproape nouă sau zece

biserici care păzesc Sabatul, pe lângă mulţi ucenici răspândiţi, care s-au păstrat în mod eminent.” (Stennet’s letters, 1668 and 167 o. Cox, Sab., 1, 268)

Anglia. Domnul Thomas Bampffield, care a fost purtător de cuvânt într-unul din parlamentele lui Cromwell, a scris de asemenea în favoarea păzirii Sabatului zilei a şaptea şi a fost închis pentru principiile sale religioase în închisoarea Ilcester. (Calamy, 2, 260)

Suedia şi Finlanda. „Putem găsi aceste păreri aproape pe toată întinderea Suediei din acele zile – din Finlanda şi Suedia de nord. În districtul Upsala, fermierii ţineau Sâmbăta în locul Duminicii. Cam pe la anul 1625 această tendinţă religioasă a devenit atât de pronunţată încât nu numai că mulţimea de oameni de rând au început să păzească Sâmbăta ca zi de odihnă, dar chiar şi mulţi preoţi au făcut acelaşi lucru.” (History of the Swedish Church, vol. I, p. 256)

America, 1664. „Stephan Mumphord, primul păzitor al Sabatului în America, a venit de la Londra în 1664.” (Histora of the Seventh-day Baptist, Gen. Conf. by Jas. Bailey, p. 237,238)

America, 1671- Baptiştii de Ziua a Şaptea „s-au rupt de la biserica Baptistă pentru a ţine Sabatul.” (See Bailey’s History, p. 9.10)

Anglia – Carol I când cerceta pe membrii Parlamentului. „...când nu se va găsi în Scriptură unde nu trebuie să mai fie păzită Sâmbăta, sau schimbată în Duminică, de aceea autoritatea bisericii trebuie să fie aceea care a schimbat-o pe una şi a instituit-o pe cealaltă.” (Cox, Sabbath Laws, p. 333)

Anglia – John Milton. „Fără îndoială, va fi mult mai sigur să păzim ziua a şaptea, după porunca expresă a lui Dumnezeu, decât s-o adoptăm pe prima (zi) în baza autorităţii unei simple conjuncturi omeneşti. (Sabbath Lit. 2, 46-54)

58

Secolul XVIII d. Hr. Germania – Tennhardt of Nurenberg. „El ţine strict la

doctrina Sabatului, pentru că este una din cele Zece Porunci.” (Bengel’s Leben und Wirken, Burj, p. 579) El însuşi spune: „Nu poate fi arătat că Duminica a luat locul Sabatului (p. 366). Domnul Dumnezeu a sfinţit ultima zi a săptămânii. Antihrist, pe de altă parte, a rânduit prima zi a săptămânii.” (Kl, Auszug aus Tennhardt’s Schrifen, p. 49, printed 1712)

Boemia şi Moravia – (Cehia şi Slovacia de astăzi). Istoria lor de la 1635 până la 1867 este astfel descrisă de Adolf Dux: „Starea sabatarienilor era îngrozitoare. Cărţile şi scrierile lor au fost date Consistoriului de la Karlsburg pentru a deveni pradă flăcărilor.” (Aus Ungarn, p. 289-291, Leipzig, 1880)

Moravia – Contele Zinzendorf. În 1738 Zinzendorf scria despre păzirea Sabatului de către el însuşi, astfel: „Am folosit Sabatul pentru odihnă, deja de mulţi ani, şi Duminica noastră pentru proclamarea Evangheliei.” (Budingsche Sammlung, Sec. 8, p. 224, Leipzig, 1742)

America – 1741 (Fraţii Morvieni – după ce Zinzendorf a sosit din Europa). „Ca o menţiune specială, merită să fie observat faptul că el este hotărât, împreună cu biserica de la Betleem, să păzească ziua a şaptea ca zi de odihnă.” (Id., p. 5, 1421- 1422)

America. Dar înainte ca Zinzendorf şi moravienii de la Betleem să înceapă astfel păzirea Sabatului şi să prospere, a existat un mic grup de păzitori ai Sabatului, germani, în Pennsylvania. (See Rupp’s History of Religious Denominaations in the United States, p. 109-123)

Secolul XIX d. Hr. China. „În acest timp Hung a interzis folosirea opiumului şi

chiar a tutunului şi a tuturor băuturilor alcoolice, iar Sabatul a fost păzit cu religiozitate.” (The Ti-Ping Revolution, by Lin-Le, an officer among therm, vol. I, p. 36-48, 84).

59

„Ziua a şaptea este păzită în mod religios şi strict. Sabatul Taiping este ţinut în Sâmbăta noastră.” (p. 319)

China. „Când au fost întrebaţi de ce păzesc Sabatul zilei a şaptea, Taipingii au răspuns că, în primul rând, pentru că aşa învaţă Biblia şi în al doilea rând, pentru că strămoşii lor au păzit-o ca fiind zi de închinare.” (A Critical Histora of the Sabbath and the Sunday)

India şi Persia. „În plus, ei menţin păzirea în mod solemn a închinării creştine în tot Imperiul nostru, în ziua a şaptea.”(Christian Researches in Asia, p. 143)

Danemarca. În 1875, Pastorul M. A. Sommer a început să ţină ziua a şaptea, şi a scris în ziarul său „Indovet Kristendom” Nr. 5, 1875, un articol impresionant despre adevăratul Sabat. Într-o scrisoare către Pastorul John G. Matteson, el spune: „Printre baptiştii de aici, din Danemarca, este o mare frământare cu privire la porunca Sabatului… totuşi, sunt probabil singurul predicator din Danemarca care stă atât de aproape de adventişti, şi chiar de mulţi ani am proclamat a doua venire a lui Hristos.” (Addvent Tidente, May, 1875)

Suedia, Baptiştii. „Ne vom strădui acum să arătăm că sfinţirea Sabatului îşi are temeiul şi originea într-o Lege pe care Dumnezeu Însuşi a stabilit-o la creaţiune pentru întreaga lume, şi în consecinţă, este obligatorie pentru toţi oamenii, din toate timpurile.” (May 30, 1863, p. 169, Evangelisten, Stockholm, May 30 to August 15, 1863, organ of the Swedish Baptist Church)

America, 1845. „Astfel, vedem Daniel 7.25 împlinit, cornul cel mic schimbând ‘vremile şi legea’. De aceea mi se pare că toţi aceia care păzesc ziua întâi ca Sabat, sunt păzitorii Duminicii papei şi călcătorii Sabatului lui Dumnezeu.” (Pastorul T.M. Preble, Feb. 13, 1845)

Adventiştii de Ziua a Şaptea. Un grup de creştini care cred în Biblie, care păzesc Sabatul conform cu Legea celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu, Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt un popor care continuă să ducă mai departe torţa ţinută sus de-a lungul veacurilor de către eroii credinţei. De fapt, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are peste 15.000.000 de membri în

60

peste 192 de ţări. În fiecare zi se botează peste 1.000 de persoane ca Adventişti păzitori ai Sabatului.

Bătaia lui Dumnezeu la inima mea Aşa după cum aţi citit în paginile precedente, lumina

adevărului lui Dumnezeu a strălucit de-a lungul tuturor secolelor. Ea a pătruns în colţurile cele mai îndepărtate ale pământului, în căutarea cercetătorilor sinceri ai adevărului.

Geeta Lul a fost crescută în India. Deoarece ambii părinţi i-au murit când era mică, ea a fost crescută de un profesor de colegiu pensionar – un baptist credincios principiilor, care o ducea regulat la Şcoala de Duminică. Prin providenţa miraculoasă a lui Dumnezeu, un colportor adventist a închiriat o cameră în casa lor. După un timp, acest colportor s-a căsătorit cu verişoara Geetei. Când a izbucnit războiul hindo-musulman în 1946, Geeta a stat cu verişoara ei în timpul vacanţelor. Ea îşi descrie experienţa în propriile ei cuvinte astfel: „Într-o zi, un pastor adventist a vizitat familia verişoarei mele. În timpul vizitei mi s-a cerut să-i servesc cu băutură de fructe în locul ceaiului obişnuit. M-am mirat de acesta. Verişoara mi-a explicat motivul, adăugând că adventiştii se abţin să bea ceai sau băuturi alcoolice, să mănânce carne de porc sau să fumeze.

Am devenit curioasă. Intrând în camera de zi, am început să pun pastorului întrebări despre credinţa adventă. În timpul conversaţiei, el a menţionat ziua a şaptea ca fiind ziua sfinţită şi adevărata zi de Sabat. I-am spus: „Nu se poate! Poate că a fost în Vechiul Testament, dar când Hristos a venit să moară pentru noi, a schimbat ziua în Duminică, ziua în care El a înviat din morţi.” Pastorul nu spunea nimic. În cele din urmă a zis că dacă aş putea găsi un text în Noul Testament care să afirme că Hristos a schimbat ziua de odihnă, el se va face baptist. Totuşi, dacă nu voi putea găsi un asemenea text, va trebui să primesc Studii biblice de la el. A adăugat în grabă că mă fac adventistă dacă nu voi putea găsi un text arătând că Hristos a schimbat Sabatul zilei a şaptea în Duminică!

