185

MEDICINĂ SOCIALĂ, ECONOMIE ŞI MANAGEMENT SANITAR

FACTORII CLIMATICI ŞI RESURSELE NATURALE

ALE REPUBLICII MOLDOVA –

OPORTUNITĂŢI PENTRU AMELIORAREA SĂNĂTĂŢII CARDIOVASCULARE

Mihail Raevschi, Dumitru Tintiuc, Elena Raevschi

Catedra Medicină Socială şi Management Sanitar ”Nicolae Testemiţanu”,

USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

The climatic factors and natural resources of the Republic of Moldova –

opportunities to improve cardiovascular health

The aim of this article is to bring forward and to estimate the importance of climatic

factors and natural resources of the Republic of Moldova, thus providing extra bit of confidence

for the measures' performance of cardiovascular prevention and rehabilitation.

Cardiovascular diseases are the main cause of mortality, morbidity and disability and

contribute substantially to the escalating costs of health care.

Measurements of primary, seconadry and tertiary prevention are able to reduce

cardiovascular diseases mortality, morbidity and disability particularly in high risk subjects.

Rezumat Scopul lucrării este de a estima importanţa factorilor climatici şi resurselor naturale ale

Republicii Moldova, oferind astfel un plus de siguranţă pentru efectuarea măsurilor de prevenţie

şi reabilitare cardiovasculară.

Maladiile Cardiovasculare sunt cauza principală a mortalităţii, morbidităţii şi invalidităţii

şi contribuie substanţial la escaladarea costurilor de îngrijire a sănătăţii.

Măsurile de preveţie primară, secundară şi terţiară sunt în stare să reducă mortalitatea,

morbiditatea şi invaliditatea prin maladii cardiovasculare în special pentru subiecţii cu risk

sporit.

Actualitatea

Creşterea permananentă a nivelului economiei şi culturii pe parcursul dezvoltării

societaţii au permis acumularea cunoştintelor despre acţiunea curativă a diverşilor factori

naturali, care formează clima zonei teritoriale respective.

In aspect medical clima reprezintă o combinaţie a condiţiilor locale geografice, peisaje în

special meteorologice, care permanent acţioneaza asupra organismului. Noţiunile nominalizate

în mare parte sunt determinate de: temperatură, presiune barometrică, componenţă chimică,

ionizare a aerului, radiatie solară, electricitate atmosferică, viteză a vîntului ş.a.

Din timpuri străvechi populaţia Moldovei utiliza factorii climatici si natirali cu scop

curativ, astfel în sec. XVIII D.Cantemir a notat, că în Moldova sunt trei zone climatice şi a

remarcat, că clima de stepă este folositoare pentru sănătate.

Astfel, natura vine să-l ajute pe om să-şi menţină sănătatea prin mecanisme mult mai

apropiate lui, decît cele farmaceutice. Bolile cardiovasculare se plasează constant pe primul loc

printre cauzele de deces ale populaţiei, deţinînd circa 56% din mortalitatea totală pe parcursul

ultimilor 10 ani în Republica Moldova (tab.1).

186

Tabelul 1. Mortalitatea generală a populaţiei Republicii Moldova

în perioada 2003-2010 la 100 mii locuitori [6,7]

Cauzele

decesului 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

1 Bolile

cardiovasculare 679,6 653,7 700,1 671,4 676,0 657,4 663,2 688.1

2 Tumori maligne 138,5 141,5 145,8 153,4 152,6 157,4 160,5 160.5

3

Bolile

aparatului

digestiv

114,1 116,3 128,6 122,5 119,4 112,3 115,5 121.9

4 Traume şi

otrăviri 103,2 101,6 108,4 105,0 101,9 99,4 97,0 103.6

5

Bolile

aparatului

respirator

79,0 69,3 79,2 72,9 72,1 68,9 64,7 68.3

La fel ca şi în ţările economic dezvolate în Republica Moldova maladiile cardiovacsulare

au căpătat o importanţă primordială din cauza majorării nivelului răspîndirii şi influenţei

negative asupra capacităţii de muncă a populaţiei. În sec. XXI bolile cardiovasculare continuă să

rămînă una din cele mai stringente probleme a ocrotirii sănătăţii[1,2,3,5,10,11]. Pentru o

populatie de aproximativ 3,5 milioane de locuitori cît numără Republica Moldova în momentul

de faţa, este de-a dreptul alarmant, ca circa 350 mii de locuitori sufera de boli ale aparatului

circulator [7]. Daca ne uitam că numarul bolnavilor de aceste boli are tendinţă de creştere in

fiecare an, avem în faţă imaginea alarmantă în care se află starea de sănătate cardiovasculară a

populaţiei Republicii Moldova.

La rînd cu aceasta s-a majorat rata invalidităţii primare a populaţiei RM de la 299,0 la

100 mii locuitori (a.2003) la 396,2(a.2009) şi 372,7 pentru anul 2010. În ultimii ani sporeşte cota

invalidităţii primare cauzate de maladii cardiovasculare, menţinind totodată poziţia de frunte

[6,7].

Scopul lucrării este de a notifica importanţa factorilor climatici şi resurselor naturale ale

Republicii Moldova, oferind astfel un plus de siguranţă pentru efectuarea măsurilor de prevenţie

şi reabilitare cardiovasculară.

Material si metode Pentru realizarea scopului propus s-a folosit metoda descriptivă de cercetare (analiza

sintetică) in baza datelor statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii (2011), Centrului

Naţional de Management în Sănătate din Republica Moldova (2010), Serviciuli Meteorologic de

Stat (2012) şi alte surse bibliografice din domeniu de cercetat.

Rezultate

Republica Moldova este situată în zona climatică moderat continentală, influenţartă de

apropierea de Marea Neagră şi de interferenţa aerului cald-umed din zona mediteraneană.

Anotimpurile climatice sunt clar definite cu iarnă scurtă cu puţină zăpadă şi o vară lungă, uneori

foarte fierbinte şi uscată.

Temperaturile mijlocii anuale ale aerului pe ţară sunt de 9,30C. Pentru ameliorarea stării

sănătăţii populatiei conform datelor acumulate pe parcursul multor ani de staţiile meteorologice

ale Republicii Moldova s-a determinat ca temperatura anuală în funcţie de zonă în mediu

187

constituie: Nord – 80C , Centru - 9,4

0C, la Sud – 9,9

0C si temperaturile mai sus de 0

0C persista

9 luni pe an (fig.1).

Sursa: Raportul Naţional de Dezvolatre Umană. 2009-2010. Schimbările climatice în Republica

Moldova. Available at: http://www.undp.md/publications/2009NHDR/NHDR_rom_Capitol3.pdf

( Citat:21 aprilie 2012)[8]

Fig.1.Temperaturile medii anuale şi precipitaţiile din Republica Moldova în

perioada de referinţă (1961-1990)

Insolara continuă în mediu pe an constutuie la Nord – 2064 ore, Centru 2115 şi la Sud –

2327 ore. Zile fără soare: Nord – 80, Centru – 71, Sud – 63 zile.

Pe parcursul anului în Republica Moldova direcţia vîntului este mai frecventă spre nord-

vest si mai rar sud-est, avînd viteză ce deviază în limitele 3,3 – 6,1 m/sec. Pentru Republica

Moldova sunt caracteristice vînturi cu viteză mică si medie, care atinge în mediu 5 m/sec.

Condiţiile meteorologice sezoniere ale Republicii Moldova sunt determinate iarna de un

timp instabil cu temperatură medie lunară de la 1,20C frig pînă la 3,3

0C frig. Cea mai rece lună a

iernii este ianuarie, temperatura medie lunară a ei constituie în teritoriu 3-50C frig. Pe parcursul

sezonului de iarnă pe teritoriu cad în medie 85-110 mm precipitaţii, sau 16-20% din suma

medie anuală. Precipitaţiile cad preponderent în fază mixtă – sub formă de ploaie şi zăpadă,

maxima lor zilnică a atins 50-70 mm. Caracterul instabil al timpului pentru sezonul de iarna nu-l

determina ca factor absolut negativ [4,12].

Temperatura medie a aerului în anotimpul de primăvară oscilează pe teritoriul republicii

între +80C şi + 10

0C. In acest sezon se majoreaza numărul de ore de insolare continuă, care

constutie la Nord – 593 ore, Centru – 605 si Sud – 642 ore.Pe parcursul primăverii cad în mediu

105-150 mm, sau circa 24% din suma precipitaţiilor anuale [4,12].

Temperatura medie multianuală a aerului pentru anotimpul de vară pe teritoriul

republicii constituie +18,50C şi + 21

0C. Cea mai caldă lună a verii este iulie, în această lună s-a

semnalat cea mai înaltă temperatură a aerului pentru toată perioada de măsurări instrumentale -

41,50C (Camenca, 21 iulie, anul 2007) [4]. Vara se caracterizează prepondirent prin temperaturi

înalte si vreme stabilă. În această perioadă de an temperatura favorabilă se înregistrează in 30-

40% de zile. Precipitaţiile atmosferice în sezonul cald (aprilie-nioembrie) constituie: la Nord –

380 mm si la Sud 346 mm. Media lunară a umeditaţii relative administrează pina la 45- 47%.

Toamna se caracterizează prin micşorarea treptată a temperaturii aerulrui, majorării

vitezei vîntulti si numărului de zile cu precipitaţii. Toamna în Republica Moldova este

preponderent caldă cu zile senine, temperatura medie a aerului constituie: Nord – (+90C) si Sud

–(+10,8)0C . Primele îngeţuri apar la Nord si Centru republicii dupa 10 octombrie, iar în zona de

188

Sud şi mai tîrziu. Toamna zilele cu insolare contunuă constituie (ore): Nord – 441, Centru – 474

si la Sud – 512 ore.

Particularităţile condiţiilor climatice permit aprecierea urmatoarelor zone climato-

geografice: păduroasă, Nordică de stepă, Central-codreană si Sudică de stepă.

În Republica Moldova în mediu timpul călduros cu temperaturi majore dureză 175 zile şi

umiditatea relativa osciliează în mediu de la 66 pînă la 87%. Astfel, regimul termic al republicii

este cel mai important factor curativ pentru tratarea maladiilor cronice.

In rezultatul cercetării meteo-elementelor climei cu multiple zile senine cu caracter

favorabil al vîntuli si precipitatiilor, clima Republicii Moldova s-a determinat a fi ca resursă

balneoclimatică importanta si necesară pentru reabilitarea pacientilor cu diverse maladii cronice,

inclusiv si cele cardiovasculare. Rezultatele analizei comparative a elementelor climei locale au

confirmat, că clima zonelor balneoclimatice ale Republicii Moldovei apartine urmatoarelor clase

de climă:

clasa II- călduroasă si secetoasî (cîteva raioane de la Sud);

clasa III – însorită, relativ cu umiditate satisfăcătoare;

clasa X- cu geruri slabe;

clasa XI – cu climă temperată.

Aceste clase apartin grupelor favorabile pentru o recuperare fără reacţii adverse şi

acţiunile elementelor climatice sunt bine tolerate [14].

Pentru evaluarea climei diverselor zone balneoclimatice ale Republicii Moldova s-a

folosit indicele meteo-climatic special propus de Latîşov G.P. şi Bokşa V.G. (1965). Pentru

aceasta parametrii fiecărui meteolelement în funcţie de nivelul indicatorului reacţiei negative au

fost repartizaţi în următorele grupe de climă [13]:

favorabilă (cu nivel minor al reacţiei negative)

relativ favorabilă (cu nivel mediu al reacţiei negative)

nefavorabilă (cu nivel majorat al reacţiei negative)

Analiza comparativă a datelor despre meteo-elementele climei Republicii Moldova (după

gradul acţinii excitante a meteo-elementelor climei asupra organismului pacienţilor) a confirmat,

că clima zonelor balneo-climatice ale Republicii Moldova aparţine grupei de climă „favorabilă”

şi parţial - „relativ favorabilă” pentru reabilitarea pacienţilor cu maladii cronice, inclusiv

cardiovasculare[14].

Cele expuse cert confirmă că condiţiile climatice ale Republicii Moldova sunt sufucient

de favorabile pentru efectuarea prevenţiei şi reabilitării cardiovasculare.

Datele literaturii actuale confirmă, că efectuarea reabilitării climatice în condiţiile

climatice autohtone este nu mai puţin efectivă, decît cea efectuată în condiţiilie climatice din

alte tări, deseori chiar fiind mai efectivă. Aceasta se datorează faptului, că organismul uman

necesită readaptare la conditiile climatice noi din alte regiuni, care deseori negativ influenţează

nivelul eficacităţii recuperării[9,14].

Principalele metode ale climatoterapiei accesibile pentru Republica Moldova sunt:

Helioterapia – acţiunea favorizantă a luminii solare, este indicată pentru tratamentul

maladiilor de piele si sistemului nervos;

Aeroterapia – acţiunea complexă a meteoelementelor aerului asupra organismului

(temperatura, umeditatea, mişcarea vîntului, radiaţia solară şi presiunea barometrică) prin

efectuarea plimbărilor prescrise de medic+ specialist la pacienţi cu diverse maladii, inclusiv -

cardiovasculare;

Terencurterapia – mers dozat pe rute speciale în scop curativ şi de reabilitare;

189

Principalele metode ce utilizează resursele naturale accesibile pentru Republica Moldova

sunt:

Ampeloterapia – folosirea dozată a sucului din poamă pentru tratarea diverselor

maladii, este indicată pentru maldiile ficatului, rinichilor şi aparatului circulator.

Peloidoterapia – aplicarea dozată a nămolului curativ, este indicată pentru maladiile

aparatului locomotor, ginecologic,sistemului nervos periferic si aparatului circulator.

Salbeoterapia – aplicarea în scop curativ a condensatului de muscat de salbie, este

indicată pentru ameliorarea sistemului nervos periferic, aparatului locomotor, aparatului

circulator ş.a.

Balneoterapia – tratament prin ape minerale ce se face prin administare internă si

externă. La administrare se ţine cont de componenţa chimică a apei. Astfel, pentru pacientii cu

maladiile aparatului circulator sunt indicate apele minerale care conţin brom, sulfaţi, sulfură de

hidrogen,calciu s.a. fiind una din cele mai benefice metode pentru această categorie de pacienţi.

Apele minerale care conţin iod şi brom predomină în zonel de Sud şi Sud-Vest ale

Republicii Moldova. Astfel, în or.Cahul este o sondă cu apă minerală care conţine ioni de brom

şi iod cu mineralizarea 68 gr/l (iod- 17 md/l, brom – 133 mg/l). Temperatura apei la revărsare are

circa 360C . Un interes deosebit prezintă apa termală din Cahul, care pe lîngă iod şi brom conţine

sulfură de hidrogen - 102mg/l, acizi de siliciu -20.9 mg/l s.a.

Apele minerale ce conţin sulfură de hidrogen sunt răspîndite preponderent în zonele

Centru şi Sud ale Republicii Moldova. Astfel, în zona Ungheni mineralizarea apei este pănă la

210 mg/l.

Apele minerale ce conţin siliciură predomină în zonele de Nord ale Republicii Moldova.

Discuţii

Clima favorabilă reprezintă o terapie naturală cu multiple posibilităţi de vindecare a

diferitor afecţiuni cronice.

Utilizarea pe larg a factorilor climatici in cadrul programelor de prevenţie cardiovasculară

va contribui la amelioaraea sănătăţii cardiovasculare în Republica Moldova.

Particularităţile favorabile ale climei Republicii Moldova permit amplificarea şi

fortificarea programelor de reabilitare medicală pentru pacienţii cu maladii cardiovasculare. Fapt

ce indespensabil contribuie la sporirea calitaţii prestării serviciilor de reabilitare medicală

complexa pentru această categorie de pacienţi.

Prin efectuarea măsurilor adecvate, oportune şi complexe de prevenţie primară, secundară

şi terţiară boala cardiovasculară poate fi prevenită esenţial, constituind, de fapt, direcţiile de bază

ale promovării sănătăţii cardiovasculare atît în ţară, cît şi în lume.

Concluzii

1.Sănătatea cardiovasculară în Republica Moldova ca şi în majoritatea ţărilor din lume

reprezintă o problemă medico-socială stringentă.

2.Caracteristica medico-climatică şi geografică ale Republicii Moldova permit de a

constata, că teritoriul în mare parte aparţine zonei favorabile pentru efectuarea reabilitării

medicale complexe pentru pacienti cu maladii cardiovasculare.

3.Utilizarea acţiunii favorabile ale factorilor climatici şe resurseşor naturale în cadrul

programelor de reabilitare cardiovasculara este o oportunitate de amelioare a Sănătăţii

Cardiovasculare a populaţiei Republicii Moldova.

Bibliografie

1.Allender S., et al. European cardiovascular disease statistics. British Heart Promotion Research

Group, Department of Public Health, University of Oxford. Edition 2008. p. 1-113.

2.European Society of Cardiology. www.escardio.org./about /what/advocacy/Pages/health-

charter.aspx (citat 20 mai 2011)

190

3.European Society of Cardiology (ESC). Clinical Practice Guidelines. CVD Prevention in

clinical practice. European Journal of Cardiovascular Prevention and Rehabilitation,

September 2007,14, (supp 2):E11-E40. Available at: http://www.escardio.org/guidelines-

surveys/esc-guidelines/Pages/cvd-prevention.aspx (Accesed April 9,2012)

4.Serviciul Hidrometeorologic de Stat. http://www.meteo.md/mold/nssezcur.htm. (Citat 21

aprilie, 2012)

5.Lloyd-Jones D, Adams R, Carnethon M, et al. Heart disease and stroke statistics—2009

update: a report from the American Heart Association Statistics Committee and Stroke

Statistics Subcommittee. Circulation. 2009;119:e21-e181.

6.Raportul anual al Centrului Naţional de Management în Sănătate, Sănătate Publică în Moldova,

anul 2009. http://www.ms.md/public/info/analiza/statistics/indicatori/ (citat 21 aprilie, 2012)

7.Raportul anual al Centrului Naţional de Management în Sănătate, Anuarul statistic al

sistemului de sănătate din Moldova, anul 2010.

http://www.ms.md/public/info/analiza/statistics/20100/erftff/ (citat 21 aprilie, 2012)

8. Raportul Naţional de Dezvolatre Umană. 2009-2010. Schimbările climatice în Republica

Moldova. Available at:

http://www.undp.md/publications/2009NHDR/NHDR_rom_Capitol3.pdf ( 21 aprilie 2012)

9.Tintiuc D. si altii. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007.

10.World Health Organization (WHO). Global status report on noncommunicable diseases

2010. World Health Organization (2011). Available at:

http://www.who.int/nmh/publications/ncd_report2010/en/ downloaded 03/05/2012 p.1-31.

11.World Health Organization (WHO). Global Atlas on cardiovascular disease prevention and

control. World Health Organization (2011).Available

at:http://whqlibdoc.who.int/publications/2011/9789241564373_eng.pdf downloaded March,

20, 2012.

12. http://www.meteo.md/mold/nssezcur.htm (citat 21 aprilie, 2012).

13.Латышев Г.Д., Бокша В.Г., К вопросу о медицинской оценке погод ( индекс погоды и

реакции больных). - « Вопросы курортологии, физиотерапии и лечебной

физкультуры», 1965, №4 с.345-351.

14. Раевский М.М., Состояние и перспективы развития санаторной помощи населению,

Издательство «Штиинца» Кишинев 1978, 119с.

ASPECTE ALE MANAGEMENTULUI

SERVICIULUI BALNEO-SANATORIAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Aurelia Bagrinovschi, Oleg Galbur

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Aspects of management of spa services in the Republic of Moldova

Based on the study in wich 461 patients and SPA staff were interviewed it was

established that the largest share of beneficiaries of SPA services belongs to the 56-65 age

group, constituting 50.1%, or every other respondent. The share of working age respondents

constitutes 43,7%. The majority of patients participating in the study (96,5±0,85%) were

satisfied with the results of the treatment. About (80,3±1,85%) of respondents believed that

their overall health improved following SPA treatment. According to the interviewd patients and

medical staff in order to improve the quality of SPA service it is needed: to improve hotel

infrastructure and services, nutrition, increase the number of services and the duration of

treatment to 21-24 days.

191

Rezumat

Conform rezultatelor studiului efectuat unde au fost intervievaţi 461 de pacienţi-curanţi s-

a constatat că cea mai mare cotă de benificiari ai serviciilor balneo-sanatoriale sunt în grupul de

vârstă de 56-65 ani, ceea ce constitue 50,1%, sau fiecare al doilea respondent. Cota

respondenţilor în vârsta aptă de muncă constituie 43,7%. Marea majoritate din pacienţii incluşi în

cercetare (96,5±0,85%) au rămas mulţumiţi de rezultatele tratamentului şi procedurilor efectuate.

Circa 80,3±1,85% din respondenţi consideră că tratamentul balneo-sanatorial a dus la

ameliorarea stării generale de sănătate. Reieşind din opiniile bineficiarilor şi medicilor

intervievaţi, pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului balneo-sanatorial sunt necesare:

îmbunătăţirea infrastructurii hoteliere şi serviciilor, alimentaţiei, majorarea numărului de

proceduri şi duratei tratamentului până la 21-24 zile.

Actualitatea

Serviciul de recuperare medicală, inclusiv cel balneo-sanatorial, ca parte componentă a

sistemului de sănătate din Republica Moldova, s-a conturat ca entitate în anii postbelici, prin

crearea secţiilor specializate în cadrul instituţiilor spitaliceşti, ulterior înregistrând o dezvoltare

semnificativă prin deschiderea mai multor instituţii cu caracter curativ-sanatorial pe teritoriul

actual al ţării, cum ar fi „Nufărul Alb” (or. Cahul), „Codru” (Hîrjăuca) „Bucura-Sind” (Vadul lui

Vodă), „Dnestr” (Camenca), dar şi pe litoralul Mării Negre, cum ar fi ,,Sănătatea”, „Victoria”

,,Patria”, „Plai”, „Serghei Lazo”, „Speranţa”, „Orizont”, „Zolotaia Niva” (Sergheevca) şi în

regiunea Carpaţilor Orientali sanatoriul ,,Moldova” (Truscaveţ), teritorii ce aparţin statului vecin

Ucraina. [13]

Actualmente una din cele mai importante instituţii specializate în domeniul serviciilor

balneo-sanatoriale este sanatoriul ,,Moldova”, din localitatea Truscaveţ, Ucraina, care oferă

servicii de recuperare şi antrenare a sănătăţii solicitanţilor din Republica Moldova, Ucraina şi

alte ţări. Conform informaţiilor disponibile, pe parcursul anilor de activitate în Sanatoriul

„Moldova” s-au tratat în total cca 57000 mii persoane din Republica Moldova şi cca 86000

persoane din alte state, cum ar fi Ucraina, Belarusi, Federaţia Rusă ş.a. [12]

Serviciul balneo-sanatorial a suportat un declin evident ca formă şi conţinut, urmare a

dificultăţilor economice şi sociale din perioada anilor 90, fenomen caracteristic pentru toate

statele Europei de Est. Un alt factor, care s-a răsfrânt deosebit de grav asupra activităţii

serviciului balneo-sanatorial a fost amplasarea mai multor instituţii ale acestui serviciu în afara

hotarelor ţării, ceea ce a generat dificultăţi severe în menţinerea şi gestionarea eficientă a

acestora, unele instituţii trecând în proprietatea autorităţilor locale (,,Victoria”, ,,Serghei Lazo”,

,,Zolotaia niva”, ,,Plai”, ,,Orizont”, ,,Medic”, ,,Patria”, ,,Solnecinii bereg”, ,,Speranta”,

,,Pedagog”, ,,Ciaika” din Sergheevca, Ucraina). [13]

Ca urmare, din zeci de instituţii balneo-sanatatoriale amplasate în afara hotarelor ţării,

doar 5 instituţii îşi continuă activitatea, şi anume: sanatoriile „Moldova” (Odessa), „Sănătatea”,

„Serghei Lazo” şi „Zolotaia niva” (Sergheevca) şi, în special, sanatoriul „Moldova”, care şi-a

menţinut şi dezvoltat infrastructura, anual înregistrându-se o creştere a numărului de pacienţi

moldoveni şi din alte state.

În acelaşi timp, sursele literare disponibile nu prezintă informaţii privind efectuarea unor

cercetari cu caracter ştiinţific pentru evaluarea calităţii serviciilor oferite în cadrul Sanatoriului

„Moldova” sau de alte instituţii din domeniul respectiv. Din aceste considerente în cadrul

studiilor de masterat la Școala de Management în Sănătate Publică, a fost lansat un studiu care sa

reflecte calitatea serviciilor prestate în cadrul Sanatroriului „Moldova”, în baza evaluării

indicatorilor de activitate şi rapoartelor statistice, concomitent fiind efectuat un sondaj de opinie

a beneficiarilor serviciilor balneo-sanatoriale, a medicilor de familie şi altor categorii de medici

specialşţi.

Prin urmare, scopul studiului în cauză constă în analiza rezultatelor sondajului de opinie

a populaţiei privind calitatea şi volumul serviciilor balneo-sanatoriale în Republica Moldova.

192

Material şi metode

Studiul în cauză este unul descriptiv, selectiv, fiind utilizată metoda de selecţie aleatorie a

persoanelor care a beneficiat de servicii balneo-sanatoriale în cadrul sanatoriului ,,Moldova”, pe

parcursul anilor 2006-2010, dar şi a medicilor de familie sau medicilor specialişti.

Ca instrument pentru acumularea datelor primare a servit un chestionar, ce includea un

set de întrebări vizând mai multe aspecte, care sunt în corelaţie cu calitatea serviciilor şi

satisfacţia pacienţilor (condiţiile hoteliere, dotarea cu echipament, relaţiile medic-pacient,

competenţa profesională a angajaţilor, eficienţa tratamentului ş.a.).

Chestionarea s-a desfăşurat anonim, pe un eşantion de 461 respondenţi.

Rezultatele şi discuţii

În sanatoriul „Moldova” sunt trataţi predominant pacienţii cu maladii ale tractului

gastrointestinal, ficatului şi căilor biliare, cu dereglări ale metabolismului (diabetul zaharat şi

obezitatea) şi cu afecţiuni ale sistemului genito-urinar. Cota pacienţilor din Republica Moldova

în perioada de analiză a avut un caracter instabil, oscilând de la 52,0% în anul 2009 până la

30,3% în anul 2010. Numărul beneficiarilor moldoveni variază şi în funcţie de anotimp, astfel că

în anul 2010 din 1564 pacienţi cei mai mulţi (237) s-au tratat în luna septembrie şi cei mai puţini

(39) s-au tratat în luna martie, cu o medie lunară de 130 pacienţi.

Rezultatele obţinute demonstrează că vârsta medie a beneficiarilor de servicii balneo-

sanatoriale în perioada vizată este de 57,8±0,8 ani, în vârsta aptă de muncă fiind cca 43,7%

pacienţi. În lotul de beneficiari evaluat predomină persoanele cu vârsta între 56-65 ani (50,1%),

celelalte categorii de vârstă fiind reprezentate mai puţin şi în descreştere continuă: 46-55 ani

(22,6%), 36-45 ani (15,6%), 26-35 ani (1,7%), iar pacienţii cu vârsta de 66 ani şi mai mult au

constituit cca 10% (Fig. 1). Datele expuse confirmă că de tratament balneo-sanatorial beneficiază

preponderent persoane apte de muncă cu vârsta între 46 şi 65 ani, persoane active din punct de

vedere economic, iar restabilirea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a acestora are un impact

considerabil asupra menţinerii calităţii forţei de muncă în economie, ceea ce evidenţiază rolul şi

importanţa acestui gen de servicii medicale în menţinerea şi creşterea calităţii sănătăţii pubice.

Analiza în funcţie de gen a lotului de beneficiari ai serviciilor balneo-sanatoriale denotă o

repartizare relativ echilibrată, cu o uşoară predominare a femeilor, astfel că din numărul total de

pacienţi cca 46,6% au fost bărbaţi şi cca 53,4% au fost femei, ceea ce corespunde, în linii

generale, raportului bărbaţi/femei la nivel de ţară, iar acest fapt denotă că ambele categorii ale

populaţiei beneficază în egală masură de serviciile respective.

26-35 ani

1,7%36-45 ani

15,6%

46-55 ani

22,6%56-65 ani

50,1%

66 şi mai mult

10,0%

Figura 1. Structura în funcţie de vârstă a eşantionului de respondenţi (%)

Majoritatea respondenţilor (51,6±2,33%) beneficiază de tratament balneo-sanatorial odată

la 2 ani, în timp ce 6,9±1,18% din respondenţi apelează la servicii de recuperare în instituţii

specializate de 2 ori în an, 22,3±1,94% din pacienţi o dată în an şi 19,1±1,83% o dată la 3 ani şi

mai rar, ceia ce corespunde recomandarilor specialistilor în domeniu.

Durata medie de tratament balneo-sanatorial a constituit 15,7±0,6 zile, până la 12 zile şi

până la 18 zile de tratament beneficiind respectiv 47,9±2,33% şi 52,1±2,13% din respondenţi.

Durata medie de tratament înregistrată în cadrul instituţiei respective este una optimală, ceia ce

193

asigură condiţii pentru aplicarea deplină a metodelor de recuperare în concordanţă cu datele

prezentate de sursele literare privind durata medie optimă a tratamentului balneo-sanatorial, care

recomandă 12-24 zile. Petru persoanele tinere sănătoase conform recomandărilor Federaţiei

Internaţionale de Balneologie şi Climatologie este indicat tratament in centre de bunăstare timp

de 5-7 zile (pentru punerea în formă). [8]

În 54,2±2,32% cazuri tratamentul balneo-sanatorial a fost recomandat de către medicul

de familie şi în 33,6±2,20% din propria iniţiativă, ceia ce denotă o rezultate pozitive a medicilor

de familie în profilaxia primară şi secundară, promovarea modului sănătos de viaţă.

Un indicator relevant pentru evaluarea serviciului respectiv evaluat în cadrul sondajului a

fost accesibilitatea populaţiei populaţiei din punct de vedere a capacităţii de plată. Astfel, din

numărul total de persoane intervievate doar cca 1/3 (35,6±2,23%) au beneficiat de tratament

balneo-sanatortial din contul asigurărilor sociale, ceea ce poate fi interpretat ca un indicator

nesatisfăcător, ţinând cont de capacitatea redusă de plată a populaţiei Republicii Moldova.

Respectiv, faptul că fiecare al doilea respondent (54,0±2,32%) a achitat cheltuielile de tratament

din cont propriu, iar în 10,4±1,42% din cazuri cheltuielile au fost suportate de către rudele

apropiate, demonstrează că pentru o parte considerabilă a populaţiei serviciile balneo-

sabnatoriale ar putea fi inaccesibile din motive economice.

Este semnificativ faptul că nici un respondent nu şi-a exprimat nemulţumirea faţă de

calitatea serviciilor oferite în sanatoriu, iar cca 52,5% din pacienţi s-au declarat mulţumiţi şi cca

47,5% au rămas foarte mulţumiţi, ceea ce denotă că majoritatea absolută a beneficiarilor şi-au

exprimat deplina satisfacţie faţă de calitatea serviciilor medicale. Doar 1,7±0,61% din

respondenţi (rata nu este semnificativă, p>0,05) au exprimat unele rezerve faţă de condiţiile

hoteliere şi confortul oferit.

Un criteriu important în evaluarea calităţii serviciilor medicale prestate populaţiei este

nivelul dotării cu echipament şi utilaj medical modern, care asigură performanţă, atractivitate şi

satisfacţie personaluluui medical şi beneficiarilor. Astfel, studiul a constatat ca sanatoriul

„Moldova” la acest capitol este dotat suficient, deşi o bună parte a echipamentului are un termen

considerabil de utilizare. În ultimii ani au fost implementate mai multe tehnologii moderne de

tratatement şi recuperare, cum ar fi rodonoterapie, hidrocolonoterapie, aromoterapie,

lazeroterapie, spelioterapie, ozonoterapie etc. Evoluţia pozitivă înregistrată în ultimii ani la acest

capitol se reflectă şi în rezultatele sondajului, majoritatea absolută a beneficiarilor exprimându-şi

satisfacţia în această ordine de idei, 53,8±2,32% din respondenţi afirmând că instituţia este

dotată cu utilaj medical performant, iar 44,5±2,31% din respondenţi considerând că nivelul

asigurării cu utilaj medical este satisfăcător, ceea ce demonstrează nivelul înalt al satisfacţiei

majorităţii absolut a beneficiarilor.

Sanatoriul „Moldova” dispune de un potenţial uman valoros, astfel că 10,3% din medici

deţin gradul ştiinţific de doctor în medicină, iar 44,8% din medici şi 58,9% din asistenţii

medicali deţin categoria superioară de calificare profesională. În cadrul instituţiei există un

sistem eficient de perfectionare continuă a cunoştinţelor şi abilităţilor profesionale prin

participarea la cursuri de instruire continuă, conferinţe, congrese în domeniul balneologiei şi

climatologiei. Prin urmare, în cadrul sondajului o importanţă deosebită s-a atribuit evaluării

nivelul calificării profesionale, prin prisma viziunii beneficiarilor, dat fiind faptul că anume

nivelul de calificare a personalului medical este un factor primordial în asigurarea calităţii

serviciilor medicale prestate. Astfel, 38,4±2,27% din respondenţii au apreciat nivelul de

calificare profesională a personalului ca foarte satisfăcătoare, iar 61,6±2,01% l-au considerat

satisfăcător, de menţionat că nici un respondent nu si-a declarat insatisfacţia la acest capitol.

Aceste rezultate vin să confirme nivelul performant al calificării profesionale a medicilor şi

asistenţilor medicali ce activează în cadrul Sanatoriului „Moldova”, iar aceşti specialişti

reprezintă patrimoniul cel mai important al instituţiei în cauză.

Conform standardelor în vigoare privind drepturile pacientului, pentru orice intervenţie

pacientul trebuie să fie informat şi să accepte procedurile recomandate prin semnarea unui acord

informat. În cercetarea actuală în 80,3±1,85% cazuri pacienţii consideră că au primit informaţie

194

deplină despre metodele de tratament, acţiunea procedurilor efectuate, senzaţii etc., iar

12,1±1,52% din pacienţi consideră ca au fost informaţi parţial şi doar 7,6±1,23% din respondenţi

s-au declarat insuficient informaţi la acest capitol. Or, 35,4±2,89% din respondenţi s-au declarat

foarte şi 62,9±2,25% s-au declarat satisfăcuţi de nivelul respectării drepturilor pacienţilor în

instituţia respectivă, cota celor nesatisfăcuţi fiind neesenţială. Gradul de satisfacţie a pacientului

în acdrul serviciiulor balneo+sanatoriale este determinată în mare măsură şi de timpul acordat de

către medic fiecărui pacient. În cercetarea actuală ratele de răspuns la această întrebare au fost

analogice cu întrebarea precedentă, înregistrându-se o corelaţie directă şi puternică (rxy=+0,77)

între informaţia detailată şi timpul acordat, satisfăcuţi de timpul acordat de către medic fiind

62,3±2,26% şi foarte satisfăcuţi 36,0±2,24% di respondenţi, rata celor nesatisfăcuţi constituind

1,7±0,61% (p>0,05). Prin urmare , stabilirea şi menţinerea comunicării eficiente cu toţi pacienţii

în scopul înţelegerii şi satisfacerii cerinţelor acestora poate asigura încrederea pacienţilor în

capacitatea subdiviziunilor medicale de a oferi în mod constant servicii de calitate.

Aprecierea gradului de competenţă profesională a medicilor prin prisma viziunilor şi

opiniei beneficiarilor serviciilor balneo-sanatoriale în sanatoriul „Moldova” au demonstrat

rezultate favorabile, dat fiind faptul că 40,1±2,28% au apreciat nivelul de calificare a medicilor

foarte înalt, 49,0±2,33% consideră acest indicator ca unul înalt şi 10,8±1,45% ca unul

satisfăcător. La întrebarea analogică privind aprecierea gradului competenţei profesionale a

asistenţilor medicali 55,3±2,32% din respondenţi l-au apreciat ca unul înalt.

50,1

31,5

8,0

36,4

0 10 20 30 40 50 60

majorarea perioadei de remisie

micşorarea durerii

micşorarea perioadei acute

majorarea capacităţii de muncă

Figura 2. Efectele tratamentului balneo-sanatorial

Marea majoritate a pacienţilor, incluşi în cercetare (96,5±0,85%) au rămas satisfăciţi de

eficienţa tratamentului şi procedurilor efectuate, astfel că 80,3±1,85% din respondenţi au

considerat că tratamentul balneo-sanatorial a dus la ameliorarea stării generale de sănătate, iar

19,7±3,25% au considerat că efectul este parţial. Aceste ameliorări a stării generale de sănătate

se manifestă prin majorarea perioadei de remisie (50,1±2,33%), micşorarea durerii

(31,5±2,16%), reducerea duratei perioadelor de acuteizare (8,0±1,27%), majorarea capacităţii de

muncă (36,4±2,74%), ceea ce demonstrează că curele balneo-sanatoriale contrinuie la

ameliorarea stării de sănatate şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. (Fig.2)

Pentru o evaluare mai amplă şi diversificată a calităţii serviciilor balneo-sanatoriale

oferite diferitor categorii de pacienţi în sondajul de opinie au fost incluşi medicii de familie, dar

şi alţi medici specialişti. Numărul mediu al persoanelor deservite pe sector de către medicii de

familie intervievaţi a fost 1435±128, din care, în anul 2010, au beneficiat de tratament balneo-

sanatorial în mediu cca 30 de persoane, cu diferenţe de 8 la 82, în funcţie de caz, ceea ce

presupune că cota pacienţilor care a beneficiat de tratament balneo-sanatorial variază între 0,6%

şi 5,2% din numărul total de persoane pe sector. Din cele expuse rezultă că numărul pacienţilor

ce efectuază tratament balneo-sanatorial are un diapazon larg de variaţie în funcţie de sectorul

deservit, ceea ce poate fi explicat prin multitudinea de factori, care determină accesul la

tratament balneo-sanatorial, în special, contingentul arondat, vîrstă, starea socială, financiară etc.

Majoritatea beneficiarilor de tratament balneo-sanatorial (60,6%) au recurs la această

formă de tratament la recomandarea medicului de familie, iar 17,8% din respondenţi au fost

195

oprientaţi de către alţi medici specialişti şi doar cca unul din cinci (21,6%) a venit din propire

iniţiativă.

Conform afirmaţiilor medicilor, tratamentul balneo-sanatorial a ameliorat starea de

sănătate a pacienţilor, ceea ce s-a manifestat prin prelungirea perioadei de remisie, micşorarea

frecvenţei acutizărilor, îmbunătăţirea indicilor de laborator şi micşorarea intensităţii sindromului

dolor. Cele relatate denotă, că eficienţa tratamentului balneo-sanatorial este vizibilă mai mult

după evoluţia pozitivă a semnelor clinice şi indicilor de laborator. Astfel, absolut toţi medicii

incluşi în sondaj consideră că ameliorarea stării de sănătate a pacienţilor depinde de durata

tratamentului cu factori naturali curativi, 60,0±5,86% din considerând că durata optimală a

tratamentului balneo-sanatorial este de 24 zile, în timp ce 40,0±6,02% din medicii intervievaţi

consideră optimală durata de 18 zile. (Fig.3)

Fig. 3. Măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului

balneo-sanatorial în opinia medicilor (%)

Referitor la opinia medicilor privind calitatea serviciilor balneo-sanatoriale, s-a constatat

că fiecare al doilea medic apreciază calitatea acestor servicii ca bună, 40,0% din ei o consideră ca

satisfăcătoare, iar cca 10,0% o consideră foarte bună. Luîndu-se în consideraţie starea generală a

pacienţilor ce au efectuat tratament balneo-sanatorial, specificul evoluţiei maladiilor (acutizări,

remisii, indicii de laborator) cît şi opiniile pacienţilor, propunerile medicilor pentru

îmbunătăţirea calităţii serviciilor balneo-sanatoriale se referă de la metodele de tratament,

aparataj,condiţiile hoteliere,alimentaţie, până la atitudinea mai bună din partea personalului.

Prin urmare, este oportun ca sistemul sănătăţii să asigure condiţii populaţiei toturor

categoriilor de vârstă pentru tratament balneo-sanatorial, în special pacienţior cu maladii cronice

pentru profilaxia secundară şi terţiară, iar persoanelor sănătoase pentru combaterea factorilor de

risc, la care sunt supuşi în viaţa de zi cu zi. Conceptul „Sănătatea este o stare de bunăstare”,

acceptat la nivel mondial, impune noi reformări în serviciul balneo-sanatorial din Republica

Moldova, fiind necesar ca staţiunile să-şi modernizeze infrastructura pentru a asigura mai multe

tipuri de servicii, cum ar fi cure de sănătate pentru tineri şi adulţi sănătoşi, cure profilactice

secundare şi terapeutice pentru bolnavi; cure de recuperare pentru persoanele cu deficienţe

funcţionale, cea ce pe termen lung ar reduce semnificativ cheltuielile statului pentru menţinerea

sănătăţii populaţiei.

Concluzii

1. De tratamentul balneo-sanatorial beneficiază preponderent persoane apte de muncă cu vârsta

între 46 şi 65 ani, persoane active din punct de vedere economic, iar restabilirea sănătăţii şi

a capacităţii de muncă a acestora are un impact considerabil asupra menţinerii calităţii forţei

de muncă în economie.

2. Majoritatea absolută a pacienţilor au apreciat calitatea serviciilor balneo-sanatoriale de care

au beneficiat, la 4/5 din ei aceasă metodă de tratament contibuind la ameliorarea stării

18,2

28,5

15,3,

38,0

0 5 10 15 20 25 30 35 40 45

Sindicatele să ofere mai multe Fișe pentru tratamentul balneo-

sanatorial

Aparataj

Condiții hoteliere

Metode de tratament

196

generale de sănătate (remisii mai indelungate, reducerea durerilor, acutizări mai puţin

pronunţate, creşterea capacităţii de muncă), ceia ce se reflectă asupra calitătii vetii.

3. Accesul populaţiei Republicii Moldova la servicii balneo-sanatoriale rămâne limitat, dat

fiind faptul că reţeaua instituţiilor care prestează acest gen de servicii nu este încă suficient

dezvoltată, dar şi de faptul că doar cca 1/3 din populaţie beneficiază de tratament balneo-

sanatortial din contul asigurărilor sociale, astfel că aceste servicii vor rămâne şi în

continuare inaccesibile pentru o mare parte a populaţiei din motive economice.

Bibliografie

1. Cristina Cristureanu, Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA,

Bucureşti, 1992

2. Doboş, C., Serviciile publice de sănătate şi dezvoltarea socială. În: Calitatea vieţii.

Revistă de politici sociale, Editura Academiei Romîne, Nr. 3-4, 2005.

(http://www.revistacalitateavietii.ro/2005/CV-3-4-05/11.pdf, accesat 25.04 2012)

3. Donabedian, A., The Effectiveness of Quality Assurance. - International Journal for

Quality in Health Care, 1996, Vol 8, No. 4, p. 401-407.

(http://intqhc.Oxfordjournals.org/cgi/reprint/8/4/401, accesat la 25 06.11)

4. Glăvan V. şi colectiv. ,,Tendinţe şi perspective ale ofertei turistice balneare în contextul

turismului European” ICT, 1995.

5. Hotărărea Guvernului Nr. 290 din 19.04.2010 „Pentru aprobarea Regulamentului cu

privire la prestaţiile în sistemul public de asigurări sociale pentru prevenirea

îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă a asiguraţilor prin tratament

balneosanatorial”. Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 62-63 din 27.04.2010,

art. 365.

6. Materiale Conferinţei internaţionale ştiinţifice a Asociaţiei Curtiv-Sanatoriale a CS RM,

Chişinău, 1995.

7. Materiale Conferinţei internaţionale consacrate aniversării a 30 ani de activitate a

sanatoriului „Sănătate”, Chişinău-Sergheevca, 1996.

8. Minciu Rodica, Amenejarea turistică a teritoriului, Univ. Creştină, Dimitrie Cantemir,

Bucureşti, 1995.

9. Palanciuc, M., Managementul total al calităţii. Chişinău, EPOS, 2007.

10. Palanciuc, M., Evoluţia conceptului de management al calităţii. // În: Sănătate publică,

economie şi management în medicină, ŞcoalaManagement în Sănătate Publică, Nr.5(20),

2007.

11. Popuşoi E. şi colectiv de autori C. Eţco, L.Spinei, D.Tintiuc ,,Sănătate Publică şi

Managment” cap. XIV (Organizarea asistenţei balneo-sanatoriale), Chişinău 2002.

12. Rapoartele anuale a sanatoriului ,,Moldova” din Truscaveţ, Ucraina.

13. Raport cu privire la activitatea Consiliului Federaţiei SINDASP în peioada 2005-2010.

CONCEPTE ŞI ASPECTE DE DEZVOLTARE

A SERVICIULUI BALNEO-SANATORIAL

Aurelia Bagrinovschi

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Conceps and apects of the development of spa services

It is widely accepted that in the XXIst century the world economy will be driven by three

major service industries: information technology, telecommunications and spa industry (spa

tourism). In the line with the new concepts and tendencies in the modern health care, also viewed

as a fundamental right of the people, the WHO and the International Federation of Balneology

197

and Climatology recommends increased focus on developing and improving the quality of the

health care in spas and health resorts.

Rezumat

Pentru secolul XXI, în care abia am intrat, este acceptată ideea că economia mondială va

fi dirijată de trei supra-industrii ale serviciilor: tehnologia informaţiilor, telecomunicaţiile şi

industria balneo-sanatorială şi turistică. Datorită conceptelor şi orientărilor noi în medicina

modernă privind sănătatea ca un drept fundamental al omului,utilizarea între criteriile de

evaluare a sănătaţii, a noţiunilor de calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare, conform

recomandărilor OMS şi Federatiei Internatională de Balneologie şi Climatologie, este necesară

dezvoltarea şi îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale din staţiunile balneo-sanatoriale.

Actualitatea

Asistenţa balneo-sanatorială, ca parte integrantă a asistenţei medicale, prin rezultatele

eficiente, obţinute în menţinerea şi consolidarea sănătăţii şi a refacerii potenţialului energetic, a

devenit una din formele de tratament a cărei poziţie pe piaţa balneologică internaţională este în

creştere continuă.

Interesul pentru remediile naturale este în creştere şi datorită eficacităţii limitate a

multora dintre produsele industriei farmaceutice, efectelor secundare ale altora, puse în evidenţă

şi subliniate tot mai frecvent de studii iniţiate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). În

rapoartele elaborate de comisiile de experţi ai OMS încă în anul 1977 se discutau atât condiţiile

necesare pentru recunoaşterea staţiunilor balneoclimatice, cît şi necesităţile de dotare, echipare şi

incadrare a complexelor de tratament din staţiuni. Condiţiile respective se referă la cunoaşterea,

studierea şi acceptarea factorilor naturali terapeutici, instalaţiile de tratament pentru utilizarea lor

şi pentru aplicarea metodelor de fizioterapie, instalaţiile necesare pentru supravegherea

bolnavilor şi asistenţa de urgenţă, asigurarea cu personal medical şi paramedical calificat. [5]

Actualmente, utilizarea factorilor naturali în refacerea sănătăţii, tratamentul profilactic al

maladiilor cronice sau pentru relaxare, este o soluţie la care apelează tot mai multă populaţie

indiferent de ţară. Sistemul balneo-sanatorial, în ultimii 20 de ani, s-a remodelat şi dezvoltat la

nivel european, datorită conceptului potrivit căruia ,,sănătatea este o stare de bunăstare”.

Creşterea economică şi evoluţia condiţiilor de viaţă industrializate şi urbanizate ale

omului modern, aduc pe lângă aspectele pozitive, unele aspecte negative, cum ar fi:

intensificarea acţiunii patogene a mediului ambiant asupra organismului uman, datorită poluării

fizice şi chimice, care au impact negativ asupra stării de sănătate a populaţiei. Se intensifică

bolile cronice degenerative ca urmare a prelungirii duratei medii de viaţă, au crescut în tabloul

morbidităţii afecţiunile determinate de tulburările psiho-vegetative, patologiile cardiovasculare

generate de solicitarea ritmurilor biologice, precum şi afecţiunile determinate de reducerea

capacitaţii de efort, deprinderile dăunătoare, cum ar fi consumul exagerat de alcool şi fumatul,

intensificarea stresului, dezechilibrele calitative şi cantitative alimentare, care la fel, au impact

negativ asupra stării de sănătate a populaţiei. Pentru diminuarea acestor efecte negative, dar şi

pentru profilaxia maladiilor cronice şi recuperare, conform recomandărilor OMS, sunt necesare

curele balneo-sanatoriale. [21]

Materiale şi metode

Studiul în cauză este un reviu narativ al literaturii, în cadrul căruia au fost evaluate

diverse surse bibliografice, considerate mai relevante, distribuite în funcţie de aspecte de

dezvoltare în timp, difiniţii şi concepte, tratament.

Rezultatele şi discuţii

Folosirea factorilor curativi naturali a început încă din antichitate, iar o scurtă incursiune

istorică demonstrează că tratamentul balnear are rădăcini adânci în istoria omenirii. Primele

forme de valorificare a proprietăţilor terapeutice ale factorilor naturali de cură, sunt legate de

198

băile în apele termale. În Roma antică erau cunoscute localităţi cu ape minerale curative, unde se

construiau terme. Experienţa practică l-a învăţat pe om că anumite dureri sau boli, pot fi tratate,

ameliorate cu ajutorul anumitor ape minerale calde sau reci, plante sau în locuri caracterizate

printr-o climă specială. [10]

Plinius cel Batrîn, autorul „Istoriei naturale” în 37 de volume, dispărut în cursul erupţiei

vulcanului Vezuviu în anul 79 D.H. când scria că ,,timp de 600 de ani romanii n-au cunoscut alt

leac decât băile lor”, facea referire la băile termale. Pe teritoriul României se păstrează şi astăzi

vestigii ale vechilor amenajări balneare de altădată, la Băile Herculane unde razboinicii romani

îşi tratau răniţii folosind apele sulfuroase termale, pe care le-au numit „Ad aqua Hercules

Sacras”, acest nume însemnând „la apele sacre ale lui Hercule”. [25], [10] Homer a fost primul

care a apreciat calităţile îmbăirii în tratarea bolilor, iar Hipocrate a integrat apa, pământul, aerul

şi focul ca fiind cele patru elemente ce pot fi folosite în determinarea cauzelor de boală sau

sănătate [1].

Dacă să ne referim la istoria climei şi izvoarelor curative din Republica Moldova, despre

ele aflăm din cronicile sec. XV şi din mesajele lui Ştefan cel Mare, datate din anii 1473-1499. În

cartea domnitorilor Ilieş şi Stefan al II-lea de la 17 iulie 1436 este descris izvorul Chişinău sub

denumirea ,,Chişinău–Albaşa”, iar gramota domnitorului Ştefan Voevod de la15 decembrie 1517

vorbeşte despre baia sub numele ,,Feredeu Albaşa”. Existenţa si folosirea apelor minerale în

Moldova este descrisă de Shilitzer (1781), A.Volf (1805) şi C.Vîrnav (1836). La sfîrşitul sec.

XVIII, îceputul sec XIX, pentru prima dată a fost efectuată analiza fizico-chimică a unor ape

minerale din Moldova de cătremedicul din Iaşi A.Volf. [13]

Primul medic savant din Moldova, C.Vîrnav, considera, că ţinutul are multe izvoare

curative, dar sunt ascunse în desişurile pădurilor. [13] La sfirşitul sec. XIX pe teritoriul ţării erau

cunoscute mai mult de 10 izvoare minerale. Din publicaţiile medicului C.Clujniţa din Acherman

din anul 1900 aflăm că populaţia Basarabiei folosea nămolul şi sărătura naturală în scopuri

curative, la tratamentul maladiilor aparatului osteoarticular, genitourinar s.a., în anul 1895 fiind

construită prima staţiune pentru tratament cu nămol pe malul limanului Şabolatsc, în localitatea

Budachi. În localitatea Sergheevca, în anul 1925, a fost deschisă o staţiune particulară pentru

tratament cu nămol. [13]

În prezent în Republica Moldova sunt atestate 27 tipuri de ape minerale, fiind prospectate

47 de resurse de apă de masă, curative de masă şi ape cu proprietăţi balneologice [18].

În documentele intocmite de Federaţia Internaţională de Balneologie şi Climatologie

(FITEC), în special în cel referitor la ,,Principiile moderne de tratament în staţiunile balneare şi

climatice”, concepţiile şi orientările noi din medicina modernă, ce abordează ,,sănătatea ca un

drept fundamental al omului”, întroducerea între criteriile de evaluare a sănătăţii, a noţiunilor de

calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare au determinat o reevaluare a asistenţei medicale din

staţiunile balneoclimatice, a balneologiei în general şi recomandarea tratamentului balneo-

sanatorial de bunăstare (turizmul de bunăstare), de sănătate sau curele de sănătate profilactice

[20].

Reflectând principalele elemente ale curei balneare în staţiunile moderne, unul din

preşedinţii Federaţiei Internaţionale de Balneologie şi Climatologie, prof. Dr. H. Pratzel, în 2006

definea cura balneară ca fiind „balneoterapie, regimuri dietetice, terapie complexă, motivaţie

pentru un mod de viaţă sănătos, sub supravegherea unor experţi medicali experimentaţi şi

calificaţi, într-un mediu plăcut,acceptat de pacient, aproape de natură şi cultură” [20].

Trendul internaţional este acela al întoarcerii la natură pentru tratament şi recreare, iar din

acest punct de vedere staţiunile balneo-sanatoriale sunt o destinaţie potrivită. Atenţia acordată

dezvoltării serviciului balneo-sanatorial la nivel mondial, este oglindită în declararea anului 2000

ca ,,An mondial al Balneologiei”, manifestările stiinţifice organizate, cum ar fi Congresul

Mondial de Balniologie de la Roma din anul 2000 cu tema ,,Balneologia în mileniul trei”,

Congresul Societăţii Internaţionale de Tehnică Balneară de la Levico Terme Italia din anul 2002

cu tema ,,Turizmul de sănătate şi tratament medical în staţiunile balneoclimaterice”.

La Congresul Mondial de Balneologie din Japonia - Beppu 2003 a fost prezentată Strategia OMS

199

”Sanatate pentru toti în Secolul XXI”. De remarcat faptul că anual se petrec congrese a

Asociaţiei Europene a Staţiunilor Balneare (ESPA), cea de-a XV-a ediţie desfăşurându-se în

staţiunea turistică Băile Felix România în mai 2010. [7]

În Republica Moldova, în octombrie 2009, a avut Congresul II al fizioterapeuţilor cu

participare internaţională cu tema ,,Fizioterapia şi balneologia în tratament, reabilitare medicală,

profilaxie”, unde au fost discutate problemele stringente din acest domeniu. [19]

În mai multe lucrări cura balneo-sanatorială (turizmul balnear) are difiniţii diferite, iar

specialişti Institutului de Cercetări pentru Turism din România prezintă această formă de cură în

felul următor: „turismul balnear (cura balneară) reprezintă un ansamblu de mijloace şi dotări

turistice menite să pună în valoare factorii naturali balneari (apele minerale, nămolurile, gazele

terapeutice, litoralul cu complexul său de factori terapeutici şi altele”. [8] În unele ţări ale

Uniunii Europene (Franţa, Italia, Spania) cura balneară este considerată cea de litoral, fără

efectuarea unor tratamente cu utilizarea factorilor terapeutici ai litoralului”. [16] În aceste ţări se

foloseşte conceptul de talasoterapie, care ,,presupune utilizarea paralelă, într-o zonă marină, sub

supraveghere medicală, a binefacerilor elementelor din mediul marin, nămolurile, algele,

climatul marin în scop preventiv sau curativ”. [15]

În Italia, Franţa, Spania se mai foloseşte conceptul de termalism sau crenoterapia, care

„este folosirea în scopuri terapeutice a apei minerale termale direct de la sursă (de unde vine şi

denumirea din franceză creno - sursă). [8] Climatoterapia conform surselor de specialitate

române şi ruse se defineşte prin „folosirea climei în scopuri profilactice şi curative” [18], [3].

Cel mai desfăşurat concept este cel de balneoclimatoterapie care conform opiniilor

specialiştilor din domeniu din mai multe ţări, cum ar fi România, Ucraina, Rusia, Polonia,

„presupune folosirea complexului de factori naturali: clima, factorii balneari (ape minerale,

lacuri sărate, saline, nămoluri, gaze terapeutice, plaje) ai unei staţiuni sau localităţi

balneoclimaterice în scop profilactic, curativ sau de recuperare medicală” [23],[3] International

Union for Official Tourism Organization (IUOTO ) definea cura balneo-sanatorială de sănătate

profilactică drept „asigurarea stării de sănătate utilizând resursele naturale ale ţării, în special

apele minerale şi climatul”. [22]

În altă sursă este definit drept „timpul liber, activităţile recreative şi educaţionale

petrecute la distanţă de locul de muncă şi de casă, acel produs turistic şi servicii destinate să

ajute şi să permită clienţilor(curanţilor) să-şi amelioreze şi să-şi menţină sănătatea şi

bunăstarea lor”. Această definiţie introduce o nouă dimensiune a curei balneoclimaterice pentru

sănătate, acea educaţională. [5], [6]

Sursele terapeutice naturale, cum ar fi izvoarele calde şi minerale, lacurile terapeutice,

nămolurile minerale, turbele, gazele mofetice, apa mărilor, ce constituie baza tratamentelor

tradiţionale, completate cu oferta centrelor de bunăstare, bazată pe satisfacerea noilor exigenţe

ale cererii (înlăturarea stresului, drenaj limfatic, presoterapia, algoterapie, aromoterapie,

reflexoterapia, cure de slăbit, cure de înfrumuseţare) şi un personal ce asigură servicii de cea mai

bună calitate, în structuri moderne, alimentaţie, tratament şi agrement compun imaginea a ceea

ce trebuie să fie cura balneo-sanatorială de bunăstare în mileniul trei) [21]

Utilizarea conceptului potrivit căruia „Sănătatea este o stare de bunăstare” impune noi

reformări în serviciul balneoclimateric, fiind necesar ca staţiunile balneoclimaterice de astăzi să-

şi adapteze structura şi infrastructura pentru a asigura mai multe tipuri de activitate, cum ar fi

cure de sănătate, pentru oameni tineri şi adulţi sănătoşi; cure profilactice secundare şi terapeutice

pentru oameni bolnavi; cure de recuperare pentru oameni cu deficienţe funcţionale, de toate

vârstele. [21] Se evidenţiază tot mai accentuat tendinţa de a utiliza în staţiunile balneare mijloace

de transport nepoluante, celelalte putând fi lăsate în parcările special amenajate de la intrările în

staţiuni. Cazarea este necesar să asigure pe lângă condiţiile de igienă şi confort optim, o serie de

comodităţi care să-i uşureze pacientului şederea în odaie. Echipamentele hoteliere, prin

majorarea spaţiilor, construirea unor holuri mai largi, existenţa unor dotări speciale în baie, a

lifturilor de tip sanatorial, a paturilor ergonomice şi chiar a modului de dispunere a mobilierului,

trebuie să fie adaptate sejurului într-o staţiune balneo-sanatorială. [13]

200

Alimentaţiei îi revine un rol important în efectuarea cu succes a tratamentelor, ea poate

reprezenta o prelungire a tratamentului (conform patolojiilor -recomandat un anumit regim

alimentar) - dietoterapia. La fel de asociat alimentaţiei o serie de sfaturi nutriţioniste care vizează

educaţia în scopul asigurării unui mod sănătos de viaţă. Mai multe cercetări au arătat că şi

coloritul (cromoterapia), sonorizarea (meloterapia), mirosurile (aromoterapia), iluminatul, pot

contribui la reuşita tratamentului. [13]

O componentă importantă a curei balneo-sanatoriale o reprezintă detaşarea de cotidian,

de problemele vieţii de zi cu zi, la aceasta contribuie agrementul cu toate componentele sale.

Cercetătorii din domeniul balnear au evidenţiat rolul terapeutic al agrementului ca adjuvant al

curelor balneoclimatice, fiind o etapă a tratamentului, ce trebuie efectuată sub control medical.

Problema dezvoltării agrementului se marchează tot mai frecvent în cazul curelor de sănătate al

cărui slogan este „punerea în formă” (fitness), pentru că anumite forme de agrement reprezintă

chiar motivaţia deplasării, iar de modul în care acesta este conceput şi realizat, depinde şi

aprecierea în general a staţiunilor. [13]

Dat fiind faptul că şi astăzi pentru tratament sanatorial se adresează într-un număr destul

de mare populaţia mai în vârstă, sunt necesare o serie de servicii cu caracter cultural (dansuri,

filme, spectacole, excursii). [20]

În acest context în Republica Moldova, ca şi în multe state din lume, există interes şi

preocupare pentru limitarea efectelor negative pe care le are dezvoltarea economică asupra

sănătăţii populaţiei. Una din căile eficiente de profilaxie, de luptă împotriva bolilor

civilizaţiei,este tratamentul cu factori naturali de cură, în staţiunile balneo-sanatoriale de care

dispune ţara noastră. Datorită acestui fapt şi efectelor benefice pe plan economic şi social,

sanatoriile din republică necesită elaborarea unor măsuri de îmbunătăţire a calităţii serviciilor

prestate, măsuri de dezvoltare şi modernizare conform recomandărilor întrenaţionale.

Concluzii

1. Datorită conceptelor şi orientărilor noi în medicina modernă privind „sănătatea ca un

drept fundamental al omului”, utilizarea între criteriile de evaluare a sănătaţii, a

noţiunilor de calitate a vieţii, stil de viaţă, bunăstare, conform recomandărilor OMS şi

Federatia Internatională de Balneologie si Climatologie, este necesară dezvoltarea şi

înbunătăţirea calităţii asistenţei medicale din staţiuile balneo-sanatoriale.

2. Conform conceptelor terapeutice ştiinţifice în staţiunile balneare se pune un accent

deosebit pe adaptarea, antrenarea şi normalizarea funcţiunilor dereglate de procesul de

îmbolnăvire al organismului, pe stimularea rezervelor de apărare şi adaptare a

organismului suferind, la noile condiţii de viaţă, pe recuperarea cât mai complexă şi

completă a capacităţii de muncă a omului.

3. Medicina balneo-sanatorială poate fi considerată o modalitate curativă capabilă să

menţină şi să amelioreze şi/sau să refacă sănătatea şi calitatea vieţii în staţiuni structurate

şi organizate în acord cu conceptele şi obiectivele privind drepturile omului la sănătate,

ca stare de bunăstare.

Bibliografie 1. Adams R,,The genuine works of Hippocrate” editat în Routh H,,Balneology mineral

waterand spas in historical perspective”Clinics in Dermatologie,1996.

2. Bonifaciu Sebastian Bonifaciu –coordonator colectiv autori,Romînia ,,Ghid Turistic”.Ed

Sport turizm Bucuresti1983.

3. Berlescu E. ,,Dicţionar enciclopedic medical de balneoclimatologie a României”, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

4. Berlescu E. ,,Mică enciclopedie de balneoclimatologie a României”, Editia All,

Bucureşti, 1996.

5. Clift S. and Page J., „Health and international tourist”, Routledge, London and New

York, 1996.

201

6. Gartner W. and Williams D., Trends in outdoor recreation, leisure and tourism, CAB

Publishing, Wallinford, Oxon, UK, 2000.

7. Gazeta Balneară 2010 Vol.1, Nr.1 iunie 2010 (http://cell-culture.xhost.ro, accesat 0302

2012 )

8. Glăvan V. şi colectiv. ,,Tendinţe şi perspective ale ofertei turistice balneare în contextul

turismului European” ICT, 1995.

9. Guia de los centros termales de Espana Balnearios, Salvat Editores, Espana 2002.

10. Kleacikin L.M., Vinogradova M. ,,Fizioterapie”, Editura Universitas, Chişinău, 1993.

11. Iancu Doina Gogîltan ,,Baile Herculane Ghid balnear şi touristic ”Ed .Mirdor Arad 1992,

pag 20-25;Sebastian Bonifaciu –coordonator colectiv autori,România ,,Ghid Turistic”. Ed

Sport turizm, Bucuresti, 1983.

12. Materialele Congresului Mondial de Balniologie de la Roma din anul 2000, cu tema

,,Balneologia în mileniul trei ”.

13. Minciu R. ,,Amenejarea turistică a teritoriului”, Universitatea Creştină Dimitrie

Cantemir, Bucureşti, 1995.

14. Popuşoi E. şi colectiv de autori C. Eţco, L.Spinei, D.Tintiuc ,,Sănătate Publică şi

Managment” cap. XIV (Organizarea asistenţei balneo-sanatoriale). Chişinău 2002.

15. Rouzade G. Notes des conferences pour l’organisation Nationale de Tourisme de Sante

de Roumanie „La Thalassotherapie”, DEX, Editura Academiei R.S.R.,1975.

16. Sayed Sabeq, Fiqeh Assunah, ,,Apa mării”, vol. 1, Dar el Fikr, Damascus, Syria, 1993.

17. Stăncioiu A.F. ,,Dicţionar de terminologie turistică”, Editura Economică, Bucureşti, 1999

18. Stănciulescu G., Lupu N., Ţigu G. ,,Dicţionar poliglot explicativ de termeni utilizaţi în

turism”, Editura All, 2000.

19. Starea mediului în Republica Moldova,Raport naţional 2006. Ministerul Ecologiei şi

Resurselor Naturale al Republicii Moldova

20. Sineruc A. ,,O некоторых вопросах курортной медицины в Республике

Молдова, соотношение и проблемы” Materialele Congresului II al Fizioterapeuţilor

din R.Moldova 2009 .

21. Nicolae Teleki,Laviniu Munteanu, Sorin Bibicioiu, România Balneară, Editată de

O.P.T.B.R. cu sprijinul Min. Transporturilor, şi Turismului, Bucureşti, 2004,

22. The International Union for Official Tourism Organisation (IUOTO), IUOTO

Publications, Geneva, Switzerland, 1983.

23. Лобода М.В. и др. Стандарты санаторно-курортного лечения. Киев, 2008.

CALITATEA SERVICIILOR MEDICALE SPITALICEŞTI LA BOLNAVII CU

HIPERTENSIUNE ARTERIALĂ ÎN SPITALUL RAIONAL

Anatolie Balaneţchi

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Evaluating hospital service quality in patients with hypertension

In the new conditions of work, medical institutions are motivated to organize quality of

management structures, risk prevention and to adjust medical practices based on current medical

standards evidences. Quality can be seen as a means to improve the performance of the

institution, by introduction of new methods and techniques that aim to increase patient

satisfaction and efficiency of services. The evaluation process is continuous and is made to see

how they can be improved actions to choose the best alternative to achieve the objectives.

202

Rezumat În noile condiţii de activitate, instituţiile medicale sunt motivate să-şi organizeze structurile

gestionare a calităţii, de prevenire a riscurilor medicale şi de ajustare a practicilor curente la

standardele medicinii bazate pe dovezi. Calitatea poate fi privită ca un mijloc pentru

îmbunătăţirea performanţelor institutiei, prin introducerea de noi metode şi tehnici, care au ca

scop creştera satisfacţiei pacienţilor şi a efecienţei serviciilor. Evaluarea procesului este continuă

şi se face pentru a vedea cum pot fi înbunătăţite acţiunile pentru a putea alege alternativa cea mai

bună pentru atingerea obiectivelor.

Actualitate Politica Naţională de Sănătate se impune ca o prioritate în vederea fortificării continue a

sănătăţii populaţiei, cu scopul de a crea condiţii optime pentru realizarea maximă a potenţialului

de sănătate al fiecărui individ pe parcursul întregii vieţi şi a atinge standardele adecvate de

calitate a vieţii [6, p.2, 9]. Prin acest document pentru prima dată în Republica Moldova, a fost

conturată o viziune nouă asupra principiilor de suport pentru activitatea de consolidare a sănătăţii

publice: asigurarea securităţii sociale, economice, ecologice, alimentare, promovarea unui stil

sănătos de viaţă şi accesul echitabil la servicii medicale de calitate, pentru creşterea calităţii

vieţii populaţiei ca obiectiv fundamental al statului, promovat prin Strategia Naţională de

Dezvoltare al Republicii Moldova [ 5 ].

Cercetările demonstrează, că tot mai mulţi conducători adoptă drept obiectiv principal în

activitatea instituţiilor medicale îmbunătăţirea calităţii serviciilor prestate şi implementarea

managementului calităţii totale. Aceasta se întâmplă din motivul, că majoritatea consumatorilor

de servucii medicale nu mai acceptă îngrijiri de calitate joasă sau medie [2]. Pentru sporirea

calităţii asistenţei medicale acordate populaţiei au fost instituite Consilii de calitate, iar pentru

standardizarea serviciilor medicale prestate, au fost elaborate, aprobate şi implementate

Standardele medicale de diagnostic şi tratament şi Protocoale clinice naţionale după care a urmat

elaborarea Protocoalelor Clinice instituţionale.[4].

Calitatea serviciilor reprezintă un fenomen global, legat în mod direct de aspectele

cotidiene ale vieţii umane şi afectează întreaga populaţie prin multiplele sale consecinţe. Clasicii,

care au impulsionat dezvoltarea fenomenului de calitate şi implementarea sistemelor de calitate

au fost W. Edwards Deming, Joseph M. Juran, Armand Vallin Feigenbaum, Kaoru Ishikawa ,

Philip Crosby şi A. Donabedian, urmaţi de-o pleiadă de specialişti în domeniul calităţii din

toată lumea, inclusiv calitatea serviciilor medicale.[3] Problemele calităţii serviciilor medicale în

cadrul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, aspectele managementului serviciilor

spitaliceşti şi ale dezvoltării structurilor şi a capacităţilor instituţionale de gestionare a calităţii

serviciilor medicale, elaborarea indicatorilor de evaluare şi monitorizare au fost studiate în

lucrările savanţilor din Republica Moldova: C. Eţco, D. Tintiuc, M. Ciocanu, L. Spinei, M.

Palanciuc. Problemele managementului calităţii serviciilor medicale au fost abordate în lucrările

cercetătorilor: Gh. Ciobanu, C. Vlădescu, I. L. Gheorghe, D. Hobeanu, M. Palanciuc, V. Sava,

S. Stefăneţ, C. Moraru.

Evaluarea calităţii asistenţei medicale este o procedură managerială de estimare a

acceptabilităţii ei sociale în rezultatul căreia are un efect stimulator asupra ,,actorilor” implicaţi

în acordarea asistenţei medicale. Procesul de analiză a deficienţelor admise în acordarea

asistenţei medicale se află într-un continuu proces de dezvoltare, paralel evoluţiei ştiinţei şi

practicii medicale. Acest paralelism este dictat de imposibilitatea eliminării depline a

neajunsurilor în activitatea medicală, necesitatea cunoaşterii lor, modificarea permanentă a

conţinutului deficienţelor determinată de apariţia noilor metode de investigare şi tratare a

pacienţilor, perfecţionarea continuă a cadrului legislativ ş.a.

O importanţă deosebită în cercetarea calităţii serviciilor medicale îl are documentaţia

medicală (fişa medicală a bolnavului de staţionar), care este sursa principală de informaţii.

Astfel A. N. Samoilenco şi I.V. Panikov (2006) au constatat neajunsuri în 18,5% din fişele

medicale ale bolnavilor de staţionar. M. A. Arakelen (2006) a constatat deficienţe în

203

documentarea a 52% de fişe medicale a bolnavului de staţionar. Neglijenţa faţă de fişa medicală

se manifestă prin admiterea înscrierilor indescifrabile (9,4-32,6%), abrevierilor în conţinutul

denumirilor manipulaţiilor, descrierilor informaţiilor clinice, diagnosticelor etc.(29,2%).

Cercetările au demonstrat, că sursele date şi informaţii preţioase menite pentru stabilirea şi

argumentarea diagnosticului clinic sunt adeseori neglijate de medici. Astfel culegerea

superficială şi prescurtarea anamnezei bolii (43,4-58,3%) ; şi anamnezei vieţii (9,2-63,7%) au

fost destul de frecvente. În majoritatea studiilor în (83,3%) diagnosticul clinic a fost stabilit în

termene oportune de la momentul internării, iar corectitudinea lui a fost confirmată în 88.9%

cazuri.

În contextual sporirii nivelului de informare juridică a populaţiei, ce determină creşterea

numărului de cauze judiciare legate de calitatea asistenţei medicale, instituţiile medico-sanitare şi

personalul acesteia trebuie să tindă spre o completare perfectă a documentaţiei medicale, care să

permită minimalizarea riscului inevitabil prezent mereu în activitatea medicală ( Rozman M.C.

2003). Studiul a constatat că explorările şi investigaţiile de laborator în serviciul spitalicesc nu

corespund în 67,0% pentru pneumonii, 46/ % pentru infarctul miocardic şi 39,8% pentru

accidentele vasculare.

Luând in consideraţie neajunsurile sus menţionate în algoritmul tratamentului, noi ne-am

pus drept scop studierea calităţii serviciilor medicale spitaliceşti acordate bolnavilor cu

hipertensiune arterială, conform protocoalelor clinice instituţionale şi elaborarea măsurilor de

ameliorare a tratamentului. Pentru atingerea scopului dat am înaintat următoarele obiective:

- Studierea tendinţelor de asigurare a calităţii asistenţei medicale spitaliceşti în mediul rural;

- Evaluarea calităţii serviciilor medicale spitaliceşti la bolnavii cu hipertensiune arterială în

spitalul raional Ştefan -Vodă

- Elaborarea algoritmului de optimizare a serviciilor medicale spitaliceşti la bolnavii cu

hipertensiune arterială în spitalul raional Ştefan –Vodă

Materiale şi metode

Studiul realizat este unul descriptiv, iar după volumul eşantionuli selectiv. Eşantionul

cercetat a fost constituit din 389 pacienţi, trataţi în Spitalul Raional Ştefan-Vodă pe parcursul

anului 2011 în secţia terapie generală. Pentru realizarea acestui studiu a fost elaborat şi utilizat

instrumentul - cadru de colectare şi analiză a datelor „ Fiţa de evaluare a calităţii serviciilor

medicale spitaliceşti la bolnavii cu hipertensiune arterială în spitalul raional”. Aprecierea

calităţii tratamentului bolnavilor cu HTA se va efectua în baza analizei fişelor medicale a

pacienţilor care sau tratat în secţia terapie generală a spitalului Ştefan-Vodă pe parcursul anului

2011 vis - a - vis de Protocolul Clinic Instituţional elaborat în baza cerinţelor Protocolul Clinic

Naţional.

Nivelul de asistenta medicală spitalicească va fi evaluată din momentul internării şi pe

parcursul spitalizării până la momentul externării în baza evaluării fişei pacientului comparativ

cu cerinţele Protocolului Clinic Instituţional. Se va aprecia cauza spitalizării în dependenţă de

criteriile de spitalizare: HTA incorijabilă în condiţii de ambulator; Vîrsta tînără a pacienţilor cu

HTA; Urgenţe hipertenzive; Complicaţii; Boli concomitente severe avansate.

Din fişa pacientului se va stabili care criterii de diagnostic au fost aplicate: ECG,

monitorizarea TA timp de 24 ore, ultrasonografia carotidiană 2D duplex, examenul fundului de

ochi, aprecierea cantitativă a proteinuriei etc.

După diagnosticarea HTA se va aprecia nivelul de hipertenzie conform gradaţiei: GR.I

TAs 140-159 mmHg şi/sau TAd 90-99 mmHg; GRII TAs 160- 179 mmHg şi/sau Tad 100-109

mmHg; GR III TAs peste 180 mmHg şi/sau peste 110 mmHg; Hipertensiune sistolică izolată

peste 140 mmHg şi mai puţin de 90 mmHg.

După aprecierea gradului de hipertenzie se va aprecia prezenţa factorilor de risc: vîrsta

pentru bărbaţi peste 55 ani si femei peste 65 ani, ai datelor de prezenţă în anamneză a diabetului

zaharat, ai sindromului metabolic, fumatului, ai dislipidemiei (colesterolului total peste 5 mmol/l

sau LDL – colesterol peste 3 mmol/l sau HDL- colesterol pînă la 1 mmol/l şi ai Trigliceridelor

204

mai mare de 1,7 mmol/l). Obezitatea va fi apreciată în baza măsurării circumferinţei abdominale

– la bărbaţi peste 102, la femei peste 88 cm.

Nivelul glicemiei va fi apreciat a jeun fiind posibilă pînă la 5,6 mmol/l care este

considerată normală şi peste 5,6 mmol/l - care este considerată patologică.

Toleranţa la glucoză trebuie de apreciat la fiecare pacient putînd fi rezultatul pozitiv sau

negativ. Cu o deosebită minuţiozitate trebuie evaluată anamneza eredocolaterală, care poate fi

agravată sau fără particularităţi.

După aprecierea tuturor datelor diagnostice la pacientul investigat este important calcularea

riscului cardiovascular total după modelul SCORE (systematic coronary risk evaluation) care se

calculează după tabelul special , putînd fi divizat în una din cele 6 categorii - pînă la 1%, 1%,

2%, 3-4%, 5-9%, 10-14 % şi peste 15 % de deces pe parcursul următorilor 10 ani.

După evaluarea tuturor indicilor obiectivi se va recurge la tratament care se bazeaze pe 2

criterii: 1. Nivelul TA sistolice şi diastolice conform clasificării; 2.Nivelul riscului

cardiovascular global şi a celui adiţional.

Cinci clase majore de antihipertenzive – diuretice tiazidice, antagoniştii canalelor de Ca,

inhibitorii enzimei de conversie, antagoniştii receptorilor de angiotenzină şi beta-

adrenoblocantele sunt adecvate pentru iniţierea şi menţinerea tratamentului antihipertenziv,

separat sau în combinaţii. Majoritatea pacienţilor necesită administrarea nu doar a unui

medicament. Din fişa se va extrage reprezentantul grupului de tratament antihipertenziv.

Către momentul externării vor fi apreciaţi corespunderea indicilor TA cu indicii scontaţi.

Pe parcursul a 6 luni de la momentul externării vor fi apreciate prezenţa complicaţiilor

hipertenzive la pacienţii externaţi.

Astfel, se va face o apreciere ai efectului introducerii în practica de zi cu zi ai Protocolului

Naţional şi în special al celui Instituţional în tratamentul hipăertensiunii arteriale la persoanele

tratate în spitalul Ştefan –Vodă pe parcursul anului 2011.

Concluzii 1. Toate neajunsurile admise la complectarea fişei medicale se răsfring asupra stabilirii

corecte a diagnosticului clinic.În 16,4% din fişe au fost constatate diagnostice care erau parţial

sau total neargumentate prin date obiective.Stabilirea incorectîă a diagnosticului reduce

substanţial reuşita tratamentului pacienţilor.

2. Nivele înalte de necorespundere cerinţilor protocoalelor clinice naţionale a explorărilor şi

investigaţiilor în serviciul spitalicesc (67,0% pentru pneumonii,46,7% pentru infarctul

miocardic,39,8%pentru accidentele cerebrovasculare)denotă o dotare insuficientă a instituţiilor

teritoriale cu tehnologii moderne de diagnosticare.

3. În studiu sunt arătate defecte serioase în terapia medicamentoasă a pacienţilor. Terapia

medicamentoasă nu corespunde exigenţelor în spitalele rationale a peste 70,0% din pacienţii cu

pneumonii,39% din pacienţii cu infarct miocardic şi 28 % cu accidente cerebrovasculare.

4. Studiul a evidenţiat necesitatea evaluării calităţii serviciilor spitaliceşti în raport cu

Protocolului Naţional şi în special al celui Instituţional în tratamentul hipăertensiunii arteriale.

Bibliografie

1. DONABEDIAN, A., The Effectiveness of Quality Assurance. - International Journal for

Quality in Health Care, 1996, Vol 8, No. 4, p. 401-407.

http://intqhc.oxfordjournals.org/cgi/reprint/8/4/401.

2. EŢCO, C., Management în sistemul de sănătate. - Chişinău, Editura Epigraf, 2006. – 864 p.

Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al

Republicii Moldova. - Chişinau, 2007. – 65 p.

3. PALANCIUC M. Managementul calităţii serviciilor de sănătate. – Ch.: Î.S

F.E.-P.”Tipografia Centrală”, 2009. -196 p.

4. Privitor la modalitatea de elaborare şi aprobare a Protocoalelor clinice naţionale. Ordinul

Ministerului Sănătăţii din Republica Moldova Nr. 124 din 21 martie 2008. - Chişinau, 2008.

205

5. Strategia naţională de dezvoltare pe anii 2008–2011. - Chişinău, 2007. – 14p

6. Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al

Republicii Moldova. - Chişinau, 2007. – 65 p.

http://ms.md/_files/1002-PoliticaNationala_rom_rus_finall.pdf

7. Аракелян М.А. Дефекты медицинской помощи в акушерстве и геникологии и их

оценка. Санкт-Петербург 2006. с.6-8

8. Розман М.С.Дефекты медицинской документации и значение для наступления

гражданско-правовой отвествености лечебно профилактических учереждений. В:

Медицинское право 2003 с 47-50.

9. Самоиличенко А.Н. Понъков И. В. Анализ дефектов медицинской деятелъности в

лечебно-профилактических учереждениях Ханты-Мансиского овтономного округа.

Москва 2006 с.300-301.

EVOLUȚIA SPERANȚEI DE VIAȚĂ A POPULAȚIEI REPUBLICII MOLDOVA ÎN A

DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX ŞI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

Dumitru Tintiuc *, Olga Penina **

*Catedra Medicină Socială și Management Sanitar ”N. Testemițanu”,

USMF ”N. Testemițanu”

**Institutul Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM

Summary

Evolution of life expectancy in Moldova in the second half of the XXth

century and the beginning of the XXIst century

In the prezent article, the impact of major causes of death and age groups on life

expectancy changes in the Republic of Moldova are shown. The global changes in life

expectancy and its dynamics over the different periods starting since 1965 are closely linked to

mortality changes at adult ages from three major causes of death: diseases of the circulatory

system, diseases of the digestive system and deaths from injury and poisoning.

Rezumat

În articolul prezent este evidențiat impactul cauzelor majore de deces în funcție de vârstă

asupra dinamicii speranței de viață la naștere în Republica Moldova. Schimbările globale ale

indicatorului în perioada anilor 1965-2010, precum și în diferite intervale de timp, sunt în

corelație strânsă cu trei cauze majore de deces la populația adultă: bolile aparatului circulator,

bolile aparatului digestiv și cauze violente.

Actualitatea

Speranța de viață a unei populații constituie un instrument important ce caracterizează

nivelul de dezvoltare economică și socială atins de această populație. În prezent, Republica

Moldova a rămas mult în urmă, după nivelul speranței de viaţă la naștere, faţă de ţările

dezvoltate. Potrivit datelor statisticii oficiale, în 2010 valorile indicatorului respectiv au constituit

65,0 ani la bărbaţi şi 73,4 ani la femei, ceea ce este mai scăzut faţă de indicatorii corespunzători

ai ţărilor Uniunii Europene, respectiv cu 11,4 şi 9 ani. Problema mortalității înalte a populației

adulte, în special la bărbați, este una din cele mai serioase cu care se confruntă la etapa actuală

societatea Republicii Moldova. Astăzi, probabilitatea de a deceda la vârsta de 65 de ani pentru un

bărbat care a ajuns la vârsta de 20 de ani constituie 40 %, ceea ce este de două ori mai mare față

de țările dezvoltate. Consecințele mortalității înalte pentru orice țară sunt grele: se intensifică

procesul depopulării populației, are loc devalorizarea investiţiilor în învăţământ şi pregătirea

cadrelor calificate, se reţine creşterea economică, se micşorează posibilităţile de asigurare a

pensionarilor.

206

Scopul acestui articol constă în studierea evoluţiei speranței de viaţă în baza analizei

schimbărilor structurii cauzelor de deces pentru anii 1965-2010. Orizontul de investigație este

explicat prin faptul că tendințele nefavorabile în domeniul mortalității în Republica Moldova, ca

și în alte țări post-sovietice, își au începutul încă din mijlocul anilor ‘60 ai secolului trecut.

Anume din acest moment critic a și început o perioadă îndelungată de divergenţă între ţările

Estului şi Vestului privind speranța de viață.

Materiale și metode

În calitate de bază informațională a studiului prezent au servit tabelele statistice originale

privind repartizarea numerelor decedaţilor pe vârste şi cauze de deces (formele statistice 5 şi 5b)

colectate din arhivele Biroului Național de Statistică, precum și baza electronică depersonalizată

a certificatelor medicale de deces (forma 106/e) a Centrului Național de Management în

Sănătate. La baza cercetării respective stă metoda de reconstituire, ce asigură compatibilitatea

seriilor dinamicii numerelor celor decedaţi pe cauze detaliate de deces, denaturate în urma

revizuirilor periodice ale clasificărilor cauzelor de deces [1]. Aplicând această metodă pentru

datele Republicii Moldova, au fost reconstituite seriile de timp continue ale numerelor

decedaţilor în anii 1965-2010 după sex, grupe cincinale de vârstă și rubricile reviziei a 10-a a

CIB (circa 200 de rubrici).

Examinarea calității înregistrării deceselor a evidențiat o subestimare pronunțată a

mortalității infantile și la vârstele avansate pentru anii ‘60 și ‘70. După corectarea datelor

respective, reducerea speranței de viaţă la naştere în 1959 a constituit 4,1 ani la bărbaţi şi 5,1 ani

la femei, în 1965 – 2,7 şi 3,6 ani, în 1970 – respectiv 1,0 şi 1,3 ani. Din 1973 corecţia

indicatorului este nesemnificativă şi constituie aproximativ 0,2 ani [2,5].