61

Nu e nevoie să mai spun că nu am găsit un asemenea text, deşi am căutat cu stăruinţă în toată Biblia, ore în şir. Mai mult, am fost surprinsă să aflu că Hristos Însuşi mergea la sinagogă în Sabat.

Am urmat Studii biblice, am fost botezată în aprilie 1946, şi m-am alăturat Bisericii Adventiste din Calcutta. În iunie, m-am alăturat studenţilor care mergeau la colegiul Spicer, unde am studiat în următorii şase ani.

În timp de război şi tulburări, tristeţe şi singurătate, Dumnezeu m-a smuls dintr-un oraş de şase milioane…” (Geeta R. Lall, Ph. D., Consultant, Early Childhood and Special Education, Berrien Spring, Michihan)

Prietene, nu este o întâmplare că citeşti această carte. Ca şi Geeta Lall, şi tu eşti o persoană cu inima sinceră. De unde ştiu? Faptul că ai citit această carte până aici, demonstrează că Dumnezeu a vorbit inimii tale. Acum este timpul să hotărăşti să-L urmezi pe deplin. Pe măsură ce continui să citeşti, roagă-L să te ajute să faci aceasta.

62

V

AUTORITĂŢILE DAU MĂRTURIE În capitolul precedent am revizuit dovezile istorice despre

păzitorii Sabatului de-a lungul secolelor. În capitolul trei, am menţionat pe scurt poziţia bisericii Catolice cu privire la schimbarea Sabatului. În acest capitol vom trece în revistă comentarii ale mai multor autori Protestanţi şi Catolici – atât istorici cât şi teologi – recunoscând că Sabatul n-a fost schimbat de Hristos sau de ucenicii Lui, ci de biserică în primele secole. Începem cu Augustus Neander, poate unul dintre cei mai mari istorici religioşi care spune în cartea sa „Istoria generală a Religiei şi Bisericii creştine”, vol. I, p. 187: „Sărbătoarea Duminicii, ca toate celelalte sărbători, a fost doar o rânduială omenească, şi a fost departe de intenţiile apostolilor şi de biserica apostolică să transfere legea Sabatului la Duminică.

„Enciclopedia Schaff-Herzog a Cunoştinţelor Religioase” confirmă mai departe afirmaţia lui Neander. „Duminica, (‘Dies Solis’- ziua soarelui din calendarul roman, pentru că era dedicată soarelui) prima zi a săptămânii - a fost adoptată de creştinii de la început ca zi de închinare. Ei interpretau „soarele” închinării latine, ca „Soarele Neprihănirii” … Nu sunt stabilite reguli în Noul Testament pentru păzirea ei, nici sfinţirea ei nu este poruncită.” Vol. VI, Art. Sunday, p. 2259, 3rd. edition)

Un autor despre viaţa lui Constantin, referindu-se la compromisurile făcute de biserica primară, a scris următoarele: „Această alunecare spre compromis, pentru a câştiga pe păgâni, a fost făcută proeminentă de prima lege civilă duminicală în anul 321 d.Hr., dată de împăratul Romei, Constantin. A fost unul din

63

primele acte oficiale după acceptarea cu numele a creştinismului, când s-a aşezat pe el însuşi sub îndrumarea şi direcţia spirituală a clerului Romano-Catolic şi „a făcut din preoţii lui Dumnezeu sfetnicii săi.” (Eusebius, Life of Constantine, Second Series, vol. 1, p. 491)

Observaţi de asemenea eticheta păgânească în rândurile de început a primei legi duminicale, a lui Constantin. „În venerabila zi a soarelui (Duminica) magistraţii şi poporul din oraşe să se odihnească şi toate atelierele să fie închise.” Aceasta este foarte diferită de legea Sabatului Domnului nostru, care nu pomeneşte nimic de „venerabilul” soare, ci dă închinare Creatorului soarelui.

Biserica Romano-Catolică citează Sinodul de la Laodicea ca fiind glasul oficial care a transferat „solemnitatea de la Sâmbătă la Duminică.” Observaţi ce spune un catehism:

„Întrebare – Care este ziua Sabatului? „Răspuns – Sâmbătă este ziua Sabatului. „Întrebare – De ce păzim Duminica în loc de Sâmbătă? „Răspuns – Ţinem Duminica în loc de Sâmbătă, deoarece

Biserica Catolică şi Sinodul de la Laodicea (336 d. Hr.) a transferat solemnitatea de la Sâmbătă la Duminică.” – Rev. Peter Geiermann, C. SS. R., The Convert’s Catechism of Catholic Doctrine, p. 50, 2nd. Edition. 1910.

Constantin a dat cel puţin şase decrete privitoare la păzirea Duminicii. Începând de la el, atât împăraţi cât şi papi, au adăugat alte legi care întăreau păzirea Duminicii. Totuşi, în ciuda acestor legi, adevărul despre Sabat a fost ţinut viu în Evul Mediu de către oamenii credincioşi lui Dumnezeu care n-au îngăduit să li se clatine conştiinţa. Reformaţiunea, cu accentul ei pe Biblie, şi numai pe Biblie, a dat naştere unor uriaşi din punct de vedere spiritual, păzitori ai Sabatului.

Andrew Fisher, fost preot Catolic, s-a gândit mult la hotărârea sa de a se închina în Sabat. El a argumentat că porunca Sabatului nu făcea parte din legea ceremonială pentru că a fost instituit la creaţiune, înainte de stabilirea sistemului ceremonial. Citind Matei 5,17.18, el a arătat că Iisus a refuzat să schimbe o iotă din Lege. Referindu-se la Iacov 2,10-12, a demonstrat că ucenicii n-au schimbat Sabatul. Cu curaj el a indicat biserica

64

Catolică ca fiind sursa apostaziei. Păzirea Duminicii, a sugerat el, era împlinirea directă a „schimbării vremilor şi legii” de către papalitate după cum a fost prevăzut în Daniel 7,25. Iar Fisher şi-a sacrificat viaţa datorită poziţiei sale. În 1529, domnul şi doamna Fisher au fost condamnaţi la moarte.

Aşa după cum am studiat mai înainte, reformatorii Protestanţi au comentat şi ei cu privire la schimbarea Sabatului. În secolul al XVI-lea, fostul coleg al lui Luther, Andres Calstadt, a acceptat Sabatul. În 1524, la doi ani după despărţirea sa de Luther, a scris un mare tratat intitulat: „Privitor la Sabat şi zilele de sărbătoare”. Destul de interesant, Luther a reacţionat la tratatul despre Sabat al lui Carlstadt în modul următor: „Da, dacă Calstadt ar scrie mai mult despre Sabat, ar trebui să îndepărtăm chiar Sabatul care este Sâmbăta.” Citat din Sabbath in Scripture and History, Review and Herald Publishing Association, 1982, p. 217)

În faimoasa confesiune de la Augsburg, Luther a scris această afirmaţie puternică, indicând înţelegerea sa cu privire la aceste probleme importante: „Catolicii, după cum se pare, afirmă schimbarea Sabatului în Duminică, ziua Domnului, contrar Decalogului. Nu există un alt exemplu de care ei să se mândrească mai mult, decât de schimbarea zilei de Sabat. Mare, spun ei, este puterea şi autoritatea bisericii, deoarece s-a lipsit de una din cele Zece Porunci. (Luther, Your Augsburg Confession, quated in the The Creeds of Cristendom, Philip Schaff, vol. 3, p. 64)

În timpul procesului lui Luther, arhiepiscopul Reggio l-a folosit pe faimosul Dr. Eck pentru a-l înfrunta pe Luther. Problema s-a centrat în jurul autorităţii bisericii. Întrebarea fundamentală era: „Este glasul lui Dumnezeu, vorbind prin Biblie, superior glasului lui Dumnezeu vorbind prin biserică? Care este cea mai mare autoritate? Care este curtea de apel finală? Dacă este o aparentă contradicţie între Biblie şi biserică, pe ce vă sprijiniţi?”

Lupta a durat zile în şir. În cele din urmă, Dr. Eck, a adus argumentul său final. Deoarece biserica Catolică a schimbat Sabatul de la Sâmbătă la Duminică, autoritatea bisericii este superioară Bibliei, a pretins el. Acceptând Duminica, protestanţii

65

acceptă autoritatea bisericii Romano-Catolice. Argumentele lui Eck au întors curentul Reformaţiunii înapoi în favoarea bisericii Catolice.

Dar întrebarea relevantă la care trebuie să ne gândim este aceasta: „A avut biserica Catolică autoritatea de a schimba Legea lui Dumnezeu? Este biserica deasupra Bibliei? Care este autoritatea supremă?

Citind cu atenţie afirmaţiile diferiţilor preoţi şi pastori, trebuie să hotărâţi singuri răspunsul la aceste întrebări.

MĂRTURIA CATOLICĂ Clerul Romano-Catolic recunoaşte schimbarea Sabatului de

la Sâmbătă la Duminică. De fapt, persoane cu autoritate din conducerea bisericii Romano-Catolice sugerează că schimbarea este un semn al autorităţii bisericii. Observaţi această afirmaţie: „Păzirea Duminicii de către Protestanţi, este un omagiu pe care îl aduc, împotriva voinţei lor, autorităţilor bisericii Catolice.” (Plain Talk About Protestantinsm, by Father Segur, P. 213)

Observaţi aceste trei comentarii: „Dacă priviţi la Biblie ca o autoritate pentru păzirea zilei (Duminicii), nu o veţi găsi. Este bine să amintim Prezbiterienilor, Metodiştilor, Baptiştilor, şi altor creştini din afara protecţiei Bisericii-Mamă (Biserica Catolică), că Biblia nu-i susţine nicăieri pe ei în păzirea Duminicii. Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt singurii care aplică corect termenul „Sabat”, pentru că ei respectă ziua a şaptea şi nu prima zi, ca zi de odihnă.” (Clifton Tracts, vol. IV, p. 15)

„Protestantismul, dând la o parte autoritatea bisericii, nu are nici o raţiune pentru teoria sa despre Duminică, şi ar trebui în mod legal să ţină Sâmbăta, cu evreii.” (American Catholic Quartely Review, jan., 1883)

Acum, orice copil de şcoală ştie că ziua Sabatului este Sâmbăta, ziua a şaptea a săptămânii; totuşi cu excepţia Adventiştilor de Ziua Şaptea, toţi Protestanţii ţin Duminica în locul Sabatului, deoarece biserica Catolică a făcut schimbarea în primele secole ale creştinismului.” (Father Gerristma, in the Winnipeg (Manitoba) Free Press, April 21, 1884)

66

Papalitatea admite clar schimbarea Sabatului de la Sâmbătă - ziua a şaptea, la Duminică - ziua întâi, şi declară că această schimbare demonstrează autoritatea ei bisericească. Un scriitor a comentat: „Cu peste 1000 de ani înainte de a fi existat vreun protestant, în virtutea misiunii ei divine, biserica Catolică a schimbat ziua de odihnă de la Sâmbătă la Duminică.” (Catholic Mirror, Sept. 1893)

Şi alţi autori Catolici au comentat despre poziţia Protestantă cu privire la schimbarea Sabatului. „Tu eşti Protestant, şi mărturiseşti că te conduci doar după Biblie; şi totuşi mergi împotriva textului clar al Bibliei şi pui o altă zi în locul Sabatului. Porunca de a sfinţi ziua Sabatului este una din cele Zece Porunci; cine ţi-a dat autoritatea s-o calci pe a patra?” (Library of Christian Doctrine, p. 3)

„Protestanţii nu au nici o dovadă pentru ziua lor de odihnă – ei abolesc păzirea Sâmbetei fără garanţia Scripturii şi o înlocuiesc cu Duminica, fără autoritatea Scripturii – în consecinţă ei au pentru aceasta doar autoritatea tradiţiei.” (Keenan’s Doctrical Catechism, p. 354)

„Dacă Biblia este singura călăuză pentru creştini, atunci adventistul are dreptate să ţină Sâmbăta împreună cu evreul. Nu este ciudat că cei care fac din Biblie singurul lor învăţător (Protestanţii) urmează în această privinţă biserica?” (The Question Box, by Father Conway, p. 179)

„Raţiunea şi bunul simţ cer acceptarea uneia sau alteia din acestea două: ori Protestantism şi păzirea Sâmbetei, ori Catolicism şi păzirea Duminicii. Compromisul este imposibil.” (American Catholic Quaeterly Review, jan., 1883)

MĂRTURIA BAPTISTĂ „A fost şi este o poruncă de sfinţire a zilei Sabatului, dar

această zi de Sabat n-a fost Duminica. Se va spune totuşi, oarecum triumfător, că Sabatul a fost transferat de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii, cu toate obligaţiile, privilegiile şi pedepsele sale. Dorind cu seriozitate informaţii cu privire la acest subiect, pe care l-am studiat mulţi ani, întreb, unde putem găsi

67

înregistrarea unei asemenea schimbări? Nu în Noul Testament, absolut nu! NU există nici o asemenea dovadă biblică a schimbării Sabatului de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii.”

„Doresc să spun că această problemă a Sabatului, în acest aspect al ei, este cea mai gravă şi mai tulburătoare problemă legată de instituţiile creştine, care în prezent cere atenţie din partea creştinilor; şi singurul motiv pentru care ea nu constituie un element perturbator în gândirea creştină şi în discuţiile religioase, este pentru că lumea creştină s-a întemeiat bazată pe convingerea că a avut loc un transfer, cumva, la începutul istoriei creştinismului.”

„Mi se pare inexplicabil că Iisus, în contactul de trei ani cu ucenicii Săi, adesea conversând cu ei despre problema Sabatului, discutând-o în unele din aspectele ei variate, eliberând-o de false interpretări, niciodată să nu fi făcut aluzie la vreun transfer al zilei. De asemenea, ca în cele patruzeci de zile ale vieţii Sale pe pământ după înviere, să nu fi amintit despre aşa ceva. În măsura în care cunoaştem, nici Duhul Sfânt, care le-a fost dat să le amintească toate lucrurile pe care El le-a spus, nu tratează această problemă. Nici apostolii inspiraţi, predicând Evanghelia, întemeind biserici, sfătuind şi instruind pe cele întemeiate, nu discută, nici nu abordează acest subiect.

„Desigur, ştim bine că Duminica a început să fie folosită la începutul creştinismului ca zi religioasă, aşa cum aflăm de la Părinţii Bisericii şi din alte surse. Dar ce păcat că ea vine înfierată cu semnul păgânismului şi botezată de apostazia papală şi transferată ca sfântă moştenire Protestantismului!” (Dr. Edward T. Hiscox, author of The Baptist Manual, quoted in The New York Examiner, Nov. 16,1890)

MĂRTURIA METODISTĂ „Este adevărat că nu există nici o poruncă pozitivă pentru

botezarea copiilor… nici nu e vreuna pentru păzirea primei zile a săptămânii.” (Dr. Binnei, M.E. Theological Compendium, p. 103)

68

MĂRTURIA CONGREGAŢIONALISTĂ „Este destul de clar că, oricât de rigid sau de devotat am

petrece Duminica, nu păzim Sabatul. Sabatul a fost întemeiat pe o poruncă specifică divină. Nu putem pretinde că există nici o singură propoziţie în Noul Testament care să sugereze că riscăm vreo pedeapsă călcând presupusa sfinţenie Duminicii.” (The Ten Commandaments, R. W. Dale, D.D.)

MĂRTURIA PREZBITERIANĂ „Sabatul creştin (Duminica) nu se află în Scriptură, şi n-a fost

numit Sabat de către prima biserică.” (Dwingt’s Theologiy, vol. IV, p. 401)

„Dumnezeu a instituit Sabatul la crearea omului, punând deoparte ziua a şaptea în acest scop şi a poruncit păzirea ei ca o obligaţie morală universală şi veşnică pentru omenire.” (Dr. Archibald Hodges, in Tract No. 175 of the Presbyterian Board of Publication)

BISERICA DIN ANGLIA „Zilei a şaptea a săptămânii i s-a luat titlul ei cuvenit de

păzire religioasă obligatorie şi prerogativele ei au fost transferate primei zile a săptămânii, fără nici o învăţătură directă a Scripturii.” (William E. Gladstone in Later Gleanings, p. 342)

„Nu există nici un cuvânt, nici un indiciu în Noul testament, cu privire la abţinerea de la lucru Duminica… Nu e implicată nici o lege divină în odihna de Duminică… păzirea Miercurei Cenuşei sau Lent (o sărbătoare Catolică – nota traducătorului) se întemeiază exact pe aceeaşi bază ca şi păzirea Duminicii.” (Canon Eyton in Ten Commandments, p. 62,63,65)

69

BISERICA CREŞTINĂ „Nu cred că ziua Domnului a luat locul Sabatului iudaic, sau

că Sabatul a fost schimbat de la ziua a şaptea la ziua întâi a săptămânii… nu există nici o mărturie în toate scrierile divine că Sabatul a fost schimbat, sau că ziua Domnului a fost pusă în locul lui… nu există nici o mărturie divină că Sabatul a fost schimbat.” (Alexander Campbell, founder of the Christian Church. Washington Reporter, oct. 8, 1821.