În studiul dat au fost elaborate tabelele de mortalitate pentru fiecare an al perioadei 1965-

2010 în funcție de sex, precum și a fost utilizată metoda componenților, care permite a estima

impactul mortalității pe cauze de deces în funcție de vârstă asupra schimbărilor valorilor

speranței de viață între două momente de timp (E. Andreev, 1982) [4].

Rezultate

În evoluţia speranţei de viaţă la naştere a populației Republicii Moldova pot fi evidenţiate

mai multe perioade: 1) de creştere îndelungată a mortalităţii (1965-1984); 2) de acţiune a

măsurilor campaniei antialcool (1985-1987); 3) de atenuare a efectului campaniei antialcool

(1987-1991); 4) de criză socioeconomică (1991-1995); 5) de ieşire din criză (1995-1998); 6) de

stabilizare a situaţiei şi îmbunătăţire lentă (de la 1998) (fig. 1).

Fig. 1 Evoluția speranței de viață la naștere în Moldova din anul 1965, pe sexe

Sursa: calculele autorului.

207

Tabelele 1 și 2 arată contribuția celor șapte clase principale ale cauzelor de deces și a

grupelor majore de vârstă (0, 1-4, 15-39, 40-64, 65 de ani și mai mult) la formarea diferenței

speranței de viață la naștere în perioadele sus-numite.

Creşterea îndelungată a mortalităţii în anii 1965-1984 a constituit un vector rezultativ al

două tendinţe contrapuse. Pe de o parte, s-a produs o reducere a mortalităţii de la infecţii şi bolile

aparatului respirator, mai ales la copii până la un an, pe de alta – creşterea mortalităţii populaţiei

adulte, cu un aport maxim al grupelor de vârsta aptă de muncă (în special, pentru grupa de vârstă

40-64 de ani). La nivelul cauzelor de deces, cea mai mare contribuţie la mărirea mortalităţii

bărbaţilor adulți au adus-o bolile aparatului circulator, bolile aparatului digestiv şi cauzele

externe. La femei, cel mai mare aport l-au adus bolile aparatului digestiv şi ale aparatului

circulator.

Creşterea mortalităţii populaţiei moldoveneşti, ca şi în alte ţări postsovietice, s-a întrerupt

brusc în anul 1985, odată cu introducerea măsurilor campaniei antialcool. În perioada de acţiune

a acestei campanii, în anii 1985-1987, s-a observat cea mai rapidă şi mai mare creştere a duratei

de viaţă, sesizată vreodată în republică în ultimii 45 de ani: la bărbaţi, valorile acesteia au crescut

cu 3,4 ani, iar la femei – cu 2,4 ani. Scăderea mortalităţii populaţiei de peste 15 ani a determinat

80 % din creşterea generală a indicatorului, totodată la ambele sexe cel mai mare avantaj l-a avut

populaţia cu vârstele apte de muncă. Cu excepţia tumorilor, toate celelalte clase ale cauzelor de

deces şi-au adus un aport pozitiv, diferit după gradul de expresivitate. La bărbaţi, reducerea

mortalităţii s-a observat, în principal, prin cauze externe la vârstele adulte tinere şi prin maladiile

aparatului circulator în grupele de vârstă mai mari. La femei, diminuarea mortalităţii s-a produs,

practic, egal pe tot parcursul segmentului de vârstă după 40 de ani - de la bolile aparatului

digestiv şi ale aparatului circulator.

Tabel 1

Contribuția mortalității pe cauze principale de deces la creșterea/scăderea speranței de viață

la naștere pentru diferite perioade din anul 1965, pe sexe

Anii

Toate

cauzele

Boli

infecțioase Tumori

Bolile

aparatului

circulator

Bolile

aparatului

respirator

Bolile

aparatului

digestiv

Cauze

externe

Alte

cauze

Bărbați 1965-1984 -3.61 0.99 -0.32 -1.41 0.48 -1.17 -1.69 -0.48

1984-1987 3.35 0.24 -0.19 0.93 0.60 0.54 1.06 0.17

1987-1991 -1.44 0.05 -0.15 -0.75 0.22 -0.20 -0.81 0.20

1991-1995 -2.19 -0.14 -0.01 -0.90 -0.40 -0.30 -0.10 -0.33

1995-1998 2.14 -0.06 0.06 0.69 0.40 0.28 0.43 0.34

1998-2010 1.31 0.01 0.02 0.33 0.21 -0.02 0.52 0.23

1965-2010 -0.46 1.10 -0.61 -1.28 1.58 -0.91 -0.49 0.15

Femei 1965-1984 -1.11 0.71 0.10 -0.65 0.88 -1.64 -0.47 -0.05

1984-1987 2.39 0.21 -0.15 0.92 0.45 0.72 0.27 -0.03

1987-1991 -0.53 0.15 -0.11 -0.67 0.22 -0.19 -0.08 0.15

1991-1995 -1.30 -0.05 0.09 -0.96 -0.09 -0.12 0.14 -0.33

1995-1998 1.83 0.00 0.01 0.86 0.13 0.42 0.14 0.26

1998-2010 2.15 -0.01 -0.01 1.28 0.32 -0.11 0.27 0.41

1965-2010 3.41 1.04 -0.04 0.70 1.96 -0.95 0.29 0.41 Sursa: calculele autorului.

208

Tabel 2

Contribuția grupelor de vârstă la creșterea/scăderea speranței de viață

la naștere pentru diferite perioade din anul 1965, pe sexe

Grupa de

vârstă

1965-

1984

1984-

1987

1987-

1991

1991-

1995

1995-

1998

1998-

2010

1965-

2010

Bărbați 0 0.94 0.42 0.59 -0.21 0.31 0.48 2.63

1-14 0.02 0.25 0.08 0.02 0.04 0.23 0.68

15-39 -0.91 0.69 -0.62 -0.31 0.38 0.53 -0.14

40-64 -3.04 1.45 -0.96 -1.30 1.11 -0.17 -3.03

65+ -0.62 0.53 -0.54 -0.38 0.30 0.24 -0.60

Total -3.61 3.35 -1.44 -2.19 2.14 1.31 -0.46

Femei 0 1.17 0.40 0.42 -0.15 0.16 0.59 2.61

1-14 0.23 0.08 0.21 -0.04 0.10 0.15 0.74

15-39 -0.07 0.24 -0.17 0.01 0.13 0.24 0.42

40-64 -2.33 1.17 -0.40 -0.47 0.89 0.40 -0.74

65+ -0.11 0.51 -0.59 -0.66 0.54 0.76 0.38

Total -1.11 2.39 -0.53 -1.30 1.83 2.15 3.41 Sursa: calculele autorului.

După anularea măsurilor campaniei antialcool în 1987, creșterea mortalității populației

adulte s-a reînnoit, accelerându-se întrucâtva în perioada crizei socioeconomice din prima

jumătate a anilor ’90 ai secolului trecut. La bărbaţi, în perioada anilor 1987-91, ca şi în perioada

campaniei antialcool, cel mai mare impact au avut cauzele externe (-0,81 ani) şi bolile aparatului

circulator (-0,75 ani), deşi contribuţia bolilor aparatului digestiv a fost mai puţin marcată.

Depistarea la bărbaţi a simetriei structurilor de creştere a duratei de viaţă în anii 1984-1987 şi

scăderea ei ulterioară în anii 1987-1991, în context de vârstă şi după cauze de deces, constituie

un argument important în favoarea influenţei factorului alcoolic asupra creşterii mortalităţii la

finele anilor ‘80 – începutul anilor ‘90.

În anii 1991-1995, creşterea mortalităţii avea un alt caracter comparativ cu perioada 1987-

1991. În primul rând, aceasta a atins, întâi de toate, bărbaţii mai mari de 40 de ani, cu o

concentraţie maximă în grupele de vârstă 40-55 de ani , pe când vârstele tinere apte de muncă n-

au fost atrase în proces. În al doilea rând, cel mai mare aport la înrăutăţirea sănătăţii populaţiei l-

au adus bolile aparatului circulator, influenţa cauzelor externe fiind neînsemnată. În al treilea

rând, s-a reînnoit creşterea mortalităţii adulţilor prin bolile infecţioase şi ale aparatului respirator.

Şi, în final, pentru prima dată, din anul 1965 a survenit o contribuţie negativă de la creşterea

mortalităţii infantile. După cum se pare, pentru Republica Moldova, creşterea mortalităţii

populaţiei adulte în anii 1991-1995 mai mult este legată de inadaptarea populației adulte la noile

condiţii socioeconomice, aprofundate de conflictul militar în Transnistria, şi mai puţin de

influenţa factorului alcoolic, ce a avut un rol decisiv asupra mortalităţii bărbaţilor tineri îndată

după anularea măsurilor antialcoolice în anul 1987.

În anii 1995-1998, în Moldova, precum şi în alte ţări europene din fosta URSS, s-a observat

o creștere rapidă a duratei de viaţă La bărbaţi a fost depistată o asemănare mai mare a structurii

de scădere a mortalităţii în această perioadă cu structura creşterii ei în anii 1991-1995 pe cauze

de deces şi pe vârste. Creșterea duratei de viaţă este legată de adaptarea populaţiei la noile

condiţii create, şi nu de ameliorarea reală a situaţiei. Următoarea stagnare a indicatorilor de

mortalitate la bărbaţi în anii 1998-2005 confirmă faptul că o cotitură radicală în dinamica

negativă a mortalităţii bărbaţilor adulţi în republică în a doua jumătate a anilor ‘90 n-a avut loc.

Unicul moment pozitiv în situaţia mortalităţii bărbaţilor maturi l-a constituit diminuarea

influenţei cauzelor externe de deces în grupele de vârstă până la 40 de ani.

209

În total, în anii 1998-2010, creşterea duratei de viaţă a constituit 1,3 ani la bărbaţi şi 2,2 ani

la femei. Totuşi, creşterea cea mai mare a indicatorului a fost fixată în perioada 2006-2008, dar

din anul 2009 la femei ritmurile de creştere s-au încetinit simţitor, iar la bărbaţi mortalitatea din

nou a început să se mărească. Cel mai mare aport la acest avânt l-au adus bolile organelor

sistemului circulator la ambele sexe la vârstele avansate şi cauzele externe la bărbaţii de până la

40 de ani.

Concluzii

Actuala rămânere în urmă a Republicii Moldova, după nivelul duratei de viaţă, faţă de

ţările dezvoltate este un rezultat al creşterii îndelungate a mortalităţii populaţiei adulte, care a

început la mijlocul anilor ‘60 ai secolului precedent şi s-a produs pe fundalul unei scăderi relativ

stabile a mortalității infantile și la copii. Clasele de bază ale cauzelor de deces, care au influenţat

cel mai mult asupra dinamicii duratei de viaţă în Republica Moldova, le constituie bolile

aparatului circulator, aparatului digestiv şi cauzele violente de deces (la bărbaţi). O trăsătură

deosebită a mortalităţii populaţiei Republicii Moldova este nivelul extrem de înalt al acesteia din

cauza bolilor aparatului digestiv (ciroza hepatică). Aceleaşi grupe pe cauze de deces reprezintă

resursele de bază pentru creşterea viitoare a duratei de viaţă a populaţiei republicii. Creşterea

lentă a speranţei de viaţă la naştere, începând cu anul 1998, provine din reculul mortalităţii

provocate de un şir de cauze violente de deces la tinerii bărbaţi adulți şi bolile inimii la

persoanele vârstnice, îndeosebi la femei. Totodată, tendinţele mortalităţii la vârsta adultă

mijlocie şi cea târzie, îndeosebi la populaţia masculină, rămân defavorabile pentru toate clasele

principale ale cauzelor de deces, inclusiv bolile infecţioase (tuberculoza), ceea ce nu permite

deocomdată să vorbim despre o îmbunătăţire durabilă a situaţiei în domeniul sănătăţii populaţiei

Republicii Moldova.

Bibliografie

1. Meslé F., Vallin J. Reconstructing long-term series of causes of death. Historical methods.

1996, 29(2), 72-87.

2. Penina O., Meslé F., Vallin J. Comment corriger la sous-estimation de la mortalité infantile

moldave?. Population-F. 2010, 65(3), 563-580.

3. Tintiuc D. et al. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007, 895 p.

4. АНДРЕЕВ Е.М. Метод компонент в анализе продолжительности жизни. În: Вестник

статистики. 1982, nr. 9, p. 42-48.

5. Пенина О., Меле Ф., Валлен Ж. Причины смерти и продолжительность жизни в

Молдове. Demoscope weekly. 2011, nr. 455-456.

(http://demoscope.ru/weekly/2011/0455/tema01.php).

DIAGNOSTICUL DE CANCER ŞI REACŢIILE PSIHOLOGICE A PACIENŢILOR

Tudor Grejdeanu, Leonid Margine, Pavel Gâscă

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”,

Centrul de Sănătate Publică „Ocniţa”

Summary

The psychological reactions of the patient’s diagnostician with cancer In this article are described some psychological reactions of the patients diagnostician

with cancer.

The psychological reactions depend on the way they evaluate the disease and et

importance, the significance and the consequences they have on life, also your awn readdress to

face the diseases.

210

Rezumat

În această lucrare se descrie factorii de influenţă: sociali, medicali, economici la starea de

sănătate a populaţiei vârstnice. În continuare se descrie aspectele demografice şi prejudiciile

statului în rezultatul creşterii populaţiei vârstnice. Acest proces are consecinţe şi asupra structurii

morbidităţii şi mortalităţii populaţiei, componenţei familiilor, condiţiilor de viaţă. Creşterea

rapidă a numărului populaţiei vârstnice va necesita reglamentări economice şi sociale de

perspectivă în majoritatea ţărilor, inclusiv şi în Republica Moldova.

Actualitatea

Pacienţii pot avea diferite reacţii faţă de boala cu care se confruntă. Aceste reacţii depind

foarte mult de felul în care ei evaluează boala şi importanţa ei, de semnificaţia şi consecinţele pe

care le poate avea asupra vieţii lor, precum şi de evaluarea resurselor proprii necesare pentru a

face faţă bolii. Orice persoană, în momentul confruntării cu boala reacţionează într-o manieră

diferită, dată fiind unicitatea persoanei. Bolile cronice, invalidante, de lungă durată modifică

atitudinea faţă de boală a pacientului în funcţie de particularităţile psihice premorbide şi de

structura de bază a personalităţii.

S-a demonstrat faptul că tulburările emoţionale sunt mult mai intense la pacienţi

comparativ cu membrii familiei care sunt mai stabili emoţional şi au un nivel relativ mai scăzut

al perceperii distresului în ciuda ostilităţii şi a dispoziţiei anxioase prezente.

În ultimul timp s-a constatat că şi în ţara noastră un număr semnificativ de medici preferă

să comunice pacientului diagnosticul, precum şi posibilităţile terapeutice existente.

În cazul pacienţilor la care comunicarea diagnosticului se impune, aceştia vor experienţa

o stare de „şoc psihologic”, „Criză”, care va fi depăşită de majoritatea pacienţilor. Durata

acesteia poate varia de la câteva zile până la cel mult 1 lună, putându-se prelungi la pacienţii care

nu au reuşit să-şi mobilizeze în mod eficient resursele de coping cu această situaţie. Labilitatea

afectivă, pesimismul, neîncrederea în forţele proprii pot declanşa reacţii neaşteptate de puternice,

uneori chiar de intensitate psihotică, sinuciderea fiind o posibilă finalizare a disperării.

Principalii indicatori ai unei adaptări eficiente includ: menţinerea unei implicări active în

viaţa de zi cu zi, minimalizarea perturbărilor în relaţiile sociale, normalizarea răspunsului

emoţional la boală, ameliorarea sau chiar dispariţia sentimentelor de neajutorare, lipsa de

speranţă şi vinovăţie.

În ultimii ani, comunicare şi oferirea de informaţii contribuie la reducerea incertitudinii şi

la ameliorarea tulburărilor afective datorate diagnosticului de cancer. Este recunoscut faptul că

pacienţii diferă în ceea ce priveşte cantitatea de informaţii pe care o pot procesa, şi că aceasta

variază în funcţie de nivelul educativ, dar şi de evoluţia bolii.

Cercetările efectuate asupra modului în care pacienţii reacţionează la diagnosticul de

cancer, cum acceptă şi se resemnează sau refuză ideea şi lupta împotriva bolii, au permis

sistematizarea unor stadii ale reacţiilor emoţionale. S-a demonstrat că nivelul intelectual,

educaţia, mentalitatea şi credinţa religioasă au un rol însemnat în formarea unei conduite

psihologice faţă de boală.

Studiile realizate până în prezent au arătat că o parte a pacienţilor cu cancer nu suferă de

tulburări emoţionale care să fie atât de intense încât să satisfacă criteriile psihiatrice. Acest lucru

nu înseamnă că distresul nesimţit de aceşti pacienţi nu este semnificativ din punct de vedere

clinic. Mulţi pacienţi afirmă că nu reuşesc niciodată să elimine acest distres, că este ca un coşmar

din care au impresia că nu se mai pot trezi, un rol important jucându-l în acest moment

intervenţia psihologului.

Leventhal şi colab. prezentând atât argumente teoretice cât şi experimentale, arată că

pentru înţelegerea factorilor care ameninţă sănătatea şi boala, oamenii utilizează teorii implicate

ale bolii sau schime cognitive ale bolii care au următoarele implicaţii:

convingerile despre sănătate ale pacienţilor sunt structurate;

teoriile implicate se referă în primul rând la simptoamele percepute subiectiv şi la

atribuţiile referitoare la cauzele simptoamelor, iar aceste atribuţii sunt derivate atât

211

din experienţa anterioară de boală, cât şi din informaţiile prezentate în mediul social

al pacienţilor;

schemele bolii operează în acelaşi mod ca alte structuri reprezentaţionale;

studiul reprezentării bolii joacă un rol specific în desfăşurarea comportamentelor

legate de starea de sănătate şi boală: teoriile implicite, copingul, adresabilitatea la

serviciile medicale, complianţa la tratament şi evaluarea efectelor tratamentului.

Pe baza acestor constatări, Leventhal şi colab. au propus ulterior un model mai complet,

modelul autoreglării răspunsului la boală, care este pe de o parte un model al luării deciziilor,

dar pe de altă parte şi un model al schemelor cognitive. Acest model consideră comportamentul

individului ca depinzând de reprezentarea cognitivă pe care acesta o are despre starea de

sănătate curentă, boala, despre mecanismele de coping şi modalităţile de adaptare la boală.

Rezultatele copingului sunt apoi evaluate, iar această evaluare secundară este utilizată

pentru reestimarea interpretării bolii şi pentru planificarea modalităţilor viitoare de coping.

Pacienţii depresivi îşi vor concentra în special asupra situaţiei traumatice (diagnosticul

de cancer şi boala ca atare), în timp ce cei anxioşi vor fi preocupaţi mai ales de posibile pericole

şi complicaţii care ar putea apărea.

Un alt studiu arată că sentimentul controlului personal asupra bolii reprezintă singurul

factor psiho-social care prezice adaptarea la pacienţii cu cancer, rezultat obţinut în urma

evaluărilor făcute la 6 luni după diagnostic. Perceperea unei incapacităţi privind câştigarea

controlului asupra bolii în general determină apariţia unor sentimente de neajutorare, depresie,

anxietate, lipsa de speranţă, sentimente şi stări care vor fi însoţite la nivel cognitiv de prezenţa

unor gânduri automate negative.

Există tendinţa de a considera propriile gânduri ca fiind reflectarea relaţii. În stările

depresive sau atunci când subiectul se confruntă cu anumite situaţii ambigue, despre care deţine

prea puţine informaţii, apar anumite distorsiuni cognitive. Acestea influenţează felul în care este

percepută şi interpretată realitatea, ca urmare a prezenţei unor gânduri automate, pe care

subiectul nu le conştientizează şi deci nu le poate controla. Gândurile negative automate se

caracterizează prin faptul că de cele mai multe ori ele apar într-o formă simplă, sunt scurte,

aproape întotdeauna sunt crezute de către persoana în cauză, apar în mod spontan fiind foarte

greu de controlat şi adesea au un caracter catastrofic.

Din aceste gânduri automate enumerăm:

suprageneralizarea – constă în afirmaţii de genul „trebuie, întotdeauna, niciodată” (ex.

„trebuie să fac faţă cu orice preş bolii”) şi din etichetări (ex. „sunt incapabil să lupt cu

boala”);

gândirea de tipul „totul sau nimic” – încadrarea în categorii extreme (ex. „dacă în urma

tratamentului nu mă voi simţi bine, atunci nu mai are nici un rost să mai încerc şi alte

metode de tratament”);

extragerea unor concluzii în absenţa unor date obiective – este destul de frecvent

întâlnită în special printre pacienţii care deţin prea puţine informaţii despre boală şi

posibilităţile de tratament, aceştia având tendinţa de a extrage concluzii doar pe baza

anumitor simptoame sau interpretări pe care le dau acestora (ex. pacienţii percep efectele

adverse apărute în urma chimioterapiei sau radioterapiei ca fiind evidenţe clare ale unei

evoluţii nefavorabile);

tendinţa spre interpretări catastrofice – prezenţa unor expectaţii negative, că ceva rău se

va întâmpla, că lucrurile nu vor decurge aşa cum trebuie; tendinţa de a exagera senzaţiile

corporale percepute şi de a le interpreta ca fiind semnul unei recidive, a unor complicaţii

sau evoluţii nefavorabile a bolii, determinând stări de anxietate şi depresie.

descalificarea pozitivului – tendinţa de a-şi concentra atenţia în special asupra aspectelor

negative ale bolii, cu minimalizarea pozitivului. Aceşti pacienţi sunt atenţi la toate

simptoamele şi semnele nou apărute fără a lua în consideraţie şi pe cele care s-au

ameliorat sau chiar au dispărut.

212

„citirea gândurilor” – se întâlneşte adesea la pacienţii cărora nu li se oferă suficiente

informaţii despre boala sau chiar despre diagnostic şi care au tendinţa de a interpreta

această „tăcere a personalului medical” ca un semn că ceva nu este în regulă.

blamarea – găsirea unei cauze a bolii. De multe ori pacienţii fie se învinovăţesc,

considerând că nu au avut suficientă grijă de ei, că nu s-au prezentat în timp util la medic,

fie vina este aruncată asupra divinităţii, boala fiind considerată o pedeapsă.

afirmaţii de genul „trebuie” – prezenţa unor aşteptări fixe, rigide, fără a avea o bază

reală şi care cauzează distres atunci când nu sunt îndeplinite.

Persoanele la care îngrijorarea tinde să se cronicizeze, pierd aspectul funcţional al

acesteia (de rezolvare a unei situaţii pentru a preveni consecinţele negative), şi ca urmare ele vor

deveni mai vulnerabile, iar în conţinutul gândirii îşi vor face apariţia cogniţiile catastrofice şi

cele de supraevaluare a aspectelor negative.

Cercetările au arătat că procesarea defectuoasă a informaţiilor poate determina apariţia

stărilor de anxietate şi depresie.

Concluzie Informarea corectă a populaţiei privind importanţa stilului de viaţă sanogen, a

recunoaşterii simptoamelor specifice bolii şi importanţa prezentării timpurii la medic prezintă o

necesitate stringentă. Oferirea informaţiilor necesare are efecte benefice atât în prevenţia, cât şi

în adaptarea psihologică la diagnosticul de cancer, ceea ce impune realizarea unor programe în

această direcţie. Suportul psihologic, modificarea credinţelor iraţionale care determină reacţii şi

comportamente dezadaptive, pot ajuta pacienţii să-şi privească boala dintr-o altă perspectivă,

mai pozitivă şi mai optimistă. În această etapă este imperios necesară ameliorarea educaţiei

Bibliografie

1. Boider L., De Nor, A.K. (1997): „Psychological distress and intrusive thoughts in cancer

patients”, J.Nerv. Ment. Dis; 185:346- 348.

2. Dowse, G.(2000): Psychological adjustment to cancer. The comparative effectiveness of

interpersonal psychotherapy and cognitive – behavioral therapy. [Medline].

3. Spiegel, D. (2002): “Effects of psychotherapy on cancer survival”, Nature Reviews cancer, 2

(5): 383-389.

4. Mager, W.M., Andrykowski, M.A. (2002): “Communication: patients perceptions and

psychological adjustment”, Psychooncology, 11(1) : 35-46.

EXPERIENŢA NAŢIONALĂ ÎN ELABORAREA PROPUNERILOR DE POLITICI

PUBLICE

Constantin Eţco, Galina Buta

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

National experience in public policy proposals elaboration

This work is a review of public policies elaboration activites in the Republic of Moldova,

especially in health care, taking into account the theoretical basis of public policies. Actuality of

this study appears in the context of European integration vector of the country.

Particular attention is given to evaluation as a critical and proactive perspective of policy impact

interpretation.

The evaluation of public policy being a process of analysis of the public policy activities

progress, of medium and long term outcomes and types of impact, in terms of objectives and

considering strategic planning and budgetary process is defined in this paper.

213

Various classifications of evaluation are presented depending on the time of evaluation,

content of evaluation, way of using the results of evaluation, types of evaluators and the

involvement degree of stakeholders in the process of public policies evaluation.

Rezumat

Această lucrare prezintă o recapitulare a activității de elaborare a politicilor publice în

Republică Moldova, ținându - se seama de bazele teoretice ale politicilor publice. Actualitatea

studiului reiese din contextul vectorului integrării europene.

O atenţie deosebită este acordată evaluării ca perspectivă critică şi proactivă de interpretare

a impactului politicilor publice.

În lucrare este definita evaluarea politicilor publice ca fiind procesul de derulare a

activităţilor politicilor publice, a rezultatelor şi a tipurilor de impact pe termen mediu şi lung, din

perspectiva obiectivelor şi planificării bugetare.

Actualitatea

Dezvoltarea cunoștinţelor și capacităţilor de elaborare a unei propuneri de politică publică

pentru editare într-o altă limbă de cât cea maternă, necesită nu doar cunoștinţe bune ale limbii

propriu-zise, dar și devenirea unui membru al comunităţii de politici publice pentru care

documentul în cauză este scris.Membrii comunităţii de politici publice sunt consilieri, cercetători

cât și analiști de politici publice, care înţeleg cu ușurinţă abordările, scopurile, convenţiile,

limbajul şi instrumentele utilizate de această comunitate [4, 5, 8, 9, 10].

Nivelul de dezvoltare al unei societăți este strâns legat de angajamentul membrilor săi ca

orice individ să beneficieze de condiţii elementare pentru dezvoltare și de supraviețuire.

Transpunerea în practică a acestor angajamente cu privire la bunăstarea membrilor societății se

realizează prin intermediul politicilor publice [1, 4, 9, 10].

Republica Moldova (RM), în tendinţa sa de integrare ca membru cu drepturi depline în

Uniunea Europeană, explorează diverse oportunităţi menite să favorizeze procesul de elaborare a

politicilor publice, bazate pe evidenţă, monitorizare şi evaluare a impactului. Pentru a

maximaliza impactul politicilor implementate în diverse domenii, inclusiv în domeniul sănătăţii,

şi pentru a valorifica şi extinde politicile care funcţionează şi cele nefuncţionale, este necesară

evaluarea şi raportarea bazată pe evidenţă.

Republica Moldova în ultimul deceniu a beneficiat de experienţa internaţională în crearea

abilităţilor de elaborare a politicilor publice şi evaluare a impactului documentelor de politici.

Exemple pot servi: suportul metodologic din partea experţilor în elaborarea Planurilor de

Dezvoltare Instituţionale pentru a. 2009-2011 cu analiza funcțională detaliată a fiecărei

Autorități Publice Centrale (APC), elaborarea şi aprobarea Programelor de Dezvoltare Strategică

ale APC pentru perioada 2012-2014, elaborarea Cadrului de Cheluieli pe Termen Mediu,

începând din a. 2008, elaborarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare pentru a. 2009-2011;

Strategia Naţională - Moldova 2020, Strategia de Dezvoltare a Sistemului de Sănătate a. 2008 -

2017, Politica Naţională de Sănătate a. 2007 – 2021, etc. Totodată, s-a justificat importanţa

monitorizării şi evaluării documentelor strategice de politici publice. Au fost instruite în acest

domeniu un grup semnificativ de funcţionari publici.

Materiale şi metode

A fost analizată practica naţională în domeniul elaborării politicilor publice. În acest sens,

a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii de specialitate [2, 7, 11] în care

se tratează această temă, precum și analiza retrospectivă a politicilor publice elaborate.

Luând în consideraţie faptul că acumularea cunoștinţelor și capacităţilor este un proces

activ de dezvoltare de tip „învăţăm din practică”, prin această lucrare oferim o introducere de

bază; o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează lucrul de elaborarea a politicilor

214

publice; s-a pus accent asupra ideilor cheie, idealurilor, valorilor și contextului care redau

aspectul și forma documentului de politică publică.

Rezultate şi discuţii

În Republica Moldova, după obținerea independenței, a început un anevoios proces de

modernizare. A existat o mare disponibilitate de a pune sub semnul întrebării eficiența și

eficacitatea serviciilor publice. Existau prea multe exemple de politici strategice

necorespunzătoare, lipsite de previziune, cu scopuri şi obiective nedefinite, care nu erau supuse

monitorizării, evaluării, analizei şi modificărilor periodice. Însăși definirea problemelor sociale şi

politice s-a dovedit a fi o sarcină extrem de dificilă în condițiile schimbărilor continue şi

asigurării insuficiente cu personal calificat.

Actualmente, în Republica Moldova, cadrul legal în domeniul elaborării politicilor publice

este prezentat prin:

Legea nr.780 - XIII din 27.12.2001 privind actele legislative, care stipulează: categoriile de acte

legislative; iniţierea şi elaborarea actelor legislative; fundamentarea, avizarea, consultarea

publică şi expertiza; structura şi conţinutul actului legislativ; interpretarea actelor legislative.

Legea nr. 317-XV din 18 iulie 2003 privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi

ale administraţiei publice centrale şi locale, prevăzută cu următoarele capitole: dispoziţii

generale; ierarhia, corelaţia şi clasificarea actelor normative; interpretarea oficiala a actului

normativ; aplicarea actului normativ în timp, spaţiu şi asupra unui cerc de persoane;

sistematizarea şi evidenţa actelor normative; reguli de iniţiere, elaborare, avizare şi consultare

publică; Structura şi conţinutul actului normativ.

Hotărârea Guvernului nr. 33 din 11.01.2007 cu privire la regulile de elaborare şi cerinţele

unificate faţă de documentele de politici, cu capitolele: Reguli de elaborare şi cerinţe unificate

faţă de documentele de politici; Reguli de organizare a procesului de elaborare a documentelor

de politici și Aprobarea şi monitorizarea executării documentelor de politici.

Ghidul metodologic cu privire la procesul decizional, Cancelaria de Stat, 2009, cu următorul

cuprins: Tipurile documentelor de politici publice; Etapele planificării politicilor publice;

Elaborarea, avizarea şi aprobarea politicilor publice; Implementarea, monitorizarea şi evaluarea

politicilor publice.

Ghidul metodologic pentru analiza ex - ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi

tehnici. Cancelaria de Stat, 4 volume, Guvernul RM, 2010-2012.

Etape în elaborarea politicilor publice naționale. În plan istoric, inițial elaborarea politicilor

publice, era un proces haotic, caracterizat de profesionalismul instituției autor. Cel mai frecvent,

documentele de politici erau elaborate în birou, prin preluarea formatului utilizat în țările vecine

(România și Polonia) sau cu asistența tehnică a partenerilor de dezvoltare (experți străini care

veneau cu experiența propriilor țări). Consultarea documentelor cu părține interesate era la

discreția autorilor – în unele cazuri nu se efectua.

Primul document de politici publice național a fost elaborat în anul 2004: Strategia de

Combatere şi Eradicare a Sărăciei (SCERS). A avut o implementare parțială, deoarece

obiectivele erau foarte ambiţioase, nu derivau din problemele existente, lipsea analiza

impactului.

Analiza funcțională a Autorităților Publice Centrale (a. 2005-2006) a depistat capacităţi

neuniforme în elaborarea documentelor de politici, lipsea coordonarea între instituţiile publice,

transparenţa, regulile şi procedurile de evaluare a documentelor de politici, etc. În acea perioadă

nu existau Direcțiile de Analiză, Monitorizare și Evaluare a Politicilor (DAMEP) în ministere.

Fundamentare insuficientă a politicilor publice, abordare tradiţionalistă a procesului de

elaborare a politicilor publice (ajustează dar nu rezolvă), coordonarea şi corelarea insuficientă a

politicilor publice cu bugetul, coordonarea insuficientă între nivelul central şi cel local în

construcţia politicilor publice, precum și capacitatea redusă de formulare a politicilor publice au

fost premisele care au impus reformarea metodologiei de elaborare a politicilor publice, care și-a

propus drept scop îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor

215

publice la nivelul Administraţiei Publice Centrale.Ca reacție la provocări, au fost elaborate mai

multe tipuri de documente de politici publice, care au precedat o etapă foarte importantă de

evaluare şi analiză a situaţiei:

Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) – pentru stabilirea legăturii dintre politici şi

buget (îcepând cu a. 2008);

Programe de Dezvoltare Iinstituţionale pentru toate APC (din a. 2009);

Planuri de Dezvoltare Strategică ale tuturor APC (din a. 2011);

Strategia Naţională de Dezvoltare (a. 2009-2011);

Strategia de Reformă a Autorităților Publice Centrale (APC) etc.

S-au aprobat cerințe unificate pentru documentele de politici [3, 4].

În procesul activităţii funcţionarilor publici, implicaţi în elaborarea şi avizarea documentelor de

politici s-a constatat că Hotărârea Guvernului nr. 33 din 11.01.2007 posedă un șir de

deficienţe, și anume:

- pe lângă procesul de elaborare a documentelor de politici abordează şi etapele ulterioare;

- nu este clară legătura, ierarhia şi diferenţa dintre cele patru tipuri de documente de politici;

- nu este descris procesul de coordonare a politicilor la etapa elaborării (consultarea pe orizontală

şi verticală);

- nu este descris mecanismul de soluţionare a disputelor în procesul de elaborare a documentelor

de politici;

- nu este stabilită legătura dintre documentele de politici şi actele normative, ambele având drept

scop implementarea politicilor publice;

Pentru obținerea politicilor publice mai calitative au fost întreprinși următorii pași:

• s-au creat comisii de revizuire a documentelor de politici;

• s-a efectuat revizuirea documentelor de politici existente (paşaportizarea);

• s-a instituit Direcţia Politici, Planificare Strategică şi Asistenţă Externă a Cancelariei de

Stat, implicată în analiza ex-ante.

• s-au creat Direcţii de Analiză, Monitorizare şi Evaluare de Politici în cadrul ministerelor

(DAMEP din a. 2006);

• funcţionează Comitetul interministerial pentru planificare strategică;

• a fost aprobată legea privind transparenţa în procesul decizional;

• s-au instituit şi funcţionează Consiliul naţional pentru participare.

Un pas crucial poate fi considerat elaborarea și implementarea Ghidului privind procesul

decizional şi Ghidulului metodologic pentru analiza ex – ante a impactului politicilor publice, cu

scop de a îmbunătăţi structura şi conţinutul politicilor publice, fortificarea legăturii dintre politici

şi buget, perfecţionarea sistemului de monitorizare şi evaluare a politicilor. Aceste manuale

suplimentează deficienţele Hotărârii Guvernului nr. 33 cu privire la cerinţele unificate pentru

documentele de politici. Inovația acesor ghiduri constă în faptul că descriu atât activitatea de

planificare precum şi întreg ciclul politicilor publice, prezintă toate etapele procesului de

elaborare a politicilor publice, face delimitare clară între documentele de politici.

Ghidul metodologic pentru evaluarea ex ante a impactului politicilor publice. Instrumente

și tehnici, 4 volume (Guvernul RM, 2010-2012), vine cu noi metodologii de evaluare. Astfel,

devenind un instrument complet în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţilor de monitorizare şi

evaluare a documentelor de politici publice. El conţine atât o parte teoretică de bază cât şi o

analiză diagnostică a situaţiei privind activităţile de monitorizare şi evaluare la nivelulul

Administraţiei Publice Centrale din Republica Moldova cu 24 de propuneri de politici publice.

Introducerea normelor metodologice pentru analiza impactului politicilor publice, au fost

pilotate în trei etape:

I. La începutul a. 2010 Cancelaria de Stat a efectuat pilotarea analizei ex-ante în cinici ministere

de ramură: Ministerul Economiei, Ministerul Justišiei, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale

şi Familiei, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educației. Ca rezultat au fost elaborate cinci

propuneri de politici publice [www.particip.gov.md].

II. Începând cu 1 martie 2011 normele metodologice au fost obligatorii pentru toate ministerele.

216

III. Începînd cu 1 martie 2012 numărul de politici publice analizate s-a extins şi au fost aprobate

de Cancelaria de Stat politicile publice propuse de către ministere şi alte Autorităţi publice

Centrale.

Instruirea funcţionarilor publici, din cele 16 ministere, în aplicarea analizei ex-ante este una din

condițiile indispensabile obținerii capacităților unificate în APC în materie de elaborare a

propunerilor de politici publice,evaluare a impactului și a cost-eficienței lor. Validarea

propunerilor de politici publice ce efectuează de către reprezentanţii Cancelariei de Stat şi a

Cabinetului de miniștri.

În cadrul pilotării și extinderii analizei ex-ante în Republica Moldova în a. 2010 - 2011 au

fost elaborate 24 de propuneri de politici piblice (tab. 1).

Tabelul 1

Politicile piblice naționale elaborate în anii 2010-2011 de Autoritățile Publice Centrale ale

Republicii Moldova , cu aplicarea metodologiei ex-ante

Ministerul

Economiei

Parcurile industriale

Promovarea consumului eficient de energie electrică în gospodăriile casnice

Optimizarea procedurii de autorizare a desfăşurării activităţilor de comerţ în

baza principiului „Ghişeul Unic”

Ministerul

Educației

Ajustarea metodologiei de stabilire a taxei de cazare în căminele instituţiilor

de stat de învăţământ secundar profesional, mediu de specialitate, superior şi

din domeniul ştiinţei şi inovării, reieşind din cheluielile fective, preţurile şi

tarifele curente

Învăţămîntul secundar profesional - competenţe adoptate pentru piaţa muncii

Computerizarea instituţiilor de învăţământ secundar general

Eficientizarea mecanismului de interacţiune dintre migranţi/diasporă şi

autorităţile statului

Dezvoltarea capacităţilor manageriale ale universităţilor prin extinderea

autonomiei universitare

Ministerul

Sănătății

Reducerea preţului cu amănuntul pentru 10 denumiri de medicamente

esenţiale

Îmbunătăţirea măsurilor de prevenire şi depistare precoce a cancerului mamar

şi de col uterin în RM.

Eficientizarea mecanismului de achiziţii publice a medicamentelor în sistemul

de sănătate

Ministerul

Justiţiei

Ajustarea transparenţei actului de justiţie

Reducerea amînărilor şi tergiversărilor examinării cauzelor judiciare prin

îmbunătăţirea administrării judecătoreşti

Administrarea penitenciarelor în serviciul drepturilor omului în detenţie

Ministerul

Muncii,

Protecţiei

Sociale şi

Familiei

Delimitarea mecanismului optimal de indexare a prestaţiilor de asigurări

sociale

Serviciul social de îngrijire la domiciliu (asistent personal) pentru persoanele

cu disabilitate severă (imobilizate la pat), care necesită îngrijire continuă

Ministerul

Tehnologiei

informaţiei şi

Comunicaţiilor

Eficientizarea stimulentelor economice pentru dezvoltarea sectorului

tehnologiei informaţiei

Ministerul

Afacerilor

Interne

Modernizarea mecanismului de investigare a cazurilor de încălcare a

drepturilor omului de către angajaţii subdiviziunilor Ministerului Afacerilor

Interne

Ministerul

Culturii

Eficientizarea instituţiilor teatral – concentrice din RM

217

Ministerul

Mediului

Elaborarea mecanismului de gestionare durabilă a deşeurilor solide în mediul

rural

Ministerul

Apărării

Profesionalizarea armatei naţionale a RM

Ministerul

Tineretului şi

Sportului

Consolidarea capacităţilor centrelor de resurse pentru tineri

Ministerul

Transportului

şi

Infrastructurii

Drumurilor

Consumul energetic ineficient al materialului rulant de tracţiune în sistemul

căilor ferate din RM

Cancelaria de

Stat

Întroducerea unui sistem efectiv şi eficient de circulaţie a documentelor în

Guvern

Evaluarea ca perspectivă critică şi proactivă de interpretare a impactului politicilor Într-o formă foarte simplistă, putem defini evaluarea politicilor publice ca fiind procesul de

analiză a modului de derulare a activităţilor de politici publice, a rezultatelor şi a tipurilor de

impact pe termen mediu şi lung ale unei anumite politici publice, din perspectiva obiectivelor

urmărite şi având în vedere procesul de planificare strategică şi programare bugetară [1, 4, 5, 6,

11,12].

În literatura de specialitate, au fost realizate diferite clasificări ale tipurilor de evaluare, în

funcţie de mai mulţi factori cum ar fi: momentul realizării evaluării, conţinutul evaluării, modul

utilizării rezultatelor evaluării, tipuri de evaluatori sau gradul de implicare a factorilor interesaţi

în procesul evaluării politicilor publice.

În funcţie de realizarea în timp, vorbim de evaluare ex-ante, adică înaintea

implementării politicii publice. Aceasta este un fel de prognoză a modului în care va putea fi

derulată o politică, constând în studii de fezabilitate sau diagnoză iniţială [3, 4, 8, 9, 10].

Evaluarea continuă, care se desfăşoară de-a lungul perioadei de implementare a politicii

publice, se bazează în principal pe datele culese în timpul monitorizării, fiind vitală pentru

corecţia şi revizuirea în timp real al planului de acţiune şi a activităţilor necesare implementării

cu succes a politicii [3, 4, 8, 9, 10].

Evaluarea ex-post se realizează după finalizarea implementării, cu scopul de a furniza informaţii

despre eficacitatea şi eficienţa politicii implementate. În mod ideal evaluarea ex-post ar trebui

realizată cel puţin la câteva luni sau după un an de la finalizarea implementării politicii, pentru a

estima realist impactul structural şi durabilitatea în timp a efectelor politicii publice [3, 4, 8, 9,

10].

În funcţie de conţinutul evaluării vorbim de evaluarea de proces, formativă, centrată pe

modul de administrare şi implementare a politicii, cu scopul de a îmbunătăţii calitatea politicii şi

evaluarea de impact, sumativă, care are ca scop estimarea rezultatelor şi a impactului politicii

publice [3, 4, 8, 9, 10].

În funcţie de evaluatori: care pot fi experţi din afara echipei de implementare, evaluare

externă, sau experţi din cadrul structurilor iniţiatoare şi responsabile de implementarea politicii,

evaluare internă. O serie de dezbateri s-au ridicat în jurul avantajelor şi dezavantajelor evaluării

externe sau interne, însă, în ambele cazuri, există riscul unei pseudo-evaluări sau al unui abuz

evaluativ. Analizând modalităţile alternative în care poate fi abordată evaluarea, Stufflebeam şi

Webster (1981) au adus [3, 4, 8, 9, 10]. ca exemple ale pseudo-evaluării, evaluările comandate

de factorii politici, care au interesul de a prezenta o anumită imagine asupra politicilor

promovate de ei, astfel încât să îşi menţină sfera de influenţă sau să apere anumite interese

ideologice sau politice.

Dacă facem o analiză a procesului de evaluare a politicilor publice în cadrul Ministerului

Sănătății, precum şi în alte ministere, putem observa că aceasta are anumite caracteristici

218

specifice. Evaluarea este mai mult formativă, centrată pe activităţi, termene şi în general asupra

modului de implementare sau administrare al politicii publice. Evaluarea este, de cele mai multe

ori, non-participativă (în sensul că beneficiarii nu participă la evaluare), iar utilizarea rezultatelor

evaluărilor în procesul decizional este limitată, evaluarea nu este centrată pe utilizatori, ci mai

mult un exerciţiu administrativ.

În mod frecvent, stabilirea indicatorilor de performanţă nu se realizează corespunzător de

către iniţiatorii de politici publice şi adesea nu sunt selectaţi indicatorii cei mai relevanţi, în

concordanţă cu obiectivele şi rezultatele urmărite. Mai mult se pune un accent deosebit pe

indicatorii cantitativi şi mai puţin pe indicatorii calitativi, care în anumite situaţii ar fi mult mai

relevanţi. De asemenea, s-au constatat dificultăţi în culegerea informaţiilor privind evoluţia

indicatorilor stabiliţi, validitatea datelor furnizate de unele surse de informaiţii şi în general

carenţe în alcătuirea unei baze de date accesibile tuturor factorilor interesaţi din APC care

iniţiază politici publice.

Se observă o orientare predilectă către utilizarea actelor normative şi lipsa de flexibilitate în

aplicarea unor regulamente, care de multe ori sporesc gradul de birocratizare al instituţiei,

complică desfăşurarea activităţilor. Angajaţii APC, inclusiv ministerele sunt obişnuiţi să facă

apel la actele normative în detrimentul unei abordări bazate pe documente de politici publice.

Pentru a depăşi dificultăţile conceptuale semnalate, trebuie în primul rând să facem o

delimitare a terminilor utilizaţi. Monitorizarea şi evaluarea sunt procese interdependente şi

corelate [3, 4, 8, 9, 10]. De asemenea, ele depind într-o foarte mare măsură de etapele anterioare

ale elaborării politicii publice, respectiv formularea problemei, stabilirea obiectivelor, alegerea

variantei optime de soluţionare şi stabilire a indicatorilor de performanţă.

Monitorizarea poate fi definită ca fiind o etapă a procesului politicilor publice, care

cuprinde culegerea de informaţii cu privire la modalitatea în care au fost obţinute rezultatele

(output) implementării activităţilor de politici publice. Monitorizarea se desfăşoară periodic

(lunar, trimestrial sau semestrial) şi constă în culegerea şi analiza informaţiilor cu scopul de a

defini nivelul de performanţă în raport cu standardele stabilite, de a îmbunătăţi implementarea

politicii publice şi de a fundamenta deciziile luate de către cei abilitaţi. Monitorizarea urmăreşte

mai ales identificarea la timp a erorilor de implementare sau a unor efecte neprevăzute ale

politicii publice, ceea ce poate conduce la o ajustare a politicii. Asigură transparenţa în luarea

deciziei, iar rezultatele monitorizării constituie un punct de plecare pentru procesul de evaluare

[3, 4, 8, 9, 10].

Evaluarea reprezintă o analiză sistematică a operaţiunilor şi beneficiilor unei politici, prin

comparaţie cu standardele explicite ori implicite. Scopul evaluării este de a determina măsura în

care obiectivele politicii publice au fost atinse şi cât de economic şi eficient s-a realizat acest

lucru. Evaluarea politicilor publice porneşte de la sistematizarea informaţiilor relevante colectate

în urma activităţilor de monitorizare şi care sunt cuprinse în rapoartele de monitorizare. De aceea

rigurozitatea colectării datelor şi corectitudinea acestora sunt extrem de importante pentru o

evaluare corespunzătoare [3, 4, 8, 9, 10].

Centrarea pe utilizator presupune faptul că pornim de la întrebări cum ar fi:”Cine are

nevoie de evaluare şi în ce scop?”, „Care sunt nevoile factorului de decizie şi cum va putea

utiliza acesta rezultatele evaluării?” Pentru ca rezultatele evaluării să fie utilizate în mod efectiv

în procesul de luare a deciziilor, trebuie să avem în vedere factorii care ar putea influenţa acest

proces decizional. Carol Weiss a identificat patru factori esenţiali, pe care i-a numit „cei patru

I„: interese, ideologii, instituţii, informaţie [3, 4, 8, 9, 10].

Din punctul nostru de vedere, evaluarea trebuie să se realizeze dintr-o perspectivă critică

sau autocritică, care să aibă în vedere cei patru “I”. Dimensiunea critică a evaluării se referă la

chestionarea permanentă a intereselor decidenţilor (tendinţa factorilor decidenţi de a minimiza

rezultatele evaluării, în cazul în care acestea vin în contradicţie cu motivele şi interesele lor); a

ideologiei decidenţilor ( în ce măsură şi în ce mod aceştia sunt marcaţi de ideologia promovată

de partidul sau organizaţia din care provin); a instituţiei (sub ce formă contextul instituţional,

cultura instituţională influenţează deciziile de politici publice); a informaţiilor (sursele de

219

informaţii sunt concurente, iar pentru factorul decizional, evaluarea politicilor este doar una din

multiplele surse de informaţii, care concurează cu alte surse şi este uneori trecută pe plan

secund).

Pentru a putea depăşi dificultăţile semnalate în derularea activităţilor de monitorizare şi

evaluare a politicilor publice, în cadrul ministerelor, trebuie să se aibă în vedere particularităţile

specifice domeniului de activitate şi aspectele trans-sectoriale sau inter-sectoriale ale multor

intervenţii. Este important să se asigure caracterul proactiv al evaluării, în sensul prevenirii

riscurilor de implementare a diferitor politici publice, şi dimensiunea participativă, adică

implicarea în procesul de evaluare, a tuturor actorilor care au interes sau sunt implicaţi în

procesul elaborării, monitorizării, analizei şi evaluării politicilor publice: implementatori,

parteneri sau beneficiari. Astfel, se pot rezolva problemele privind legitimarea politicii publice,

echilibrarea intereselor şi divergenţelor.

Concluzii

1. Politicile publice pot fi văzute ca un bun pentru toţi membrii unei societăţi.

2. Republica Moldova a obţinut noi valenţe în elaborarea şi evaluarea politicilor publice.

3. Este important caracterul participativ al tuturor partenerilor sau beneficiarilor de politici

publice de la identificarea problemei, aprecierea scopului şi obiectivelor, formularea de

obţiuni, legitimarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea.

4. Evaluarea politicilor publice prezintă un proces de învăţare a unor lecţii esenţiale în cadrul

comunităţiilor.

Bibliografie

1. Bondar Florin. Politici publice şi administraţie publică. Bucureşti: Ed. Nemira, 2002

2. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Deva: Ed. Destin, 1998.

3. Ghidul metodologic cu privire la procesul decizional, Cancelaria de Stat, 2009.

www.particip.gov.md.

4. Ghid metodologic pentru analiza ex-ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi

tehnici Volumul I - IV. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. 2010 – 2011.

www.particip.gov.md.

5. Hofferbert, Richard I. The reach and grasp of policy analysis. Comparative views of craft.

Tuscaloosa: The University of Alabama Press, 1990.

6. Jones Charles O. An Introduction to th Study of Public Policy. Hacourt Brace College

Publishers, 1984.

7. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1): p. 59 -71.

8. Miroiu, Adrian. Introducere in analiza politicilor publice. - București: Ed. Paideia, 2001

9. Mungiu - Pippidi A., Ioniță, S. Politici publice. Teorie și practică. Bucureşti: Ed. Polirom,

2002, p. 38.

10. Profiroiu, Marius. Politici Publice. Teorie, analiza, practica. Bucureşti: Ed. Economica, 2000

11. Stufflebeam, D.L. şi Webster W. Ananalysis of alternative approaches to evaluation.

Evaluation Studies Review Annual, 1981, nr. 6.

12. Suchman, E.A. Evaluative Research: Principies and Practice in Public Services and Social

Action Programs, Russel Sage Foundations. - New York, 1967

220

METODOLOGIA DE ELABORARE A PROPUNERILOR DE POLITICI PUBLICE:

ROLUL ŞI ANALIZA COST-BENEFICIU

Galina Buta

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Methodology of policy proposals elaboration: role and cost-benefit analysis

This work is both a test of accountability of socio-medical society of in Republic of

Moldova in the problem of public policy proposals, but also a support for those who in future

will develop and elaborate public health policies proposals, given the fact this stage of

development of the society in the Republic of Moldova, and the context of European integration

vector as well as , the role of public policy becomes more and more important.

This article offers a reflection over the main concepts governing the work of developing

public policies; makes an emphasis on the key ideas, ideals, values and contexts framing and

shape a public policy document.

The article approaches in a comparative way the public policy concepts, defining tho

public policy, public policy models and policy making process.

A special place is given to evaluation as a critical and proactive perspective of

interpretation of public policy impact.

Rezumat

Această lucrare prezintă atât o încercare de informare a societăţii socio–medicale din

Republica Moldova (RM) în problema elaborării propunerilor de politici publice, dar şi un

condice pentru cei care elaborează și care vor elabora propuneri de politici publice, ținând cont

de faptul că la etapă de dezvoltare a societății RM, în contextul vectorului integrării europene,

politicile publice obțin noi valențe.

Prin acest articol oferim o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează

activitatea de elaborarea a politicilor publice; preponderent asupra ideilor cheie, valorilor și

contextului care redau aspectul și forma documentului de politici publice.

Articolul abordează, într-o manieră comparativă, concepțiile de politică publică, definirea

politicii publice, modelele și procesul de elaborarea a politicilor publice.

Un loc aparte este acordat evaluării politicilor ca perspectivă critică şi proactivă de

interpretare a impactului politicilor publice.

Actualitatea

Politicile publice au impact major asupra societăţii de aceea, în procesul de elaborare sunt

implicaţi numeroşi oamenii, care activează în structurile Administraţiei Publice Centrale şi

Locale, membri ai societăţii civile, specialişti de ramură şi experţi, persoane sau grupuri de

persoane cu interes major în adoptarea deciziilor şi realizarea lor [5, 6, 12].

Scrierea unei propuneri de politici publice sau a unui studiu de politică publică pentru

adoptare și implementare, necesită cunoștinţe și capacităţi în acest domeniu, cunoașterea limbilor

moderne și devenirea unui membru al comunităţii de politici publice pentru care documentul în

cauză este scris. Autorii de politici publice, indiferent de domeniul lor de activitate (sănătate,

educație, economie, jurnalism etc.) aderă instatntaneu la comunitatea respectivă. Membrii

comunităţii de politici publice sunt consilieri de politici publice, cercetători cât și analiști de

politici publice.

Acești consilieri de politici publice înţeleg cu ușurinţă abordările, scopurile, convenţiile și

limbajul comunităţii, la fel și instrumentele de comunicare utilizate de comunitatea de politici

publice. Cu toate acestea, participarea în comunitate va fi, de asemenea, influenţată de condiţiile

specifice şi vectorul guvernamental, deoarece elaborarea unei politici publice în RM se

coordonează iniţial cu Cancelaria de Stat [4, 5, 6, 12].

221

Unul din momentele cheie pentru participarea activă în comunitatea de politici publice este

instruirea și autoinstruirea în materie de metodologie de elaborare/dezvoltare a unei propuneri de

politică publică. Înțelegerea rolului pe care îl are fiecare etapă de dezvoltare a unei politici

publice, seminificația fiecărui element al politicii publice, particularităţile comune structurale și

textuale, abordările autorilor în elaborarea documentelor de politici publice oferă o bază sigură

pentru elaborarea propunerii de politici publice [4, 5, 12].

În acest scop, luând în consideraţie complexitatea factorilor care există la momentul

elaborării și implementării fiecărui studiu de politici publice, precum și faptul că autorii

propunerilor de politici publice în materie de sănătate, de obicei, sunt specialiști în medicină și

sănătate publică și nu au o pregătire în științele politice, am considerat oportun de a elucida într-o

manieră succintă momentele teoretice de bază ce țin de politicile publice și metodologia

elaborării lor.

Materiale și metode

A fost analizată practica internaţională, precum şi cea naţională în domeniul metodologiei

elaborării politicilor publice. În acest sens, a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea

datelor literaturii de specialitate [1, 5, 10, 15], în care se tratează această temă, selectând un

număr de 48 de titluri, dintre care 17 au fost incluse în bibliografie.

Analiza şi sinteza literaturii de specialitate a permis stabilirea actualităţii temei şi selectarea

bazei metodologice pentru structurarea expunerii.

Luând în consideraţie faptul că acumularea cunoștinţelor și capacităţilor este un proces

activ de dezvoltare de tip „învăţăm din practică”, prin această lucrare oferim o introducere de

bază; o reflecție asupra concepţiilor principale care guvernează lucrul de elaborarea a politicilor

publice; s-a pus accent asupra ideilor cheie, idealurilor, valorilor și contextului care redau

aspectul și forma documentului de politică publică.

Rezultate și discuții

Conceptul de politică publică. Politica publică are o istorie veche. Peter De Leon în a. 1994

citat de Howlett și Ramesch, susţine că „studiile despre politica publică au o istorie lungă și un

trecut scurt: adică, politicile de Guvern au fost problema multor studii în ultimul mileniu, chiar

dacă examinarea sistematică datează cu doar câteva decenii în urmă”.

După Thomas Dye, preşedintele Lincoln Center pentru serviciul public, profesor de ştiințe

politice de la Universitatea din Florida, politica publică nu este un aspect nou al ştiinţelor politice

Cele mai vechi scrieri ale filosofilor politici indică un interes în politicile guvernamentale, în

forţele care generau aceste politici şi în impactul lor asupra societăţii [3].

Știința politicilor publice este relativ recentă. A apărut în America de Nord și în Europa

după Al Doilea Război Mondial. Domeniul politicilor publice reprezintă un domeniu de hotar

între mai multe discipline clasice precum știința politică, sociologia, psihologia socială, știința

juridică sau economia. Studiul politicilor publice ar reprezenta branșa cea mai recentă a științei

politice [3, 4, 12].

În 1951, Harold Lasswell și colegii săi, reprezentanți ai științelor politice americane,

aduceau argumente în sprijinul unei abordări distincte pe care o numeau „științe de politici

publice ale democrației”[12

].

În accepţiunea iniţială, centrul studiului ştiinţelor politice era reprezentat de instituţii şi

structuri guvernamentale şi de compartimentele politice şi procesele asociate cu elaborarea

politicii. Aceste ştiinţe politice, sunt considerate „tradiţionale”, abordarea fiind denumită

„instituționalism”. Ele erau centrate în principal pe structura instituţională şi pe justificarea

filozofică a guvernelor [3].

Reducerea rolului abordării instituţionale în analiza politicii s-a datorat apariţiei şi

dezvoltării ştiinţelor politice „comportamentale” (termenul englezesc behavioral political

science) moderne, care se concentrau, în principal, asupra proceselor şi comportamentelor

asociate guvernării. Originea acestei abordări se găseşte în dezvoltarea aşa-numitelor ştiinţe

222

comportamentale, care consideră că este necesară studierea comportamentului politic prin

utilizarea de metode cantitative, rezultând o ştiinţă politică empirică. Bazele behaviorismului au

fost puse de John Watson [3, 7].

În anii 1950 începe „revoluţia behavioristă”, ce a devenit principalul curent de gândire în

ştiinţele politice în anii 1960. Adepţii acestui curent susţineau că metodele ştiinţelor politice

trebuie să fie modelate după metodele folosite de ştiinţele naturale. David Easton, pionier al

abordării sistemice, a propus un model cibernetic bazat pe reacţia stimul-răspuns (feed-back)

pentru a înţelege politica. Deşi abordarea behavioristă a descris procesul care determina politica

publică, nu a tratat direct legăturile dintre diferite procese şi comportamente şi conţinutul

politicii publice [3, 7, 9, 12].

La sfârşitul anilor '60 se prefigurează deja o revoluţie post - behavioristă manifestată prin

aceea că mulţi politologi îşi mută centrul de interes asupra politicii publice - asupra descrierii şi

explicării cauzelor şi consecinţelor activităţilor guvernamentale [3] O astfel de abordare îşi

propune să descrie conţinutul, să analizeze forţele sociale, economice şi politice, care sunt

implicate în politicile publice. De asemenea, un aspect important îl reprezintă evaluarea

impactului şi consecinţelor politicilor publice asupra societăţii. O astfel de analiză a politicilor

presupune o abordare interdisciplinară, folosindu-se concepte, tehnici şi metode din sociologie,

economie, ştiinţe administrative, management etc.

Termenii de „politică publică” și „analiza de politică publică au început să fie utilizaţi tot

mai frecvent în anii '60, pe măsură ce guvernul american a început să rezolve problema

conflictului rasial. Hofferbert notează că între anii 1960 și 1975 mulți dintre americanii care

lucrau în domeniul științelor sociale au fost eliminați din turnul lor de fildeș de prioritățile

naționale de cercetare, care i-au făcut să intre în arena politică, nu în calitate de politicieni sau

birocrați, ci ca experți în evaluarea programelor publice [6

]. Din anii '80 începe să se discute tot

mai frecvent politicile publice în termeni de reformă a guvernării, accentul fiind pus pe creșterea

performanței în gestionarea banilor publici, pe îmbunătățirea relației între Stat și cetațean, între

Guvern și societatea civilă.

Deși, abordarea instituţională a fost depăşită, în ultimele două decenii ale secolului XX, se

constată revenirea acestui tip de analiză sub forma neo-instituţionalismului. La începutul anilor

'90 „capacitatea pentru politici publice” și „analiza politicilor publice”, erau termeni cheie în

dezbaterea procesului de guvernare. Domeniul politicilor publice (cercetare și analiză) se ocupă

de studiul deciziilor politico-administrative de alocarea diverselor forme de resurse (materiale,

financiare, de know how...) [11, 13, 17].

Politicile publice sunt acțiuni realizate de Guvern ca răspuns la problemele societăţii.

Vorbim despre politică publică atunci când o Autoritate Publică Centrală sau Locală încearcă, cu

ajutorul unui program de acțiune coordonat, să modifice mediul economic, social, cultural al

actorilor sociali. La nivel național, politicile publice pot fi iniţiate de Parlament, Președinte ţării,

Guvern, Autoritate Publică sau societatea civilă [5].

Definirea termenului de politică publică.

1. David Easton definește politicile publice - ”alocarea de autoritate a valorilor pentru

întreaga societate”[4

].

2. Thomas Dye definește politicile publice - ”tot ceea ce un guvern decide să facă sau sa nu

facă” [3].

3. William Jenkins spune ca politicile publice sunt ”un set de decizii interrelaționare, luate de

un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri și mijloace necesare

pentru a le atinge într-o situație dată”[14

].

4. Jean Claude Thoening consideră ”politicile publice definesc mai bine și oferă o viziune mai

largă asupra politicii în general”[8, 16

]

5. James Anderson spune ca politicile publice sunt ”un curs al acţiunii urmat de un actor sau

mai mulți actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problema” [2]

6. Eyestone (1971) definește politica publica ca ”Relația Guvernului cu mediul” [6

].

223

7. Rose (1969) defineşte politica publică „o serie lungă de activități, mai mult sau mai puțin

relaționate, și consecințele acestora [13

]

8. O decizie care se caracterizeaza prin acțiuni și conduite ale acelor care le îndeplinesc[9]

9. O rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor

alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice [11].

10. Produsul activității unei autoritati învestite cu putere publică și legitimitate guvernamentala [14

].

Pentru a înțelege mai bine dimensiunile noțiunii de politica publică, sunt necesare cunoașterea o

unor concepţii – cheie [5, 7, 11, 13,. 17 ]:

Acțiunea în baza autorității: politica publică este o acțiune implementată de o autoritate

legislativa, publică şi financiară;

O reacție la problemele societății (”real world”), politica publică încearcă să răspundă unei

nevoi/probleme concrete a societății;

Politica publică este orientată spre atingerea unui scop, unui set de obiective bine

delimitate, în încercarea de a rezolva o nevoia/problemă particulară a comunității;

Cursul acțiunii: politica publică nu este o decizie singulară, ci o strategie integrată;

O decizie de a face/a nu face ceva: politica publică poate fi implementată cu scopul de a

rezolva o problemă;

Politica publică este implementată de o autoritate, alcătuită din mai mulți actori (ex. agenție

guvernamentală);

O justificare a unei acțiuni - orice politică publică trebuie să includă motivarea acțiunii/non-

acțiunii;

O decizie luată - politica publică este o decizie asumată, nu o promisiune sau o intenție.

Principiile politicilor publice. Autorii Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. În lucrarea

“Cercetarea Sociologică” [1] enunță principiile politicilor publice, pentru a evita erorile, precum

și pentru a mări probabilitatea implementării complete a politicilor:

1. Politicile publice trebuie să promoveze o piață sănătoasă, liberă la nivel global și climat de

afaceri competitiv, care ar permite sectorului privat şi public să prospere. .

2. Politicile publice trebuie să fie elaborate și adoptate într-un proces public receptiv cu

participarea cetățenilor.

3. Politicile publice trebuie să se bazeze pe o analiză a beneficiilor sociale, puse în balanța

costurilor sociale atît publice cît și private, directe și indirecte.

4. Politicile publice trebuie să atingă obiectivele stabilite și măsurabile, care pot fi verificate

printr-o evaluare legitimă.

5. Politicile publice trebuie să abordeze o nevoie demonstrată şi susținută de dovezi.

6. Politicile publice trebuie să prevadă stimulente pentru a obține rezultate benefice.

7. Politicile publice trebuie să fie puse în aplicare de către un guvern funcțional şi eficient.

8. Politicile publice trebuie să stabilească cerințe clare și realizabile.

9. Politicile publice trebuie să asigure respectarea legislaţiei şi să evite dublările

Modele ale politicilor publice. În elaborarea proiectelor de politică publică este foarte important

de a avea cunoștințe și abilități în modelare [5, 7, 11, 17]. Un model este o reprezentare

simplificată a unor aspecte din lumea reală. Modelele pe care le utilizăm în studierea politicilor

publice sunt modele conceptuale:

să simplifice și să clarifice gândirea noastră despre politici publice;

să identifice aspecte importante ale problemelor politicilor publice;

ne ajută să comunicăm, concentrându-ne pe aspectele esențiale ale vieții politice;

direcționează eforturile de înțelegere a politicilor publice sugerând ceea ce este important și

ceea ce nu este important;

sugerează explicații pentru politicile publice și prezice consecintele.

Fiecare dintre modelele de analiză a politicilor publice identifică un model conceptual care poate

fi găsit în teoria politică, teoria economică sau în sociologie. Nici unul dintre ele nu a fost special

224

conceput pentru a studia politicile publice, dar fiecare oferă un mod individual de a reflecta

asupra politicilor publice și chiar sugereaza aspecte legate de cauzele și consecintele politicilor

publice. Aceste modele nu se află în competiție. Fiecare oferă o altă perspectivă asupra vieții

politice și fiecare ne ajuta să întelegem diverse aspecte legate de politicile publice.

Institutionalism/etatism. Sub această denumire vom grupa teoriile care explică alegerea

alternativelor de politică publică în contextul decizional instituționalizat al statului.

Principala unitate de analiză o reprezintă factorul de decizie sau organizația responsabilă de

decizia luată. Constrângerile ce derivă din contextele sociale sunt mult mai slabe în explicarea

compatibilităților și incompatibilităților factorilor de decizie. Explicațiile centrate pe rolul

statului indica faptul că orice schimbare în politica publică este mai bine înteleasă. Când aceste

orientări au în vedere influențele sociale, ele tratează lobby-ul, politica grupurilor de presiune,

opinie publică, care influențează reacția oficialităților în materie de politică publică. Originea

schimbărilor în politica publică se află în cadrul instituțiilor [5, 7, 11, 17].

Modelul procesual: Analizează procesul de realizare a politicilor publice propunând o

împărțire în secvențe (pași) a ciclului de realizare a politicilor publice. Fiecare secvență este

distinctă din punct de vedere a timpului şi funcționalităţii, ea fiind analizată separat în cadrul

acestui model.

Unul dintre scopurile acestui efort de investigaţie este de a releva modelele ”proceselor”

politice. In acest sens s-a încercat o grupare a diverselor activități în funcție de relația lor cu

politica publică [5, 7, 11, 17]. Rezultatul constă în configurarea unei secvențe de procese

specifice politicilor publice (tab.1):

Tabelul 1

Procese specifice politicilor publice

Identificarea problemei Cererea expresă de acțiune guvernamentală

Stabilirea agendei (captarea

atenției factorilor de decizie

asupra unor probleme

specifice)

Decizia asupra problemelor care se vor regăsi pe agendă

Formularea de propunere de

politica publică

Dezvoltarea de propuneri pentru rezolvarea problemei specifice

Legitimarea deciziilor de

politică publică

Selectarea unei propuneri

Construcția suportului politic pentru susținerea propunerii

respective

Adoptarea propunerii prin act legislativ

Implementarea de politică

publică

Organizarea administrației

Stabilirea ofertei de servicii

Stabilirea resurselor financiare prin taxe sau alte mijloace

Evaluarea de politică publică Studierea programelor

Raportarea de outputuri pentru programele guvernamentale

Evaluarea de impact

Sugerarea de metode de imbunatățire sau ajustare a procesului de

politică publică

Acesta permite studierea modalităţii în care se iau deciziile sau în care trebuie ele luate, dar nu

permite dezvoltarea unei discuții asupra substanței politicilor publice (cine ce primește şi de ce).

Deci, nu se studiază conținutul politicilor publice, ci doar procesul de constituire al politicilor

publice[5, 7, 11, 17].

Teoria grupurilor. Presupune faptul că interacțiunea dintre grupuri este elementul

esențial în politică. Indivizii cu interese comune se reunesc în grupuri formale sau informale

pentru a exercita mai eficient presiuni asupra guvernului în vederea satisfacerii intereselor

individuale și de grup. Indivizii sunt importanți în politică numai dacă acționează ca parte sau în

225

numele unui grup de interes. Grupurile devin un fel de punte între individ și guvern, pentru a

influența politicile publice. Sarcina sistemului politic este de a organiza grupurile de conflict,

stabilind o serie de reguli, aranjând compromisuri și echilibrând interese, aplicînd prin lege

compromisurile stabilite. Conform teoriei grupurilor, politicile publice reprezinta echilibrul atins

la un moment dat. Acest echilibru este influențat de importanța relativă a unor anumite grupuri

de interes. Schimbarile relative conduc la schimbari în profilul de politică publică. Influența

grupurilor este dată de către numarul lor, bogație, tărie organizatională, conducere, acces la cei

ce iau decizii și coeziune internă[5, 7, 11, 17] .

Teoria elitelor. Deși se spune adesea ca politicile publice reflecta cererea publicului, acest

lucru poate fi considerat mai degrabă un mit. Teoria elitelor sugerează faptul că masele sunt

apatice și insuficient informate. Elitele modelează opiniile și problemele de politică publică mai

degrabă decât masele influențează elitele. Politicile publice coboară de la elite spre mase și nu

invers. Prezumțiile teoriei elitelor sunt urmatoarele:

- societatea este divizată între cei puțini care dețin puterea și cei mulți care sunt lipsiți de putere;

- cei puțini care guverneaza nu sunt tipici pentru caracteristicile maselor;

- deplasarea non-elitelor către pozitiile elitelor trebuie să se facă continuu și lent pentru a păstra

stabilitatea sistemului și a evita revoluțiile;

- politicile publice nu reflectă cererile maselor ci, mai degrabă, preferințele și valorile elitelor;

- elitele active nu sunt subiect al influenței din partea maselor apatice[5, 7, 11, 17].

Raționalismul. O politica publică raţională este aceea care maximizează cîştigul social.

Așa fiind, guvernul trebuie să aleagă politicile care aduc profit societății excedând suma investită

în implementarea acestor politici.

Există două reguli importante în definirea câștigului social maxim:

1. nici o politică publică nu trebuie adoptată dacă costurile sunt mai mari ca beneficiile;

2. dintre alternativele de politică publică, cei ce iau decizii trebuie să o aleagă pe acea care

aduce cele mai mari beneficii raportate la cost.

Nu trebuie să înțelegem raționalismul într-un mod redus doar la dimensiunea economică (cât

costă implementarea unei anume alternative). Raționalismul implică luarea în calcul a tuturor

valorilor sociale, politice și economice implicate în implementarea unei anume politici publice,

nu numai costul ei în bani.

Pentru a selecta o politică publică rațională, cei ce iau decizii trebuie să cunoască:

- valorile societății și ierarhizarea lor;

- toate alternativele de politică publică posibile;

- consecintele pentru fiecare alternativă de politică publica;

- raportul între beneficii și cost pentru fiecare alternativa;

- problemele societății.

Acest model este utilizat adesea pentru a considera mărimea optimă a unui program

guvernamental. Analiza cost-beneficiu este specifică pentru acest mod de abordare a politicilor

publice și reprezintă principalul cadru analitic utilizat pentru evaluarea cheltuielilor banilor

publici [5, 7, 11, 17].

Incrementalismul. Consideră politicile publice ca o continuare a activităților guvernului,

doar cu îmbunătățiri incrementale. Charles E. Lindblom a prezentat pentru prima dată modelul

incremental realizând o critică a modelului rațional de luare a deciziilor. Așa cum arată

Lindblom, cei ce iau decizii nu realizează o revizuire a actualelor politici publice, nu identifică

din nou valorile societăţii , nu calculează din nou raportul cost-beneficiu. Trebuie să luăm în

calcul și elementul politic care nu permite întotdeauna stabilirea unor scopuri clare și un calcul

exact al raportului cost-beneficiu. Pentru incrementalism programele și politicile publice

existente sunt considerate bază pentru noile programe. Aceste noi programe sunt modificări,

variante, creșteri și descreșteri ale vechilor programe. Cei ce iau decizii acceptă legitimitatea

vechilor programe și adesea consideră că trebuie continuat pe linia lor[5, 7, 11, 17].

Public choice. Public choice reprezintă o aplicare a analizei economice la nivelul analizei

de politici publice. Daca economiștii studiază comportamentul indivizilor pe piață și spun că

226

acești indivizi iși urmaresc propriul interes, știința politică studiază comportamentul indivizilor

în spatiul public și face aceeași asumație cu privire la faptul ca indivizii își urmăresc propriul

interes. Pentru ”public choice theory” indivizii au același comportament în politică ca și pe piață.

Aceste teorii consideră că toți actorii politici: electorat, plătitori de taxe, candidați,

legislatori, birocrați etc. încearcă să-şi maximizeze propriul beneficiu în politică așa cum se

întâmplă și pe piaţa. James Buchanan, economist, laureat al premiului Nobel și autor de referință

pentru public choice theory, consideră că indivizii vin împreună în politică pentru a-și satisface

propriul interes. Este adevărat faptul că guvernul trebuie să indeplinească o serie de funcții pe

care piața nu le îndeplinește. El are rolul de a îndrepta lucrurile acolo unde mecanismele pieței

eșueaza (”market failure”) [5, 7, 11, 17].

Teoria sistemelor. Această teorie concepe politicile publice ca și răspuns al sistemului

politic la forțele exterioare din mediu. Aceste forțe exterioare sunt vazute ca și inputuri. Mediul

sistemului reprezintă orice condiţie sau circumstanță definită ca exterioară limitelor sistemului

politic.

Sistemul politic este un grup de structuri și procese intercorelate care funcționează autoritar

în vederea alocării de valori către societate. Outputurile sistemului politic sunt valori alocate

autoritar, iar aceste alocări reprezintă politicile publice. Teoria sistemelor prezintă politicile

publice ca și outputuri ale sistemului politic.

Conceptul de sistem implică un set identificabil de instituții și activități într-o societate

care funcționează pentru a transforma cererile în decizii autoritare, cerând suport din partea

întregii societăți. Conceptul de sistem implică faptul că elementele sistemului sunt intercorelate

și că sistemul răspunde forțelor provenind din mediul extern. Inputurile sunt primite de către

sistem sub formă de cereri și suport. Cererile apar atunci cînd indivizii sau grupurile, ca raspuns

la condiții din mediu reale sau percepute, acționează pentru a modifica politicile publice.

Suportul apare atunci când indivizii sau grupurile acceptă rezultatele alegerilor, respectă legile,

plătesc taxele, în general se conformează deciziilor publice. Un sistem poate absorbi o varietate

mare de cereri, unele dintre ele fiind în raport conflictual. Pentru a transforma aceste cereri în

outputuri (politici publice), trebuie stabilite o serie de reglementări. E recunoscut faptul că

outputurile (politicile publice) pot modifica mediul și cererile[5, 7, 11, 17].

Evaluarea politicilor publice. Weimer şi Vining [16] pledează pentru evaluări:

Analiza ex-ante, presupune analiza cantitativă şi calitativă a problemei, stabilirea criteriilor

de luare a deciziilor, a alternativelor, punctelor pro şi contra, estimarea rezultatelor aşteptate,

precum şi măsurile necesare [5, 16, 17]

Măsurile luate în cadrul derulării programului se referă la măsurile luate în vederea

implementării cât mai rapide a programului, la trecerea acestuia din etapa de decizie în cea

de implementare[5, 7, 11, 16, 17].

Monitorizarea se referă la înregistrarea schimbărilor în variabilelor cheie după ce politica

respectivă au fost implementată. Astfel se identifică eventuale schimbări ce au apărut în urma

aplicării politicii [5, 11, 16, 17].

Evaluarea ex-post prezintă o analiză aplicând metode calitative şi cantitative prin care se

identifică dacă obiectivele au fost realizate şi prin care se formulează recomandări cu privire

la continuarea, modificarea şi/sau finalizarea politicii [5, 11, 16, 17].

Exigențe față de perfectarea propunerilor de politici publice Propunerea de politică publică

trebuie să fie:

Expusă într-o maniera concisă de expunere. Să nu depăşească 30 de pagini, inclusiv cu

anexe.

Să posede un echilibru dintre o argumentare tehnică şi una pe înțelesul decidenților politici şi

factorilor interesați. Lipsită de formulări cu mai multe sensuri, care intenționat să ofere

detalii pentru promovarea anumitor idei.

Explicită şi argumentată. Argumentarea sporeşte şansele examinării, înțelegerii şi aprobării

propunerii de politică publică (PPP) [5, 11, 16, 17].].

227

Concluzii

1. Politicile publice prezintă un sub-domeniu al ştiinţelor politice fiind, în acelaşi timp, la

hotarul dintre ştiinţele politice, administraţia publică, managementul public şi finanţele

publice.

2. Elaborarea și realizarea politicilor publice sunt percepute ca un proces susţinut de organele

statale care implică un grup de persoane foarte bine pregătit.

3. Politicile publice sunt realizate de Guvern ca răspuns la problemele societăţii

4. Cunoașterea metodologiei de elaborare a propunerilor de politici publice, de către

funcționarii publici și ni numai, este un imperativ al timpului.

Bibliografie

1. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Deva: Ed. Destin, 1998.

2. Debbasch Ch., Jbourdon, J., Mponter, J., Droid, C. Ricci. Constutitionel et Institutions

Politiques, 3 editions. Paris: Economica, 1990.

3. Dye, Thomas R., Understanding Public Policy. Washington:Prentice-Hall, 1998.

4. Easton, David. A Framework for Political Analysis. New Jersey: Prentice-Hall, 1965.

5. Ghid metodologic pentru analiza ex-ante a impactului politicilor publice. Instrumente şi

tehnici Volumul I - IV. Cancelaria de Stat a Republicii Moldova. 2010 – 2011.

www.particip.gov.md.

6. Hofferbert, Richard I. The reach and grasp of policy analysis. Comparative views of craft.

Tuscaloosa: The University of Alabama Press, 1990.

7. Jack Plano, Robert Riggs, Heleana Robin The Dictionary of Political Analysis. ABC-CLIO.

8. Jean Leca, Traite de science politique. Paris: Presses Universitaires de France, 1985.

9. Jones Charles O. An Introduction to th Study of Public Policy. Hacourt Brace College

Publishers, 1984.

10. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1). p. 59-71.

11. Miroiu, Adrian. Introducere in analiza politicilor publice. București: Ed. Paideia, 2001.

12. Mungiu - Pippidi A., Ioniță, S. Politici publice. Teorie și practică. Bucureşti: Ed. Polirom,

2002, p. 38.

13.Popescu, Luminita Gabriela. Politici publice. Bucureşti: Ed. Economica, 2005.

14. .Profiroiu, Marius. Politici Publice. Teorie, analiza, practica. Bucureşti: Ed Economica, 200.

15.Rădulescu S. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucureşti: Ed. Nemira, 2002.

16.Thoening, Jean Claude. Les politiques publiques. Vol IV, P. XIII, in Madeleine Grawitz.

17.Weimer, David & Aidan Vining. A Policy Analysis: Concepts and Practice. Prentice Hall,

Englewood Cliffs, NJ, 1993.

PARTICULARITĂŢILE GESTIONARII TIMPULUI ÎN VIAŢA PERSONALĂ ŞI

PROFESIONALĂ

Constantin Eţco, Mariana Cerniţanu

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie USMF „N. Testemiţanu”

Summary

The time management peculiarities of a professional and personal life

The management of time is a fundamental issue to the job performance of every person.

The primary goal of this thesis is to study the time management peculiarities of a professional

and personal life. As a result, we identified that 65% of the interviewed persons have a low time

management level.

At the same time, the interviewed persons demonstrated better targets identification

abilities, than organizational and executive abilities.

228

Rezumat

Gestionarea sau managementul timpului este o opţiune fundamentală a fiecărei persoane ce

aspiră pentru succes. Scopul lucrării date a fost cercetarea particularităţilor gestionării timpului

de către persoane angajate în cîmpul muncii. Prin urmare, am stabilit că 65% (13 angajaţi) au un

nivel general mediu de gestionare a timpului, iar 35% (7 angajaţi) au demonstrat un nivel jos.

Nivel înalt de organizare a timpului nu au demonstrat nimeni dintre interogaţi.

În acelaşi timp, conform rezultatelor obţinute, respondenţii dispun de mai bune capacităţi în

ceea ce priveşte stabilirea obiectivelor şi a priorităţilor decât în planificarea şi realizarea

nemijlocită a sarcinilor, inclusiv, administrarea eficientă a timpului pe parcursul zilei.

“Fii întotdeauna foarte ferm cu momentul prezent,

fiecare clipă are o valoare infinită deoarece este reprezentarea eternităţii.”

Johann Wolfgang Von Goethe

Actualitatea Fiecare om işi planifică activitatea în funcţie de priorităţile şi obligaţiile sale.

Managementul sau gestionarea timpului se referă la un set de principii, practici şi aptitudini,

utilizate pentru a controla perioada de timp petrecută pentru îndeplinirea unor activitati specifice,

cu scopul de a spori eficienţa sau productivitatea muncii şi activităţii. Planificarea eficientă a

timpului este o cerinţă indispensabilă a societăţii contemporane şi începe cu managementul

propriei persoane, principala cauză a eşecului fiind lipsa autodisciplinei.

Momentul cel mai important a unei bune planificări este de a şti să îţi gestionezi eficient

timpul, într-un mod care să îţi permită asumarea responsabilităţilor profesionale, acordarea de

atenţie vieţii personale şi, totodată, păstrarea sănătăţii [2].

O persoană cu speranţă mare de viaţă dispune efectiv de aproximativ 200.000 de ore. Se

ştie că, gradul de utilizare al timpului este de 30 – 40 %. În acelaşi timp, oamenii îşi irosesc cel

puţin 60% din timpul lor de muncă, majoritatea energiei pierzându-se din cauza lipsei unor

obiective clare, a planificării priorităţilor şi perspectivei [1].

În opinia lui, I. Ceauşu (1999) cele mai frecvente erori în utilizarea timpului sunt:

1. Să munceşti mai mult sau mai repede (în cadrul unei activităţi ce se desfaşoară într-un interval

de timp determinat);

2. Să reduci timpul dedicat anumitor activităţi, considerând că aceste activităţi sunt mai puţin

importante decât altele;

3. Să realizezi diferite sarcini în acelaşi timp, considerând că astfel utilizezi timpul în mod optim;

4. Dacă eşti tot timpul ocupat, ai senzaţia că în acest mod vei obţine cele mai bune rezultate;

5. Dacă ai o responsabilitate mai mare crezi că trebuie să munceşti mai mult pentru a da

exemplu;

6. Să acorzi mai mult timp luării unor decizii şi astfel deciziile vor fi mai bine fundamentate [3].

În opinia autorilor ce au dezvoltat subiectul dat în lucrările lor ştiinţifice (Airinei C.,

Ceauşu I., Corodeanu D.), cauzele de utilizare ineficientă ale timpului sunt:

1) cauzele exterioare, care sunt determinate de lipsa de organizare: timpul prea scurt alocat

iniţial activităţilor programate, întreruperile (inclusiv telefoanele) venite din partea celorlalţi,

urgenţele neprevăzute (dacă este cazul).

2) cauzele care ţin exclusiv de persoană, de felul său de a fi şi de a se comporta sau de

situaţia particulară cu care se confruntă (oboseala, depresia, anxietate, probleme personale -

preocupări financiare sau de familie);

3) cauzele care ţin de membrii familiei şi/sau de colegii partenerii de afaceri: lipsa de

punctualitate a acestora sau faptul că aceştia “trag de timp, prelungind discuţiile”, faptul că

intervin cu o problemă complicată şi greu de rezolvat pe moment sau din contra, prezintă

informaţii nerelevante sau eronate, lipsa de competenţă sau implicarea insuficientă a lor în

rezolvarea sarcinilor [2; 3].

229

Toate acestea sunt rezultatul intervenţiei aşa-numiţilor“hoţi” ai timpului: telefoanele care

sună fără încetare, vizita unor “musafiri nepoftiţi” care reţin de la lucru, şedinţe prea lungi şi

ineficient organizate, priorităţi care nu au fost stabilite cu claritate sau sunt inexistente pentru

manager, lipsa delegării de autoritate şi responsabilitate, amânarea sarcinilor dificile sau

neplăcute, navigarea pe Internet sau vizionarea emisiunilor la televizor, lipsa organizării,

probleme tehnice care nu-şi găsesc rezolvarea, imposibilitatea sau neputinţa managerului de a

refuza etc.