CONCLUZIE Aţi citit dovezile. Istoricii, de-a lungul secolelor, ca şi autorii

catolici şi protestanţi, au dat mărturie că biserica Catolică a schimbat sfânta zi de odihnă a lui Dumnezeu. Aşa după cum am văzut, problema nu este numai faptul că biserica Catolică a schimbat ziua de închinare. Problema reală este mai mult decât o problemă de zile, este o problemă de stăpâni.

Cu mult timp în urmă, un înger răzvrătit, aruncat din cer, după o luptă titanică, a declarat că ascultarea de Legea lui Dumnezeu nu este necesară. El a pretins că Legea lui Dumnezeu este nedreaptă. „Ce rost are”, a întrebat el, „să interzicem accesul lui Adam şi al Evei la cel mai frumos pom din grădină? La urma urmei, un pom este un pom şi un fruct este un fruct. De fapt, nu are importanţă!” Ascultând de glasul său, primii noştri părinţi au aruncat această lume în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.

Deşi, la prima vedere, pare că problema reală în grădina Eden a fost o problemă de pomi şi fructe, de fapt a fost mai mult decât atât. Problema reală implica o relaţie de iubire faţă de Creatorul lor. Această relaţie de iubire condusese pe Adam şi Eva într-o ascultare complet necondiţionată, plină de încredere faţă de Legea Sa. Ruperea acestei relaţii cu Stăpânul lor i-a făcut pe primii noştri părinţi să calce Legea lui Dumnezeu.

70

Tot aşa este şi astăzi, prietene. Problema reală astăzi este mai mult decât problemă de zile, este o chestiune de relaţie cu Dumnezeu.

Pe măsură ce fiecare dintre noi învaţă mai mult despre Dumnezeu, dragostea Sa ne constrânge să-L punem pe El pe primul loc în vieţile noastre! Uneori, aşa cum s-a întâmplat cu Martin Luther, aceasta ar însemna punerea Lui înaintea prietenilor, familiei şi chiar bisericii din care facem parte.

Tu singur ştii ce îţi cere Duhul lui Dumnezeu să hotărăşti. Fie ca hotărârea ta să fie una cântărită, nu numai având în vedere această viaţă, ci şi cea viitoare.

Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: "Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?"

Iisus le-a răspuns: "Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel; şi orişicine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei 19,27-29)

71

VI

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI În paginile precedente ale acestei cărţi am cercetat Sabatul

zilei a şaptea. Am descoperit că în toată Scriptura, Sabatul este un semn – un semn al loialităţii între un Dumnezeu iubitor şi urmaşii Săi credincioşi. A fost pus deoparte la creaţiune şi dat întregii omeniri ca un simbol al puterii creatoare a lui Dumnezeu (Geneza 2, 1-3; Marcu 2, 27.28). Sabatul trebuie să fie păzit de poporul Său din toate generaţiile (Exodul 31,13-18; Ezechiel 20,12.20). Iisus a păzit Sabatul ca un exemplu al închinării şi credincioşiei Sale faţă de Tatăl Său (Luca 4,16). El a prezis că cei mai apropiaţi urmaşi ai Săi să-şi amintească de acest semn veşnic al iubirii Sale (Matei 24.20). Şi dragostea se demonstrează întotdeauna prin supunere. Legea celor Zece Porunci a lui Dumnezeu înseamnă dragoste codificată. Ea ne descoperă cum va reacţiona omul care iubeşte, atât în relaţiile sale cu Dumnezeu cât şi cu oamenii (Exodul 20,1-17; Ioan 14,15; 1 Ioan 2,1-6). Sabatul zilei a şaptea a lui Dumnezeu este un simbol vital al credincioşiei faţă de Dumnezeu, şi al libertăţii lui Hristos, mai degrabă decât o cerinţă legalistă ce ar simboliza sclavia faţă de Lege. El comemorează faptul creaţiunii. El ne-a făcut! Nu am evoluat. Într-o epocă a evoluţiei, Sabatul ne cheamă spre „rădăcinile noastre”. El vorbeşte elocvent despre trecutul nostru.

Am fost creaţi de un Dumnezeu iubitor care este interesat personal de fiecare detaliu al vieţilor noastre. Nu numai că ne-a creat, dar atunci când primii noştri părinţi au ales să se răzvrătească împotriva înţelepciunii Legii Sale, El a pus în mişcare un plan pentru a elibera omenirea de sclavia păcatului.

72

Odihna noastră în Sabat este un simbol al odihnei noastre în Hristos ca eliberator al nostru de pedeapsa cu moartea - cosecinţa păcatului. Aşa cum Dumnezeu S-a odihnit la creaţiune de toată lucrarea Sa declarând: „S-a sfârşit”, tot aşa, pe cruce Iisus a declarat triumfător: „S-a sfârşit”. Evrei 4,9 afirmă că Sabatul este un simbol minunat al acestui act răscumpărător al lui Hristos. Odihna din fiecare Sabat simbolizează o viaţă de încredere, consacrare şi credincioşie faţă de Hristos, care a realizat mântuirea noastră. El ne-a răscumpărat când noi n-am fi putut să ne răscumpărăm pe noi înşine; de aceea ne odihnim cu asigurarea deplină a lucrării Sale încheiate pe cruce.

De-a lungul veacurilor veşniciei, vom cânta laude în fiecare Sabat, venind în prezenţa Sa pentru a ne închina. Stă scris:

„În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul. ” (Isaia 66,23).

Sabat după Sabat, cei răscumpăraţi vor intra în bucuria închinării înaintea Creatorului, Răscumpărătorului şi Împăratului lor. Închinarea în Sabat va fi cea mai profundă desfătare şi cea mai mare plăcere.

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

CU PRIVIRE LA SABAT Poate că, în clipa aceasta, vă puneţi întrebări sincere în

legătură cu Sabatul. Întrebările care urmează sunt cele mai obişnuite. Răspunsurile se găsesc în Biblie. Vă rog examinaţi-le cu rugăciune, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să vă conducă în înţelegerea lor.

Întrebarea Nr. 1: Ne învaţă Noul Testament că ucenicii s-au

odihnit în prima zi a săptămânii? Răspuns: Se afirmă deseori că ucenicii şi biserica primară au

păzit prima zi a săptămânii în cinstea învierii lui Iisus. Biblia ne învaţă totuşi clar că ucenicii au păzit Sabatul zilei a şaptea (Faptele 13,14.42.44; Fapte 17,2.3; Fapte 18,1-4; Evrei 4,4-8).

73

De fapt prima zi a săptămânii este menţionată doar de opt ori în Noul Testament . Primele cinci dintre aceste texte sunt arătate mai jos:

Matei 28.1 : „La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze

înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.”

Marcu 16,2 : „În ziua dintâi a săptămânii, s-au dus la mormânt dis de

dimineaţă, pe când răsărea soarele.” Marcu 16,9 : „Iisus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a

săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalinei, din care scosese şapte draci.”

Luca 24,1 : „ În ziua întâi a săptămânii, femeile acestea şi altele

împreună cu ele, au venit la mormânt dis de dimineaţă, şi au adus miresmele, pe care le pregătiseră.”

Ioan 20,1 : „În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis

de dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Cele cinci versete de mai sus se referă la faptul istoric că Iisus a înviat din mormânt în prima zi a săptămânii. Evident, nici unul din aceste texte nu sugerează închinarea în această zi. De fapt, este evident că cei mai apropiaţi urmaşi ai lui Hristos nu au considerat prima zi a săptămânii ca zi de închinare. Observaţi că ei au venit să-I îmbălsămeze corpul în prima zi, după ce „în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.” (Luca 23,56). Deci, este clar că toţi ucenicii erau păzitori ai Sabatului.

Să examinăm celelalte trei versete în amănunt. Ioan 20,19 : În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când

uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Iisus, a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: "Pace vouă!"

74

Ne învaţă acest pasaj că ucenicii s-au adunat în prima zi a săptămânii? Da! Dar întrebarea este: de ce s-au adunat? Care era scopul întrunirii lor? Ucenicii tocmai fuseseră martorii morţii Domnului lor. Toate speranţele lor dispăruseră. Teama şi îndoiala se ridicau ca un munte în faţa lor. Biblia spune că: „…erau adunaţi de frica iudeilor…”(KJV-n.t.). De aceea erau uşile încuiate. Iisus li s-a arătat ca să le anunţe învierea şi biruinţa Sa. Astăzi, sărbătorim această veste bună prin serviciul botezului (1 Cor. 11,24-27; Rom. 6,2-20). Dar nu există nici o poruncă de a ne închina în prima zi.