În opinia multor personalităţi notorii, care au realizat lucruri valoroase în viaţă, timpul este

cea mai utilă resursă pe care o are omul la dispoziţie dacă este utilizată eficient. Acesta ar

însemna că, la un moment sau altul de viaţă, aceşti oameni au înţeles valoarea timpului personal

şi au început să-l utilizeze eficient.

Prin urmare, persoanele care se plâng că nu au suficient timp reprezintă mai degrabă un caz

de eşec al organizării sau al muncii proprii. Pentru multe persoane care par întotdeauna a fi

ocupate, un birou ticsit şi o agitaţie continuă reprezintă semne vizibile ale ineficacităţii lor.

Problema este că, astfel de persoane s-ar putea să fie prea ocupate pentru a medita la ceea ce ei şi

ceilalţi care lucrează împreună cu ei, ar trebui să facă sau cum ar trebui să facă [Mullins, 1996].

Fiind preocupaţi de aceste gînduri, persoanele sus menţionate, pot fi considerate drept nişte

persoane ocupate, însă nu şi rezultative; asta pentru că, nu duc la bun sfîrşit multe dintre ce şi-au

propus, plângându-se în continuu de lipsă de timp [5].

Scopul

Cercetarea particularităţilor gestionării timpului de către persoane angajate în cîmpul

muncii.

Tehnicile de cercetare utilizate: Testul „Stresul şi managementul timpului”, Testul

„Identificarea strategiilor de gestionare a timpului” (după Yvon Dalat).

Eşantionul cercetat: 20 persoane angajate în cîmpul muncii, fiecare cu experienţă de

muncă între 5-20 ani.

Rezultatele empirice

Prin aplicarea testului I, am identificat nivelul general de gestionare sau organizare a

timpului de către angajaţi. Astfel am stabilit faptul că, din 20 respondenţi, care alcătuiesc 100%,

65% (13 angajaţi) au un nivel general mediu de gestionare a timpului, iar 35% (7 angajaţi) au

demonstrat un nivel jos. Conform rezultatelor testului, nivel înalt de organizare a timpului nu au

demonstrat nimeni dintre interogaţi (vezi tabelul 1 şi figura 1).

Reprezentarea grafică a rezultatelor testului I, prin care am identificat nivelul general de

gestionare a timpului de către angajaţi o prezentăm în figura 1.

Prin cercetarea unor particulariăţi în gestionarea timpului de către angajaţii cercetaţi, am

identificat specificul de manifestare ale acestor particularităţi. Prin urmare, subiecţii interogaţi au

demonstrat la egalitate, capacităţi medii - 50% (10 persoane) şi înalte - 50% (10 persoane) la

identificarea sau stabilirea obiectivelor. Capacitate înaltă de stabilire a priorităţilor au

demonstrat 60% (12 persoane), ceilalţi 40% (8 persoane) – nivel mediu. Rezultatele obţinute

pentru aceste două variabile vorbesc, în general, despre o bună capacitate a respondenţilor de a

stabili lista ierarhică de obiective ce trebuie realizate în timp. În ce priveşte administrarea

întreruperilor, majoritatea respondenţilor (80%) au obţinut un nivel mediu. Cite 10% (2

persoane), au obţinut nivel maxim şi minim. Prin rezultatele date respondenţii au demonstrat o

rezistenţă mai mult sau mai puţin redusă faţă de factorii perturbatori ce intervin pe parcursul

zilei, inclusiv, durata şi numărul întreruperilor pe zi. Referitor la planificarea şi realizarea

nemijlocită a sarcinilor, 65% (13 persoane) au obţinut un nivel mediu, iar 35% (7 persoane),

respectiv – nivel înalt (vezi figura 2).

230

Tabelul I

Valorile brute ale interogaţilor la testele administrate

N.

resp.

Rez. la testul I Rez. la testul II (valori brute)

Stabilirea

obiectivelor

(max. 20)

Stabilirea

priorităţilor

(max. 35)

Administrarea

întreruperilor

(max. 20)

Programarea

(max. 15)

1. 27 puncte 13 p. 19 p. 9 p. 6 p.

2. 48 puncte 18 p. 30 p. 11 p. 6 p.

3. 33 puncte 12 p. 22 p. 11 p. 10 p.

4. 45 puncte 16 p. 27 p. 10 p. 10 p.

5. 56 puncte 14 p. 27 p 11 p. 11 p

6. 57 puncte 17 p. 34 p. 14 p. 6 p.

7. 36 puncte 14 p. 24 p. 10 p. 9 p.

8. 46 puncte 15 p. 24 p. 10 p. 10 p.

9. 45 puncte 17 p. 28 p. 9 p. 9 p.

10. 28 puncte 13 p. 18 p. 12 p. 7 p.

11. 37 puncte 15 p. 25 p. 12 p. 12 p.

12. 32 puncte 14 p. 22 p. 11 p. 9 p.

13. 45 puncte 16 p. 28 p. 12 p. 11 p.

14. 49 puncte 18 p. 29 p. 12 p. 9 p.

15. 57 puncte 19 p. 35 p. 16 p. 8 p.

16. 43 puncte 18 p. 27 p. 11 p. 11 p.

17. 37 puncte 17 p. 26 p. 13 p. 11 p.

18. 32 puncte 12 p. 23 p. 14 p. 11 p.

19. 43 puncte 17 p. 29 p. 13 p. 11 p.

20. 43 puncte 15 p. 27 p. 11 p. 10 p.

35%

65%

0%

niv. scazut 25-44 niv. mediu 45-64 niv. inalt 65-72

Figura 1. Nivelul de gestionare a timpului de către angajaţi (%).

Conform rezultatelor obţinute la variabilele testului dat, reflectate în figura 2, putem afirma

faptul precum că, respondenţii dispun de mai bune capacităţi în ceea ce priveşte stabilirea

obiectivelor şi a priorităţilor decât în planificarea şi realizarea nemijlocită a sarcinilor, inclusiv,

administrarea eficientă a timpului pe parcursul zilei.

231

0%

50%

50%

0%

40%

60%

10%

80%

10%

0%

65%

35%

0%

20%

40%

60%

80%

100%

Stabilirea

obiectivelor

Stabilirea

prioritatilor

Administrarea

intreruperilor

Planif. si

realiz. sarcin.

nivel jos nivel mediu nivel inalt

Figura 2. Particularităţile gestionării timpului de către angajaţi (%).

Concluzii şi recomandări

Nu exista vreo formulă magică care să ajute persoana să profite cât mai mult de acest timp.

Totuşi gestionarea timpului necesită disciplină şi control până când schimbările sunt asimilate,

iar gestionarea timpului devine un obicei de zi cu zi. Altfel, planificările şi programările sunt fără

folos dacă nu sunt urmate. Fiecare îşi gestionează şi foloseşte la maxim timpul său dacă ştie să

stabilească importanţa, urgenţa, obiectivul, rezultatul, sarcinile. Acestea toate la un loc se

numesc priorităţi. Priorităţile se referă la cinci domenii importante ale vieţii noastre: financiar,

relaţional, mental, fizic şi spiritual.

Gestionarea sau managementul timpului are regulile sale de aur [www.profilescan.ro,

2006]:

- identificarea şi „documentarea” rutinei zilnice,

- valorificarea “piscurilor de energie” pentru a face lucrurile care necesită capacitate

maximă,

- respectarea hotărîtă a termenelor limită,

- ducerea la capăt a problemelor importante chiar dacă sunt neplăcute,

- eliminarea a tot ce nu este important (multe dintre probleme se rezolvă de la sine dacă nu

li se acordă o importanţă prea exagerată),

- gruparea activităţilor similare,

- abordarea unei situaţii pe ansamblu şi nedivizarea exagerată a acesteia pentru a nu pierde

întregul şi pentru a nu pierde timp la reluare,

- stabilirea pauzelor pentru momentele în care sunt “coborâşurile de energie”,

- alocarea cu 50% mai mult timp fiecărei sarcini faţă de cât se consideră că durează şi a

lăsa ceva timp între acţiunile planificate.

- aplicarea regulei 60-40: a planifica doar 60% din timp iar restul de 40% să fie lăsat

pentru evenimentele surpriză.

Din perspectiva ştiinţifico-practică, recomandările psihologilor care pot ajuta persoana să-şi

gestioneze mai bine timpul sunt:

- Stabilirea obiectivelor realiste.

- Evitarea îndeplinirii a mai multor lucruri în acelaşi timp.

- Stabilirea priorităţilor în activitate.

- Utilizarea termenilor limită pentru activităţi.

- Alcătuirea listei de sarcini.

- Delegarea de lucru pentru alţii, în măsura, în care, vă permite postul ocupat.

- Setarea limitei de timp.

- Minimizarea distragerii atenţiei de către factorii de rutină (discuţii la telefon, la un ceai

etc.)

232

În concluzie, menţionăm unele dintre cele mai cunoscute gînduri înţelepte referitor la

valoarea timpului:

Fă-ţi timp pentru a munci – este preţul succesului.

Fă-ţi timp pentru a gândi – e sursa puterii.

Fă-ţi timp pentru a te juca – e secretul tinereţii veşnice.

Fă-ţi timp pentru a citi – e fântâna înţelepciunii.

Fă-ţi timp pentru prieteni – e drumul spre fericire.

Fă-ţi timp pentru iubire – e plăcerea vieţii.

Fă-ţi timp pentru a râde – e muzica sufletului.

Fă-ţi timp... să trăieşti!

Bibliografie

1. Airinei Camelia Managementul timpului, http://www.la-psiholog.ro/info/managementul-

timpului.

2. Corodeanu Daniela-Tatiana. Managementul timpului sau tehnici şi instrumente pentru a

economisi eficient timpul. Analele ştiinţifice ale universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Tomul LII/LII. Ştiinţe economice 2005/2006.

3. Ceasu, I. Enciclopedia Managerială. Bucureşti: Editura Tehnica ATTR. 1999.

4. Dalat Yvon Ghidul reuşitei tale profesionale. Iaşi: Polirom, 2003.

5. Managementul timpului, http://www.profilescan.ro/resurse_ro_12.php.

6. http://www.presspro-medic.ro/articole/managementul-timpului-194.php.

ASPECTE ALE ORGANIZĂRII SERVICIILOR MEDICALE ÎN INSTITUŢIILE

PENITENCIARE

Constantin Eţco1, Galina Buta

1, Diana Bîtca

2

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină, USMF “Nicolae Testimiţanu”1

Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova2

Summary

Aspects of organisation of medical services in prisons

This work is both a test of awareness of socio-medical society in the Republic of Moldova

in the issue of penitentiary health system, but also a support for those who will research this

problem in the future, taking into account the fact that after the release, the prisoners return in

society, creating a favorable ground for the spread of social diseases.

The article approaches in a comparative way the situation in the Republic of Moldova with

the situation in other countries. The article reveales the socio-demographic characteristics of the

prisoners, the specific features of the system of atonement of the punishment, the evaluation of

the system of medical care in prisons and the access of prisoners to a doctor.

Rezumat

Această lucrare prezintă atât o încercare de sensibilizare a societăţii socio–medicale din

Republica Moldova (RM) în problema sistemului sănătății penitenciare, cât şi un suport pentru

cei care doresc în viitor să cerceteze acest domeniu, ținând cont de faptul că populația deținuților,

se reîntoarce în societate, creând un teren favorabil pentru răspândirea maladiilor social

determinate.

Articolul abordează situația din RM de o manieră comparativă cu alte țări. Sunt elucidate

particularitățile socio-demografice ale populației deținuților, caracteristica sistemului de ispășire

a pedepsei, evaluarea sistemului de acordare a asistenței medicale în penitenciare și accesul

deținuților la serviciile medicale.

233

Actualitatea

Privarea de libertate, prevăzută de lege şi aplicată de către instanţa de judecată, necesită o

abordare complexă. Pe lângă multiplele probleme de ordin personal ale deţinuţilor, este necesară

analiza activităţii instituţiilor de detenţie de către organele abilitate ale statului.

Starea de sănătate a deţinuților în toată lumea diferă esențial de starea de sănătate a

populației generale. Inechitatea brută în acest domeniu este o problemă serioasă, iar depășirea ei

- o sarcină urgentă pentru sistemul de sănătate.

Prevalenţa înaltă a HIV, hepatită virală B, hepatită virală C şi tuberculoza (TB) în

penitenciare este de multe ori mult mai ridicată decât în populația generală [2, 3]. Starea de

sănătate în penitenciare se află permanent pe agenda Organizației Națiunilor Unite (ONU) [3, 13,

14]. Supraaglomerarea închisorilor, starea de sănătate a deţinuţilor, nivelul înalt al maladiilor

social - condiţionate fac penitenciarele obiect de control din aspectul sănătăţii publice, inclusiv și

în Republica Moldova (RM).

În tendinţa sa de integrare ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, RM

urmează să adopte şi să implementeze un set complex de norme şi standarde, care funcţionează

în cadrul acestei comunităţi. Vectorii integrării deja s-au reflectat în Planul de acţiuni Republica

Moldova - Uniunea Europeană, a cărui arteră principală o constituie racordarea cadrului

legislativ şi normativ naţional la cel european. În contextul celor expuse, reforma instituțiilor

penetenciare, organizarea asistenței medicale și promovarea sănătății deținuților s-a proiectat ca

un imperativ al zilei.

Actualmente, în RM nu există studii comprehensive, care ar elucida particularitățile social -

demografice ale infractorilor, ar evalua instituțiile penitenciare din punct de vedere igienic,

epidemiologic, performanță și eficiență. Lipsesc date statistice și cercetări care ar explica relația

cauzală a factorilor sau modul în care un anumit factor creează starea de sănătate a deținuților.

Această lucrare îşi propune drept scop evaluarea elementelor fundamentale privind

organizarea asistenței medicale în instituțiile penitenciare, cu accent pe aspectele ce vizează

răspândirea maladiilor social condiţionate.

Materiale și metode

A fost analizată practica internaţională, precum şi cea naţională în domeniul organizării

asistenței medicale și evaluarea stării de sănătate a persoanelor care își ispășesc pedeapsa în

penitenciare. În acest sens, a fost utilizată analiza teoretică și generalizarea datelor literaturii de

specialitate [4, 7, 9] în care este abordată această temă. Au fost studiate lucrări din domenii

înrudite, cum ar fi: sociologia, medicina socială, drept, jurnalism, etc., asigurând lucrării un

conţinut sistemic.

Informaţia referitoare la situația în penetenciarele RM, elucidată în lucrare, este axată în

special pe reglementările juridice în domeniu și datele statistice produse de Departamentul

Instituțiilor Penitenciare din cadrul Ministerului Justiției, Centrul Național de Management în

Sănătate și Biroul Național de Statistică. Perioada de observație cuprinde 10 ani (2001-2010).

Rezultate și discuții

Caracteristica social-demografică a deținuților. Indicatorii penitenciarelor, de cele mai multe

ori, au caracteristici socio-demografice specifice, care formează un grup țintă pentru sănătatea

publică [16]. La nivel mondial, majoritatea deținuților sunt bărbați ce provin din păturile social

vulnerabile ale populației, care până la detenţie au comun stilul de viață amoral, antisanitaria

habituală, alimentația incorectă, abuzurile şi accesul limitat la serviciile medicale.

Un studiu al persoanelor din închisorile din Franța a constatat că 56% din deţinuţi nu au

avut studii profesionale, 62% erau şomeri. Mai mult de jumătate nu au primit nici o îngrijire

medicală în perioada anterioară detenției. Aproximativ 60% din deţinuţii din SUA au mai puţin

de 12 de ani convenţionali de învăţământ [10], care, conform studiilor epidemiologice, corelează

cu o creştere triplă a amortalității. Unul din patru persoane în aşteptarea procesului în Chicago, a

raportat că, în timpul vieţii, cel puţin o dată asupra lui s-a tras dintr-o armă de foc [6]. Până la

234

sfârşitul anilor '90, pe primul loc în lume, după numărul de deținuți la 100 000 de locuitori se

situa Federația Rusă. Reforma vastă a sistemului penitenciar a contribuit la reducerea numărului

deținutilor astfel încât, ultimii ani palmierul revine Statelor Unite ale Americii [12, 19].

Conform Buletinului informativ de penologie nr. 25 din decembrie 2003, editat de

Consiliul Europei, din 47 de țări membre, primele șapte locuri, ca număr de deținuți la 100 000

locuitori, revin fostelor țări socialiste, prioritar Federaţiei Ruse (638,6), și Ucrainei (405,7). Din

țările cu sistem democratic solid, cel mai rău stau Marea Britanie (137,1), Portugalia (132,8) și

Spania (126,2). Din vecinii RM, România deține locul șapte cu 229,5 la 100 000 locuitori. În

acest clasament, ultimul loc revine statelor Lichetensein (17 deținuți la o populație de 33.500 de

locuitori) și San Marino (un deținut la o populație de 28.200 de locuitori). Exemplele pot

continua. Grecia are 8.000 de deţinuţi la o populaţie de 10,5 milioane, iar România – 48 000

deţinuţi la o populaţie de 22,4 milioane. Franţa, cu o populaţie de aproape 67,2 milioane şi

Spania, la o populaţie de 44,8 milioane au aproape acelaşi număr de deţinuţi ca şi România.

Turcia are 69,2 milioane de locuitori şi doar cu 49 mii de deţinuţi. Bulgaria cu 7,9 milioane de

locuitori are sub 9200 de deţinuţi, iar Ungaria cu10,1 milioane de locuitori, are puţin peste 16000

de deţinuţi.

Numărul mediu anual al persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare

din RM în perioada a. 2001-2010 este de 6465,4±307,50 persoane, ceea ce constituie 170,9±5,78

persoane la 100 000 locuitori [2] (figura 1).

4985

5285

5470

6521

6647

6404

6920

7836

7525

7061

167,3177,5 185,2 192,2

177,9 185,2 182,2

153,2 148140

0

1 000

2 000

3 000

4 000

5 000

6 000

7 000

8 000

9 000

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Nu

măr

ul d

e p

ers

oan

e c

are

își i

spăș

esc

pe

de

apsa

în p

en

ite

nci

are

0

50

100

150

200

250

total persoane nr. deținuților la 100 000 locuitori

Fig. 1 Efectivul persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare din RM,

anii 2001-2010

Cifrele de mai sus capătă valențe noi prin prisma termenului de detenție la care au fost

condamnați infractorii. Primul loc îl deţin persoanele care îți ispășesc pedeapsa în penitenciarele

RM pe un termen de 5-10 ani (38,2 ±2,56%), urmate de cele condamnate pe 3-5 ani

(20,4±0,62%) și 10-15 ani (19,6±0,15%) (figura 2).

Ponderea deținuților care au săvârșit infracțiuni grave și foarte grave este considerabilă:

194,6±62,8 persoane (11,5±1,47%) au fost condamnate la o detenție de 15-35 ani, iar 15,3±4,95

persoane (1,2±0,13%) – condamnate pe viață.

Conform Buletinului informativ de penologie nr. 25 din decembrie 2003, sub aspectul

infracţiunii de furt, Ucraina se plasează pe primul loc, urmată apoi de România (din 47 de state).

Dintre celelalte ţări, doar Marea Britanie şi Germania depăşesc cifra de 10000 de deținuţi pentru

furt. În Ungaria sunt 5642 de"hoţi", în Bulgaria 3202, în Spania 3035, în Italia 1546 etc.

235

Fig. 2 Componența persoanelor care își ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare, conform

termenului de detenție

Statisticele oficiale pe perioada a. 2001 – 2010 cuprind următoarele date cu privire la

natura infracţiunilor comise de deţinuţi: mai mult de jumătate din deținuți (57,6±1,30% sau

6557±455,34 persoane) aflaţi în penitenciarele din RM sunt condamnaţi pentru furt (tabelul 1).

Tabelul 1. Structura infracțiunilor comise de deținuții din Republica Moldova Tipul

infracțiunii 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 M ±m

Omor 2,7 2,6 2,6 2,0 2,1 2,1 2,0 1,8 2,1 1,5 2,1 0,13

Vătămarea

intenționată

gravă

2,1 1,8 2,1 2,1 2,7 2,8 3,5 3,4 3,4 2,9 2,7 0,21

Viol 1,2 1,2 1,4 1,9 1,9 1,8 2,0 2,2 1,9 2,7 1,8 0,15

Furt 64,7 60,4 58,5 62,2 56,1 58,2 55,2 53,6 51,3 56,2 57,6 1,30

Jaf 7,1 7,6 6,8 6,9 8,2 7,6 7,4 8,7 9,5 9,0 7,9 0,30

Tâlhărie 3,0 2,5 2,1 2,0 1,8 1,6 1,8 2,2 2,7 1,9 2,2 0,14

Escrocherie 1,6 1,9 4,6 3,9 5,3 4,2 3,4 3,4 4,9 5,4 3,8 0,42

Huliganism 6,2 7,9 7,9 6,4 6,8 6,5 7,2 5,8 7,1 6,7 6,9 0,22

Infracțiunile

legate de

droguri

11,4 14,2 14,1 12,6 15,2 15,1 17,3 18,9 17,1 13,8 15,0 0,74

Ultimul recensământ al categoriei deţinuţilor, efectuat în Federaţia Rusă și Ucraina (1999),

a constatat că mai mult de 90% din deținuți au prezentat-o bărbații, femeilor și minorilor

revenindu-le câte 4-5%. Peste 85% de deținuți aparține grupului de vârstă 20-49 ani, cu

aproximativ 60% persoane sub 30 ani. Nivelul educaţional al deţinuţilor a fost în medie de 10 ani

condiționali. Circa 20% din deţinuţi din Federaţia Rusă au studii medii profesionale sau

superioare, 75% - studii medii și 5% - au studii medii incomplete obligatorii. Mai mult de 90%

din deţinuţi au fost apreciaţi apți de muncă. Cu toate acestea, aproximativ 60% dintre ei erau

persoane fără ocupaţie, nu învățau și nu aveau o sursă sigură de venit în perioada care a precedat

arestarea. O mare parte a deţinuţilor, pe perioada lipsei de privaţiune de libertate, au avut o

legătură socială și de sprijin foarte slabă cu societatea. Aproximativ 70% din ei, la momentul

arestării sale nu erau căsătoriți, mai mult de 30% au divorțat în timpul detenţiei. Jumătate din

deţinuţi nu au primit nici o asistenţă din exteriorul penetenciarului [15, 17, 18].

În RM, conform datelor statisticelor oficiale, situația socio-demografică a populației

deținuților practic este similară cu cea din Federaţia Rusă și Ucraina, cu unele deosebiri

nesemnificative. Astfel, persoanele care comit infracțiuni în proporție de 83,1±1,13% prezintă

236

persoane care nu au nici un loc de muncă și sursă sigură de existență. Minorii însumează până la

5% din deținuți. Totodată, se constată, sporirea graduală a ponderii femeilor, care își ispășesc

pedeapsa în instituțiile penitenciare, de la 3% în anul 2001 până la 7,8% în anul 2010 (media

anuală pe perioada aflată sub observație fiind de 4,7±0,41%).

Caracteristica instituțiilor penitenciare din RM. Legea nr. 1036 – XIII din 17.12.1996 nu

prevede expres o definiţie a instituţiilor penitenciare. Instituţiile penitenciare sunt acele organe

de stat, aflate în subordinea Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei,

care, conform legii şi în baza hotărârii instanţei de judecată, pun în executare pedepsele penale

privative de libertate faţă de persoanele condamnate la închisoare şi detenţie pe viaţa, asigură

detenţia provizorie a persoanelor faţă de care a fost aplicată măsura arestului preventiv, precum

şi a persoanelor faţă de care a fost aplicată sancţiunea închisorii contravenţionale.

În RM sistemul penitenciar este prezentat prin 18 instituții de 7 tipuri (anexa Hotărârii

Guvernului nr. 826 din 4.08.2005), din care:

- 4 penitenciare de tip închis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin (Taraclia,

Leova, Soroca, Cricova);

- 4 penitenciare de tip semiânchis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin

(Cricova, Bender, Pruncul, Brănești);

- 1 penitenciar de tip deschis, pentru detenţia condamnaţilor majori de sex masculin

(Basarabeasca);

- 1 penitenciar pentru minori, pentru detenţia condamnaţilor de sex masculin (Lipcani);

- 1 penitenciar pentru femei, cu un sector pentru minori, pentru detenţia condamnatelor de sex

feminin (Rusca);

- 5 izolatoare de urmărire penală (Cahul, Bălți, Bender, Chișinău, Rezina). Penitenciarul din

Rezina are un sector pentru spital, pentru deţinerea condamnaţilor majori, de sex masculin,

bolnavi de tuberculoză;

- 1 spital penitenciar (Pruncul).

În penitenciarele de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate pentru infracţiuni

săvârşite din imprudenţă. În penitenciarele de tip semiânchis execută pedeapsa persoanele

condamnate pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.

Penitenciarul de tip închis este destinat deţinerii infractorilor mai periculoşi, precum şi

condamnaţilor la detenţiune pe viaţă. Persoanele aflate în arest preventiv sunt deţinute în

izolatoarele de urmărire penală. În penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa

condamnaţii în vârsta de până la 18 ani precum şi condamnaţii adulţi în vârsta de până la 21 de

ani în privinţa cărora instanţa de judecată, la prezentarea administraţiei penitenciare, a dispus

continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv [8]. Fiecare instituţie penitenciară

dispune de serviciu medical. În subordinea DIP există un spital, destinat pentru tratarea

deţinuţilor cu diverse maladii.

Este evident că, în nici o ţară, oricât de democratică ar fi, populaţia nu manifestă interes și,

cu atât mai puţin, simpatie faţă de deţinuţi. În concepţia generală, locul infractorilor este "după

gratii". Oamenii liberi par a ignora faptul că, după executarea pedepselor, deţinuţii revin printre

ei. Altfel spus, populaţia percepe mai mult latura punitivă şi mai puţin latura educativă. Această

atitudine se manifestă de multe grupuri din societate dar şi a presei, pe toată durata dezbaterilor

privind amnistia.

Republica Moldova are obligațiuni, conform dreptului internațional de interzicere a torturii,

a tratamentului inuman şi degradant oricând şi în orice circumstanţe. Nu sunt acceptate excepţii

şi nu pot fi făcute derogări de la aceste obligaţii pe perioada urgenţelor naţionale sau pentru

oricare alte motive. Exigențele sanitare necesare menţinerii stării de sănătate ale deținuților sunt

determinate de standardele minime de suprafață, de ventilare, de iluminat, de amenajarea și

echipare a încăperilor rezidențiale, industriale, a încăperilor de menire sanitară și instalațiilor în

închisori [5].

Raportul dintre numărul personalului din penitenciare (Buletinul informativ de penologie

nr. 25 din decembrie 2003) şi cel al deţinuţilor are legătură directă cu lipsa de interes faţă de

237

condiţiile de detenţie şi faţă de perspectivele reintegrării sociale. În această ordine de idei

menționăm discrepanţele care apar în statisticile Consiliului Europei. Astfel, podiumul după

acest indicator este deținut de Lituania – 8,8 deținuți la un supraveghetor, Ucraina – 8,7 la unu și

România – 7,9 la unu. La cealaltă extremă, evident pozitivă, se plasează San Marino - 0,2

deţinuţi la un supraveghetor, Irlanda de Nord - 0,8 şi în Republica Irlanda - un deţinut la un

supraveghetor. În majoritatea statelor, acest raport variază între 1 și 5, doar Polonia -6,3 şi

Ungaria - 5,6, depăşesc limita de 5 deţinuţi la un supraveghetor, considerată de Comitetul pentru

Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei drept barem maxim admisibil.

Printre problemele sistemului penitenciar din RM autorii citează supraaglomerarea, condiții

insalubre, relațiile sexuale și drogarea, care se reflectă asupra stării de sănătate ale deținuților cu

precădere prin prevalența înaltă a TB, HIV/SIDA, luis, boli de piele, etc. [3, 20]. Cu toate

acestea, practic nici un studiu nu a efectuat o analiză detaliată a condiţiilor de detenție. Totodată,

nu excludem existența studiilor pentru uz intern, fiind inaccesibile pentru societatea civilă.

Asistenţa medicală în penitenciare. Acordarea asistenţei medicale persoanelor deţinute în

penitenciare se efectuează conform prevederilor legislaţiei execuţional - penale, actelor

normative ale Ministerului Sănătăţii precum şi a Regulamentului cu privire la modul de asigurare

a asistenţei medicale persoanelor deţinute în penitenciare, aprobat prin ordinul Ministerului

Justiției nr. 478 din 15.12.2006.

În penitenciar deţinutului îi este garantat dreptul la asistenţă medicală, care se acordă ori de

câte ori este necesar sau la cerere, de către un personal calificat, în mod gratuit. Deţinuţii

beneficiază de asemenea în mod gratuit de tratament medical şi de medicamente. Instituţia

penitenciară trebuie să aibă la dispoziţie serviciul cel puţin al unui medic generalist, al unui

stomatolog şi al unui medic psihiatru. În penitenciarele cu capacitatea de detenţie de 100 şi mai

multe locuri, pe lîngă unitatea medicală, sînt create centre curative staţionare. Primirea

pacienţilor şi acordarea asistenţei medicale se efectuează în unitatea medicală a instituţiei

penitenciare după înscrierea prealabilă a acestora şi conform unui grafic aprobat de şeful

penitenciarului (cu excepţia cazurilor de urgenţă).

Deţinuţii beneficiază de asistenţă terapeutică, chirurgicală, psihiatrică şi stomatologică. Pe

cont propriu, condamnatul, cu acordul administraţiei penitenciare, iar prevenitul - cu acordul

administraţiei penitenciare şi al organului de urmărire penală, al judecătorului de instrucţie sau al

instanţei de judecată, poate beneficia de serviciile unui medic privat.

În cazurile deţinuţilor bolnavi, care au nevoie de servicii medicale specializate de urgenţă

sînt transferaţi, sub pază şi supraveghere, în instituţiile medicale specializate ale sistemului

penitenciar sau în instituţiile curative publice ale Ministerului Sănătăţii. Examenul medical al

deţinutului se efectuează în condiţii de confidenţialitate la primirea în penitenciar şi, în timpul

executării pedepsei, la solicitare şi în mod periodic, nu mai rar de o dată la 6 luni.

La sosirea în penitenciar, în termen de pînă la 15 zile, condamnatul este chestionat şi supus

examenului medical şi igienizării sanitare în încăperile de carantină ale penitenciarului.

Efectuând examenul medical, medicul are obligaţia de a sesiza procurorul, în cazul în care

constată că deţinutul a fost supus la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,

precum şi obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile deţinutului în

legătură cu acestea. În asemenea cazuri, deţinutul are dreptul de a cere să fie examinat, din cont

propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului penitenciar sau de un medic legist.

Constatările medicului din afara sistemului penitenciar se consemnează în fişa medicală a

deţinutului, iar certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce deţinutul a luat

cunoştinţă de conţinutul acestuia, contra semnătură. În temeiul hotărârii comisiei medicale

specializate a penitenciarului, create prin dispoziţia şefului instituţiei şi coordonată cu DIP,

deţinuţii bolnavi de tuberculoză, boli venerice, alcoolism, narcomanie sau toxicomanie sînt

supuşi tratamentului obligatoriu.

Deţinutul poare fi obligat să suporte cheltuielile legate de tratamentul automutilării

intenţionate, cu excepţia cazurilor în care sănătatea sau viaţa deţinutului este expusă pericolului

iar el şi-a pierdut capacitatea de discernămînt şi raţionament.

238

Acei deţinuţi care suferă de boli sau deficienţe psihice se i-au la evidenţă şi se tratează în

instituţiile curative specializate sub supravegherea strictă a medicilor.

În unităţile medicale ale penitenciarelor se efectuează:

- examenul clinic şi supravegherea deţinuţilor în scopul aplicării terapiei raţionale şi

determinării capacităţii lor de muncă;

- tratamentul ambulatoriu şi de staţionar, somatic şi specializat, prin metodele şi mijloacele

recomandate de indicaţiile instructiv-metodice ale Ministerului Sănătăţii.

În cazul unei maladii grave sau constatării că persoana condamnată a fost supusă torturii,

tratamentului inuman sau degradant, administraţia penitenciarului asigură înştiinţarea familiei şi a

altor persoane apropiate condamnatului despre acest fapt.

Serviciul medical al penitenciarului este obligat să verifice regulat:

- cantitatea, calitatea, prepararea şi servirea hranei;

- starea sanitaro-igienică a încăperilor şi a teritoriului penitenciarului;

- starea şi curăţenia îmbrăcămintei, a aşternutului deţinuţilor, corespunderea lor anotimpului.

Şeful penitenciarului este obligat să ia cunoştinţă de raportul şi de recomandările medicului şi ale

serviciului medical şi să întreprindă urgent măsuri necesare.

În spitalele penitenciare se deţin separat următoarele categorii de deţinuţi:

- minorii de adulţi;

- deţinutele de sex feminin de deţinuţii de sex masculin;

- preveniţii de condamnaţi;

- condamnaţii la detenţiune pe viaţă;

- deţinuţii cu comportament violent care necesită izolare;

- deţinuţii izolaţi din motive de securitate.

Persoanele bolnave sînt repartizate şi deţinute în saloane special utilate conform categoriei

penitenciarului stabilit. Deţinuţilor aflaţi în spitalele penitenciare li se acordă întrevederi conform

regulilor generale, cu excepţia preveniţilor şi condamnaţilor bolnavi de tuberculoză în formă

activă.

Dacă deţinuţii sînt transferaţi în instituţiile curative în legătură cu automutilarea sau

simularea unei maladii, timpul aflării lor în instituţia curativă nu se include în termenul de

executare a sancţiunii disciplinare aplicate anterior. În instituţiile curative care au în structura lor

secţii de psihiatrie şi boli contagioase se stabileşte un regim care asigură izolarea bolnavilor şi

supravegherea permanentă a comportamentului tuturor categoriilor de deţinuţi.

Izolatoarele disciplinare ale instituţiilor curative penitenciare se amenajează conform

cerinţelor generale şi sunt zilnic vizitate de lucrătorii medicali, cu efectuarea indicaţiilor

prescrise de medicul curant.

Accesul la un medic. Un control medical adecvat trebuie oferit persoanei reţinute sau închise cît

mai prompt posibil după admiterea la Centrul de detenţie sau la închisoare, iar după aceea,

oricînd este necesar, trebuie acordate tratamente şi îngrijiri medicale. Aceste tratamente şi

îngrijiri medicale trebuie acordate gratuit ” (Codul ONU de Principii, Principiul 24).

Organismele internaţionale de respectare a drepturilor omului afirmă, în Raportul sesiunii

52 a Adunării Generale (1997), para.109, cu referinţă la Elveţia, că examinările medicale

independente care au loc la amplasarea persoanei într-un loc de detenţie, sunt garanţii foarte

importante împotriva torturii. Comitetul ONU pentru drepturile omului a subliniat necesitatea că

„suspecţii să fie examinaţi de către un medic independent, imediat după reţinerea persoanelor,

după fiecare interogare şi înainte de a fi aduşi în faţa instanţei de judecată, care le examinează

cazul, precum şi atunci cînd sînt eliberaţi”[1]

Articolele 64 şi 66 ale Codului de Procedură Penală acordă persoanelor reţinute dreptul de

a solicita asistenţă medicală, iar Legea ocrotirii sănătăţii, nr. 411 – XIII din 28.03.1995 al RM

acordă deţinuţilor înainte şi după judecată dreptul la îngrijiri medicale, precum şi dreptul de a nu

fi supuşi unor tratamente care să le afecteze sănătatea. Cu toate acestea, Amnesty International

este îngrijorată de lipsa obligaţiei de a efectua controale medicale la sosirea persoanelor în

239

locurile de detenţie, şi că toate celelalte garanţii legale referitoare la sănătate nu sunt întotdeauna

respectate în realitate.

Conform organizaţiei non - guvernamentale (ONG), juriştii pentru Drepturile Omului, au

introdus funcţia de felceri în toate Comisariatelor de Poliţie (a. 2006), a redus numărul cazurilor

de tortură. Cu toate acestea, Amnesty International este îngrijorată de faptul că acest sistem

trebuie îmbunătăţit considerabil, şi urmează să ofere garanţii împotriva torturii şi a violenţei. În

pofida prevederilor existente în Codul de Procedură Penală, deţinuţilor le este foarte dificil să

insiste asupra dreptului de a fi supuşi îngrijirilor medicale adecvate.

Concluzii

1. Populația deţinuţilor se raportează la grupul de populație cu risc major din punct de vedere al

sănătății publice.

2. Deţinuţii au drepturi garantate de legislația națională și internațională la servicii medicale şi

protecţie socială ca şi persoanele din comunitate.

3. Asistenţa medicală primară acordată deţinuţilor este orientată spre promovarea sănătăţii,

profilaxia maladiilor acute şi cronice, tratament şi reabilitare.

4. Resursele umane în medicina penitenciară exercită un impact major asupra calităţii serviciilor

medicale acordate deţinuţilor.

5. Se impune necesar unui studiu complex și sistemic a interrelației “condițiile de detenție în

instituțiile penitenciare – starea de sănătate a deținuților, care ar constitui baza de dovezi

penru elaborarea politicilor publice.

Bibliografie

1. Administrarea penitenciarelor în serviciul drepturilor omului în detenţie.

http://www.justice.gov.md/public/files/noutati/PPP_Penit_v_7_05_12_2011.pdf

2. Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002-2011 www.statistica.md//

3. Buletin informativ - CNC TB/SIDA al Consiliului naţional de coordonare al programelor

naţionale de profilaxie şi control al infecţiei HIV/SIDA, infecţiilor cu transmitere sexuală şi

de control al tuberculozei, editat cu suportul financiar al Băncii Mondiale în cadrul

Programului TB/SIDA. 2009. nr. 1, 24 p. www.ccm.md//

4. Chelcea S., Marginean, I., Cauc, I. Cercetarea Sociologică. Manual, Deva: Ed. Destin, 1998.

5. Drepturile omului: Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în activitatea

poliţiei. Chişinău. 2008. 632 p. ISBN 978-9975-80-094-5 http://www.undp.md//.

6. May J.P., Ferguson M.G., Ferguson R, et al Prior nonfatal firearm injuries in detainees of a

large urban jail. J Health Care Poor Underserved 1995; 6 (2): 162-176

7. McKeown D., Epidemiologie et de sante publique. Paris: Pubmed, 1995. 31(1): p. 59-71.

8. Moraru Victor, Panainte Victor, Cepraga Igor, Adam Iuliana. Ghidul privind implementarea

programului penitenciar de bază. Chişinău: Institutul de Reforme Penale, 2009, 96 p.

9. Rădulescu S. Sociologia sănătăţii şi a bolii. Bucuresti: Ed. Nemira, 2002.

10. Reiman J. The rich get richer and the poor get prison. New Work, Macmillan, 1990; 114 p.

11. Van der Linde F. Drugs and society. In: Pompidou Group, Council of Europe. Prisons, drugs

and society. Strasbourg, Council of Europe, 2002.

http://www.coe.int/T/E/Social_Cohesion/pompidou_group/5.Publications/yu_prisons_drugs_

and_society%20_bern_eng_pdf.asp#TopOfPage;

12. Абрамкин В. Тюремное население России и других стран. Проблемы и тенденции.

РОО «Центр содействия реформе уголовного правосудия», 2003;

13. ВИЧ/СПИД в местах заключения: Сборник методических пособий для разработчиков

политики, администрации тюрем, тюремного персонала и медико-санитарных

работников в местах заключения. Нью-Йорк, 2009 год. 154 c.

14. Женщины в местах заключения: Руководство для администрации учреждений

исполнения наказаний и других должностных лиц. Нью – Йорк, 2008 г., 128 с.

240

15. Калашник Н. Г., Демченко И. Л., Кожан Н. Е., Костенко К. С., Живаго С. Б., Хведчук

В. В. Аналитический отчет «Мониторинг осведомленности и поведения осужденных

как компонент эпиднадзора за ВИЧ второго поколения». Киев 2007. 69 c.

16. Кононца А. С., Бобрика А. В. Aктуальные вопросы пенитенциарного здравоохранения.

Москва, 2004. 92 c.

17. Михлина А. С. Характеристика осужденных к лишению свободы. По материалам

специальной переписи 1999 года. Москва: Юриспруденция 2001; 464 с,

18. Михлина А. С. Характеристика подозреваемых и обвиняемых, содержащихся в

следственных изоляторах. По материалам специальной переписи 1999 года. Москва:

Юриспруденция 2000; 160с.

19. Преступность и правопорядок в России. Статистический аспект. 2003: Стат.

сб./Госкомстат России. Москва: Юриспруденция 2003.

20. Сажин В. Л., Таматорин И. В., Таматорина Н. Л. Сравнительный анализ динамики и

структуры заболеваемости лиц, содержащихся в пенитенциарных учреждениях ГУИН

России. Санкт-Петербург.

ASIGURAREA CALITĂŢII SERVICIILOR DE SĂNĂTATE

Claudia Veltman, Oleg Lozan

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Ensuring the quality of Health services in the Republic of Moldova

The quality of a service is often defined as “a set of characteristic properties of a service,

which provides the ability to meet the expressed or implied needs”. Given the characteristics of

the services (intangibility, variability, inseparability etc.), the quality is difficult to define, it

should be perceived both based on the process of health care service delivery and the actual

results, expressed through patient satisfaction. Assessament performed by the patient represents

the absolute and final measure of the quality of medical services.

Rezumat

Calitatea unui serviciu este definită cel mai adesea ca “un ansamblu de proprietăţi

caracteristice ale unui serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile,

exprimate sau implicate”. Date fiind caracteristicile serviciilor (intangibiletate, variabilitate,

inseparabilitate, eterogenitate ect.), calitatea este greu de definit, ea trebuie percepută atît pe baza

procesului de prestare a serviciului medical, cît şi a rezultatelor propriu – zise, exprimate prin

satisfacţia pacientului. Evaluarea efectuată de către pacient constituie măsura absolută şi finală a

calităţii serviciului medical.

Actualitate

Evoluţia economiei modeme înscrie între orientările sale fundamentale dezvoltarea şi

diversificarea serviciilor. În prezent se poate vorbi de o „societate a serviciilor”, afirmaţie

argumentată de expansiunea serviciilor şi de creşterea rolului acestora în viaţa societăţii. În

general se consideră că serviciile de sănătate sunt un sistem de instituţii care sunt recunoscute

oficial, sunt organizate pe întreg teritoriul unui stat şi au ca obiectiv de activitate satisfacerea

diverselor necesităţi şi cerinţe de sănătate ale populaţiei acelui stat. Grupate sub denumirea

generică de "sănătate", aceste servicii sunt profund implicate în crearea condiţiilor materiale de

existenţă a omului, în ridicarea calităţii vieţii. Ele includ un larg spectru de activităţi atît

preventive cît şi curative şi de recuperare, activităţi pentru realizarea cărora sunt folosiţi

profesionişti de sănătate(furnizori) care au atribuţii diverse, specifice domeniului în care îşi

desfăşoară activitatea.

241

Ocrotirea sănătăţii reprezintă un serviciu foarte important oferit populaţiei. Starea de

sănătate are un conţinut complex şi se află într-o relaţie de intercondiţionare cu evoluţia socială

în ansamblu, cu celelalte componenţe ale economiei şi calităţii vieţii. Aceasta este determinată de

nivelul general de dezvoltare economico-socială, de structura consumului, de standartul igienei

individuale, de gradul de cultură, şi nu în ultimul rînd, de serviciile de sănătate.

Evoluţia stării de sănătate este influenţată, în mare măsură, de nivelul de dezvoltare a

serviciilor de ocrotire a sănătăţii, de aria lor de cuprindere şi de modul de organizare, de

dimensiunile reţelei unităţilor sanitare, de dotarea lor tehnică şi de încadrarea cu personal de

specialitate. Serviciile, în general, îmbracă o serie de trăsături particulare, care decurg din

specificul muncii desfăşurate în această sferă, trăsături ce permit identificarea lor, constituindu-

se totodată în criterii de delimitare a serviciilor de celelalte componente ale activităţii economice

şi sociale. Aceste trăsături influenţează şi modul de comercializare a serviciilor. Un fapt care

trebuie menţionat este că aceste trăsături nu se regăsesc în totalitatea lor la fiecare tip de serviciu

în parte.

Sănătatea, pe de o parte este o calitate a vieţii iar pe de alta parte reprezintă şi măsura

calităţii vieţii.

DEFINIŢIA CALITĂŢII SERVICIILOR DE SĂNĂTATE

Starea de sănătate este un fenomen complex, social şi biologic, care exprimă nivelul şi

caracteristicile sănătăţii membrilor unei colectivităţi privite în ansamblu, fiind strîns legată şi de

calitatea vieţii populaţiei.

În serviciile medicale, un element- cheie este Calitatea.(1)

Înainte de a putea discuta despre managementul calităţii, trebuie definită calitatea îngrijirii

în interiorul unei instituţii de îngrijire a sănătăţii. Ce este calitatea îngrijirii? Calitatea îngrijirii

este un concept dinamic cu multe dimensiuni. Dimensiunile sale sunt dependente atît de

perspectiva persoanei care răspunde la întrebare, cît şi de contextul social, organizaţional şi de

mediu.

Această definiţie se va modifica pe măsură ce vor fi elaborate şi acceptate noi cunoştinţe.

O definiţie a calităţii îngrijirii trebuie să includă care sunt perspectivele, bazate pe ce valori şi pe

ce cunoştinţe şi resurse.

Definiţia calităţii îngrijirii de sănătate se bazează pe valori unice din cadrul culturii (atît

cultura profesională, cît şi cultura etnică) şi pe contextul situaţiei. Este imposibil să defineşti

calitatea îngrijirii fără a ţine seama de valorile ce se află în spatele individului, de situaţia socială

şi profesională.(1)

În cazul serviciilor sanitare, definiţia calităţii a evoluat în paralel cu creşterea numărului de

aplicaţii practice ale diferitelor modalităţi ştiinţifice de abordare a problemelor specifice acestui

domeniu.

Donabedian, specialist de renume în domeniul asigurării calităţii, descrie calitatea

îngrijirilor medicale ca pe “tipul de ingrijire de la care se aşteaptă să maximizeze o dimensiune a

bunăstării, luînd în consideraţie balanţa cîştigurilor şi pierderilor care afectează procesul

îngrijirilor de sănătate în întregul lor.”

În opinia lui Donabedian calitatea îngrijirilor este dependentă de “modalitatea de aplicare a

ştiinţei şi tehnologiei medicale astfel încît să fie maximizate beneficiile îngrijirilor fără a creşte

riscurile”. El opiniază referitor la calitatea îngrijirilor de sănătate ca fiind: “faptul de a face ceea

ce trebuie şi cum trebuie.”(13)

Calitatea unui serviciu este definită cel mai adesea ca “un ansamblu de proprietăţi

caracteristice ale unui serviciu care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile,

exprimate sau implicate”. Date fiind caracteristicile serviciilor (intangibilitate, variabilitate,

inseparabilitate, eterogenitate etc), calitatea este greu de definit, ea trebuie percepută atît pe baza

procesului de prestare a serviciului medical, cît şi a rezultatelor propriu-zise, exprimate prin

satisfacţia pacientului.(12)

În sens larg, serviciile (şi cele medicale) se disting prin patru caracteristici majore:

242

1. Forma lor nematerială sau intangibilitatea: prin natura lor serviciile sunt nemateriale

(invizibile) şi ca atare intangibile. Spre deosebire de produsele fizice, ele nu pot fi văzute,

gustate, palpate, mirosite sau auzite înaintea consumării lor. Sarcina spitalului ofertant de

servicii este să monitorizeze această evidenţiere a calităţii, cu alte cuvinte să

"tangibilizeze" serviciile oferite, cultivîndu-le imaginea. Tangibilizarea menюionată se

poate realiza printr-o serie de elemente fizice ajutătoare care sunt la dispoziţia unităţilor

sanitare cu paturi.(11)

calitatea sediului unde se prestează serviciile medicale;

personalul medical/auxiliar care trebuie să ofere o imagine de activitate

operativă;

echipamentele utilizate trebuie să ofere o imagine de soliditate şi să

contribuie la sporirea încrederii privitor la calitatea serviciilor;

instrumentele de comunicare trebuie selectate cu grijă pentru a evidenţia

eficienţa şi atenţia acordată proceselor de performare a serviciilor;

drepturile şi îndatoririle pacienţilor trebuie să fie vizibile şi accesibile;

simbolurile şi afişajele trebuie să fie clare, pe înţelesul pacienţilor, fiind o

garanţie privind calitatea şi consistenţa serviciilor;

preţurile sau tarifele percepute pentru anumite servicii trebuie să constituie o

formă de comunicare cu pacienţii, expuse în locuri vizibile şi prezentate într-o

formă sobră, dar sugestivă pentru a permite o consultare rapidă din partea

celor interesaţi.

2. Coincidenţa în timp sau inseparabilitatea: în mod curent serviciile sunt efectuate şi

consumate concomitent. În cazul serviciilor medicale, serviciile sunt personalizate şi

persoana respectivă devine părtaşă a serviciului respectiv. Prin prezenta pacientului la

prestarea serviciului medical, interacţiunea prestator de servicii medicale de îngrijire –

pacient, cîştigă un rol special, explicabil prin faptul că satisfacţia pacientului este

influenţată favorabil de ambii participanţi.(11)

3. Eterogenitatea sau variabilitatea: deoarece serviciile medicale sunt efectuate de personal

medical, calitatea lor tinde să varieze considerabil de la un serviciu la altul. Acestea se

diferenţiază foarte mult din punct de vedere al duratei şi calităţii prestaţiei, în funcţie de

cine, cînd şi unde sunt prestate. Pentru a reduce această variabilitate, spitalul ar trebui să

se ocupe de specializarea personalului prin EMC şi de standartizarea

componentelor serviciilor medicale.(9)

4. Nestocabilitatea sau perisabilitatea – datorată foaptului că serviciile medicale sunt

prestate prin munca umană, ele nu pot fi depozitate (stocate) pentru a fi utilizate ulterior.

Orice serviciu neefectuat într-o perioadă de referinţă constituie o pierdere ce nu mai poate

fi recuperată.(9)

Calitatea serviciilor medicale - aspecte teoretice

In sistemul de sănătate apar in mod continuu pierderi nepermise care induc

costuri mari pentru intreaga societate. Aceste pierderi sunt generate de mai multe cauze:

tehnologii medicale sau servicii de sănătate neperformante sau ineficiente;

variaţiile mari ale performanţei practicii medicale si ale rezultatelor acesteia in

diversele spitale;

accesul inegal la serviciile de sănătate

insatisfacţia pacienţilor faţă de serviciile primite și cresterea timpului de

asteptare pentru primirea serviciilor de sănătate; s.a.(3)

Ca atare, calitatea serviciilor medicale devine in aceeasi măsură o prioritate pentru

furnizorii de servicii de sănătate, manageri, pacienţi, terţul plătitor dar si pentru

instituțiile/organizațiile guvernamentale.(10)

Furnizorii sunt dornici să isi demonstreze competenţa in spitale bine dotate. Pacienţii sunt

interesaţi să primească ingrijirile necesare, cu respectarea integrală a drepturilor lor, in cel mai

243

scurt timp posibil, din partea furnizorului pe care l-au ales. Plătitorii sunt interesaţi să introducă

standarde, indicatori si criterii de calitate in spitale pentru a gestiona eficient costurile. Cu toate

acestea Guvernul este cel ce trebuie să reglementeze activitatea din sistemul sanitar printr-o

legislaţie menită să favorizeze aplicarea managementului calităţii in unităţile sanitare, facilitand

munca furnizorului si apărand pacientul de deficienţele din sistem.

Iată de ce subiectul calităţii ingrijirilor de sănătate este unul extrem de controversat, cu

implicaţii atat la nivel economic, financiar, tehnologic, cat si la nivelul resurselor umane si al

managementului organizațional.

Modalitatea in care managerii spitalelor abordează conceptul de calitate diferă mult in

funcţie de experienţa si pregătirea fiecăruia. Scopul revizuirii standardelor de calitate constă in

imbunătăţirea continuă a calităţii serviciilor furnizate si a modalităţilor de a produce aceste

servicii. In acest sens, un bun management al calităţii constă in planificarea, aplicarea practică,

controlul si revizuirea măsurilor necesare modelării serviciilor si proceselor, astfel incat acestea

să se răspundă permanent tuturor nevoilor principalilor actori implicaţi (clienţi, furnizori,

finanţatori).(8)

De-a lungul timpului au fost formulate mai multe definiţii ale calităţii in funcţie de

dimensiunile pe care autorii le-au avut in vedere. Astfel, părintele conceptului modern de

calitate, Donabedian, descrie calitatea ingrijirilor de sănătate drept "acele ingrijiri care se

asteaptă să maximizeze dimensiunea bunăstării pacienţilor, luand in considerare echilibrul

castigurilor si pierderilor asteptate, care apar in toate etapele procesului ingrijirilor de sănătate"

(Donabedian, 2003). După Donabedian (primul care a subliniat natura complexă a calităţii

ingrijirilor medicale) existau două componente ale calităţii serviciilor medicale: tehnică si

interpersonală (Donabedian, 1980).(13)

Pe de altă parte, Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineste "Calitatea sistemului de

sănătate" ca "nivelul atingerii scopurilor intrinseci ale sistemului de sănătate pentru

îmbunătăţirea sănătăţii si capacităţii de răspuns la asteptările generale ale populaţiei".(7)

Există nouă variabile ale calităţii definite in prezent pentru practica medicală, cît si pentru

managementul sanitar, ce formează baza furnizării serviciilor medicale2)

- competenţa profesională - cunostinţele/abilităţile/performanţa echipei medicale, ale

managerilor si ale echipei de suport;

- accesibilitatea - furnizarea serviciilor de sănătate nu este restricţionată de bariere

geografice, sociale, culturale, organizaţionale sau economice;

- eficacitatea - procedurile si tratamentul aplicat conduc la obţinerea rezultatelor dorite;

- eficienţa - acordarea ingrijirilor necesare, corespunzătoare, la costurile cele mai mici;

- relaţiile interpersonale - interacţiunea dintre furnizori, dintre furnizori si pacienţi (clienţi),

dintre manageri, furnizori si plătitori, precum si intre echipa de ingrijri si comunitate;

- continuitatea - pacientul beneficiază de un set complet de servicii de sănătate de care are

nevoie, intr-o ordine bine determinată, fără intrerupere, sau repetarea procedurilor de diagnostic

si tratament;

- siguranţa - risc minim pentru pacient de complicaţii sau efecte adverse ale tratamentului

ori alte pericole legate de furnizarea serviciilor de sănătate;

- infrastructura fizică si confortul - curăţenie, confort, intimitate si alte aspecte importante

pentru pacienţi;

- alegerea - pe cat este posibil, clientul alege furnizorul, tipul de asigurare sau

tratamentul.(9)

Se apreciază în acest moment că există înglobate în conceptul de calitate cel

puţin trei dimensiuni fundamentale:

1. Calitatea profesională - produsul/serviciul îndeplineşte toate condiţiile stabilite de

profesionistii de top ai domeniului medical (standarde de practică); Calitatea profesională a

ingrijirilor medicale este raportată de obicei la competenţa tehnică, respectarea protocoalelor

clinice si a ghidurilor de practică, folosirea măsurilor de control ale infecţiilor, informarea si

consilierea, integrarea serviciilor de sănătate. Existenţa calității profesionale conduce către un

244

mediu de muncă/lucru eficient/performant și către rezultate pozitive ale tratamentului, aspecte ce

vor genera atat satisfacţia pacientului cat şi satisfacţia furnizorului. Gradul satisfacţiei

practicianului este legat de calitatea actului medical, dar derivă si din condiţiile in care isi

desfăsoară munca, iar existenţa satisfacţiei duce la cresterea performanţei. In concluzie, acesta

este un factor ce poate fi folosit drept criteriu de evaluare a calităţii muncii prestate de acesta.(1)

2. Asteptările pacientului in privinţa unui anumit serviciu - calitatea din punctual de vedere

al clientului (satisfacţia pacientului); În mod obisnuit, pacienţii nu posedă abilitatea sau

cunostinţele necesare evaluării competenţei tehnice a furnizorului sau a felului in care au fost

folosite măsurile de control ale infecţiilor, dar stiu cum se simt, cum au fost trataţi si dacă,

asteptările le-au fost indeplinite. Ei se raportează adeseori la posibilitatea de a pune intrebări si

pot aprecia un serviciu medical ca fiind convenabil sau nu.(3)

Existenţa acestei dimensiuni a calităţii conduce către: comportamente pozitive din partea

pacientului (acceptarea recomandărilor, complianţă crescută la tratament, continuitatea

tratamentului, etc.), imagine pozitivă a serviciului de ingrijire la nivel social si cel mai important,

satisfacţia clientului/pacientului. Uneori, clientul asteaptă de la medic mai mult decat acesta

poate da. Alteori, clientul are o vedere rigidă si tinde să opună rezistenţă la ceea ce el consideră

drept o imixtiune in probleme personale. De aceea, percepţia pacientului asupra sănătăţii este

mai degrabă o consecinţă decat un atribut al ingrijirilor de sănătate.

Privită de specialisti, satisfacţia pacientului este un element al sănătăţii psihologice care

influenţează rezultatele ingrijirilor si impactul lor. Un pacient satisfăcut și informat tinde să

coopereze cu medicul si să accepte mai usor recomandările acestuia. Satisfacţia pacientului

influenţează accesul la serviciile medicale - un client satisfăcut va reveni la medicul respectiv

sau la unitatea sanitară respectivă.(1) Ne putem aştepta insă ca rezultatele evaluării satisfacţiei

pacientului să fie diferite de cele ale evaluării medicilor. Aceasta se intamplă deoarece pacientul

se axează in special pe relaţiile interpersonale pe care le percepe si le poate evalua mai usor, deşi

sunt subiective, spre deosebire de aspectele tehnice sau de specialitate pe care le poate evalua

mai greu.

Rezultă evident că evaluarea satisfacţiei pacientului reprezintă felul in care furnizorul vine

in intampinarea valorilor si asteptărilor pacienţilor.(6)

3. Managementul calităţii totale - cea mai eficientă si mai productivă modalitate de

utilizare a resurselor in cadrul limitelor stabilite de autorităţi/cumpărători (eficienţa). Conceptul

Managementul Calităţii Totale (MCT), nu a fost incă pe deplin dezvoltat in sfera serviciilor

medicale. Prin „calitate totală" se inţelege astazi atat calitatea serviciilor cat si calitatea

sistemului. (9)

Managementul calităţii totale extinde conceptul managementului calităţii, ingloband atat

participarea cat si motivarea tuturor membrilor organizaţiei.

Managementul calităţii totale este un model organizaţional care implică participare

generală in vederea planificării si implementării unui proces de imbunătăţire continuă a calităţii

ce depăseste asteptările clienţilor. Acest model pleacă de la premise că 90% din probleme sunt

probleme legate de proces, nu de personal. (10)

Trei principii guvernează conceptul calităţii totale:

- focalizarea pe client

- imbunătăţirea continuă a calităţii

- lucrul in echipă.(12)

S-a mai discutat la primul curs despre standarde, criterii, ghiduri de practică medicală,

nuclee de calitate, etc. Revenim acum cu o scurtă recapitulare necesară continuării și ințelegerii

actualei prezentări.

Standardele reprezintă nivelul de performanţă observabil, realizabil, măsurabil, agreat de

profesionisti si observabil de către populaţiei căreia i se adresează. Ele descriu sisteme, funcţii,

procese si activităţi, stabilind ţinte de atins pentru furnizorul de servicii medicale. Ele prezintă

cea mai bună succesiune a acţiunilor in cadrul actului medical, stau la baza creării ghidurilor de

practică medicală si sunt concepute de către comisii de experţi. In mod normal, standardele

245

reprezintă asteptările pacienţilor, furnizorilor, managerilor, terţului plătitor si ale organismelor

guvernamentale, precizand nivelele de structură si performanţă asteptate din partea furnizorilor.

Un loc aparte ocupă aici ghidurile de practică medicală care sunt: "specificaţii standardizate

pentru ingrijirea medicală, dezvoltate printr-un proces oficial, care incorporează cele mai bune

dovezi stiinţifice ale eficacităţii cu opinia experţilor".Nu trebuie uitate aici standardele ISO de

calitate care au avut drept scop realizarea standardizării in domeniul generic al managementului

calităţii, incluzand sistemele de calitate, asigurarea calităţii, tehnologiile de suport generice.

Evident, se vor lua in calcul și standardele ce ghidează aplicabilitatea acestora.

Măsurarea standardelor si stabilirea faptului că au fost atinse sau nu, se face prin mai multe

metode, stabilite tot de experţii care au creat standardele, cele mai frecvente metode fiind

controlul inregistrărilor, observarea directă, sondarea opiniei pacienţilor.(12)

Faptul că nu există o definire universal acceptată a calităţii, că standardizarea pune

accentul pe documentaţie, uneori creand un sistem birocratic poate prea complex, si că deseori

asigurarea complianţei personalului la sistemul calităţii este lăsată integral la latitudinea

conducerii, crează puncte slabe in relaţiile terţului plătitor cu spitalele. Aceste puncte vor putea fi

depăsite in momentul in care conducerea spitalelor va inţelege obligativitatea standardizării si

necesitatea introducerii sistemelor de calitate.

Este nevoie ca si in spitale să se implementeze sisteme de management al calităţii. Desi

actul medical propriu-zis nu este inclus in acest sistem al calităţii, mai degrabă ţine de activitatea

de evaluare a personalului si acreditarea unităţii, sistemul calităţii are in vedere tot ce ţine de

infrastructură, mediu de ingrijire, logistică, tehnologie, servicii de support.

Bibliografie

1. Alexandru Gh. “Managementul serviciilor medicale” . Editura EfiConPress, Bucureşti, 2004;

2. Alexandru Gh. “Evaluarea eficienţei activităţilor sanitare”. Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002;

3. Drugus L. “Managementul sănătăţii”. Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003;

4. Jan Mainz. Defining and classifying clinical indicators for quality improvment.International

Journal for Quality in Health Care, 2003; 15 (6): 523-530;

5. Juran, J.M., Quality Control Handbook, Editura McGraw Hill, New York, 2001;

6. Jaradat,M.Managementul unităţilor sanitare,Editura Universităţii Bogdan Vodă,Cluj-

Napoca,2004;

7. Legea 95 din 14.04.2006 privind reforma in domeniul sănătăţii;

8. Mocean,F.,Borzan,C.,Managementul calităţii si planificarea strategică în managementul

organizaţional din sănătatea publică.Editura Alma Mater, Cluj-Napoca,2003;

9. Opincaru,C.,Găleţescu,M.,Imbri,E.Managementul calităţii serviciilor in unităţile

sanitare.Editura C.N.I.Coresi,Bucuresti,2004;

10. Olaru M. Managementul calităţii, ediţia a II a revizuită şi adăugită, Ed.Economică, Bucureşti,

1999;

11. Snak O. Managementul serviciilor şi calităţii, Academia Romînă de Management, Bucureşti,

2000;

12. Standardul SR ISO 9004-2:1994, Managementul calităţii şi elementele sistemului calităţii.

13. Palanciuc M.: “Managementul calităţii serviciilor de sănătate” Chişinău , 2009;

14. Conferinţa Mondială privind determinanţele sănătăşii, 19-21 octombrie 2011, Rio – de

Janero.

15. Raportul Mondial al Sănătăţii, 2006;

16. Conferinţa de la Almatz, 1978.

246

MANAGEMENT OF CHANGES IN PUBLIC HEALTH INSTITUTIONS: REASONS,

MODELS, RESISTANCE TO CHANGES

Elizaveta Reabova, Constantin Eţco

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină

Summary

The article is devoted to the important problem of management. During recent years

radical changes have been occurred in all parts of commerce, industry, public health services. At

the same time, different disadvantages of changes are investigated in the article: lack of power,

conflicts, stress, and people are usually afraid of changes. Authors suggest some ways of

reducing resistance to change in the Public Health institutions.

Rezumat

Managementul schimbării în Instituţiile medicale:

cauze, modele, rezistenţă la schimbări.

Articolul dat este dedicat pentru problema importantă a managementului. În ultimii ani au

fost schimbări radicale în toate sectoarele: comerţului, industriei, serviciilor medicale. În acelaşi

timp diferite dezavantaje a schimbărilor au fost investigate în articolul: neajunsul autorităţii,

conflicte, stres, persoanelor le este frică de schimbări. Autorii propun unele căi de reducere a

rezistenţei la schimbări în instituţiile medicale.

The actuality of theme During recent years radical changes have been occurring in all parts of commerce, industry

and the public service. A very rapid rate of technical novation has produced new materials, new

methods and new products. Some companies have ceased to exit, some have been taken over by

larger and more successful competitors, while others have grown very quickly and changed their

character completely [1].

Organizational change-it is the process of different transformations inside the organization,

caused by technical, economic, social, cultural factors. Today it is a usual component of

organizational development and progress.

The aim of the article

The aim of the article show the following: changes in the organization: definition, general

reasons of changes in medical institutions and their consequences, resistance to change: personal

limits and psychological barriers and reducing resistance to change and new technology

agreements.

Material and methods

Scientific analysis, synthesis, dialectical approach, logics, mathematical methods,

informational methods, statistical methods, system approach, bibliography research.

Discussions

80% reasons of changes: depend on marketing conditions, demands, supply and

competition, conflicts, planning inside the of organization, it’s strategy and tactics.

The consequences of change include the following:

a) Increased complexity of methods of production

b) Job changes of redundancy for many workers

c) The need for employees to acquire new skills or to modify existing competencies.

d) Geographical relocation of industries and workers.

e) Extensive reliance on computers, information technology and decision-support systems.

If it is hard to identify innovation as a distinct area within organizational change

research, it is harder still to characterize the wider field of organizational change more

247

generally. The term “change” is so broad that it could be taken to embrace almost every topic

in organizational psychological research. But if we look at the contents of texts on organizational

change we see that they tend to focus predominantly on the management of formally planned

changes, especially changes to the ways in which the organization relates to its environment, and

different parts of the organization relate to each other, Routine, maturational, evolutionary or

accidental changes to organizations receive less attention, as do changes emerging from levels of

the organization below senior management.

The models of changes have such stages:

1. Unconscious incompetence.

2. Conscious incompetence.

3. Conscious competence.

4. Unconscious competence

Changes are connected with some elements of risk. So risk management must be used. Risk

management is the process of evaluating the risks faced by a firm or an individual and them

minimizing the expenses involved with those risks. Any risk entails two will be incurred if a

potential loss becomes an actual loss. An example is the cost of rebuilding and re-equipping an

assembly plant that burns to the ground. The second type consists of the costs of reducing or

eliminating the risk of potential loss. [5]

Here we would include the costs of purchasing insurance against loss by fire or the cost of not

building the plant at all (this cost is equal to the profit that the plant might have earned.

The results of research

Research and experience show that there is a tendency among employees to resist change,

even though it might appear to outside observers that working conditions would be improved.

Personal limits and psychological obstacles for changes.

- People are afraid of unknown events because they have their customs, traditions, non- formal

groups in their organization,

- People have necessity in guaranteed work, especially in labour conditions. They don’t want to

lose their social relations [2; 4].

There are several forms of changes resistance:

1. Rejection (people reject the necessity of changes).

2. The demonstration of incompetence.

3. Pessimism.

4. Indifference.

The main reasons for resistance to change are as follows:

- Important and permanent decisions about an employee is working life are made by people

who are often unknown and remote;

- The employee may lose his or her job or be transferred to a ower-paid job;

- The skill and experience he or she has acquired over the years may suddenly become

valueless

- Cohesive social groups (informal groups) may be broken up, together with established

relationships oles, customs.

- Familiar things represent security, unfamiliar things-insecurity.

- Personal life may be upset by new working times a move to a new district.

- Workers may feel personally inadequate vis-à-vis new technologies, fearing they will not

be able to understand new methods and systems [6, 8].

- An individual may resent not having been consulted about a proposed change

- People have necessity in a stable workplace, guarantied work. They don’t want to loose

their working conditions and relationship.

All these reasons may be considered as obstacles and limits (barriers) to changes.

Resistance to changes is connected with risk avoidance. An individual can avoid the risk of

an automobile accident by not riding in a car. A manufacturer can avoid the risk of product

failure by refusing to introduce new products. Both would be practicing risk avoidance. At the

248

personal level, individuals are also avoiding risk (for example, refusing to walk through a high-

crime neighborhood). Obviously, no person or business can eliminate all changes and risks. But,

by the same token, no one should assume that all risks are unavoidable [9].

Reducing resistance to changes is connected with risk reduction. If a risk cannot be

avoided, perhaps it can be reduced. (For example, may be reduced the risk of injury by wearing a

seat belt). Businesses face risks as a result of their operating procedures and management

decision making. There are areas where changes are great and risk can be reduced.

Among the techniques that can be are: The establishment of an employee safety program to

encourage awareness of safety among employees.

Accurate and effective accounting and financial controls, to protect the firm’s inventories

and new changes.

Conclusions

Managements intending to introduce changes in working methods or company organization

should consider carefully the effects of the changes on the firm’s human resources. The

following should be taken into account when implementing change.

1) Details of proposed changes and their effects on groups and individuals must be

precisely defined (employees must be adapted successfully to new environments). Where it is

practicable, there should be some participation by the employees in decisions which affect their

daily work.

2) The threat to security which many employees feel may be reduced by telling employees

individually, and what their new jobs will be in the new structure. The loss of valuable skill and

experience can be counter-balanced by a programme of retraining.

3) The employees who will suffer financially should be at least partially compensated (by

guaranteeing their previous income for a some period). It is occasionally possible to preserve

existing social groups, transferring them to new work as a unit instead of dispersing them.

4) The change should be made known by a two-way communication process and two-way

communication should be encouraged while the change is proceeding, (it is called feed-back

communication). Organizations can prepare “skills inventories” listing all their employees

qualifications, work experiences, and competencies. This information can assist management.

5) Bonus schemes might be introduced to encourage the acceptance of new methods. Even

when the change is small, resistance will be reduced, if the top management show that they know

about the change and understand its effects on the employees

Literature 1. L.V. Blankeship, R.V. Miles “Organizational Structure and Managerial Decision

Making” – New York, “Administrative Science”, 2008

2. Donabedian Avedis “Evaluating the Quality of medical Care, Health Services Research

and anthology”, New York, 1992

3. Peter F. Drucker “People and Performance: The best of Peter Drucker on Management”

New York, Harper and Row, 1987.

4. C. Ețco “Management în sistemul de sănătate”-Chişinău, Epigraf, 2006

5. C. Eţco, E. Reabova, M.Ciobanu “Managementul serviciilor în sectorul asistenţei

medicale primare: cheltuieli, eficienţă, calitate”- Chişinău, Epigraf, 2000

6. David B. Hertz “The Changing Field of Management Science”-London, “Prentice -

Hall”, 2007.

7. John P.Kotter “power, Dependence and Effective Management”-Harvard Business

Review, 1997

8. Elton Mayo “The man Problems of an Industrial Civilization”- New York,

“Macmillan”, 2001.

249

9. Reabova E., Yetsko C. “System and Theoretical Aspects of Quality and Efficiency of

Medical Assistance Evolution”- Revista „Sănătate publică, Economie şi management în

medicină”. Chişinău, 2004, N4, p. 25-26.

CATACTERISTICA MEDICO-SOCIALĂ A ADULŢILOR CU CIROZE HEPATICE

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Larisa Solomon, Larisa Spinei

Centrul Naţional de Management în Sănătate,

Şcoala de Management în Sănătatea Publică, USMF „N. Testemiţanu”

Summary

Medical and social characteristics of adults with liver cirrhosis in Republic of Moldova

An selective study based on questionnaire "Survey regarding the patient with liver

cirrhosis", specially developed, which included general data on patient: the socio-cultural

characteristics of living and eating, working, presence occupational hazards, health

characteristics of the patient: diseases evolution, presence of concomitant pathologies, etc. There

were investigated 368 adults with liver cirrhosis the answers, were introduced in the

questionnaire responses, processed by the "EpiInfo-2002" and analyzed depending of the

residence: total on the country, urban, rural and sex.

Rezumat

De către noi a fost efectuat studiu selectiv în baza chestionarului „Ancheta privitor la

bolnavul cu ciroza hepatică”, elaborat special, care a cuprins date despre caracteristica generală a

bolnavului: statutul socio-cultural, caracteristica condiţiilor de trai şi de alimentaţie, muncii,

prezenţa noxelor profesionale, caracteristica sănătăţii a bolnavului: evoluţia bolii, prezenţa

patologilor concomitente, etc. Au fost anchetate 368 de persoane adulte cu ciroza hepatică,

răspunsurile au fost introduse în chestionare, care au fost prelucrate prin intermediul programului

„Epiinfo-2002” şi analizate în dependenţă de mediul de reşedinţă: total pe republică, urban, rural,

şi după sex.

Actualitatea

Importanţa cirozei hepatice ca problema sănătăţii publice se argumentează prin faptul

creşterii morbidităţii generale, invalidizării precoce a persoanelor apte de muncă şi mortalităţii

prin această maladie [1,2,3].

Dorinţa de ameliorare a stării de sănătate a populaţiei este un obiectiv propus de aproape

toate programele de guvernare, iar atingerea acestei deziderat impune măsuri care trebuie să aibă

la bază o cunoaştere foarte bună a evoluţiei stării de sănătate. Starea de sănătate a populaţiei este

măsurată astăzi prin mai multe metode, dar niciuna dintre acestea metode nu poate aprecia într-o

manieră exhaustivă nivelul real al stării de sănătate populaţiei. Starea de sănătate pune probleme

atât de definire, cât şi de măsurare/evaluare [5,6,3].

După datele statisticii oficiale, în perioada anilor 1998-2010, rata incidenţei a crescut de 2,0

ori, de la 39,0 la 78,9 cazuri 100 mii adulţi. În structura invalidităţii primare bolile aparatului

digestiv (BAD) ocupă al VII-lea loc, şi în 69,0 % de cazuri revin cirozei hepatice. În structura

mortalităţii generale pentru anul 2010, BAD ocupă al III-lea loc, după bolile ale aparatului

circulator şi neoplasme [4,9].

Nivelul înalt al mortalităţii prin BAD este constatat şi de organisme internaţionale, şi

conform datelor Biroului European al OMS, în Republica Moldova, acest indice în anul 2009 a

depăşit de 2,2 ori media ţărilor europene grupei Eur–B+C, şi de 4,4 ori – media pentru Eur–A

[7,8].

250

În anul 2009 rata standardizată a mortalităţii prin bolilor cronice ale ficatului şi ciroza

hepatică în Republica Moldova a depăşit de 3,0 ori media ţărilor europene din grupa Eur–B+C,

de 9,1 ori – media pentru Eur–A, şi de 5,2 ori media Regiunii Europene. Este îngrijorat faptul, că

Republica Moldova, în clasamentul OMS a ţărilor Eur–C şi a ţărilor CSI ocupă primul loc, faţă

de celelalte ţări ale CSI, unde mortalitatea excesivă este cauzată de cauze externe [7,8].

Obiectivele

Ne-am propus drept obiectiv evaluarea medico-socială a populaţiei adulte cu ciroze

hepatice din Republica Moldova.

Material şi metode

A fost efectuat studiu selectiv în baza chestionarului „Ancheta privitor la bolnavul cu

ciroza hepatică”, elaborat special, care a cuprins date despre caracteristica generală a bolnavului:

statutul socio-cultural, caracteristica condiţiilor de trai şi de alimentaţie, muncii, prezenţa noxelor

profesionale, caracteristica sănătăţii a bolnavului: evoluţia bolii, prezenţa patologilor

concomitente, etc. Au fost anchetate 368 de persoane, răspunsurile au fost introduse în

chestionare, care au fost prelucrate prin intermediul programului „Epiinfo-2002” şi analizate în

dependenţă de mediul de reşedinţă (urban, rural), şi în total pe republică, sex. Pentru

determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra gradului reducerii a

vitalităţii, a fost efectuat un studiu prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii.

Rezultate şi discuţii

Cercetările au stabilit că 82,9±2,2 % (p<0,001) din bolnavii cu ciroze hepatice provin din

localităţile rurale şi doar 17,1±4,7% (p<0,001) - din localităţile urbane, mai frecvent sunt afectaţi

bărbaţi 58,7±3,4% (p<0,001), faţa de 41,3±3,9% (p<0,001) pentru femei.

Vîrsta medie pe republică a persoanelor studiate este de 52,2±0,54 (p<0,001) ani, în mediul

rural – 51,7±0,58 (p<0,001) ani şi în mediul urban – 54,1±1,43 (p<0,001) ani, şi nu se observă o

diferenţă semnificativă (p>0,05). Constatam că, mai frecvent afectată prin ciroze hepatice este

grupa de vîrstă 51-60 ani, indiferent de mediul de reşedinţă. A fost constatat că vîrsta medie de

diagnosticare a bolii pe republică este de 48,9 ±0,55 ani, în mediul rural – 48,6 ±0,61 ani şi în

mediul urban – 36,9±3,0 ani.

La studierea statutului marital s-a stabilit că rata persoanelor căsătorite este 86,7±3,4%

(p<0,001) pe republică, pe cînd persoanele singuratice constituie 10,3±1,2 % (p<0,001) şi 3±1,4

% (p<0,001) revin persoanelor divorţate. În mediul rural şi urban persoanelor căsătorite revine

cota majoră de 88,9% şi 86,2% respectiv. Mai des de ciroze hepatice sunt afectaţi persoanele cu

studii medie de specialitate – 45,4±3,2 % (p<0,001) pe republică, 50,8 ±2,8 % (p<0,001) în

mediul urban şi în mediul rural – 44,3±2,4% (p<0,001) respectiv.

Din numărul persoanelor intervievaţi 33,4±1,8% (p<0,001) pe republică sunt angajaţi în

cîmpul muncii, 31,2±1,6% (p<0,001) – în mediul rural şi 44,4±2,0% (p<0,001) – în mediul

urban.

Totodată, frecvenţa majoră revine persoanelor neangajaţi, faptul argumentat prin specificul

evoluţiei patologiei studiate: invalidizarea precoce a persoanelor apte de muncă. Astfel, în

47,6±2,0% (p<0,001) de cazuri pe republică bolnavii cu ciroza hepatică nu sunt angajaţi în

cîmpul muncii, în mediul rural –50,8±1,7% (p<0,001), în mediul urban – 31,8±3,2% (p<0,001).

Repartiţia persoanelor intervievaţi după categoriile socio-profesionale este prezentată în

modul următor. Frecvenţa majoră aparţine persoanelor ce fac parte din categorie muncitori în

51,4±1,8 % (p<0,001) pe republică, în mediul rural – 52,1±1,6% (p<0,001), în mediul urban–

47,6±2,5 % (p<0,001) respectiv. Categoria agricultorii este caracteristică mediului rural în 24,6%

de cazuri, faţă de 3,2% – în mediul urban. Totodată, în mediul urban predomină grupa

funcţionarilor în 49,2±4,2% (p>0,005) de cazuri, faţa de mediul rural– 23,3±2,2% (p<0,001) de

cazuri. Angajaţii în cîmpul muncii şi-au caracterizat munca prestată drept munca de greutate

medie în 58,2% de cazuri pe republica. Această caracteristică diferă în dependenţă de mediul de

251

reşedinţă: 60,3% – în mediul rural şi 47,6% în mediul urban. Reieşind din faptul că în mediul

urban este specifică categoria socio-profesională ca funcţionar, caracteristica muncii în 46,0%

este calificată ca uşoară, faţă de mediul rural – în 25,6 % respectiv. Tot în acest context, munca

grea este de 2,2 ori mai frecvent întâlnită în mediul rural (14,1% de cazuri), faţa de mediului

urban – 6,4%.

Prezenta noxelor profesionale au menţionat 69 de persoane intervievaţi din mediul rural, ce

constituie 22,6±5,0% de cazuri, şi este de 2,9 ori mai frecventă în mediul rural, faţă de 5

persoane din mediul urban –7,9±1,1% respectiv. Dintre cele mai des întîlnite noxe profesionale

sunt numiţi: lucru cu tutun –37,0±0,9%, substanţe chimice nocive (polietilen, sulf, carbon,

vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare), caracteristici mediului rural în 31,5±1,4% de cazuri, şi

altele–31,5±1,1% (dezinfectanţi, uleiuri, motorină, substanţe radiactive, sînge). Durata medie de

muncă în condiţii nocive în mediul rural constituie 19,5±0,95 ani, dar în mediul urban–10,4±1,26

ani respectiv (p<0,001).

Dintre factori ce influenţează starea sănătăţii sunt condiţii de trai şi de alimentaţie. Aşa dar,

în studiul petrecut de noi, majoritatea respondenţilor le-au apreciat condiţii de trai drept

satisfăcătoare în 64,7 ±2,2 % (p<0,001) pe republică, rata fiind mai mare în mediul urban –

77,8±3,2 % (p<0,001), pe cînd în mediul rural este de 62±1,9 % (p<0,001). În ce priveşte

caracteristica generală a alimentaţiei, rata persoanelor care se alimentează satisfăcător este de

65±2,4 % (p<0,001) în republică, dar în raport cu mediul de reşedinţă este mai satisfăcătoare

alimentaţie în mediului urban 77,8±1,6 % (p<0,001), pe cînd în mediului rural 62,3±1,7%

(p<0,001).

Prezenţa unor astfel de deprinderi dăunătoare ca tabagism şi consumul de alcool este un

factor de risc în apariţia multor boli, inclusiv şi a cirozei hepatice. Nu consumă alcool numai

11,7 ±2,5 % (p<0,001) dintre persoane anchetate pe republică, dintre care 11,1±1,3% (p<0,001)

din mediul urban şi 11,8±4,2% (p<0,001) din mediul rural. Restul persoanelor folosesc alcoolul

în diferite măsuri, de la consumul frecvent 12,5±5,2% (p<0,001) pe republică, (13,4±3,2 %

(p<0,001) în mediul rural, 7,9 ±1,2 % (p<0,001) mediul urban), pînă la ocazional – 37,5±2,2%

(p>0,001) pe republică, (37,1±3,2% (p<0,001) în mediul rural, 39,7±3,3 % (p<0,001) în mediul

urban. Locuitori din mediul urban sunt supuşi într-o măsură mai mare de tabagismul 46,1±1,2%

(p<0,001), cei din zona rurală 36,1±1,9% (p>0,005) de cazuri, formînd o medie pe republică de

37,8±2,2% (p<0,001).

În timpul cercetărilor s-a stabilit că la 178 (48,4±2,2% (p<0,001)) din persoane anchetate a

fost pierdută capacitatea de muncă din cauza cirozei hepatice, ele deţinând grad de invaliditate.

Pentru determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra gradului

reducerii a vitalităţii, a fost efectuat un studiu prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii (Tab.1).

Tabelul 1.Determinarea influenţei mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi asupra

gradului reducerii a vitalităţii.

Grupa Urban

P1

Rural

P2

n1 P1 n2 P2 P1+P2 (n1 P2 –

n2P1)2

(-)2/P1+P2

I 11 7 1099 231 18 753424 41857

II 134 13 2140 2841 147 597529 4065

III 12 1 157 252 13 9025 694,2

Total 157

n1

21

n2

∑=46616,2

1. n1 X n2= 3297

2. χ2

calc = 46616,2/ 3297 = 14,1

3. K = (3- 1)(2- 1 )= 2

4. Cînd K = 2 χ2

tab =5,9-9,2-13,8

5. χ2

calc = 14,1 >5,9>9,2>13,8

252

6. Concluzie: mediul de reşedinţă a persoanelor intervievaţi influenţează asupra gradului

reducerii a vitalităţii (p < 0,001).

Mai afectaţi sunt persoane din mediul rural în51,5±3,2% (p<0,001), pe cînd celor din

mediul urban revin 33,3±2,2% (p<0,001). S-a constatat că, frecvenţa majoră aparţine gradului

accentuat (gr. II) în 82,6±2,72% (p<0,001) pe republică, mediului urban revin 61,9±1,2 %

(p<0,001) şi mediului rural – 85,4±2,2% (p<0,001) de cazuri.

În urma cercetării efectuate a fost analizată şi starea sănătăţii a bolnavilor cu ciroze

hepatice. Din 368 de intervievaţi, etiologia virală a fost stabilită în 67,7±3,2% (p<0,001) de

cazuri pe republică, ce constituie cota majoră în structura internă a cirozelor hepatice

diagnosticate, urmată de altă etiologie şi neprecizată în 19,6±2,2% (p<0,001) pe republică, în

mediul rural–19,1±1,2% şi în mediul urban – 19,7±2,5% (p<0,001), locul III - etiologia mixtă –

6±1,2% pe republică, în mediul rural – 5,9±2,5% şi în mediul urban – 6,4±1,7 % (p<0,001).

Etiologia etilică şi toxică este prezentată pe republică în cîte 2,7±1,4% (p<0,001), preponderent

înregistrate în mediul rural – 3,0 ±2,2 % (p<0,001) de cazuri. În minoritate s-au prezentat cazuri

de ciroze hepatice cu etiologie biliară – 1,1±2,2% (p<0,001) pe republică şi de altă etiologie

(cardiogenă) – 0,3±3,2% (p<0,001) de cazuri respectiv. Celelalte etiologii, aşa ca

medicamentoasă, portală nu au fost înregistrate pe parcursul studiului efectuat.