1 Corinteni 16,2 : „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună

deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.”

Sunt unii care cred că Pavel a susţinut oferirea de daruri în biserică în prima zi a săptămânii. Ei folosesc acest text pentru a susţine păzirea Duminicii. O analiză atentă a textului şi a contextului său dovedeşte altceva. Apostolul Pavel susţinea un plan special în favoarea credincioşilor nevoiaşi din Ierusalim (v. 3). Astfel, el a sugerat creştinilor din Corint să pună deoparte o anumită parte din venitul lor pentru credincioşii din Ierusalim, în prima zi a fiecărei săptămâni. Motivul pentru aceasta era că unii oameni îşi făceau socotelile din săptămâna precedentă Duminica. Vineri după-amiaza închideau prăvăliile şi se pregăteau pentru Sabat, apoi Duminică dimineaţă, revedeau activitatea (de afaceri) din săptămâna precedentă. Pavel le cerea doar să pună deoparte nişte bani în fiecare săptămână pentru ca, atunci când avea să sosească, să fie gata pentru a-i lua la Ierusalim.

Pavel le cerea să facă lucrul acesta acasă, nu cum sugerează unii, la vreo întrunire specială în biserică. Acest text ne arată clar că nu există vreo semnificaţie specială legată de ziua întâi a săptămânii, nicidecum să stabilească închinarea în ziua de Duminică.

75

Fapte 20,7 : „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să

frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea până la miezul nopţii.”

Acest text relatează singura întrunire religioasă din Noul Testament ţinută în prima zi a săptămânii. Autorul scrie că s-a ţinut o întrunire religioasă deoarece Pavel intenţiona să plece a doua zi. De aceea, Pavel a strâns pe credincioşi la o adunare de seară în partea întunecoasă a primei zile a săptămânii (Vă rog vedeţi răspunsul la întrebarea nr. 8 pentru explicaţii suplimen-tare). În New English Bible versetul este astfel:

„Sâmbătă seara, în adunarea noastră pentru frângerea pâinii, Pavel, care urma să plece a doua zi, le-a vorbit şi a continuat să le vorbească până la miezul nopţii.”

Această adunare a avut loc în partea întunecoasă a primei zile a săptămânii. În Vechiul şi Noul Testament, timpul era Sâmbătă seara. Credincioşii adesea luau Sfânta Cină împreună (Fapte 2,42-46). Simbolul jertfei lui Hristos era totul pentru ei. Astfel, înainte de plecarea lui Pavel, au luat din nou Sfânta Cină. După Fapte 20 versetele 11-14, Pavel a petrecut partea luminoasă a zilei întâi călătorind spre Assos. Este clar că el nu i-a acordat nici o semnificaţie specială.

Întrebarea Nr. 2: Deoarece nu mai suntem sub lege, ci sub

har, mai este necesar să ţinem Sabatul? Răspuns: Apostolul Pavel arată destul de limpede că

creştinul nu este „sub lege” ci „sub har” (Romani 6,14). Dar ce vrea el să spună? Să cercetăm.

Un lucru ştim sigur. Când Pavel spune că creştinul nu mai este „sub lege” ci „sub har”, nu vrea să spună că un creştin poate în mod deschis, conştient şi intenţionat să calce legea lui Dumnezeu. Romani 6,15 declară accentuat:

„Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.”

76

Aşa că, ce vrea Pavel să spună prin expresiile „sub har” şi „sub lege”? Care era atitudinea lui Pavel faţă de lege? În Romani 7,12, el declară:

„Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.”

După părerea lui, nu există nici o problemă în privinţa legii. Ea este sfântă şi bună. Dar care este scopul ei?

În primul rând legea descoperă standardul concret şi obiectiv al moralităţii. Ea descoperă principiile guvernării cerului. Defineşte binele şi răul. Romani 7,7 arată, „…păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege.” Romani 3,20 adaugă: „...prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Funcţia legii este să descopere standardul lui Dumnezeu de comportare morală. De asemenea scoate în evidenţă vinovăţia noastră dacă nu trăim la nivelul acestui standard. Astfel, prin lege:

„...orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 3,19).

Privind la neprihănirea desăvârşită a legii, fiecare bărbat, femeie şi copil este condamnat. Legea cere ascultare desăvârşită, neprihănire şi credincioşie neabătută faţă de principiile Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru Pavel, a fi „sub lege” înseamnă să încerce să se salveze singur, prin propria sa putere şi prin meritele faptelor Sale. Aceasta, declară corect Pavel, este imposibil (Romani 3,23-28). A fi sub har înseamnă a accepta ceea ce este pus la dispoziţie de către Iisus pe Golgota pentru mântuirea noastră. Înseamnă să acceptăm prin credinţă faptul că este imposibil să ne mântuim singuri. Hristos a murit pentru noi! Prin moartea Lui, noi putem trăi!

După Pavel, erau două sisteme: „sistemul legii” şi „sistemul harului”. Sistemul legii susţine un standard pe care fiinţele omeneşti, în propria lor putere nu-l pot atinge. Sistemul harului furnizează iertare atât pentru trecut cât şi pentru prezent, prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Pavel neagă cu tărie că moartea lui Iisus îndepărtează necesitatea ascultării. El încheie discuţia magnifică despre har din Romani 3 declarând:

„Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (v. 31).

77

Apostolul n-ar fi putut să se exprime mai clar. El răspunde la întrebarea noastră.

Dar, dă harul la o parte legea lui Dumnezeu? Conducătorii religioşi pot spune „Da”. Apostolul lămureşte problema cu acest cuvânt, „Nicidecum!” Îndepărtează harul lui Dumnezeu necesitatea respectării Sabatului? Nu mai mult decât îndepărtează poruncile care spun, „Să nu ucizi. Să nu comiţi adulter. Să nu furi. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.” Logica cere ca, dacă păcătosul salvat prin har păzeşte din iubire nouă din cele zece porunci, atunci le va păzi pe toate zece ca un semn al ascultării de Domnul său.

Întrebarea nr. 3: Spune apostolul Pavel că cele Zece

Porunci au fost ţintuite pe cruce? Răspuns: Pasajul respectiv este Efeseni 2,15. Să-l citim:

„…şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace…”

Legile în discuţie aici sunt rânduielile. Legea celor Zece Porunci este codul etic, veşnic şi neschimbător al lui Dumnezeu. Este temelia guvernării Sale. El defineşte în mod specific relaţia noastră cu Dumnezeu şi aproapele nostru. În acest text, Pavel este preocupat de faptul că regulile sau rânduielile pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel, ca un semn de identificare, prefigurând venirea lui Mesia, deveneau bariere în realizarea misiunii bisericii. Aceste rânduieli, ca: circumcizia, spălarea ceremonială a paharelor şi vaselor, sărbătorile anuale, şi sistemul jertfelor, fuseseră în mod special instituite de Dumnezeu pentru a pregăti mintea iudeilor pentru venirea lui Meisa.

Pervetind semnificaţia acestor simboluri, mulţi iudei presupuneau că simbolul însuşi avea un merit. În loc să se concentreze la semnificaţia simbolului, ei priveau la îndeplinirea exterioară a ritualului, ca având o virtute. În consecinţă, aceste rânduieli au devenit bariere între ei şi Neamurile care nu participau la ele.

Când a venit Hristos, sistemul jertfelor, care preînchipuia venirea Sa, s-a împlinit. Neamurile, care erau „despărţite de

78

Hristos”, „excluse din cetăţenia lui Israel”, „străini legămintelor făgăduinţei”, au fost „aduşi aproape”, prin sângele lui Hristos (Efeseni 2,12.13). „Zidul despărţitor al duşmăniei (Efeseni 2,14.15) sau setul de reguli şi rânduieli date exclusiv lui Israel şi făcute pentru a indica în viitor pe Mesia, a fost dărâmat. Hristos venise! Toate serviciile jertfelor şi rânduielilor arătaseră către cruce. Şi la cruce iudeii şi Neamurile au descoperit mila şi iertarea. În Hristos toate fiinţele omeneşti găsesc iertarea de trecut şi putere pentru a trăi neprihănit în prezent.

Aşadar, ce s-a desfiinţat la cruce? Cu siguranţă, nu standardul moralităţii – veşnic, imuabil, neschimător al lui Dumnezeu, Legea celor Zece Porunci. Ci la cruce au fost desfiinţate legile conţinute în rânduielile date în exclusivitate iudeilor. Aceste reguli şi-au găsit împlinirea deplină în Iisus Hristos.

Întrebarea nr. 4: Deoarece Iisus a declarat că cea mai mare

dintre porunci este dragostea, mai trebuie să fim preocupaţi de păzirea celor Zece Porunci atâta vreme cât Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri?

Răspuns: Un învăţat a îndreptat întrebările sale directe către Iisus. Încercând să-L prindă, în mod sceptic, el a întrebat: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22,36). Răspunsul lui Iisus, cu înţelepciune cerească, clarifică problema:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău." Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22,37-40).

Ceea ce nu recunosc cei mai mulţi oameni cu privire la răspunsul lui Iisus, este că El citează direct din Vechiul Testament. Învăţătorul legii care L-a întrebat pe Iisus, ar fi trebuit să cunoască răspunsul la propria lui întrebare. El era un student, nu al legii civile, ci al Legii sacre, divine. El îşi petrecuse viaţa studiind Vechiul Testament. Astfel, Iisus a citat rezumatul legii

79

aşa cum este dat de Deuteronomul şi Leviticul. Deuteronomul 6,5 declară succint:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”

Leviticul 19.18 adaugă: „…Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (ultima parte). Cu siguranţă, Iisus nu prezintă nimic nou! Dacă ar fi fost să reducem legea la un cuvânt, cuvântul este „dragoste”. În două expresii, legea este „iubeşte pe Dumnezeu” şi „iubeşte-ţi aproapele”.

Legea celor Zece Porunci rezumă doar reacţia unei persoane perfect iubitoare. De aceea, Iisus concluzionează discuţia declarând în Matei 22,40: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.”

Dragostea este împlinirea, nu anularea legii (Romani 13,10). Legea ne descopere cum va acţiona o persoană iubitoare în situaţii concrete, specific umane. Dragostea nu este emoţia vagă, eterică, un sentiment. Este răspunsul ascultător la voinţa lui Dumnezeu exprimată în legile Sale. Dragostea înseamnă acceptarea cu credincioşie a principiilor de viaţă ale lui Dumnezeu aşa cum se manifestă ele în cele Zece Porunci. Dragostea întotdeauna duce la ascultare, niciodată la neascultare. Aceasta este exact ceea ce ne învaţă Iisus: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14,15).

Întrebarea nr. 5: Ne învaţă apostolul Pavel că nu trebuie să

ne judecăm unul pe altul privitor la Sabat şi că nu este necesar ca să păzim Sabatul? Nu este aceasta o problemă de conştiinţă şi de opinie personală?

Răspuns: Cu siguranţă, aceasta e o întrebare bună. Înainte de a răspunde, trebuie să reţinem un important principiu biblic. În studiul biblic trebuie să lăsăm întotdeauna ca ceea ce este evident să explice ceea ce nu este atât de evident. Nu trebuie să trecem cu vederea 100 de texte clare cu privire la un subiect din cauza a unul sau două care par la început mai greu de înţeles.

Reţinând aceasta, să revenim la textul discuţiei, Col. 2, 13-17. Pavel scrie:

80

„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. (vers. 13-14). A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. (vers. 15). Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, (vers.16) care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” (Vers. 17)

Ce vrea să spună Pavel când zice: „Nimeni dar să nu vă judece … cu privire la o zi de Sabat.” (vers. 16)? Să cercetăm. În versetul 13 Pavel scrie că am fost înviaţi de la moarte spirituală. Iisus a murit ca noi să putem trăi. În versetul 14, expresia „ A şters zapisul cu poruncile Lui” vine din expresia greacă care înseamnă „chitanţă de datorie”.

Dacă împrumut 50.000 $ de la dumneavoastră, semnătura mea pe chitanţă indică datoria mea faţă de dumneavoastră. În acelaşi fel, avem o datorie de desăvârşire faţă de Legea lui Dumnezeu. A nu trăi la nivelul înaltului standard al Legii lui Dumnezeu, înseamnă moarte (Romani 6,23). Noi toţi am păcătuit (Romani 3,23), de aceia toţi merităm să murim. Dar Iisus a trăit o viaţă perfectă – viaţă pe care noi ar fi trebuit s-o trăim. De asemenea, a murit de o moarte dureroasă, moarte pe care noi meritam s-o avem. Cu alte cuvinte El a plătit datoria noastră. Aşa că noi suntem liberi de condamnarea legii pe care am călcat-o (Romani 8,1).

Sistemul de jertfe al Vechiului Testament, cu jertfa mielului adus, era o manifestare vizibilă a acestui lanţ al datoriei – cărarea spre Sanctuar era şi este o cărare pătată cu sânge (Evrei 9,22; Lev. 17,11). Dar Pavel scrie că „în Hristos” sistemul jertfelor s-a împlinit (Col. 2,16.17). Toate rânduielile de jertfe arătând către venirea lui Hristos s-au desfiinţat. Pavel proclamă cu tărie că acestea sunt „umbra lucrurilor viitoare…” (Vers. 17).

81

Aşadar, zilele de Sabat despre care Pavel scrie în versetul 16 trebuie să se refere la acele zile de Sabat care sunt o umbră a lucrurilor viitoare. Întrebarea logică este: despre ce zile de Sabat vorbeşte Pavel? Sunt două feluri de Sabate? Este vreun Sabat care prefigurează ceva?

După cum am descoperit deja, Sabatul zilei a şaptea din Decalog nu este o „umbră” a ceva care avea să vină, ci este o amintire a ceva care a avut loc deja – creaţiunea. Porunca spune:

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.” (Exodul 20,8-10)

Versetul 11 ne dă clar motivul pentru porunca lui Dumnezeu. El spune:

„Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.”

Sabatul zilei a şaptea este o amintire veşnică a creaţiunii. Ne aminteşte că nu am evoluat ci că Dumnezeu ne-a creat. Datorită faptului că El este Creator iar noi suntem creaţi, El este demn de închinarea noastră.

Deoarece Sabatul Decalogului este o amintire a ceva care a avut loc mai înainte, despre ce Sabat poate vorbi Pavel? În Evrei 10,1 el scrie:

„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neâncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.”

În acest text, Pavel scrie despre legea jertfelor. Ezechiel 45, 15-18 descoperă că darurile de mâncare, băutura, sărbătorile de lună nouă, zilele sfinte şi Sabatele ceremoniale sunt parte a legii jertfelor, care arată spre venirea lui Mesia. Aşa că, există şi un alt tip de Sabat la care se referă Biblia.

În Leviticul 23 sunt menţionate ambele tipuri de Sabate. În tot capitolul, Dumnezeu îl instruieşte pe Moise cu privire la

82

sărbătorile şi adunările sfinte pe care trebuiau să le păzească israeliţii. În versetul 3 Dumnezeu îi aminteşte lui Moise despre Sabatul zilei a şaptea al Legii celor zece Porunci ale lui Dumnezeu – trebuie să fie un Sabat săptămânal, o „zi de adunare sfântă”. Restul capitolului enumeră sărbătorile anuale ceremoniale pe care Dumnezeu le dorea păzite de israeliţi. Sunt şapte: Paştele, sărbătoarea Azimilor, sărbătoarea Primelor Roade, sărbătoarea Spicelor, sărbătoarea Trâmbiţelor, ziua Ispăşirii şi sărbătoarea Corturilor.

Să examinăm pe scurt aceste sărbători. Calendarul agricol iudaic era împărţit în două anotimpuri – primăvara şi toamna. Astfel, erau sărbători de primăvară şi de toamnă. Paştele, sărbătoarea Azimilor, a Primelor Roade şi a Spicelor erau sărbători de primăvară. Sărbătorile de primăvară erau făcute pentru a arăta către prima venire a lui Iisus.

Sărbătorile de toamnă arătau către evenimente de după prima venire a lui Iisus – a doua Sa venire.

Totuşi, elementul important este că în tot Leviticul 23, sunt mai multe referiri la aceste sărbători ca „Sabate”. De exemplu, Leviticul 23,24 descrie sărbătoarea Trâmbiţelor ca o „odihnă de Sabat”. Traduceri mai moderne se referă la ea ca la o zi de odihnă (cuvântul original ebraic este „Shabat”). Versetul 32 porunceşte ca ziua ispăşirii „să fie un Sabat de odihnă”. Deoarece sărbătoarea Trâmbiţelor era sărbătorită în prima zi a lunii a şaptea şi ziua Ispăşirii în a zecea zi a aceleaşi luni, ambele zile nu puteau fi în acelaşi timp Sabatul Decalogului.

Leviticul 23,37-38 ne ajută să distingem între ele. Acest text spune:

„Acestea sunt sărbătorile Domnului, în care veţi vesti adunări sfinte, ca să se aducă Domnului jertfe mistuite de foc, arderi de tot, daruri de mâncare, jertfe de vite şi jertfe de băutură, fiecare lucru la ziua hotărâtă. Afară de aceasta, să păziţi Sabatele Domnului, şi să vă aduceţi darurile voastre Domnului, să aduceţi toate jertfele făcute pentru împlinirea unei juruinţe şi toate darurile voastre făcute de bună voie.”