În urma analizei detailate a etiologiei virale s-a constatat că, 25,7±2,6% pe republică revin

cirozelor hepatice provocate de HCV, urmată de etiologia mixtă HBV+ HDV – 23,7±1,2%,

21,7±1,9% aparţine infecţie HBV+HCV, HBV – în 20,1±2,2% de cazuri, HBV+ HDV+HCV –

4,8±1,4% şi HDV – 4% de cazuri (p<0,001).

Ciroza hepatică de etiologie toxică în majoritatea cazurilor 66,7±3,2% (p<0,001) sunt

provocate de contact cu pesticide şi tutun, iar 33,3% revine substanţelor chimice nocive

(polietilen, sulf, carbon, vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare) şi altele (dezinfectanţii, uleiuri,

motorină, substanţe radiactive, sînge).

Etologia mixtă în 31,8±2,1% de cazuri pe republică este prezentă de etologia

„virală+toxică”, cîte 27,3±1,6% aparţine etiologiilor „virală +alcoolică” şi „virală + cardiogenă

(staz)”, şi respectiv 13,6±3,2% revine etologiei „alcool + cardiogenă (staz)” (p<0,001).

Majoritate bolnavilor, 99,2±1,0% (p<0,001) pe republică au prezentat faza activă a

procesului şi doar 0,8±1,2%(p<0,001) revin fazei neactive. Ne alarmează faptul că, nici la o

persoană intervievată nu a fost diagnosticată evoluţia stabilă a procesului patologic, faţă de

89,1±3,2%(p<0,001) de cazuri al evoluţiei progresive, totodată, evoluţia rapid progresivă a fost

stabilită în 6,3±1,2% (p<0,001), iar evoluţia lent progresivă la 4,6±3,1% (p<0,001) de cazuri pe

republică.

După gradul compensării bolnavii au fost repartizaţi astfel: 51,6±3,4% de cazuri pe

republică posedă gradul subcompensat, 34±1,9% revine gradului decompensat şi 14,4±3,2%

prezintă gradul compensat al procesului (p<0,001).

Din numărul total al persoanelor intervievaţi au suportat hepatita virală în trecut 49,7±2,5%

(p<0,001) pe republică, faţă de 50,3±2,2 % (p<0,001) de cazuri neafectaţi, în mediul urban

44,4±1,9% (p<0,001) de bolnavi au suportat hepatita virală, iar în 55,6±1,2% (p<0,001) de

cazuri răspunsul a fost negativ. Caracteristica mediului rural, la acest capitol denota: în

50,8±1,6% (p<0,001) răspunsul pozitiv, iar în 49,2±3,2% (p<0,001) de respondenţi nu au

suportat hepatita virală în anamneză.

Pe parcursul studiului a fost analizată şi evoluţia bolii, anume, perioada medie în ani, de la

suportarea hepatitei virale pînă la diagnosticarea cirozei hepatice. Această caracteristica pentru

republică constituie 10,6±0,72 ani, pentru mediul urban -10,8±2,0 ani şi în mediul rural

10,4±0,72 ani respectiv (p> 0,05).

Dintre persoane studiate care au suportat hepatita virală în anamneză: la 45,6±1,9% de

cazuri hepatita virală a fost provocată de HBV, în 22,4% de cazuri de HCV, 8,1±2,9% de HDV.

Etiologia mixtă a hepatitei virale suportate este prezentată de: HBV+HCV în 6,6±2,3% de

cazuri, 7,7±1,9% de HBV+ HDV, cîte 2,6±1,5% – HBV+HCV+HDV şi HCV+HDV respectiv

253

(p<0,001). Analiza mediului urban şi rural la acest capitol denotă tabloul similar cu situaţia pe

republică.

În urma cercetărilor a fost stabilit că, în structura morbidităţii prin patologii concomitente

frecvenţa majoră de 68,8%±2,9% aparţine maladiilor sistemul gastro-intestinal. Pe locul II s-au

plasat maladiile sistemului cardio-vascular 11,3% ±1,6% (p<0,001). Rata morbidităţii prin bolile

concomitente sistemului gastro-intestinal este de 206,3 ± 7,7 cazuri la 100 de bolnavi

intervievaţi. Este îngrijorat faptul că unui bolnav revin 2,1 patologii tractului gastro-intestinal

(1:2,1), dintre care mai des întîlnite sunt pancreatite – în 38±2,6% de cazuri, colecistite –

28,5±2,2%, gastro-duodenite –10,3±1,6%, gastrite – 7,5±2,3% (p<0,001).

Starea sănătăţii şi evoluţia bolii pot fi monitorizate prin evidenţa la medic de familie sau la

medic specialist de profil. În scopul diagnosticării precoce şi a tratamentul adecvat a

complicaţiilor, bolnavilor cu CH compensată controlul medical activ, este recomandat cu

frecvenţa adresării la medic de 4 vizite pe parcursul anului. Rata frecvenţei vizitelor la medic în

legătura cu CH în cadrul studiului petrecut se diferită. Majoritatea bolnavilor pe republică, în

39,1±1,6%, se adresează la medic în legătura cu diagnosticul de bază de 3 ori şi mai mult pe an,

ce corespunde recomandărilor actuale, în mediul rural fiind de 38,7±3,6% (p<0,001) de cazuri, în

mediul urban cota majoră revine frecvenţei de 2 ori pe an în 44,4±2,1% (p<0,001). A fost

studiată şi frecvenţa concediilor medicale pe parcursul anului în legătura cu ciroze hepatice.

Majoritatea respondenţilor au răspuns că sunt în concediul medical de 2 ori pe an, pe republică

47±3,6% (p<0,001), 62,2±1,6% (p<0,001) în mediul rural şi 43,9±2,2% (p<0,001) în mediul

urban. O dată pe an în concediul medical sunt 45,2±1,6% (p<0,001) de bolnavi cu CH pe

republică, 47,5±2,5% (p<0,001) în mediul rural şi mai rar, în 34,5±2,3% (p<0,001) de cazuri din

mediul urban. Ca excepţie, frecvenţa concediilor medicala de 4 şi de 7 ori pe an a fost

înregistrată la bolnavii din mediul rural.

Au beneficiat de tratament staţionar 97±2,6% (p<0,001) din bolnavii pe republică, în

mediul rural – 96,4±1,9% (p<0,001) şi în mediul rural – toţi bolnavii au petrecut tratament în

staţionar. Reieşind din datele prezentate concluzionăm că, ciroza hepatică este o patologie gravă

şi prezenţa complicaţiilor severe, ce necesită tratamentul în condiţiile de staţionar, cu suportarea

cheltuielilor majore în evidenţa şi îngrijirea acestui contingent de pacienţi.

În urma studiului s-a stabilit că rata tratamentul de reabilitare a respondenţilor este foarte

scăzută, şi numai în 10,9±1,2% (p<0,001) de bolnavi pe republică au beneficiat de tratamentul

sanatorial, frecvenţa cărora a fost maximum o dată pe toata perioada bolii, faţă de 89,1±3,1%

(p<0,001) de cazuri care nu au beneficiat tratamentul de reabilitare sub nici o formă.

Concluzii

1. Printr-o cercetarea selectivă, în baza chestionarului elaborat,a fost studiată caracteristica

medico-socială a adulţilor cu ciroze hepatice. Cercetările au stabilit că 82,9±2,2% (p<0,001) din

bolnavii cu ciroza hepatică provin din localităţile rurale, sunt mai frecvent afectaţi bărbaţi în

58,7±3,4% (p<0,001) de cazuri, vîrsta medie pe republică constituie 52,2±0,54% (p<0,001) ani,

cea mai afectată grupa de vîrstă 51-60 ani, indiferent de mediul de reşedinţă. A fost constatat că

vîrsta medie de diagnosticare a bolii pe republică este de 48,9 ±0,55% ani, rata persoanelor

căsătorite - 86,7±3,4% (p<0,001), mai frecvent sunt afectaţi persoanele cu studii medie de

specialitate – 45,4±3,2% (p<0,001), de categorie socio-profesinală ca muncitori în 51,4±1,8% de

cazuri (p<0,001).

2. Dintre cele mai des întîlnite noxe profesionale sunt numiţi: lucru cu tutun –37,0%

substanţe chimice nocive (polietilen, sulf, carbon, vopsea, acetonă, aburi etilice, sudare)

caracteristici pentru mediul rural în 31,5% de cazuri, şi altele–31,5% (dezinfectanţi, uleiuri,

motorină, substanţe radiactive, sînge), cu durata medie de lucru în condiţii nocive în mediul

rural–19,5±0,95 ani şi în mediul urban–10,4±1,26 ani respectiv (p<0,001).

3. Prin calcularea χ2 şi aprecierea veridicităţii a fost determinată influenţa directă între

mediul de reşedinţă şi gradul reducerii a vitalităţii. Mai afectate sunt persoane din mediul rural

254

51,5±3,2% (p<0,001), şi frecvenţa majoră aparţine gradului accentuat (gr. II) – 82,6±2,72%

(p<0,001).

3. La 67,7±3,2% (p<0,001)) de persoane pe republică a fost stabilită etiologia virală a

cirozei hepatice, cu cota majoră de ciroza hepatică provocată de HCV, în 99,2±1,0% (p<0,001)

de cazuri bolnavii au prezentat faza activă a procesului, cu evoluţia progresive, şi în 51,6±3,4%

de cazuri pe republică posedă gradul subcompensat. Nici la o persoană intervievată nu a fost

diagnosticată evoluţia stabilă a procesului patologic. Din numărul total al persoanelor

intervievaţi, au suportat hepatita virală în anamneză 49,7±2,5%(p<0,001) de cazuri pe republică,

faţă de 50,3±2,2 % (p<0,001) de cazuri neafectate, şi în 45,6±1,9% de cazuri hepatita virală a

fost provocată de HBV. Perioada medie în ani, de la suportarea hepatitei virale pînă la

diagnosticarea cirozei constituie 10,6±0,72 ani.

6. În structura morbidităţii prin patologii concomitente frecvenţa majoră de 68,8%±2,9%

aparţine maladiilor sistemul gastro-intestinal, şi la un bolnav revin 2,1 patologii tractului gastro-

intestinal (1:2,1). Au beneficiat tratamentul de staţionar 97,0±2,6% (p<0,001) din bolnavi pe

republică. Majoritatea respondenţilor au răspuns că sunt în concediul medical de 2 ori pe an.

Rata tratamentul de reabilitare a respondenţilor este foarte scăzută, şi numai în 10,9±1,2%

(p<0,001) pe republică ele au beneficiat tratamentul sanatorial, frecvenţa căruia a fost maximum

o dată pe toata perioada bolii, faţă de 89,1±3,1% (p<0,001) de cazuri cînd pacienţii nu au

beneficiat tratamentul de reabilitare sub nici o formă.

Bibliografie

1. Georgeta Zanoschi. Sănătatea Publică şi Management Sanitar. EDIT DAN, Iaşi, 2003, p.12-

18, 26-31.

2. Marcu Aurelia, Marcu G. M., Vitcu Anca Gabriela. Metode utilizate în monitorizarea stării de

sănătate publică. Bucureşti, 2002, p. 34-35, p. 124-142, p.178-179.

3. Promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate. Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi

Management. Editura PUBLIC H PRESS, Bucureşti, 2006, p.7-17.

4. Sănătatea Publică în Moldova. Anuar statistic, aa. 1998-2009. Centrul Naţional de

Management în Sănătate. Chişinău.

5. Vladescu Cristian. Sănătatea Publică şi Management Sanitar. Cartea Universitară, Bucureşti,

2004, p.78.

6. Мировая статистика здравоохранения, 2009 год. ВОЗ, 2009 г., cтр.150-151.

7. Web Site-ul: Organizaţiei Mondiale Sănătăţii: www.who.int

8. Bazele de date on-line OMS: European health for all database (HFA-DB). WHO, Regional

Office for Europe, update, Iuly, 2011.

PARTICULARITĂŢILE ACTUALE DE ORGANIZARE ŞI DEZVOLTARE A

SECTORULUI MEDICAL PRIVAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Larisa Catrinici Catedra Medicină Socială şi Management “Nicolae Testemiţanu”, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Current features in organization and development of

private sector in the Republic of Moldova

Systemic approach to managing the organization and development of private medical

segment is an option for improving the efficiency of health care.

Efficient use of private structural and functional capacity will contribute to increase

investment efficiency in sector and to reduce the patient’s inequities in access to universal health

care.

255

Rezumat

Abordarea sistemică a managementul în organizarea şi dezvoltarea segmentului medicinii

private este o opţiune pentru ameliorarea eficienţei sistemului sănătăţii.

Utilizarea eficientă a capacităţilor structurale şi funcţionale private din domeniu va

contribuie la majorarea randamentului investiţiilor în ramură şi reducerea inechităţilor în accesul

universal al pacienţilor la serviciile medicale.

Actualitatea

În situaţie, când asigurarea populaţiei, atât cu diferite tipuri de servicii medicale cât şi

calitatea lor în sectorul public sunt depăşite de aşteptările şi necesităţile reale a consumatorului,

pacienţii sunt în căutarea rezolvării problemelor sale de sănătate, suportând cheltuieli

neplanificate.

În aceste circumstanţe utilizarea investiţiilor şi capacităţii sectorului privat sub formă de

parteneriate este o soluţie oportună.

Evoluţia şi dezvoltarea sectorului privat, evident este determinată de nivelul economic, de

reglementările vieţii sociale, de posibilităţile sistemului sanitar public şi de solicitările

pacienţilor. La etapa reducerii constrângerilor normative pentru instituirea şi organizarea

unităţilor medico-sanitare private, în ţară s-a deschis o opţiune pentru agenţii economici de a

investi şi veni pe piaţă cu noi servicii medicale.

Evaluarea structurii sectorului privat actual, constată un dezechilibru în amplasarea

teritorială, exprimată prin lipsa în unele regiuni şi o contrapunere a unui număr considerabil de

servicii uniforme în alte teritorii. De asemenea spectrul serviciilor medicale private, nu se

însoţeşte de o argumentare a necesităţii dictate de lipsă de acces.

Respectiv apare necesitatea implementării unui management sistemic privind

marchetingul pieţii medicale, inclusiv private, care va contribui la utilizarea eficientă a

infrastructurii şi capacităţilor existente, prevenirea apariţiei unei concurenţe neloiale şi cel mai

important asigurarea securităţii şi inofensivităţii pieţii medicale.

Obiectivele

Obiectivele studiului s-a rezumat în evaluarea pieţei medicale private la etapa actuală,

diversitatea serviciilor prestate şi identificarea locurilor tari şi slabe în managementul organizării

serviciilor de sănătate prestate de către agenţii economici privaţi, care va permite de a identifica

posibilelor segmente de intersecţie între furnizorii publici şi privaţi oportune pentru a consolida

şi a oferi servicii calitative, sigure şi inofensive, corespunzător aşteptărilor pacienţilor.

Materiale şi metode

Studiul s-a bazat pe evaluarea activităţii instituţiilor medicale private amplasate

corespunzător criteriului:” Regiuni de dezvoltare”, adoptate prin legea RM nr. 438 din

28.12.2006 „privind dezvoltarea regională în Republica Moldova”, publicată la 16.02.2007 în

Monitorul Oficial Nr. 21-24. Nomenclatorul instituţiilor medicale private, aprobat prin ordinul

ministrului sănătăţii nr.338 din 26.04.2011 şi informaţia statistică în domeniu.

Rezultate şi discuţii

În structura instituţiilor private conform situaţiei în anul 2011 au fost autorizate de către

Ministerul Sănătăţii 12 spitale private, cu o capacitate totală de 318 paturi.

Amplasarea geografică a lor este în zona de nord a Moldovei – 2, în oraşul Briceni -1şi în

municipiul Bălţi -1 spital, şi 10 în municipiul Chişinău.

4 spitale sunt monoprofil: 2 profil oftalmologie, 1 boli interne şi 1 ginecologie şi obstetrică

şi respectiv 8 spitale sunt din categoria multiprofil cu serviciul de terapie intensivă, reanimare şi

secţii specializate.

În cadrul tuturor 12 spitale sunt organizate servicii specializate de ambulatoriu. În structura

doar a 3 spitale (2 în - mun. Chişinău şi 1 în mun. Bălţi - zona de nord) este organizată medicina

256

de familie drept subdiviziune şi se acordă asistenţa medicală în cadrul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală pentru pacienţii înregistraţi pe listele medicilor de familie.

Repartizarea instituţiilor medico-sanitare private de asistenţă medicală specializată de

ambulatoriu cu referinţă faţă regiunile de dezvoltare prezintă următorul tablou:

În zona de Nord, care include: municipiul Bălţi, raioanele Briceni, Donduşeni, Drochia,

Edineţ, Făleşti, Floreşti, Glodeni, Ocniţa, Rîşcani, Sîngerei, Soroca,

sunt licenţiate 44 servicii specializate de ambulatoriu - persoane juridice, inclusiv 7 în localităţile

rurale.

Tabela nr.1 Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Nord a Republicii,

conform situaţiei la 01.01.12

Nr.

d/o

Localitatea Nr. total

de

instituţii

licenţiate

Inclus

iv în

loc.

rurale

Spital SSA Servic

iul de

recup

erare

Asistenţa

stomatolo

gi

(persoană

juridică)

1. mun. Bălţi 45 - 1 13 31

2. r-nul Briceni 9 - 1 2 6

3. r-nul Donduşeni 0 -

4. r-nul Drochia 11 2 - 3 8

5. r-nul Edineţ 18 - - 6 12

6. r-nul Făleşti 11 2 - 3 8

7. r-nul Floreşti 25 1 - 8 17

8. r-nul Glodeni 6 - - 1 1 4

9. r-nul Ocniţa 13 1 - 4 9

10. r-nul Râşcani 0

11. r-nul Sîngerei 4 1 - 1 3

12. r-nul Soroca 9 - - 3 6

Total: 151 7 2 44 1 104

În cadrul a 2 raioane: Donduşeni şi Râşcani nu sunt înregistraţi agenţi economici privaţi pe

profilul medicină generală.

În localităţile rurale instituţiile private sunt amplasate în 5 raioane: Drochia, Făleşti,

Floreşti, Sîngerei şi Ocniţa.

În zona de Centru, care include raioanele: Anenii Noi, Călăraşi, Criuleni, Dubăsari,

Hînceşti, Ialoveni, Nisporeni, Orhei, Rezina, Străşeni, Şoldăneşti, Teleneşti, Ungheni sunt

licenţiate 34 instituţii specializată de ambulatoriu -persoane juridice, doar în 2 raioane Hînceşti şi

Orhei sunt câte o instituţie care activează în localităţile rurale.

Situaţia în municipiul Chişinău este cea mai diversă din punct de vedere de servicii,

tehnologii şi unităţi medico-sanitare, cu cea mai mare concentrare a serviciilor diagnostice şi

consultative, inclusiv instituţii de acordare a asistenţei medicale urgente prespitaliceşti.

257

Tabela nr.2

Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Centru şi municipiul Chişinău

Nr.

d/o

Localitatea Nr. total de

instituţii

licenţiate

Inclusiv

în

localităţi

rurale

Spital SSA Servic

iul de

recup

erare

Asistenţa

stomatolo

gică

(Persoană

juridică)

Zona de Centru

1. r-nul Ialoveni 2 - - 2 -

2. r-nul Anenii Noi 2 - - 2 -

3. r-nul Călăraşi 3 - - 2 1 -

4. r-nul Criuleni, 1 - - 1 -

5. r-nul Dubăsari 1 - - - 1 -

6. r-nul Hînceşti 3 2 - 3 -

7. r-nul Nisporeni - - - - -

8. r-nul Orhei 7 1 - 7 -

9. r-nul Rezina 4 - - 4 -

10. r-nul Străşeni 2 - - 2 -

11. r-nul Sîngerei - - - - -

12. r-nul Soroca 3 - - 3 -

13. r-nul Şoldăneşti 1 - - 1 -

14. r-nul Teleneşti 2 - - 2 -

15. r-nul Ungheni 5 - - 5 -

Total: 36 3 34 2 -

1. mun. Chişinău 387 - 10 158 - 219

Tabela nr.3

Structura instituţiilor medico-sanitare private dislocate în Zona de Sud şi UTA Gagauzia

Nr.

d/o

Localitatea Nr. total

de

instituţii

licenţiate

Inclus

iv în

localit

ăţi

rurale

Spital Serviciul

specializat

de

ambulator

Servic

iul de

recup

erare

Asistenţa

stomatolo

gică

Zona de Sud

1. r-nul Basarabeasca - - - -

2. r-nul Cahul 32 2 - 9 1 22

3. r-nul Cantemir - - - - -

4. r-nul Căuşeni 3 - - 1 2

5. r-nul Cimişlia 4 - - 2 2

6. r-nul Leova - - - -

7. r-nul Ştefan Vodă, 2 - - 1 1

8. r-nul Taraclia 5 1 - 2 3

Total 46 3 - 15 1 30

UTA Gagauzia

1. r-l Comrat 4 - - 4 - -

2. r-l Ceadâr Lunga 2 - - 2 - -

3. r-nul Vulcaneşti - - - - - -

Total 6 - - 6

258

Astfel, 158 de servicii specializate de ambulatoriu în mun. Chişinău, înzestrate cu

tehnologii diagnostice moderne şi un spectru larg de profiluri consultative, pe lângă capacitatea

mare a sectorului public specializat de ambulatoriu. Doar 6 instituţii amplasate în mun. Chişinău

au organizat filiale în teritoriu, inclusiv în localităţile: mun. Bălţi, or. Rezina, or. Orhei, or.

Comrat şi 2 în localităţile săteşti ale r-lui Glodeni.

Tabela nr.4

Diversitatea şi capacitatea serviciilor oferite în instituţiile private în dependenţă de profil

corespunzător numărului de descreştere

zon

a d

e

Nord

zo

na d

e

Cen

tru

zo

na d

e

Su

d

U

TA

Gagau

zia

mu

n.

Bălţ

i

mu

n.

Ch

işin

ău

Tota

l

1. internist 15 10 3 3 4 85 120

2. USG 4 6 2 2 1 51 66

3. fizioterapie 7 5 2 2 2 44 62

4. kinetoterapia 4 3 1 2 1 50 62

5. neurolog 8 7 1 1 1 43 61

6. ginecologia 5 10 1 2 39 57

7. oftalmologie 6 8 2 2 4 32 54

8. laborator 1 7 1 1 1 33 44

9. dermatologie 4 4 1 1 4 27 41

10. diagnostica funcţională 5 3 - 2 1 28 39

11. urologie 1 2 - - 2 27 32

12. stomatologie cu ortopedie 6 2 - 1 21 30

13. LOR 1 - 1 1 1 26 30

14. psihoterapie 1 1 1 - 2 25 30

15. chirurgie 1 1 - - 1 26 29

16. pediatrie 1 3 - - 1 21 26

17. cardiologie 1 2 - - 21 24

18. endoscopia 22 22

19. staţionar de zi 1 2 - - 1 18 22

20. endocrinolog 3 - 2 2 14 21

21. asistenţa la domiciliu 7 2 1 - 9 19

22. gastrologie şi hepatologie 18 18

23. anestezia şi terapie 18 18

24. ortopedia şi traumatologie 1 16 17

25. TC 1 1 1 8 11

26. medic de familie 1 1 9 11

27. rentghenografia 1 9 10

28. homeopatie - 1 - - 30 6 37

29. RMN - - - - - 6 6

30. vaccinarea 6 6

31. pneumolog - 1 - - 5 6

32. proctologie 5 5

33. osteodensitometria 4 4

34. reumatologia 1 4 4

35. Transport sanitar asistat 1 - - - 2 3

Total: 84 82 20 22 60 748 1015

259

În zona de Sud, care include raioanele: Basarabeasca, Cahul, Cantemir, Căuşeni,

Cimişlia, Leova, Ştefan Vodă, Taraclia, constatăm 15 unităţi sanitare private, inclusiv 3 în

localităţile rurale.

Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia dispune doar de 6 instituţii private, inclusiv 1

este filiala din Chişinău, localităţile rurale nu dispun de instituţii medicale private. Studierea

pieţii medicale private, corespunzător criteriilor: profilul consultativ, tipul de servicii diagnostice

şi curative specializate, la fel a constatat anumite particularităţi de dezvoltare şi organizare, care

tind spre decizi şi management aleatoriu.

Astfel, 74 la sută din oferte se propun în instituţiile amplasat pe teritoriul municipiului

Chişinău, fiind urmat de zona de Nord cu 8 la sută şi în final zona de Sud în comun cu UTA

Gagauzia doar 4 la sută din cele prestate. Cele mai solicitate servicii medicale de către pacienţi şi

respectiv se atestă o creştere a numărului în ultimii ani este serviciul consultativ efectuat de

medic internist cu indicarea investigaţiilor din categoria imagisticii (USG) şi diagnostica

funcţională. O pondere esenţială între specialişti înguşti reprezintă profilul neurologic,

ginecologic şi oftalmologic. Sunt solicitate serviciile de Reabilitare Medicală şi Medicină Fizică.

Este necesar de menţionat, că numărul de dispozitive medicale performante cum ar fi

Tomograf Computerizat, Rezonanţă Magnetică Nucleară şi capacităţile serviciului rentghenologic

sunt în creştere în sectorul privat de rând cu cel de stat, astfel asigurând un acces pentru populaţie,

care începe a ieşi de sub control, cu apariţia unui pronostic de risc din punct de vedere a securităţii

radiologice şi rentghenologice.

Începând cu anul 2006 se organizează în instituţii private medicina de familie care se

încadrează în contracte de colaborare cu CNAM. Astfel corespunzător nomenclatorului în 9

instituţii ale municipiului Chişinău sunt autorizate servicii prestate de către echipa medicului de

familie cu integrarea în lanţul general de mecanisme, colaborări şi prestaţii pentru a oferi întregul

pachet garantat de stat.

Etapa, antrenării instituţiilor private în relaţii contractuale cu CNAM pentru asistenţa

medicală primară, specializată de ambulatoriu, investigaţii performante, asistenţa spitalicească

este o motivaţie importantă pentru a aplica în unităţile private un management adecvat cerinţelor

şi aşteptărilor pieţii.

Această etapă schimbă esenţial managementul intern al instituţiilor private, dat fiind

faptul, că se implementează exigenţele şi rigorile de monitorizare mai amplă, evidenţă, analiză ce

se referă la componentul medical.

Concluzii - Circumstanţele motivante, ce oferă opţiuni pentru întreprinzători de a investi şi organiza

instituţii medicale private au apărut în Republica Moldova începând cu anii 1990 cu

continuă majorare pe fondalul de reducere a monopolului statului şi declararea drept

priorităţii stabilirea relaţiilor de parteneriat public-privat.

- Organizarea serviciilor private şi desfăşurarea instituţiilor medicale private în teritoriu

este concentrată spre municipiul Chişinău, constituind 74 la sută din toate instituţiile

incluse în Nomenclatorul ţării.

- Diversitatea serviciilor se organizează, fără a ţine cont de necesitatea reală a profilului dat

şi infrastructura deja existentă, cu apariţia riscurilor de transformarea concurenţei

benefice în negativă.

- Parteneriatul public-privat (PPP) a introdus o nouă paradigmă în asigurarea accesului la

servicii de sănătate în Republica Moldova şi este un mijloc pentru atingerea unor scopuri

multiple, şi anume:

o a) asigurarea accesului universal la servicii performante şi specializate prin

atragerea investiţiilor private pentru realizarea serviciilor costisitoare şi de înaltă

performanţă;

260

o b) utilizarea resurselor neexploatate şi capacităţilor oferite ale sectorului privat cu

reducerea decalajelor ce ţin de infrastructura serviciilor de sănătate pentru

populaţia din diferite zone de dezvoltare a ţării;

o c) perfecţionarea nivelului de calitate şi securitatea serviciile prestate prin

implementarea unui management al marchetingului pieţii medicale.

o d) asigurarea populaţie cu venituri mici şi foarte mici cu servicii de sănătate prin

relaţiile de PPP;

o e) reducerea cheltuielilor suportate de pacienţi în rezolvarea problemelor de

sănătate, cu reducerea costurilor în sistemul de sănătate;

o f) consolidarea serviciilor de sănătate pentru a face faţă necesităţilor şi aşteptărilor

populaţiei;

Bibliografie

1. Legea RM nr. 438 din 28.12.2006 „privind dezvoltarea regională în Republica Moldova”,

Monitorul Oficial Nr. 21-24;

2. Nomenclatorul instituţiilor medicale private, aprobat prin ordinul ministrului sănătăţii nr.338

din 26.04.2011;

3. Politicele în Parteneriatul Public Privat în sănătate, Institutul pentru dezvoltare şi iniţiative

sociale, 2011;

4. Rapoartele statistice publicate se către CNMS al MS anii 2006-2012.

UNELE ASPECTE A MANAGEMENTULUI SISTEMIC DE CALITATE

IMPLEMENTAT ÎN INSTITUŢIE MEDICALĂ PE EXEMPLUL CENTRULUI

MEDICAL „GALAXIA”

Larisa Catrinici

Centrul Sănătăţii Familiei Galaxia

Summary

Some aspects of management quality system implemented in the

medical institution in example of Health Center "Galaxia"

Service Management is indirect dependency on satisfaction management. In addition to

organization activity management and service supply, assessment management has an imposing

importance in achieving the desired goals.

The necessity for marketing research orientation, bottom-up adequate communication and

satisfaction measurements are useful levers to improve offered medical services.

Rezumat

Administrarea serviciilor este în directă dependenţă de administrarea satisfacţiei. Pe

lângă managementul organizării activităţii şi prestării serviciilor, managementul evaluării are o

importanţă impunătoare în atingerea scopurilor scontate.

Necesitatea orientării cercetării de marketing, comunicării adecvate de jos în sus şi

măsurarea satisfacţiei sunt pârghii utile de îmbunătăţire a serviciilor oferite.

Actualitatea

Ideea de a crea un model de tehnici, care va permite de a înţelege modul în care

îmbunătăţirea anumitor factori interni, va influenţa satisfacţia, a fost motivată de necesitatea

concentrării resurselor asupra priorităţilor de îmbunătăţire. In termeni practici elaborarea

procedurii s-a bazat pe cercetări anterioare şi pe înţelegerea de către noi a serviciului,

examinarea plângerilor şi mulţumirilor şi o analiză ulterioară a datelor de sondaje existente.

Obiectivele care au fost stabilite la elaborarea noilor tehnici(proceduri) de perfecţionare

261

a managementului intern au inclus:

Îmbunătăţirea calităţii procesului de prestare a serviciilor clienţilor CSF „GALAXIA”.

Îmbunătăţirea nivelului de satisfacţie al clienţilor CSF „GALAXIA”.

Îmbunătăţirea practicilor de evaluare a satisfacţiei clienţilor şi de determinare a

cerinţelor/necesităţilor acestora.

Obiectivele

Scopul studiului s-a rezumat la determinarea cerințelor și necesităților pieții cu referire la

clientul CSF Galaxia cu sistematiza cerințelor de calitate, utilizate la elaborarea termenilor

privind asigurarea și controlul calității.

Material şi metode

Studiul s-a bazat pe rezultatele evaluării nivelului de satisfacţie a pacienţilor în instituţia

medicală privată „Galaxia” a ÎC Balcombe SRL, pe parcursul ultimilor 3 ani, şi evaluarea

etapelor de perfecţionare a managementului intern de calitate, axat pe client. Fiind finalizat cu

elaborarea modelului şi procedurilor respective.

Rezultate şi discuţii

Gradul de satisfacţie a pacientului, fiind criteriul cel mai convingător al calităţii oricărui

sistem de management, a fost supus evaluării, analizei şi concluziilor pe parcursul ultimilor 3 ani

în cadrul CSF „GALAXIA” a ÎC Balcombe SRL (în continuare CSF Galaxia). Doar la

identificarea nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, în funcţie de acestea, se practică elaborarea

propunerilor de dezvoltare continuă a instituţiei. Evident, spre deosebire de sectorul public,

instituţiile private pot să identifice anumite aşteptări a pacienţilor şi să se axeze pe o categorie

concretă de pacienţi, fapt ce facilitează într-o anumită măsură activităţile manageriale.

În scopul determinării cerinţelor şi necesităţilor pieţii, pentru serviciile prestate clienţilor

în cadrul CSF Galaxia, s-au elaborat proceduri clare, care evidenţiază modul de identificare şi

stabilirea succesiunii activităţilor acestui proces.

Astfel, activitatea de determinare a cerințelor și necesităților pieţiii implică parcurgerea a

patru etape (procese):

- Determinarea necesităților potențialilor clienți (pacienți) a CSF ”Galaxia”;

- Evaluarea satisfacției clienților (pacienților) existenți ai CSF ”Galaxia”;

- Analiza reglementărilor autorităţilor publice în domeniul prestării serviciilor medicale.

- Sinteza cerinţelor de calitate.

Procesele în cauză se desfăşoară în paralel sau consecutiv în funcţie de resursele umane

disponibile pentru executarea acestora.

Procesul ”Sinteza cerinţelor de calitate” totalizează lucrările de determinare a cerinţelor

şi necesităţilor (aşteptărilor) actorilor mediului extern (organe de reglementare, pacienţi, instituţii

de cercetare) în materie de calitate a serviciilor medicale, prestate atât de către CSF ”Galaxia”,

cât şi de concurenţii acestuia. Realizarea fiecărui proces este desfăşurată conform instrucţiilor

aprobate. Evaluarea urmează să ofere parametri cuantificabili și măsurabili privind nivelul

calității serviciilor prestate și relațiilor cu clienții, astfel încât să fie posibil determinarea

punctelor slabe ale companiei și necesitățile de remediere/dezvoltare.

Procesul de determinare a necesităților potențialilor clienți este declanșat de directorul

medical adjunct cu clienții, din oficiu, la perioade determinate de timp – trimestrial1 (trei luni), și

se desfășoară în cinci etape:

1 Procedura de anchetare a clientului se face pe bază permanentă pentru fiecare client.

262

1.1 Determinarea necesităţilor clienţilor

1. Sistematizarea și analiza datelor privind satisfacția clientului fixate în registrele

companiei (Condica de sugestii și reclamații) Directorul medical adjunct, va analiza reclamațiile înscrise în condica Registrul

reclamaţiilor şi Condica de sugestii și caracterul acestora din Fişa de evidenţă şi control a

neconformităților.

Reclamațiile și sugestiile vor fi clasificate pe grupe:

o Referitoare la serviciile prestate;

o Referitoare la soluționarea problemelor;

o Referitoare la comunicare între personalul centrului și pacienți. În dreptul fiecărei grupe tipologice se indică cauzele identificate, care au generat apariția

acestor sugestii și reclamații. Rezultatul exercițiului va fi fixat în Raportul privind evaluarea

clienților, în care vor fi indicate insatisfacțiile și aspirațiile clienților privind serviciile Centrului

și nivelul calității acestora.

2. Determinarea parametrilor procesului de chestionare a clienților

La etapa respectivă directorul medical adjunct, va examina procedura și parametrii

practicați de chestionare a clienților.

Se determină:

Tipurile de pacienți ce urmează a fi chestionați (pe grupe);

Intensitatea chestionării (minimum 1 din N pacienții pentru fiecare din tipurile

de servicii prestate);

Frecvența chestionării (minimum o dată în trimestru);

Responsabil de derularea procesului de chestionare și executorii.

În situația în care Centrul va înregistra rezultate negative în atingerea obiectivelor de

dezvoltare și de calitate se va recurge la o chestionare mai profundă și mai intensivă a

pacienților.

3. Pregătirea instrumentelor de chestionare a clienților

Formele de chestionare a clienților Chestionar satisfacția pacientului se revizui în baza

rezultatelor și informației obținute în cadrul chestionărilor precedente. Criteriile de analiză vor

fi:

Claritatea răspunsurilor;

Măsurabilitatea răspunsurilor;

Posibilitatea de a cuantifica nivelul de satisfacție al clienților;

Posibilitatea de a identifica cauzele insatisfacției;

Oferă posibilitate clientului să sugereze modalități și căi de îmbunătățire a

serviciilor.

4. Anchetarea clienților

Chestionarea clienților (pacienților) se va efectua conform procedurii:

1. În momentul înregistrării la registratură persoanei i se eliberează chestionarul

împreună cu îndreptarea la medic;

2. Persoana beneficiază de serviciile medicale;

3. După finalizarea procesului de servicii medicale pacientul completează chestionarul-

anchetă;

4. Chestionarul completat este depozitat în cutia pentru chestionare de la registratură

sau de pe etaj.

5. Sistematizarea și analiza datelor

o În cazul chestionării:

La finele zilei de lucru chestionarele sunt colectate de către Managerul Relații cu

Clienții. Răspunsurile din chestionare sunt introduse în tabelul Chestionar satisfacţia

263

pacientului. Către finele perioadei de gestiune se determină tendința în opțiunile indicate de

clienți în anchetă.

Reclamațiile și sugestiile vor fi clasificate pe grupe:

o Referitoare la serviciile prestate;

o Referitoare la soluționarea problemelor;

o Referitoare la comunicare între personalul centrului şi pacienţi.

Pentru fiecare grupă va fi indicată natura insatisfacţiei, cauza şi sugestia de soluţionare.

Rezultatele procedurii se includ în Raport privind evaluarea clienţilor.

1.2 Analiza cerinţelor de reglementare

Analiza cerinţelor faţă de calitatea serviciilor medicale prevăzute de normele în vigoare şi

instituţiile cu drept de reglementare este efectuată de Directorul Medical. Scopul analizei este

conformarea în permanenţă a exigenţelor regulatorii privind calitatea serviciilor medicale.

Obiectivul analizei este depistarea modificărilor în cadrul normelor în vigoare şi conformarea

faţă de acestea.

În cadrul procedurii vor fi desfăşurate următoarele procese:

1. Determinarea/revizuirea surselor de informare privind cerinţele regulatorii şi

modificările acestora. Analiza modului de acces la sursele de informare identificate.

Normele de reglementare a serviciilor medicale şi modului de prestare a acestora sunt:

Legile Republicii Moldova în vigoare;

Hotărâri ale Guvernului Republicii Moldova;

Ordine ale Ministerului Sănătăţii;

Codul-cadru de etică (deontologic) al lucrătorului medical;

Deciziile Direcţiei sănătate ale Consiliului municipal Chişinău;

Protocoale Clinice Naţionale;

Deşi nu poartă un caracter normativ deciziile şi recomandările Organizaţiei Mondiale

pentru Sănătate sunt abordate de către Centru în calitate de norme obligatorii pentru

implementare.

2. Recepţionarea şi înregistrarea documentelor care conţin norme privind reglementarea

serviciilor medicale şi a parametrilor de calitate a acestora.

3. Identificarea modificărilor privind cerinţele de calitate.

Directorul Medical la consultarea surselor de informaţie va depista modificările survenite

în cerinţele privind desfăşurarea serviciilor medicale şi parametrilor de calitate a acestora.

Noile cerinţe vor fi concentrate într-o listă, pentru a fi analizaţi în continuare de comun cu

restul parametrilor cerinţelor de calitate identificate.

4. Sistematizarea şi analiza modificărilor privind cerinţele de calitate în domeniu.

Cerinţele regulatorii vor fi descompuse în parametri măsurabili de calitate aplicabili

activităţii centrului.

Totodată, se va analiza efectul noilor cerinţe asupra activităţii şi proceselor Centrului care

nu sunt vizate direct de acestea, lista parametrilor de calitate urmând a fi completată.

1.3 Sinteza cerinţelor de calitate

Scopul procedurii este de a sistematiza totalitatea cerinţelor de calitate, pentru care ulterior

va fi elaborată documentaţia privind asigurarea şi controlul calităţii.

Obiectivul procedurii este determinarea parametrilor măsurabili de calitate care urmează să

fie monitorizaţi în procesul de activitate al organizaţiei.

Procedura în cauză se va desfăşura în trei faze:

1. Efectuarea sintezei şi analizei cerinţelor de calitate.

La prima etapă se vor recepţiona datele acumulate în conformitate cu procedurile 5.1.-

5.3. de către responsabilii respectivi. Datele acumulate vor reprezenta parametri şi cerinţe de

calitate practicate, aşteptările clienţilor, etc. Pentru utilizarea ulterioară a datelor respective

acestea urmează să fie prelucrate întru omiterea dublărilor, formulărilor neclare şi completarea

acestora în funcţie de necesitate. În rezultat va fi generată Lista indicatorilor de calitate.

264

Gruparea cerinţelor de calitate.

În continuare este necesar transformarea indicatorilor de calitate până la obţinerea unor

indicatori de calitate măsurabili în parametri adecvaţi serviciului prestat de întreprindere. În acest

scop, Managerul Calitate va utiliza tehnica grupării şi descompunerii indicatorilor.

Tabela nr.1

AȘTEPTĂRILE CLIENȚILOR (PACIENȚILOR)

Evaluare efectuată pentru perioada de gestiune: __/__/____ - __/__/____

(Denumirea procedurii)

Domeniul Indicatorul Parametrul

1

Durata timpului

de acces la

medic/servicii

diagnostice

1.1 Durata de înregistrare prin telefon 1.1.1 1 – 3 min

1.2 Durata de înregistrare la

registratura 1.2.1 1-7 min

1.3 Durata timpului de aşteptare la

cabinet medicului 1.3.1 1-15 min

2

Informarea

preliminară

despre serviciile

medicale

2.1 Obţinerea informaţiei necesare de

la biroul de informaţie 2.1.1 claritrate

2.2 Acces la informaţia despre servicii,

modul de prestare şi costuri 2.2.1 Până la 15 min

2.3 Întocmirea bonului de înregistrare

la medic

2.3.1 Prezenţa bonului;

2.3.2

Informaţia pe bon:

data, ora, biroul, NP

medicului

3

Co-participarea

pacientului în

asistenţa medicală

3.1 Acordul informat pentru servicii 3.1.1 Semnarea acordului

informat

3.2 Informarea despre mersul

asistenţei medicale 3.2.1

Familiarizarea

pacienţilor cu tactica

3.3 Cunoaşterea riscurilor medicale

posibile 3.3.1

Semnătura benevolă a

pacientului sub

descrierea riscurilor

posibile

4

Durata de

realizare a

asistenţei

medicale

4.1 Procedurile diagnostice 4.1.1 Compact, în timp 1-3

zile

4.2 Concluzia medicală şi indicaţiile 4.2.1 În limita de 5 zile

4.3 Control repetat 4.3.1

Control repetat la

finalizarea curei de

tratament

5 Asistenţă de

reabilitare

5.1 Înregistrarea la proceduri 5.1.1 Înscrierile zilnice

uniforme

5.2 Realizarea procedurii 5.2.1

Începerea

corespunzător

timpului de

înregistrare

5.3 Condiţii individuale de primire a

serviciilor 5.3.1

Primire individuală,

confidenţială

6 Asistenţa la

domiciliu

6.1 Înregistrarea oportună a solicitării 6.1.1 Până la 7 min

6.2 Vizita corespunzătoare programării 6.2.1

Ora vizitei la

domiciliu/ora

programării

265

Tabela nr.2 CERINȚELE TEHNICE DE CALITATE PENTUR SERVICIILE MEDICALE

Întocmită la data de: __/__/____

(Denumirea procedurii)

Domeniul Indicatorul Parametrul

1 Medicina primara

1.1 Programarea de plan

1.1.1 Programarea în limita la 10 zile

1.1.2 Cota programărilor profilactice/pe motiv

de boală nu mai mică de 1:2

1.2 Utilizarea

Protocoalelor Clinice

1.2.1 Prezenţa

1.2.2 Aplicarea în practică

1.3

Starea de alertă pentru

primul ajutor în

condiţii de ambulator

1.3.1 Corespunderea spectrului medicamentelor

şi articolelor medicale standardului

1.3.2 Tonometrul verificat metrologic

2

Servicii

specializate de

ambulatoriu

2.1 Programarea prin

Registratură

2.1.1 Programarea în limita la 10 zile

2.1.2 Corespunderea orei de programare cu

primirea

2.2 Calitatea diagnosticului

stabilit

2.2.1 Diagnostic final în maximum 5 zile

2.2.2 Explorări diagnostice corespunzător

Protocolului Clinic

2.3 Utilizarea

Protocoalelor clinice

2.3.1 Prezenţa Protocoalelor instituţionale şi la

locul de muncă corespunzător profilului

2.3.2 Acces la baza de date a PCN

3 Servicii

diagnostice

3.1 Randamentul utilizării

dispozitivelor medicale

3.1.1 Cota în % a numărului de investigaţii

realizate faţă de programate

3.1.2 Numărul divergenţelor de diagnostic

constatate

3.2

Durata medie de

aşteptare pentru

examinare

3.2.1

Nr. de zile de la programare până la

investigaţia realizată se încadrează în 10

zile;

3.3

Gradul de Securitate

pentru pacient şi

colaboratori medicali

3.3.1

Capacităţile normo-tehnice a

dispozitivelor corespund instrucţiilor de

exploatare

3.3.2 Autorizarea metrologică de exploatare

4 Servicii spitaliceşti

4.1 Randamentul utilizării

patului

4.1.1 Rata de utilizare a paturilor pe fiecare

profil - maximală

4.1.2 % Pacienţilor cu intervenţii chirurgicale

în secţii cu profil chirurgical

4.2

Indicele de

complexitate al

cazurilor pe spital

4.2.1 Letalitatea post chirurgicală

4.2.2 Letalitatea în primele 24 de ore

4.3 Securitatea pacientului

intra-spitalicească

4.3.1 Rata infecţiilor nosocomiale

4.3.2

Rata pacienţilor reinternaţi fără

programare în intervalul de 30 zile de la

externare

5

Medicina

extraspitalicească

şi prin contracte

5.1 Încheierea contractelor 5.1.1

% Re-încheierii contractelor după o

durată fixată;

5.1.2 Cota contractelor corporative;

5.2 Utilizarea

Protocoalelor clinice

5.2.1 Prezenţa Protocoalelor instituţionale şi la

locul de muncă corespunzător profilului

5.2.2 Acces la baza de date a PCN

6 Farmacia

6.1 Inofensivitatea

medicamentelor oferite

6.1.1 Securitatea conformităţii a intrărilor

6.1.2 Respectarea regulilor de păstrare

6.2 Satisfacţia clienţilor în

dinamică

6.2.1 Nr. de reţete în creştere

6.2.2 Lipsa reclamaţiilor

266

La prima etapă toţi indicatorii vor fi grupaţi în (a) indicatori de satisfacţie a clienţilor

(pacienţilor) Aşteptările clienţilor (pacienţilor) şi (b) indicatori de activitate pentru personalul

medical (indicatori necesari pentru prestarea serviciului medical sub aspect profesional)

Cerinţele tehnice de calitate pentru serviciile medicale.

Concluzii - Elaborarea instrumentelor adecvate de studiere a pieţei şi nivelului satisfacţiei populaţiei,

permite de a optimiza cheltuielile şi a canaliza investiţiile în perfecţionarea segmentelor

corespunzătoare aşteptărilor şi nevoilor populaţiei vizând serviciile medicale oferite;

- Utilizarea informaţiilor referitoare la pacienţi/clienţi este utilă pentru modernizarea

serviciilor, respectiv pentru îmbunătăţirea calităţii, siguranţei şi inofensivităţii serviciilor

prestate;

- Consultarea cu beneficiarii serviciilor, prin diferite metode, este o pârghie de a antrena

pacienţii în crearea şi perfecţionarea serviciilor, fapt ce va majora indicele de încredere

din partea pacientului cu evidentă ameliorare a nivelului sănătăţii populaţiei deservit.

Bibliografie

1. Managementul satisfacţiei clientului, 2008 Reţeaua Administraţiilor Publice Europene

(EUPAN);

2. HAFNER, V., COPPLE, L., OSTERGAARD, M., CIOCANU, M., et al. Patient safety in

Europe. Publications WHO Regional Office for Europe. Copenhagen, 2007, 65 p.

3. Ion MEREUŢĂ, Vlad GHERMAN, Victor CIUPERCĂ „Managementul sistemului medico-

tehnic in Republica Moldova”;

4. Standardele internaţionale privind implementarea sistemului de management ISO 9001:2008;

ANALIZA FACTORILOR FAVORIZANŢI AI STRESULUI PROFESIONAL LA

LOCUL DE MUNCĂ ŞI MANAGENENT LUI ÎN ORGANIZAŢIE

Ana Gherboveţchi

(Cond. ştiinţific – dr. în economie, conf. univ., Ludmila Goma)

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină

Summary

Analysis of factors stimulating professional stress at work and

management in organization

The relationship between work stressors and well-being of employees shows a clear

moral obligation to ensure employees maintain the highest attainable standard of physical and

mental health of its employees. Present work is based on determining the existence of significant

relationships between stress and the its effects. The individual differences and effects of

occupational stress management level. It was found that stress has began to have consequences

far greater and more visible on the health, determining a range of psychiatric symptoms,

emotional and physical complaints. Stress has affect dramatically even the ability to concentrate,

lowers efficiency of work and changing the individual's adaptation to the socio-professional

inviorement.

Rezumat

Legătura dintre stresorii muncii şi starea de bine a angajaţilor evidenţiază o obligaţie

morală clară a angajaţilor de a asigura şi menţine cea mai bună stare fizică şi mentală a

angajaţilor săi. Lucrarea dată are ca bază stabilirea existenţei relaţiilor semnificative între stresori

şi efecte, respectiv diferenţe individuale şi efecte ale stresului ocupaţional la nivel managerial.

S-a constatat că stresul a început deja să aibă consecinţe mult mai marcante şi mai vizibile asupra

267

stării de sănătate, determinând o gamă largă de simptome de natură psihică, emoţională şi acuze

fizice. Stresul a ajuns să influenţeze în mod dramatic chiar şi capacitatea de concentrare,

determinând scăderea randamentului la locul de muncă şi modificând adaptarea individului la

mediul socio-profesional.

Actualitatea

Conform datelor statistice a studiului Biroului Naţional de statistică privind Sănătatea

populaţiei în Republica Moldova cota de 8,3% revin tulburărilor mintale şi de comportament.

Ignoranţa cliniciştilor asupra stresul profesional ca fiind cauză a tulburărilor funcţionale, la care

se pot adăuga si bolile organice, ducând nemijlocit la probleme de serviciu iar ulterior şi în

familie. Indiferenţa managerilor faţă de problemele angajaţilor, de diminuare a stresului lor.

Neatenţia clasei muncitoare asupra propriilor neînţelegeri şi conflicte, care ulterior se transformă

în grave probleme de sănătate.

Scopul

Studierea şi evaluarea factorilor favorizanţi ai stresului la locul de muncă, şi identificarea

mijloacelor şi metodelor de diminuare a lui. (pe baza CNSP).

Obiectivele

Studierea situaţiei şi documentarea ştiinţifică în domeniul problemei cercetate; studierea

şi estimarea factorilor de stres profesional; analiza şi determinarea problemelor de sănătate

apărute din cauza stresului; identificarea şi propunerea mijloacelor şi metodelor de diminuare şi

control a factorilor stresanţi la locul de muncă.

Materiale şi metode

Pentru cercetare am folosit următoarele materiale: ancheta proprie şi chestionarul JSS

(Job Stress Survey) care constă în identificarea surselor stresului ocupaţional specifice grupurilor

de angajaţi şi permite compararea nivelului de stres al angajaţilor din diverse departamente ale

aceleiaşi organizaţii. Metode:

- istorică

- epidemiologică

- sociologică

- matematică.

Rezultate şi discuţii

Studiul experimental s-a desfăşurat pe un eşantion de 60 de persoane. Subiecţii

participanţi la experiment sunt: medici constituind cel mai mare procentaj – 46,6; dintre care

23,3% execută funcţia de manager; lucrătorii medicali cu studii medii încadrându-se în 11,7%, şi

laboranţii constituind aceeaşi număr. Iar 6,7% le revin altor specialităţi (ingineri, tehnician,

jurist).

După gen subiecţii sunt împărţiţi în două categorii: 56,7% din eşantion sunt de gen

feminin şi 43,3% de gen masculin. Structura pe vârste a respondenţilor este de la 22 ani până la

66 ani. Vârsta medie a persoanelor inervievate a constituit 42,8±1,2. Agenţii stresori specifici

organizaţiei generează o tensiune nervoasă, ce afectează personalul angajat indiferent de sex.

Totuşi o diferenţă exista, şi anume în modul de reacţie. În stare de stres, femeia poate deveni

pasivă, dezorientată, manifestând tendinţa de subapreciere şi retragere, iar bărbatul reacţionează

prin agresivitate, nervozitate, manifestând tendinţă evidentă de a se descărca nervos.

Persoanele angajate la CNSP, în 63,3% cazuri sunt responsabile, ceea ce duce nemijlocit

la muncă suplimentară, uneori posibilă peste orar, doar pentru a da exemplu celor din preajmă

mărind predispunerea spre stres. Tendinţa spre succese pune în evidenţă caracterul angajaţilor,

cei ce se consideră autoritari - ocupă un nivel slab până la mediu (1-33,3%→3-40%), iar cei

ambiţioşi, atingând valoarea medie (3-30,%).

268

Persoanele cu dorinţă crescută de afirmare şi de ridicare pe treapta societăţii, involuntar

se expun riscului, dar cei ce au o atitudine mai indiferentă uneori pot avea mult mai multe

realizări.

Respondenţii atenţionează că, manifestă schimbări de comportament în ultimul timp, ceea

ce predomină în viaţa cotidiană a cestora. Un număr relativ înalt au menţionat că, comparativ cu

anii trecuţi, conflictelor nu li se atrăgeau atenţia, dar acum după aceste mici neînţelegeri sunt

indispuşi (20,9%). Cei ce nu suportă critica sunt mai puţini, circa - 17%, dintre care 16,3% nu îşi

pot stăpâni nervii când se iscă vre-o neînţelegere. Aşteptarea pentru fiecare din noi este o

„pedeapsă” mai mult sau mai puţin tolerată, persoanele eşantionului selecţionat au răspuns în

număr de 9,3% la sută, iar 11,6% din total au menţionat că: aglomeraţia şi ambuteiajele îi irită.

Ipoteza de start a fost aceea că factorii stresului ocupaţional influenţează negativ sau

pozitiv sănătatea mentală, sănătatea fizică si nivelul de energie, resimţit la locul de muncă. Din

datele obţinute s-a efectuat un calcul din care reiese că 13,9% din respondenţi se consideră într-o

stare excelentă a sănătăţii; 73,3% - bună, iar 12,8% susţin că au o stare proastă a sănătăţii.

Fig. 1. Schimbări în starea de sănătate

În Fig.1 sunt reprezentate schimbările survenite în starea de sănătate. Potrivit acestui

studiu, 21,4% au declarat că se simt rău persistând durerea de cap, care le limitează mult

activităţile zilnice. Migrenele şi cefaleea sunt mult mai frecvent întâlnite la persoanele active,

mai ales atunci când aceştia au productivitatea maximă aşa ca implicaţiile socio-economice ale

acestor afecţiuni cronice sunt extrem de importante. Studiile efectuate în USA şi în Europa

sugerează faptul că, până la 18% dintre persoane suferă de migrenă pe parcursul vieţii.

Prevalenţa cefaleei în Danemarca este foarte mare, ajungând până la 78%. Studiile anterioare au

indicat că până la 37% dintre danezi au episoade dureroase de mai multe ori pe lună, 10% au

episoade dureroase săptămânal şi aproximativ 3% au durere de cap cronica pentru o perioadă

mai mare de 15 zile/luna. Durerea de cap severă şi frecventă este costisitoare pentru societate atît

prin costurile directe cît şi prin cele indirecte. Efectele socio-economice sunt simtiţe în mod

special la nivelul serviciilor medicale prin absenteismul pe caz de boală şi scaderea eficienţei la

locul de muncă.

La valorile minime se atribuie aproximativ 2%, fiind cele de dereglări a ciclului

menstrual şi de scaun. Din totalul schimbărilor indicate în diagramă, nu trebuie de trecut cu

vederea afectarea sistemului cardiovascular: micşorarea / mărirea TA – 11,8%; dureri de inimă –

9,9%; tahicardie / bradicardie – 4,9%. Din acest motiv profilaxia stresului profesional “sau

269

cultivarea unor strategii menite să-l diminue pot fi împletite cu ponderea efectului nociv al

reacţiei simpato-adrenale asupra diferitelor verigi ale aparatului cardiovascular”. Existenţa unor

tipuri de personalitate specifice anumitor boli cardiovasculare este şi ea un potenţial subiect de

discuţii; sindromul comportamental fiind ca predispozant faţă de apariţia bolilor ce implică

cordul şi / sau vasele.

Toţi factorii stresanţi i-am clasificat în 3 grupe:legate de muncă legate de relaţii şi de

casă şi colegi. La conţinutul muncii s-a depistat că un factor stresant este salariul 51,7% afirmând

că salariul este mic in comparaţie cu responsabilităţile pe care le au. Pe lângă aceasta am mai

depistat ca 1/4 consideră că au prea multă muncă şi dificilă, modul nesatisfăcător de primire a

sarcinilor (8,2%), insuficientă susţinere la locul de muncă (6,7%) exigenţe puţin precizate

(6,7%), întâlnindu-se chiar jignirile şi discriminările (1,7%). Cel mai răspândit factor este

motivaţia si lucrul care trebuie efectuat în baza acestei motivaţii

Primul factor stabilit maximal privind conţinutul este desigur acel factor care

interacţionează nemijlocit cu şeful, colegii pendulând în permanenţă în această relaţie.

Cel de-al doilea factor stresant reprezintă factorii legaţi de relaţii. La acest capitol

respondenţii iarăşi au vorbit de motivarea slabă şi prin interrelaţii în organ având necesitatea de

apartenenţă socială. Ce ţine de condiţiile ce influenţează stresul la locul de muncă putem

menţiona orarul inflexibil cu pauze nereglementate, precum şi perspectivele privind cariera

atribuindu-se 5%. Dar dominante se consideră conflictele cu colegii, seful-respectiv câte 9%, la

fel existând şi altă parte – conflictul cu subalternii - 7%. Cât nu ar fi de straniu 10% din cei

chestionaţi atribuie adunărilor şi conferinţelor.

Fig.2. Condiţiile ce influenţează stresul la locul de muncă

Se poate de menţionat, că stresul profesional este întâi de toate, rezultatul scăderii

motivaţiei din cauza nerambursării echivalente a salariului către munca efectuată. Trăim cu

stresul, ne confruntăm cu el zilnic, şi, din nefericire, ne afectează existenţa. Întrucât stresul

generat de locul de muncă se află pe locul doi în ierarhia problemelor de sănătate profesională în

U.E., tind să analizez acest gen de presiune care acţionează asupra oamenilor în această perioadă

socio-istorică de la sfârşitul primului deceniu din mileniul III, şi anume problema relaţiilor

profesionale. La baza apariţiei stresului organizaţional se află un agent stresor central, de natură

psihologică: conflictul de rol. Acest stresor desemnează situaţiile în care o persoană, ce ocupă un

anumit post, este supusă, în cadrul organizaţiei, unor imperative, solicitări, presiuni cu caracter

contradictoriu sau chiar inacceptabile. In majoritatea cazurilor individul confruntat cu conflictul

de rol se afla la mijloc - între superiori şi subordonaţi, situaţiile conflictuale căpătând diverse

forme; ambiguitatea rolului, desemnează lipsa ori insuficienta informaţiilor clare şi oportune

solicitate de rezolvarea corecta a sarcinilor. Astfel 11% au desemnat că problemele la locul de

muncă favorizează apariţia stresului şi a problemelor ulterioare de sănătate. Cele mai evidente

cauze generatoare de stres managerial sunt: complexitatea, diversitatea şi caracterul relaţiilor în

organizaţie, astfel, respective câte 9 % acordându-se conflictului cu colegii, şi acelaşi procentaj

270

revenind conflictului cu şeful. Nu este un decalaj mare în cifrele expuse însă sănătatea mintală

porneşte de la buna înţelegere în colectiv ducând la o conlucrare eficientă. Conflictele cu

subalternii (7%) apare cel mai des din cauza complexităţăţii problemelor, cărora managerul

trebuie să le găsească rezolvarea, şi presiunea exercitată de timpul redus alocat acestora.

Majoritatea persoanelor anchetate, conflictele personale le rezolve prin soluţionare (40%), ¼ din

ei îşi rezolvă prin negociere (27%), aplanare – 22% şi doar 11% îşi amâna problemele de la o zi

la alta. Cum n-ar fi de straniu la CNSP adunările şi conferinţele (10%) câştigă în puncte în faţa

perspectivelor privind cariera (5%).

Un alt stresor este ziua cînd se inceperii lucrului. Comform datelor acumulate din

anchetare cota cea mai mare a apariţiei discomfortului legat de stres apare în zi de luni (53,3%),

un indice relativ mare, ceea ce ne face să medităm asupra faptului că la această întrebare au

răspuns subalternii care consider începutul săptămînii ca un stresor. Acest indice scade spre

miercuri, la valori de 6,7%.

În general în apariţia stresului un loc de frunte îl ocupă familia, deoarece pentru ei este

prezentă în permanenţă dorinţa de-a creşte şi a le oferi sprijinul. Aşteptările familiei şi prietenilor

arată 38,3% că cei dragi prezintă aşteptări aproape întotdeauna. De aici reiese că de activitatea

angajaţilor Centrului Naţional nu prea sunt cointeresaţi managerii spre motivarea lor. Familia şi

prietenii prezintă aşteptări în continuare foarte dese (1/4 din respondenţi), 30% câteodată, şi doar

6,7% niciodată. Sunt schiţate 40% pentru indicele ”câteodată”, relatând ideea sus menţionată

referitor la insuficienta implicare a şefilor în motivarea lucrătorilor.

Din cauzele personale ce pot influenţa stresul respondenţii au menţionat: starea

sufletească 20,8%, starea sănătăţii a lui şi a membrilor familiei 19,2% şi făcând anumite

concluzii putem menţiona: că persoanele cu tipul de caracter mai slab(flegmaticii şi melancolicii)

şi mai emotivi sunt mai stresaţi.

Fig. 3. Managementul stresului

Cei mai mulţi respondenţi susţin că-şi controlează stresul prin plimbări, întâlniri cu

prietenii şi excursii (în 19%), activităţi fizice (14,6%), unii chiar fac şi exerciţii de respiraţie

(4,4%). Cineva îşi stabileşte priorităţile (11,7%), alternând cu pauze mici (10,2%); alţii din

contra renunţă complet la situaţiile care se dovedesc a fi stresante(15,3%). Un procentaj mic dar

nu nesemnificativ este abandonarea lucrului (3,63%), această metodă fiind nu prea reuşită

deoarece sarcinile pe parcurs se acumulează tot mai multe şi apare un risc şi mai mare de situaţii

conflictuale cu conducerea sau cu colegii. Relaţiile interpersonale în colectiv precum şi climatul

nefavorabil ce rezultă din acesta pe 4,4% îi îndeamnă spre susţinere a unor persoane terţe, adică

au nevoie de ajutor social. Rămâne nediscutată metodele de soluţionare a stresului care

271

indiscutabil duc la înrăutăţire şi mai multă a stării de sănătate cum ar fi: fumatul şi alcoolul -

2,9%; şi “mâncatul sănătos” – 13,9%.

Când respondenţii au fost întrebaţi despre ce au făcut ei pentru a micşorarea stresului în

organizaţie ¼ nici n-au încercat să dea vre-un răspuns, iar 26,7% au spus că nu au făcut nimic.

Restul 48,3% au venit cu diferite metode sau acţiuni pe care ei personal le consideră rezultative:

discuţii calme, susţinere morală, evitarea situaţiilor de conflict, iar în cazul izbucnirii unor

situaţii încordate atunci propunerea soluţiilor rapide de rezolvare a lor, prezenţa bunii dispoziţii.

La capitolul „ce au făcut managerii pentru a micşora stresul în organizaţie”, 40%, un

procentaj ce ne înspăimântă, au spus că şefii nu fac absolut nimic şi nici măcar nu sunt

cointeresaţi să vină în întâmpinarea angajaţilor spre diminuarea stresului profesional. Alţii,

28,3% nici nu ai binevoit să dea vre-un răspuns privind încadrarea managerilor în rezolvarea

problemelor colectivului Centrului Naţional de Sănătate Publică. Patru subiecţi di 60 au

menţionat că li s-a adăugat majorări la salariu şi premii; şi cei mai mulţi dintre subiecţi au dat

răspunsuri singulare: organizarea corectă a muncii şi stabilirea priorităţilor; căutarea cauzei de

instalare a stresului pentru soluţionarea. Unii consideră că deciziile democratice, persistarea

respectului şi interzicerea fumatului în incinta organizaţiei sunt destule măsuri întreprinse de

manageri pentru o corelare o factorilor stresanţi.

Concluzii generale

- Stresul este un element esenţial de companie a vieţii noastre, marea majoritate a

timpului pe care îl petrecem este la serviciu. Nivelul stresului la locul de muncă influenţează

foarte mult nivelul stării de sănătate a individului.

- Factorii de bază a stresului profesional sunt: cei legaţi nemijlocit de conţinutul muncii

(28%), cei de contactul interorganizaţional (şefi, colegi, subalterni) - 25%, şi cei familiali –

46,6%.

- Simptomele de bază a organismului la influenţa stresului la locul de muncă sunt:

cefaleea - 21,4%, schimbări bruşte a dispoziţiei - 17,1%, dereglări de somn - 9,9%, şi cele legate

de aparatul cardiovascular (26,6%).

- Cunoaşterea şi aplicarea managementului stresului la managerii instituţiei medicale

duce la o viaţă calitativă atât a personalului, cât şi a organizaţiei (ca exemplu: discuţii,

transparenţă, cunoaşterea limitelor, etc.).

Bibliografie

1. Derevenco P., Anghel I., Băban A. Sresul în sănătate şi boală. Dacia Cluj-Napoca,

1992, 234 p.

2. Dimsale J. Psychosom. Med. 1984, p.463-469.

3. Eţco C. Managementul în sistemul de sănătate. Chişinău, 2006, p. 19-38.

4. Floru R. Stresul psihic. Editura Enciclopedică Română Bucureşti, 1974, pag 259-

260).

5. Frankenhaeuser F. Dinamics of sress Plenum Press New York 1988, p. 101-116.

6. Gulian E. în Floru R. Psihofiziologie activităţii de orientare. Editura Academiei

Bucureşti 1968, p. 239-279.

7. Guyton A. C. Fiziologie umană şi mecanismele bolilor. Ed. Med. Amoltea Ediţia V,

1997 .

8. Holt R. R. Handbook of stress-theoretical and clinical aspects. The FREE Press, New

York, 1982.

9. Iamandescu Ioan-Bradu. Stresul psihic şi bolile interne. Editura ALL, Bucureşti,

1993, 286 p.

10. Levi L. Society, stress and disease (Working life – Vol. 4). Univer Press New York,

Toronto, 1981.

11. Mihăilă I. Bazele ştiinţifice şi aplicative ergonomiei. Ed. Med. Bucureşti, 1982.

12. Pufan P. Psihologia muncii. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1978.

272

13. Rane R. H., Ryman D. H., Ward H. W. Human stress, 1980, p.22-27.

14. Seashore S. Modul de viaţă şi calitatea vieţii. Editura Politica, Bucureşti,1982, 420 p.

15. Tintiuc D., Grosu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007, p. 18-37.

16. Поляков И. В., Соколова Н. С. Практическое пособие по медицинской

статистике. Медицина, Москва 1975, 152 с.

17. Фурдуи Ф. И. Стресс и здоровъе. Штиинца Кишинев: 1990, с.34,82

18. Шверина О. В., Возрастная характеристика функционального состояния

организма с учетом его субъективной оценки: Дис. канд. биолог. наук, Тверь,

2007, 131 с.

FENOMENUL MIGRAŢIEI CADRELOR MEDICALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Oleg Galbur, Nicolae Jelamschi

Şcoala de Managament în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”,

Centrul Naţional de Management în Sănătate

Summary

Migration of health professionalss in Republic of Moldova

Although the existence and the scope of the emigration of healthcare practitioners from

Moldova are well recognized by society and by the authorities, there is currently no official data

on its actual volume. Consequently, this process was evaluated based on available information

with respect to the general migration of population, particularly to emigrants with secondary and

specialized post-secondary education, these categories including people with medical degrees. It

was established that most emigrants owning a medical degree are moving to European Union

countries, where they pursue the legalization of their right to work according to their professional

qualifications. These trends seem to continue to evolve into the future, as the deficit of medical

staff in Europe is on the rise. Therefore, in the medium term, the authorities are not likely to

reduce the intensity of this phenomenon and will be focusing on their involvement in this

process, monitoring emigration flows, and taking advantage of the opportunities offered by

emigrating healthcare professionals.

Rezumat

Deși existența și amploarea fenomenului migraţiei cadrelor medicale în Republica

Moldova sunt recunoscute în societate şi de către autorități, în prezent nu există date oficiale

referitor la dimensiunile acestuia. Astfel, acest proces a fost evaluat prin prisma informațiilor

disponibile privind migrația generală a populației și, în special, a persoanelor cu studii superioare

și medii de specialitate, categorii la care se referă și persoanele cu studii medicale. S-a constatat

că majoritatea migranţilor cu studii medicale se orientează spre ţările Uniunii Europene, unde

tind să-şi legifereze dreptul la activitate conform calificării profesionale, iar aceste tendinţe se

vor menţine şi în continuare, în contextul deficitului de persoanl medical în creştere la nivel

european. Prin urmare, pe termen mediu autorităţile nu vor reuşi să reducă din intensitatea

acestui fenomen, urmând să se concentreze pe implicarea în acest proces, în scopul monitorizării

fluxurilor migraţionale şi valorificării oportunităţilor oferite de migrarea cadrelor medicale.

Actualitatea

În Republica Moldova fenomenul migrației cadrelor medicale, ca parte componentă a

procesului integral de migrațiune a populației, s-a conturat din primii ani de idependență, însă o

amploare deosebită a luat în ultimul deceniu, urmare a dificultăților social-economice tot mai

profunde cu care se confrunta populația, în special în localităţile rurale, unde este concentrată cea

mai mare parte a populaţiei ţării. [6, 7, 14]

273

Deși pe parcursul anilor au fost publicate rezultatele mai multor studii și evaluări din

punct de vedere cantitativ și calitativ a tendințelor migratorii ale populației, acest subiect rămâne

în continuare insuficient elucidat, dat fiind caracterul plurifactorial al acestui fenomen, dar și

imperfecțiunea mecanismelor de evidență și monitorizare. [13]

Insuficient explorat este și compartimentul migrației resurselor umane din sistemul

sănătății, deși existența și amploarea fenomenului sunt confirmate de autorități, dar și de

statisticile neoficiale. În ultimul deceniu Ministerul Sănătății a fost continuu preocupat de

problema migrației resurselor umane din sănătate, fiind lansate mai multe activități cu acest

subiect. Atfel, în anul 2008, în cadrul Rețelei de Sănătate din Europa de Sud Est, a fost organizat

un atelier de lucru „Migrația forței de muncă în sănătate, în UE și Europa de Sud-Est”, cu

participare internațională, în cadrul căruia a fost abordat subiectul cu privire la impactul

migrației cadrelor medicale asupra indicatorilor de activitate a sistemelor de sănătate și asupra

indicatorilor de sănătate a populației. [11]

În același an fost lansate negocieri cu Organizația Internațională a Migrației privind

immplementarea proiectului „Gestionarea impactului asupra sistemului sănătății din Republica

Moldova”, care a fost lansat în anul 2009, unul din obiective fiind implementarea unui sistem de

monitorizare a resurselor umane din sănătate, menit să faciliteze evidența fluxurilor migratorii

interne și externe. [10, 12]

În cadrul Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” a fost

lansat proiectul „Valorificarea capacităților migranților în vederea fortificării sistemului sănătății

din Moldova” și implementat în parteneriat cu Universitatea din Leipzig, Germania [8]

În perioada respectivă au fost inițiate și negocierile privind implementarea unui alt

proiect de amploare „Îmbunatatirea managementului mobilității cadrelor medicale din Republica

Moldova”, implementat cu suportul financiar al Uniunii Europene, prin intermediul Organizațtiei

Mondiale a Sănătății, începând cu anul 2012, având drept obiective identificarea mecanismelor si

intervențiilor în vederea prevenirii și reducerii efectelor negative ale migrației angajaților din

sistemul sănătății, precum si valorificarea efectelor pozitive ale fenomenului dat. [10]

În pofida acestor realizări, subiectul vizat rămâne în continuare insuficient explorat, pâna

în prezent fiind efectuate puţine studii direcționate privind evoluția pocesului migrațional a

persoanelor cu studii medicale. Informatiile statistice oficiale privind procesul migrației sunt

limitate și prezinta doar date generale despre evoluția numărului migranților oficial înregistraţi în

ultimul deceniu și caracteristica acestora conform grupelor de vârstă, nivelului de instruire,

sexului, mediului de trai, țărilor de destinație. Informatiile existente nu conțin date separat pe

diferite categorii de specialisti, inclusiv cu studii medicale, din care motive devine imposibilă

evaluarea migrației persoanelor cu studii medicale. [1]

În aceste condiții nivelul migrației cadrelor medicale poate fi evaluat doar indirect și

estimativ, prin prisma evaluării migratiei generale a populației, inclusiv a persoanelor cu studii

superioare si medii de specialitate. Însă datele statistice oficiale nu reflectă pedeplin situația reală

la acest compartiment, ținând cont de varietatea căilor și metodelor de migrare la care recurge

populația, dar și din cauză că evidenţa statistică oficială prezintă informații despre migraţia

definitivă a populaţiei, cu schimbarea locului de trai, adică doar acelor persoane care au statutul

de imigranţi, emigranţi şi repatriaţi. [2, 3]

În acelaşi timp, în Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2006 (Working

together for health) se menţionează că soluţionarea problemei migrării cadrelor medicale

presupune asigurarea unui echilibru între libertatea fiecărui om de a-şi alege locul de muncă

munci şi necesitatea evitării exodului excesiv al cadrelor medicale atât în rezultattul migraţiei

interne cât şi al celei externe. Experienţa internaţională demonstrează că în cazul când statele

reuşesc planificarea procesului migraţional, efectele şi immpactul negativ al acestuia asupra

sistemelor naţionale de sănătate este mult mai redus, decîât în cazul statelor cu migrare

neplanificată şi nereglementată. Prin urmare, în condiţiile migraţiei neplenificate activităţile

strategice urmează a fi orientate spre implementarea mecanismelor de reţinere a cadrelor in

regiunile defavorizate, să adpateze sistemul educaţional şi de angajare a forţei de muncă la

274

realităţile mediului rural, ameliorarea continuă a condiţiilor de muncă şi stimularea reintoarcerii

migranţilor cu studii medicale în locurile de origine. [15]

Prin urmare, scopul studiului în cauză a fost evaluarea procesului migrațional al

resurselor umane din sistemul sănătății, conturarea tendințelor și identificarea unor soluții pentru

implicarea și gestionarea eficientă a procesului respectiv de către autoritățile competente.

Materiale și metode

Studiul reprezintă o evaluare a fenomenului migraţiei cadrelor medicale în Republica

Moldova în baza datelor statistice referitor la resursele umane din sanatate publicate de către

Ministerul Sănătății și Centrul Național de Management în Sănătate, informațiilor publicate de

către Biroul Naţional de Statistică și în temeiul rezultatelor unor studii, evaluări si sondaje

efectuate în ultimii ani pe marginea acestui subiect.

Repere pentru evaluarea migrației cadrelor medicale au servit informațiile statistice

disponibile privind migrația generală a populației și, în special, a persoanelor cu studii superioare

și medii de specialitate, categorii la care se referă și persoanele cu studii medicale.

Rezultatele şi discuţii

La data ultimului recensământ (2004) cca 273 mii persoane cu domiciliul în Republica

Moldova erau absente, fiind declarate de către alţi membri ai familiilor plecate în străinătate

pentru diferite perioade, din care jumătate din ei lipseau mai mult de un an. Ponderea cea mai

însemnată din rândul acestora o constitueau persoanele cu vârsta cuprinsă între 20 şi 29 ani

(38%), urmaţi de cei cu vârsta între 30 şi 39 ani (23,1%). Printre persoanele temporar absente,

76% aveau nivelul de instruire secundar general sau general obligatoriu, iar cca 2/3 din emigranți

erau din mediul rural, ccea ce se explică prin diferenţele în calitatea vieţii populaţiei rurale şi

urbane. Ponderea persoanelor temporar absente, din numărul total al populaţiei, constituia 8,1%,

iar în 12 raioane ale ţării fiecare a zecea persoană era peste hotare (10-12%). Numărul efectiv de

migranţi evaluat în cadrul recensământului a fost estimativ din cauza imposibilitatii depistării

persoanelor care au plecat integral cu traiul peste hotare cu întreaga familie şi din cauza ponderii

mari a migraţiei sezoniere sau pe termen scurt. [4]

După anul 2000 procesul migrațional a suportat o intensificare vertiginoasa, în special

până în 2005, când numărul migranților a crescut anual cu cca 40-60 mii, majorându-se de la

138,3 mii în anul 2000, pana la 394,5 mii în anul 2005 sau de cca 3 ori. Desi ulterior ritmul de

creștere a migratiei populatiei s-a stabilizat, totuși aceasta a ramas la un nivel destul de înalt (cca

300 mii anual), ceea ce constituie cca ¼ din populația economic activă. [1] (Fig. 1A).

Fig. 1. Evoluția numărului de migranți (A) și asigurării populației cu personal medical (B)

Reieșind din cele relatate, putem presupune că tendințele menționate ale procesului

migrațional din ultimii 10 ani s-au reflectat și asupra activității sistemului de sănătate, dat fiind

faptul că gradul de satisfacție a medicilor și lucrătorilor medicali cu studii medii din sistemul

275

public al sănătății nu a fost unul suficient de înalt, iar activitatea în scetorul public al sănătății, în

special din mediul rural nu a fost suficient de atractivă.

Însă analiza evoluției în dinamică a gradului de asigurare a populației cu medici și

asistenți medicali/personal medical cu studii medii în aceeași perioada de timp, denota că, în

pofida intensificării procesului migrațional, acest indicator s-a mentinut la un nivel relativ

constant, în anul 2001 în sistemul public al sănătății, inclusiv sectorul departamental, activând

12824 medici și 27519 lucrători medicali cu studii medii, iar în anul 2010 numarul acestora fiind

respectiv de 12780 si 27519. [9] (Fig. 1 B) Evoluţia acestui indicator denotă, că în condițiile

intensificării procesului migrațional, totuși resursele umane din sistemul public al sănătății în

ansamblu s-au menținut la un nivel constant și suficient pentru a asigura populația cu asistența

medicală necesară. Menţinerea numărului de lucrători medicali la un nivel relativ constant, cu

devieri anuale nesemnificative, se datorează echilibrului stabilit între numărul persoanele

angajate, inclusiv tineri specialişti şi numărul persoanelor concediate.

În același timp, pe interior sistemul public de sănătate s-a confruntat cu un nivel înalt al

migraţiei intraramurale, caracterizat prin intensificarea fluxului medicilor și asistenților medicali

din mediul rural spre centrele raionale, din centrele raionale spre municipii, tinerii specialiști

preferând angajarea preponderent în municipiul Chișinău. Ca urmare, gradul de asigurare cu

medici de familie (la 10 mii locuitori), mult mai redus comparativ cu ţările Uniunii Europene, s-a

micşorat în continuare de la 5,8 în anul 2004 până la 5,4 în anul 2010, în pofidă numărului

considerabil de medici de familie licenţiaţi în perioada respectivă, dar şi în pofida implementării

mai multor mecanisme de motivare suplimentară a tinerilor specialiști. Acest fenomen s-a

evidenţiat mai mult datorită agravării situației în raioane, unde gradul de asigurare cu medici de

familie s-a redus în mediu până la 4,7, iar în raioanele din sudul țării până la 4,2. [9]

Evolutia în dinamica a migrației persoanelor cu studii superioare şi medii de specialitate,

categorii la care se referă medicii și asistenții medicali, în linii generale se caracterizeaza prin

aceleași tendinte ca și evoluția numărului total de migranti. Astfel, conform datelor statistice

oficiale care reflectă doar evidenţa migranţilor înregistraţi, numărul persoanelor cu studii

superioare care au emigrat a crescut de la 10,7 mii în anul 2000 până la 33,6 mii în anul 2011, iar

numărul migranților cu studii medii, în aceiași perioadă a crescut de la 18,8 mii până la 40,3 mii.

Deşi numărul real al persoanelor cu studii superioare şţi medii de specialitate este cu mult mai

mare, putem presupune ca aceste tendinţe caracterizează procesul migraţional în ansamblu [1]

(Fig. 2 A)

Analiza comparativa a migranţilor în functie de mediul de trai denotă că majoritatea

absolută a acestora sau cca 2/3 provin din mediul rural si doar 1/3 provin din mediul urban, acest

raport crescând treptat până în anul 2005, menținându-se în următorii ani și fiind în deplină

concordanță cu evoluția numărului total de emigranți în perioada respectivă. (Fig.2 B)

Diagrama nr. 2 Repartizarea migranților după studii (a) și mediul de reședință (B)

Începând cu anul 2003 fluxul de migranţi din zonele rurale a început să crească cu ritmuri

mai sporite decât cel din zonele urbane, iar diferenţa a atins circa 4 - 6 puncte procentuale. Rata

mai mare a migraţiei din localităţile rurale s-a manifestat şi prin cota mai mare a persoanelor care

au migrat pentru prima dată. [7]

276

Această evoluție demonstreaza în esență ritmuri mai avansate ale migratiei din localitatile

rurale comparativ cu cele urbane, care pot fi explicate prin dificultățile vadite ale populației

rurale în a-și asigura prosperarea. În anul 2006 în localitatile rurale doar 12% din populație aveau

acces la sistemul de aprovizionare cu apă, 6% aveau acces la sistemul de canalizare, 4% aveau

acces la sistemul centralizat de încălzire, 1% avea acces la sistemul de aprovizionare cu apă

caldă, doar 2% din drumurile locale erau în stare relativ bună, 31% din gospodăriil dispuneau de

autoturisme, 10% aveau calculatoare și doar 3,5% aveau conexiune la internet. Aceste date

demonstrează că motivele de bază ale migrării populației din mediul rural a fost, în primul rînd,

de natură socială, lipsa infrastructurii, drumurilor etc. [7]

Datele expuse sunt în concordanţă cu evoluţia gradului de asigurare cu personal medical a

localităţilor rurale, care în pofida mai multor încercări ale autorităţilor de a ameliora acest

indicator, situaţia rămâne în continuare tensionată, acesta fiind unul din factorii care

influienţează nivelul calităţii asistenţei medicale oferite populaţiei. [12]

Cele menţionate denotă că şi nedorinţa medicilor şi, în special, a tinerilor specialişti de a

activa în mediul rural este determinată preponderent de factori sociali, inclusiv infrastructura

subdezvoltată a localităţilor rurale, soluţionarea acestor probleme fiind reală doar în contextul

dezvoltării economice a ţării şi creşterii bunăstării populaţiei. Prin urmare, în procesul de

elaborare a politicilor dezvoltării resurselor umane în sănătate, autorităţile urmează să stabilească

obiective reale, etapizate în timp, care să fie în corelare cu evoluţia procesului de modernizare a

ţării, consolidării forţei economice a ţării şi creşterea nivelului de trai a populaţiei, în special, în

mediul rural.

Analiza comparativă a contingentului de migranti conform sexului, atestă o predominare

a barbaţilor, care constituie cca 2/3 din numarul total şi doar 1/3 fiind de sex femenin, iar acest

raport s-a menţinut la un nivel relativ constant în ultimii 10 ani. Concomitent, s-a evidentiat o

tendinta de migratie a femeilor spre ţările Uniunii Europene, preponderent pentru activitate în

sfera ingrijirilor la domiciliu, iar a barbatilor spre tarile CSI, preponderent la muncă în domeniul

constructiilor. Spre exemplu, în anul 2008 ponderea femeilor migranţi în Italia era de 70,1%, în

Israel cca 86,6 %, iar în Turcia era cca 81,5%. [6] La 01 ianuarie 2010 din numărul total al

medicilor care activau în sistemul sănătăţii cca 58% erau femei și cca 42% erau bărbați, la nivel

de ţară acest raport fiind de 51,9% / 48,1%. [3, 9]

Astfel, ţnând cont de faptul că în sistemul sănătății activează predominant femei,

tendinţele caracteristice procesului migraional din ultimul deceniu, ne permit să presupunem că

majoritatea persoanelor cu studii medicale care au migrat au fost de sex femenin şi s-au orientat

preponderent spre ţările Europei de Vest în cautarea unor locuri de muncă mai calificate, deși

prestează totuși, de regulă, servicii de calificare mai inferioară decât în Republica Moldova.

Totuşi, calificarea medicală oferă oportunități mai largi pentru angajare în țările regiunii

europene, dat fiind faptul că majoritatea statelor lumii se confruntă cu deficit de cadre medicale

calificate, astfel că persoanele cu studii medicale pot fi angajați și beneficia de oportunități de

creștere profesională mult mai rapid comparativ cu alte categorii de specialiști. Șansele obținerii

unui loc de muncă peste hotare se dovedesc a fi mult mai mari pentru persoanele cu studii

medicale, integrându-se mult mai eficient și productiv atât în sectorul sănătății, cât și în alte

domenii de activitate.

Conform datelor recensământului din anul 2004, cca 88,7% din migranți erau peste

hotare la munca sau în căutarea unui loc de muncă, respectiv doar cca 6% din emigranți erau la

studii peste hotarele țării, ceea ce reflectă posibilitățile reduse ale tinerilor moldoveni de a-și

continua studiile peste hoatrele țării, din cauza dificultăților în echivalarea studiilor obținute în

Republica Moldova. [4] (Fig. 3 A)

277

Diagrama nr. 3 Scopul și destinația emigrării populației Republicii Moldova

Însă în ultimii ani, datorită promovării la nivel european a mobilității academice,

migrarea tinerilor peste hotare la studii devine tot mai caracteristică societăţii moldoveneşti, ceea

ce asigură posibilități tot mai largi pentru angajare în țările economic avansate. Creşterea

continuă a acestui indicator se datorează în mare parte şi numărului mare de burse de studii

oferite tinerilor din Republica Moldova de către statul român, dat fiind faptul că diplomele

obţinute oferă şanse pentru angajare în tot spaţiul european.

Distribuţia migranţilor după ţările de destinaţie relevă, că cei mai mulţi migranţi se

orientează spre Federația Rusă şi Italia, alte destinații importante fiind România, Portugalia,

Grecia, Turcia, Franța, Germania etc. Orientarea vectoruluii migraţional spre Federaţia Rusă este

argumentată prin cheltuielile relativ mici pentru deplasare, intrarea fără viză în ţară, cunoaşterea

limbii ruse și lipsa dificultăților de comunicare etc. ca urmare, în această ţară, preponderent

lucrează persoanele de sex masculin din mediul rural, de regulă antrenați în muncă necalificată.

În același timp, în ţările Uniunii Europene, în care accesul este mai dificil din cauza costurilor şi

regimului de vize, lucrează cca 1/3 din migranti. [14] (Fig. 3 B)

În linii generale, putem afirma cu certitudine, că procesul migrațional al populației

Republicii Moldova în ultimul deceniu a fost concentrat spre puține direcții, iar acest fenomen

poate fi apreciat ca un avantaj în identificarea soluțiilor pentru monitorizarea și implicarea în

acest proces. Doar în ultimii ani s-a conturat o tendinţă spre diversificarea ţărilor de destinaţie şi

reorientarea către ţările care oferă venituri mai mari, ceea ce crează oportunităţi mai mari pentru

sporirea impactului de dezvoltare al migraţiei, îndeosebi prin fluxuri financiare mai stabile.

Analiza geografica a fluxurilor de migranti, în baza datelor statistice oficiale privind migraţia

forţei de muncă, demonstreaza ca atât peroanele cu studii superioare, cat si cele cu studii medii

de specialitate s-au orientat prioritar spre Rusia si spre Italia, direcții caracteristice intregului

proces migrațional. Însă pentru categoria emigranților cu studii superioare, în special în ultimii

ani se evidențiază o tendința de reorinetare spre alte tări, numărul acestora în anul 2009 fiind

comparabil cu numărul emigranților în Italia. [5] (Fig. 4A)

Numărul emigranților cu studii superioare în alte țări, cum ar fi Israel, Turcia, Grecia,

totuși este mult mai redus, în sumă fiind comparabil cu numărul emigranților în Italia, ceea ce ne

permite a presupune ca o mare parte din medicii care au părăsit țara în ultimii ani, se află în Italia

și alte țări ale Europei de Vest. Concomitent, se atestă o majorare în ultimii ani a migrării

specialiştilor cu studii superioare şi în alte ţări decât cele tradiţionale, în special, spre SUA şi

Canada, ceea ce denotă că oportunităţile persoanelor cu studii superioare sunt mai largi în ţările

economic avansate, comparativ cu migranţii cu studii medii de specialitate.

Analiza separată a migrației persoanelor cu studii medii de specialitate, în principiu,

demonstrează aceleași tendinție de orientare prioritar spre două destinații (Federația Rusă și

Italia), însă numărul migranților spre Est este vădit mai mare. Tendinţele de micşorare a

numărului de migranți cu studii medii de specialitate spre Federația Rusă în ultimii ani poate fi

explicată prin posibilitățile tot mai largi de a călători în țările Uniunii Europene, inclusiv datorită

obținerii cetățeniei române, ceea ce se reflectă asupra geografiei procesuluii migrațional și

reorientarea acestuia spre Vest. [5] (Fig. 4B)

278

Diagrama nr. 4 Ţările de destinaţie a migranţilor cu studii superioare (A) şi medii d specialitate (B)

Dat fiind faptul ca majoritatea migranților cu studii superioare și medii de specialitate,

inclusiv medicii și personele cu studii medicale medii, se afla în Federatia Rusa, țară în care se

echivaleaza studiile obținute în Republica Moldova, una din sarcinile primordiale rămâne a fi

lansarea negocierilor cu autorităţile italiene în scopul facilitării angajării migranților cu studii

medicale conform calificării profesionale.

În anul 2010 în cadrul Ministerului Sănătăţii a fost lansat un studiu al fenomenului

migraţiei cadrelor medicale, fiind organizat un sondaj al persoanelor care solicită confirmarea

studiilor, calificării profesionale şi stagiului de muncă în intenţia echivalării actelor de studii

peste hotarele ţării. Grupul ţintă au fost peroanele cu studii medicale care au emigrat sau

intenţioneză să emigreze în ţările Uniunii Europene, unde procedura de echivalare a actelor şi

recunoaştere a calificărilor profesionale este mult mai complicată comparativ cu ţările Europei

de Est. Studiul a stabilit că pentru printre migranţii cu studii medicale predomină femeile

comparativ cu barbaţii, şi asistenţii medicli comparativ cu medicii. Majoritatea medicilor sunt

distribuiţi în Italia, România şi Franţa, deşi unii dintre ei treptat se reorientează spre Germania şi

Marea Britanie. Pentru lucrătorii medicali cu studii medii, „pământul făgăduinţei” a fost şi

rămâne Italia, unde se află marea majoritate. Principalele cauze menţionate ale migraţiei

medicale au fost condiţiile de trai şi salariile mici, infrastructura subdezvoltată a localităţilor,

condiţiile de lucru nesatisfăcătoare, perspectiva incertă de dezvoltare profesională. [8]

Prin urmare, generalizând informațiile disponibile, putem conchide că pe parcursul

ultimului deceniu s-au conturat următoarele tipuri de migraţie internaţională a populației

Republicii Moldova, inclusiv a cadrelor medicale: migraţia pe termen scurt, predominant spre

Federația Rusă; migraţia pe termen lung, predominant spre ţările Uniunii Europene şi migraţia

legală pe termen lung în Statele Unite ale Americii şi Canada. Este semnificativ că persoanele cu

studii superioare şi medii de specialitate migrază preponderent spre ţările Uniunii Europene, în

special în Italia, unde numărul migranţilor moldoveni este mai mare, comparativ cu alte state.

Concomitent, studiile efectuate în ultimii ani au conturat unele tendinţe clare ale evoluţiei

procesului migraţional, care sunt caracteristice şi pentru migrarea persoanelor cu studii medicale,

cum ar fi reorientarea fluxului migraţional dinspre Europa de Est spre Europa de Vest, trecerea

de la migraţia pe termen scurt la migraţia pe termen lung, ritm ascendent al migraţiei spre Statele

Unite ale Americii şi Canada, diversificarea ţărilor de destinaţie şi legalizarea şederii şi muncii

migranţilor în ţările Uniunii Europene.

Un aspect de importanță majoră pentru gestionarea eficientă a procesului migrațional,

inclusiv al cadrelor medicale, este identificarea factorilor favorizanți pentru implementarea

mecanismelor de monitorizare a migrației, iar în acest sens urmează a fi valorificate

particularităţile specifice migranţilor moldoveni, cum ar fi nivelul înalt al coeziunii sociale în

ţările de destinaţie, menţinerea legăturilor puternice cu familia şi baştina, accesul larg la sursele

de informare, în special electronice.

În procesul evaluării impactului procesului migraținal asupra economiei naționale, dar și

asupra sistemului de sănătate, urmează a se ține cont de beneficiile migrației si oportunitatile de

279

aplicare a acestora, cum ar fi: a) transferul tehnologic, care poate fi valorificat prin preluarea

experienței și tehnologiilor moderne de diagnostic si tratament din țările economic avansate; b)

capitalul uman, care include experienţa de muncă acumulată în instituțiile medicale din țările

europene, aptitudinile şi abilităţile dezvoltate, cunoştinţele și ideile noi de business, strategiile de

planificare şi organizare a afacerilorilor, inclusiv în sfera serviciilor medicale; c) capitalul

financiar, care presupune investiții în domeniul serviciilor de sănătate, instituții medicale private

etc. În condiţiile unor stimulente potrivite, a unui cadru de reglementare adecvat şi a unor

condiţii de securitate asigurate economiile acumulate ar putea fi canalizate în sistemul de

sănătate, având ulterior impact asupra calității serviciilor medicale prin diversificarea

prestatorilor și crearea condițiilor pentru concurență loială; d) capitalul social, care include

contacte, relaţii, insușirea limbilor de circulatie internatională etc.

În continuare rămâne imposibilă evaluarea potențialului uman cu studii medicale din

Republica Moldova, care în prezent nu activează în sistemul public al sănătății sau nu activează

conform calificării profesionale, care poate fi considerat rezerva strategică și care prin

mecanisme de motivare și oferte atractive promovate de autorități ar putea reveni la activitate în

sistemul public de sănătate. Acest potențial include în sine următoarele categorii de persoane cu

studii medicale, care în aspect cantitativ sunt absolut necunoscute: a) persoane care au migrat

peste hotare și activează conform specialităţii; b) persoanele care ai migrat peste hotare, unde

activează în funcţii medicale mai puţin calificate sau activează în alte domenii, însă cu o

remunerare atractiva; c) persoanele care activeaza în instituții medico-sanitare publice prin

cumulare externa sau alte forme de angajare, prioritar în mun. Chisinau, dar care nu se reflecta în

rapoartele statistice; d) persoanele care activează în țară, dar în afara sectorului public al sănătăţii

(servicii, în special cosmetologie, comerț, turism etc.)

În acelaşi timp, Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din 2006 (Working together

for health) recomandă implicarea activă în procesul migraţional, modelarea, reglementarea şi

chiar planificarea acestuia, măsuri care ar reduce considerabil impactul negativ asupra sistemului

de sănătate, dar şi aplicarea unor măsuri prealabile, inclusiv la etapa planificării, care să asigure

stabilitatea şi durabilitatea potenţialului uman în sănătate. [15]

Prin urmare, ţinând cont de faptul că pe termen mediu autorităţile nu vor reuşi să reducă

intensitatea procesului migraţional, eforturile urmează a fi orientate spre implicarea activă şi

modelarea procesului migraţional, valorificarea beneficiilor migrației cadrelor medicale și a

oportunităților ce rezultă din acest fenomen. Reglementarea, monitorizarea și orientarea fluxului

migrațional spre tărâmul exclusiv legal necesită acţiuni întru implementarea unui mecanism de

evidenţă a migraţiei medicale, stabilirea legăturilor permanente cu migranţii, asigurarea

suportului consultativ migranţilor și stimularea întoarcerii în ţară a acestora.

Recomandări

1. Dezvoltarea unei bazei de date şi extinderea capacităţilor informaţionale privind migraţia

specialiştilor medicali şi deversificarea mecansimelor de colectare a informaţiei la

capitolul respectiv.

2. Reglementarea, stimularea şi facilitarea migraţiei circulare a specialiştilor cu studii

medicale şi transformarea acesteia intr-un mecanism de motivare pentru activitate

ulterioara în cadrul sistemului public de sănătate.

3. Lansarea negocierilor cu tarile în care se înregistreaza fluxuri considerabile de miganţi

(spre exemplu Italia) în scopul incheierii acordurilor/parteneriatelor bilaterale de

mobilitate academică şi a forţei de muncă.

4. Motivarea reîntoarcerii migranţilor cu studii medicale şi facilitarea reintegrării

lucrătorilor medicali care se întorc în ţară, oferirea suportului consultativ, acordarea unor

privilegii la etapa integrării şi adaptării în cazul angajarii conform necesitatilor sistemului

de sanatate.

280

5. Evaluarea migrației persoanelor cu studii medicale în alte domenii ale economiei

naţionale, ceea ce ar crea un tablou clar a migraţiei personalului medical peste hotarele

tarii.

6. Implementarea şi deversificarea mecanismelor de evidenţă şi monitorizare a resurselor

umane cu studii medicale (înregistrarea medicilor, licenţierea activităţii profesionale,

fortificarea asociaţiilor profesionale etc.).

7. Ajustarea continua a standardelor naţionale de formare profesională a specialistilor cu

studii medicale la rigorile comunitatii europene, întru facilitarea mobilităţii academice și

a forței de muncă în sănătate.

8. Fortificarea managementului resurselor umane din cadrul instituţiilor medico-sanitare

prin implementarea principiilor moderne de gestionare a resurselor (transparenta,

implicarea în procesul decizional, remunerare în functie de performante, condiţii pentru

avansare profesională și creșterea carierei, stimularea spiritului de initiativa si inovational

etc.), ceea ce ar face mai atractivă activitatea în cadrul sistemului public de sănătate.

9. Motivarea specialiștilor, care activează în instituţii medicale performante din țările

economic avansate, în promovarea relaţiilor de colaborare cu instituții medicale din

Republica Moldova, în scopul facilitării transferului tehnologic, modernizării serviciilor

medicale și fortificării potențialului uman din sănătate.

Bibiolgrafie

1. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Anuarul statistic al Republicii

Moldova 2011, Chişinau, 2011.

2. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Cartea Verde a Populaţiei Republicii

Moldova, 2009.

3. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Moldova în cifre, Breviar statistic,

Chişinău, 2011.

4. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Recensământul populaţiei, Chişinău,

2006.

5. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Banca de date. Site-ul oficial.

(http://statbank.statistica.md/pxweb/Database/RO/03%20MUN/MUN07/MUN07.asp),

accesat 10.05.2012)

6. Biroul Național de Statistică, Migratia fortei de munca (Ancheta forței de muncă),

Chisinau, 2010.

7. Centrul de Investigaţii Sociale şi Economice (CASE), Efectele migraţiei şi remitenţelor în

zonele rurale ale Moldovei şi Studiul de caz privind gestionarea migraţiei în Polonia, ,

2008.

8. Migraţie şi dezvoltare în sistemul de sănătate al Republicii Moldova. Tendinţe globale şi

sfidări locale. Studiu final în cadrul proiectului moldo-german „Capacitățile Migranților

pentru Dezvoltarea Sistemului de Sănătate al Republicii Moldova” Chişinău / Leipzig,

2012.

9. Ministerul Sănătăţii, Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova 2010,

Chişinău, 2011.

10. Ministerul Sănătăţii, Monitorizarea activităţilor realizate în baza asistenţei oficiale pentru

dezvoltare acordate sectorului sănătăţii de către comunitatea donatorilor, 2012.

(http://www.ms.gov.md/_files/8139RAPORT%2520ANUAL%2520ASISTENTA%2520EXTERNA%252

02010.pdf) accesat la 16 mai 2012).

11. Ministerul Sănătăţii, Raport de progres privind realizarea planului de acţiuni pentru

implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate, anul 2008.

(http://ms.gov.md/_files/3740Raportul%2520de%2520evaluare%2520a%2520Strategiei%2520Nationale%

2520de%2520Dezvoltare%252C%2520domeniul%2520sanatatii%252C%25202008.pdf, accesat la 22

mai 2012).

281

12. Ministerul Sănătăţii, Raportul anual în sănătate 2010, Chişinău 2010.

(http://ms.gov.md/_files/4651-Raportul%2520anual%2520in%2520sanatate%25202008.pdf, accesat la

20 mai 2012).

13. Moşneaga V., Mohammadifard Gh., Corbu-Drumea L., Populația Republicii Moldova în

contextul migrațiilor internaționale, Volumul I, Iaşi, 2006.

14. Organizatia Internatională pentru Migrației, Misiunea în Moldova, Migratia la propiu. O

retrospectiva a migratiei în Republica Moldova, 2007.

15. WHO, The world health report 2006 – Working together for health. Geneva.

(http://www.who.int/whr/2006), accesat ianuarie 2012)

RESURSELE UMANE IN SECTORUL MEDICAL PRIVAT

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Oleg Galbur, Nicolae Jelamschi

Şcoala de Managament în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Centrul Naţional de Management în Sănătate

Summary

Human resources in the private medical sector in the Republic of Moldova

The article describes the results of the evaluation of the human resources in the private

medical sector and the impact upon insuring the presence of resources in the public health

system. The obtained results show that the private medical sector is not able to cause massive

fluctuations because it mostly attracts doctors and medical assistants with experience and

professional achievements, so that young professionals are unlikely to be hired in this sector after

graduating. Thus, the loss of human resources is caused by their movement to other available

jobs in other areas (pharmaceutical companies, services or trade) and their migration abroad,

where most of the time they don't work according to their qualifications. In time, they become

irretrievable for the national health system due to their loss of professional skills.

Rezumat

Articolui descrie rezultatele evaluării resurselor umane din sectorul medical privat şi

impactul asupra asigurării cu cadre a sistemului public de sănătăte. Rezultatele obținute denotă

că sectorul medical privat nu este în stare să genereze fluctuații masive, deoarece atrage

preponderent medici și asistenţi medicali cu experiență în muncă și realizări profesionale

confirmate în timp, astfel că tinerii specialiști au șanse reduse de a se angaja în acest sector

imediat după absolvirea studiilor. Prin urmare, pierderile de resurse umane sunt generate de

fluxul acestora în alte domenii de activitate (companii farmaceutice, prestări servicii, comerț etc.)

și migrarea peste hotarele țării, unde, preponderent, nu activează conform calificării și, în timp,

devin irecuperabili pentru sistemul sănătății din cauza pierderii competențelor profesionale.

Introducere

Politicile de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătăţii promovate, de stat pe

parcursul ultimului deceniu au fost orientate prioritar spre intensificarea procesului de formare a

specialiştilor noi, iar această abordare era percepută ca o măsură sigură care, în timp, va

contribui la asigurarea instituţiilor medico-sanitare cu medici şi asistenţi medicali conform

necesităţilor. [3, 9]

Ca urmre, începând cu anul 2003, planul de admitere în învăţământul medical superior şi

mediu a început să crească continuu, fenomenul în cauză fiind interpretat ca o soluţie de succes

în asigurarea sistemului de sănătate cu resursele umane, fiind reflectat în rapoartele privind

activitatea sistemului educaţional şi a sistemului de sănătate. [2, 4]

282

Însă în pofida acestor activităţi, rezultatele analizei gradului de plasare în câmpul muncii

a absolvenţilor instituţiilor de învăţământ medical, în special cel mediu, dat fiind durata mai

scurta a studiilor, au demonstrat ca cresterea numărului de absolventi nu contribuie la creşterea

numărului celor angajaţi conform necesităţilor sistemului de sănătate, astfel că instituţiile

medico-sanitare au continuat să se confrunte cu dificultati la compartimentul resurse umane. [10]

Nici eforturile conducătorilor instituţiilor medico-sanitare şi ale autorităilor publice locale, dar

nici facilităţile oferite de către stat tinerilor specialişti, pe care au contat că vor schimba situaţia,

nu au contribuit semnificativ la ameliorarea asigurării sistemului de sănătate cu cadrele necesare.

[1, 7]

În condiţiile în care, anual doar cca 60-65% din absolvenţii învăţământului medical nu se

angajează în sistemul public al sănătăţii, această parte importantă a tinerilor specialişti dispar din

vizorul autorităţilor, deoarece nu există vre-un mecanism de evidenţă a medicilor în afara

sistemului public după finalizarea studiilor. [5]

Astfel, în lipsa unor informaţii veridice, referitor la fluxurile absolvenţilor învăţământului

medical în cazul neangajării în sistemul public al sănătăţii, se presupune că majoritatea acestora

se orientează, în special, către sectorul medical privat, spre cel departamental sau abandonează

activitatea conform profesiei, angajându-se în alte ramuri ale economiei naţionale sau emigrând

peste hotarele ţării. Rapoartele statistice privind resurselor umane din sănătate reflectă prioritar

situaţia în sectorul public şi parţial cel departamental, sectorul medical privat fiind practic lipsa,

iar informaţia absolut insuficientă pentru a permite factorilor de decizie o abordare complexă la

etapa planificării procesului de formare a specialiştilor noi. [8]

Evident, sectorul medical privat s-a dezvoltat continuu, ceea ce implică şi un număr mai

mare de medici şi asistenţi medicali în prestarea serviciilor medicale private, iar acest fenomen,

inevitabil, se reflectă asupra nivelului asigurării sectorului public de sănătate cu personal

medical. [6] Deşi este un factor deosebit de important pentru managementul eficient al resurselor

umane din sănătate, până în prezent, nu au fost efectuate evaluări şi analize ale resurselor umane

din sectorul medical privat, care să ofere autorităţilor informaţiile necesare procesului decizional.

Prin urmare, scopul studiului în cauză a fost analiza evoluției în dinamică a resurselor

umane din sectorul medical privat în perioada anilor 2003-2010, întru identificarea tendințeor de

dezvoltare a acestora și evaluarea impactului asupra resurselor umane din sistemul public al

sănătății.

Materiale şi metode

Evaluarea resurselor umane din sectorul medical privat a fost efectuată în baza datelor

statistice publicate de către Ministerul Sănătăţii, Centrul Național de Management în Sănătate,

Biroul Naţional de Statistică, concomitent fiind utilizate și alte surse, precum ar fi informatiile

publicate de către Camera de Licențiere și European health for all database (January 2012).

Tendințele dezvoltării resurselor umane din sectorul medical privat au fost identificate

prin prisma evoluției unor parametri, ce caracterizează activitatea integrală a acestui sector

(numărul instituțiilor medicale, numărul paturilor spitalicești și numărul pacienților tratați) și

nemijlocit resursele umane din sector (numărul total al medicilor, inclusiv pe unele specialități și

numărul total al lucrători medicali cu studii medii).

Dat fiind faptul că în sectorul privat activează mai multe categorii de medici, ei au fost

sistematizaţi în funcție de profil (internistic, chirurgical și pediatric) și pe specialități

(obstetricieni ginecologi, oftalmologi, otorinolaringologi, neurologi, psihiatri, stomatologi,

dermatovenerologi și de laborator).

Rezultatele şi discuţii

Sectorul privat al sănătății pe parcursul ultimului deceniu s-a dezvoltat continuu, numărul

instituțiilor medicale private crescând de la 436 în anul 2003 până la 644 în anul 2010 sau cu cca

48%. Din numărul total de instituții medicale private care activau în anul 2010, majoritatea

furnizau servicii stomatologice, care sunt mult mai dezvoltate în sectorul privat comparativ cu

283

alte domenii, datorită necesităţlor în investiţii mai reduse pentru iniţierea afecerilor. Un alt

domeniu mai dezvoltat al sectorului medical privat este cel al serviciilor consultativ-diagnostice,

inclusiv de laborator, care se plaseaza pe locul doi dupa serviciile stomatologice, în timp ce

serviciile medicale spitaliceşti private râmân în continuare nesemnificative. Majoritatea

instituțiilor medicale private, în special cele spitaliceşti, sunt amplasate în municipiile Chișinău

și Bălți, ceea ce denotă că activitatea medicală privată în centrele raionale este mai putin

atractivă și, respectiv, mai puțin dezvoltată, iar populația raioanelor beneficiază, în special, de

serviciile sistemului public de sănătate. Subdezvoltarea serviciilor spitalicești private se confirmă

prin numărul redus al spitalelor, care a rămas aproape constant în ultimul deceniu, dar și a

numărului de paturilor spitalicești private, care, deși s-a dublat pe baza deschiderii unui spital

privat în anul 2010, rămâne la un nivel incomprabil cu cel din sectorul public al sănătății. Astfel,

în anul 2009 în sectorul public al sănătăţii au activat în total 21938 paturi spitaliceşti, gradul de

asigurare a populaţiei (la 10 mii locuitori) fiind de 61,6, iar în sectorul privat au activat doar 61

paturi spitaliceşti, gradul de asigurare a populaţiei fiind de doar cca 0,2. Chiar şi după

deschiderea în anul 2010 a unui spital privat, situaţia nu s-a modificat esenţial, deoarece dacă

raportăm numărul paturilor spitalicești publice și private la populați țării, la un pat spitalicesc

public reveneau cca 162 locuitori, iar la un pat spitalicesc privat reveneau cca 17,5 mii locuitori,

ceea ce este de cca 10 ori mau mult, ceea ce reflectă pedeplin situația reală la acest capitol.

Tabelul: Evoluţia unor parametri ce caracterizează dezvoltarea sectorului medical privat

Anii

Indicatorii

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Instituţii medicale total 436 456 470 524 538 571 571 644

Consultativ-diagnostice 369 401 405 460 474 513 521 -

Spitale 11 11 11 11 10 10 10 11

Paturi spitaliceşti 103 115 138 162 151 151 61 204

Pacienţi trataţi în spitale 4787 5261 5417 5860 5926 6684 6635 6996

Un indicator relevant care reflectă volumul serviciilor medicale prestate de sectorul

privat, este numărul de bolnavi tratați în aceste instituții, care în anul 2003 a constituit în total

4787 pacienți, către anul 2009 acest indicator crescând cu cca 46% (6996). Numărul pacienților

trataţi în instituții private a crescut mai mult în anii 2008-2010, ceea ce presupune că în ultimul

deceniu serviciilor medicale cu caracter privat s-a dezvoltat lent și, ca urmare, practic majoritatea

populației țării a beneficiat prioritar de serviciile sistemului public de sănătate. Raportarea

numărului beneficiarilor de servicii medicale private la populația totală a țării, denotă ca în anul

2010 din fiecare cca 500 de cetățeni în mediu doar unul s-a tratat intr-o instituție medicală

privată.

Rezultatele evaluărilor cantitative a potențialului uman din sectorul medical cu formă de

proprietate nestatală în perioada de referință, demonstrează că în acest sector a fost implicat un

număr limitat de medici, care pînă în anul 2005 echivala doar cca 1/10 din numărul medicilor ce

activau în sistemul public de sănătate. Astfel, doar după anul 2005 se constată o creștere a

numărului medicilor ce activează în sectorul privat, ajungând la 1614 în anul 2009, nivel

deasemenea mult mai redus comparativ cu sectorul public al sănătății (Fig. 1).

Numărul nesemnificativ al medicilor din sectorul medical cu formă nestatală de

proprietate, demonstrează ca acest sector nu a fost în stare să atragă un număr mare de medici

tineri, respectiv nu putem afirma că persoanele care nu s-au angajat în sistemul public au fost

ademenite de către sectorul privat. Din numărul total de medici care activau în sectorul medical

privat doar cca 70-75% erau angajați de bază ai acestor instituții, restul 25-30% activau prin

cumulare externă, având ca activitate de bază instituții medico-sanitare publice.

284

Fig. 1 Evoluția resurselor umane în sectorul medical cu formă de

proprietate nestatală (2003-2009)

Prin urmare, rezultatele evaluărlor denotă că numărul medicilor care au activat doar în

sectorul privat al sănătății în perioada de referință este destul de modest, spre exemplu, în anul

2009 în acest sector au activat doar puțin peste o mie de medici, ceea ce demonstrează atât

subdezvoltarea acestui sector al sănătății, cât și incapacitatea de a influienta semnificativ evoluția

nivelului de asigurare cu cadre medicale a sistemului public de sănătate.

Analiza comparativă a resurselor umane din sectorul privat al sănătății în funcție de

profil, denotă că mai mult personal este antrenat în domeniul serviciilor medicale cu caracter

internistic, astfel că din totalul medicilor clinicieni cca 2/3 sunt de profil internistic și cca 1/3

sunt de profil chirurgical, numărul medicilor cu profil pediatric fiind nesemnificativ. Deși în

toate profilurile numărul medicilor aproape s-a dublat în perioada de referință, însă expimat în

cifre absolute numărul acestora este destul de modest comparativ cu numărul medicilor

specialiști similari din sistemul public al sănătății, dar și cu numărul de medici tineri specialiști

care au absolvit instruirea postuniversitară în această perioadă de timp. Evaluările separate ale

serviciilor medicale private în domeniul pediatric, inclusiv neonatologic, demonstrează ca în

prestarea acestor servicii au fost implicați un număr limitat de medici pediatri, dovadă că

majoritatea populației țării beneficiază de servicii pediatrice în cadrul sistemului public de

sănătate.

După cum a fost menționat anterior, majoritatea medicilor din sectorul privat al sănătății

prestează servicii stomatologice, respectiv numărul medicilor stomatologi constituind în perioada

de referință cca 40-45% din numărul total al acestora. Prin urmare, această categorie de medici a

fost una dominantă în sectorul privat al sănătății, numărul medicilor stomatologi crescând de la

423 în anul 2003 până la 703 în anul 2009 sau cu cca 40%. Spre deosebire de alte domenii,

serviciile stomatologice private s-au dezvoltat nu doar în munciipiile Chișinău și Bălți, dar și în

centrele raionale, antrenând în activități profesionale și o mare parte din tinerii specialiști.

Un alt domeniu deasemenea atractiv pentru sectorul privat de sănătate, deși nu în aceși

măsură ca cel stomatologic, au fost serviciile obstetrical-ginecologice, respectiv și numărul

medicilor obstetricieni ginecologi a crescut de la 58 în anul 2004 până la 86 în anul 2009 sau cu

cca 30% (Fig.2).

Deși datele statistice disponibile nu prezintă informații referitor la modul de activitate a

diferitor categorii de medici (de baza/cumulare externă) în sectorul privat de sănătate, totuși

putem presupune că o parte considerabilă a medicilor obstetricieni ginecologi activau prin

cumulare externă, concomitent fiind angajați ai unor instituții medico-sanitare publice. În același

timp, 56 de medici obstetricieni ginecologi care au fost licențiați în perioada respectivă nu s-au

angajat în sistemul public de sănătate, ceea ce permite a presupune că o parte din tineri specialiști

medici obstetricieni ginecologi s-au orientat inclusiv spre sectorul privat.

285

Fig. 2 Evoluția numărului de medici stomatologi (A) şi

obstetricieni ginecologi (B) (2003-2009)

Unicul domeniu al sectorului privat de sănătate, în care numărul medicilor a crescut

semnificativ în perioada de referință este cel al serviciilor oftalmologice. Dacă în anul 2003 în

sectorul privat al sănătății activau doar 22 medici otalmologi, atunci în anul 2009 numărul

acestora a ajuns la 60, ceea ce constituie o creștere de cca trei ori a acestui indicator. O altă

evoluţie se constată în cazul medicilor otorinolaringologi, numărul cărora în perioada de referință

a fost destul de redus, crescând de la 18 în anul 2003 până la 32 în anul 2009, ceea ce dovedeste

ca în mare parte medicii otorinolaringologi tineri specialiști, care nu s-au angajat în sistemul

public de sănătate, s-au indreptat spre alte domenii de activitate decât cel medical.

Un alt domeniul de ativitate al sectorului privat de sănătate, în care s-a constatat o

creștere continuă a numărului de medici a fost cel al serviciilor medicale neurologice. Pe

parcursul perioadei 2005-2009 numărul medicilor neurologi din sectorul privat aproape s-a

dublat, înregistrându-se o creștere de la 31 la 58 medici, deși către finele anului 2009 în sistemul

public al sănătății activau în total 384 medici neurologi sau de cca 7 ori mai mult. De menționat,

că în perioada 2003-2009, au absolvit instruirea postuniversitară de rezidențiat în total 80 medici

neurologi sau în mediu cca 11-12 medici anual, iar în câmpul muncii în sistemul public al

sănătății s-au încadrat doar 36 medici, ceea ce constituie cca 45%. Prin urmare, 44 medici

neurologi tineri specialiști au abandonat sistemul public al sănătății, orientându-se spre alte

domenii sau activități, motivul principal fiind nedorința acestora de a activa în alte instituții

medico-sanitare decât cele amplasate în municipiul Chișinău (Fig. 3).

Fig. 3 Evoluția numărului medicilor oftalmologi şi otorinolaringologi (A),

neurologi şi psihiatri (B)

Analizând dinamica evoluției serviciilor medicale psihiatrice private în aceiași perioadă

de timp, prin prizma evoluției numărului de medici încadrați în prestarea acestor servicii, putem

afirma cu certitudine ca acest gen de servicii este practic înexistent. În primul rând în sfera

privată a activat un număr neesenţial de medici psihiatri, în al doilea rând numărul acestora s-a

286

redus în perioada de referință. Datele în cauză denotă că cei 31 medici psihiatri licențiați în

perioada 2003-2005, care nu s-au angajat în instituțiile sistemului public de sănătate, au preferat

alte domenii de activitate decât cel medical sau au emigrat peste hotarele, ceea ce demonstrează

că serviciile medicale psihiatrice nu sunt atractive nici în sectorul public, nici în sectorul privat

de sănătate.

Evaluările în cauză s-au referit și la serviciile medicale în domeniul dermatovenerologiei,

inclusiv serviciile cosmetologice, care s-au dezvoltat vertiginos în ultimul deceniu. Rezultatele

obținute denotă că numărul medicilor dermatovenerologi care au prestat servicii medicale private

în domeniul respectiv a fost unul destul de modest, deși s-a conturat o evoluție ascendentă a

acestui indicator în perioada de referință. Numărul medicilor dermatovenerologi din sectorul

privat de sănătate s-a majorat de la 24 în anul 2004 până la 44 în anul 2009 sau aproape de două

ori, deși numărul real al medicilor care activează în acest domeniu realmente ar putea fi mai

mare mult mai mare (Fig. 4A). Acest număr redus de medici încadrați în prestarea serviciilor

medicale private în domeniul dermatovenerologiei poate fi explicat prin faptul că în realitate o

parte din medicii dermatovenerologi, dar și alte categorii de medici, prestează servicii în

domeniul cosmetologiei, fiind angajați în funcție de cosmetologi și nu de medici cosmetologi,

respectiv rapoartele statistice, în cazul când există, nu reflectă starea reală a lucrurilor. Aceasta

se datorează faptului că actualmente nu există o reglementare strictă a activităţilor medicale şi

nemedicale în domeniul cosmetologiei, astfel că aceleaşi servicii în unele cazuri sunt prestate de

către medici, iar în alte caziri sunt prestate de către persoane care nu au studii medicale.

O evoluție practic identică se atestă și în cazul serviciilor de laborator private, care sunt

mai dezvoltate comparativ cu alte domenii, însă numărul medicior de laborator implicați în

prestarea acestor servicii conform statisticilor oficiale rămâne destul de limitat. Rezultatelor

cercetărilor au demonstrat că, în perioada 2004-2009, numărul medicilor de laborator care

activau în sectorul privat de sănătate a crescut de la 24 până la 38, ceea ce presupune, că în anul

2009 în toate instituțiile medico-sanitare private care prestau servicii medicale de laborator,

activau doar 38 medici cu calificare profesională în domeniul respectiv (Fig. 4A).

Fig. 4 Numărul medicilor de laborator şi dermatovenerologi (A) și

a personalului medical cu studii medii (B)

Această situație ar putea fi generată de faptul că majoritatea medicilor cu experiență ar

putea activa prin cumulare externă, având activitate de bază într-o instituție medico-sanitară

publică, rapoartele statistice prezentate nu corespund realității sau că medicii sunt angajaţi în alte

funcții decât cele medicale din anumite motive, nefiind incluși în rapoartele statistice ca medici

de laborator.

Un compartiment separat al studiului în cauză a fost axat pe evaluarea numărului

persoanelor cu studii medii medicale, care activează în sistemul privat de sănătate, pentru a

identifica și a stabili ulterior vectorul fluxului absolvenților Colegiilor de Medicină, care nu se

angajează în sistemul public al sănătății. Rezultatele obținute, demonstrează că în perioada de

referință în sectorul privat de sănătate a activat un număr foarte redus de persoane cu stduii medii

287

medicale, doar începând cu anul 2007 acest indicator a trecut puțin de o mie. Prin urmare, către

finele anului 2009 în sistemul public și departamental al sănătății activau în total 27449 de

specialiști cu studii medii medicale, iar în sectorul privat de sănătate activau doar 1040 persoane

cu studii medii medicale, ceea ce este de cca 26 ori mai puțin (Fig. 4B). De regulă, instituțiile

medicale private, recrutează personal medical cu studii medii cu experineță de activitate, care ar

putea să asigure imediat randament și eficiență pentru a nu suporta pierderi financiare. În aceste

condiții putem afirma cu certitudine ca activitatea în instituțiile medico-sanitare private nu este o

oportunitate pentru tinerii specialiști cu studii medii medicale, iar absolvenții învăţământului

medical mediu, în cazul neangajării după absolvire într-o instituție medico-sanitară sin sistemul

publică al sănătăţii, de regulă, nu activează conform calificării profesionale sau emigrează peste

hotarele țării.

Analiza comparativă a numărului total de medici în sectoarele sănătății privat –

departamental – public - total pe țară, denotă că în perioada anilor 2003-2009 populația țării a

beneficiat de serviciile unui număr relativ constant de medici, nefiind înregistrate mari diferențe

anuale. La nivel de țără, în perioada de referință, numărul medicilor care prestau servicii

medicale a crescut lent dar continuu cu cca 450 medici (Fig. 5A).

Fig. 6 Numărul de medici în diverse sectoare ale sănătății (A) şi

asigurarea populației cu medici (B)

Aceiași tendință de creștere ușoară dar continuă s-a înregistrat și în sectorul

departamental, unde numărul medicilor a crescut de la 1671 în anul 2003 până la 1999 în anul

2009, dar și în sectorul privat de sănătate. Doar în sectorul public al sănătății în perioada

menționată s-a înregistrat o tendință ușoară de scădere a numărului de medici de la 10978 în anul

2003 până la 10784 în anul 2009 sau cu cca 200 medici. Datele obținute denotă că numărul

medicilor care au prestat servicii medicale populației a avut o evoluție ușor ascendentă, iar

fluctuațiile cadrelor medicale s-au produs în interiorul sistemului de sănătate cu o dinamică

pozitivă în sectoarele privat și departamental și dinamică ușor negativă în sectorul public.

În același context, a fost analizată și evoluția gradului de asigiurare a populației cu cadre

medicale pe dimensiunile public – public și departamental - public, departamental și privat. De

menționat, că majoritatea datelor statistice referitor la asigurarea populației cu medici fac referire

doar la sistemul public de sănătate, astfel că acest indicator, spre exemplu, în anul 2006 a fost

egal cu 30,1 medici/10 mii locuitori (Fig. 5B).

Conform datelor publicate de European health for all databese (January 2010), în anul

2006, gradul de asigurare cu medici (fără medici stomatologi) a fost în România – 19,2, în

Ucraina – 30,8, în regiunea europeana – 33,9, în Uniunea Europenă – 32,0. [11] Datele în cauză

denotă că densitatea medie a medicilor în Republica Moldova este la un nivel comparabil cu

nivelul înregistrat în ţările europene, deşi sistemul sănătăţii se confrunta cu un deficit sporit atât

de medici.În același timp, raportând numărul total de medici care prestează servicii medicale în

sectoarele public-departamantal-privat la numărul total al populației țării, reiese că fiecare 10 mii

de locuitori în mediu beneficiază de serviciile cca 38,9 medici, ceea ce depașește cu mult nivelul

acestui indicator în țările învecinate și cele europene.

288

În același timp, conform datelor Centrului Național de Management în Sănătate, din

12783 de medici care activau la 01 ianuarie 2010 în Republica Moldova, doar 8682 medici sunt

de profil curativ-profilactic, iar dacă să-i raportăm la numărul populației, gradul de asigurare ar fi

doar de 24,4 la 10 mii locuitori, ceea ce este mult sub nivelul țărilor europene. În plus, se

înregistrează mari diferențe în nivelul de asigurare cu medici în funcție de mediu rural-urban și

de anumite specialități (medicină de familie, medicină de urgență, morfopatologie, dar și altele

mai puțin atractive).

Prin urmare, nivelul indicatorilor privind asigurarea populației cu medici în Republica

Moldova, deseori nu reflectă situația reală în țară, dat fiind faptul că în această categorie sunt

incluși și medicii stomatologi, medicii din sistemul sănătății publice, managerii, cadrele

didactice, dar și alte categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-profilactic.

Instituţiile statistice de specialitate în procesul analizei gradului de asigurare a populației cu

medici urmează sa ia în calcul și medicii din sectorul departamental, dar și cei din sectorul

privat, care deasemenea prestează servicii medicale populației țării. Însă în aceste calcule

urmează a fi incluși doar medicii care sunt implicați nemijlocit în prestarea serviciilor curativ-

profilactice, fiind excluși alte categorii de medici neimplcati direct în acest proces.

Astfel, prin implementarea procedurilor de înregistrare și licențiere opbligatorie a

medicilor se va reuși evidența separată a medicilor înregistrați (numărul total de medici existenți

în țară), medicilor licențiați (medici care prestează servicii curativ-profilactice) și alte categorii

de medici (sănătate publică, cadrele manageriale, didactice ș.a.)

Concluzii

1. Sectorul privat al sănătății, în perioada 2003-2009, s-a dezvoltat lent și nesemnificativ, cu

excepția domeniului stomatologic, nefiind în stare să atragă un număr mare de medici și

să influiențeze, în mod decisiv, fluctuațiile personalului medical în interiorul sistemului

de sănătate. Numărul medicilor și personalului medical în sistemul privat a crescut real

cu doar cca 600, deși în aceiași perioadă de timp în sistemul public de sănătate nu s-au

încadrat în câmpul muncii cca 2000 de medici tineri specialiști și cca 3000 specialiști cu

studii medii medicale.

2. Sectorul medical privat, de regulă, atrage medici și asistenţi medicali cu experiență în

muncă și realizări profesionale confirmate în timp, astfel că tinerii specialiști au șanse

reduse de a se angaja în acest sector imediat după absolvirea studiilor. Cca 1/3 din

medicii sectorului privat de sănătate prestează servicii prin cumulare externă, astfel

activând concomitent în funcții de bază în sistemul public de sănătate, iar la această

categorie se referă, de regulă, specialiștii cu un înalt grad de calificare profesională.

Dezvoltarea sectorului privat al sănătății, din punct de vedere a dezvoltării resurselor

umane din sănătate, urmează a fi perceput nu ca oponent, dar ca un concurent constructiv

al sectorului public de sănătate, dat fiind faptul că în ambele cazuri medicii își continuă

activitatea profesională și acordă asistență medicală populației țării.

3. Sursele disponibile de informare în domeniul resurselor umane din sectorul privat al

sănătății sunt extrem de limitate, ceea ce nu permite a evalua în profunzime din punct de

vedere calitativ și cantitativ acest compartiment. Raportările statistice privind activitatea

sectorului privat de sănătate, dar și a celui departamental, sunt mult mai reduse

comparativ cu cel public și din aceste motive integrarea datelor, în mare parte este

imposibilă, din cauza informațiilor incomplete.

4. Analiza datelor referitor la evoluția resurselor umane din sistemul sănătății (public,

departamental și privat), denotă că pierderile mari de resurse umane sunt generate de

fluxul acestora în alte domenii de activitate (companii farmaceutice, prestări servicii,

comerț etc.) și migrarea peste hotarele țării, unde nu activează conform calificării și, în

timp, devin irecuperabili pentru sistemul sănătății din cauza pierderii competențelor,

cunoștințelor în domeniu și abilităților profesionale. Prin urmare, partea în totalitate

289

tenebră a evoluției resurselor umane din sănătate, sunt anume sectoarele nemedicale unde

medicii nu activează conform calificării, respectiv nu se includ în rapoarte statistice.

Biblografie

1. Atun R., Richardson E., Shishkin S., Kacevicius G., Ciocanu M., Sava V. and Ancker S.

(2008). Moldova: Health system review. Health Systems in Transition. 2008.

2. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Educaţia în Republica Moldova,

Publicaţie statistică, 2008/2009, Chişinău, 2009.

3. Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, Ocrotirea sănătăţii în Republica

Moldova, Chişinău, 2008.

4. Departamanetul statistică şi sociologie al Republicii Moldova, Anuarul statistic al

Republicii Moldova, 2004, Chişinău, 2004.

5. Lozan O., Jelamschi N., Galbur O., Politica resurselor umane din sănătate în Republica

Moldova, Management în sănătate 2008, Şcoala Naţională de Sănătate Publică şi

Management Sanitar, Bucureşti, 2008.

6. Mecineanu A., Malanciuc Iu., Politicile în domeniul parteneriatului public-privat,

Monitorul Social, nr. 9, Chişinău, 2011.

7. Ministerul Sănătăţii, Raport anual de sănătate, 2010, Chişinău, 2011.

8. Ministerul Sănătăţii, Sănătatea publică în Republica Moldova, anul 2009, Chişinău, 2010.

9. Ministerul Sănătăţii, Sănătatea publică în Republica Moldova, Chişinău, 2004.

10. Ministerul Sănătăţii, Raport de activitate pentru anul 2007, Chişinău, 2008.

11. WHO, Regional Office for Europe, European health for all databese (January 2012)

(http://www.euro.who.int/en/what-we-do/data-and-evidence/databases/european-health-

for-all-database-hfa-db2, accesat la 04 iunie 2012)

MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE ÎN

ASISTENȚA MEDICALĂ PRIMARĂ LA NIVEL DE RAION

Oleg Galbur, Vera Munteanu Școala de Management în Sănătate Publică

Summary

Human resources management in primary medical

attendance at district level

The primary medical attendance is facing a shortage of personnel and particularly

physicians, forecasts being even more worrying, if current trends persist. Although the family

physician is often the only person available at rural communities level, in this area there are also

many disparities, existing a number of localities without a family physician. At national level it

is indispensable to promote a well-founded policy in order to motivate the medical personnel

from rural areas. It is indispensable to create a new mechanism of medical workers

remuneration, based on differential remuneration principles.

Keywords: human resources, family medicine, personnel motivation

Rezumat

Asistenţa medicală primară se confruntă cu un deficit de personal şi în special de medici,

prognozele fiind şi mai îngrijorătoare, dacă actualele tendinţe se menţin. Deşi medicul de familie

este în multe cazuri singura persoană accesibilă la nivelul comunităţilor rurale, în acest domeniu

există numeroase disparităţi, existând un șir de localități fără medic de familie. La nivel național

se impune necesitatea promovării unei politici bine fundamentate de motivație a personalului

medical din localitățile rurale. Se impune crearea unui mecanism nou de remunerare a muncii

lucrătorilor medicali, bazat pe principii de salarizare diferențiată.

290

Cuvintele cheie: resurse umane, medicina de familie, motivația personalului

Actualitatea

Resursele umane sunt elementul cheie pentru buna funcţionare a sistemului de sănătate,

în conformitate cu necesităţile populaţiei, fiind reprezentate de personalul medical şi nemedical,

care face posibilă intervenţia individuală sau colectivă în domeniul sănătăţii publice şi reprezintă

cea mai importantă resursă a sistemului de sănătate. Anume potenţialul uman reprezintă o

resursă cheie de importanţă vitală a tuturor organizaţiilor, care asigură supravieţuirea,

dezvoltarea şi succesul competitiv al acestora. Or, pentru furnizarea unei asistențe medico-

sanitare de calitate, sistemul medical necesită un personal bine instruit, care să acorde servicii

cost-eficiente la nivel profesional înalt. [15, 22]

Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii din anul 2006 a constatat o criză curentă la

nivel global în ceea ce privește asigurarea cu cadre medicale din punct de vedere cantitativ și

calitativ, înregistrându-se un deficit de cca 4,3 mln. personal medical, în acelaşi timp

accentuându-se necesitatea soluţionării acestei probleme în următorii 10 ani. Conform acestui

raport, au fost identificate 10 țări din Europa cu cea mai mare criză în asigurarea cu personal

medical: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Israel, Muntenegru, Moldova,

Macedonia, România și Serbia. Ca urmare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit un plan de

acţiuni pentru anii 2006-2015, pentru ca ţările cu probleme, în special cele nominalizate, să

soluţioneze problemele în resursele umane din sănătate cu suportul partenerilor finanţatorilor

globali. [21]

Drept răspuns la Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în Republica Moldova au

fost adoptate mai multe documente de politici în domeniul ocrotirii sănătăţii, care stabilesc

sarcini şi obiective concrete privind dezvoltarea resurselor umane pe termen mediu şi lung.

Astfel, Politica Naţională de Sănătate (2007-2021) menţionează necesitatea îmbunătățirii

continue a managementului resurselor umane din sistemul sănătăţii, iar „Strategia de dezvoltare a

sistemului de sănătate în perioada 2008-2017”, stabileşte clar direcțiile şi mecanismele de

modernizare a managementului resurselor umane din sănătate. [17]

Întru atingerea obiectivelor scontate, Ministerul Sănătăţii în acest an a aprobat

„Concepţia-cadrul de dezvoltare a resurselor umane în sistemul sănătăţii”, care „accentuează

necesitatea dezvoltării continue a managementului resurselor umane, utilizarea raţională a

cadrelor existente, formarea adecvată şi diversificată de cadre performante pentru sistemul de

sănătate prin intermediul unor măsuri menite să consolideze resursele umane din sănătate, cum

ar fi evaluarea necesităţilor şi planificarea asigurării resurselor umane în sistemul de sănătate,

asigurarea acoperirii cu cadre a instituţiilor din regiunile rurale, motivarea şi stimularea

personalului din sistemul de sănătate, îmbunătăţirea politicilor de formare a cadrelor în

învăţământul medical şi cel farmaceutic. [7]

În acest context, eforturile autorităţilor urmează a fi orientate preponderent spre sectorul

asistenţei medicale primare, declarat unul prioritar în documentele de politici de sănătate, însă

care se caracterizează printr-un nivelul redus al densităţii medicilor de familie în mediul rural.

Lipsa sau insuficienţa medicilor de familie în localităţile rurale este unul din factorii primordiali

care generează dificultăţi în asigurarea accesului populaţiei la servicii medicale de calitate.

Prin urmare, scopul studiului în cauză este evaluarea şi analiza surselor bibliografice din

ultimii ani referitor la managementul resurselor umane din sectorul asistenţei medicale primare

în Republica Moldova şi identificarea tendinţelor de dezvoltare pe termen mediu şi lung, dar şi

unor eventuale soluţii pentru atenuarea impactului deficitului de cadre asupra calităţii serviciilor

medicale primare prestate populaţiei.

291

Materiale și metode

Studiul în cauză este reprezintă o analiză a surselor bibliografice mai relevante privind

evoluția și dezvoltarea resurselor umane în sistemul de sănătate, în special, al sectorului de

asistenţă medicală primară, din Republica Moldova.

Rezultatele

Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate, către sfârşitul anului

2011 densitatea generală a medicilor în Republica Moldova a fost de circa 36,3/10 mii locuitori,

fiind în creştere faţă de anii 2009 şi 2010, când s-a înregistrat o densitate de cca 35,9 la fiecare

10 mii locuitori. [2, 3]

Prin urmare, în Republica Moldova densitatea generală a medicilor este mai mare decât

în ţările vecine (în anul 2009 în Ucraina - 31,5/10 mii locuitori şi în România - 225,82/10 mii

locuitori), dar şi decât în ţările Uniunii Europene, unde în anul 2009 la fiecare 10 mii locuitori

reveneau cca 33,0 medici, iar în ţările regiunii europene în acelaşi an la fiecare 10 mii locuitori

reveneau în mediu cca 32,9 medici. [8]

În pofida indicatorilor favorabili la prima vedere, sectorul public al sănătăţii se confrunta

cu grave probleme la compartimentul resurse umane, în special, în asigurarea localităţilor rurale

cu medici de familie, unde gradul de asigurare este mult sub necesităţile reale, ceea ce pune în

dificultate acordarea unor servicii de calitate populaţiei din mediul rural. [19]

Or, densitatea medicilor de familie la nivel naţional în anul 2011, dar şi în anul 2010 a

fost doar de 5,3/10 mii locuitori comparativ cu înregistrându-se o discrepanţă semnificativă pe

dimensiunea rural-urban, astfel că în localităţile municipale la fiecare 10 mii locuitori reveneau

cca 6,6 medici de familie, iar în raioane acest indicator era de doar 4,6, ceea ce este de două ori

mai puţin comparativ cu indicatorul respectiv în Uniunea Europeană (8,7 în anul 2009).

Deosebit de dramatică este situaţia în unele raioane din sudul ţării, cum ar fi Cantemir (2,6),

Hânceşti (2,9), Cimişlia (2,9), unde activează un număr absolut redus de medici de familie, care

evident nu pot asigura accesul populaţiei la servicii medicale primare. [3, 13]

Principalii factori care generează dificultăţi la acest capitol sunt rezultanta condiţiilor

neatractive de activitate în asistenţa medicală primară, în special, în localităţile rurale, unde

condiţiile de trai şi de muncă nu corespund rigorilor timpului. Iar acest fenomen explică refuzul

medicilor tineri de a se angaja în sate şi chiar centre raionale, orientarea majorităţii medicilor

spre localităţile urbane sau suburbane şi distribuirea teritorială neuniformă, orientarea

preferinţelor medicilor preponderent spre calificările considerate prestigioase şi dezechilibrul

sectorial, angajarea în zonele deficitare a medicilor cu performanţe profesionale modeste, ceea ce

afectează calitatea serviciilor, migrarea medicilor spre alte sectoare și domenii sau peste hotarele

ţării. [6, 10, 14, 20]

Prin urmare, nivelul relativ înalt al indicatorilor privind asigurarea cu medici în Republica

Moldova, este determinat de neajustarea la standardele europene a sistemului de raportare

statistică, ceea ce face ca în categoria medicilor să fie incluși și medicii care activează în

sectorului științific, în sistemul sănătății publice, managerii şi cadrele didactice cu studii

medicale superioare, dar și alte categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-

profilactic. Astfel, în anul 2009 din numărul total de 12783 medici, care activau în sistemul

sănătății (public și departamental), în cadrul instituţiilor medico-sanitare publice, care oferă

nemijlocit servicii curativ-profilactice, activau 8682 medici, inclusiv medicii cu atribuţii

manageriale, ceea ce constituie doar cca 2/3 din numărul total al medicilor. Raportând acești

medici la numărul populației, reiese că asigurarea populaţiei în anul 2009 a fost de cca 25,0 la

fiecare 10 mii locuitori, nivel care poate fi considerat relevant pentru sistemul de sănătate,

reieșind din situația reală existentă în prezent. [11]

Sursele bibliografice disponibile, dar şi alte surse de informare (rapoarte de activitate,

rapoarte statistice oficiale etc.) menţionează faptul că sectorul de asistenţă medicală primară se

confruntă cu un deficit sporit de medici, prognozele pentru viitor fiind şi mai îngrijorătoare, în

contextul perspectivelor de simplificare a regimului de circulaţie în ţările europene, ceea ce va

292

intensifica procesul migrator. Deşi medicul de familie este în multe cazuri singura persoană

accesibilă la nivelul comunităţilor rurale, în acest domeniu există numeroase disparităţi, existând

mai multe Centre de Sănătate şi, în special, Oficii ale Medicului de Familie, unde nu activează

nici un medic. La nivel naţional, la un medic de familie în zona rurală revin de peste 2-5 ori mai

mulți locuitori decât în zona urbană. [1, 4, 5, 11, 16, 20]

În pofida investiţiilor efectuate în sectorul medical primar, inclusiv oferirea de facilități și

beneficii financiare tinerilor specialişti angajaţi în mediul rural, acesta rămâne neatractiv pentru

personalul medical. În ţară sunt un șir de localităţi rurale, unde populaţia este deservită de

medicul de familie doar de 1-4 ori pe lună prin deplasarea acestuia din alte instituții medicale

primare din localitățile apropiate. [10, 18, 20]

Un studiu realizat în anul 2010 a arătat, că majoritatea medicilor de familie au vârsta

cuprinsă între 45 şi 55 ani, urmând a se pensiona în următorii 10-15 ani, iar numărul total al

medicilor de familie este în scădere continuă. Dacă această tendinţă se va menţine în viitor,

numărul medicilor de familie ar putea să se reducă dramatic, conducând la o scădere

considerabilă a accesului la serviciile medicale şi creşterea cheltuielilor de funcţionare a

sistemului. [11]

Din punct de vedere al capacităţii personalului sanitar de a răspunde nevoilor de sănătate

ale populaţiei, acest lucru depinde primordial de procesul formării personalului medical.

Actualmente procesul de formare profesională a medicilor de familie corespunde standardelor

europene, fiind organizat prin studii postuniversitare de rezidenţiat cu durata de 3 ani. În pofida

eforturilor depuse de autorităţi pe parcursul ultimului deceniu întru modernizarea procesului de

instruire postuniversitare în domeniul Medicinii de familie, la etapa admiterii la studii de

rezidenţiat nu se atestă o concurenţă reală, bazată pe o competitivitate veridică între candidaţi,

anual numărul de burse de studii postuniversitare în domeniu nefiind completat. Or, această

demonstrează faptul că activitatea în medicina de familie nu este prestigioasă şi atractivă, ceea ce

face ca la domeniul respectiv de activitate sa adere persoane cu performanţe modeste. [5, 10]

Activitățile de promovare a prestigiului profesiei medicale, în special a medicului de

familie, pe parcursul anilor au fost foarte modeste, limitându-se la campaniile de repartizare

organizate anual de către Ministerul Sănătăţii, ceea ce este absolut insuficient şi ineficient, dat

fiind lipsa interesului din partea autorităţilor publice locale la acest capitol. Prin urmare, sporirea

atractivităţii medicinii de familie, prin eforturile comune ale autorităţilor publice centrale şi

locale, a organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale, a societăţii civile în general şi

fiecărui cetăţean în particular, ar putea schimba considerabil situaţia la capitolul resurse umane

în sectorul asistenţei medicale primare. [7]

În contextul implementării principiilor medicinii de familie şi, ulterior, a asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală, au fost implementate şi dezvoltate continuu diverse mecanisme

de motivare financiară a medicilor de familie, care, în linii generale, au contribuit la sporirea

nivelului de finanţare a sectorului de asistenţă medicală primară, inclusiv a remunerării muncii

medicului de familie. Documentele de politici, recomandările organismelor internaţionale,

autorităţile de ramură promovează sporirea gradului de autonomie a instituţiilor de asistenţă

medicală primară, inclusiv raţionalizarea structurii asistenţei medicale primare, care să permită

eficientizarea activităţii şi îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale primare prestate. În anul

2010 cuantumul resurselor financiare destinat asistenţei medicale primare a atins nivelul de

1.006.535,2 mii de lei, ceea ce a constituit cca 31,0% din fondul de bază al asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală pentru anul respectiv. Însă majorările salariului medicilor de

familie nu au contribuit la creșterea gradului de satisfacție profesională, iar activitatea în sectorul

asistenţei medicale primare nu a devenit mai atractivă. Nivelul de salarizare al medicilor de

familie este invers proporțional cu densitatea acestora, prin urmare, majorarea salariului este

determinată doar de cumularea unor funcții vacante, dovadă a lipsei unor mecanisme eficiente de

motivare financiară a acestora, care să contribuie pe termen mediu și lung la asigurarea

populației cu cadrele medicale necesare și, respectiv, asigurarea accesului populației la servicii

medicale de calitate. [12, 20]

293

Dificultățile de plasare în câmpul muncii a tinerilor specialiști, generate de atractivitatea

redusă a locurilor de muncă în raioanele țării, în special, în localitățile rurale, determină

dezechilibru în repartizarea geografică și teritorială a cadrelor medicale din asistenţa medicală

primară, iar mecanismele în vigoare de motivare a medicilor de familie pentru activitate în

zonele deficitare nu s-au soldat cu rezultatele scontate. Actualmente nu există principii clare de

planificare a resurselor umane pentru sistemul de sănătate, care să stabilească criterii și condiții

de planificare durabile, iar aceasta generează dificultăţi şi incertitudini la etapa estimării

necesităţilor de perspectivă în medici de familie, dar şi altor categorii de medici pentru sectorul

asistenţei medicale primare. [9, 10]

La nivelul practicii medicului de familie se remarcă o capacitate insuficientă de promovare

a sănătăţii prin transfer de informații către populaţie şi mijloace insuficiente de intervenţie asupra

determinanţilor stării de sănătate, care să deplaseze accentul spre serviciile preventive de

sănătate, precum şi spre creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a populaţiei în vederea

adoptării comportamentelor sănătoase. Acest lucru se datorează atât resurselor insuficiente, cât şi

modalităţilor de motivare, care pun un accent redus pe acest gen de intervenţii. Sistemul de

educaţie medicală actual nu oferă decât în mod sporadic cunoştinţe şi deprinderi în această zonă,

promovând la nivelul asistenţei primare proceduri medicale diagnostice şi terapeutice, cu foarte

puţin accent pus pe prevenţie şi reabilitare. Or, este imperios necesară implementarea unui

management modern al resurselor umane centrat pe om, care să ia în considerare resursa umană

drept un atu strategic și să integreze gestiunea resurselor umane în gestiunea strategică a

sistemului medical. [7]

Generalizând cele menţionate, putem afirma cu certitudine că nemijlocit subiectul

managementului resurselor umane din sectorul asistenţei primare al Republicii Moldova este

insuficient elucidat în sursele bibliografice, fiind reflectat preponderent tangenţial în cadrul altor

abordări şi discuţii. Prin urmare, ţinând cont de importanţa acestui sector al sistemului de

sănătate şi de gravitatea problemelor cu care se confruntă, sunt imperios necesare studii care să

vizeze concret managementul resurselor umane în asistenţa medicală primară.

Concluzii

1. Dificultăţile existente în asigurarea sectorului public de sănătate cu potenţialul uman necesar

sunt determinate preponderent de inechităţi şi disparităţi pe interior (distribuirea teritorială

neuniformă și dezechilibru sectorial etc.), iar eforturile autorităţilor urmează a fi orientate

prioritar spre eficientizarea utilizării resurselor umane disponibile și atragerea medicilor care

activează în alte ramuri ale economiei naționale.

2. Tendinţele care se conturează în evoluţia resurselor umane din sectorul asistenţei medicale

primare denotă că vârsta medie a medicilor de familie este în creştere, numărul medicilor de

familie tineri este în descreştere, profesia medic de familie rămâne în continuare una puţin

atractivă şi prestigioasă, admiterea la studii de rezidenţiat în medicina de familie nu este

bazata pe o competitivitate veridică, iar dacă aceste tendinţe se vor menține, atunci

problemele existente se vor acutiză, se va reduce accesul populaţiei la servicii de sănătate,

vor creşte cheltuielile de funcţionare a sectorului etc.

3. Dificultățile de plasare în câmpul muncii a tinerilor specialiști sunt generate de atractivitatea

redusă a locurilor de muncă în raioanele țării, în special, în localitățile rurale, ceea ce

determină dezechilibru în repartizarea geografică și teritorială a resurselor umane din

asistenţa medicală primară, iar mecanismele în vigoare de motivare a medicilor de familie

pentru activitate în zonele deficitare, nu s-au soldat cu rezultate scontate.

Bibliografie

1. Ababii I., Bivol Gr., ș.a. Dezvoltarea medicinii de familie în Republica Moldova,

Materialele Congresului II al medicilor de familie, Chișinău, 2006.

294

2. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2010. (http://cnms.md/_files/8556-02.%2520Resursele%2520Ocrotirii%2520Sanatatii%2520corectat.pdf, accesat

02.07.2012).

3. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2011 (http://cnms.md/_files/11700-

02.%2520Resursele%2520Ocrotirii%2520S%25C4%2583n%25C4%2583t%25C4%2583%25C5%25A3ii.

pdf, accesat 02.07.2012).

4. Atun R, Richardson E, Shishkin S, Kacevicius G, Ciocanu M, Sava V and Ancker S

(2008). Moldova: Health system review. Health Systems in Transition. 2008.

5. Bivol Gr., Curocichin Gh., Medicina de familie în Republica Moldova: de la Declarația

din Almaty până în prezent. Materialele Congresului III al medicilor de familie din

Republica Moldova, 17- 18 mai, Curierul Medical, nr. 3 (327), 2012.

6. Ciurea D., „Dezvoltarea unui Master Plan pentru Infrastructura si Resursele Umane din

sistemul de Asistenta Medicala Primara Moldova”, Proiectul Servicii de Sănătate și

Asistență Socială, Septembrie, 2007. (http://www.ms.gov.md/_files/6699-

Master%2520plan%2520pentru%2520Infrastructura%2520si%2520Resursele%2520umane%2520din%252

0sistemul%2520AMP.pdf, accesat 03,07.2012).

7. Concepţia-cadru de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătății, (http://ms.gov.md/_files/11302-Planul%2520implementare%2520a%2520conceptiei.PDF, accesat la 28

mai 2012).

8. European health for all database (January 2012), WHO, Regional Office for Europe, (http://www.euro.who.int/en/what-we-do/data-and-evidence/databases/european-health-for-all-database-

hfa-db2, accesat la 03 iulie 2012).

9. Evaluarea Infrastructurii si Resurselor Umane a sistemului de Asistenta Medicala

Primara în Republica Moldova, Proiectul Servicii de Sănătate si Asistenta Sociala, Grant

PHRD, Raport Final, Septembrie, 2007.

10. Galbur O., Raport cu privire la evaluarea numărului de absolvenţi ai studiilor

postuniversitare (rezidenţiat şi secundariat clinic) şi Colegiilor de Medicină şi nivelul de

încadrare în câmpul muncii pentru ultimii 7 ani. (http://www.ms.gov.md/_files/8113-

ARaport%2520IV-V.pdf, accesat la 02, iulie 2012)

11. Galbur O., Raport cu referire la evaluarea (geografică, sectorială, pe specialităţi, gender)

a resurselor umane existente în sistemul sănătăţii, analiza tendinţelor pentru ultimii 7 ani.

(http://www.ms.gov.md/_files/8196-2.pdf, accesat la 03 iulie 2012).

12. Galbur O., Raport cu referire la evaluarea cheltuielilor legate de resursele umane în

sănătate, Chişinău, 2011. (http://www.ms.gov.md/_files/11535-

Raport%2520cu%2520referire%2520la%2520cheltuielile%2520legate%2520de%2520resursele%2520uma

ne.pdf, accesat la 20 iunie 2012).

13. Gramma Rodica, Spinei Larisa, Bivol Angela, Jemna Stella „Analiza stării de sănătate a

populaţiei Republicii Moldova prin prisma indicatorilor statistici (pentru perioada anilor

2005-2009)”, Centrul de Asistenţă pentru Autorităţile Publice, Chişinău, 2010.

14. Lozan O., Galbur O., Jelamschi N., Human resources policy for health in the Republic of

Moldova, Management in Health, vol. 12, No 2 (2008).

(http://journal.managementinhealth.com/index.php/rms/article/viewFile/39/118, accesat la 03 iulie 2012).

15. Materialele Conferinţei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind reforma sistemelor de

sănătate, Ljubljana, Slovenia, 17-20 iunie, 1996.

16. Nemerenco A. Optimizarea serviciilor de asistenţă medicală primară prin implementarea

metodelor manageriale contemporane. Autoreferatul tezei de doctor în ştiinţe medicale,

Chișinău, 2008.

17. Politica Naționala de Sănătate in Republica Moldova, 2007-2021, Ministerul Sanatatii

din Republica Moldova (2006). (http://www.ms.gov.md/_files/1002PoliticaNationala_rom_rus_finall.pdf, accesat ianuarie 2012).

295

18. Raport anual de sănătate, 2010, Ministerul Sănătăţii, Chişinău, 2011. (http://ms.md/_files/9034-Raport%2520anual%2520pe%2520sanatate%25202010.pdf, accesat la 03 iulie

2012). 19. Raportul anual de sănătate 2010. Chişinău, 2011. (http://ms.md/_files/9034-

Raport%2520anual%2520pe%2520sanatate%25202010.pdf, accesat la 04 iulie 2012).

20. Strategia de dezvoltare a Asistenţei Medicale Primare pentru anii 2010-2013. (http://www.ms.gov.md/_files/6601-

ord.%2520460%2520don%252001.07.2010%2520strategia%2520AMP.pdf, accessat 03.07.2012).

21. The world health report 2006 - Working together for health. WHO. Geneva. 2006.

22. Tulchinsky T. H., Varavikova E. A. Noua sănătate publică. Introducere în secolul XXI,

Chişinău, 2003.

TIPOLOGII ALE CULTURII ORGANIZAŢIONALE

DIN SPITALELE MUNICIPALE

Nina Globa, Oleg Galbur

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Typologies of the organizational culture in the municipal hospitals

In order to establish a comprehensive diagnosis of the organizational culture of municipal

hospitals the types of cultures existing in those institutions were determined.

The study highlighted the dominant cultures and subcultures configuration, the intensity

and character of culture and other aspects. It also identified the aspiration of employees to a new

organizational culture.

The findings have served as a basis for the elaboration of practical recommendations on

how to transform the organizational culture in hospitals and to adapt it to modern context.

Rezumat

În scopul stabilirii unui diagnostic amplu al culturii organizaţionale din spitalele

municipale s-au determinat tipurile de culturi existente în aceste instituţii. Studiul a scos în

evidenţă configuraţia culturilor dominante şi a subculturilor, intensitatea şi caracterul culturii şi

alte aspecte. Totodată, el a identificat aspiraţiile angajaţilor spre un nou tip de cultură

organizaţionale.

Concluziile au servit drept bază pentru elaborarea recomandărilor practice privind modul

de transformare a culturii organizaţionale şi adaptare a ei la contextul modern.

Actualitatea

Stabilirea unui diagnostic al culturii organizaţionale din spitale semnifică nu doar

determinarea şi evaluarea elementelor ei, dar si identificarea tipului de cultură organizaţională

existentă.

Organizaţiile sunt mini-societăţi care au tiparele sale distinctive de culturi şi subculturi

[12]. Dat fiind faptul că, cultura organizaţională este un fenomen complex, pentru a fi distinsă,

trebuie aplicată analiza tipologică a principalelor ei varietăţi. Stabilirea unei tipologii a culturilor

organizaţionale permite să ne orientăm mai bine în faţa diversităţii lor [ 14, p.66].

Instituţiile medicale, la fel ca alte organizaţii pot fi evaluate după mai multe criterii pentru

a le stabili tipologiile culturale. Astfel, utilizând diverse instrumente de evaluare, pot fi

determinate: configuraţia culturii dominante şi a subculturilor din organizaţie, intensitatea şi

caracterul culturii şi alte aspecte.

Toate acestea permit un diagnostic cultural mai amplu, rezultatele căruia pot servi ca

suport în transformarea sau consolidarea culturii organizaţionale, cât şi în schimbările

organizaţionale de altă natură.

296

Scopul

Studierea şi evaluarea culturii organizaţionale a Instituţiilor Medico - Sanitare Publice

Spitaliceşti municipale în scopul eficientizării managementului instituţional şi sporirii

performanţelor organizaţionale

Unul din obiectivele studiului a fost identificarea tipurilor de culturi organizaţionale

existente în spitalele municipale.

Materiale şi metode

Lucrare include rezultatele unui studiu descriptiv, transversal, după volumul eşantionului

selectiv. Metodele de studiu utilizate au fost: istorică, epidemiologică, sociologică, statistică,

matematică, bibliografică. Metodele aplicate pentru colectarea informaţiei: observarea directă;

chestionarea; intervievarea; testarea psihologică. Instrumente utilizate în acest scop:

chestionarul; Testul Harrison pentru determinarea configuraţiei culturii, test pentru determinarea

intensităţii şi caracterului culturii organizaţionale.

Au fost chestionaţi 332 angajaţi cu studii medicale, 120 din spitalul municipal “Sfântul

Arhanghel Mihail” şi 212 din spitalul “Sfânta Treime”.

Rezultate şi discuţii

Autorii Gavrilă şi Lefter menţionează următoarele caracteristicile ale organizaţiei care

determină CO [4, p. 267]: modalitatea de abordare a procesului decizional; modalitatea de

comunicare; circumstanţele care conduc la succes; particularităţile personalului.

La părerea noastră, şirul acestor caracteristici poate fi completat cu câteva la fel de

importante: dimensiunile organizaţiilor; tipul de activitate; stilul managerial şi altele.

Tipul de activitate este definitoriu pentru orice organizaţie. În cadrul fiecărei organizaţii se

profilează o cultură organizaţională, o cultură profesională şi mai multe culturi individuale.

Cultura unui spital, indiscutabil, diferă de cultură unei întreprinderi producătoare de careva

bunuri. Chiar dacă în aceste două organizaţii se regăsesc aceleaşi elemente ale CO, tipul lor şi

modul în care se manifestă sunt diferite.

Au fost făcute numeroase încercări de clasificare sau categorisire a CO ca bază pentru

analiza, suportul sau schimbarea acesteia [1].

Clasificarea culturilor organizaţionale implică o serie de dificultăţi datorate nu numai

marilor diversităţi, corespunzătoare personalităţii şi individualităţii fiecărei organizaţii, ci şi

eterogenităţii criteriilor şi punctelor de vedere promovate de diverşi autori [2, p.195].

În cadrul majorităţii organizaţiilor mari există atât o cultură dominantă, cât şi mai multe

subculturi [1; 13; 10]. Culturile dominante sunt cele împărtăşite de majoritatea membrilor

instituţiei. Subculturile reprezintă culturi mai mici care se dezvoltă în cadrul unei CO mai mari

şi sunt bazate pe diferenţe în ceea ce priveşte instruirea, ocupaţia sau scopurile diverselor

departamente [9, p. 278]. Ele sunt tipurile de culturi care pot fi identificate la nivel de

subdiviziuni sau secţii. Existenţa subculturilor poate complica managementul cultural din cauza

posibilelor inconsecvenţe sau conflicte interculturale.

Cercetătorii adoptă două perspective în studierea subculturilor organizaţionale. Prima

defineşte subcultura drept un tipar al culturii dominante, care comportă în special valorile ei

dominante. Din aceasta perspectivă, subculturile sunt clasificate în termeni în care ele sprijină,

neagă sau coexistă alături de valorile culturii dominante. În acest context, organizaţiile complexe

aşa ca spitalele, pot fi caracterizate ca având o varietate de subculturi care coexistă.

În instituţiile medicale există diverse subculturi din punct de vedere a configuraţiei, din punct

de vedere a profilului sau specializării spre exemplu chirurgical sau terapeutic; sub aspect

ocupaţional : medici, asistente medicale, personal auxiliar, manageri; de gender, cum ar fi

subculturi feminine sau masculine etc.

O importanţă mare o are şi configuraţia culturii. Majoritatea clasificărilor referitoare la

configuraţie se exprimă în patru dimensiuni. Charles Handy descrie următoarele patru tipuri

principale de cultură organizaţională [5, 183; 3, p.98; 4, p. 267]: Cultura puterii; Cultura rolului;

Cultura sarcinii; Cultura persoanei.

297

În urma aplicării testului lui Harrison pentru determinarea configuraţiei CO, angajaţilor

instituţiilor medicale, s-au identificat tipurile de CO dominante în spitalele municipale şi tipurile

de subculturi existente în fiecare secţie inclusă în studiu.

La nivel de culturi dominante pentru ambele instituţii incluse în studiu s-a identificat ca

cultură dominantă Cultura Rolului. Conform testului cultura dominantă este cea care acumulează

un număr mai mare de puncte. În cazul nostru acestui tip de cultură îi revin 29,67%, ea fiind

urmată de Cultura puterii cu 25,82%, Cultura Sarcinii cu 25,44% şi Cultura Persoanei cu

19,07%, figura 1.

Astfel, rezultatele studiului efectuat ne demonstrează că noi am moştenit în instituţiile

noastre medicale o cultură şi o structură a rolurilor (birocratică).

Acest tip de cultură are următoarele caracteristici:

aici managerul se consideră eficient daca cere de la subordonaţi îndeplinirea sarcinilor

doar conform funcţiei;

subordonaţii se consideră eficienţi, dacă îndeplinesc cu responsabilitate sarcinile

prevăzute de post;

distribuţia sarcinilor se realizează în dependenţă de posturi;

oamenii concurează pentru poziţia înaltă în ierarhie;

deciziile sunt luate de persoane a căror posturi prevăd această responsabilitate etc.

Figura 1. Tipul de cultură dominantă din spitalele municipale (%)

Analizând caracteristicile expuse mai sus, putem concluziona că cultura rolului are atât

laturi puternice, cât şi slabe. Structura birocratică, ce însoţeşte acest tip de cultură, este una din

cele mai des întâlnite şi, cel mai eficient mijloc de organizare în vederea atingerii scopurilor.

Totuşi, menţionăm că, din considerentul că controlul se concentrează mai ales asupra rezultatelor

şi mai puţin asupra mijloacelor şi proceselor, ea este considerată ca o cultură ce poate genera

instabilitate. Cele mai bune rezultate le obţin astfel de organizaţii în medii stabile, având resurse

suficiente pentru a putea activa. Realitatea existentă, însă, pentru instituţiile medicale denotă un

mediu extern instabil, mereu schimbător şi resurse limitate. În situaţia în care nu avem puterea de

a acţiona asupra mediului extern, pentru a-l face favorabil nouă şi nu putem obţine mai multe

resurse, nu avem alte alternative, decât de a folosi raţional resursele şi de a modifica structurile

organizaţionale. Întrebarea la care trebuie să răspundă astăzi managerul unei instituţii medicale

este: în ce măsură actualul tip de cultură şi structură organizaţională este adecvat obiectivelor şi

situaţiei şi ce acţiuni este necesar de întreprins pentru ca instituţia să se menţină pe piaţă şi să se

dezvolte în continuare?

Răspunsul parţial la această întrebare îl dau chiar angajaţii instituţiilor, dat fiind faptul că

cu ajutorul acestui test s-a pus în evidenţă nu numai tipul de cultură care domină în fiecare

instituţie, dar şi tipul dorit de către angajaţi. În ambele instituţii angajaţii sunt nemulţumiţi de

tipul existent de cultură şi optează pentru un alt tip şi anume cel de cultură a sarcinii. Tipul de

cultură existent într-o instituţie medicală sau cel dorit de angajaţii ei, reprezintă ceva strict

particular. Efectuând, însă, analiza separată a acestor aspecte pentru ambele instituţii nu s-au

identificat diferenţe semnificative (p˃0,05), de aceea prezentăm rezultatele per total, figura 2.

298

Figura 2. Tipul de cultură dorită de angajaţii spitalelor municipale (%)

După cum clar este ilustrat în figura de mai sus, angajaţii spitalelor municipale dau

preferinţă tipului de cultură a sarcinii, caracterizat prin faptul că în astfel de organizaţii:

distribuirea sarcinilor se realizează în dependenţă de nivelul de competenţă a angajaţilor;

controlul are loc prin comunicare şi discutarea cerinţelor sarcinii;

instituţia tratează individul ca pe un membru al echipei care a pus capacităţile şi

competenţa sa in serviciul cauzei comune;

angajaţii concurează din dorinţa de a contribui la realizarea sarcinii;

deciziile sunt luate de persoanele care cunosc problema;

sunt apreciate acele persoane care contribuie cu ce au mai bun la realizarea sarcinilor etc.

Dorinţa angajaţilor are şi o explicaţie ştiinţifică. Cultura sarcinii este cultura echipei. Iar

munca în echipă, reprezintă una din particularităţile activităţii medicului. Medicii sunt mai puţin

centraţi pe reguli, proceduri şi structuri formale şi mai mult orientaţi spre sarcină, spre rezolvarea

cazului prin stabilirea diagnosticului şi efectuarea tratamentului. Medicii din unele secţii deseori

apelează la ajutorul colegilor săi din alte secţii, formează echipe interdisciplinare şi sunt

nemulţumiţi de situaţiile în care anumite proceduri birocratice le limitează comunicarea, accesul

la colegi sau alte acţiuni. Bineînţeles, a se lipsi complet de proceduri şi reguli ar însemna

instaurarea cu timpul a haosului, de aceea managerii au responsabilitatea de a găsi echilibru între

birocratic şi adaptiv, între gradul de centralizare şi descentralizare acceptat, între reguli, restricţii

şi libertate în acţiune etc. în cadrul instituţiilor pe care le conduc Pacientul întotdeauna îşi doreşte

să fie tratat de cel mai bun specialist, de aceea, atât din punct de vedere a medicului, cât şi a

pacientului mai mult contează profesionalismul şi competenţa, decât postul ocupat.

Sumarizând, rezultatele obţinute şi suprapunând configuraţia culturilor existente şi dorite

obţinem tabloul clar al divergenţelor existente între situaţia prezentă şi aspiraţiile angajaţilor,

figura 3.

Figura 3. Culturile prezente şi dorite de angajaţii spitalelor municipale (%)

299

Astfel, după cum este ilustrat în figura de mai sus, aşteptările angajaţilor sunt orientate de

la cultura rolului şi puterii spre cultura sarcinii şi cultura persoanei. Aceasta însemnând o trecere

de la birocraţie, centralizare, reguli şi formalism la libertate în acţiune, descentralizare şi lucru în

echipă.

Analizând subculturile existente şi cele dorite de angajaţi am constatat că în spitalul „Sf.

Arhanghel Mihail” din cele 12 secţii incluse în studiu, cultura rolului predomină în 8 secţii

(66,7% cazuri) iar în celelalte 4 secţii (33,3% cazuri) predomină cultura sarcinii. Referitor la

cultura dorită, în 10 secţii se optează pentru cultura sarcinii. Există totuşi 2 secţii care optează

pentru cultura rolului, dintre care în una din ele la moment predomină cultura rolului, deci îşi

doresc un status - qwo, iar în cealaltă predomină cultura sarcinii.

Situaţia este puţin diferită în spitalul „Sf. Treime”. Aici constatăm o diversitate mai mare a

subculturilor prezente şi dorite. În 11 secţii din cele 18 incluse în studiu, în 61,1 % cazuri, se

constată predominarea culturii rolului. În 4 secţii (22,2 % cazuri) predomină cultura puterii iar în

3 secţii (16,7% cazuri) cultura sarcinii. Analizând culturile dorite constatăm că angajaţii a 14

secţii îşi doresc cultura sarcinii, iar cei din celelalte 4 secţii, cultura rolului. Este interesant a

menţiona că trei din aceste secţii au la moment cultura puterii şi una cultura sarcinii.

Cultura puterii se întâlneşte mai des în organizaţiile mici sau ca subcultură a organizaţiilor

mari. Ea se formează atunci când există un manager-lider puternic şi carismatic care

concentrează puterea în mâinile sale şi are capacităţi de a-i influenţa pe cei din jurul său. În astfel

de organizaţii sau secţii sunt apreciaţi subordonaţii care sunt loiali şefului, pe ei îi motivează

speranţa de a fi recompensat sau frica de a fi pedepsit, distribuirea sarcinilor are loc în

dependenţă de opiniile personale, valorile şi necesităţile celor ce deţin puterea, tot ei fiind cei ce

iau decizii şi soluţionează conflictele prin exercitarea autorităţii.

O importanţă mare pentru organizaţie o are, nu numai configuraţia tipului existent de

cultură, dar şi caracterul lui. Astfel, după caracter, culturile pot fi pozitive şi negative. Culturile

pozitive pun accent pe participare, încredere, adaptare la mediu, comunicare şi flexibilitate.[8,

p.170]. Ele sunt caracterizate prin omogenitatea valorilor şi perspective ce oferă motivarea

pozitivă. Concepţiile de bază sunt orientate spre consultarea subordonaţilor, decizia de grup şi

cooperare. În culturile pozitive se mai pune accent pe creativitate risc şi inovare. Autorii

menţionează ca aceste aspecte nu sunt îndeajuns utilizate în cadrul organizaţiilor, iar „bunica”

tuturor problemelor culturale este impulsionarea organizaţiei şi oamenilor spre acţiuni pe care le

consideră a fi corecte, făcând abstracţie inteligenţa şi creativitatea oamenilor[6].

Culturile negative se întâlnesc, de regulă, în organizaţiile mari ce promovează aroganţa,

birocraţia, centralizarea excesivă [2, p.195]. Ele au ca trăsături lipsa de încredere în individ, lipsa

de dialog, rigiditatea, concentrarea deciziei la nivelurile superioare. Managerii frânează

schimbările în cadrul organizaţiei, în special cele provenite din partea subordonaţilor.

Analizând caracterul culturii în IMSP „Sf. Arhanghel Mihail” am obţinut un punctaj de

3,46±0,11 puncte pentru această caracteristică. Aceasta reprezintă o valoare de mijloc pentru

scară de la 1 la 7 [1,2,3,4,5,6,7] din testul aplicat, în care valorile de 1, 2 şi 3 denotă tendinţă spre

pozitiv, iar cele de 5, 6,7, – tendinţă spre negativ. Acest rezultat indică asupra faptului că în

această instituţie există elemente caracteristice atât pentru cultura pozitivă, cât şi pentru cultura

negativă, cu o mică tendinţă spre pozitiv.

Evaluând caracterul culturii în spitalul „Sf. Treime”, am obţinut un punctaj de 4,28±0,06

puncte. Astfel, deşi se situează foarte aproape de centru, cultura în această instituţie denotă o

uşoară tendinţă spre negativ, înregistrând, spre deosebire de instituţia precedentă o valoare de

5,26±0,09 puncte la caracteristica de evitare a riscului de către conducere.

Per ansamblu, caracterul culturii din spitalele municipale înregistrează o tendinţă foarte

mică spre pozitiv, acumulând 3,96±0,06 puncte, tabelul 1.

O importanţă foarte mare o are şi intensitatea culturii. Conform acestui criteriu, culturile

pot fi puternice şi slabe.

300

CO puternică se caracterizează prin credinţe, valori şi ipoteze intense şi cu tendinţa de a se

răspândi [11]. Cultura puternică asigură un mare consens referitor la „despre ce este vorba în

această organizaţie” şi pentru ce există ea [ 9, p. 278].

Tabelul 1. Tipurile de culturi organizaţionale din spitalele municipale

Nr.