83

Israeliţii trebuiau să păzească aceste sărbători sau rânduieli în plus faţă de Sabatul zilei a şaptea. Aceste sărbători arătau în viitor spre Mesia.

Astfel, Pavel spunea, cu alte cuvinte, în esenţă: „…să nu lăsaţi pe nimeni să vă judece cu privire la ce mâncaţi şi beţi, sau cu privire la vreo sărbătoare religioasă sau lună nouă, sau chiar cele şapte Sabate anuale, care sunt toate parte a sistemului de jertfe şi arată în viitor către revenirea lui Hristos. Ele sunt umbre ale lucrurilor viitoare. Dar trupul este al lui Hristos”. Cu siguranţă, el nu face nici o încercare de a da la o parte Sabatul zilei a şaptea al celor Zece Porunci.

Întrebarea nr. 6: Dacă Sabatul este ziua specială a lui Dumnezeu, de ce nu-l respectă marii conducători religioşi ai lumii noastre?

Răspuns: Poate că vă surprinde, dar această întrebare a fost deja pusă (cel puţin o versiune a ei). Să o examinăm. În Ioan 7,46-48 este înregistrată următoarea conversaţie:

Aprozii au răspuns: "Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta."Fariseii le-au răspuns: "Doar n-aţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul din mai marii noştri sau din Farisei?”

Evident, ofiţerii de la templu au fost impresionaţi de învăţăturile lui Iisus. Într-un efort de a le înăbuşi interesul, fariseii le-au spus, cu alte cuvinte: „Nu vă lăsaţi înşelaţi. Aşteptaţi pe conducătorii religioşi. Dacă Iisus este Mesia, ei vă vor informa! Ei vor fi primii care să ştie.” Totuşi tocmai aceşti conducători religioşi, presupuşi cercetători ai Bibliei, au respins învăţăturile lui Hristos şi L-au pironit pe cruce în cele din urmă.

Este interesant să observăm că erau trei clase de conducători religioşi în timpul lui Hristos. Întâi, erau cei care erau orbi de ignoranţă. Aceşti conducători nu respingeau pe Mesia în mod conştient. În acelaşi timp, nu înţelegeau pe deplin cine era El (vezi Iacov 4,17; Fapte 17,30). În al doilea rând, erau cei care erau orbi intenţionat. Aceştia simţeau cine era Iisus dar nu voiau să facă schimbările necesare pentru a-L urma. Iisus n-a satisfăcut

84

aşteptările lor egoiste cu privire la Mesia (Ioan 9,41). Ioan scrie că iubeau lauda oamenilor mai mult decât lauda lui Dumnezeu (Ioan 12,43). În al treilea rând, erau conducătorii religioşi cinstiţi care căutau adevărul. Acest grup lucra din culise pentru a influenţa favorabil pe ceilalţi conducători. Atât Nicodim cât şi Iosif din Arimatea aparţineau acestui grup. Mulţi dintre ei au luat poziţie de partea lui Hristos în public. După moartea Sa şi revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, autorul Faptelor Apostolilor scrie:

„Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (Fapte 6,7)

Astăzi există, de asemenea, trei clase de conducători religioşi: orbii ignoranţi, orbii de bună voie şi căutătorii sinceri după adevăr. Mulţi din această grupă din urmă, până acum, sunt încă nedecişi. Dar curând, sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, ei se vor decide în mod hotărât pentru adevăr.

Totuşi, lucrul important de reţinut este că Dumnezeu nu întreabă: „Ce au făcut conducătorii voştri religioşi?” În schimb, Dumnezeu spune că fiecare va da socoteală pentru sine înaintea lui Dumnezeu (Romani 14.12), şi că „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos…” (2 Corinteni 5,10).

Prietene, fiecare are o responsabilitate personală faţă de Dumnezeu. Nu contează ce fac conducătorii religioşi de azi. Contează doar cum răspunzi tu şi cu mine la adevărul lui Dumnezeu. Dacă El te-a convins personal cu privire la adevărul Sabatului Său, atunci sufletul tău este în pericol dacă eziţi. Când Dumnezeu descoperă adevărul, cum vei răspunde?

Întrebarea Nr. 7: Pavel scrie în Romani 14 că adevăratul

creştin nu are nevoie să considere „o zi mai presus decât alta” (Romani 14,5.6). Se referă el la Sabat sau la altă zi?

Răspuns: Acest text a fost sursă de confuzie pentru mulţi. Nu trebuie însă să fie. Să-l examinăm complet. Pavel scrie:

85

„Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu.” (Romani 14,5.6)

Să observăm întâi ce ne spune textul. Două întrebări ne vor ajuta în analiza noastră. Se referă acest text la Sabat? Spune acest text ceva despre închinare? În mod clar, răspunsul este nu. Scriitorul sugerează să aducem mulţumiri lui Dumnezeu, dar nu menţionează Sabatul sau închinarea în faţa lui Dumnezeu. Aşa că, ar fi periculos să presupunem că acest text se referă la Sabat. Atunci despre ce vorbeşte textul acesta? La ce zi se referă? Valoarea cărei zile o discută? Textul este destul de clar. El spune:

„Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel.”

Pavel scrie despre cum un om înalţă o zi mai presus decât alta. Pasajul nu menţionează Sabatul sau închinarea, sau porunca lui Dumnezeu ci numai aprecierea personală a unui om cu privire la o zi. De aceea Pavel, în mod evident, discuta o problemă de opinie omenească şi nu o poruncă scrisă cu degetul lui Dumnezeu pe table de piatră.

Primul verset al capitolului ne dă cheia. Pavel scrie: „Primiţi bine pe cel slab în credinţă, şi nu vă apucaţi la

vorbă asupra părerilor îndoielnice.” (Romani 14.1). Pavel scrie celor care sunt tari în credinţă despre cei care sunt

slabi în credinţă. El sfătuieşte pe cei tari în credinţă să se abţină de la a judeca pe alţii cu privire la „păreri îndoielnice” sau la probleme de opinie personală.

Una dintre aceste probleme de opinie, era dacă să se mănânce carne oferită idolilor (vezi 1 Corinteni 8). Mare parte din carnea vândută la piaţă fusese închinată idolului la care se închina vânzătorul. Erau unii creştini dintre iudeii conştiincioşi, care credeau că a mânca din carnea oferită idolilor era tot atât de rău ca însăşi idolatria. Mulţi au devenit vegetarieni nu pentru a-şi

86

proteja sănătatea ci pentru a evita întinarea din punct de vedere spiritual. Acest lucru a devenit subiect de ceartă în biserica din Roma.

În plus faţă de problema cărnii, unii tot mai credeau că există o neprihănire în a posti (Luca 18,12). Aceştia posteau în anumite zile. Alţii, care nu posteau în aceste zile, erau priviţi cu înjosire. Pavel scrie, „Unul socoteşte o zi mai presus decât alta…” (Romani 14,5-6), şi de asemenea în versetul 6:

„Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă, şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu.”

Unii dintre iudeii creştini continuau să ţină strict la zilele lor de post. Credinţa lor era „slabă”. Ei judecau pe alţii după propriile lor standarde şi provocau dezbinare în biserică. Această dezbinare era provocată de lucruri omeneşti neesenţiale, nu de probleme doctrinale esenţiale. Apostolul Pavel pune lucrurile la punct. „Dacă doriţi să postiţi, bine, dar nu judecaţi pe toţi ceilalţi după hotărârea voastră.”

Preocuparea lui Pavel este cu privire la persoane care dezbină biserica datorită unor probleme de păreri omeneşti, nu probleme de Lege divină. Amintiţi-vă cum a afirmat el cu putere:

„Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.” (Romani 7,12)

El declară limpede: prin lege vine cunoştinţa păcatului (Romani 7,7). Apoi el adaugă:

„Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3,31).

Poziţia lui Pavel cu privire la lege este clară. Şi, cu siguranţă, în Romani 14 Pavel nu contrazice tot ce a afirmat înainte în epistola către romani. Oricâte păreri omeneşti ar fi, nu merită să dezbini biserica.

87

Întrebarea Nr. 8: Când începe Sabatul? Ne dă Biblia vreun

indiciu cum să păzim Sabatul? Răspuns: Din cele mai îndepărtate timpuri, poporul

credincios al lui Dumnezeu, a păzit Sabatul de la apusul soarelui Vinerea până la apusul soarelui Sâmbăta. Aceasta a fost practica israeliţilor în tot Vechiul Testament. Este întemeiată pe relatarea creaţiunii din Geneza 1. Descriind ziua, Geneza declară:

„...Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi.” (Geneza 1,5).

Această frază se repetă în tot capitolul 1, cu privire la fiecare zi a creaţiunii. Evanghelia după Marcu afirmă:

„Seara, (după Sabat-n.a.) după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii.” (Marcu 1,32).