Crt. Tipurile culturii

organizaţionale

Punctaj IMSP

„Sf. Arhanghel

Mihail”

Punctaj IMSP

„Sf. Treime” Total puncte

1. După caracter pozitiv/negativ 3,46±0,11

pozitivă 4,28±0,06

uşor negativă 3,96±0,06 pozitivă

2. După intensitate puternică/slabă 2,24±0,11

puternică 3,69±0,07 puternică

3,06±0,07 puternică

Se consideră că există o cultură organizaţională puternica şi coerentă atunci când

activităţile se desfăşoară în condiţiile unui set de principii şi valori clare şi explicite. În acest tip

de cultura, managerii consuma un timp considerabil pentru comunicarea acestor principii şi

valori şi le explică cum să le conecteze la viziune şi strategii. Aceste valori sunt împărtăşite de

toţi membrii organizaţiei de la managementul de vârf pana la operatorii de la baza organizaţiei.

Autorii Hellriegel, Woodman şi Slocum asociază cultura puternică cu performanţele înalte,

ducând ca argument trei motive: în primul rând o cultură puternică promovează o concordanţă

între strategie şi cultură, acest lucru fiind esenţial pentru implementarea strategiilor; în al doilea

rând o CO puternică orientează angajaţii spre atingerea scopurilor; în cele din urmă ea conduce

la angajament şi motivaţie a angajaţilor. Din acest punct de vedere, cultura este crucială pentru

dedicaţia spre o îmbunătăţire a performanţei, ce caracterizează organizaţiile de succes[7].

O cultură organizaţională este considerată slabă când există un slab acord privind valorile

şi normele care guvernează comportamentul membrilor organizaţiei. Acest lucru s-ar putea

datora liderilor, care n-au realizat o viziune clara a organizaţiei sau n-au reuşit sa-i facă pe

membrii organizaţiei să înţeleagă viziunea. Culturile slabe, în cele mai multe cazuri, sunt

asociate cu performanţe scăzute.

Într-o cultură slabă valorile, normele şi credinţele sunt diferite, neomogene. Nu există un

set de valori cunoscute, unanim acceptate şi promovate de angajaţi. Culturile slabe sunt

caracterizate prin eroi distructivi, ritualuri dezorganizate şi puţine sărbători, angajaţii lucrând în

principal pentru bani. Se observă diminuarea moralului, loialitate slabă şi accentul pe termen

scurt.

Analizând intensitatea culturii în spitalul „Sf. Arhanghel Mihail” evidenţiem un punctaj

de 2,24±0,11. Din datele prezentate în tabelul 1 se observă că pentru acest spital putem vorbi

despre o intensitate a culturii cu tendinţă moderată spre puternică.

În spitalul „Sf. Treime” am obţinut un punctaj de 3,47 pentru caracteristica în cauză.

Aceasta denotă că cultura organizaţională în instituţia dată are atât elemente caracteristice

culturii puternice, cât şi slabe, dar este totuşi o uşoară tendinţă spre puternică.

Concluzii

1. Pentru stabilirea unui diagnostic al culturii organizaţionale din spitale nu este suficientă

doar determinarea şi evaluarea elementelor ei, dar si identificarea tipului de cultură

organizaţională existentă.

2. Diagnosticul tipurilor de culturi existente în spitalele municipale denotă o Cultură a

Rolului după configuraţie, o Cultură slab Pozitivă, după caracter şi o Cultură cu

tendinţă uşoară spre Puternic, după intensitate.

301

3. Angajaţii spitalelor municipale îşi doresc trecerea de la cultura rolului bazată pe

proceduri birocratice, centralizare, reguli şi formalism la cultura sarcinii bazată pe

comunicare, centrare pe sarcină, libertate în acţiune, descentralizare şi lucru în echipă.

4. Deşi tendinţele identificate sunt slabe, sunt totuşi îmbucurătoare, deoarece denotă că la

moment în spitalele municipale se implementează şi se dezvoltă anumite elemente

progresiste care fortifică cultura lor organizaţională.

Recomandări

1. Instruirea managerilor instituţiilor medicale în domeniul culturii organizaţionale şi a

metodologiei diagnosticului cultural.

2. Efectuarea periodică, în cadrul instituţiilor medicale, a auditelor culturale, în scopul

adaptării acestei componente la obiectivele strategice instituţionale.

3. Elaborarea şi implementarea unui mecanism viabil de transformare a elementelor şi

configuraţiei CO a spitalelor municipale în conformitate cu aşteptările angajaţilor dar

şi recomandările moderne ale ştiinţei, pentru dezvoltarea unor culturi organizaţionale

puternice şi pozitive.

4. Elaborarea unui ghid pentru auditul cultural care să includă o gamă variată de

instrumente şi tehnici de evaluare culturală adaptate la specificul instituţiilor medicale.

Bibliografie

1. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Personnel Management Practice, sexth edition.

London: Kogan page, 1996, 959 p.

2. Burduş E., Căprărescu Gh. Fundamentele managementului organizaţiei. Bucureşti:

Ed.Economică, 1999, p. 182 – 206.

3. Cole G. A. Management: teorie şi practică. Chişinău: Ştiinţa, 2004, p. 96.

4. Gavrilă T., Lefter V. Managementul general al firmei. - Bucureşti: Ed. Economică, 2002. –

301 p.

5. Handy, Charles. Undestanding Organizations, fourth edition. London, Penguin Books, 1993,

445 p.

6. Heller R. In Search of European Excellence. The 10 Key Strategies of Europe s Top

Companies. London: Harper Colins Business, 1997, 276 p.

7. Hellriegel, D., Slocum J.W., Woodman R. W. Organizational Behavior, lighth edition. Ohio:

South Western College Publishing, 1998, 635p.

8. Ionescu Gh. Gh., Toma A. Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei. Bucureşti: Ed.

Economică, 2001, p. 153 – 179.

9. Johns, Gary, Comportament organizaţional: înţelegerea şi conducerea oamenilor în procesul

muncii - Bucureşti, Editura Economică, 1996.634 p.

10. Kondalkar V. G. Organizational behaviour. New Delhi:New Age International, 2007,p. 335-

347.

11. Kotter, J.P., Heskett J. Corporate Culture and Performance. New York: Free Press, 1992, p.

15.

12. Morgan, Gareth. Images of organization, Updated Edition of the International Bestseller.

London: Sage Publications, 2006, 504 p.

13. Scott, T., Mannion R. and others, Implementing culture change in health care: theory and

practice. International Journal for Quality in Health Care, 2003, vol 15, no. 2, p. 111-118.

14. Zelenschi A. Cultura managerială şi rolul ei în managementul modern, teza de dr. în

filosofie. Chişinău, 2004, 157 p.

302

CULTURA ORGANIZAŢIONALĂ – ASPECT IMPORTANT

AL MANAGEMENTULUI INSTITUŢIILOR MEDICALE

Nina Globa, Oleg Galbur

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

The organizational culture – an important aspect

of the management of medical institutions

In the last ten-year period, the concept of organizational culture has gained wide

acceptance as a way to understand the organizational systems. From a systemic landing

perspective, each aspect of organizational culture can be viewed as an important environmental

condition affecting the organization and its subsystems.

Organizational culture as one of main aspects of organizational study and management

describes the psychology, attitudes, experiences, beliefs and values of the organization. Using

these and other elements the organizational culture becomes an efficient tool of management

which assures the increase of organizational performance for a long time.

Rezumat

În ultimele decenii, conceptul culturii organizaţionale a căpătat noi valenţe, servind drept

mod de înţelegere a sistemelor organizaţionale. Din perspectiva unei abordări sistemice, fiecare

aspect al culturii organizaţionale poate fi privit ca o condiţie de mediu importantă ce afectează

organizaţia şi subsistemele sale.

Cultura organizaţională, ca unul din principalele aspecte ale studiului organizaţional

şi al managementului, descrie psihologia, atitudinile, experienţele, credinţele şi valorile unei

organizaţii. Prin aceste şi alte elemente cultura organizaţională devine un instrument eficient al

managementului ce asigură sporirea performanţei organizaţionale pe termen lung.

Actualitatea

În perioada anilor ’90, în timp ce managerii din Occident încercau deja să valorifice

cunoştinţele obţinute la facultăţi, privind rolul şi conţinutul culturii organizaţionale, conducătorii

organizaţiilor din ţările în tranziţie se confruntau cu probleme serioase legate de destrămarea

regimurilor socialiste şi trecerea la economia de piaţă. Această tranziţie nu a putut, dar nici nu a

avut ca scop să protejeze de destrămare normele şi valorile deja existente. Era, pur şi simplu,

necesară schimbarea lor cu altele noi. În graba de a efectua această modificare liderii au

împrumutat din alte ţări diverse modele politice, organizatorice şi manageriale pentru a înlocui

practicile distruse de reforme. Aceste noi modele au fost adesea aplicate peste cele vechi, creând

o gamă confuză de mesaje, valori şi norme de operare.

Spre regret, ramura ocrotirii sănătăţii şi instituţiile medicale, în special, au parcurs aceeaşi

cale şi au avut aceeaşi experienţă dureroasă. De la începutul anilor ’90 şi până în prezent

schimbarea este termenul şi procesul la modă. Desigur schimbarea a fost inevitabilă şi necesară.

Problema constă nu în ea înseşi ci în modul cum ea a fost şi este înfăptuită?

Majoritatea autorilor, care au studiat cultura organizaţională, considera că orice

schimbare organizaţională trebuie să înceapă cu o schimbare culturală sau cel puţin să ţină cont

de aceasta. Aproape toate transformările în organizaţii necesită o schimbare de comportament,

atitudini iar o parte din ele şi de mentalitate. Cele din urmă, însă, necesită modificarea valorilor,

normelor, credinţelor, principiilor, care de fapt nu reprezintă altceva decât fundamentul culturii

unui individ, dar şi a unei organizaţii. Iată de ce cultura organizaţională merită sa fie mereu în

atenţia conducătorilor instituţiilor medicale, realitatea practică, însa, demonstrează contrariul.

Numeroşi specialişti din domeniile economic, managerial, sociologic, psihologic sunt de

părerea că, într-o organizaţie, cultura acesteia reprezintă, nu doar un factor important în

schimbare, ci şi un determinant major pentru funcţionalitatea şi performanţele obţinute [17].

303

Conform teoriilor manageriale contemporane, ascensiunea performanţei organizaţiei este

de neconceput fără o cultură organizaţională care, reprezintă atât un instrument cât şi un factor de

majorare a eficienţei managementului modern [16].

Prin faptul că există într-o organizaţie, cultura prezintă importanţă şi sub alte aspecte

dintre care au o relevanţă deosebită următoarele: cultura este un element cheie în conducerea

strategică, ea este încorporată în planul de dezvoltare strategică, în baza unui audit cultural

prealabil. În plus, cultura este un important instrument de gestiune pentru management. O cultură

organizaţională pozitivă şi puternică permite a evita o parte din problemele de organizare, de

gestiune şi control. Cultura mai este şi un punct de reper pentru fiecare membru. Persoanele care

muncesc într-o instituţie cu o cultură puternică ştiu ce se aşteaptă de la ei, iar existenţa normelor

culturale este baza identificării şi angajamentului personal.

Totodată, o cultură organizaţională a succesului reprezintă mai mult decât o tehnică a

managementului. Aceasta nu este un simplu instrument sau o soluţie imediată, ea este un mod de

viaţă şi se bazează pe componentele sale esenţiale aşa ca: încrederea, integritatea personală şi o

soartă împărtăşită [8].

Materiale şi metode

Lucrare include rezultatele unui studiu secundar - reviu narativ al literaturii științifice ce

elucidează domeniul culturii organizaţionale. Au fost analizate 120 de surse ştiinţifice autohtone

şi străine publicate în perioada anilor 1982 - 2010.

Rezultate şi discuţii

Orice sistem social, de la naţiuni la organizaţii sau diferite grupuri, la momente diferite în

timp, îşi creează propriu spaţiu cultural, care este cel mai important cadru de referinţă şi

reprezintă modul său specific de expresie [14]. Pentru organizaţii acest spaţiu este definit drept

cultură organizaţională.

Actualmente, organizaţiile puternice nu se bazează exclusiv pe instrumentele raţionale ale

managementului ştiinţific pentru a realiza o productivitate, respectiv o eficienţă superioară.

Acestea folosesc cultura: convingerile profunde, valorile comune şi eroii care le întruchipează,

variate ritualuri şi ceremonii pentru susţine majoritatea strategiilor şi politicilor [2].

Cultura organizaţională constituie unul dintre domeniile recent apărute în studiul ştiinţelor

socio-umane. Aflată la confluenţa unor discipline în continuă ascensiune, cum ar fi psihologia,

sociologia, antropologia, managementul, cultura organizaţională devine o temă de studiu care

deschide noi orizonturi ale cercetării interdisciplinare [19].

Conceptul de cultură organizaţională a făcut o carieră foarte rapidă în SUA şi, mai recent,

în Europa Occidentală [10].

Actualmente, noţiunea de cultură organizaţională nu mai este un termen de „import” ci a

devenit un termen propriu, de actualitate, la fel ca termenii structură organizaţională, strategie şi

control [11].

In plan teoretic, s-a ajuns deja la unanimitate în ceea ce priveşte faptul că în orice grup

social în care există interacţiuni se instaurează, cu timpul, o anumită cultură. Acest fenomen

apare ca răspuns inconştient al indivizilor la anumite nevoi ce se cer a fi acoperite: furnizarea

unei identităţi comune, facilitarea angajamentului colectiv, ca premisă a atingerii obiectivelor

pentru care s-a constituit acel grup, promovarea şi întreţinerea unui anumit nivel de stabilitate,

crearea unui cadru eficient pentru înţelegerea scopurilor şi obiectivelor comune.

Importanţa studierii culturii organizaţionale este dată de valenţele practice pe care le

prezintă acest instrument utilizat, tot mai des, în potenţarea performanţelor organizaţiilor.

Diagnosticarea dimensiunilor culturii organizaţionale permite observarea comportamentului

uman în organizaţie şi punerea în valoare a realităţilor organizaţiei, relevante pentru funcţionarea

ei. Totodată, analiza culturii organizaţionale prezintă una dintre oportunităţile unei organizaţii de

a avea acces la informaţii care să-i permită elaborarea unor strategii şi politici realiste, în

concordanţă cu valorile acceptate în cadrul ei.

304

Cercetarea culturii organizaţionale oferă celor interesaţi informaţii cu privire la gradul de

cunoaştere şi semnificaţiile atribuite de către angajaţi elementelor acesteia. Pe baza acestor

informaţii se poate identifica care anume este percepţia salariaţilor cu privire la o serie de

elemente şi fenomene organizaţionale şi în ce măsură ele sunt în concordanţă cu mesajele pe care

managerii de pe diferite nivele ierarhice doresc să le transmită [17].

Cunoaşterea culturii unei organizaţii este determinantă pentru funcţionarea acesteia,

factorul cultural având un impact puternic asupra funcţiilor managementului şi asupra acţiunilor

managerului. Cu cât o cultură este mai puternică, cu atât angajaţii acceptă mai uşor valorile

organizaţiei şi au încredere în aceste valori.

Forţa culturii, ca instrument managerial, rezidă în capacitatea stabilizatoare la nivelul

organizaţiei în cauză. Ancorată profund în sistemul social, cultura are multiple efecte de

echilibrare în activitatea de ansamblu a unei organizaţii [6].

Autorul G. Cole menţionează că este dificil să eviţi influenţa „culturii organizaţionale” în

orice analiză a felului în care funcţionează o organizaţie [5]. În acest context A. Androniceanu a

dovedit printr-un studiu efectuat în perioada 1994-2002 că o cauză majoră care explică nivelul

mediu sau redus de performanţă al unor instituţii publice este tocmai cultura organizaţională [3].

Un alt studiu complex, derulat pe o perioadă de 4 ani în SUA, a demonstrat că există o

legătură puternică între cultura organizaţională şi performanţele unei instituţii publice şi că ea va

deveni un factor tot mai important în determinarea succesului sau eşecului unei organizaţii [3].

Cu toate că există deja numeroase argumente ştiinţifice privind importanţa culturii pentru

organizaţii Dygert menţionează ca autorii şi cercetătorii acordă foarte puţină atenţie culturii, pe

când ea este de fapt elementul cheie al schimbării, îmbunătăţirii, calităţii şi satisfacţiei [8].

Există totodată diversitate de opinii şi chiar divergenţe privind modul de interpretare a

elementelor, procedeelor de analiză, tipologiei şi chiar a esenţei culturii organizaţionale.

În această ordine de idei menţionăm că în literatura de specialitate se regăsesc numeroase

definiri ale conceptului de cultură organizaţională [9; 20].

G. Hofstede defineşte cultura organizaţională ca "programare mentală colectivă care

deosebeşte membrii unei organizaţii de membrii altei organizaţii" [11].

Autorul Gh. Ionescu, o descrie ca pe un "sistem de valori, de prezumţii, de credinţe și de

norme împărtășite de membrii unei organizaţii"[15].

Phyllis G. Holland, arată că o cultură organizaţională reprezintă "un set unic de

caracteristici care diferenţiază o organizaţie de alta" [12].

Zorlenţan T., Burduş E., Căprărescu G., făcând o analiză amplă a definiţiilor din

literatură, conchid ca, cultura organizaţiei cuprinde ansamblu produselor artificiale, valorilor şi

conceptelor de bază, a modurilor de gândire şi comportament acceptate într-o organizaţie ca bază

comună de acţiune [21].

În opinia altor autori cultura este un sistem de concepţii, un ansamblu de valori, un factor

de performanţă şi un mod de control [1].

Astfel, cultura unei organizaţiei se naşte din amestecul de convingeri, precepte, idealuri,

comportamente şi limbaje, eroi şi anti eroi. Ca şi individul care se manifestă în societate,

punându-şi în valoare personalitatea, fiind acceptat, respins sau ignorat, organizaţia, prin cultura

ei, se poate impune pieţei şi clienţilor, fiind un cap de afiş, poate exista în limitele mediocrului

sau a supravieţuirii, sau pur şi simplu este destinată izolării şi dispariţiei [4].

Deşi nu există o definiţie standard a conceptului, majoritatea specialiştilor arată că o

cultură organizaţională are următoarele caracteristici: este holistică ceea ce semnifică că ca un tot

întreg reprezintă mai mult decât suma părţilor componente; este determinată istoric, adică

reflectă evoluţia organizaţiei; este fundamentată din punct de vedere social, altfel spus este

creată si păstrată de un grup de oameni şi în final este greu de modificat [11; 24].

Unul din elementele cele mai importante care trebuie considerate pentru înţelegerea

culturii organizaţionale este modul de conceptualizare a legăturii dintre cultură şi organizaţii [14;

6]. În principal există două perspective diferite:

305

1. Cultura este ceva ce organizaţia are sau posedă, implicând posibilitatea de a schimba

acel ceva, de a-l potrivi cu o strategie sau de a-l utiliza ca pe un instrument de

management;

2. Cultura reprezintă ceva ce organizaţia este (perspectiva antropologică), altfel spus

realităţile experimentate în comun, ceva ce membrii acesteia generează prin efort

colectiv, consens, construirea de raporturi şi interconexiuni reciproce.

În această ordine de idei, unii autori descriu cultura organizaţională drept factor intern al

organizaţiei şi o numesc sufletul ei [3; 5; 24]. Astfel, cultura organizaţională este forţa care ajută

a pune în mişcare organizaţia, prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte componente ale

mediului intern al organizaţiei, cum ar fi: scopurile, sarcinile, oamenii, tehnologia etc.

Totodată, cultura organizaţională influenţează în mod direct asupra managerilor şi

angajaţilor, respectiv, asupra performanţelor organizaţionale şi atingerii scopului de către

organizaţie. Cultura influenţează fiecare lucru pe care managerul îl întreprinde, chiar şi

percepţiile sau gândirea lui [15; 16]. Concomitent, cultura acţionează şi asupra angajaţilor. Ea

influenţează gradul de satisfacţie, nivelul şi calitatea performanţei lor. Valorile de bază ale

culturii orientează activitatea zilnică a angajaţilor, determină modul în care oamenii comunică

între ei, ce comportamente sunt acceptabile şi care nu etc. [3]. În acest mod, cultura

organizaţională contribuie la integrarea internă prin aderarea întregului personal la obiectivele

strategice ale organizaţiei, coeziunea grupurilor de muncă fiind vitală pentru funcţionarea

eficientă a organizaţiei.

Cercetările au demonstrat, că angajaţii a căror priorităţi, corespund cu priorităţile

organizaţiei, lucrează mult mai efectiv şi sunt mai satisfăcuţi de munca lor [24].

O cultură organizaţională apare atunci când membrii unei organizaţii îşi asumă sistemul

de valori al acesteia şi stabilesc ipotezele pe care le identifică ca fiind valoroase, sau dezvoltă

modalităţile corespunzătoare pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă [16].

Discordanţele dintre sistemul de valori al angajatului şi cel al organizaţiei, devin o cauză

esenţială a conflictelor, scăderii productivităţii muncii, dezamăgirilor, şi altele.

O teză larg împărtăşită de specialişti şi argumentată din punct de vedere psihanalitic de

cercetătoarea americană Karen Horney arată ca situaţiile conflictuale sunt determinate de factori

culturali, ceea ce, în termeni specifici, semnifică că sunt generate de perturbări apărute în relaţiile

interumane. Cercetătorii, identificând variate comportamente şi modele culturale în diferite

organizaţii, au ajuns la concluzia că, pe lângă caracteristicile pe care acestea le posedă persistă şi

cea conflictogenă, manifestându-se prin diferite nivele de intensitate [13].

Totodată , cultura organizaţională este un factor care influenţează asupra consumatorilor

de servicii. În domeniul medicinii aceştia sunt pacienţii asupra cărora o acţiune majoră au aşa

componente ale culturii organizaţionale ca: comportamentul şi limbajul personalului medical.

Aceste şi alte elemente, cum ar fi: valorile, normele, produsele fizice, influenţează nu doar starea

pacientului ci şi opinia pe care el şi-o formează despre personal şi instituţie iar aceasta

influenţează asupra formării imaginii organizaţiilor.

În literatura de specialitate accesibilă practic nu sunt prezente referinţe despre cultura

organizaţională în instituţiile medico-sanitare publice care ar poseda un caracter aplicativ.

Orice instituţie medicală are ca scop ameliorarea sănătăţii populaţiei prin acordarea

serviciilor medicale calitative. Dygert menţionează ca există trei forţe care influenţează calitatea

muncii şi determină rezultatele acesteia: cultura organizaţională, leadership-ul şi puterea. Din

acest considerent, cultura organizaţională devine un factor foarte important în managementul

instituţiilor medicale [8].

Identificarea şi evaluarea culturii organizaţionale a unei instituţii medico-sanitare publice,

inclusiv spitalicească, este esenţială pentru ridicarea calităţii serviciilor oferite, mai ales în

prezent, când aceste structuri traversează o perioadă de criză. Criză datorată în special de

pierderea fostului statut al medicului şi ştirbirea imaginii lucrătorului medical; declinul moralei

şi motivării; declinul altruismului şi entuziasmului de altă dată; lipsei acute de cadre medicale, în

unele sectoare şi domenii ale medicii, cauzate de părăsirea locurilor de muncă şi

306

deprofesionalizarea asociată cu nedorinţa tinerilor specialişti de a se angaja în aceste sectoare;

lipsei în instituţii a unui sistem de valori acceptate şi cunoscute de toţi angajaţii, existenţa unor

credinţe şi valori individuale cu caracter conservator şi contraproductiv etc.

Problema influenţei culturii asupra managementului instituţional necesită a fi analizată

din, cel puţin, două puncte de vedere: cel al culturii naţionale şi cel al culturii organizaţionale.

Deşi între cele două tipuri de culturi există o relaţie directă, deşi ele se influenţează

reciproc, nu sunt fenomene identice, ele sunt de natură diferită.

Din studiile realizate de Geert Hofstede prin intermediul angajaţilor de la IBM s-au

observat diferenţe în practici şi în valori. Astfel, la nivel naţional, diferenţele culturale constau

mai mult în valori şi mai puţin în practici. La nivel de organizaţie, diferenţele culturale constau

mai mult în practici şi mai puţin în valori [11].

Specialişti precum Hofstede sau Laurent au demonstrat influenţa culturii naţionale şi

organizaţionale asupra comportamentului managerului, asupra stilului acestuia şi asupra

comportamentului în muncă. Tot ei au ajuns la concluzia că o cultură organizaţională nu şterge şi

nu diminuează cultura naţională, uneori ea chiar menţine şi sporeşte diferenţele naţionale.

Totodată, creşterea operaţiunilor la nivel global a scos în evidenţă faptul că diferenţele între

culturile naţionale pot afecta semnificativ eficienţa organizaţională [16].

Organizaţiile îşi dezvoltă culturi proprii care se potrivesc cel mai bine mediului lor dar, în

acelaşi timp, o cultură poate fi responsabilă de schimbările mediului. La rândul său cultura

reflectă atitudinea pe care o are organizaţia faţă de schimbare. De aceea, este foarte important ca

o cultură să fie explicit considerată într-o evaluare internă a organizaţiei.

Într-o organizaţie, cultura este similară personalităţii unui individ [6]. După cum fiecare

om este unic în felul său, la fel şi fiecare organizaţie dispune de o cultură individuală, ce o face

diferită de celelalte organizaţi [23]. Ea reiese din istoria ei, din tipul său de activitate, din

priorităţile şi tipul de oameni implicaţi şi se transmite pe diverse căi, cum ar fi: reguli nescrise,

limbaje speciale care facilitează comunicarea între membrii organizaţiei, standarde de etică

socială şi de comportare.

Cercetările asupra culturii corporaţiilor indică faptul că indivizii o percep ca având

caracteristici unice, care sunt relativ stabile în timp [16]. În plus, odată ce o cultură este bine

stabilită într-o organizaţie, ea poate persista în ciuda fluctuaţiei personalului. Deşi percepţiile

individuale asupra fenomenelor din lumea obiectivă pot varia foarte mult, percepţiile asupra

culturii organizaţiei converg. Adică, indivizii cu nivel de cultură diferit sau de pe diferite niveluri

ierarhice ale organizaţiei tind să fie de acord cu aspectele importante ale culturii.

Pentru descrierea unei culturi organizaţionale, specialiştii în domeniu stabilesc şapte

caracteristici:

1. Autonomia individuală. Gradul de responsabilitate, de independenţă şi facilităţile

oferite pentru exercitarea iniţiativelor pe care le au indivizii într-o organizaţie.

2. Structura. Numărul de reguli şi de norme folosite pentru controlul şi pentru evaluarea

angajaţilor.

3. Suport. Gradul de asistenţă şi facilităţile oferite de manageri subordonaţilor.

4. Identificare. Gradul în care angajaţii se identifică cu organizaţia sau cu domeniul lor

profesional.

5. Recompensarea performanţelor. Modul în care se acordă recompensele.

6. Toleranţa conflictelor. Gradul în care sunt tolerate conflictele în relaţiile dintre

persoane şi dintre grupuri de lucru precum şi capacitatea de a fi oneşti şi deschişi faţă de

neînţelegerile apărute.

7. Toleranţa riscului. Gradul în care angajaţii sunt încurajaţi să fie agresivi în sensul bun

al cuvântului, inventivi şi caută riscul.

În general pot fi identificate mai multe elemente care influenţează o cultură

organizaţională. Printre acestea deosebim: cultura naţională, istoria organizaţiei, mediul,

managerii, personalul, socializarea şi altele.

307

Trecutul organizaţiei influenţează hotărâtor cultura acesteia. Valorile create şi transmise

în timp de lideri puternici se întăresc prin acumularea de experienţă şi rezistă la schimbare.

Trecutul a influenţat semnificativ şi cultura organizaţională a multor instituţii medico-sanitare

publice din Republica Moldova. Personalităţi cunoscute ca Nicolae Testemiţanu, Timofei

Moşneaga, Chiril Draganiuc, Emilian Coţaga şi alţii au marcat existenţa clinicilor, contribuind la

formarea unei culturi organizaţionale puternice.

O influenţă deosebită asupra culturii organizaţionale o au angajaţii. Organizaţiile tind să

angajeze indivizi care posedă valori asemănătoare culturii lor. Compatibilitatea, valorile şi

normele angajaţilor devin criterii importante în procesul de selecţie. Se poate întâmpla, însă, ca

noii angajaţi să nu fie compatibili cu valorile organizaţiei, de aceea este important ca aceştia să

fie ajutaţi să se adapteze şi să adopte cultura organizaţiei.

Evaluarea sau diagnosticarea culturii organizaţionale reprezintă o altă problemă actuală şi

complexă. O astfel de analiză se poate realiza fie din interiorul organizaţiei, fie din afară. O

examinare a culturii din afară poate fi superficială, dar utilă. Se pot obţine informaţii despre

localizare, mediu, modul în care angajaţii îşi petrec timpul liber, impresia lor despre organizaţie.

Avantajul major al diagnosticării din afară este obiectivitatea.

O evaluare din interior poate realiza un studiu detaliat asupra culturii, dar acesta poate fi

subiectiv. Evaluatorii ar trebui să fie într-o astfel de situaţie observatori, nu judecători. Acest tip

de analiză poate surprinde aspecte legate de cariera angajaţilor, de timpul de lucru, de glume și

de povestiri din interiorul organizaţiei. Din aceste considerente, se consideră a fi eficientă o

combinaţie între cele două metode.

Rolul evaluării este acela de a surprinde părţile slabe ale unei culturi care pot fi: izolarea

organizaţiei; sacrificarea intereselor pe termen lung în scopul obţinerii unor rezultate imediate;

probleme de morală - felul în care organizaţia tratează oamenii; existenţa mai multor subculturi

în cadrul organizaţiei, ceea ce determină greutăţi în obţinerea consensului, precum şi izbucniri

emoţionale care apar în culturile slabe datorită problemelor de la locul de muncă sau datorită

problemelor personale.

Cunoaşterea acestor aspecte este deosebit de importantă pentru manageri, deoarece

cultura, aşa cum arătam, influenţează fundamental acţiunile viitoare ale organizaţiei. Iar uneori

redresarea unei organizaţii nu este posibilă decât prin schimbarea culturii, operaţie extrem de

costisitoare şi riscantă.

Din cauza costului, timpului, dificultăţilor pe care le implică schimbarea culturii, foarte

mulţi cred că este mai uşoară înlocuirea angajaţilor cu alţii. Acest punct de vedere se bazează pe

ideea că cele mai multe organizaţii angajează oameni care se potrivesc normelor lor iar valorile

organizaţiei pot fi mai uşor "implantate" acestora.

Specialiştii au ajuns la concluzia că schimbarea cu succes a unei culturi organizaţionale

necesită cel puţin 15 ani, de aceea argumentele în favoarea schimbării trebuie să fie foarte

serioase. Allan Kennedy reţine cinci motive care pot justifica schimbarea de cultură într-o

organizaţie: valori puternice dar care nu se potrivesc mediului, organizaţia nu poate face faţă

concurenţei, activitatea este nerentabilă, instituţia urmează să fuzioneze şi dacă organizaţia este

mică dar se dezvoltă rapid [7].

Analizând aceste motive, putem spune cu certitudine că majoritatea din ele sunt valabile

şi pentru instituţiile noastre medicale, fapt ce serveşte drept un argument în plus în favoarea

necesităţi schimbării culturilor organizaţionale existente în instituţiile medicale

Concluzii

Cultura organizaţională a jucat un rol major în naşterea şi dezvoltarea unui nou mod de a

concepe organizaţia şi de a acţiona în mediul intra şi extraorganizaţional. Motivele care justifică

interesul tot mai accentuat al teoreticienilor şi managerilor pentru studiul culturii organizaţionale

sunt diverse.

Cercetarea culturii organizaţionale asigură un mod de a evalua personalul fără a solicita

folosirea unor modele psihologice sau sociale sofisticate. Cultura permite observarea

308

comportamentului uman, descrierea simbolurilor, valorilor şi concepţiilor existente în

organizaţie.

Cultura este tot mai des acceptată de manageri ca instrument de perfecţionare deoarece

prezintă realităţi ale organizaţiei, care sunt foarte relevante pentru funcţionalitatea acesteia.

Importanţa culturii derivă şi din faptul ca ea contribuie atât la adaptarea organizaţiei la mediul

său extern cât şi la integrarea ei internă.

Şi, deşi există diverse opinii referitoare la cultura organizaţională, trăsătura lor distinctivă

comună rezidă în faptul că aceasta este un factor de obţinere a performanţei organizaţiei, care

consolidează integritatea grupului social, contribuie la aderarea personalului la misiunea

organizaţiei, îmbunătăţeşte mecanismele de socializare şi climatul sociopsihologic în colectiv,

sporeşte productivitatea munci şi gradul de motivare a angajaţilor.

Încercarea de a evalua şi analiza cultura organizaţională, deşi este una complicată, rămâne

a fi, totuşi, foarte importantă. Instituţiile medicale, ca şi alte tipuri de organizaţii, nu pot face

abstracţie de acest lucru, dacă doresc sporire de performanţe şi progres. Totodată, datorită

multitudinii factorilor ce compun şi condiţionează cultura unei instituţii medicale, se impun

necesare studii, care să surprindă particularităţile specifice acestei culturi şi să ofere celor

interesaţi instrumente utile şi practice de operare.

În plus, rămâne a fi necesară pregătirea managerilor în probleme de cultură

organizaţională şi audit cultural, ceea ce le-ar permite sa practice periodic diagnosticului cultural,

în scopul creării unei culturi care să susţină în mod viabil organizaţia şi activitatea sa.

Bibliografie

1. Albu N., Albu C. Instrumente de management al performanţei, control de gestiune,

vol. II. Bucureşti: Ed. Economică, 2003, 272 p.

2. Androniceanu A. Managementul Schimbărilor. Bucureşti: ALL, 1998, p. 97.

3. Androniceanu A. Noutăţi în managementul public. Bucureşti: ASE, 2003, pag. 217.

4. Burduş E., Căprărescu Gh. Fundamentele managementului organizaţiei. Bucureşti:

Ed.Economică, 1999, p. 182 – 206.

5. Cole G. A. Management: teorie şi practică. Chişinău: Ştiinţa, 2004, p. 96

6. Comănesu M. Management European. Bucureşti: Ed.Economică, 1999, p. 103

7. Deal T. E., Kennedy A. A. Corporate Cultures. The Rites and Rituals of Corporate

Life. Addison-Wesley, Reading, 1982.

8. Dygert Ch. B., Iacobs R. A. Managementul culturii organizaţionale: paşi spre succes.

Iaşi: POLIROM, 2006, 180 p.

9. Eţco C. Management în sistemul de sănătate. Chişinău: Epigraf S.R.L., 2006, p. 493-

508.

10. Gordon J., Mondy R. W., Sharplin A., Premeaux S., Management and Organizational

Behavior. Boston: Allyn and Bacon, 1990, p. 622.

11. Hofstede G. Managementul structurilor multiculturale - software-ul gîndirii. Bucureşti:

Ed.Economică, 1999, p 30-34.

12. Holland Ph. Strategic management. New York: McGraw-Hill Company, 1986.

13. Horney K. Our Inner Conflicts. New York: W. W. Norton & Company, 1992, p.12.

14. Huţu, C. Cultura organizaţională şi transfer de tehnologie: premize pentru

transformarea competitivă a organizaţiilor româneşti. Bucureşti: Ed. Economică, 1999,

240 p.

15. Ionescu Gh. Gh., Toma A. Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei.

Bucureşti: Ed. Economică, 2001, p. 153 – 179.

16. Militaru Gh. Comportament organizaţional. Bucureşti: Ed.Economică, 2005, 311 p.

17. Năstase M. Cultura organizaţională şi managerială. Bucureşti: ASE, 2004, p.25.

18. Peters, T., Waterman, R. In Search of Excellence: Lessons from America’s Best Run

Companies. New York: Harper & Row, 1982, p.103.

19. Stog L., Caluschi M. şi alţii. Psihologia managerială. Chişinău: Cartier, 2002, p. 54.

309

20. Zelenschi A. Cultura managerială şi rolul ei în managementul modern, teza de dr. în

filosofie. Chişinău, 2004, 157 p.

21. Zorlenţan T., Burduş E., Căprărescu G. Managementul organizaţiei. Bucureşti: Ed.

Economică, 1998, p. 148 - 177.

22. Кочеткова А. И. Введение в организационное поведение и организационное

моделирование. Москва: «ДЕЛОEd.», 2004, стр. 31.

23. Пятенко С. 9 основ менеджмента. СПб. Питер, 2004, стр. 210.

24. Спивак В. А. Организационная культура. Санкт Петербург: «Нева», 2004, 220

стр.

RESPECTAREA ŞI PROMOVAREA VALORILOR CA ELEMENTE IMPORTANTE

ALE CULTURII ORGANIZAŢIONALE DIN INSTITUIILE MEDICALE

Nina Globa

Catedra Economie, management şi psihopedagogie

Summary

Respect and promote the values as important elements of

organizational culture from medical institutions

The article considers the results of a study aimed in evaluating the aspects of

organizational culture of medical institutions. There were identified and analyzed elements of

organizational culture. This paper describes the values as key elements of invisible level of

organizational culture. Also, there were more mentioned major problems concerning promotion

and compliance the values in the medical institutions.

Rezumat

În articol sunt elucidate rezultatele unui studiu care a avut drept scop evaluarea aspectelor

ce ţin de cultura organizaţională din instituţiile medicale spitaliceşti. Au fost identificate şi

analizate elementele culturii organizaţionale. În lucrare sunt descrise valorile ca elemente

principale ale nivelului invizibil al culturii organizaţionale. De asemenea, sunt menţionate

principalele probleme privind promovarea şi respectarea valorilor în instituţiile medicale.

Actualitatea

Instituţiile medicale, diverse şi complexe după natura lor, aflându-se într-un proces

continuu de schimbare, au de soluţionat multiple probleme care apar în mediul său intern ca

urmare a schimbărilor şi presiunilor tot mai mari din partea factorilor mediului extern. Soluţii

viabile pentru aceste probleme pot fi oferite doar de un management eficient.

Pentru a avea, însă, un management eficient, organizaţiile din sănătate trebuie cunoscute

şi înţelese, iar mecanismele care stau la baza funcţionării lor trebuie armonizate cu cadrul de

reglementare, cu modalităţile de selecţie şi de motivare a resurselor umane şi cu alte

particularităţi din mediul extern cu impact asupra lor [1, 42].

În opinia autorilor Pendleton şi King (2002), la etapa actuală instituţiile medicale se

confruntă cu un şir de probleme ce au tangenţă la cultura organizaţională, cum ar fi: pierderea

fostului statut al medicului şi ştirbirea imaginii lucrătorului medical; declin al moralei şi al

motivării; declinul altruismului şi entuziasmului de altă dată. În plus la acestea putem menţiona:

insuficienţa de cadre medicale în unele sectoare şi domenii din cauza părăsirii locurilor de muncă

şi nedorinţa tinerilor specialişti de a se angaja în aceste sectoare, lipsa în instituţii a unui sistem

de valori acceptate şi cunoscute de toţi angajaţii etc.

Unul din elementele care influenţează managementul şi eficienţa organizaţiilor şi care se

dovedeşte a fi util în soluţionarea multiplelor probleme care apar în instituţiile medicale este

310

cultura organizaţională. La baza acestui element important stau credinţele, normele, valorile şi

conceptele de bază care există în acest tip de organizaţii.

Materiale şi metode

Lucrarea include rezultatele unui studiu descriptiv, transversal, după volumul

eşantionului selectiv. Metodele de studiu utilizate au fost: istorică, epidemiologică, sociologică,

statistică, matematică, bibliografică. Pentru colectarea informaţiei au fost aplicate următoarele

metode: observarea directă; chestionarea; intervievarea; testarea psihologică. Instrumentele care

s-au utilizat în acest scop au fost: chestionarul; Testul Harrison pentru determinarea configuraţiei

culturii, test pentru determinarea intensităţii şi caracterului culturii organizaţionale.

Au fost chestionaţi 332 angajaţi cu studii medicale superioare şi medii de specialitate,

120 din spitalul municipal “Sfântul Arhanghel Mihail” şi 212 din spitalul municipal “Sfânta

Treime”.

Rezultate şi discuţii

În literatura de specialitate există mai multe modele ale culturilor organizaţionale care au

o largă aplicabilitate şi în organizaţiile din sectorul public.

În anul 1992 autorii Kotter şi Heskett, sintetizând componentele culturii şi împărţindu-le

în două mari categorii: aspectele vizibile şi aspectele invizibile, propun unul din cele mai

simpliste modele ale culturii organizaţionale: Modelul Iceberg-ului.

În acest model partea vizibilă şi accesibilă a culturii organizaţionale cuprinde: produsele

artificiale: fizice, de comportament şi verbale; actorii şi eroii; perspectivele aferente indivizilor şi

organizaţiei.

Partea invizibilă a culturii organizaţionale, care deţine rolul primordial în constituirea,

promovarea sau modificarea unei culturi concrete, este formată din concepţiile de bază,

credinţele, valorile şi normele promovate în cadrul organizaţiei.

Unul din elementele de bază ale culturii organizaţionale, care determină în cea mai mare

măsură tipul de cultură organizaţională, îl prezintă valorile. Ele sunt opinii respectate care

acţionează ca principii călăuzitoare pentru indivizi şi organizaţii. Autorii Deal şi Kennedy (1982)

sunt de părerea că valorile sunt „esenţa culturii”, esenţa filosofiei organizaţiei despre succes,

elementul central ce dă sensul unei direcţii comune şi indică membrilor sistemului cum trebuie

să lucreze împreună. Totodată ele creează un sens al identităţii, influenţează toate aspectele

organizaţiei, indică ce este important în cadrul procesului de luare a deciziilor, definesc ce fel de

oameni sunt respectaţi şi semnalează lumii exterioare la ce trebuie să se aştepte din partea unei

organizaţii. Dar există o singură condiţie: pentru ca această funcţie să fie îndeplinită, valorile

trebuie să fie comunicate deci şi cunoscute, însuşite, împărtăşite şi respectate de toţi angajaţii.

Valorile sunt considerate de unii autori „bijuteriile coroanei” din organizaţie [2,74].

Alan Fowler defineşte valorile drept calităţi şi caracteristici pe care organizaţia le

consideră importante. Ele sunt exprimate prin credinţe, prin ceea ce este cel mai bun sau bine

pentru organizaţie şi ce tip de comportament este dorit sau acceptat [3, 7].

Valorile există la două nivele: cel organizaţional şi cel personal. La nivel organizaţional

ele reprezintă liantul ce-i ghidează pe oameni să lucreze împreună. La nivel personal acestea

reprezintă măsura în care individul este loial unei organizaţii [4, 109].

Valorile se găsesc în orice grup, fie că sunt sau nu recunoscute. Angajaţii trebuie să

cunoască care sunt valorile promovate în organizaţie şi dacă există careva probleme legate de

implementarea acestora, deoarece ele reprezintă o arie strategică crucială în asigurarea eficienţei

managementului resurselor umane.

În domeniul serviciilor de sănătate unele valori tradiţionale sunt adânc înrădăcinate în

mentalitatea a numeroşi angajaţi [5, 97]. Aceasta generează un şir de probleme legate de

interesele lucrătorilor medicali.

Un grup separat de valori îl constituie valorile manageriale. Cercetările întreprinse asupra

acestor valori au arătat că ele afectează strategia organizaţiei, precum şi toate formele de

311

comportament organizaţional, cum ar fi: selecţia şi sistemele de recompensare a personalului,

relaţiile şefi-subordonaţi şi nivelele conflictuale [6, 27].

O cercetare concentrata pe valorile managerilor americani a fost întreprinsă de American

Management Association. Compatibile şi cu cercetările anterioare, descoperirile cercetătorilor

Warren Schmidt şi Barry Posner arată ca managerii americani continuă sa fie pragmatici, foarte

interesaţi de eficienţă şi productivitate. Managerii de sex feminin, sunt mult mai orientaţi pe

carieră, decât cei de sex masculin; 60% dintre managerii femei spun că obţin mai multă

satisfacţie din cariera lor decât din viaţa de familie, în timp ce numai 37% din managerii bărbaţi

simt acelaşi lucru. De asemenea, 61% din toţi managerii americani au afirmat că o îmbunătăţire

în calitatea vieţii în S.U.A. va veni odată cu reîntoarcerea la valorile de baza – accentuarea

iniţiativei şi responsabilităţii individuale. Ei consideră că această reorientare este mult mai

importantă decât progresul tehnic, conducerea politică sau un sistem nou de valori [7, 117].

În instituţiile medicale se regăsesc atât valori organizaţionale, cât şi valori profesionale,

chiar dacă deseori, nu există o delimitare clara între acestea. Frecvent există divergenţe între

aceste două sisteme de valori, cum ar fi spre exemplu situaţia în care instituţia medicală pune

accent pe utilizare raţională şi economisire de resurse, iar medicul pune accent pe rezultat, chiar

daca foloseşte în acest scop mai multe resurse.

În scopul identificării valorilor pe care angajaţii le promovează şi le respectă la sine, dar

şi la alte persoane, în cadrul studiului, respondenţilor li s-a propus o listă formată din 13 valori,

din care au fost rugaţi să selecteze cele mai importante 5. În figura 1 sunt ilustrate rezultatele

alegerii respondenţilor.

Figura 1 Valorile angajaţilor (%)

Astfel, cele mai respectate 5 valori s-au dovedit a fi: profesionalismul – 94,32±1,23%;

responsabilitatea – 89,20±1,65%; disciplina – 76,42±2,26%; respectul – 51,70±2,66% şi

colegialitatea – 47,73±2,66%. Iar cele mai puţin respectate valori sunt: utilitatea practică –

15,34±1,92%; beneficiu moral – 8,81±1,51%; insistenţa – 5,11±1,17% şi beneficiul material –

3,41±0,97%. În urma analizei s-au identificat diferenţe semnificative statistice pentru p<0,001,

privind respectarea următoarelor valori de către angajaţii spitalelor: colegialitate, onestitate şi

312

devotament şi pentru un p<0,05 pentru responsabilitate, disciplină şi obiectivitate. Cu toate

aceste diferenţe, cele 5 valori menţionate, rămân a fi prioritare pentru angajaţii ambelor instituţii.

Deşi individuale după natura lor, aceste valori poartă în sine amprenta profesiunii de

medic şi al specificului activităţii. Veacuri de-a rândul, de la medici s-a cerut mai întâi de toate

profesionalism, apoi desigur responsabilitate, disciplină şi respect faţă de pacienţi dar şi faţă de

colegi. Iată de ce aceste valori, rămân a fi primordiale şi la etapa actuală.

Aplicarea testului pentru determinarea caracterului culturii a scos în evidenţă următoarele

valori care se promovează în instituţii: disciplina, conformismul şi respectarea tradiţiilor,

acumulând o medie de 5,03±0,09 puncte din 7 posibile. Iar cele precum riscul, inovarea,

creativitatea şi schimbarea, care conferă un caracter pozitiv culturii rămân a fi insuficient

promovate.

Rezultatele interviului semi-structurat cu managerii spitalelor denotă opinii diferite

privind existenţa unui set de valori în instituţie şi cunoaşterea lor de către angajaţi. Ele sunt

prezentate în figurile 2 şi 3.

După cum se observă din figura 2, doar 83,33±7,61% manageri din Spitalul ”Sf.

Arhanghel Mihail” şi 75±8,18% din managerii Spitalului ”Sf. Treime” consideră că în instituţie

există un set de valori promovate. Având în vedere faptul că un număr mare de manageri

consideră că aceste valori nu există, putem concluziona că ele nu sunt cunoscute de toţi

managerii, respectiv, nici nu sunt promovate de ei.

Figura 2 Opinia managerilor privind existenţa în instituţii a unui set

de valori promovate (% din total)

Figura 3 Opinia managerilor privind cunoaşterea valorilor de către angajaţi (%)

Totodată, managerii au fost întrebaţi, dacă angajaţii de rând cunosc aceste valori. Astfel,

după cum este ilustrat în figura 3, situaţia se prezintă alarmantă pentru Spitalul ”Sf. Treime” în

care mai bine de jumătate de manageri – 53,57±9,42% consideră că angajaţii nu cunosc care sunt

valorile promovate în organizaţie. Daca alăturăm acestei concluzii şi faptul că 50±9,42% din

313

managerii acestui spital consideră că angajaţii lor nu cunosc care este misiunea, sau scopul

principal al instituţiei, iar 25±8,18% consideră că ea nici nu există, atunci asistăm la un fenomen

de confuzie şi neclaritate atât din partea managerilor cât şi din partea angajaţilor privind

priorităţile şi direcţia în care se îndreaptă instituţia.

Pentru a schimba situaţia, este nevoie de a familiariza angajaţii cu misiunea şi valorile

instituţiei. Iar daca acestea nu există atunci vor trebui elaborate, posibil, schimbate, deoarece ele

oferă managerilor direcţia care trebuie să le guverneze acţiunile.

Schimbarea valorilor este o acţiune complicată, care deseori se poate solda cu eşec, în

special când este vorba de valori pe care individul le-a avut ca principii pe o perioadă

îndelungată de timp, de obicei este vorba de vârstele mai înaintate. Dar totodată, acest lucru este

inevitabil atunci când se doreşte o schimbare culturală sau organizaţională. De aceea este foarte

important, ca schimbarea valorilor, în special a celor organizaţionale, să se facă de comun acord

şi cu participarea activă a angajaţilor.

După cum s-a menţionat anterior, în instituţiile medicale se întâlnesc mai multe tipuri de

valori, cele mai importante fiind valorile individuale, profesionale şi organizaţionale. Deseori,

între ultimele două pot apărea divergenţe, care pot genera conflicte. Aceasta se întâmplă

deoarece profesioniştii pun accent pe aspectul profesional şi satisfacţia pacientului, iar managerii

şi administraţia pe aspectul de eficienţă, performanţă şi economisirea resurselor.

Având în vedere faptul că studiu a scos în evidenţă anumite probleme legate de

respectarea valorilor şi în special că angajaţii nu prea cunosc bine care sunt valorile promovate în

organizaţii, din acest considerent, respondenţilor li s-a propus să selecteze 5 valori pe care ei

consideră că trebuie să fie promovate în instituţiile lor. Rezultatele alegerii se prezintă în fig. 4.

Figura 4 Valorile selectate de angajaţi pentru a fi promovate în instituţiile medicale (%)

Astfel, calitatea, lucru în echipă, perfecţionarea, satisfacţia angajaţilor şi beneficiul

pacientului reprezintă valorile de bază pe care angajaţii doresc să fie promovate în instituţii.

Aceste valori corespund întru totul cu cele selectate de angajaţii Spitalului ”Sf. Treime”, dar în

ceea ce priveşte Spitalului ”Sf. Arhanghel Mihail”, angajaţii optează pentru disciplină în locul

beneficiului pacientului. Totuşi, având în vedere că sloganul ”Consumatorul este rege” este

valabil pentru toate tipurile de organizaţii, inclusiv medicale, optăm pentru păstrarea ca valoare

organizaţională a beneficiului pacientului. În special, având în vedere faptul, că beneficiu

pacientului, înseamnă pentru el, până la urmă, un nivel mai bun de sănătate, iar instituţiile

medicale sunt create anume în acest scop.

314

Concluzii

1. Studierea şi evaluarea elementelor culturii organizaţionale din spitalele municipale "Sf.

Arhanghel Mihail" şi "Sf. Treime" denotă asemănări în ceia ce priveşte elementele nivelului

invizibil al culturii organizaţionale. Angajaţii respectă şi promovează aceleaşi valori, norme

şi credinţe.

2. Rezultatele studiului denotă existenţa la nivelul invizibil al culturii a următoarelor valori de

bază promovate în instituţii: profesionalism, responsabilitate, disciplină şi respect.

3. Spitalele municipale nu dispun de misiune şi set de valori organizaţionale de bază care să fie

cunoscute şi respectate de toţi angajaţii, ceea ce produce confuzie la nivel de viziune,

priorităţi şi comportamente aşteptate.

Bibliografie

1. Furtunescu F. Managementul organizaţiilor în sănătate, în lumina actelor normative care

reglementează sistemul sanitar, teză de doctor în medicină, Sibiu, 2005. p. 42

2. Manual Gower de management, coord. Dennis Lock. Bucureşti: Ed. CODEX, 2001, 821 p. 74

3. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Human Resource Management Practice, 8 th edition.

London: Kogan page, 2001, 981 p. 7

4. Sadler, Tony. Human Resource Management, developing a strategic approach. London:

Kogan page, 1997, 208 p. 109

5. Plumb I., Raţiu I. S., Androniceanu A., Popa I. Managementul serviciilor publice. Bucureşti:

Ed. ASE, 2001. 217 p. 97; 27

6. Schmidt Warren H., Posner Barry L. Managerial Values and Expectations: The Silent Power

In Personal on Organizational Life. New York: American Management Association, 1982, p.

52-53. p. 117

7. Armstrong, Michaiel. A Handbook of Personnel Management Practice, sexth edition. London:

Kogan page, 1996, 959 p. 6

EXPERIENŢA ESTONIEI PRIVIND COMPENSAREA COSTULUI

MEDICAMENTELOR ÎN CADRUL ASIGURĂRII OBLIGATORII DE SĂNĂTATE Constantin Eţco,

Ghenadie Damaşcan, Maria Maruseac,

Doina-Maria Rotaru

Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Experience of Estonia on the compensation of the cost of

drugs within the compulsory health insurance

This article presents the experience of Estonia on the compensation of the cost of drugs

within the compulsory health insurance. The knowledge on Estonia model was achieved during

the collaboration visit held between the National Health Insurance Company from Moldova and

Eesti Haigekassa in May 2012. The following recommendations were suggested to the Republic

of Moldova: overtaking the estimation model/tool on the scheme of drugs compensation,

creating a complete cycle of information, which would include all the stakeholders involved in

the prescription of compensated drugs (in Moldova primary health care institutions are missing

from the informational cycle now). It has been also suggested to introduce digital/electronic

recipes.

Rezumat

În articol este prezentată experienţa Estoniei privind compensarea costului

medicamentelor în cadrul asigurării obligatorii de sănătate acumulată în cadrul vizitei de

colaborare între Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi Eesti Haigekassa în mai 2012.

Au fost recomandate pentru Republica Moldova: preluarea modalităţii de estimare a schemei de

315

compensare a medicamentelor, crearea unui cerc informaţional complect, cuprinzând toţi actorii

antrenaţi în prescrierea medicamentelor compensate (actualmente în Republica Moldova în acest

cerc lipseşte instituţia medico-sanitară primară), de asemenea a fost recomandata introducerea

reţetei digitale.

Introducere

Unul din beneficiile esenţiale ale coşului de garanţii din cadrul asigurării obligatorii de

sănătate îl constituie medicamentele compensate. Compensarea costului medicamentelor a fost

implementată întru sporirea accesului persoanelor asigurate la medicamente, ţinînd cont de

numărul mare al maladiilor ce pot fi tratate în condiţii de ambulator.

Experienţa autohtonă şi cea internaţională denotă faptul, că sumele destinate

medicamentelor compensate sunt în permanentă creştere, iar satisfacerea acestor cerinţe devine o

problemă actuală practic pentru toate sistemele de sănătate publică care au asemenea garanţii.

În acest context, noi am avut scopul de a examina experienţa altor ţări ce ţine de

compensarea costului medicamentelor şi folosirea lor raţională.

Sistemul de compensare a costului medicamentelor în cadrul asigurării obligatorii de

asistenţă medicală în Estonia şi Republica Moldova sunt practic similare, similare fiind şi

problemele cu care la diferite etape s-au confruntat ţările noastre. Republica Estonă are

acumulată o experienţă mai bogată în acest domeniu, ea implementând asigurările obligatorii de

sănătate mai bine de 20 de ani.

Începînd cu anul 2002, au fost efectuate o serie de reforme în domeniul politicii

medicamentului: au fost stabilite preţurile limită pentru medicamentele compensate, iar analiza

farmaco-economică – a devenit obligatorie pentru procesul de primire a deciziilor. A fost stopată

procurarea medicamentelor costisitoare în cantităţi mari. Pentru medicamentele folosite în spitale

au fost stabilite preţurile limită pentru cura de tratament, ele fiind la fel stabilite în baza unei

analize farmaco-economice.

Divizarea responsabilităţilor pe domeniile de activitate:

1) Ministerul Afacerilor Sociale – se ocupă de politici în domeniul medicamentelor,

elaborează lista medicamentelor compensate, formează preţurile la medicamente, încheie

contracte cu firmele farmaceutice.

2) Departamentul medicamente – eliberează autorizaţie de comercializare a

medicamentelor pe teritoriul Estoniei, efectuează controale în farmacii, activităţi în domeniul

publicităţii medicamentelor şi cercetărilor clinice.

3) Casa de asigurări în sănătate (Eesti Haigekassa) – se ocupă de asigurarea accesului

persoanelor asigurate la serviciile medicale şi la medicamente compensate, aprecierea

medicamentelor noi din punct de vedere a eficacităţii economice, participă în elaborarea listei

medicamentelor compensate, monitorizează prescrierea corectă a medicamentelor şi utilizarea

raţională a lor.

Legea privind asigurările medicale stabileşte principiile de bază ce determină rata

compensării medicamentelor.

Guvernul Estoniei adoptă lista maladiilor la tratamentul căror pot fi utilizate

medicamentele compensate. La elaborarea acestei liste se ia în calcul gravitatea bolii, pericolul

pentru viaţa omului, posibilitatea de contaminare a altor persoane, necesitatea medicamentelor.

În lista maladiilor sunt 43 boli în care se folosesc medicamente cu rata compensării 75%

(exemplu: pacienţii diagnosticaţi cu hipertonie, astm bronşic. Toate medicamentele generice,

care au fost recunoscute ca efective în tratamentul acestor maladii, au fost incluse în lista

medicamentelor compensate), iar pentru 29 boli se folosesc medicamente cu rata de compensare

100% (exemplu: pacienţii cu diabet zaharat, boli oncologice).

Lista medicamentelor compensate este elaborată şi aprobată de către Ministerul

Afacerilor Sociale în comun cu Departamentul medicamente şi Eesti Haigekassa. La elaborarea

listei medicamentelor compensate se ţine cont de necesitatea în medicamente a pacienţilor,

eficacitatea medicamentelor, argumentarea economică, alternativele existente, posibilitatea

316

finanţării la moment. Lista enumără circa 1700 preparate medicamentoase. În Tabelul nr.1 este

prezentat tabloul general privind compensarea medicamentelor în anul 2010 în baza a 6,7

milioane de reţete eliberate.

Tabelul nr.1

Rata de compensare

Rata

compensării Cota reţetelor

Cota achitată de

Eesti Haigekassa

Preţul mediu a unei

reţete achitat de Eesti

Haigekassa

Preţul mediu a

unei reţete

achitat de

pacient

100% 11% 48% € 58 € 2*

90% 35% 29% € 12 € 5

75% 7% 6% € 11 € 8

50% 47% 17% € 5 € 10

*Chiar şi în cazul compensării de 100% a costului medicamentului, pacientul achită o mică sumă pentru reţetă.

Aprecierea preţului limită pentru medicamentele compensate.

În Estonia preparatele generice se egalează cu cele originale, fiind considerate la fel de

calitative, sigure şi eficace. Grupul de medicamente cu aceiaşi substanţă activă se aranjează după

principiul de cost în ordine crescândă. Costul – limită a medicamentului este considerat costul

celui de-al doilea medicament din rând (excepţie face cazul când medicamentul este produs doar

de doi producători. În asemenea situaţie costul – limită a medicamentului este considerat costul

primului medicament din rând) (figura nr.1).

Figura nr.1

Mai mult de 2 producători doar 2 producători

preţul limită preţul limită

Costul – limită a medicamentelor se revede de 4 ori pe an, în dependenţă de majorarea

sau micşorarea preţurilor la medicamente. În cazul, cînd pe piaţa farmaceutică apare un

medicament generic nou, cu preţul mai mic, atunci preţul limită scade. În aceste cazuri, însă, se

măreşte suma achitată de pacient pentru medicamentele „C”, „D” din rând. La excluderea din

listă a preparatului generic ieftin, preţul limită creşte.

Diferenţa între preţul în farmacie a medicamentului selectat de pacient şi preţul limită

stabilit pentru grupul cu aceiaşi substanţă activă este acoperită de pacient. Acestea pot fi văzute

în exemplul prezentat în tabelul nr.2 (preparatele sunt produse de producători diferiţi, dar conţin

aceeaşi substanţă activă, au aceleaşi indicaţii şi mod de administrare)

Tabelul nr.2

Studiu de caz: Simvastatin 20 mg N30

Preţul în

farmacie (€)

Preţul limită

stabilit (€)

Suma achitată de

pacient cu reducere

de 75% (€)

Simvagamma 20 mg N30 8,37 8,40 3,04

Simvacor 20 mg N30 10,72 8,40 5,37

Simvastatin Nycomed 20 mg N30 11,25 8,40 5,90

Simvastatin Ratiopharm 20 mg N30 9,35 8,40 4,00

A B

C

D

A

B

317

Analiza datelor din tabelul nr. 2 relevă faptul, că cu cît preţul medicamentului în farmacie

este mai mic faţă de preţul limită stabilit, cu atît pacientul achită mai puţin.

Schema de prescriere: medicul este obligat în reţetă să indice denumirea comună

internaţională a preparatului (substanţa activă), în caz contrar, medicul trebuie să argumenteze

necesitatea în prescriere a unei denumiri comerciale.

La rîndul său farmacistul trebuie să informeze pacientul despre existenţa altor preparate

similare mai ieftine.

Depozitele farmaceutice sunt obligate să propună farmaciilor de rând cu preparatele

originale şi preparatele generice cu aceiaşi substanţă activă.

Deoarece, în Estonia se consideră că preparatele generice sunt la fel de efective ca cele

originale, s-a aşteptat, că din considerente de cost, preponderent vor fi procurate preparatele

generice. În acest context, a fost efectuat un studiu, rezultatele căruia sunt prezentate în tabelul

nr.3:

Tabelul nr.3

Studiu de caz: pacienţii ce utilizează medicamente compensate

Denumirea preparatului

Pacienţi care

utilizează

preparatul

Din ei, cei care

utilizează

preparat original

% pacienţilor care

utilizează preparat

original

Metoprolol 101 000 81 000 80,2%

Amlodipin 51 000 21 500 42,2%

Enalapril 30 000 9 400 31,3%

Ramipril 45 000 40 000 88,9%

Rezultatele studiului arată, că deşi preparatele generice sunt mai ieftine, o bună parte din

pacienţi preferă procurarea preparatelor originale.

Un alt studiu (pentru anii 2005-2009) ne demonstrează că cota parte achitată de pacient

pentru diferite preparate cu aceiaşi substanţă activă, a avut tendinţa de creştere (figura nr.2).

Figura nr.2

Cota parte achitată de pacient

6

6.5

7

7.5

8

8.5

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

%

Factorii de decizie au considerat aceste tendinţe drept unele bazate pe cointeresări ne

legate de tratamentul pacientului. A fost declanşată o campanie de informare prin care s-a adus la

cunoştinţa pacienţilor care utilizează medicamente compensate, că tratează nu marca comercială

a preparatului ci substanţa activă. Rezultatul acestei campanii de informatizare poate fi văzut în

figura nr.3.

Diferenţa în preţ

Acelaşi preparat

318

Figura nr.3

Cota parte achitată de pacient

6

6,5

7

7,5

8

8,5

2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

%

Sistemul de evidenţă a medicamentelor compensate prescrise.

În urma precăutării unor căi de uşurare a accesului persoanelor asigurate la medicamente

compensate, muncii medicului şi a farmacistului, a fost propusă o metodă automatizată de

prescriere a medicamentelor. Astfel, în anul 2010, în Estonia a fost implementat Sistemul

informaţional „Reţeta digitală”.

Reţeta digitală – este o reţetă electronică, care se prescrie de către medic direct la

calculator, şi prin intermediul reţelei „Internet” devine vizibilă pentru toate farmaciile din

Estonia. La rîndul său, farmacistul introducînd codul personal al pacientului poate vizualiza

reţeta şi elibera medicamentul prescris.

Reţeta digitală este comodă în utilizare de către medici şi farmacişti, iar sistemul

informaţional propune o serie de posibilităţi suplimentare în utilizarea lui. Sistemul permite

formarea diferitor rapoarte statistice privind medicamentele utilizate.

Cu ajutorul acestui sistem, medicul are acces la prescrierile anterioare ale pacientului

(inclusiv la medicamentele prescrise de alţi medici), ceia ce deseori este foarte important pentru

luarea deciziilor legate de tratament.

De asemenea, acest sistem este convenabil pentru farmacist, deoarece reduce considerabil

activităţile de introducere a datelor în calculator.

Sistemul simplifică schimbul de facturi cu Eesti Haigekassa.

Totodată, el este comod pentru pacienţi, oferindule posibilitatea de acces la toate reţetele

prescrise lor anterior prin intermediul bazei de date a Centrului de Reţete.

Concluzii

1. Garanţiile privind compensarea costului medicamentelor în Republica Moldova şi

Estonia sunt practic similare, similare fiind şi problemele cu care la diferite etape sau

confruntat ţările noastre.

2. Spre deosebire de Republica Moldova cercul informaţional, care vizează circuitul

datelor privind compensarea costului medicamentelor este închis (actualmente în

Republica Moldova în acest cerc lipseşte instituţia medico-sanitară primară).

3. Sunt recomandate pentru implementarea în Republica Moldova:

a) mecanismele de selectare a preparatelor pentru introducerea în lista celor compensate;

b) mecanismul de apreciere a cotei de compensare a medicamentelor.

4. În Republica Moldova este necesară crearea unui sistem informaţional similar reţetei

digitale, care ar cuprinde în circuitul informaţional toţi participanţii antrenaţi în

procesul de prescriere medicamentelor compensate.

319

Bibliografie

1. Estonian digital prescription system - how does it work?,

http://www.haigekassa.ee/eng/digital_prescription;

2. Supplementary benefit for pharmaceuticals,

http://www.haigekassa.ee/eng/benefits/supplementary-benefit-for-phar;

3. The digital prescription ranked first in the category of e-health and environment

projects at a e-service contest, http://www.haigekassa.ee/eng/ehif/news?news=the-

digital-prescription-ranke;

4. The Estonian Health Insurance Fund earned Finnish quality innovation award for the

development and implementation of the digital prescription system,

http://www.haigekassa.ee/eng/ehif/news?news=the-estonian-health-insurance--2.

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE DE UTILIZARE A SERVICIILOR

STOMATOLOGICE

Zinaida Gurev, Mircea Buga

Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “N. Testemiţanu”

Summary

Attitudes and behaviors use dental services Both the health of a people and population health education is essential as chronic

diseases are spreading around the world. Awareness of the consequences of lifestyle gives the

opportunity to improve general health. The level of dental morbidity influences many diseases of

internal organs and vice versa the affected state of internal organs influences oral health.

Physical and mental health is the main factor determining the productivity of a nation, requiring

a pronounced monitoring.

Rezumat

Atât sănătatea unui popor, cât şi educaţia pentru sănătate a populaţiei este esenţială pe

măsură ce bolile cronice se răspândesc în întreaga lume. Conştientizarea consecinţelor stilului de

viaţă oferă oportunitatea îmbunătăţirii sănătăţii generale. Nivelul morbidităţii stomatologice are o

influenţă asupra multiplelor maladii ale organelor interne şi invers starea afectată a organelor

interne influenţează starea sănătăţii orale. Sănătatea, fizică şi mintală, este factorul principal care

determină productivitatea unui popor, necesitând monitorizare accentuată.

Actualitatea

Dorinţa de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea Economică Europeană - un

vast spaţiu în care funcţionează principiile liberei circulaţii a produselor, serviciilor, persoanelor,

capitalurilor şi în care există o amplă legislaţie, precum şi numeroase standarde - ne obligă să

acordăm o mult mai mare atenţie managementului calităţii medical, produselor şi serviciilor în

domeniu prin principiul de prevenţie. Datorită globalizării şi progreselor rapide din tehnologiile

serviciului, atât competitivitatea medicului cât şi îmbunătăţirea calităţii în medicină, este în

creştere şi rezultatele sunt recunoscute ca fiind definitorii pentru evaluarea serviciilor de sănătate

şi a politicii sanitare.

Important de evidenţiat că, priorităţile globale pentru sec. XXI elaborate de Organizaţia

Mondială a Sănătăţii orientează ţările spre asigurarea unui nivel înalt de sănătate pe parcursul

întregii vieţi. În domeniul stomatologiei pentru Republica Moldova, prioritare este

implementarea măsurilor eficiente în profilaxia maladiilor stomatologice bazate pe un sistem

stomatologic de management bine organizat, care să asigure micşorarea morbidităţii

stomatologice şi concomitent micşorarea resurselor financiare în domeniu ca metodă esenţială

pentru raţionalizarea managementului financiar în sistemul de sănătate. Organizaţia Mondială a

320

Sănătăţii şi organizaţiile care pledează pentru sănătatea dentară au stabilit impunerea unor

standarde pentru prevenirea afecţiunilor dentare. Întrucât nu există o listă care să stabilească

nişte evidente clare, au fost elaborate ghiduri ce recomandă atitudinea populaţiei către

menţinerea sănătăţii orale, cu necesitatea efectuării controlului stomatologic de două ori pe an

sau o dată pe an, pentru persoanele care prezintă risc minim de apariţie a cariilor şi afecţiunilor

gingivale.

În ţările europene există un sistem bine pus la punct, inclusiv pe partea de stomatologie,

unde sunt impuse controale periodice, iar cei care nu se prezintă la acestea îşi pierd dreptul de a

folosi asigurarea medicală, tocmai pe principiul că prevenţia este mai puţin costisitoare decât

tratamentul afecţiunilor grave. Datele ultimului Eurobarometru cu privire la sănătatea orală arată

că - 83% dintre olandezi au fost cel puţin o dată la medicul stomatolog, urmaţi de danezi – 78%,

luxemburghezii şi germanii – 77.0%, francezii – 52%. Jumătate dintre ei au declarat că au fost la

medic pentru un control sau detartaj, o treime au mers pentru un tratament banal, şi aproape un

european din cinci pentru tratament de urgenţă. [4]

Analizând datele statistice peste 32,2% din populaţia Republicii Moldova merg o dată pe

an la medicul stomatolog, iar 46% nu merg la medicul stomatolog nici măcar o dată în an [1].

Aceste procente relevă o accesibilitate foarte redusă a populaţiei la serviciile stomatologice.

Sănătatea orală nu stă pe lista priorităţilor, dar de cele mai dese ori este neglijată chiar şi

atunci când generează absenţe dentare. O igienă orală precară poate crea evidente probleme

dentare (afecţiuni gingivale, abcese, infecţii, etc.), precum şi afectarea stării generale a întregului

organism. Vizitele regulate la stomatolog vor putea să surprindă obiceiuri noi nesănătoase care

uneori se formează, sau schimbări de viaţă care contribuie la probleme dentare sau orale, astfel

să fie corectate.

Materiale şi metode

Cercetarea a vizat comportamentul de utilizare a serviciilor stomatologice, percepţia

populaţiei urbane faţă de medicii stomatologi, accesul la serviciile stomatologice, gradul de

informare cu privire la gratuităţile pe care le suportă statul cu privire la serviciile stomatologice,

starea de sănătate dentară a populaţiei urbane şi comportamentul de igienă dentară, problemele

cu care se prezintă la medic, precum şi sursele de informare cu privire la sănătatea orală.

Studiul cu tematică stomatologică a fost desfăşurat în mediul on-line şi prin aplicarea

chestionarelor, elaborate în acest scop de către autori. În cercetare au participat 1076 de

respondenţi (bărbaţi – 40,%, femei – 59,2%) din diferite sectoare ale oraşului Chişinău. Datele

primare au fost acumulate, prelucrate statistic pentru fiecare sector separat şi pentru întreg

teritoriul urban. Răspunsurile la întrebări ne-au oferit anumite informaţii despre pacienţi,

atitudinea acestora faţă de procesul de tratament, nivelul de satisfacţie a asistenţei stomatologice

acordate, gradul de încredere a populaţiei în medicii stomatologi, conştientizarea importanţei

unei igiene orale.

Rezultatele

Este bine cunoscut faptul că vizita la un cabinet stomatologic nu este printre cele mai

dorite şi mai aşteptate evenimente. Acest lucru se întâmplă pentru că nu se apelează la un medic

stomatolog atât de des pe cât ar trebui. Puţini cunosc că problemele dentare pot afecta starea

generală a întregului organism. O importanţă aparte este necesitatea consultaţiei la medicul

stomatolog, atunci când vorbim despre influenţa factorilor nocivi externi, cum ar fi fumatul şi

alcoolul. Ştiut este că, vasodilataţia produsă de alcoolul consumat, combinat cu fumatul,

favorizează, leziuni de diferite grade, cu sau fără sângerare, urmate în timp, de apariţia unor

formaţiuni maligne. [5] Mulţi dintre cei intervievaţi, în procent de 25,7±1.65 la sută au răspuns

că prezintă inflamaţii, ulceraţii în cavitatea bucală, pe când 73,2±1.67% nu prezintă modificări

vizibile la nivelul cavităţii orale (p<0.001), dar 49,5±1.89% confirmă că există sângerare în

321

timpul periajului dentar, şi 10.0±1.13% din respondenţi spun că există sângerare chiar şi în

timpul consumării alimentelor (p<0.001).

În ciuda ultimilor descoperiri legate de modul de comunicare cu pacientul şi controlul

durerii, frica de medicul stomatolog, anxietatea continuă să creeze probleme serioase atât

pacientului cât şi medicului practician. Studiile de evaluare a anxietăţii stomatologice, explorând

sentimentul de frică constată precum că, cea din urmă influenţează negativ tratamentul,

determinând bolnavul să întârzie sau chiar să renunţe la procedurile stomatologice, chiar dacă

este necesar. 49.0±1.89% dintre respondenţi le este frică în momentul când trebuie să meargă la

medicul stomatolog, gândindu-se cu mult timp înainte la ziua programării, 30,4±1.74% nu

suportă instrumentul stomatologic pe dinţi, 16,1±1.39% gândul că nu vor suporta anestezia, şi

doar 8,1±1.03 la sută nu le este frică şi merg cu plăcere la medicul stomatolog.

Cu toate că una din cele mai mari probleme ale populaţiei este frica de doctori, încrederea

prea mare în starea generală de sănătate, inclusiv frica de cheltuieli generate de mersul la doctor,

populaţia urbană evită controalele periodice, analizele generale şi vizitele la stomatolog,

recurgând la acestea doar în situaţii de criză. Lipsa banilor începe să-şi spună cuvântul din ce în

ce mai mult în rândul populaţiei care au ajuns în situaţia în care nu-şi mai permit să se

îngrijească de sănătatea dentară. 22.0±1.57% din cei chestionaţi au motivat reţinerile de a merge

la medicul stomatolog lipsa banilor. Aceste date nu ar spune nimic, dacă 47,9±2.73% ştiu că au

probleme, dar totuşi evită vizitele la medicul stomatolog. 53,1±2.61 la sută se adresează la

medicul de specialitate doar când apar durerile (p>0.05), când cariile se adâncesc, iar

tratamentele devin anevoioase. Dacă am face un calcul, am ajunge la concluzia că este şi mai

puţin costisitor să mergem periodic la dentist şi să tratăm o problemă înainte ca ea să genereze

complicaţii, precum infecţiile care necesită tratament cu antibiotice, îmbrăcarea dintelui cu o

coroană metalo-ceramică sau chiar înlocuirea lui totală.

Prevenirea este întotdeauna cea mai economică şi confortabilă modalitate de tratament

stomatologic, care ajută la păstrarea sănătăţii dinţilor pe tot parcursul vieţii. Reţinerea faţă de

controalele şi intervenţiile stomatologice este combinată adesea şi cu ignoranţa. 25.0±1.64%

dintre cei intervievaţi au răspuns că nu au dureri şi nu-i interesează vizita la medicul stomatolog,

20,5±1.53 la sută nu au dureri şi nici nu prezintă interes vizita la medicul specialist.

Cunoştinţele populaţiei despre oferta de servicii stomatologice care sunt decontate de

Compania Naţională de Asigurări în Medicină sunt reduse şi incomplete. În studiu au participat

700 de persoane din diferite sectoare ale oraşului Chişinău, din ei 73,2±1.67% prezentând poliţă

de asigurare, 25,8±3.25% fiind neasiguraţi (p<0.001). Doar 31,8±3.13% dintre respondenţi

declară că au beneficiat de tratamente stomatologice compensate de CNAM, iar 58,8±2.42%

dintre cei chestionaţi nu au auzit că acest tip de tratamente pot fi gratuite.

Medicul curant de familie sau stomatolog sunt principalele surse de informare în ceia ce

priveşte sănătatea orală prin folosirea produselor pentru curăţirea dinţilor şi igienizarea cavităţii

bucale, constituind 50,2%. Internetul este a treia opinie (10,2%), urmată de mass media (8,2%).

4,4% dintre respondenţi sunt informaţi din familie, iar 6% se informează de la prieteni, studii,

panouri informative, etc.

Igiena orala zilnica este esenţiala pentru a avea o dantura sănătoasa, o respiraţie proaspăta

si a preveni apariţia cariilor, in acelaşi timp fiind importanta in menţinerea sănătăţii întregului

organism. Conform ultimilor studii efectuate, sa constat că 70±% din bacteriile cavităţii bucale

sunt îndepărtate în momentul periajului dentar. Gradul de utilizare a produselor şi soluţiilor de

curăţare şi întreţinerea igienei danturii în decursul zilei este scăzut. Doar 10,8±3.56 la sută se

spală pe dinţi după mesele luate în timpul zilei, 33,8±3.07 la sută dintre respondenţi folosesc

duşul bucal şi 25,2±1.89% nu intervin cu nimic asupra igienizării cavităţii bucale în timpul zilei

(p<0.05).

Sondajul privind gradul de informare asupra sănătăţii dentare a fost realizat în mediul

on-line, în perioada 21-30.04.2012, cu scopul de a determina gradul de informare al cetăţenilor

cu privire la accesul către serviciile stomatologice. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 172

322

de respondenţi, majoritatea participanţilor au fost de gen masculin 94%, cu vârste cuprinse între

18 şi 65 ani.

Conform sondajului, sursele de informare în ceia ce priveşte sănătatea orală rămân a fi

internetul şi medicul stomatolog 48,3±2.72%, şi doar 8,2±3.63% medicul de familie (p<0.001),

urmat de mass media 3.0%. Potrivit rezultatelor sondajului, populaţia nu este familiarizată cu

normativul de vizite anual efectuate la medicul stomatolog; doar 18,4±3.41% dintre respondenţi

vizitează medicul stomatolog o dată la şase luni, majoritatea, într-un procent de 81,6±1.62%

declară că efectuează vizita la medicul stomatolog doar în momentul când apar durerile

(p<0.001). Pentru cei mai mulţi respondenţi, această vizită determinată de indicii ale existenţei

unei probleme, cum ar fi obturaţiile 44.0±2.83%, sau tratamente endodontice 32.0±3.12%,

extracţii dentare 4.0±3.70%, controlul de rutină fiind o opinie doar pentru un procent mic, de

9.0±3.35 la sută. Rezultatele sunt alarmante, atunci când se analizează datele necesităţii

intervenţiei stomatologice, unde mai mult de 75.0±1.64% din cei intervievaţi au declarat că

necesită tratament stomatologic, fie la unu sau mai mulţi dinţi, urmat de sângerarea gingiei, de la

periajul zilnic 77,7±1.57%. Motivul de a nu vizita medicul stomatolog sunt banii 30.0±3.16%,

urmat de lipsa durerii şi lipsa de timp 28.0±3.21%.

Acest fapt demonstrează că, descoperirea unei probleme stomatologice incipiente este

imposibilă de către medicul specialist, comparativ cu norma de vizite anuale, indiferent în ce

stare sunt dinţii, unde medicul poate descoperi şi rezolva problema apărută la timp. Schimbarea

atitudinilor şi comportamentelor faţă de sănătatea orală se poate realiza pe multe căi şi în variate

contexte, de la o discuţie informală în familie până la participarea la o lecţie de educaţie pentru

sănătate în şcoală, de la o vizită în cabinetul dentar până la expunerea la mesaje persuasive din

mass-media.

Concluzii

1. Insuficienta informare publică asupra importanţei sănătăţii cavităţii bucale, precum şi

lipsa de informare asupra costurilor reale ale tratamentelor stomatologice ne plasează în

rândul ţărilor cu probleme mari şi grave în ceea ce priveşte sănătatea dentară.

2. Lipsa de intervenţii din partea autorităţilor în domeniul educaţiei sanitare şi a prevenţiei

afecţiunilor stomatologice va aprofunda problemele ce se întind între ceea ce dorim din

acest punct de vedere şi ceea ce obţinem în practică.

3. Lansarea /introducerea/ finanţarea unui program de sănătate orală de prevenire a cariilor

prin sigilarea suprafeţelor dentare la vârsta fragedă. Această procedură nu necesită

utilizarea frezei dentare şi oferă o protecţie împotriva cariilor pentru câţiva ani. Tehnica

nu include necesitatea periatului de două ori pe zi şi nici a controalelor stomatologice la

şase luni.

Bibliografie

1. Anuar Statistic al Centrului National de Management în Sănătate, Chişinău, pe anii

2007-2011www.cnms.md

2. Dobrota N. Economia politică: O tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor,

Bucureşti, 2002

3. Dental Holidays Thailand Professional and affordable Dental treatment plus holiday

Dental

4. Eurobarometru – Pagina Medicala.ro

5. Petre A Protetică Dentară Foxă Ocluzologie, Bucureşti

6. Rîndaşu I, „Proteze dentare”,Bucureşti 1993

Surse ONLINE:

7. www.adevarul.ro/life/sanatate/Leziunile_bucale-risc_de_cancer_

8. www.emedic.ro/Articole1/791.htm

9. http://ro.scribd.com/doc/30430402/Educatie-Pentru-Sanatate-Si-Comunicarea-in-

Educatia-Pentru-Sanatate

323

EVALUAREA EFICIENŢEI FORMELOR DE PLATĂ PENTRU CAZURILE DE

LUNGĂ DURATĂ

Constantin Eţco, Ghenadie Damaşcan, Doina-Maria Rotaru, Nina Globa

Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

The evaluation of the types of payment for the long lasting treatment cases

The paper emphasizes some practical aspects related to the application of types of

payment for the long lasting treatment cases in the Republic of Moldova (specifically related to

the hospitalized medical care and home based care). It provides the analyses of the advantages

and disadvantages based on the literature review and statistical data. The need to modify the

payment mechanism is explained and the new type of financing is proposed.

Rezumat

Lucrarea scoate în evidenţă unele aspecte practice privind aplicarea în Republica

Moldova a formelor de plată pentru cazurile de lungă durată (în cadrul asistenţei medicale

spitaliceşti şi îngrijirilor medicale la domiciliu). Sunt analizate avantajele şi dezavantajele

acestor forme în baza literaturii studiate, cît şi a datelor extrase din documentaţia statistică. Este

argumentată necesitatea modificării mecanismului de plată şi propusă o nouă metodă de

finanţare.

Actualitatea

Modalitatea şi volumul finanţării are o importanţă deosebită pentru desfăşurarea cu

succes a oricărei activităţi. Mecanismele de plată a furnizorilor de servicii medicale în cadrul

asigurării obligatorii de asistenţă medicală sunt diverse şi includ: bugetul global, plata „per

capita”, plata „per serviciu”, plata „per caz” [1].

Plata „per caz” a fost introdusă, ca mecanism de finanţare a asistenţei medicale

spitaliceşti, în anul 2004, odată cu implementarea în Republica Moldova a asigurării obligatorii

de asistenţă medicală. Spre deosebire de finanţarea bugetară anterioară, acum instituţiile

spitaliceşti urmau să fie retribuite în funcţie de volumul serviciilor prestate persoanelor asigurate

- număr de cazuri tratate.

Totodată, această metodă a fost aplicată, începînd cu anul 2006 şi pentru finanţarea

serviciilor de îngrijiri medicale la domiciliu. Cazul prevedea efectuarea a 36 de vizite la

domiciliu, cîte 3 săptămîni, durata cazului fiind prevăzută de 3 luni [5].

Printre avantajele pe care le posedă metoda de plată „per caz” putem enumera:

retribuirea se face în funcţie de volumul de activitate real efectuat;

este mai uşor de administrat;

asigură o moderare bună a preţurilor;

încurajează furnizorul să aplice tehnologii moderne cu scopul micşorării duratei

de spitalizare;

asigură o calitate relativ bună a serviciilor prestate etc.

Cu toate avantajele pe care le are această metodă de finanţare, ea nu şi-a dovedit eficienţa

în cazurile de lungă durată cum ar fi: tuberculoza, bolile mentale, îngrijirile medicale la

domiciliu.

Cu referire la serviciile enumerate mai sus, această formă a generat multiple probleme

din cauza unor dezavantaje pe care le are.

Unul din ele ar fi că, deşi furnizorul de servicii spitaliceşti are o sumă globală fixată în

contract, achitările se fac doar după realizarea calitativă a cazului, ceea ce este dezavantajos atît

pentru cazurile de spitalizare de lungă durată, cît şi pentru îngrijirile medicale la domiciliu, unde

suma urma să fie achitată doar după rezolvarea cazului – 2-6 luni de la debut, respectiv. Evident

o atare situaţie genera serioase probleme de finanţare pentru prestatorii de servicii medicale, care

erau nevoiţi să activeze doar din avansul primit lunar de la plătitor.