Dumnezeu nu foloseşte un ceas Rolex pentru a urmări timpul. El foloseşte corpurile cereşti pe care le-a aşezat în univers în timpul creaţiunii.

În Biblie, partea întunecoasă a zilei precede partea luminoasă. Cât de minunat este Dumnezeul nostru! El ne permite să ne odihnim înainte de a munci. După odihnă vine munca. Sabatul biblic începe la apus. Ce bucurie să întâmpini Sabatul lui Dumnezeu cu rugăciune în fiecare Sabat la apus! Este planul lui Dumnezeu ca fiecare dintre noi să facă aceasta în fiecare săptămână.

Ce indicii ne dă Biblia despre cum să păzim Sabatul? Dumnezeu a proiectat Sabatul ca să fie ziua cea mai fericită a săptămânii. De aceea, ne-a dat îndrumări biblice precise pentru a păstra sfinţenia şi frumuseţea Sabatului.

Planul lui Dumnezeu pentru noi în Sabat este triplu. Întâi, El doreşte ca Sabatul să fie o zi de închinare şi laudă spirituală (vezi Exodul 20,11; Levitic 23,2; Luca 4,16). În al doilea rând, a proiectat Sabatul ca să fie o zi de odihnă fizică (vezi Exodul 20,8-11). În al treilea rând, Dumnezeu a intenţionat ca Sabatul să fie o zi de părtăşie unii cu alţii, în special cu familiile noastre. Trebuie să fie o zi de binecuvântare pentru alţi oameni (Matei 12,8). Biblia spune că toată munca obişnuită trebuie să fie încheiată înainte de a începe Sabatul (Exodul 20,8-11). Biblia declară, de asemenea, că toate cumpărăturile trebuie să fie făcute

88

înainte de Sabat (Neemia 13,15-18). Orice ne-ar îndepărta mintea de la lucrurile veşnice, trebuie să fie dat la o parte, pentru bucuria mai profundă şi plăcerea mai mare pe care o găsim în Hristos în Sabat (Isaia 58,13-14). Putem privi spre fiecare Sabat ca un timp special de bucurie şi părtăşie cu Hristos Iisus. El aşteaptă şi doreşte ca tu să ai experienţa cu El chiar în acest Sabat.

Întrebarea nr. 9: Deoarece Hristos a înviat din morţi în

prima zi a săptămânii, e potrivit pentru creştini să se închine în această zi?

Răspuns: Învierea este unul dintre cele mai sublime şi glorioase adevăruri ale întregii biserici creştine. Iisus a înviat! Moartea nu mai este lunga noapte fără o dimineaţă. Mormântul nu mai este o groapă întunecată, fără nici o lumină la capătul tunelului. Hristos a învins moartea. Dar, faptul că Hristos a înviat din morţi Duminica, nu o sfinţeşte ca o zi de odihnă, după cum moartea Lui, Vineri, nu sfinţeşte ziua de Vineri ca zi de închinare. Cum am descoperit deja, cei care se închină Duminica pentru că Iisus a înviat în acea zi, o fac fără nici o poruncă din partea Sa.

Totuşi, Iisus ne-a dat două simboluri anume ca amintire a morţii şi învierii Sale – Sfânta Cină şi Botezul. Sfânta Cină este un simbol al morţii Sale care a avut loc în acea Vineri întunecată. Cuvintele lui Pavel sunt prea clare ca să fie înţelese greşit:

„Pentru că, oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” (1 Corinteni 11,26).

Pâinea frântă şi mustul nefermentat care sunt parte a Sfintei Cine, reprezintă, respectiv, trupul frânt şi sângele vărsat al Domnului nostru. Astfel El ne porunceşte să comemorăm moartea Sa prin serviciul Sfintei Cine.

Botezul este o amintire a învierii Sale. Romani 6 afirmă: „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” (Romani 6, 4.5).

89

După cum Hristos a murit, a intrat în mormânt şi a fost înviat la o viaţă nouă, tot aşa credinciosul este răstignit împreună cu Hristos. Predând vechea viaţă de păcat, eul cel vechi moare. Îngropat în mormântul de apă al botezului, credinciosul este înviat la o viaţă nouă. Noi comemorăm învierea lui Hristos prin botezul nostru.

Atât în viaţa cât şi în moartea Sa, Hristos a păzit Sabatul şi nu Duminica. Luca 4,16 ne arată că „…după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă”. Ca un Fiu ascultător, El S-a închinat Tatălui în fiecare Sabat. În moarte, El S-a odihnit în Sabat, încrezându-se pe deplin în Tatăl Său ca să-L învieze. Urmaşii Săi cei mai apropiaţi au aşteptat până după Sabat pentru a merge şi a-I îmbălsăma corpul. Iisus nu a acordat niciodată vreo calitate specială primei zile a săptămânii. Niciodată n-a aprobat vreo schimbare în Legea Sa, nici n-a rostit vreun cuvânt despre înlocuirea Sabatului sfânt cu prima zi a săptămânii.

Ceea ce trebuie să înţelegem este aceasta: Noul Testament este absolut tăcut cu privire la schimbarea Sabatului de la Sâmbătă la Duminică în cinstea învierii. Nu găsim nimic. Iisus şi fiecare dintre ucenici au fost păzitori ai Sabatului. Cuvintele Sale vii răspund de-a lungul secolelor, „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi, dacă le faceţi.” (Ioan 13,17).

UN APEL PERSONAL A fost inima ta mişcată citind paginile acestei scurte cărţi?

Nu este o întâmplare că ai luat această carte în mâna ta. Dumnezeul cerului care te iubeşte cu o imensă dragoste, doreşte să cunoşti adevărul Său. El a văzut în tine un fond sincer. Poate că ai fost un creştin credincios, trăind tot adevărul care ţi-a fost arătat. Prin providenţa lui Dumnezeu ai citit această carte. Dumnezeu doreşte să mai faci un pas. El doreşte să-L urmezi pe deplin. Vrei să-I spui astăzi că doreşti să faci orice El îţi cere?

90

Poate că te-ai întrebat dacă ar fi posibil să cunoşti adevărul. Ceva a lipsit din viaţa ta. A existat un gol interior. Pe măsură ce ai citit aceste pagini, ai descoperit adevărul; adânc în inima ta, vrei să-l urmezi. Orice ai preda pentru Iisus, El va înlocui cu bucuria propriei Sale prezenţe. Poţi să te încrezi în El. El declară:

„Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu 10,29-30)

Ce compensaţie! Oricărui om care renunţă la ceva pentru Iisus, El îi dă înapoi însutit!

Pacea, bucuria şi satisfacerea interioară pe care le avem urmându-L pe El, sunt incalculabile. Ai vrea să I te încredinţezi pentru a-L urma pe deplin astăzi? Ai vrea să spui: „Iisuse, sunt al Tău. Viaţa mea este cu totul în mâinile Tale. Vreau să mă încred în Tine. Voi face tot ce îmi vei cere?” Prietene, de ce să nu-ţi pleci capul acum şi să te rogi cu această rugăciune simplă:

Iubite Doamne, astăzi îmi predau viaţa Ţie, aleg de bună voie să urmez adevărul Tău. Deoarece Tu eşti atât Creatorul cât şi Răscumpărătorul meu, mă arunc la picioarele Tale în adorare şi laudă.

Ca semn al iubirii mele faţă de Tine, aleg să păzesc Sabatul zilei a şaptea, închinându-mă Ţie în ziua pe care ai pus-o deoparte în fiecare săptămână. Mulţumesc pentru această invitaţie săptămânală, pentru a primi direct din mâna Ta o nouă putere spirituală.

Doamne, cu dornică aşteptare privesc spre momentul când Te voi vedea faţă în faţă şi voi continua să mă închin în fiecare Sabat pe Noul pământ. În numele lui Iisus, Amin.

Dacă această rugăciune reflectă consacrarea dumneavoastră personală, aţi luat una dintre cele mai mari hotărâri ale vieţii dumneavoastră. Şi nu sunteţi sigur! Milioane de alţi oameni care s-au consacrat în acelaşi fel se bucură împreună în închinare în fiecare Sabat. De ce să nu vă închinaţi şi dumneavoastră cu ei în curând?

91

Pentru a găsi pe aceia care se închină lui Dumnezeu în ziua

lăsată de El – Sabatul zilei a şaptea, vă rog întrebaţi de cea mai apropiată Biserică a Adventiştilor de Ziua a Şaptea din locali-tatea unde locuiţi. Cineva va fi în aşteptarea dumneavoastră şi va fi bucuros să vă ajute în orice fel va fi cu putinţă.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe măsură ce continuaţi să urmaţi pe Iisus şi Cuvântul Său.