324

O altă lacună a formei date ar fi problema validării cazurilor. În spitalizările de lungă

durată există situaţii în care pacientul nu rămînea în spital pentru toată durata stabilită, iar în

cazul îngrijirilor medicale la domiciliu, în această perioadă putea surveni decesul şi nu se

îndeplineau numărul de vizite prevăzute. Astfel, cazurile puteau fi nevalidate, ca fiind nefinisate

şi, respectiv nefinanţate, situaţie absolut inconvenabilă instituţiilor care suportau cheltuieli

financiare neacoperite de plătitor. Totodată, dacă cazurile erau validate, se crea o situaţie

nefavorabilă pentru plătitor, care trebuia să plătească pentru nişte cheltuieli ce real nu au fost

suportate de prestatori.

O altă problemă o prezintă faptul, că spitalizările de lungă durată se referă la patologii

specifice, cazuri, nu rareori, dificil de diagnosticat. Deseori pacienţii se spitalizează cu

suspiciune la o anumită maladie, ulterior diagnosticul nefiind confirmat, pacienţii sunt externaţi.

Cazul dat nu este validat, iar instituţia medicală suportă cheltuieli neacoperite de către plătitor.

Există de asemenea probleme şi cu achitarea pentru cazurile, în care spitalizarea sau

îngrijirea medicală la domiciliu începe la finele anului în curs şi finalizează în anul viitor.

Toate cele expuse mai sus ne-au determinat să studiem mai aprofundat problema în

cauză. Drept urmare, s-au propus alte metode de plată, plata per zi şi plata per vizită, care este

benefică pentru prestatorii menţionaţi mai sus [2,3,4].

Obiectivele

Studierea şi evaluarea eficienţei formei de plată „per caz” pentru cazurile de lungă durată

şi elaborarea propunerilor privind perfecţionarea mecanismului de plată menţionat.

Material şi metode

Metodele de cercetare utilizate în studiul dat au fost: metoda analitică, metoda statistică şi

metoda matematică. Au fost analizate peste 50 de surse bibliografice, care vizează problematica

dată. Informaţia prezentată a fost extrasă din formularele de evidenţă medicală primară şi dările

de seamă în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală. S-au studiat aspecte de finanţare

„per caz” pentru cazurile de lungă durată pentru instituţiile medicale spitaliceşti cu profilurile

ftiziatrie şi ftiziatrie multidrogrezistentă (MDR) şi pentru prestatorii de îngrijiri medicale la

domiciliu, perioada supusă analizei fiind anii 2006-2011.

Rezultate

Pentru studierea efectelor plăţii „per caz” în cazurile de lungă durată, la I etapă a fost

analizată durata medie de spitalizare în instituţiile medicale spitaliceşti încadrate în sistemul

asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR.

Rezultatele studiului sunt prezentate în tabelul1.

Analiza datelor prezentate în tabelul 1 relevă faptul, că durata medie de spitalizare

recomandată pentru profilurile ftiziatrie (60 zile) şi ftiziatrie MDR (180 zile) nu este respectată

de către instituţiile medicale spitaliceşti contractate. Durata medie de spitalizare diferă de la o

instituţie medico-sanitară la alta, variind de la 43,4 zile pînă la 89,6 zile pentru profilul ftiziatrie

sau de 2,1 ori şi de la 138,7 zile pînă la 203,8 zile pentru profilul ftiziatrie MDR sau de 1,5 ori.

Aceasta ar însemna, că în anii 2006-2007 Spitalul Raional Soroca a primit o finanţare relatată la

o zi de spitalizare relativ mai mare decît Spitalul Clinic Municipal de Ftiziopneumologie, ambele

instituţii fiind contractate în baza aceluiaşi cost al cazului tratat pe profilul ftiziatrie. Aceste date

relevă faptul, că atunci cînd plata se efectuează în baza cazului tratat, prestatorii de servicii

medicale tind să reducă durata medie de tratament, astfel mărind costul real al zilei de spitalizare.

Pentru a corija neajunsurile metodei de plată „per caz”, începînd cu anul 2008 instituţiile

medicale spitaliceşti pentru profilurile menţionate mai sus au fost contractate după metoda

„buget global”. Finanţarea instituţiilor pe „buget global” prevedea acordarea întregului volum de

asistenţă medicală pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR, ce se impunea conform nivelului de

morbiditate şi prevederilor de etapizare a pacienţilor.

325

Tabelul 1. Durata medie de spitalizare pe profilurile ftiziatrie şi

ftiziatrie MDR în anii 2006-2010, zile

profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010

plata per caz buget global

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 61.3 62.5 63.5 63.8 64.3

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni Ftiziatrie - 63.7 71.7 50.4 63.7

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie Ftiziatrie 77.5 81.9 85.4 81.7 89.6

Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 67.4 68.8 69.9 76.7 72.9

Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 43.4 49.4 47.9 48.2 48.0

Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 53.0 51.4 57.4 62.0 66.2

TOTAL Ftiziatrie 65.9 68.8 72.1 70.9 73.1

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" MDR - 199.6 177.4 163.0 171.6

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni MDR - - 170.1 167.7 143.0

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie MDR - - 166.5 166.5 203.8

Spitalul Clinic Municipal Bălţi MDR - - 138.7 175.4 180.5

TOTAL MDR - 199.6 170.3 167.5 169.5

De obicei, mărimea bugetului global pus la baza contractării era calculată în baza unor

indicatori, cum ar fi numărul de cazuri tratate şi costul cazului tratat pe profil pentru anul

respectiv şi nu se schimba pe parcursul perioadei de executare a contractului. Totodată, unul

dintre rezultatele utilizării bugetului global este micşorarea cheltuielilor destinate asistenţei

medicale, deşi aceasta poate purta şi aspecte negative, în cazul în care se bazează pe

nerespectarea nivelului de calitate a serviciilor oferite şi reducerea volumului de servicii

medicale.

Astfel, la etapa II a fost monitorizată respectarea condiţiilor contractuale de către

prestatorii contractaţi după metoda „buget global” pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR.

Analiza acestor date denotă, că numărul de cazuri tratate real efectuate în majoritatea spitalelor a

fost mai mic comparativ cu numărul de cazuri tratate pus la baza contractului de prestare a

serviciilor în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă medicală. Rezultatele sunt prezentate în

tabelul 2.

Pentru a corecta dezavantajele metodei de plată „buget global” prin avantajele formelor

de plată în dependenţă de volumele de activitate prestată, pentru profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie

MDR a fost propusă metoda „per zi”. Astfel, la etapa III a fost comparat numărul de zile-pat

efectuat de către instituţiile medicale spitaliceşti în perioada utilizării metodelor de plată „per

caz” (anii 2006-2007), „buget global” (anii 2008-2010) şi a celei „per zi” (anul 2011).

Rezultatele sunt prezentate în tabelele 3 şi 4.

Analiza datelor prezentate în tabelele 3 şi 4 denotă faptul, că în lotul spitalelor monoprofil

pentru ftiziatrie s-a observat tendinţa de majorare a numărului de zile-pat efectuate, iar în lotul

spitalelor cu profiluri multiple, unde unul dintre care este ftiziatria, această tendinţă nu a avut

loc. Pentru finanţarea instituţiilor medicale spitaliceşti pe profilurile ftiziatrie şi ftiziatrie MDR

aceasta este un lucru pozitiv, luînd în consideraţie faptul, că anterior aceste instituţii nu aveau

stimulente pentru respectarea normativelor de spitalizare pe profilurile menţionate mai sus.

326

Tabelul 2. Îndeplinirea condiţiilor contractuale pe profilurile ftiziatrie şi

ftiziatrie MDR în anii 2006-2010, %

profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010

plata per caz buget global

IMSP Institutul de

Ftiziopneumologie "Chiril

Draganiuc"

Ftiziatrie 82.9 91.6 92.0 90.1 88.6

IMSP Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni Ftiziatrie - 90.0 51.0 12.2 27.3

IMSP Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie Ftiziatrie 88.6 100.0 100.8 81.6 80.5

IMSP Spitalul Clinic Municipal

Bălţi Ftiziatrie 99.8 99.1 98.8 110.8 96.6

IMSP Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 100.0 102.0 78.2 103.9 100.0

IMSP Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 93.6 102.7 106.1 107.1 107.5

TOTAL Ftiziatrie 88.0 96.1 87.9 80.6 86.0

IMSP Institutul de

Ftiziopneumologie "Chiril

Draganiuc"

MDR - 110.4 131.6 116.0 148.0

IMSP Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni MDR - - 63.3 69.9 98.3

IMSP Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie MDR - - 83.7 325.5 334.5

IMSP Spitalul Clinic Municipal

Bălţi MDR - - 51.4 85.0 80.0

TOTAL MDR - 110.4 79.0 105.1 128.0

Tabelul 3. Numărul de zile-pat realizat de instituţiile medicale spitaliceşti în anii 2006-2010

profil a.2006 a.2007 a.2008 a.2009 a.2010

plata per caz buget global

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 81 004 48 016 56 900 67 160 66 587

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni Ftiziatrie - 28 082 23 432 3 380 2 610

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie Ftiziatrie 73 235 77 530 100 336 89 017 93 011

Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 27 361 29 024 34 087 47 243 43 941

Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 8 679 9 883 10 160 11 626 12 586

Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 3 868 3 910 6 022 7 507 8 544

TOTAL Ftiziatrie 198 862 201 096 236 073 232 103 235 909

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" MDR - 10 578 18 446 18 907 25 401

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni MDR - - 23 127 37 399 40 482

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie MDR - - 5 993 29 801 37 504

Spitalul Clinic Municipal Bălţi MDR - - 2 496 14 905 14 443

TOTAL MDR - 10 578 50 062 101 012 117 830

327

Tabelul 4. Numărul de zile-pat realizat de instituţiile medicale spitaliceşti în anul 2011

profil

Ianuarie-aprilie Mai-decembrie

Nr.ZP

efectuat

Nr.ZP

estimativ

Nr.ZP

efectuat

Nr.ZP

estimativ

plata buget global zi-pat

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" Ftiziatrie 22 752 68 256 48 610 72 915

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni Ftiziatrie 644 1 932 2 758 4137

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie Ftiziatrie 24 883 74 649 49 147 73 721

Spitalul Clinic Municipal Bălţi Ftiziatrie 15 470 46 410 28 885 43 328

Spitalul Raional Soroca Ftiziatrie 3 920 11 760 7 182 10 773

Spitalul Raional Floreşti Ftiziatrie 2 695 8 085 4 066 6 099

TOTAL Ftiziatrie 70 364 211 092 140 648 210 972

Institutul de Ftiziopneumologie

"Chiril Draganiuc" MDR 5 862 17 586 16 820 25 230

Spitalul de boli tuberculoase

Vorniceni MDR 12 669 38 007 25 852 38 778

Spitalul Clinic Municipal de

Ftiziopneumologie MDR 14 790 44 370 28 260 42 390

Spitalul Clinic Municipal Bălţi” MDR 4 676 14 028 8 535 12 803

TOTAL MDR 37 997 113 991 79 467 119 201

Pentru a corecta dezavantajele metodei de plată „per caz” prin avantajele formelor de

plată în dependenţă de volumele de activitate prestată, pentru îngrijirile medicale la domiciliu a

fost propusă metoda „per vizită”. Astfel, la etapa respectivă a fost comparat numărul de vizite

efectuat de prestatorii de îngrijiri medicale la domiciliu în perioada utilizării metodei de plată

„per caz” (anul 2008) şi a celei „per vizită” (anul 2009). Pentru studiu au fost selectate instituţiile

medico-sanitare care prestează îngrijiri medicale la domiciliu din zonele: urbană, rurală nord,

rurală centru, rurală sud, astfel încît ele să reprezinte întregul lot de instituţii. Rezultatele sunt

prezentate în tabelul 5.

Datele prezentate în tabelul 5 demonstrează o diferenţă în numărul de vizite per caz la

diferiţi prestatori, ceea ce relevă faptul, că costul relativ al unei vizite este foarte diferit (spre

exemplu, în CS Iargara costul relativ al unei vizite a constituit 117,50 lei, iar în CMF Taraclia,

respectiv 24,20 lei). Aceasta atestă, că metoda de plată „per caz” nu este o metodă eficientă de

finanţare în cazul îngrijirilor medicale la domiciliu. Din aceste considerente, începînd cu anul

2009 pentru aceste îngrijiri a fost introdusă metoda de plată „per vizită”.

Concluzii

1. Metoda de plată „per caz” nu este o metodă eficientă şi echitabilă pentru finanţarea

cazurilor de lungă durată (ftiziatrie, îngrijiri medicale la domiciliu).

2. Substituirea metodelor de plată „per caz” şi „buget global” prin metoda „per zi” („per

vizită”) a avut un impact pozitiv asupra finanţării prestatorilor de servicii medicale pentru

tratamentul patologiilor cu durată lungă de spitalizare şi a creat premize pentru îmbunătăţirea

calităţii serviciilor medicale acordate în cadrul asistenţei medicale spitaliceşti şi îngrijirilor

medicale la domiciliu

328

Tabelul 5. Numărul de vizite realizat de prestatorii de îngrijiri medicale la domiciliu,

anii 2008-2009

a.2008 a.2009

Nr. vizite

efectuate

Nr. cazuri

efectuate

Nr.

vizite/caz

Nr. vizite

efectuate

Nr. cazuri

efectuate

Nr.

vizite/caz

CS Iargara 20 2 10.0 125 1 125.0

CMF Ceadîr-Lunga 1441 117 12.3 1930 157 12.3

CMF Vulcăneşti 360 23 15.7 266 29 9.2

CMF Leova 119 6 19.8 47 1 47.0

AO "Prosperare-

Zubreşti" 1600 64 25.0 3253 142 22.9

CMF Comrat 1268 50 25.4 1168 57 20.5

CMF Ocniţa 864 28 30.9 1080 30 36.0

AMT Buiucani 2419 70 34.6 2520 36 70.0

CMF Soroca 2376 66 36.0 2160 60 36.0

CMF Drochia 1476 41 36.0 1296 36 36.0

CMF Floreşti 1692 47 36.0 2664 74 36.0

CS Pîrjolteni 180 5 36.0 224 8 28.0

CMF Glodeni 1486 40 37.2 1836 51 36.0

CMF Dubasari 969 25 38.8 896 18 49.8

CMF Briceni 2018 51 39.6 2340 65 36.0

CMF Hînceşti 1188 30 39.6 1632 60 27.2

CMF Ştefan Vodă 1529 38 40.2 3193 79 40.4

CMF Cahul 1800 43 41.9 1242 26 47.8

CMF Taraclia 1359 28 48.5 298 7 42.6 AMT – Asociaţia Medicală Teritorială, AO – Asociaţie Obştească, CMF – Centrul Medicilor de Familie, CS – Centrul de

Sănătate

Bibliografie

1. Eţco C., Buga M., Ciocanu M., Damaşcan Gh., Ursu P. Asigurarea obligatorie de asistenţă

medicală din Republica Moldova: realizări şi pespective. Chişinău, Epigraf SRL, 2011, 432 p.

2. Normele metodologice de aplicare în anul 2008 a Programului unic al asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 462/214-A din 14.12.2007.

3. Normele metodologice de aplicare în anul 2009 a Programului unic al asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 473/213-A din 10.12.2008.

4. Normele metodologice de aplicare în anul 2011 a Programului unic al asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 348/56-A din 29.04.2011.

5. Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.333 din 19.08.2008 „Cu privire la organizarea îngrijirilor

medicale la domiciliu”.

329

EFICIENŢA ASISTENŢEI MEDICALE DE URGENŢĂ ÎN CADRUL ASIGURĂRILOR

OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ

Mihail Moroşanu, Constantin Eţco, Petru Boghea, Oleg Cebotari

Laboratorul ştiinţific Management şi Psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

The efficiency of emergent medical assistance within

obligatory medical assistance insurance

The efficiency of emergent medical assistance service (EMAS) is in a direct inter-

relation with operational activity and the quality of medical services offered to population. The

operational activity depends of means of transport and medical teams insurance level. According

to our research, EMAS is supplied with means of transport in 73,0% cases, from which only

40,0% has less than 50% of efficiency. The medical teams requirements cover 61,70% of cases.

At the same time, the medical transport and medical teams insurance differs essentially in a

various localities and places.

The system needs more preferment EMAS management to improve the situation. Also, the

emergency medical assistance services narrowing, within obligatory medical assistance

insurance (OMAI) is required.

Rezumat

Eficienţa activităţii serviciului de asistenţă medicală de urgenţă (SAMU) depinde de

operativitatea şi calitatea serviciilor medicale prestate populaţiei. Operativitatea este direct

dependent de gradul de asigurare a SAMU cu transport sanitar şi echipe de medici. SAMU este

asigurat cu transport sanitar doar în 73,0% cazuri, dintre care peste 40,0% din el are o uzură de

peste 50,0%. Ponderea solicitării echipei de medici este de 61,70%. Există o divergenţă

semnificativă pe diferite zone în asigurarea cu transport sanitar şi pe echipe de medici a SAMU,

fapt ce necesită un management al SAMU mult mai performant. Se cere aplicarea unor

mecanisme mai eficiente de contractare a serviciilor de asistenţă medicală de urgenţă în cadrul

AOAM.

Actualitatea

Asigurarea populaţiei cu servicii medicale de urgenţă calitative şi eficiente rămâne una

din prerogativele politicii sociale ale statutului în domeniul managementului sistemului de

sănătate publică.

Prestarea serviciilor medicale de urgenţă la timp, eficient şi calitativ este sarcina

primordială a serviciului de asistenţă medicală de urgenţă.

Scopul cercetării efectuate a fost evaluarea asigurării Serviciului AMU cu transport

sanitar şi influenţa acesteia asupra unor indicatori ai activităţii serviciului de asistenţă medicală

de urgenţă.

Materiale şi metode

Au fost aplicate următoarele metode de cercetare: istorică, statistică, analitică, comparativă.

La baza formării unor servicii medicale calitative stă asigurarea financiară a serviciului

AMU, care ar permite îmbunătăţirea asigurării serviciului cu transport sanitar, cu echipe

medicale dotate cu tehnologii medicale, ridicarea permanentă şi continuă a profesionalismului

cadrelor, precum şi creşterea culturii sanitare a populaţiei.

Implementarea asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală permite sporirea

accesibilităţii şi echităţii populaţiei la servicii medicale de urgenţă.

Programul naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă pentru anii 2011-2015,

aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. Nr. 945 din 13.12.2011 menţiona că la 01.01.2011 în

dotarea Serviciului de AMU se aflau 333 de autosanitare, alcătuind doar 73% din normativ

330

(455,5), fapt ce diminuează operativitatea deservirii solicitărilor. Din numărul total de ambulanţe

la 01.01.2011, 762 de unităţi de transport sanitar are coeficientul de uzură peste 50% iar 102

unităţi – nu pot fi exploatate având gradul de uzură peste 100%.

Situaţia respectivă diminuează gradul de asigurare a populaţiei cu echipe de medici în

cadrul Serviciului de AMU, cu 37,5% (0,5 faţă de norma 0,8 echipe la 10 000 populaţie) (tab. 1).

Tabelul 1

Dinamica asigurării serviciului de urgenţă cu transport sanitar specializat

(real existente - %)

Anii R.M. (%) ST. Zonală

nord (%)

ST. Zonală

centru (%)

ST. Zonală

sud (%)

ST. UTA

Gagauzia (%)

Mun.

Chişinău (%)

2003 100 100 100 100 100 100

2004 112,9 152,7 84,3 112,5 153,8 100

2005 140 205,5 128,9 133,3 130,7 103,1

2006 136,6 201,8 125,3 120,8 130,7 103,1

2007 131,2 170,9 126,5 133,3 146,1 100

2008 133,3 172,7 126,5 145,8 146,1 100

2009 143,7 210,9 140,9 133,3 146,1 69,2

2010 135,8 174,5 139,7 137,5 153,8 69,2

Analizând nivelul de asigurare a serviciului de asistenţă medicală de urgenţă (SAMU) cu

transport sanitar putem menţiona că în R.M. pe parcursul ultimilor 10 ani nu a fost asigurat

normativul, având cea mai mare pondere doar în anul 2009 – 83,5 % asigurat cu transport din cel

necesar.

Analizând dinamica asigurării cu transport sanitar existent a SAMU pe parcursul anilor

2003 - 2010 vom menţiona o creştere mai evidentă în anul 2005 şi 2009 pe RM, pe când la staţia

zonală nord - în anii 2005, 2006 şi 2009, la staţia zonală centru - în anii 2009, 2010, la staţia

zonală sud - în anii 2008, 2010, la Staţia zonală UTA Găgăuzia - în anii 2007-2010, iar în

municipiul Chişinău - în anii 2005-2006 rămânând unul din cel mai slab asigurat cu transport

sanitar în anul 2010 - doar 57,7 % din necesar, pe când media pe RM este de 69,2 %.

Asigurarea SAMU cu transport sanitar este direct proporţională cu operativitatea

deservirii solicitărilor, cu calitatea serviciilor medicale prestate solicitanţilor. S-a analizat în ce

măsură acest compartiment a influenţat dinamica solicitărilor populaţiei a AMU.

Dacă asigurarea cu transport sanitar a SAMU a crescut pe RM în anul 2010 cu 35,8%,

faţă de anul 2003, apoi numărul de solicitări a crescut cu 67,4%, pe când la staţia zonală nord

aceste cifre constituind - cu 74,5% şi respectiv cu 86,3%, la staţia zonală centru – cu 39% şi cu

104,9%, la staţia zonală sud respectiv - cu 37,5% şi cu 46,4%, la staţia zonală UTA Găgauzia

respectiv - cu 53,8% şi cu 73,8 %, iar în municipiul Chişinău o scădere cu 30,8% în asigurarea

cu transport sanitar şi o creştere a numărului de solicitări cu 42,8%. (Tabelul 2).

Tabelul 2

Dinamica numărului de solicitări la 1000 locuitori

Anii R.M. (%) ST. Zonală

nord (%)

ST. Zonală

centru (%)

ST. Zonală

sud (%)

ST. UTA

Gagauzia (%)

Mun.

Chişinău (%)

2003 100 100 100 100 100 100

2004 128,8 116,8 160,3 118,8 130,8 109,8

2005 150,5 151,1 187 132,4 150,8 123

2006 157,7 160,7 195,5 139,5 152,9 124

2007 166,7 164,7 221,9 144,2 156,6 130,3

2008 167,4 176,3 198,2 148,1 167,7 146

2009 178,8 186,8 208,8 152,6 177,7 164,5

2010 167,4 186,3 204,9 146,4 173,8 142,8

331

Dacă numărul de solicitări a populaţiei urbane a crescut în anul 2010 cu 26,7% faţă de

anul 2003 în RM, apoi numărul de solicitări a populaţiei rurale a crescut de 2,4 ori.

Ponderea solicitărilor efectuat de către medici în dinamică au o tendinţă negativă, fapt ce

influenţează calitatea serviciilor medicale prestate solicitanţilor.

Dacă ponderea solicitărilor efectuate de către medici în anul 2003, pe RM constituia

78,8%, apoi în anul 2010 – 61,7%, la staţia zonală nord aceste cifre constituind 83,5 % şi

respectiv - 63,9%, la staţia zonală centru – 62,3% şi 45,4%, la staţia zonală sud – 64,5% şi

49,3%, la staţia zonală UTA Găgauzia – 39,8% şi 36,3%, în municipiul Chişinău – 99,6% şi

88,3%. Aceste cifre denotă existenţa problemelor în asigurarea SAMU cu medici, fapt menţionat

şi în programul naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă pentru anii 2011 – 2015.

Asigurarea cu cadre medicale este la nivelul de 56,5% din necesar. În anul 2003 fiecare unitate

de transport sanitar a deservit câte 2537 solicitări în anul 2004 – 2868 solicitări, în 2008 – 3235

şi în anul 2010 – 2853, revenind în mediu câte 7-8 solicitări în 24 ore (Tabelul 3).

Tabelul 3

Asistenţa medicală de urgenţă. Ponderea solicitărilor efectuate de medici (%)

Anii

R.M.

(%)

St. Zonală

nord (%)

St. Zonală

centru (%)

St. Zonală

sud (%)

St. UTA

Gagauzia (%)

Mun.

Chişinău (%)

2003 78,8 64,5 62,3 83,5 39,8 99,6

2004 72 63,1 56,1 76,5 31,2 99,4

2005 69,1 56 51,3 73,5 24,6 99,3

2006 64,4 49,1 45,6 69,6 19,1 98,3

2007 63 44,1 46,3 67,8 19 97,2

2008 64,7 45 48,5 65,3 25 96

2009 65,6 48,3 50 65,3 34,8 92,6

2010 61,7 49,3 45,4 63,9 36,3 88,3

Timpul mediu folosit la deservirea unei solicitări de către echipa de medici constituia în

anul 2005 - 43,5 minute pe RM, iar în anul 2010 - 49 minute, pe când în anul 2010, la staţia

zonală nord era de 44 minute, cu un minut mai puţin, decât în anul 2005, la staţia zonală centru –

43 minute, cu 6 minute mai puţin decât în anul 2005, iar la staţia zonală sud - 46 minute, cu 5,7

minute mai puţin decât în anul 2005.

Datele înregistrate la Staţia UTA Găgauzia au fost următoarele: respectiv - 41,7 minute,

ceea ce a fost cu 0,7 minute mai mult, în municipiul Chişinău 44 de minute cu 6,7 minute mai

mult, decât în anul 2005.

Concluzii

1. Divergenţa indicatorilor analizaţi pe diferite zone de deservire a populaţiei cu servicii

medicale de urgenţă în RM, confirmă faptul că în dirijarea SAMU la nivel de ţară nu există un

management eficient, care ar monitoriza şi aplica mecanismele optimale de reglare a activităţilor

SAMU.

2. Însăşi AOAM nu a devenit un mecanism de influenţă pozitivă, eficientă în cadrul

asigurării populaţiei cu AMU calitativă şi oportună, fapt ce impune aplicarea, reformarea şi

elaborarea unor mecanisme eficiente de contractare a serviciilor medicale de urgenţă la nivel de

ţară.

Bibliografie

1. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 945 din 13.12.2011. „Privind

Aprobarea Programului Naţional de dezvoltare a asistenţei medicale de urgenţă”

pentru anii 2011-2015.

2. Anuarele statistice ale sistemului de sănătate din Moldova „Ocrotirea Sănătăţii

Populaţiei în Republica Moldova” anii 2003-2010.

332

3. Tintiuc Dm., Grossu Iu. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2007.

4. Popuşoi E. Sănătate Publică şi Management. Chişinău, 2002.

ACCESUL ADOLESCENŢILOR ŞI TINERILOR LA SERVICII DE SĂNĂTATE ÎN

CADRUL ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE SĂNĂTATE

Galina Leşco*, Ghenadie Damaşcan**, Doina-Maria Rotaru**

*Centrul de Sănătate Prietenos Tinerilor „Neovita”, IMSP AMT Râşcani

**Laboratorul ştiinţific Management şi psihologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Access of adolescents and youth to health services within the mandatory health insurance

This paper presents data from a retrospective program review of existing political and

normative framework related to the access of young people for Youth Friendly Health Services

(YFHS), especially in the context of mandatory health insurance; achievements in providing

YFHS in the Republic of Moldova and results of baseline evaluation of the quality of existing

YFHS according to the Quality Standards of YFHS. Also, it was put into discussions challenges

and potentials in promotion of YFHS.

Rezumat

Lucrarea dată elucidează în ce măsură cadrul legal şi normativ existent facilitează accesul

adolescenţilor şi tinerilor la serviciile de sănătate prietenoase tinerilor (SSPT), în special, în

contextul asigurărilor obligatorii de sănătate; care sunt realizările în prestarea acestui tip de

servcii şi în ce măsură serviciile existente corespund cu Standardele de Calitate SSPT. Totodată,

au fost puse în discuţii obstacolele în accesul adolescenţilor şi tinerilor la SSPT şi căile de

depăşire a acestora.

Actualitatea

Adolescenţii cu vîrsta 10-19 ani constituie circa 15,3% din populaţia ţării, iar populaţia

tînără cu vîrsta 10-24 ani – 25,3% [12]. Conform estimărilor OMS, 70% din decesele premature

la adulţi sunt cauzate de deprinderi nocive iniţiate în timpul adolescenţei. Evidenţele acumulate

la nivel internaţional ne demonstrează, că principalele riscuri pentru sănătatea tinerilor sunt

nivelul redus al sănătăţii sexual-reproductive (infecţiile cu transmitere sexuală, inclusiv HIV şi

SIDA), creşterea consumului de substanţe-în special al alcoolului, consumul de droguri (de

regulă, prin injectare), fumatul, şi nivelul redus al sănătăţii mintale [1,4, 9].

Totodată, adolescenţii şi tinerii apelează pentru asistenţă medicală în cazul survenirii

acestor probleme de sănătate doar în cazuri limitate sau cu întîrziere, din cauza lipsei unor

servicii bazate pe necesităţile şi particularităţile acestui grup de vîrstă, în special, din frica lipsei

de confidenţialitate şi atitudinii acuzative a personalului medical.

Evidenţele oferite de OMS demonstrează, că asigurarea accesului la servicii calitative de

sănătate pentru tineri, oferite integrat conform standardelor de servicii de sănătate prietenoase

tinerilor, constituie unul dintre factorii majori de protecţie a tinerilor în prevenirea problemelor

de sănătate, în special în prevenirea infecţiei HIV [15,17].

O reţea de servicii de sănătate prietenoase tinerilor a fost dezvoltată în Republica

Moldova începînd cu anul 2001 şi constă actualmente din 27 centre prietenoase tinerilor, şi care

oferă în prezent acces la informaţii şi servicii prietenoase de sănătate la circa 40-50000 mii tineri

anual [7]. Reţeaua a pornit de la 3 Centre-pilot de Sănătate Prietenoase Tinerilor (CSPT), create

în perioada anilor 2001-2003, cu suportul UNICEF, şi în baza experienţei acestora în perioada

2005-2011 a fost creată reţeaua de 12 CSPT (cu suportul financiar UCIMCP TB/SIDA şi tehnic

UNICEF). Este o realizare importantă în asigurarea durabilităţii unui astfel de serviciu. Totodată,

din anul 2007 aceste centre au devenit subdiviziuni a instituţiilor medico-sanitare publice.

333

Astfel, în Republica Moldova există o experienţă importantă în implementarea serviciilor

de sănătate prietenoase tinerilor orientate spre sporirea accesului populaţiei tinere, în special

celor mai vulnerabile, la servicii de sănătate. Totodată, aşa aspecte ca facilitarea de către cadrul

normativ existent a oferirii serviciilor de sănătate prietenose tinerilor, calitatea lor, precum şi

rezultatele în oferirea lor în cadrul asigurării obligatorii de sănătate necesită cercetare ulterioară.

Obiectivele

Evaluarea cadrului legal şi normativ ce vizează accesul adolescenţilor şi tinerilor la

servicii de sănătate, în special în cadrul asigurării obligatorii de sănătate, evaluarea rezultatelor

activităţii CSPT ca subdiviziuni a instituţiilor medico-sanitare existente şi evaluarea gradului de

corespundere a SSPT existente cu Standardele de Calitate a Serviciilor de Sănătate Prietenoase

Tinerilor.

Material şi metode

Metodele de cercetare utilizate în studiul dat au fost: istorică, analitică, sociologică,

statistică şi matematică. A fost analizat cadrul normativ ce visează actualmente accesul

adolescenţilor şi tinerilor la serviciile de sănătate. În rezultatul vizitelor de monitorizare a

activităţii CSPT a fost completată o anchetă privind activitatea şi necesităţile CSPT, datele din

care au servit ca bază pentru analiza situaţiei existente în oferirea serviciilor în cadrul acestor

centre.

Metodele de evaluare a calităţii SSPT prevede utilizarea mai multor instrumente de studiu

adresate diferitor grupuri de persoane implicate direct sau indirect în procesul de prestare şi

utilizare a SSPT. În rezultatul adaptării metodologiei OMS, în Republica Moldova s-a convenit

asupra utilizării următoarelor instrumente de studiu: Chestionarul pentru conducătorul instituţiei

ce prestează SSPT; Chestionarul pentru prestatorii de SSPT; Chestionarul pentru tinerii

beneficiari ai SSPT; Chestionarul pentru tinerii din comunitate (instrumentul de acoperire cu

servicii) şi Fişa de observare a procesului de prestare SSPT. Întrebările incluse în instrumentele

date de evaluare au fost formulate pentru a stabili corespunderea serviciilor actuale cu criteriile

Standardelor de Calitate SSPT. Metodologia dată prevede compararea rezultatelor obţinute din

diferite instrumente de studiu, ceea ce permite reflectarea complexă si maximal reală a situaţiei

prezente. În baza rezultatelor obţinute a fost estimat gradul de corespundere a serviciilor prestate

cu Standardele de Calitate SSPT la etapa de pregătire a implementării standardelor. Evaluarea

dată a fost efectuată în cadrul a 12 CSPT, în 3 Centre de Sănătate a Femeii, 15% din Cabinetele

de Sănătate a Reproducerii.

Rezultate

Analiza cadrului normativ ce vizează sănătatea şi dezvoltarea adolescenţilor şi tinerilor

pune în evidenţă faptul, că în Politica Naţională de Sănătate, Strategia Naţională a Sănătăţii

Reproducerii, Strategia pentru Tineret a Guvernului Republicii Moldova,

Programul Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere

sexuală pentru anii 2006-2010 şi ulterior, pentru anii 2011-2015, sporirea accesului

adolescenţilor şi tinerilor la servicii de sănătate prietenoase tinerilor (SSPT) reprezintă unul

dintre obiectivele prioritare ale asigurării potenţialului uman al ţării [2,11,13,15,16,18].

Procesul de implementare a SSPT în Republica Moldova este susţinut de elaborarea şi

aprobarea unui set de acte normative relevante în acest sens, cum ar fi Conceptul „Servicii de

Sănătate Prietenoase Tinerilor”, aprobat prin Hotărîrea Colegiului Ministerului Sănătăţii şi

Protecţiei Sociale din 21.11.2005, care prevede contextul, caracteristicile, modelele de prestare a

acestor servicii la diferite nivele de asistenţă medicală; Ordinul Ministerului Sănătăţii şi

Protecţiei Sociale nr.533 din 24.12.2006 cu privire la organizarea Centrelor de Sănătate

Prietenoase Tinerilor (regulamentul-tip al CSPT); Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.100 din

10.03.08 cu privire la normativele de personal medical, unde sunt aprobate normativele de

personal în cadrul CSPT; Nomenclatorul serviciilor suplimentare de sănătate acordate copiilor,

334

elevilor şi studenţilor în instituţiile de învăţămînt (aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.934 din

04.08.2008) în componenţa cărora sunt incluse serviciile de profilaxie, serviciile de asistenţă

medicală şi educaţia pentru sănătate; Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.168 din 12 iunie 2009

privitor la aprobarea Standardelor de Calitate a SSPT; Formularul statistic de raportare a

activităţilor CSPT nr.49, aprobat prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.349 din 15.10.2009 [1,8,

9].

În sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală, 7 din categoriile de populaţie

asigurate de către stat – elevii din învăţămîntul secundar profesional; studenţii din învăţămîntul

superior universitar cu învăţămînt de zi; elevii din învăţămîntul primar, gimnazial, liceal şi mediu

de cultură generală; elevii din învăţămîntul mediu de specialitate (colegii) cu învăţămînt de zi;

copiii neîncadraţi la învăţătură pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani; rezidenţii învăţămîntului

postuniversitar obligatoriu; gravidele, parturientele şi lăuzele se referă la populaţia tînără, ceea ce

facilitează mult accesul acestora la serviciile de sănătate existente.

Din anul 2006 în Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală au fost

incluse serviciile de sănătate prietenoase tinerilor, acest fapt contribuind esenţial la sporirea

accesului tinerilor la astfel de servicii [14].

Analiza activităţii CSPT pune în evidenţă o serie de realizări, precum şi dificultăţi în

prestarea serviciilor respective. În conformitate cu prevederile Regulamentului-tip al CSPT,

activitatea principală a centrelor este orientată spre oferirea serviciilor consultative şi efectuarea

măsurilor educaţionale şi a celor organizator-metodice.

În conformitate cu rapoartele de activitate pentru anul 2011, în cadrul centrelor au

beneficiat de SSPT circa 53 000 tineri, ceea ce este cu 23% mai mult decît în anul 2009.

Comparativ cu anul 2006 această cifră este de 2 ori mai mică decît în anul 2006, cînd centrele

erau susţinute din surse externe de finanţare. În decursul anului 2011, odată cu stabilizarea

finanţării Centrelor, continue să crească numărul consultărilor individuale - 29 236 comparativ

cu 28 098 în anul 2009 şi 16 344 în anul 2008, dar încă acest rezultat nu a atins nivelul anului

2006 (circa 35 0000 consultaţii). Circa 60% din numărul vizitelor sunt cele primare. Printre

beneficiarii centrelor predomină fetele tinere (63%), ceea ce determină necesitatea în acoperirea

mai activă a băieţilor cu asistenţă consultativă a centrelor [7].

Problemele cu care ce adreasează adolescenţii şi tinerii în cadrul acestor centre ţin

preponderent de sănătatea sexual-reproductivă şi cea mentală, adică probleme, cu care cel mai

puţin sunt dispuşi să se adreseze, de obicei, în instituţiile medicale (fig.1.).

dereglari de nutritie

8%

probleme psiho-

emotionale

13%

probleme asociate

utilizarii de substante

12%

dereglari pubertare

9%

pregatirea/prevenire

a sarcinii

20%

IST/HIV

37%

probleme asociate

violentei

1%

Fig. 1. Structura vizitelor consultative din cadrul Centrelor de Sănătate Prietenoase Tinerilor,

anul 2011

335

În cadrul centrelor pe parcursul anului 2011 s-au efectuat 3 144 activităţi informaţional-

educaţionale, de care au beneficiat 32059 tineri - de circa 2 ori mai multe decît în anul 2009, dar

încă sub limita rezultatelor anului 2006, cînd de astfel de servicii au beneficiat mai mult de

60000 tineri. Activităţile informaţionale au fost axate preponderent pe problemele sănătăţii

reproducerii (prevenirea infecţiei HIV şi SIDA şi altor infecţii cu transmitere sexuală, prevenirea

sarcinii nedorite) şi sănătăţii mentale (prevenirea utilizării drogurilor, fumatului, alcoolului, altor

adicţii), dezvoltării personalităţii, comunicarea interpersonală, dezvoltarea pubertară, prevenirea

violenţei, traficului de fiinţe umane, drepturile copiilor, prevenirea tuberculozei, hepatitelor

virale, tulburări de nutriţie şi promovarea modului sănătos de viaţă, şi activităţii fizice [7].

Evaluarea calităţii serviciilor oferite de către CSPT în conformitate cu prevederile

Standardelor de Calitate SSPT a pus in evidenţă faptul, că instituţiile evaluate corespund la circa

57% standardelor respective la etapa de pregătire a implementării acestor standarde, variind de la

49% în cabinetele de sănătate a reproducerii pînă la 60% în CSPT.

În lotul instituţiilor care în prezent acordă SSPT Standardul 3 „Prestatorii de servicii de

sănătate respectă confidenţialitatea şi intimitatea tinerilor” a acumulat scorul cel mai mare de

66,52%, urmat de Standardul 2 „Persoanele tinere au acces uşor la serviciile de sănătate de

care au nevoie şi când au nevoie” cu 66,35% şi de Standardul 1 „Persoanele tinere ştiu când şi

unde să solicite servicii de sănătate” cu 64,27%.

Cel mai mic scor de corespundere a fost pentru Standardul 5 „Prestatorii de servicii de

sănătate oferă servicii efective şi comprehensive în conformitate cu necesităţile reale ale

tinerilor” cu 40,12% şi pentru Standardul 4 „Serviciile de sănătate mobilizează comunitatea

pentru promovarea serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor” cu 52,18% [6]. .

Analiza datelor evaluării în cadrul CSPT (fig.2), denotă faptul că în Centrele din Chişinău

(69,7%), Bălţi (66,7%), Cimişlia (65,4%), Edineţ (64,2%), Ialoveni (69,3%) şi Leova (66,8%)

scorul acumulat de corespundere cu Standardele de calitate SSPT a fost mai mare decât media.

În Criuleni acest scor (59,7%) practic a corespuns cu scorul mediu acumulat pentru CSPT (60%).

Centrele din Anenii Noi (53,3%), Calaraşi (50,8%), Hânceşti (47,3%), Soroca (50,3%) şi Ştefan-

Vodă (54,7%) au acumulat scorul sumar de corespundere cu standardele SSPT mai jos decît

media [6].

38.6 32.445.2 42.5

30.445.9 43.7 39.0

30.448.3 44.1

27.1 28.9

34.833.6

38.3 40.3

32.7

34.8 34.635.1

31.2

38.4 39.4

29.8 31.0

18.315.7

22.0 24.3

14.1

19.2 17.8 19.2

15.0

21.818.3

14.717.9

23.9

20.7

26.4 27.4

18.7

27.022.5 29.9

14.2

31.428.5

20.2 16.3

24.2

22.2

25.6 25.9

23.5

25.3

20.027.4

21.7

23.626.5

22.727.0

16.1

13.8

15.920.8

12.6

17.7

16.6

16.2

10.3

16.717.0

16.521.2

0

20

40

60

80

100

120

140

160

180

200

CSPT,

total

Anenii

Noi

Bălţi Chişinău Călăraşi Cimişlia Criuleni Edineţ Hînceşti Ialov eni Leov a Soroca Ştef an

Vodă

Standardul 6. Toate persoanele tinere au acces egal la serv icii de sănătate

Standardul 5. Prestatorii de serv icii de sănătate of eră serv icii ef ectiv e şi comprehensiv e în conf ormitate cu necesităţile reale ale tinerilor.

Standardul 4. Serv iciile de sănătate mobilizează comunitatea pentru promov area serv iciilor de sănătate prietenoase tinerilor

Standardul 3. Prestatorii de serv icii de sănătate respectă conf idenţialitatea şi intimitatea tinerilor.

Standardul 2. Persoanele tinere au acces uşor la serv iciile de sănătate de care au nev oie şi cînd au nev oie

Standardul 1. Persoanele tinere ştiu când şi unde sa solicite serv icii de sănătate

Fig. 2. Scorul corespunderii CSPT cu Standardele de Calitate SSPT,

Studiu de bază, anul 2009

336

Discuţii

Analiza cadrului normativ ce vizează accesul adolescenţilor la serviciile de sănătate pune

în evidenţă existenţa unor obstacole în acest sens. Cadrul legal este contradictoriu referitor la

vîrsta obţinerii consimţământului părinţilor referitor la serviciile de sănătate. Astfel, Legea

Ocrotirii Sănătăţii prevede vîrsta de 16 ani, iar Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile

pacienţilor – cea de 18 ani. Totodată, în legislaţie nu sunt specificate clar acţiunile în interesul

suprem al copilului în contextul serviciilor de sănătate, în conformitate cu Convenţia despre

Drepturile Copilului [3,5].

Analiza situaţiei în prestarea serviciilor în cadrul CSPT existente pune în evidenţă faptul,

că aceste centre, fiind în decursul ultimilor ani, finanţate la cota minimă, oferă anual servicii la

mai mult de 50 000 tineri sau la circa 7% din toată populaţia de 10-24 ani.

Lipsa unor mecanisme clare şi durabile în cadrul sistemului de sănătate, care la fel se află

în proces continuu de reformare este unul dintre factorii de risc în asigurarea durabilităţii SSPT

create şi extinderii lor la nivel naţional.

De asemenea, lipsa asistenţilor sociali sau a personalului special instruit, precum şi a

mijloacelor de transport limitează oferirea serviciilor outreach grupurilor de adolescenţi în zonele

rurale şi celor vulnerabili, în special celor din familii sărace cu părinţi cu comportament

complicat [7].

Totodată, subordonarea dublă a asistentelor medicale care activează în instituţiile din

învăţămîntul gimnazial, liceal şi mediu de cultură generală (din punct de vedere financiar

Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii din punct de vedere metodic) îngreunează

activitatea acestora.

Discutarea şi elaborarea măsurilor eficiente de depăşire a acestor obstacole în prestarea

serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor ar spori accesul acestora la servicii calitative de

sănătate şi ar eficientiza folosirea banilor publici în cadrul asigurării obligatorii de asistenţă

medicală.

Concluzii

1. In Republica Moldova există o experienţă în implementarea serviciilor de sănătate

prietenoase tinerilor orientate spre sporirea accesului populaţiei tinere, în special celor din

păturile vulnerabile la servicii de sănătate. Totodată, CSPT existente, fiind finanţate la cotă

minimă în decursul ultimilor ani, oferă anual servicii la circa 45 000 tineri, adică pentru circa

5% din toată populaţia republicii cu vîrsta 10-24 ani. Acest fapt induce necesitatea extinderii

acestui tip de servicii în toate teritoriile republicii.

2. Cadrul normativ ce vizează accesul adolescenţilor şi tinerilor la servicii de sănătate a

fost perfecţionat considerabil în decursul ultimilor ani, fapt ce a facilitat esenţial promovarea şi

accesul la servicii de sănătate prietenoase tinerilor. Totodată, menţinerea unor prevederi

contradictorii a cadrului legal privind puterea de decizie a adolescentului vis-a-vis de propria

sănătate şi a unor necorespunderi a Normelor metodologice de aplicare a Programului unic al

asigurării obligatorii de asistenţă medicală cu Standardele de Calitate SSPT poate limita esenţial

accesul adolescenţilor la serviciile de sănătate prietenoase tinerilor, în special referitor la

sănătatea sexual-reproductivă.

3. „Factorii” de succes în asigurarea accesului maximal al beneficiarilor la SSPT şi

calităţii mai inaltă a serviciilor prestate de Centrele de Sănătate Prietenoase Tinerilor existente se

referă la:

- instruirea continuă a personalului în domeniul sănătăţii şi dezvoltării adolescenţilor,

comunicarea şi consilierea adolescenţilor pe probleme de sănătătate, oferirea SSPT;

- completarea schemei de încadrare mai mult de 70% din normativele prevăzute şi

angajarea şefului Centrului ca loc de bază în cadrul CSPT (mun. Chişinău, mun. Bălţi);

- dezvoltarea continuă a parteneriatelor CSPT cu organizaţii non-guvernamentale care

le-au fondat şi care sunt active din domeniu (în mun. Chişinău cu ONG “Sănătate pentru Tineri”,

mun. Bălţi cu ONG ”Tinerii pentru Dreptul la Viaţă”, la Ialoveni cu ONG “Motivaţie”);

337

- disponibilitatea spaţiilor prevăzute de Regulamentul-tip al CSPT (Chişinău, Bălţi,

Edineţ, Cimişlia, Leova, Ialoveni);

- motivarea morală a personalului (Cimişlia, Leova, Edineţ, Soroca, Călăraşi);

- crearea Centrului în baza Cabinetului Sănătăţii Reproducerii (Cimişlia, Leova).

4. Sporirea accesului la servicii de sănătate a adolescenţilor şi tinerilor în cadrul

asigurării obligatorii de asistenţă medicală ţine de ajustarea continuă a cadrului normativ,

inclusiv prin perfecţionarea mecanismelor de finanţare a SSPT, crearea spaţiilor prietenoase

tinerilor în cadrul instituţiilor medico-sanitare şi oferirea serviciilor de sănătate pentru

adolescenţi şi tineri în corespundere cu Standardele de Calitate a SSPT, precum şi prin

modificarea curriculei universitare şi post-universitare pentru subiectele respective.

Bibliografie

1. Conceptul Naţional Servicii de Sănătate Prietenoase Tinerilor. Ministerul Sănătăţii şi

Protecţiei Sociale. Chişinău, 2005.

2. Legea privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru tineret pe anii 2009-2013, nr.25-XVI din

03.02.2009, Monitorul oficial nr.68/192 din 07.04.2009.

3. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului, nr.263-XVI din 27.10.2005,

Monitorul Oficial 176-181/867 din 30.12.2005.

4. Legea cu privire la profilaxia infecţiei HIV/SIDA nr. 23-XVI din 16.02.2007, Monitorul

Oficial nr.54-56/250 din 20.04.2007.

5. Legea ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.1995, Monitorul Oficial 34/373 din

22.06.1995.

6. Leşco G., Ciubotaru V. Evaluarea calităţii serviciilor de sănătate prietenoase tinerilor în

Republica Moldova în corespundere cu Standardele de Calitate SSPT (studiu de bază).

Chişinău 2009, raport preliminar nepublicat.

7. Leşco G., Ciubotaru V. Nota informativă în baza vizitelor de monitorizare a CSPT. 2009,

CNSRGM, UNICEF. Chişinău 2009, CNSRGM, UNICEF, document nepublicat.

8. Leşco G. Reviului Rapid de Program a Priorităţii ”Sănătatea sexual-reproductivă a

adolescenţilor şi tinerilor” în cadrul Strategiei Naţionale în Sănătatea Reproducerii. Chişinău

2010, document nepublicat.

9. Moşin V., Ciubotaru V., Leşco G. Standardele de Calitate a Serviciilor de Sănătate

Prietenoase Tinerilor. Chişinău 2009, http://www.ms.md/public/info/Ghid/stand/1039/ .

10. Normele metodologice de aplicare în anul 2011 a Programului unic al asigurării obligatorii

de asistenţă medicală, Anexă la Ordinul comun al MS şi CNAM nr. 348/56-A din

29.04.2011.

11. Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova 2007-2021, Hotărîrea Guvernului

nr.886 din 06.08.2007, Monitorul Oficial nr.127-130/931 din 17.08.2007.

12. Populaţia stabilă pe grupe de vîrstă şi sexe, la 1 ianuarie. 2001-2011 //

http://www.statistica.md/pageview.php?l=ro&idc=334&id=2338.

13. Programul Naţional de prevenire şi control a infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere

sexuală pentru anii 2006-2010.

14. Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, Hotărîrea Guvernului nr.1387

din 10.12.2007, Monitorul Oficial nr.198-202/1443 din 21.12.2007.

15. Preventing HIV/AIDS in young people. Evidence from developing countries on that works.

UNAIDS inter-agency Task Team on Young People (WHO, Geneva, 2006).

16. Strategia Naţională în Sănătatea Reproducerii 2005-2015, Hotărîrea Guvernului nr.913 din

26.08.2005, Monitorul Oficial nr.119-122/990 din 09.09.2005.

17. Scutelniciuc O., Ilinschi E.. Studiu de evaluare a riscului de infectare cu HIV în rîndul

adolescenţilor cu risk sporit, Chişinău, 2008.

18. Ştefaneţ S., Leşco G. şi coaut. Sănătatea şi dezvoltarea Tinerilor. Studiu de evaluare a

cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor tinerilor. Chişinău, 2005.

338

TENDINŢE ACTUALE A SISTEMELOR DE ASIGURĂRI MEDICALE

ÎN DIFERITE ŢĂRI

Doina-Maria Rotaru

Catedra Medicină Socială şi Management Sanitar „Nicolae Testemiţanu”,

USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Actual tendencies of health insurance systems from different countries

Improved through times, health insurance contributed to management of different kinds

of problems the national health services had faced. Actually they strengthened the financial and

technical–material basis of the medical institutions, thus participating in creating adequate

conditions for providing high quality health services. The reforms of the health systems through

implementation of health insurances within different countries reduced personal costs of the

citizens related to the medical assistance and increased the access to qualitative medical services.

The majority of countries are at the moment searching the best ways to provide universal

medical assistance, to control in an equitable fashion the costs and to improve the efficiency.

Rezumat

Asigurările de asistenţă medicală, dezvoltate în timp, au contribuit la rezolvarea mai

multor probleme cu care se confruntă sistemele naţionale de sănătate, îmbunătăţind starea

financiară şi tehnico-materială a instituţiilor medicale, asigurînd condiţiile necesare pentru

acordarea asistenţei medicale înalt calitative. Reformele sistemelor de sănătate din diferite ţări

prin implementarea asigurărilor de sănătate au redus cheltuielile personale ale cetăţenilor pentru

beneficierea de asistenţă medicală, au mărit accesibilitatea persoanelor la servicii medicale de

calitate. Majoritatea ţărilor sunt în căutarea căilor de furnizare a asistenţei medicale universale şi

echitabile, de control al costurilor şi îmbunătăţire a eficienţei.

Actualitatea

În prezent nu există un „standard de aur” de asigurare al accesului universal la asistenţa

medicală, care să fie convenabil pentru toate ţările. Fiecare ţară dezvoltă şi modifică programele

de sănătate naţională în conformitate cu propriile necesităţi culturale şi resursele disponibile.

Totodată există anumite principii de organizare a asistenţei medicale, care trebuie învăţate de la o

ţară la alta.

Asigurarea accesului liber pentru toţi la asistenţa medicală a reprezentat şi reprezintă

principiul de bază al sănătăţii publice. În secolul XX practic în toate ţările înalt dezvoltate au fost

implementate sisteme de asigurare cu servicii medico-sanitare a tuturor cetăţenilor, aceasta avînd

o importanţă majoră pentru sănătatea individului şi a populaţiei. Fiecare sistem s-a dezvoltat în

contextul politic al ţării respective şi continuă să se dezvolte în baza experienţei proprii şi celei

internaţionale. Guvernele de diferite orientări politice de rînd cu companiile de asigurare

medicală, furnizorii de servicii medicale sunt preocupate de problemele sănătăţii publice [14,16].

Echitatea accesului la asistenţa medicală cu minimalizarea diferenţelor inter-regionale şi

socio-demografice este de o importanţă vitală pentru menţinerea standardelor înalte ale sănătăţii

publice. Serviciile necesare sunt nu numai acelea pe care le cere pacientul, dar şi acele servicii

care sunt preocupate de asigurarea sănătăţii populaţiei în întregime, în special a grupurilor de risc

care frecvent sunt inapte de a accesa asistenţa medicală.

Un program care oferă un acces echitabil pentru toţi nu-şi poate realiza obiectivul de

îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei fără susţinerea lui prin măsuri guvernamentale de fortificare

legislativă a sănătăţii mediului şi celei profesionale, a nutriţiei, securităţii produselor alimentare,

standardelor calităţii apei, îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei rurale, asigurării unui nivel de

educaţie înalt şi furnizării adecvate a informaţiei sanitare publicului general. Responsabilitatea

pentru sănătate aparţine nu numai profesioniştilor medicali, dar şi societăţii şi organelor ei

339

executive, organizaţiilor guvernamentale, precum şi individului, familiei şi grupurilor de interese

[1].

Material şi metode Este îndeplinit un studiu narativ al surselor bibliografice dedicate sporirii gradului de

acoperire cu asigurări obligatorii de asistenţă medicală a populaţiei. Pentru analiză au fost

acumulate 27 surse citate.

Studiul efectuat relevă faptul, că accesul individual la coşul esenţial de servicii de

beneficiu preplătit (spre exemplu, prin intermediul asigurării medicale) este un element absolut

necesar pentru succesul unui program naţional de sănătate. Fiecare ţară abordează această

problemă în dependenţă de valorile şi tradiţiile sale, dar este important ca în evaluarea acestor

beneficii să se ia în consideraţie costul şi eficienţa acestora pentru satisfacerea necesităţilor

epidemiologice şi demografice. Prevenţia este o măsură foarte cost-eficientă şi trebuie să devină

o parte componentă a coşului de servicii prioritare [17, 22].

Sistemele de asistenţă medicală şi finanţarea lor sunt permanent în centrul atenţiei şi

presiunilor publicului, nu numai din punctul de vedere al asigurării accesului la asistenţa

medicală pentru toţi cetăţenii, ci şi din cel al necesităţii implementării noilor tehnologii avansate

şi al stăpînirii costurilor.

Rezultate şi discuţii Sistemele naţionale de sănătate reprezintă diferite modele de organizare care pot influenţa

planificarea şi organizarea sistemelor sanitare atît în ţările dezvoltate, cît şi cele în curs de

dezvoltare, precum şi în ţările care-şi reformează sistemele sanitare [22].

Fiecare ţară are propriul set de măsuri pentru îndeplinirea celor trei obiective de baza ale

unui sistem de sănătate: menţinerea oamenilor sănătoşi, tratarea bolnavilor şi costuri decente

pentru ca familiile să nu fie obligate la facturi medicale exagerate.

Tradiţia de preplătire a asistenţei medico-sanitare îşi are rădăcinile încă în timpurile

antice, cînd medicii municipali, angajaţi de autorităţile locale acordau asistenţă medico-sanitară

săracilor şi sclavilor. În Evul Mediu autorităţile bisericeşti acordau săracilor o asistenţă medicală

gratuită. În perioada medievală şi a Renaşterii asociaţiile comerciale furnizau servicii medicale

preplătite membrilor lor. Aceste asociaţii ulterior s-au transformat în societăţi prietenoase

(societăţi benevole), programe de beneficii reciproce, care ofereau beneficii medicale, pensii şi

servicii funerare membrilor lor. În secolul XX aceste organizaţii au evoluat în uniuni, care

sponsorizau companiile private de asigurare medicală [3].

Primul program social de asigurare medicală a lucrătorilor a fost introdus de către

Cancelarul Germaniei, Otto von Bismarck. Acest program adoptat era bazat pe principiul

asigurării sociale, care presupunea efectuarea plăţilor regulate la locul de muncă, fiind implicat

atît angajatul, cît şi patronul, aceste mijloace fiind utilizate pentru acoperirea costurilor medicale,

oferirea beneficiilor în caz de concediere şi a pensiilor pentru lucrători [10].

Pînă la începutul I-lui Război Mondial în multe ţări ale Europei Centrale şi de Est au fost

implementate programe similare. În perioada interbelică în mai multe ţări ale lumii

industrializate au fost iniţiate programe naţionale de asigurare medicală. În Europa în majoritatea

ţărilor au fost implementate programe bazate pe conceptul bismarckian de asigurare medicală cu

finanţarea sistemului de securitate socială de către patroni şi angajaţi, asistenţa medicală fiind

acordată în baza principiului plată pentru serviciu sau finanţată de către fundaţiile de asigurări

medicale. Modelul bismarckian este şi astăzi pe larg utilizat în Europa şi Israel. Acest model a

influenţat şi reformele post-sovietice din ţările Europei de Est [23].

Asigurarea medicală naţională a muncitorilor şi familiilor lor a fost introdusă şi în Marea

Britanie în anul 1911. Medicii generalişti erau salarizaţi sau preponderent remuneraţi în baza

principiului capitaţiei, păstrîndu-şi statutul independent. Acest program era administrat prin

intermediul societăţilor de beneficii reciproce sau uneori prin intermediul companiilor de

asigurare şi a asociaţiilor comerciale.

340

După I-ul Război Mondial ţările europene şi Japonia treptat au implementat asigurarea

medicală obligatorie a populaţiei, obţinînd acoperirea universală după al II-lea Război Mondial

[22].

În Statele Unite ale Americii la mijlocul anilor '60, în pofida dezvoltării sistemelor de

asigurare medicală voluntară şi la locul de lucru, o mare parte din populaţia în vîrstă şi săracă era

lipsită de asigurare. În anul 1965 a fost introdus programul Medicare pentru persoanele în vîrstă

(de peste 65 de ani), cu dizabilităţi şi cele ce necesitau dializă, ceea ce a facilitat asigurarea a

circa 10% din populaţie cu o formă limitată de asigurare medicală. Un alt program implementat

în SUA în acelaşi ani – Medicaid, presupunea finanţarea divizată federală şi statală a

programelor de asistenţă medico-sanitară pentru săraci, cu participarea autorităţilor locale.

Aceste programe au permis includerea a 25% americani în sistemul public de asigurare

medicală.

Pentru definirea asistenţei medicale din Statele Unite este utilizat termenul de „non-

sistem”, care reprezintă un sistem difuz. Încă există inechităţi sociale şi inter-regionale în starea

sănătăţii populaţiei, dar acestea nu sunt cu mult mai mari decît în ţările cu un acces universal la

asistenţa medicală. Lipseşte accesul universal, iar sistemul de asistenţă medicală este cel mai

costisitor din lume. Diferenţele sociale în starea sănătăţii sunt indicatori care dovedesc faptul, că

sistemul sanitar al Statelor Unite încă nu şi-a dezvăluit pe deplin potenţialul curativ profilactic

[2].

Potrivit Biroului american de recensămînt, proporţia persoanelor fără asigurare de

sănătate era în anul 2008 de 15,4%, adică 46,3 milioane de persoane. Dintre aceştia, circa 10

milioane erau străini cu drept de rezidenţă în Statele Unite [27].

Această situaţie a creat premizele iniţierii unei reforme a sistemului de sănătate american.

Reforma iniţiată de Casa Albă în anul 2010 propune crearea unui sistem public al asigurărilor de

sănătate, de care ar urma să beneficieze majoritatea americanilor şi va permite garantarea unei

asigurări medicale pentru 32 de milioane de americani, care în prezent nu beneficiază de acest

drept. Obiectivul este ca 95% dintre americanii cu vîrsta de pînă la 65 ani să aibă o asigurare în

caz de boală. Cei mai în vîrstă sunt deja protejaţi prin sistemul de asigurare publică, Medicare.

Reforma, care va costa 940 de miliarde de dolari în următorii zece ani, ar urma să reducă

deficitul american cu 138 de miliarde de dolari, potrivit Biroului pentru Buget al Congresului şi

prevede o scădere a cheltuielilor programului de asigurări de sănătate pentru persoanele în vîrstă

(Medicare) [24].

Programul naţional sanitar canadian a asigurat populaţia cu un acces universal la un set

complex de servicii medico-sanitare fără a modifica practica medicală de bază de la practica

individuală privată la cea bazată pe plata pentru serviciu [6].

Acest program de sănătate reprezintă un sistem de asigurare medicală provincială,

guvernul federal ocupîndu-se de stabilirea standardelor şi asistenţa financiară. Astăzi acest

sistem este cunoscut ca Medicare. Acest program a permis asigurarea tuturor canadienilor cu

asistenţă medicală finanţată de stat, în acelaşi timp existînd şi modele private de asistenţă

medicală. Programul canadian de asigurare medicală s-a confruntat de asemenea cu creşterea

vertiginoasă a costurilor serviciilor medicale. La sfîrşitul anilor '

90 ritmul de creştere al

costurilor asistenţei medicale a fost micşorat prin intermediul măsurilor stricte de reducere a

asistenţei medicale spitaliceşti. Asigurarea medicală universală a fost implementată fără a

reforma serviciile mixte, căile de finanţare a lor, iniţial serviciilor preventive acordîndu-se o

atenţie insuficientă.

Sistemul sanitar canadian a creat cu succes un program naţional de asigurare medicală

universală în America de Nord şi este un exemplu viu şi reuşit de reforme sanitare pe plan

internaţional.

Însă, acest model are şi neajunsuri în special determinate de tendinţa de a inhiba

dezvoltarea modelului privat de acordare a asistenţei medicale [15]. În pofida impactului

financiar şi al necesităţii analizei economice cu selectarea priorităţilor, canadienii sunt ferm

afiliaţi la principiul accesului universal şi administrării publice a sistemelor sanitare.

341

Unul din momentele cruciale, care a determinat dezvoltarea Sistemului Naţional de

Sănătate a Marii Britanii a fost implementarea modelului propus de William Beveridge.

Principalele caracteristici legate de aspectul financiar al acestui model sunt: populaţia are acces

liber la serviciile de sănătate bazate pe taxele obligatorii din venituri, deci există un grad ridicat

de echitate socială; resursele financiare provin din colectarea de taxe pe venituri, iar sistemul este

gestionat de către stat; cei care oferă servicii medicale în ambulatoriu sunt angajaţi ai statului.

Plăţile către prestatori sunt făcute prin salarii şi în funcţie de numărul pacienţilor. Prestatorii de

servicii medicale secundare au la dispoziţie un buget general.

Cetăţenii englezi au acces în mod egal la toate serviciile medicale necesare, indiferent de

statutul financiar. Tratamentul medical asigurat de un medic este gratuit şi nu există taxe

adiţionale sau co-plăţi. Englezii achită o parte a costurilor pentru medicamente, iar o scutire de

plată este greu de obţinut. Se plătesc extra tratamentul stomatologic şi cel oftalmologic. Pe de

altă parte, cetăţenii din Marea Britanie au libertatea de a alege şi asigurări private de sănătate.

În anul 2003, 15% din britanici aveau deja o astfel de asigurare complementară, iar tendinţa

este în creştere. În Regatul Unit există şi posibilitatea asigurării private totale. Deşi persoanele

care optează pentru acest tip de asigurări nu folosesc serviciul naţional, nu beneficiază de

reduceri de taxe [26].

Serviciul Naţional de Sănătate al Marii Britanii include 3 servicii paralele: serviciul

spitalicesc cu medici salariaţi, servicii medicale oferite de medicii generalişti (şi stomatologi)

independenţi cu remunerarea lor în baza principiului capitaţiei şi serviciul de sănătate publică cu

personal salariat. Serviciile spitalicesc şi general sunt gestionate de administraţii sau consilii

publice, iar cel de sănătate publică – de autorităţile locale. Reformele anilor '

90 au inclus

introducerea competiţiei între furnizorii de asistenţă medicală, dezvoltarea serviciilor medicale

comunitare şi reducerea în continuare a numărului de paturi spitaliceşti. Aceste reforme au

intenţionat să ofere o posibilitate mai mare de alegere pentru pacient şi furnizorul de asistenţă

primară, fiind introdusă motivaţia financiară pentru o asistenţă medicală eficientă şi calitativă.

Una din inovaţiile majore ale sistemului sanitar din Marea Britanie o constituie împuternicirea

serviciilor medicale pentru familie de a administra bugetele deţinătorilor de fonduri în asistenţa

medicală primară, realizată prin intermediul achitării serviciilor medicale şi a celor spitaliceşti în

baza principiului capitaţiei. Finanţarea Serviciului Naţional de Sănătate este realizată prin

alocaţii guvernamentale provenite din veniturile impozitare. O mică parte din finanţarea acestui

serviciu este asigurată din alte surse, inclusiv plata pentru servicii achitată personal de către

consumatori (pentru prescrierea medicamentelor sau servicii stomatologice). În prezent spitalele

nu mai sunt finanţate de către Serviciul Naţional de Sănătate, veniturile lor derivînd din serviciile

furnizate Autorităţilor Sanitare, medicilor generalişti deţinători de fonduri, sistemului de

asigurare medicală privată şi pacienţilor care achită personal costul serviciilor, plata pentru

asistenţa spitalicească fiind achitată în baza grupurilor cu diagnosticuri înrudite (DRG). Aceasta

permite spitalelor să funcţioneze ca unităţi economice independente, determinînd singure setul

necesar de servicii, condiţiile de lucru ale personalului şi avînd posibilitatea de a procura alte

spitale sau terenuri pentru construcţia acestora. Decentralizarea cu delegarea puterii

administrative către Autorităţile Sanitare Districtuale a fost obţinută prin finanţarea acestora în

baza principiului capitaţiei cu rectificarea la factorii de vîrstă, sex şi mortalitate. Serviciul

Naţional de Sănătate a reuşit să asigure accesul universal la asistenţa medicală pentru toată

populaţia Marii Britanii. El este considerat cel mai cost-eficient [7].

Fiecare sistem sanitar din ţările nordice îşi are propriile caracteristice şi grad de progresie

a reformelor. Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia au fost liderii mondiali în

multiple domenii sanitare publice. Sistemele acestor ţări au fost mult influenţate de Serviciul

Naţional de Sănătate britanic. Dar, spre deosebire de Marea Britanie, în aceste ţări prin

intermediul puternicelor organizaţii guvernamentale regionale şi locale au fost decentralizate

programele de asistenţă medicală. Între 50-70% din veniturile sistemelor sanitare din aceste ţări

provin din impozitele personale vărsate în vistieria administraţiilor regionale sau municipale.

Restul cheltuielilor sunt asigurate din veniturile guvernului naţional (TVA, taxe de acciz, pentru

342

bunurile imobile, pentru corporaţii etc.). Mijloacele financiare naţionale sunt distribuite sub

formă de granturi în bloc cu scop de minimalizare a inechităţilor inter-regionale cu oferirea

granturilor suplimentare pentru învăţămîntul medical. Fundaţiile naţionale de asigurare achită

plata pentru serviciile ambulatorii. Autorităţile municipale finanţează asistenţa de lungă durată a

vîrstnicilor. În Finlanda a fost introdusă practica de participare financiară a pacienţilor în

acoperirea cheltuielilor sanitare regionale, care constituie 2-3%. Această participare simbolică la

finanţarea asistenţei medicale nu are un impact semnificativ asupra bunăstării pacientului, fiind

asigurată o prosperitate totală a populaţiei cu un sistem bine organizat de securitate socială [19].

Sistemul de asigurare medicală suedez s-a dezvoltat pe parcursul a mai multor decenii,

devenind obligator în anul 1955, acoperind toate cheltuielile pentru asistenţa medicală

spitalicească şi ambulatorie de stat sau privată. Asistenţa medicală este preponderent finanţată de

stat, sursele de finanţare fiind asigurate de patroni şi guvern, totodată fiind răspîndită şi practica

de participare a pacientului la achitarea serviciilor medico-sanitare. Reformele curente sunt axate

pe îmbunătăţirea asistenţei medicale primare şi reducerea numărului de paturi spitaliceşti. Aceste

reforme au permis contractarea serviciilor de sănătate publică, ceea ce a oferit furnizorilor de

asistenţă medicală primară posibilitatea de a selecta cele mai cost-eficiente. Spitalele în Suedia

funcţionează ca unităţi economice aparte, echilibrînd de sine stătător veniturile şi cheltuielile şi

în noile condiţii ale economiei de piaţă fiind într-o competiţie permanentă pentru fluxul de

pacienţi. Instituţiile medico-sanitare publice concurează cu cele private şi în unele cazuri procură

serviciile de la sectorul privat. Aceasta a contribuit la reducerea timpului de aşteptare a

intervenţiilor chirurgicale şi a dus la falimentul spitalelor ineficiente sau cu un nivel inacceptabil

de asistenţă medicală. Responsabilitatea pentru asistenţa socială de lungă durată a vîrstnicilor a

fost transferată agenţiilor de servicii sociale [18].

Pînă în anii '80 Finlanda dispunea de un număr excesiv de paturi spitaliceşti. Ulterior,

recunoscînd necesitatea limitării asistenţei spitaliceşti şi a fortificării asistenţei primare,

serviciilor preventive şi sociale, şi a promovării sănătăţii, politica sanitară a fost modificată. Ca

rezultat, numărul de paturi spitaliceşti este şi astăzi în descreştere, fiind micşorată şi durata

medie de spitalizare, şi majorată utilizarea asistenţei ambulatorii şi la domiciliu.

Reformarea serviciilor de asistenţă primară în anii '80 a redus spre satisfacţia pacienţilor

ineficacitatea acestora, birocraţia şi durata de aşteptare. Pentru achitarea acestora sunt utilizate

principiile capitaţiei şi platei pentru serviciu. Reformele finanţării asistenţei medico-sanitare au

dus la transformarea sprijinului financiar naţional al serviciilor medico-sanitare municipale în

granturi în bloc oferite în baza principiului capitaţiei autorităţilor municipale, care în prezent sunt

responsabile atît de asistenţa spitalicească, cît şi de cea medico-sanitară primară. Aceasta a oferit

autorităţilor municipale o mai mare libertate în echilibrarea serviciilor în comunitate şi în

redirecţionarea resurselor de la serviciile spitaliceşti la asistenţa primară. Centrele medico-

sanitare locale acordă majoritatea serviciilor medico-sanitare, inclusiv cele de reabilitare şi

auxiliare. În Finlanda accesul universal la asistenţa medico-sanitară este garantat pentru toţi [9].

Reforma sanitară în Finlanda continuă în direcţia decentralizării managementului

serviciilor şi planificării, şi finanţării centralizate.

Ţările Europei Centrale şi de Vest sînt pionerii implementării programelor naţionale de

asigurare medicală la locul de muncă, guvernele naţionale fiind responsabile de reglarea

condiţiilor de asigurare, stabilirea preţurilor la serviciile medicale şi elaborarea politicilor

sanitare. Cel mai răspîndit tip de asigurare medicală este aşa-numitul program bismarckian

naţional de asigurare medicală, bazat pe compilarea elementelor de asigurare socială şi medicală,

introdus în Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria şi Elveţia, fiecare program

din aceste ţări avînd propriile particularităţi şi caracteristici.

În Germania contribuţia guvernului la acoperirea cheltuielilor sanitare totale constituie

21%, în timp ce contribuţiile patronilor/angajaţilor acoperă 60% din aceste cheltuieli, 11% fiind

achitate din mijloace personale şi 7% de către asigurarea medicală privată. Spitalele sînt plătite

în baza principiului de zi de spitalizare. Dacă în anul 1986 în Germania pentru asistenţa medico-

sanitară se cheltuiau 1014 $ SUA la cap de locuitor (pentru comparaţie: 1289 $ în Canada şi

343

1917 $ în SUA), deja către anul 1996 aceste cheltuieli au crescut pînă la 2233 $ în Germania,

2065 $ în Canada şi 3898 $ în SUA [4].

Germania este recunoscută ca fiind una din ţările cu cele mai bune sisteme de asistenţă

medicală din lume. Valoarea serviciilor de asigurări reprezintă circa 80% din fondurile

cheltuite pentru securitatea socială.

Reforma din sănătate, introdusă de guvern în anul 2007, a prevăzut obligativitatea

asigurării medicale a celor care trăiesc în Germania. Contribuţiile la fondurile de asigurare sunt

împărţite 50% la 50% între angajator şi angajat, independent de opţiunea acestuia (schema de

asigurări de stat sau privată). Aproximativ 85% din populaţie este asigurată (mandatoriu sau

voluntar) în cadrul schemei de sănătate publică, în timp ce 15% dintre germani au asigurări

private de sănătate. Asigurarea minimă obligatorie cuprinde accesul la cel puţin un spital şi la

tratament ambulatoriu şi trebuie să includă, obligator, tratamentul pentru femeile însărcinate.

Costurile în sistemul de îngrijire a sănătăţii din Germania sunt ridicate, ca urmare a creşterii

indicilor demografici, precum şi a ratei şomajului.

Prin reformele adoptate recent, guvernul german a încercat să facă spitale cît mai

competitive şi, prin urmare, să reducă costurile pentru asigurările de stat furnizate de companii

precum Gesetzliche Krankenversicherung sau GKV. Asigurările private de sănătate pot fi

achiziţionate doar în anumite cazuri. În general, acoperă mai multe arii de îngrijire, dar nu sunt,

neapărat, mai avantajoase în termeni de costuri. Dacă opţiunea iniţială a fost de a avea

asigurare de sănătate de stat, nu se mai poate face trecerea la asigurări private, deoarece

companiile vor fi obligate să ofere un tarif de bază la aceleaşi costuri, ca şi cele de stat

(începînd cu anul 2009) [26].

Asigurările de sănătate reprezintă un pilon al securităţii sociale franceze. Prin urmare,

toate persoanele cu domiciliul în Franţa beneficiază de protecţie prin asigurare, indiferent de

vîrstă, venituri, sex şi stare de sănătate (principiul solidarităţii). Aproximativ 80% din francezi

sunt asiguraţi cu asigurarea de sănătate generală, aşa-numitul System général d`assurance

maladie.

Asigurarea acoperă riscurile financiare generate de boală, maternitate, invaliditate şi

deces. Mai mult decît atît, aceasta oferă protecţie financiară în caz de accident de muncă şi boli

profesionale. Aşa-numita Couverture maladie universelle (CMU) a intrat în vigoare la 1

ianuarie 2000, cu scopul de a introduce un sistem obligatoriu de asigurări de sănătate dedicate

celor care nu au ocupaţie. Problema în ceea ce priveşte modelul francez constă în faptul, că

veniturile pentru asigurările generale de sănătate sunt dependente de situaţia economică.

În Franţa există şi alte asigurări de sănătate în afară de cea generală, destinate persoanelor

care desfăşoară activităţi independente, artiştilor şi comercianţilor (3,1%), agricultorilor (4,2%),

precum şi unor grupuri profesionale ca marinarii, minerii sau persoanele care lucrează în

transportul feroviar. Deşi Franţa are un sistem public de sănătate, acesta nu acoperă toate nevoile

pacienţilor. Astfel, 87% din populaţie are poliţe de asigurare privată complementară. Cele 6500

de companii acoperă peste 7% din cheltuielile totale de sănătate. Asigurarea complementară

acoperă costurile totale sau parţiale nerambursate de sistem.

Pe de altă parte, Franţa are şi un sistem de poliţe de asigurare private, diferite de cele

complementare. În acest caz, agentul de asigurări îşi asumă toate riscurile, mai puţin pe cele

neacoperite de poliţă, de-această dată pacientul fiind cel care trebuie să plătească. Poliţele de

asigurări private acoperă 12,7% din cheltuielile de sănătate. Sistemul de sănătate francez este al

treilea cel mai scump din lume, reprezentînd aproximativ 11% din PIB [26].

Sistemul de asistenţă medicală din Olanda este finanţat atît din banii publici, cît şi de

sectorul privat, serviciile medicale fiind acordate de organizaţii private. Fundaţiile de asigurare

medicală au fost înfiinţate după principiul localizării geografice, acoperind cu asigurare

majoritatea populaţiei. Contribuţia angajaţilor constituie 4,95% şi a patronilor – 3,15% din

cheltuielile sanitare totale. Medicii sunt plătiţi în baza principiului plata pentru serviciu pentru

pacienţii asiguraţi privat şi în baza principiului capitaţiei pentru pacienţii – membri ai fundaţiilor

de asigurare medicală.

344

Reforma sanitară în Olanda este axată pe introducerea mecanismelor de piaţă competitive

pentru a le oferi beneficiarilor o mai mare posibilitate de alegere dintre fundaţiile şi companiile

private de asigurare medicală.

Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul acordării

prestaţiilor în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire

medicală asiguraţilor. Prin personal autorizat se înţelege cel care a încheiat convenţii cu casele de

asigurări. Prin urmare, pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda, nici în

străinătate, de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu

casele de asigurări olandeze, decît după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această

autorizaţie se poate acorda numai dacă se face dovadă, că îngrijirile respective sunt necesare şi

nu pot fi acordate în timp util de un medic autorizat în Olanda [25].

În Japonia către mijlocul anilor '60 practic toată populaţia era asigurată medical fie de

către patroni, administraţia locală sau asociaţiile de comerţ. Prin 2 legi a fost stabilit mecanismul

de asigurare statală a vîrstnicilor şi săracilor (32% din toată populaţia). Asigurarea acestor

grupuri vulnerabile este administrată de autorităţile locale şi asociaţiile de comerţ. Serviciul

japonez de sănătate este finanţat din contul taxelor pe salarii, mărirea cărora variază de la 3,6 la

4,55% pentru angajaţi şi 4,1-4,7% pentru patroni. Statul acoperă 65% din cheltuielile sanitare

totale, în acelaşi timp, controlînd preţurile prin intermediul programelor de preţuri obligatorii

pentru coşul de servicii medicale [11].

Pînă la introducerea asigurării medicale obligatorii în anul 1993 în Federaţia Rusă toate

beneficiile sociale erau finanţate din bugetul federal. Programul naţional de asigurare medicală

este bazat pe achitarea obligatorie de către patroni a plăţilor de asigurare în fundaţiile regionale

de asigurare medicală. Decentralizarea managementului şi finanţării serviciilor medicale statale

au majorat autonomia sanitară locală şi regională. Totodată, mişcarea reformistă este lipsită de o

strategie politică sanitară bine determinată de abordare a problemelor sănătăţii publice.

Responsabilitatea pentru elaborarea noilor direcţii de dezvoltare a sistemului sanitar aparţine

autorităţilor sanitare federale şi locale [22].

Israelul a atins standarde înalte de asistenţă medico-sanitară şi indici performanţi ai stării

sănătăţii populaţiei.

Asigurarea medicală a fost introdusă în Israel la 01 ianuarie 1995, acoperind toată

populaţia prin intermediul sistemului naţional de securitate socială. Pentru această asigurare

individul achită 3% din salariu cu o contribuţie echivalentă a patronului. Asigurarea Naţională

cuprinde de asemenea persoanele în vîrstă şi cu dizabilităţi. Fiecare familie trebuie să-şi aleagă

fundaţia de asigurare medicală, care funcţionează după legile organizaţiilor de menţinere a

sănătăţii. Institutul de Asigurare Naţională transferă fondurile fundaţiilor de asigurare medicală

în baza principiului capitaţiei, alocările financiare pentru vîrstnici şi populaţia din regiunile în

curs de dezvoltare fiind mai mari. Implementarea sistemului naţional de asigurare medicală a

permis asigurarea accesului echitabil la serviciile medicale şi a redus influenţele politice asupra

sistemului sanitar. Totodată, serviciile de asistenţă medicală primară sunt încă separate de

instituţiile preventive şi de tratament comunitar orientat, iar fundaţiile de asigurare medicală

acordă o atenţie insuficientă măsurilor preventive [13].

În România, sistemul asigurărilor sociale de sănătate a fost introdus prin Legea

nr.145/1997, renunţîndu-se astfel la modelul de finanţare de către stat a sistemului sanitar şi

adoptîndu-se sistemul sanitar bazat pe asigurări de sănătate, aşa-numitul sistem Bismarckian.

Sistemul presupune obţinerea de venituri prin contribuţii obligatorii şi modalităţi specifice de

redistribuire şi de alocare a fondurilor în sistemul de sănătate. Scopul introducerii acestui sistem

de asigurări sociale de sănătate a fost acela de a contribui la dezvoltarea activităţii medicale,

vizînd în special prevenţia şi menţinerea stării de sănătate a populaţiei, prin asigurarea accesului

fiecărui cetăţean asigurat la servicii medicale calitative. Legea nr. 145/1997 a asigurărilor sociale

de sănătate a suferit numeroase modificări după adoptarea sa, fiind apoi abrogată prin Ordonanţa

de Urgenţă a Guvernului nr. 150/2002, privind organizarea şi funcţionarea sistemului de

asigurări sociale de sănătate. In prezent, asigurările sociale de sănătate sunt reglementate în Titlul

345

VIII al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, lege prin care a fost abrogata

O.U.G. nr. 150/2002. Potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 95/2006, asigurările sociale de

sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură

accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, obiectivele acestui sistem fiind

protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident şi

asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu.

Asiguraţii, în sensul legii, sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi

cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară

sau au domiciliul în România şi fac dovada plătii contribuţiei la fond. În această calitate,

persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau

prin angajator.

Pentru a putea beneficia de drepturile ce decurg din sistemul asigurărilor sociale de

sănătate, asiguraţii sunt obligaţi, potrivit art. 219 din Lege, să se înscrie pe lista unui medic de

familie, să achite contribuţia datorata fondului şi suma reprezentînd coplata şi să prezinte

furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care atestă calitatea de asigurat.

Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se formează din: contribuţiile persoanelor

fizice şi juridice, subvenţii de la bugetul de stat şi dobînzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute

din exploatarea patrimoniului caselor de asigurări şi alte venituri, în condiţiile legii. Contribuţia

lunară a persoanei asigurate este în cota de 6,5% aplicată veniturilor obţinute din salarii,

veniturilor din activităţi independente, indemnizaţiei de şomaj şi pensiilor. Persoanele fizice sau

juridice care au calitate de angajator au obligaţia să vireze la fond o contribuţie de 7% asupra

fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă.

Veniturile fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate se utilizează, în conformitate cu

prevederile art. 262 din Legea nr. 95/2006 pentru: plata serviciilor medicale şi medicamentelor

acordate în condiţiile contractului-cadru; cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în

limita a maxim 3% din fondurile colectate; fondul de rezervă în cota de 1% din sumele

constituite anual la nivelul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.

Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii medicale numai

în cazul urgenţelor medico-chirugicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele

prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuziei,

servicii de planificare familială în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin

contractul-cadru [12].

În majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare serviciile medico-sanitare au fost moştenite de

la regimurile coloniale şi ulterior, în anii 1950-1960, influenţate de modelul sovietic de

organizare. Dezvoltarea asistenţei medicale primare a fost neglijată, finanţată prost, resursele

disponibile fiind alocate preponderent spitalelor clinice din centrele urbane mari, o bună parte a

populaţiei care locuia în localităţile rurale rămînînd fără asistenţă. Ca rezultat, ţările în curs de

dezvoltare s-au confruntat cu necesitatea reformării sistemelor de sănătate.

Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare cheltuiesc pentru sănătate mai puţin de 4% din

PIB, majoritatea resurselor fiind alocate spitalelor costisitoare din centrele urbane mari. Lipsa

finanţării statale adecvate determină necesitatea implementării asigurării medicale naţionale, în

special în ţările moderat dezvoltate, scopul căreia este asigurarea majorităţii populaţiei cu

asistenţă medicală şi colectarea fondurilor suplimentare pentru sistemul sanitar insuficient

finanţat de stat.

Asigurarea medicală în aceste ţări este realizată prin intermediul sistemului de securitate

socială şi asistenţă naţională, care acoperă grupurile populaţionale specifice, cum ar fi personalul

militar şi muncitorii unor ramuri speciale ale industriei. Practica privată este caracteristică pentru

centrele urbane, deservind în special clasa socială medie.

De asemenea, decentralizarea managementului serviciilor medico-sanitare cu scop de

majorare a rolului autorităţilor districtuale şi locale poate îmbunătăţi considerabil eficienţa

asistenţei medicale acordate. Această decentralizare poate favoriza şi acumularea de noi fonduri

vital necesare sistemului sanitar în condiţiile declinului economic [20].

346

Tranziţia Republicii Moldova spre o economie de piaţă a generat necesitatea unui şir de

reformări, inclusiv în sistemul de sănătate. Implementarea relaţiilor de piaţă a impus reformarea

modului de finanţare a sistemului de ocrotire a sănătăţii prin asigurările medicale obligatorii.

Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, implementată în Republica Moldova din

anul 2004, a avut scopul de a majora considerabil alocările financiare în sistemul de sănătate şi

de a spori eficienţa utilizării surselor acumulate. Deosebirea esenţială între asigurarea obligatorie

de asistenţă medicală şi asigurările medicale facultative constă în calitatea serviciilor medicale

prestate de către instituţiile medicale [8]. Relaţiile de ofertă – cerere, calitate – cost sunt

caracteristice numai asigurărilor facultative, deoarece acestea respectă toate caracteristicile

relaţiilor de piaţă. Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, avînd un aspect social pronunţat

nu poate respecta aceste legi [5, 21].

Necesitatea implementării unui sistem de asigurări obligatorii de sănătate în Republica

Moldova a reieşit evident din faptul, că acesta garantează, în primul rînd, o acoperire universală

obligatorie a populaţiei, constituindu-se în acelaşi timp într-un sistem garantat de stat de

protecţie a intereselor cetăţenilor în domeniul sănătăţii, oferindu-le posibilităţi egale în obţinerea

asistenţei medicale calitative, inclusă în Programul Unic de servicii medicale. Deşi în prezent

acest tip de asigurare obligatorie de sănătate are o mare răspîndire în majoritatea ţărilor, inclusiv

în cele din Estul Europei, modelul de bază se regăseşte în sistemul german de asigurări.

Principiile după care se ghidează modelul sunt:

solidaritatea dintre generaţii, dintre persoanele sănătoase şi cele bolnave;

echitate în acordarea serviciilor de sănătate;

accesul universal al populaţiei la servicii medicale şi sociale;

finanţarea din fondurile publice, formate din taxe şi impozite, precum şi din

contribuţii obligatorii şi benevole ale patronatului şi populaţiei active;

asigurarea îngrijirilor de bază, inclusiv de prevenire a bolilor, acordate de medicul de

familie;

descentralizarea economico-financiară a sistemului de sănătate şi asigurarea unui înalt

grad de autonomie prestatorilor de servicii medicale;

garantarea calităţii prin intermediul acreditării instituţiilor medicale şi acordării de

licenţe activităţilor medicale.

Adaptînd acest model necesităţilor Republicii Moldova, el prezintă la nivel naţional

următoarele caracteristici de bază:

aceleaşi servicii medicale pentru toţi contribuabilii;

prima de asigurare se stabileşte în funcţie de venit, nu în funcţie de riscurile

individuale;

contribuţiile sunt plătite de patron şi de salariat;

statul este angajat să achite contribuţiile persoanelor vulnerabile sau dezavantajate din

punct de vedere social;

se exercită controlul public asupra administrării fondurilor asigurării obligatorii de

asistenţă medicală.

Organul responsabil de constituirea şi gestionarea fondurilor este Compania Naţională de

Asigurări în Medicină. În contul acesteia sunt vărsate lichidităţile din partea întreprinderilor,

organizaţiilor, instituţiilor, cetăţenilor, organelor administraţiei publice centrale şi locale,

formîndu-se fondurile de asigurare care vor acoperi cheltuielile necesare tratării afecţiunilor

menţionate în Programul Unic.

Odată cu implementarea asigurării obligatorii de asistenţă medicală finanţarea sectorului

de sănătate a crescut semnificativ, de la 1 070,7 mln lei în anul 2004 pînă la 3 673,0 mln lei în

anul 2011.

Conform Cadrului de cheltuieli pe termen mediu, prima de asigurare obligatorie de

asistenţă medicală a avut o dinamică pozitivă, majorîndu-se de la 5% în anul 2007 pînă la 7% în

anul 2010, fiind distribuită egal între angajator şi salariat.

347

Concluzii

1. Pe parcursul anilor, cele mai multe ţări, inclusiv ţările-membre ale Uniunii Europene,

au modificat propria legislaţie în domeniul asigurărilor de sănătate. Iar, începînd cu anii ’90,

sistemul de asigurare a sănătăţii a suferit schimbări esenţiale în toată lumea ca urmare a

nemulţumirilor apărute atît în masa contribuabililor şi a utilizatorilor de servicii medicale, a

medicilor şi instituţiilor medicale, cît şi în rîndul autorităţilor politice şi administrative.

Insatisfacţiile au fost generate de creşterea cheltuielilor pentru sănătate într-un ritm greu de

suportat, fără ameliorarea substanţială a stării de sănătate, insuficienta acoperire a populaţiei cu

servicii medicale, absenţa unor mecanisme eficiente de asigurare a calităţii actului medical,

insuficienţa elementelor de stimulare, ineficienţă managerială etc.

Pornind de la aceste neajunsuri, specialiştii în domeniu au scos în evidenţă principalele

condiţii pe care trebuie să le îndeplinească sistemul de asigurare a sănătăţii: acoperire generală;

accesibilitate promptă; echitate; posibilităţi de alegere; eficacitate şi eficienţă; acceptabilitate

socială largă; responsabilitatea statului faţă de sănătatea publică.

2. Pînă în prezent în nici o ţară din lume nu s-a găsit formula unui sistem de asigurare a

stării de sănătate, care să răspundă integral acestor criterii, dar se fac mari eforturi de

diversificare a furnizorilor de servicii medicale, care să se adapteze rapid la schimbările, tot mai

frecvente, impuse de evoluţia tehnologiilor, priorităţile de dezvoltare, creşterea economică, şi nu

în ultimul rînd, descoperirile din această zonă sensibilă de activitate.

Reformele demarate urmăresc extinderea obiectivelor pentru a creşte gradul de acoperire

al sistemului. Măsurile luate ţintesc, pe de o parte, garantarea unei mai bune protecţii în caz de

îmbolnăvire, iar, pe de altă parte, susţinerea fondurilor de asigurare. Mai mult ca atît, sînt

înlocuite metodele tradiţionale prin care se încerca reducerea cheltuielilor ca urmare a retragerii

finanţării guvernamentale.

3. Unele ţări se confruntă cu o creştere a absenteismului în muncă determinat de

spitalizări, concedii medicale sau de refacere prelungite. Norvegia, Danemarca şi Suedia, în

particular, sînt nevoite să verifice riguros nivelul crescut al cheltuielilor cu îngrijirile medicale

printr-o monitorizare riguroasă a pacienţilor. Se depun eforturi intense atît pentru prevenirea

îmbolnăvirilor, cît şi pentru creşterea calităţii vieţii. În acelaşi timp, se fac o serie de studii asupra

relaţiei muncă – reabilitare – asigurări de sănătate, se analizează modul în care mediul de muncă,

îngrijirea sănătăţii, modalităţile de reabilitare vor influenţa diversele scheme de asigurare. O

problemă este şi cea a accesibilităţii persoanelor neasigurate la serviciile medicale. Rezultatele

acestor studii vor sta la baza propunerilor de restructurare a sistemului. Simultan aceste ţări alocă

o parte din fondurile publice de sănătate pentru sprijinirea acţiunilor de consiliere şi de

psihoterapie cu scopul de a accentua întoarcerea cît mai rapidă la locul de muncă.

4. De asemenea, pentru clarificarea statutului pacientului se urmăreşte crearea pîrghiilor

de legătură între sistemul de asigurări pentru îngrijirea sănătăţii cu cel al asigurărilor de

invaliditate. Aceasta, deoarece problema asigurărilor de sănătate este complexă şi, deseori,

discuţia poate trece de sensul ei strict, ajungînd să acopere chiar şi aspecte ale igienei şi

siguranţei muncii. Acesta este motivul pentru care la ora actuală în Europa procesul de

schimbare în domeniul asigurărilor de sănătate este doar la început, iar prima ţintă o reprezintă

evaluarea situaţiei reale şi identificarea opţiunilor de reformă. Ideile sînt orientate, în special, pe

prevenirea îmbolnăvirilor şi pe crearea modalităţilor de monitorizare a beneficiarilor.

5. Procesul de atingere a unor obiective definite frecvent impune necesitatea efectuării

unor alegeri dificile.

Pentru majorarea eficienţei sistemului sanitar naţional în condiţiile unei interdependenţe

şi finanţări comune a serviciilor medicale devin importante controlarea costului asistenţei

medicale furnizate şi alocarea optimă a resurselor pentru atingerea celor mai bune rezultate.

6. În domeniul finanţării serviciilor de sănătate activităţile urmează să includă: elaborarea

mecanismelor de încadrare în schema de asigurări a persoanelor neacoperite; majorarea treptată a

contribuţiei de asigurare pînă la atingerea cotei, care să asigure pachetul de servicii medicale

solicitat de populaţie; definirea categoriilor de cheltuieli finanţate de către autorităţile publice

348

locale; pilotarea mecanismului de plată pentru grupuri omogene de diagnostic; instituirea taxei

pe viciu la comercializarea produselor care dăunează sănătăţii.

7. Necesitatea unor intervenţii devine tot mai evidentă, încît implică o nouă abordare,

inclusiv legislativă şi normativă. Întrebarea constă doar cum de a efectua cît mai eficient

reformările respective.

Bibliografie

1. Aday, L. A., Begley, C. E., Lairson, D. R., Slater, C. H. 1993. Evaluating the Medical Care

System: Effectiveness, Efficiency, and Equity. Ann Arbor, Michigan: Health Administration

Press.

2. Anderson, R. M., Rice, T. H. E., Kaminski, G. F. (eds). 1997. Changing the U.S. Health Care

System: Key Issues in Health Services, Policy, and Management. San Francisco: Jossey-Bass.

3. Avian, R., Abel-Smith, B., Tombari, G. 1990. Health Insurance in the Developing Countries

– The Social Security Approach. Geneva: International Labor Organization.

4. Brawn, L. D., Amelung, V. E. 1999. “Manacled competition”: Market reforms in German

health care. Health Affairs, 18:76-91.

5. Buşmachiu E., Casian A., Sistemul asigurărilor sociale: Reforma, strategiile şi direcţiile de

dezvoltare în Republica Moldova. Informaţie de sinteză, rubrica SATI şi INEI. Chişinău,

2002, 50 p.

6. Canadian Public Health Association. 1996. Focus on health: Public health in health services

restructuring: An issue paper. Ottawa: CPHA.

7. Dobson, F. 1999. Modernizing Britain’s National Health Service. Health Affairs, 18:40-41.

8. Eţco C., Malanciuc Iu., Asigurările medicale. Chişinău, 2007, 456 p.

9. Hermanson, T., Aro, S., Bennett, C. L. 1994. Finland’s health care system: Universal access to

health care in a capitalist democracy. Journal of the American Medical Association,

271:1957-1962.

10. Iglehart, J. K. 1991. Germany’s health care system. The New England Journal of Medicine,

324:1750-1756.

11. Ikegami, N., Campbell, J. C. 1999. Health care reform in Japan: The virtues of muddling

through. Health Affairs. 18:56-75.

12. Legea nr.95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, titlul VIII. (România).,

www.cdep.ro/pls/legis

13. Ministry of Health. 1998. Health in Israel: Selected Data, 1998. Jerusalem: Ministry of

Health.

14. Murray, C. J. L., Govidaraj, R., Musgrove, P. 1994. National health expenditures. A global

analysis. Bulletin of the World Health Organization, 72:623-627.

15. Naylor, C. D. 1999. Health care in Canada: Incrementalism under fiscal duress. Health

Affairs, 18:9-26.

16. Roemer, M. I. 1993. National health systems throughout the world. Annual Review of Public

Health, 14:335-353.

17. Russel, L. B. 1993. The role of prevention in health reform. The New England Journal of

Medicine, 329:352-354.

18. Saltman, R. B. 1990. Competition and reform in the Swedish health system. The Milbank

Memorial Fund Quarterly, 68:597-618.

19. Saltman, R. B., Figueras, J. 1997. European Health Care Reform: Analysis of Current

Strategies. Copenhagen: World Health Organization, Regional Office for Europe.

20. Schieber, G., Maeda, A. 1999. Health care financing and delivery in developing countries.

Health Affairs, 18:135-143.

21. Tintiuc D., Russu Gh., Ciocanu M., Asigurarea obligatorie de asistenţă medicală (manual de

legi şi acte normative). Chişinău, 2002.

22. Tulchinsky, Theodore H., Varavikova, Elena A. Noua sănătate publică. Introducere în

secolul XXI. Chişinău, 2003.

349

23. World Health Organization. 1997. The World Health Report, 1997: Conquering Suffering,

Enriching Humanity. Geneva: World Health Organization.

24. www.dw-world.de/dw/article, 22 martie 2010.

25. www.euroavocatura.ro/jurisprudenta/163, 13 mai 2003.

26. www.medicaacademica.com, noiembrie 2009.

27. www.wall-street.ro/articol/international, 23 martie 2010.

PERCEPEREA ROLULUI RESURSELOR UMANE ÎN SISTEMUL DE

SĂNĂTATE DIN REPUBLICA MOLDOVA

(articol de sinteza)

Vitalie Daniliuc, Svetlana Cojocaru Catedra Economie şi management public,

Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

Summary

The synthesis article "Perception of the role of human resources in the health system in

Moldova" relates the following: although the medical staff of the Republic of Moldova is at the

level of the countries of the EU in terms of quantity, human resources issues in the health system

are caused by an uneven territorial allocation, sector misbalance, characterized by an unequal

relation between primary care and secondary medicine, unbalance of practical skills, reduced

quality of services, low productivity, migration of medical staff, inadequate motivation, etc.

Rezumat

În articolul de sinteză „Perceperea rolului resurselor umane în sistemul de sănătate din

Republica Moldova” se relatează următoarele: deși în Republica Moldova cantitativ personalul

medical este la nivelul ţărilor Uniunii Europene, problemele în resursele umane din sistemul

sănătăţii sunt determinate de distribuirea teritorială neuniformă, disbalanţa sectorială, manifestată

printr-un raport inechitabil între medicina primară şi cea secundară, disbalanţa deprinderilor

practice, calitatea scăzută a serviciilor, productivitatea scăzută, migraţia cadrelor medicale,

motivarea scăzută etc.

Actualitatea Pentru reuşita unei organizaţii la etapa de tranziţie cea mai dificilă problemă este propria

ei schimbare in contextul schimbărilor globale. Ca organizaţia să ţină pasul acestor schimbări, ea

are nevoie de salariaţi competenţi, bine informaţi, loiali, flexibili şi talentaţi. Managerii trebuie să

se ginească bine la ceea ce le oferă angajaţilor şi ce aşteaptă de la ei, dacă doresc ca

performanţele să fie cit mai înalte, iar organizaţiile lor — competitive.

Competenţa esenţială pentru toţi managerii trebuie să fie acea componentă din

Managementul Resurselor Umane, care acordă factorului uman importanţă primordială in

organizaţie. Această competenţă nu este numai de a oferi servicii oamenilor, ci de a-i îndruma

cum să lucreze, a le înregistra performanţele, a da oamenilor forţe, pentru ca ei să acţioneze cit

mai eficient, a folosi la maximum cunoştinţele utile, talentele, imaginaţia şi creativitatea

angajaţilor pentru realizarea obiectivelor organizaţiei.

De aceea, cea mai semnificativă schimbare, ce trebuie înregistrată in perioada de tranziţie

in Republica Moldova, urmează să fie in managementul resurselor umane. Vechile practici,

bazate pe responsabilităţi şi autoritate, se impun a fi înlocuite cu cele ce pun un accent din ce in

ce mai mare pe dezvoltarea indivizilor. Nimeni nu poate menţine monopolul asupra înţelepciunii

umane in toate condiţiile, dar utilizarea ei cu maximă eficienţă, atit pentru organizaţie, cit şi

pentru individ, este o sarcină primordială a organizaţiei, pentru că orice om bine pregătit şi

încurajat poate să ofere ceva valoros organizaţiei.[2]

350

Etapa tranzitorie a Republicii Moldova spre o economie concurenţială implică după sine

fenomene şi mutaţii semnificative in paradigma fenomenelor politice, socio-economice, culturale

şi, nu in ultimul rand, in sistemul sănătătii, care s-a văzut confruntată cu schimbări privind cadrul

propriu de funcţionare, aşteptări din partea medicilor şi poplaţiei, atribuţii, responsabilităţi şi

ierarhizarea semnificaţiei surselor de obţinere a performanţelor. In acest sens, este foarte

important ca resursele umane să fie poziţionate pe cea mai inaltă scară a sistemului de valori.

Utilizarea intregului potenţial al resurselor umane poate fi asigurat doar printr-un

management performant, bazat pe principii strategice, ce ar stimula dezvoltarea permanentă a

acestui potenţial.

De aici rezultă şi importanţa elaborării şi implementării in sistemul sănătăţii a unei

strategii a managementului resurselor umane, deoarece instituţiile medicale, nu au foarte multe

resurse la dispoziţie, dintre cele pe care le au, cea umană este cea mai importantă şi de

performanţa acesteia depinde eficienţa serviciilor acordate.

Complexitatea problematicii gestiunii resurselor umane necesită o abordare complexă,

din momentul in care se pun in faţă exigenţe înalte, iar obiectivul care trebuie atins este

conceptualizarea şi crearea unei funcţionări eficiente, receptive, flexibile la schimbări şi inovaţii

şi orientată spre performanţă.

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), adoptate în septembrie 2000 la

Summit-ul Mileniului, constituie componenta principală a Declaraţiei Mileniului şi au ca scop

principal reducerea sărăciei extreme din întreaga lume până la sfârşitul anului 2015. Cele trei din

opt puncte ale ODM ce ţin de sistemul sănătăţii (Reducerea mortalităţii infantile, Îmbunătăţirea

sănătăţii materne şi Combaterea HIV/SIDA şi a tuberculozei) [3] pot fi atinse numai având un

sistem medical performant, asigurat cu resursele umane necesare şi capabile de a întreprinde

măsurile cuvenite pentru atingerea scopurilor scontate.

Deși în Republica Moldova cantitativ personalul medical este la nivelul ţărilor Uniunii

Europene, problemele în resursele umane din sistemul sănătăţii sunt determinate de distribuirea

teritorială neuniformă, disbalanţa sectorială, manifestată printr-un raport inechitabil între

medicina primară şi cea secundară, disbalanţa deprinderilor practice, calitatea scăzută a

serviciilor, productivitatea scăzută, migraţia cadrelor medicale, motivarea scăzută etc. La

moment, sistemul de sănătate nu dispune de principii şi criterii clare de stabilire a normelor de

asigurare cu personal medical a instituţiilor medico-sanitare, punct vulnerabil în definirea

necesităţii reale de personal ale sistemului.

Realizarea obiectivelor „Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada

2008-2017” va permite planificarea generării resurselor umane în funcţie de necesităţile reale ale

sistemului, utilizarea raţională a cadrelor medicale şi formarea adecvată şi diversificată de cadre

performante capabile să ofere asistenţă medicală de calitate populaţiei conform standardelor

internaţionale, întru ameliorarea continuă a sănătăţii populaţiei. [3]

Asigurarea instituţiilor medicale cu personal medical.

Domeniul resurselor umane al sistemului sanatatii in Republica Moldova se confrunta cu

aceleasi dificultati caracteristice majoritatii tarilor, atit din spatiul CSI, cat si din vestul Europei,

si anume: distribuirea teritoriala neuniforma a angajatilor medicali, manifestata prin insuficienta

cadrelor medicale in mediul rural si surplusul lor in mediul urban; angajarea asimetrica

sectoriala, prezent printr-un raport inechitabil intre medicina primara, spitaliceasca si preventiva;

refuzul absolventilor institutiilor de invatamint medical de a se angaja in câmpul muncii;

dezechilibre in aplicarea deprinderilor practice; calitatea scăzuta a serviciilor; productivitatea si

motivarea redusa a angajatilor medicali; migratia cadrelor medicale; etc.[3]

În scopul stimulării materiale a tinerilor specialişti, rezidenţi, angajaţi în muncă în mediul

rural, conform repartizării Ministerului Sănătăţii, pot depune actele către Comisia specializată

pentru a obţine categoria a doua de calificare nemijlocit după angajare, iar cei care au studii

postuniversitare de secundariat clinic şi doctorat – pentru obţinerea categoriei I de calificare

(ordinul Ministerului Sănătăţii, nr. 13-p §3 din 23.01.2007). Tinerii specialişti care activează în

351

mediul rural beneficiază de compensaţii nominale pentru conectarea locuinţelor la conductele de

gaze naturale (Hotărârea Guvernului nr. 1255 din 19.11.2007, MO 180-183 din 23.11.2007, art.

1299). Potrivit datelor comisiei de repartizare, circa 80 la sută din absolvenţii studiilor de

rezidenţiat au acceptat plasarea în câmpul muncii conform repartizării. [4]

În pofida măsurilor întreprinse, asigurarea instituţiilor medicale, comparativ cu ţările

Uniunii Europene, cu personal medical lasă de dorit si este in continua descrestere. (tabelul 1;

figura 1 şi 2).

Figura 1. Asigurarea populatiei cu medici si specialisti cu studii medii in Republica Moldova si

Uniunea Europeana (la 10.000 de locuitori)

Sursa: Raport anual in sanatate 2010. Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova.

Din Figura 1. constatăm, că numarul lucratorilor medicali a scazut atat la nivel de

institutii medicale raionale, municipale cit si republicane. Aceasta se datoreaza diminuarii

numarului de noi angajati in sistemul de sanatate in anul 2010, dar si ca rezultat al optimizarii

statelor de personal, masura impusa de conditiile economice. In pofida reducerii numarului de

angajati din institutiile medicale din tara gradul de asigurare cu lucratori medicali la 10.000 de

locuitori este in aria celui mediu european. [4]

Nivelul relativ înalt al indicatorilor privind densitatea medicilor în Republica Moldova,

este determinat de faptul că în această categorie sunt incluși și medicii din sectorul științific,

medicii din sistemul sănătății publice, managerii medici, cadrele didactice medici, dar și alte

categorii, care nu sunt implicați nemijlocit în procesul curativ-profilactic. Din numărul total de

medici, care activează în sistemul sănătății (public și departamental), doar cca 2/3 sunt implicați

nemijlocit în procesul curativ-profilactic, iar dacă raportăm acești medici la numărul populației,

reiese că densitatea acestora este de doar cca 25 la fiecare 10 mii locuitori. Anume acest

indicator este relevant pentru sistemul de sănătate, reieșind din situația reală existentă în prezent

la capitolul resurse umane.

O altă problemă este asigurarea neproporţională a populaţiei teritoriilor administrative ale

Republicii Moldova cu cadre medicale (Tabelul 1). Spre exemplu, raioanele Cimişlia, Cantemir,

Nisporeni, Făleşti, sunt asigurate cu 30-50 la sută mai puţin decât media pe republică. [5]

352

Tabelul 1

Gradul de asigurare a populatiei cu medici (la 10 mii locuitori)

Sursa: Raport Statistica pentru anul 2010, Centrul Naţional de Management in Sănătate.

Distribuirea neuniforma a angajatilor medicali este caracterizata prin insuficienta cadrelor

medicale in mediul rural si numarul, practic, dublu a acestora in institutiile medicale din mediul

urban. Asigurarea raioanelor cu medici este de 16,3 medici /10.000 locuitori, pe cind la nivel de

municipiu aceasta este de 29,1 medici /10.000 locuitori.

Dinamica negativa de aprovizionare cu resurse umane a institutiilor medicale (Figura 2)

ne demostreaza inca o data managementul necalitativ a acestor structuri, cea ce inevitabil se

rasfringe asupra sanatatii populatiei tarii.

În Republica Moldova, la 01 ianuarie 2010, activau 10612 medici și 22996 lucrători

medicali cu studii medii (figura nr.1), ceea ce în total constituie 33608 lucrători medicali. Nivelul

353

densităţii lucrătorilor medicali (sectorul public și departamental) a fost în mediu de cca 117 la 10

mii locuitori, inclusiv cca 37 medici și cca 80 lucrători medicali cu studii medii, ceea ce denotă

că din punct de vedere cantitativ, nivelul densității lucrătorilor medicali este satisfăcător şi

comparabil cu cel din ţările regiunii europene, iar în țară există potențialul uman necesar pentru

asigurarea activității eficiente a sistemului de sănătate.

Gradul de asigurare cu personal mediu include în sine, pe lângă asistenții medicali,

moașele, felcerii, asistenții igienști-epidemiologi, felcerii de laborator, tehncienii dentari,

categorii de specialiști care în majoritatea țărilor europene sunt plasate separat sau nu există.

Respectiv, datele statistice referitor la asigurarea sistemului de sănătate cu personal medical

mediu nu pot fi comparate cu datele similare din țările europene, care inlcud în sine doar două

categorii separate: asistenți medicali și moașe.

Analiza evoluției gradului de plasare în câmpul muncii a medicilor în sectorul public al

sănătății după absolvirea instruirii postuniversitare denotă un nivel extrem de redus al celor

angajați conform calificării profesionale (cca 1/3). La 01 ianuarie 2010 în sistemul public al

sănătăţii ativau în total 1275 medici formați în perioada 2003-2009, inclusiv 807 medici în

Chișinău, 54 medici în Bălți și doar numai 414 în instituții medico-sanitare amplasate în raioane

(cca 12% din numărul celor pregătiți). Respectiv, cca 2/3 din numărul total de absolvenți în

ultimii șapte ani au preferat să abandoneze sectorul public al sănătății, fiind orientați spre cel

privat sau departamental de sănătate, sectorul farmaceutic, spre alte ramuri ale economiei

naționale sau spre activitate profesională peste hotarele țării. [3]

Statistica demonstrează că în republică, practic, s-a stabilit o balanţă dintre numărul de

medici şi personal medical veriga medie, care absolvesc instituţiile medicale de învăţământ şi

cei, care se concediază din proprie iniţiativă pentru a se angaja în alte domenii.

Figura 2. Dinamica numărului absolut de medici şi asistenţi medicali in R.M.

Sursa: Elaborată de autor în baza Raportului pe anul 2011 al Sindicatului „Sănătatea”

De menţionat că majoritatea absolută a personalului medical care se concediază din

proprie iniţiativă sunt apţi de muncă. Îndeosebi rămâne complicată asigurarea cu cadre medicale

a asistenţei medicale primare. Din cauza multor probleme de ordin social şi material, tinerii

specialişti nu doresc să activeze în mediul rural. În ultimii ani problema dată afectează şi

instituţiile medicale din centrele raionale şi municipale, care, de asemenea, nu sunt atractive

pentru tinerii specialişti.

Deficitul de personal medical este explicat si prin mobilitatea inalta a cadrelor medicale

in afara tarii. Anual, Ministerul Sanatatii elibereaza certificate pentru autentificarea actelor de

studii medicale (necesare la angajare peste hotarele tarii) pentru aproximativ 200 de medici si

reprezinta jumatate din numarul de medici, absolventi ai studiilor postuniversitare pregatiti

pentru activitate medicala. Autentificarea actelor pentru lucratorii medicali cu studii medii in

numar de circa 300 de acte pe an este doar varful aisbergului, cunoscut fiind faptul ca marea

354

majoritate a asistentilor medicali lucreaza informal in sectorul de ingrijiri si doar unitati

activeaza legal in domeniul medicinii. [4]

Reieşind din cele expuse mai sus considerăm oportun realizarea următoarelor măsuri:

1. Generarea resurselor umane pentru sistemul de sănătate:

Pentru promovarea continuă a atractivității profesiei medicale se preconizează elaborarea

și implementarea unei concepții de promovare durabilă a prestigiului profesiei medicale și

orientare profesională a tinerilor către profesiile medicale, care să funcționeze continuu și să

includă toate formele de transmitere a informației către potențialii candidați la instruire în

domeniul medical.

Pentru planificarea argumentată a resurselor umane în sistemul sănătății se prevede

aprobarea la nivel de stat a unor principii și criterii de planificare strategică pe principii

științifice, în baza unei corelații echilibrate între oferta învățământului general, capacitățile

instituțiilor de învățământ, evoluția indicatorilor demografici și necesitățile de perspectivă a

sistemului de sănătate, care să asigure condiții adecvate pentru integrarea deplină a tinerilor

specialiști, oferindul-le condiții necesare pentru activitate și creștere profesională.

2. Gestionarea resurselor umane din sistemul de sănătate:

Utilizarea raţională a resurselor umane disponibile, în condițiile actuale economice,

financiare și organizatorice limitate, va fi orientată, în special spre optimizarea și eficientizarea

utilizării acestora, ca unica soluție cost-eficientă de redresare a situației la capitolul respectiv,

deoarece problema majoră a sistemului de sănătate la capitolul resurse umane în prezent nu este

atât lipsa cadrelor, cât anume utilizarea ineficientă a acestora. Atragerea și revenirea în sistemul

sănătății a medicilor care actualmente activează în alte domeniu ale economiei naționale,

constituie o altă sursă cost-eficientă și sigură de majorare a densității lucrătorilor medicali,

capabilă să contribuie la acoperirea necesităților sistemului de sănătate.

Majorarea atractivității sistemului public al sănătății va fi realizată prin perfecționarea

continuă a condițiilor de muncă a lucrătorilor medicali, dotarea tehnică și cu utilaj medical a

locurilor de muncă, asigurarea condițiilor pentru educație medicală continuă, majorarea

semnificativă a nivelului de remunerare a muncii, implementarea unor mecanisme specifice de

protecție socială suplimentară a medicilor și oferirea unor facilități în funcție de complexitatea și

activității profesionale.

Tinerii specialiști vor fi motivați să activeze în sectoarele deficitare, în special, în

localitățile rurale prin acordarea unor facilități financiare, materiale și profesionale, prin

aigurarea instituțiilor din sectorul asistenței medicale primare cu transport medical, condiții de

muncă, iar activitatea în localitățile rurale, cel puțin timp de trei ani, va fi un factor primordial

pentru continuarea activității profesionale.

3. Managementul resurselor umane:

Modernizarea serviciului resurse umane din instituţiile medico-sanitare va fi orientată

spre formarea unor specialiști în domeniu bine pregatiți, capabili să asigure implementarea

principiilor moderne de gestionare a resurselor umane, planificarea strategică a resurselor umane

din instituție și evitarea problemelor de surplus sau deficit de personal, capabil sa raspunda

cerintelor curente si viitoare, adoptarea unui sistem de compensații si beneficii adaptat

specificului activitatii instituții etc.

Pentru asigurarea continuă a performanței profesionale a cadrelor medicale va fi

implementat un sistem competitiv de evaluare a performantelor, cu implicarea factorilor

instituționali și extrainstituționali, vor fi diversificate formele de dezvoltare continuă a calificării

profesionale, cu accent pe autoinstruire continuă, vor fi implementate diverse mecanisme de

motivare și stimulare a dezvoltării profesionale pe parcursul activității.

Satisfacția beneficiarilor și prestatorilor de servicii medicale urmează a fi cel mai relevant

criteriu în aprecierea calității serviciilor oferite de către instituțiile medico-sanitare, în epicentrul

activităților medicale fiind plasat nu doar pacientul dar pacientul-medicul.

355

Bibliografie 1. Strategiea de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017.//Hotărârea

Guvernului Republicii Moldova nr.1471 din 24.12.07. 2. COJOCARU, S., .Strategia managementului resurselor umane in administratia publica.

Autoreferat a tezei de doctor in economie. Chisinau. 2005.

3. Strategia de dezvoltare a resurselor umane din sistemul sănătății 2011 -2015. Ministerul

Sănătății al Republicii Moldova. Chisinau, 2011. 4. Raport anual in sanatate 2010. Ministerul Sănătătii al Republicii Moldova. Chisinau 2011. 5. Raportul de activitate a Sindicatului „Sănătatea” în perioada anilor 2005-2009.Chisinau 2010. 6. Raport pe anul 2011 al Sindicatului „Sănătatea” .Chisinau 2012. 7. www.statistica.md

ASISTENŢA MEDICALĂ ACORDATĂ POPULAŢIEI RURALE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Natalia Ciobanu

Catedra Medicină Socială şi Managment Sanitar „Nicolae Testemiţeanu”

USMF „Nicolae Testemiţeanu”

Summary

Healthcare provided the rural population in Moldova

Article contains the analysis of medical assistance in Republic of Moldova with focus on

the rural conditions and its influence on morbidity.

Rezumat

Articolul elucidează analiza asistenţei medicale în Republica Moldova cu axare pe domeniul de

asistenţă medicală în condiţii rural şi influenţa acesteea asupra morbidităţii.

Actualitatea

În condiţiile în care asistenţa medicală în Republica Moldova este periclitată din cauza

subfinanţării cronice şi a exodului medicilor, principalul flagel care sufera de pe urma acestor

problem ramîne a fi populaţia rurală. Chiar daca populaţia aptă de muncă a Republicii Moldova

este monitorizată de 34 spitale raionale şi 9 în RDD „UTA Gagauzia”, 10 policlinici

independente (inclusiv trei UTA Gagauzia); un spital privat, 182 ambulatorii individuale în anul

2009 (si 202 în anul 2010); 46 AMT, CMF, CS în anul 2009 ( trei în Gagauzia) şi 67 în anul

2010 asistenţa medicală în condiţiile rurale ramine a fi una din confrutările de bază a societăţii

rurale.

Materiale şi metode

Analiza şi sinteza informaţiilor privind asistenţa medicală acordată în condiţiile rurale şi

impactul acesteea asupra morbidităţii.

Rezultate

Completarea instituţiilor medicale cu medici în anul 2009 a constituit 84.9% pe raioane

(86.7 UTA Gagauzia) şi 84.3% în anul 2010 (84.5 UTA Gagauzia) proces în creştere, cum se

vede neafectat de emigraţie.

Sectorul spitale în anul 2009 a înregistrat o completare de 91.7% ( în Gagauzia 96.8) şi

91.5% (Gagauzia 89.2) în anul 2010. Sectorul de asistenţă medicală primară înregistrează o

completare cu medici de 86.2% (97.7% Gagauzia) în anul 2009 şi 85.8% (97.5% în Gagauzia)

în 2010.

356

Secţiile consultative sunt completate cu medici în anul 2009 cu 84.4% (85.0 Gagauzia) şi

84.6% (86.9 în Gagauzia) în anul 2010.

Ponderea funcţiilor ocupate de medici pe toate raioanele în anul 2009 a fost de 26.7%

(28.0 în Gagauzia) comparativ cu 32.0% în municipii iar în anul 2010 27.1% (27.0% în

Gagauzia) comparativ cu 32.8% în municipii. Fapt deloc de neglijat în planificare şi advertising-

ul facilităţilor specialiştilor în mediul rural.

În sectorul de asistenţă medicală ponderea funcţiilor ocupate în toate raioanele în anul

2009 a fost de 34.4% (34.0% în Gagauzia), comparativ cu 29.9% pe municipii şi 34.4% (32.9 în

Gagauzia) faţă de 22.4% pe municipii.

Secţiile consultative 23.2% pe toate raioanele (22.2% în Gagauzia), comparativ cu 22.4%

pe municipii şi 23.1% (23.7% pe Gagauzia), în anul 2010 comparativ cu 22.7% pe municipii,

fapt care poate fi explicat cu migrarea la organizaţiile private ceea ce se observă prin analiza

ponderii funcţiilor ocupate în organizaţiile finanţate din buget. Aici ponderea funcţiilor ocupate

în raioane este de 5.1% (5.5% în Gagauzia) faţă de 11.6% la municipii şi 5.2% (6.2% în

Gagauzia) în anul 2010 faţă de 11.3 pe municipii, cifră dublă înregistrată în municipii faţă de

raioane. O mare atenţie e de acordat dinamicii resurselor umane medicale. În anul 2009 în

sistemul de sănătate pe ministerul Sănătăţii au fost angajaţi 749 persoane din care doar 68 în

mediul rural (cinci în Gagauzia) iar în anul 2010 respectiv 760 (20 în Gagauzia) , în mediul rural

129 (în Gagauzia 1 ).

În acelaşi timp în 2009 au fost eliberaţi din funcţii 676 persoane în total pe raioane ,

inclusiv în mediul rural 86 (32 în Gagauzia), iar în anul 2010 au plecat 812 persoane pe ţară şi

137 din mediul rural.

Astfel, 90.2% persoane în anul 2009 şi 106.8% în anul 2010 au migrat în altă parte decât

Ministerul Sănătăţii inclusiv în mediul rural au plecat în anul 2009 - 86 persoane mai mult decât

au venit (72) şi la fel în anul 2010 din mediul rural au plecat 137 persoane mai mult decât au

venit (129 persoane) direcţiile fiind bine cunoscute: peste hotare sau la firmele private, ce denotă

că reformele din sistemul de sănătate au în vedere doar schimbările structurale, legislative,

funcţionale şi nu factorul uman, cărui ar trebui să-i facă munca mai atractivă, să permită

satisfacerea resurselor umane prin munca sa, să motiveze spre creativitate, inovaţie fapt care ar

mări şi salariile şi capacitatea concurenţială şi ar dezvolta baza tehnico-materială.

În ce priveşte personalul medical cu studii medii situaţia este critică. În anul 2009 au fost

angajate în total pe Ministerul Sănătăţii 2157 asistente medicale (221 în mediul rural) şi au plecat

1693 persoane, sau 78.5% dintre ei iar în anul 2010 au fost angajate pe Ministerul sănătăţii 2342

( 509 în mediul rural) asistente medicale şi au plecat 2241 (587 în mediul rural) adică 95.7%

dintre ele din mediul rural au migrat mai multe persoane decât au fost angajate.

Asigurarea populaţiei rurale cu medici specialişti la 10 mii locuitori a constituit doar

9.2% în anul 2009 comparativ cu 18.6 pe municipii şi 24.4% pe republică, iar în anul 2010

10.1% faţă d 19.7% pe municipii şi 25.9% pe republică, la care dacă mai adăugăm accesibilitatea

şi distanţa până la centrele raionale am avea un tablou de discordanţă a echităţii faţă de populaţia

rurală

Astfel, în situaţia deselor schimbări epidemiologice neprevăzute din ultimul timp, în

raioanele Dubăsari în anii 2009-2010, Basarabeasca 2010 nu sunt medici ai serviciului de

supraveghere de Stat ai Sănătăţii Publice.

Este pozitiv faptul atestării în muncă a personalului medical, astfel, încât în anul 2009 au

primit categorii superioare 1805 medici în mediul rural faţă de 1338 în municipii şi 1945 în anul

2010 în mediul rural faţă de 1448 în municipii proces mai bine organizat, dar şi dorit de către

resursele umane medicale, dat fiind faptul motivării prin măriri de salariu.

La fel se observă şi în situaţia asistentelor medicale în anul 2009 în mediul rural au primit

categoria superioară 7136 persoane şi 2674 în municipii, iar în anul 2010 7524 din mediul rural

şi 2674 din municipii.

Ministerul Sănătăţii influenţează şi motivează resursele umane medicale la cursuri de

perfecţionare astfel, o cifră impunătoare de medici 2103 în anul 2009 în mediul rural şi 1354 în

357

municipii şi 2122 în mediul rural în anul 2010 şi 1243 persoane din municipii au trecut cursuri de

perfecţionare (tab.nr.S5).

Personalul medical cu studii medii a înscris o cifră de 3187 în mediul rural şi 1291 în

municipii în anul 2009 comparativ cu 941 în mediul rural şi 1260 persoane în municipii în anul

2010. Este un procedeu planificat şi o capacitate mare a catedrelor de a instrui un aşa număr

mare de specialişti.

Practic în fiecare raion există farmacii, în total 444 pe republică în anul 2009, 440 în anul

2010, inclusiv în mediul rural 287 în anul 2009 şi 294 în anul 2010. Puţine sunt înregistrate în

raioanele Donduşeni (consecutiv în anul 2009 – 4; în anul 2010 ) farmacii, în Glodeni (4 şi 4); în

Teleneşti (5 şi 5) etc., unde speranţa noastră ar fi asigurarea cu medicamente în toate satele să

fie, de exemplu sub formă de puncte farmaceutice.

Reţeaua instituţiilor medicale

Numărul spitalelor în Sistemul de Sănătate din Republica Moldova (tab. nr.1) cu anii s-a

micşorat de la 110 în anul 2002 la 83 în anul 2009.

Tabelul Nr.1

Spitalele în Republica Moldova

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Spitale 110 111 116 114 84 83 82 83

Ambulatorii 562 577 636 656 679 706 748 755

Centre ale medicinii

de familie

48 48 48 48 49 49 49 49

Instituţiile sanepid 40 40 40 40 40 40 40 40

Staţii şi substaţii de

urgenţă

114 122 122 127 132 132 132 136

Numărul ambulatoriilor au crescut de la 562 în anul 2002 la 755 în anul 2009. Centrele de

medicină a familiei de stat au rămas între 48 în anul 2002 şi 49 în anul 2009, iar staţiile de

urgenţă din 114 în 2002 sunt în creştere numerică din 114 în 2002 la 136 în anul 2009.

Populaţia de la sate şi centrele raionale în anul 2009 au efectuat 12 631 236 (87870 în

Gagauzia) vizite la ambulanţă, iar în anul 2010 12 940 764 vizite ( 871038 în Gagauzia).

Numărul mediu de vizite pe an la un locuitor în raioane au fost în total 4.8 (5.5 în

Gagauzia) în anul 2009 şi 4.9 (5.46 în Gagauzia) în anul 2010 faţă de municipii respectiv 6.9 în

2009 şi 6.7 în 2010, fapt care denotă posibilităţi mai mari pentru populaţia urbană, de a se adresa

la medic.

Numărul mediu de vizite pe an la un locuitor asigurat este de 5.9 în 2009 total pe raioane

şi 7.1 în municipii, iar în anul 2010 6.4 în raioane, comparativ cu 7.0 în municipii. Astfel,

ponderea vizitelor persoanelor asigurate din numărul total de vizite în total pe raioane a fost de

89.0 faţă de 85.6 în municipii şi 87.7 total pe raioane în anul 2010 faţă de 85.1 în anul 2010 pe

municipii (tab.nr. S6), ce demonstrează unele schimbări ale stării de sănătate a populaţiei de la

sate în legătură cu decentralizarea colhozurilor, sovhozurilor, adică în prezent există posibilităţi

mai mici de dispensarizare a grupurilor de oameni şi organizare a protecţiei muncii în mediul

rural.

În medicina de familie situaţia este următoarea: în anul 2009 au fost 7 054 282 vizite în

total pe an pe raioane, în comparaţie cu 3 028 066 pe municipii, iar în anul 2010 7 229 898 în

total pe raioane faţă de 2 947 543 pe municipii (tab.nr. S7).

Numărul mediu de vizite la medicul de familie pe an la un locuitor a fost de 2.7 în anul

2009 în total pe raioane, în comparaţie cu 3.2 pe municipii şi 2.8 în anul 2010 în total pe

raioane, comparativ cu 32 pe municipii.

Astfel, constatăm o adresabilitate de 2 ori mai mare la ambulatorii (5.9 în anul 2009) faţă

de 2.7 la medicii de familie la un locuitor şi 6.4 în anul 2010 la ambulatoriu faţă de 2.8 în anul

358

2010 pe raioane. Deci medicina de familie n-a devenit încă sistemul de profilaxie a bolilor şi n-a

oprit încă nivelul său tratamentul global al pacienţilor astfel, încărcând specialiştii şi purtând pe

drumuri pacienţii.

Drept dovadă avem 91593 vizite la terapeuţi în anul 2009 şi 12998 vizite total pe raioane

şi 191552 pe municipii la medicii de familie, în anul 2010 pe raioane au fost efectuate 129984

vizite, comparativ cu 177961 pe municipii, cifre destul de mari de trimiteri la terapeuţi, dat fiind

faptul că medicii de familie sunt tot aceeaşi terapeuţi şi ar putea soluţiona multe dintre aceste

probleme la nivelul său (tab.nr S7).

Este destul de joasă ponderea vizitelor cu scop profilactic pe raioane, alcătuind în anul

2009 29.2%, iar pe municipii 28.0; în anul 2010 31.0 pe raioane şi 29.9% pe municipii, fapt

care ne demonstrează necesitatea studiului stării de sănătate reale a populaţiei apte de muncă la

sate; modul de protecţie a muncii lor; procesul de promovare a sănătăţii şi a stilului de viaţă

sănătos etc.

Asistenţa medicală de urgenţă a inclus 264.5 solicitări în anul 2009 la 100 locuitori din

mediul rural, comparativ cu 301.9 în total pe republică şi 354.7 în mediul urban, iar în anul 2010

250.5 în mediul rural, 282.7 total pe republică şi 328.0 în mediul urban, proces care fără a fi

studiat poate fi interpretat diferit: adresabilitate joasă a populaţiei de la ţară şi tratament de

sinestătător; accesibilitatea mai mică a populaţiei din mediul rural şi promovarea slabă a

necesităţii adresării la medic în caz de orie afecţiune.

Astfel, este necesar studiul asigurărilor cu maşini, distanţei de la unităţile medicale în

corelare cu adresabilitatea şi asigurarea la timp; a complicaţiilor, mortalităţii, nivelului protecţiei

muncii, a cunoştinţelor populaţiei rurale despre: abdomenul acut, apendicită, stările de urgenţă,

despre plăgi şi complicaţiile ce pot apărea în cazul adresării tardive la medic etc. , adică modul

lor de comportament în diverse situaţii de urgenţă.

Numărul mediu de decedaţi până la sosirea echipelor de asistenţă medicală pe republică

este destul de mare 3673 în anul 2009 şi 3858 în anul 2010, dintre care la nordul Republicii

Moldova consecutiv 939 şi 982, la sud 252 şi 242 iar la centru 894 şi 998 cazuri, (tab.nr.S8) fapt

care are nevoie de studiu special pentru a determina: câte cazuri din vina medicinii de urgenţă,

timp întârzieri, adresabilitate tardivă, intervenţia medicilor de familie şi ambulatoriu; nivelul

cunoştinţelor de acordare a primului ajutor şi intrajutorare al populaţiei din mediul rural, primul

ajutor medical acordat-gradul de competenţă.

Asigurarea cu ambulanţe pe ţară este de 90.7% în anul 2009 (existente 345, normativ

413) şi de 69.2% în anul 2010 (326 existente, normativ 471 ), proces care ar putea fi intensificat

prin aplicarea metodelor de atragere a sponsorizărilor şi elaborarea de proiecte internaţionale.

Examenele medicale profilactice a persoanelor conform listelor medicilor de familie –

grupele la risc.

Acest domeniu se prezintă în felul următor:

Ponderea persoanelor examinate în ce priveşte tuberculoza în total pe raioane în

Republica Moldova a fost d 56.8% pe anul 2009 comparativ cu 79.8% pe municipii şi 60.6% în

anul 2010, comparat cu 79.1% pe municipii, deci cu mult mai joasă la populaţia din mediul

rural, proces de mare însemnătate din punct de vedere epidemiologic, sau de micşorare a

incidenţei şi prevalenţei morbidităţii date.

În ce priveşte tumorile maligne în anul 2009 au fost examinate 53.1% persoane total pe

republică, comparativ cu 61.1% pe municipii şi 57.3% total pe republică în anul 2010 în

comparaţie cu 67.3 pe municipii şi 61.1% pe Ministerul Sănătăţii, proces de care depinde mult

evidenţierea bolii în stadiile incipiente şi micşorarea gradului de invalidizare în timp.

Examene ginecologice în total pe raioane au fost efectuate în 57.7% comparativ cu 51.1%

pe municipii şi 56.2% raioane, 5.53% pe municipiu şi 62.4% pe Ministerul Sănătăţii., procedee

aproximativ echivalente în mediul rural şi urban dar totuşi insuficient cu 100% forma maximă.

Dacă tensiunea arterială pe raioane este măsurată în 83.5% cazuri (74.8% pe municipii şi

81.3% pe Ministerul Sănătăţii) în anul 2009 şi 85.9% pe raioane (84.0% pe municipii şi 85.4%

pe Ministerul Sănătăţii), atunci în ce priveşte celelalte procedee scade brusc colesterolul seric în

359

anul 2009 a fost examinat în 38.1% cazuri în total pe raioane (53.1 pe municipii şi 41.7 pe

Ministerul Sănătăţii) şi 46.8 în anul 2009 pe raioane (50.4 minute şi 47.5 pe Ministerul

Sănătăţii). Glicemia a fost măsurată în 44% cazuri pe raioane 68.3% pe municipii şi 49.6 pe

Ministerul Sănătăţii), în anul 2009 şi 55.0% pe raioane în anul 2010 (64.5 pe municipii şi 58.4%

pe Ministerul Sănătăţii.

Hepatitele mai des întâlnite în mediul rural sunt examinate mai rar: 25.9% cazuri pe

raioane (45.6 pe municipii şi 30 pe Ministerul Sănătăţii) şi 30.2% cazuri pe raioane (47.9 pe

municipii şi 30.2 % cazuri pe Ministerul Sănătăţii) în anul 2010, proces din nou epidemiologic

însemnat, de profilaxie a recidivelor – profilaxia secundară sau asanarea.

Concluzii

Analiza rezultatelor permite de a concluziona că: Chiar daca reforma sanătăţii în

Republica Moldova ar putea arăta rezultate în termen lung, pentru impulsionarea acesteea

Ministerul Sănătăţii ar trebui să atragă o atenţie deosebită factorului uman din domeniu, dat fiind

asigurarea neuniforma a Instituţiilor Medicale cu cadre.

Migraţia cadrelor medicale din domeniu denotă că reformele din sistemul de sănătate au

în vedere doar schimbările structurale, legislative, funcţionale şi nu factorul uman, cărui ar trebui

să-i facă munca mai atractivă, să permită satisfacerea resurselor umane prin munca sa, să

motiveze spre creativitate, inovaţie fapt care ar mări şi salariile şi capacitatea concurenţială ar

dezvolta baza tehnico-materială şi ar micşora morbiditatea structurală.

Bibliografie

1. http://www.ms.md

2. Anuarul Stistic al Republicii Moldova anul 2011

3. Anuarul Statistic Medical 2011.

IMPACTUL MEDICO-SOCIAL AL POPULAŢIEI VÂRSTNICE

Anatol Negară, Dumitru Tintiuc, Tudor Grejdeanu, Natalia Lisnic

Centrul de Geriatrie şi Gerontologie, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Medicosocial particularities of aging population as a public health problem

In this article are described the medical and social consequences of old population. Aft

these point are establish essential changes in the demography structure due to the changes

stabled in the evolution of the main indicators of the migration of the population – a phenomena

Known as “demographical transition”

Rezumat

În lucrare se descriu aspectele medicale, sociale, economice şi factorii de risc care

influienţează asupra sănătăţii populaţiei vîrstnice. În conţinutul lucrării sunt reflectate aspectele

demografice şi pierderile economice, medicale şi sociale ale acestui segment de populaţie. În

contextul materialului expus sunt descrise impactul socio-medical, morbiditatea specifică,

cauzele de deces, tendinţele demografice şi accesul la servicii de sănătate ale acestui grup de

populaţie.

Actualitatea

Îmbătrânirea demografică este un proces istoric, ireversibil, care afectează întreaga

populaţie atât prin condiţionările sale, cât şi prin multiplele sale consecinţe. Procesul de

îmbătrânire a populaţiei se datorează îndeosebi scăderii natalităţii – îmbătrânirea „de bază” şi

mai puţin creşterii duratei medii a vieţii – îmbătrânire „de vârf”, noţiunile referindu-se la baza şi

360

vârful piramidei vârstelor. Asistăm deci, astăzi, mai ales în ţările avansate, la fenomenul

spectaculos al „răsturnării piramidei vârstelor” [1].

Fenomenul îmbătrânirii demografice se evaluează cantitativ prin proporţia populaţiei de 60

ani şi peste (în %) din totalul populaţiei. Numărul persoanelor vârstnice a crescut în lume fără

încetare – de la mai puţin de 100 milioane înainte de cel de-al doilea Război Mondial la peste

200 milioane în anul 1950, apoi circa 460 milioane în 1990 şi 672,1 mln în anul 2005. Se

presupune că aceste cifre vor creşte până la 1,2 mlrd către anul 2025 şi până la 2 mlrd către anul

2050, când pentru prima dată în istoria omenirii ponderea vârstnicilor va fi mai mare decât

ponderea copiilor. [2]

Îmbătrânirea populaţiei reprezintă un fenomen global, legat în mod direct de aspectele

cotidiene ale vieţii umane şi vizează problemele de care depinde prosperarea economică:

investiţiile şi cheltuielile, piaţa forţelor de muncă, pensiile, impozitarea şi transferul proprietăţii

altei generaţii. Acest proces are consecinţe şi asupra structurii morbidităţii şi mortalităţii

populaţiei, componenţei familiilor, condiţiilor de viaţă. Numărul persoanelor vârstnice creşte în

lume anual cu 2%, cu mult mai repede decât sporul natural al populaţiei. Creşterea rapidă a

numărului populaţiei va necesita reglementări economice şi sociale de perspectivă în majoritatea

ţărilor [3, 4, 5].

Procesul de îmbătrânire demografică are numeroase consecinţe şi implicaţii. Astfel,

modificarea raportului dintre populaţia activă şi cea pasivă determină o creştere a populaţiei

dependenţilor, pe seama adulţilor neproducători, fenomen care creează probleme dificile de ordin

medical şi social-economic.

Consecinţe importante generează procesul de îmbătrânire a populaţiei pe planul protecţiei

sociale şi al asistenţei medicale persoanelor vârstnice, care reprezintă cel mai numeros grup de

populaţie ca adresabilitate, fiind în acelaşi timp categoria populaţională în rândul căreia

modificările de vârstă produc creşteri importante ale mortalităţii şi invalidităţii, şi la care se

produce tranziţia de la patologia infecţioasă specifică vârstelor tinere la patologia cronică

degenerativă a vârstelor înaintate. Îmbolnăvirile la vârstnici au o prevalenţa ridicată, manifestând

o accentuată tendinţă la cronicizare şi la boli asociate [1].

O altă manifestare a procesului global de îmbătrânire a populaţiei planetei este creşterea

numărului femeilor în populaţia persoanelor vârstnice bătrâne. Deoarece durata vieţii femeilor

este mai mare decât la bărbaţi, în prezent la 81 bărbaţi vârstnici revin 100 femei, iar printre cei

mai bătrâni oameni la 100 femei revin doar 53 bărbaţi. Raportul între bărbaţi şi femei de vârstă

înaintată este mai redus în regiunile dezvoltate (71 bărbaţi la 100 femei), decât în cele mai slab

dezvoltate (88 bărbaţi la 100 femei).

Dinamica creşterii numărului populaţiei vârstnice în Republica Moldova, comparativ cu

populaţia tânără şi cea adultă, cât şi faţă de populaţia totală, relevă că în timp ce populaţia totală

a crescut pe parcursul a circa 70 ani (1930-2003) cu 126,3%, populaţia în vârstă de 60 de ani şi

peste a sporit cu 345%; în acelaşi timp, populaţia tânără a cunoscut o tendinţă continuă de

scădere [6].

Pentru Republica Moldova procesul de îmbătrânire demografică a început să devină tot

mai actual pe parcursul ultimului deceniu, raportul de dependenţă al populaţiei vârstnice fiind de

21,6 în anul 2003 [7].

Problema îmbătrânirii, a limitelor naturale ale vieţii preocupă omenirea încă din cele mai

vechi timpuri şi pe cele mai diverse planuri : biologic, social, filozofic, etic etc. Ea capătă astăzi

o însemnătate crescândă , angajând variate sectoare ale vieţii sociale, deoarece omenirea este din

ce în ce mai cointeresata în rezolvarea problemelor multiple si comlexe pe care le ridică

vârstnicii, contingent de populaţie în continuă creştere.

Procesul de îmbătrânire evoluează tot mai mult, de aceea pe ordinea de zi se pune tot mai

insistent o nouă problemă umană, aceea a creşterii numărului şi a proporţiei persoanelor foarte

vârstnice, de 75 de ani şi peste, în totalul populaţiei în vârstă de 60 de ani şi peste. Această

tendinţă este o formă specială a procesului de îmbătrânire demografică ce ar putea fi denumită

„îmbătrânire a bătrânilor”. În Republica Moldova, în afară de intensificarea procesului de

361

îmbătrânire demografică a populaţiei, se conturează o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei

vârstnice prin creşterea relativă a numărului persoanelor de vârsta a patra sau a marilor bătrâni.

Astfel, faţă de anul 1930, în anul 2004 ponderea persoanelor cu vârsta de 75 de ani şi peste a

sporit de la 0,82% până la 3,7%.(2)

În republică în prezent nu există o acoperire corespunzătoare cu fonduri a proceselor de

îmbătrânire a populaţiei. Criza economică şi efectele restructurării societăţii creează probleme

dificile de rezolvat în ceea ce priveşte asigurarea unei protecţii economico-sociale minime, în

cadrul căreia ponderea cea mai importantă a beneficiarilor o deţin persoanele vârstnice. După

pensionare se accentuează mult diminuarea veniturilor. Starea de sănătate a acestui segment de

populaţie prezintă o serie de particularităţi, ce se regăsesc la grupe populaţionale similare cu cele

din alte ţari ale Europei. La această categorie de vârstă pe prim plan se evidenţiază consecinţele

medico-sociale ale îmbătrânirii, care includ următoarele probleme mai importante: morbiditatea

şi starea de sănătate a acestor grupuri de populaţie; nivelul mortalităţii specifice acestor grupuri

de populaţie, cauzele de deces şi tendinţele acestui fenomen; accesul la serviciile de sănătate şi

modul în care unităţile de profil asigură nevoile de asistenţă medico-socială a persoanelor

vârstnice [6].

Starea de sănătate a persoanelor longevive este consecinţa unui cumul de factori

determinanţi, între aceştia mai importanţi fiind: nivelul de îmbătrânire demografică ; calitatea

vieţii aşa cum este susţinută de nivelul pensiilor şi al altor măsuri de suport social şi economic;

de existenţa unei legislaţii de protecţie socială, de alimentaţie, de condiţiile de locuit etc.;

resursele financiare disponibile pentru programele de sănătate ce privesc prevenţia bolilor

cronice, reforma sistemului de sănătate, reţeaua de servicii medicale şi sociale, diversitatea şi

calitatea acestor servicii.

Elaborarea unei politici demografice trebuie să se bazeze pe o cunoaştere fundamentală a

evoluţiei tuturor fenomenelor sociale, economice şi demografice, care influenţează direct sau

indirect reproducerea populaţiei cu tendinţele actuale şi posibilele transformări în dezvoltarea

lor.

Longevitatea, în forma ei activă, nu ni se oferă, ci ea trebuie cucerită; a şti să o cucereşti, a

şti să îmbătrâneşti, este deopotrivă o ştiinţă şi o artă, iar secretul acestei reuşite este viaţă activă,

în mijlocul familiei.

Starea de sănătate a populaţiei de vârsta a III-a este direct influenţată de bunăstarea

socială.

În ultimul deceniu, în aprecierea stării de sănătate a vârstnicului, se insistă tot mai mult pe

metode epidemiologie şi pe autoevaluarea sănătăţii. Autoevaluarea se bazează pe capacitatea

individului de a-şi evalua singur starea funcţională şi raportul dependenţă /independenţă în

legătură cu activitatea vieţii zilnice.

O stare bună de sănătate, pe parcursul întregii vieţi, este elementul determinat al unei

bătrâneţi sănătoase, satisfăcătoare.

Consecinţele fenomenului de îmbătrânire a populaţiei pot fi:

1. demografice:

- creşterea numărului populaţiei vârstnice;

- creşterea numărului familiilor fără copii şi cu persoane vârstnice.

2. medicale:

- polimorbiditate;

- creşterea consumului medial (Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că doar 10%

din tineri au o afecţiune şi doar 2% din vârstnici sunt sănătoşi).

3. sociale

- pierderea autonomiei;

- incapacităţii funcţionale parţiale sau totale, de unde nevoia de servicii sociale adecvate.

Populaţia vârstnică este mare consumatoare de prestaţii medicale, având şi o

vulnerabilitate crescută la stresul fizic şi social.

362

Strategii de menţinere şi protecţie a populaţiei vârstnice:

Aceste consecinţe ale îmbătrânirii populaţiei, impun gândirea şi aplicarea unor strategii pe

termen mediu şi lung care să vizeze:

1. organizarea de reţele comunitare ambulatorii de servicii de îngrijire şi ocrotire a vârstnicilor

la domiciliu (centre de îngrijire de zi, de noapte, de asistenţă medico-socială la domiciliu, de

asistenţă socială specifică vârstnicului, unităţi ambulatorii sau reţea de asistenţă terminală);

2. organizarea de instituţii de îngrijire pe termen lung, unde să se acorde asistenţă socială (case

de retragere pentru pensionari, pentru bătrâni), sau socio-medicală, pentru persoane cu

afecţiuni cronice dependente (cămin spital pentru bolnavi cronici sau unităţi pentru afecţiuni

psihice). În ţările Europei de vest, numai 20% din vârstnici sunt internaţi în acest tip de

unităţi, restul sunt îngrijiţi în familie sau la propriul lor domiciliu.

3. realizarea unor programe de screening pentru identificarea vârstnicilor, car pot să rămână la

domiciliu, integraţi în familiile lor, precum şi a celor care trebuie îngrijiţi în instituţii speciale

rezidenţiale;

4. facilităţi comunitare pentru familiile ce au în îngrijire vârstnici cu probleme sociale sau

socio-medicale.

Concluzii

1. Evoluţia morbidităţii generale şi specifice, precum şi a morbidităţii la persoanele de

vârsta a III-a sunt mult influenţate de o sere de factori socio-economici ca: sărăcia,

singurătatea, lipsa locuinţei sau locuinţa improprie nevoilor specifice vârstei, dependenţa

socio-financiară, lipsa afecţiunii din partea celor dragi, lipsa înţelegerii, toleranţei,

pierderea oricărui ţel, a unui sens în viaţă.

2. Longevitatea, în forma ei activă, nu ni se oferă, ci ea trebuie cucerită; a şti să o cucereşti,

a şti să îmbătrâneşti, este deopotrivă o ştiinţă şi o artă, iar secretul acestei reuşite este

viaţa activă, în mijlocul familiei.

3. În societatea contemporană, se înregistrează o tendinţă de creştere a numărului de familii

nucleare compuse numai din soţ – soţie şi copii şi scăderea numărului de familii lărgite

pe verticală sau orizontală sau pe ambele sensuri, ce cuprind şi vârstnici (părinţi

cuplului, bunicii şi rudele în vârstă, etc.).

Bibliografie 1. Legare J., Ibrahima M., Sossa O., Smuga M., Le vieillissement demographique: un

defi pour les pays en developpement. Montreal, Federation international du

vieillissement, 2002,100 p.

2. Paladi Gh., Penina O., Unele aspecte demografice ale procesului de imbătranire

demografică in Republica Moldova. Simpozionul internaţional “Probleme

demografice ale populaţiei in contextul integrării europene”, Chişinău, 2005, p. 16-23.

3. Borzan Cristina Maria, Mocean Florea. Sănătate Publică, Ediţia Medicală

Universitară „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca, România, 2002, 274 p.

4. Duda Rene. Gerontologie medico-socială, Ed. Junimea, Iaşi, România, 1983, 185 p.

5. Enăchescu D., Marcu Gr.M. Sănătate Publică şi Management sanitar, colecţia

Medicinalis, Editura All, Bucureşti, România, 1995, 320 p.

6. Melnic B. Omul. Geneza existenţei umane // Chişinău, 1998, 220 p.

363

IMPACTUL SOCIO-ECONOMIC AL OSTEOARTROZEI GENUNCHIULUI ASUPRA

PACIENŢILOR

Virginia Şalaru

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Socio-economic impact of disease in knee osteoarthritis patients

As the most common form of joit disease, osteorthritis (OA) is associated with an

extremely high social and economic burden. This burden is largely attributable to the effects of

disability, the severe effects on quality of life, comorbid disease, and the expense of treatment.

OA is more costly of musculoskeletal condition in economic terms because of its far higher

prevalence. The direct costs are determinates by the medications, hospitalization comprise nearly

half of direct costs. Indirect costs for OA are also high, largely a result of work-related losses and

home-care costs. Its recognition as a major cause of disability, particularly in the aging

population, should increase community focus on this important condition.

Rezumat

Osteoartroza, cea mai frecventă patologie articulară, este asociată cu un impact major

socio-economic. Această povară este datorată dizabilităţii survenite în urma îmbolnăvirii,

efectelor severe asupra calităţii vieţii, comorbidităţii şi costurilor tratamentului. OA, în termeni

economici, este cea mai costisitoare dintre patologiile musculo-scheletale. Costurile directe sunt

determinate, în special, de tratamentul medicamentos şi spitalizare, care reprezintă circa jumătate

din aceste costuri. Costurile indirecte, de asemenea, sunt foarte înalte, fiind datorate pierderii

capacităţii de muncă şi cheltuielilor pentru îngrijirea la domiciliu. Recunoaşterea acestei

patologii drept o cauză majoră de dizabilitate, în special datorită îmbătrînirii populaţiei, ar

trebuie să focuseze atenţia comunităţii asupra acestei stări.

Actualitatea

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte în mod complex starea de sănătate ca

fiind - o stare de “bine fizic, psihic şi social” [1]. Această abordare raţională relevă practic unii

dintre cei mai importanţi determinanţi ai stării de sănătate, de la statutul socio-economic şi pîna

la stilul de viaţa [2], subliniind rolul major al contribuţiei active ai unor factori non-medicali în

acest complex. Osteoartroza genunchiului reprezintă o entitate nozologică complexă, definită de

către Subcomisia de Osteoartroză a Colegiului American de Reumatologie (ACR) drept un grup

heterogen de condiţii care duc în comun la simptome şi semne, asociate cu defecte de integritate

a cartilajului articular, modificări în osul subcondral şi marginile articulare. Creşterea numărului

de pacienţi cu OA reprezintă o povară majoră la nivel global, cu influenţă asupra indivizilor, a

sistemelor de sănătate şi asistenţa socială. La etapa acutuală persistă rezerve la tratamentul

patogenetic. O perspectivă asupra consecinţelor fizice, mentale şi sociale în OA este

semnificativă. În aşa mod impactul asupra calităţii vieţii poate fi mai important pentru

determinarea tratamentului decît influenţa sa asupra severităţii bolii (studiul EPOSA 2011).

Materiale şi metode Studiu reprezintă un reviu secundar descriptiv. Pentru analiză au fost analizate datele

prezentate în 17 artricole din USA, Canada, Franţa, Australia, Germania şi România, pe perioada

anilor 1993-2011.

Rezultate Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, osteoartorza este cea mai frecventă

cauză a durerii cronice la persoanele în vîrstă. Impactul major este transpus în calitatea joasă a

vieţii, restricţii şi deficienţe în activităţile cotidiene, relaţiile interpersonale, activităţile sociale şi

de costuri înalte ale tratamentului [3]. Ea poate afecta orice articulaţii, dar cel mai frecvent sunt

implicate articulaţiile mari, coxofemurale şi genunchii, fiind o cauză majoră de dificultăţi de

364

mobilitate şi deficienţe în autodeservire. Osteoartroza genunchiului este mai frecventă la femei

decît la bărbaţi, iar prevalenţa creşte o dată cu înaintarea în vîrstă. La 45% dintre femeile de

peste 65 de ani există simptome de OA genunchiului, în timp ce simptome radiologice sunt la

peste 70% de cazuri. Conform datelor OMS din 1990 osteoartroza a determinat 2,8%YDL, fiind

a 10-a cauză dintre patologiile non-fatale, iar în 2000 ea a urcat pe poziţia a patra, reprezantînd

3,0% din totalul de YDL, la nivel mondial. OA genunchiului este cea de-a patra cauza la nivel

mondial de dizabilitate la femei şi a opta la bărbaţi.[4]. Bazîndu-se pe tendinţele actuale, s-a

apreciat că OA tinde să devină a patra cauză de dizabilitate la nivel mondial, către anul 2020.

(Woolf and Pfleger 2003). În literatura de specialitate sunt date limitate cu privire la incidenţa

şi prevalenţa OA. O problemă invocată ar fi - definirea patologiei şi stabilirea debutului acesteia.

Estimările la nivel mondial indică faptul că 9,6% dintre bărbaţi şi 18% dintre femei cu vîrsta

peste 60 ani au OA simptomatică. În studiul Framingham (vîrsta medie de participare 70,8 ani)

au dezvoltat OA confirmată radiologic 2% dintre femei şi doar 1% - OA simptomatică, versus

1,4% bărbaţi şi respectiv 0,7% cazuri de osteoartroză simptomatică. Moscowitz R. şi al.(2007)

vehiculează cifre ale incidenţei osteoartrozei de 163,8 cazuri la 100 000 populaţie.

Impactul socio-economic al OA genunchiului nu a fost extensiv studiat. Identificarea

costurilor patologiei este dificilă pe motiv că diagnosticul definitiv necesită efectuarea unei

radiografii, deseori fiind folosit doar sindromul algic la nivelul articulaţiei genunchiului, dar

acest fapt duce la includerea altor cauze, inclusiv artritele inflamatorii. De asemenea, este

problematică estimarea costurilor imputabile doar de OA, deoarece sunt prezente mai multe

comorbidităţi. [5]. Costurile directe reprezintă cheltuielile pentru sănătate asociate direct cu

prevenirea bolilor, depistarea, tratarea şi reabilitarea, inclusiv, îngrijirile în comunitate. Valoarea

costurilor directe reprezintă resurse care ar fi fost disponibile pentru alte utilizări, în sănătate şi

sistemul social, precum şi de către individ, în cazul în care boala nu s-ar fi întîmplat. Costurile

directe includ costurile pentru vizite la medic, teste de diagnostic, medicamente, spitalizări şi

proceduri de diagnostic, ajutoare şi dispozitive de mers, precum şi procedurile ambulatorii,

plătirea transportului la medic sau la alt furnizor de servicii de îngrijire a sănătăţii, cum ar fi

terapii complimentare, alimente pentru diete speciale sau cheltuieli pentru adaptarea locuinţei la

starea de sănătate actuală. Costurile directe suportate de către pacient, denumite în literatura

engleză ca out-of-poket, variază în funcţie de ceea ce este acoperit de asigurările medicale.

Studiile internaţionale şi naţionale au identificat, în mare măsură, costurile artritelor ca un

tot întreg. Cu toate acestea, în Suedia, s-a constatat că OA a indus costuri SKr 7.4 bilioane

(US$749.4 milioane) în 1994, dintre care SKr 739 milioane (US$75 milioane) pentru îngrijirile

în staţionar şi SKr 6.4 bilioane pentru pierderea productivităţii. [6.] Bazîndu-se pe datele

naţionale din Franţa, costurile OA au fost estimate la 0,1% din produsul naţional brut pentru anul

1991 [7], cu echivalentul a US$51.4 bilioane (nivelul anului 2000 pentru dolar). Aproape două

treimi din cheltuieli au fost atribuite costurilor directe pentru îngrijirile medicale. Cheltuielile

medicale la pacienţii cu OA mai tineri de 65 de ani sunt duble faţă de cheltuielile pacienţilor fără

OA.[8] Conform datelor unui studiu, de tip caz-control efectuat în USA, costurile pentru un

pacient mai tînăr de 65 de ani au constituit $2827 per pacient/an, iar pentru cei mai în vîrstă de

65 de ani - $1963 per pacient /an. [9]

Utilizarea resurselor de sănătate se referă şi la tratamentul complicaţiilor survenite, cel

mai frecvent al gastropatiei induse de AINS. Au fost evaluate, în Marea Britanie, cheltuieli £251

milioane pentru tratarea gstropatiiilor post AINS.[10] Costurile directe ale osteoartozei

genunchiului variază în diferite studii, efectuate pe populaţii neomogene, cu diferite grade de

severitate a bolii. Loza şi al [11], care au examinat un eşantion reprezentativ al populaţiei

spaniole cu osteoartroza genunchiului şi coxofemurală (74% femei), au afişat costuri de 1502

euro, dintre care costurile directe erau de 1291 euro (86%). Valoarea costurilor a corelat cu

numărul de comorbidităţi, un scor mai înalt WOMAC şi stadii mai avansate radiografic. Nunez

şi al. au studiat pacienţii cu OA genunchiului de pe lista de aşteptare pentru protezarea

articulaţiei genunchiului (perioada de observare de 6 luni) şi au stabilit că, costurile directe sunt

de 200 de euro, în timp ce costurile nemedicale s-au ridicat la 1235 euro.

365

Datele sunt neomogene din cauza calculelor distincte şi diferenţelor de preferinţe în

tratament în diferite ţări (Leardini- mai multe spitalizări, Nunez-costuri foarte mici de tratament

conservativ). Leardini a constatat că osteoartroza genunchiului poate provoca deficienţe

funcţionale mai mari decît coxartroza. Pacienţii cu OA utilizează frecvent terapii complimentare.

Astfel, un studiu realizat de Ramsey S.D. şi alţii, în 2001, a afişat date conform cărora costul

tratamentului alternativ a fost de 1127 dolari, în comparaţie cu cheltuielile pentru îngrijirile

medicale ambulatorii care au constituit 1148 de dolari. În cazul ineficienţei metodelor

conservative de tratament se aplică tratamentul chirurgical pentru protezarea articulaţiilor

coxofemurale şi genunchi, acestea implică cheltuieli substanţiale asupra sistemelor de sănătate.

Costurile indirecte rezultă din consecinţele patologiei, cum ar fi limitarea activităţilor

uzuale. Abordarea, bazată pe capitalul uman, contează aceste costuri ca valoare a producţiei

pierdute pentru societate, includînd pierderea capacităţii de muncă ca urmare a tratamentului,

concediu medical, productivitatea muncii redusă, pensionare anticipată şi moartea. Costurile

suplimentare legate de auto-îngrijire, întreţinerea casei, de asemenea, pot fi incluse. Costurile

indirecte sunt greu de estimat, din motivele anterior menţionate. Mai mult de jumătate dintre

persoanele cu OA simptomatică au raportat incapacitate temporară de muncă [12], avînd şanse

mai mari de a reduce timpul de lucru sau de imposibilitatea de a obţine un loc de muncă din

cauza bolii. Cu toate acestea, costurile indirecte ale OA sunt mai mici în comparaţie cu cele ale

pacienţilor cu artrită reumatoidă, deoarece mulţi pacienţi sunt pensionaţi pe motivul atingerii

vîrstei[13]. În Australia 25% dintre persoanele cu OA au raportat limitări în activităţile cotidiene,

precum şi necesitatea crescută în echipamente speciale, asistenţă din partea familiei şi

prietenilor, aceste restricţii crescînd o dată cu vîrsta. [14]

Ponderea socială majoră şi gradul de deficienţă datorate osteoartrozei genunchiului au

fost relevate în studiul Framingham, care a cuprins un număr de 1769 pacienţi. Conform datelor

prezentate, pacienţii cu osteoartroză necesitau asistenţă suplimentară pentru efectuarea a patru

dintre cele şapte activităţi funcţionale de bază, şi anume: urcatul pe scară, mersul pe jos o

milă, menajul şi transportarea pachetelor [15]. În acest context, osteoartroza a fost clasată la

acelaşi nivel cu bolile cardiace, insuficienţa cardiacă congestivă şi bronhopneumopatia cronică

obstructivă, fiind o cauză de dezabilitate fizică majoră.

Costurile intangibile sunt asociate cu pierderea funcţiei, durerea crescută şi reducerea

calităţii vieţii pacienţilor, familiilor şi persoanelor care îi îngrijesc. Acestea includ şi costurile

oportunităţilor pierdute. Costurile intangibile reprezintă un beneficiu negativ, în termeni de

economie de sănătate, dar in general nu sunt incluse în studii. Cu toate acestea ele sunt foarte

importante pentru patologia articulară. Pentru că dizabilitatea este un rezultat semnificativ, or,

limitările în viaţa de zi cu zi, reducerea activităţilor şi comunicării, durerea cronică şi problemele

psihologice reduc substanţial starea generală de sănătate. Inversa costurilor intangibile la

pacientul cu osteoartroză este beneficiul pe care îl primeşte un pacient de la un tratament

eficient. Totuşi, costurile intangibile sunt dificil de cuantificat.

Datele studiilor recente sugerează ideea că durerea în OA are un impact major asupra

calităţii vieţii, productivităţii muncii şi asistenţei medicale şi utilizarea resurselor în rîndul

angajaţilor. Osteoartroza duce la o probabilitate semnificativ mai mare de absenteism şi zile de

muncă pierdute, crescînd costurile indirecte pentru femei cu 469 dolari şi cu 520 dolari pentru

bărbaţi, acest lucru fiind echivalent cu 3 zile lucrătoare pierdute [16], iar prezenteismul, ca factor

ce contribuie la productivitatea muncii, a scăzut considerabil. Impactul durerii la pacienţii cu OA

genunchiului determină scăderea productivităţii şi costuri indirecte mai înalte.[17]

Concluzii Costurile directe ale osteoartrozei sunt mari, implicînd cheltuieli exorbitante, inclusiv, din

partea pacientului. Limitările în activităţile fizice cotidiene avansează o dată cu progresarea OA

genunchiului, avînd un pronostic mai puţin favorabil în ceea ce priveşte funcţia fizică decît

coxartroza.

366

Domeniul de cercetare a osteoartrozei ca boală nontransmisibilă importantă, se menţine

printre priorităţile OMS şi programele mondiale de sănătate publică. Prin incidenţa asupra stării

mentale a populaţiei, simptomele bolii şi influenţa lor asupra calităţii vieţii, gradului de

independenţă în activităţile cotidiene, relaţiile interpersonale şi socializare, rămîn a fi domenii de

direcţionare spre dezvoltarea de tratamente şi protocoale clinice de management care vor reduce

substanţial impactul acestei boli grave.

Bibliografie

1. Constitution of The World Health Organization, available at

http://www.who.int/governance/eb/who_constitution_en.pdf

2. Tinica C., Bostan I., Grosu V., Corelatii privind creşterea economica şi evoluţia costurilor

aferente maladiilor cronice, Revista Româna de Bioetică, vol.8 nr.3, iulie septembrie 2010

3. Van der Waal JM, Terwee CB, van der Windt DA. Health-related and overall quality of life

of patients with chronic hip and knee complaints in general practice. Qual Life Res

2005;14:795-803

4. Jordan KM, Arden NK, Doherty M, Bannwarth B, et al. EULAR Recommendations 2003:

An Evidence Based Approach to the Management of Knee Osteoarthritis: Report of a Task

Force of the Standing Committee for International Clinical Studies Including Therapeutic

Trials (ESCISIT). Ann Rheum Dis. 2003; 62:1145-1155

5. March L.M., Bachmeier C.J.: Economics of osteoarthritis: A global perspective. Baillieres

Clin Rheumatol 1997; 11:817-834

6. Jonsson D., Husberg M.: Socioeconomic costs of rheumatic diseases: Implications for

technology assessment. Int J Technol Assess Health Care 2000; 16:1193-1200

7. Levy E., Ferme A., Perocheau D., Bono I.: [Socioeconomic costs of osteoarthritis in

France]. Rev Rhum Fr Ed 1993; 60:63S-67S

8. MacLean C.H., Knight K., Paulus H., et al: Costs attributable to osteoarthritis. J

Rheumatol 1998; 25:2213-2218

9. Dunlop D.D., Manheim L.M., Yelin E.H., et al: The costs of arthritis. Arthritis

Rheum 2003; 49:101-113.

10. Moore R.A.: The hidden costs of arthritis treatment and the cost of new therapy—the burden

of non-steroidal anti-inflammatory drug gastropathy. Rheumatology Oxford) 2002; 41(Suppl

1):7-15.

11. Loza E, Lopez-Gomez JM, Abasolo L, et al. Economic burden of knee and hip osteoarthritis

in Spain. Arthritis Rheum, 61: 158–165, 2009.

12. Pincus T., Mitchell J.M., Burkhauser R.V.: Substantial work disability and earnings losses in

individuals less than age 65 with osteoarthritis: Comparisons with rheumatoid arthritis. J Clin

pidemiol 1989; 42:449-457.

13. Gabriel S.E., Crowson C.S., Campion M.E., O'Fallon W.M.: Indirect and nonmedical costs

among people with rheumatoid arthritis and osteoarthritis compared with nonarthritic

controls. J Rheumatol 1997; 24:43-48

14. Lapsley H.M., March L.M., Tribe K.L., et al: Living with osteoarthritis: Patient expenditures,

health status, and social impact. Arthritis Rheum 2001; 45:301-306.

15. Guccione AA. Felson DT. Anderson JJ. Et al. The effects of specific medical conditions on

the functional limitations of elders in the Framingham study. Am J Public Health 1994-,

84:351-8

16. Kotlarz H, Gunnarsson CL, Fang H, Rizzo JA. Osteoarthritis and absenteeism costs:

evidence from US National Survey Data. J Occup Environ Med. 2010 Mar;52(3):263-8.

17. Marco C, DiBonaventura, Shaloo Gupta , Margaret McDonald, Alesia Sadosky: Evaluating

the health and economic impact of osteoarthritis pain in the workforce: results from the

National Health and Wellness Survey. BMC Musculoskeletal

Disorders 2011, 12:83 doi:10.1186/1471-2474-12-83

367

DEZVOLTAREA ATITUDINII DE VALORIFICARE A SĂNĂTĂŢII PSIHICE ŞI

SOCIALE A STUDENŢILOR UNIVERSITĂŢII DE MEDICINĂ

Constantin Eţco, Iuliana Fornea

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Developing attitudes of mental health and social recovery

University medical students

In order to capitalize on the mental health and social medicine university students we

suggested them to assimilate coping strategies and psychological techniques of stress and the

particular application of the medical higher education.

In the mental and physical state psychodiagnostic medical students have found a number

of negative influences on personality and behavior, generating stress. Due to psychological and

psychotherapeutic techniques implemented at students involved in the trainings there were

positive changes in their mental health and positive social adjustment.

Rezumat

În scopul valorificării sănătăţii psihice şi sociale a studenţilor universităţii de medicină

le-am sugerat acestora să asimileze strategiile şi tehnicile psihologice de coping ale stresului şi

particularităţile aplicării lui în cadrul învăţământului superior medical.

În cadrul psihodiagnosticii stării psihice şi fizice a studenţilor medici am depistat o serie

de influenţe negative asupra personalităţii şi comportamentului, generatoare de stres. Graţie

tehnicilor psihologice şi psihoterapeutice implementate la studenţii, implicaţi în training s-au

înregistrat schimbări pozitive în sănătatea psihică a acestora şi adaptare socială pozitivă.

Actualitatea Ocrotirea sănătăţii studenţilor este considerată una din problemele medico-sociale şi

psihologice de importanţă majoră. Dat fiind faptul că formarea studenţilor de la medicină impune

anumite exigenţe pedagogice şi psihologice faţă de procesul de studii universitar, în conformitate

cu noile tendinţe ale spaţiului comun educaţional, psihologii catedrei Economie, management şi

psihopedagogie în medicină au elaborat şi implementat în cadrul cursului de Psihologie

medicală o serie de strategii sub aspect ştiinţific psihologic, social şi medical.

În acest scop, noi am studiat şi diagnosticat starea sănătăţii psihice, fizice şi sociale a

studenţilor facultăţii de Medicină Nr. 1, anul II. Eşantionul a constituit 259 studenţi, anul

universitar 2010-2011, care a cuprins mai mult de 15 grupe academice.

În delimitarea noţiunilor de dezvoltare şi valorificare, este necesar de a clarifica punctele

tangente şi aspectele, ce sunt valoroase pentru cercetarea dată. Dezvoltarea desemnează

ansamblul proceselor de transformare, ce afectează fie organismele vii, fie instituţiile umane, fie

diferitele lor proprietăţi. În cea mai mare parte a cazurilor, acest termen este purtător de conotaţii

continuiste şi finaliste, fiind astfel apropiat de cel al evoluţiei; dezvoltarea conduce entitatea

interesată de la o stare iniţială, considerată simplă sau primitivă, spre o stare finală, considerată

mai complexă, mai stabilă, adică definitivă [1].

În psihologie, noţiunea de dezvoltare este folosită mai ales pentru desemnarea faptelor de

evoluţie ce caracterizează ontogeneza; astfel, ne vom referi la dezvoltare cognitivă, dezvoltare

afectivă, dezvoltarea personalităţii, etc. Studii fundamentale privind legităţile între indicii stării

funcţionale a organismului studenţilor-medici şi factorii modului lor de viaţă, inclusiv şi

condiţiile de formare, de instruire au fost realizate de Т. Ш. Миннибаевым (1989). Savantul a

elaborat o serie de strategii şi activităţi de optimizare a condiţiilor de instruire şi de ridicare a

capacităţii de muncă a studenţilor; a argumentat modelul igienic al bugetului de timp, orientat

spre formarea modului sănătos de viaţă şi eficientizării organizării procesului de studii ai

studenţilor IÎS medical. Analiza literaturii de specialitate a demonstrat, că o serie de cercetători

au fost preocupaţi de studierea condiţiilor activităţii şi vieţii studenţilor-medici, majoritatea

368

lucrărilor acestea au fost realizate în anii’ 70-80 ai sec. XX (О. В. Карева, 1973; В. А.

Курашов, 1975; Т. Ш. Миннибаев, 1989, ş.a.) [4; 6; 10].

Însă, lucrarea lui О. В. Карева ne demonstrează că, asupra reuşitei studenţilor

influenţează particularităţile organizării procesului de studii, nivelul de pregătire preuniversitară,

starea de sănătate, condiţiile de trai, atribuirea de gen, activităţile sociale, etc.

În unele cercetări am depistat, că au fost întreprinse tendinţe de a argumenta modul

sănătos de viaţă în profilactica bolilor şi studierea proceselor de îmbolnăvire a studenţilor

universităţii de medicină din Belarusi (БГМУ), cercetarea a fost realizată de М. В. Мальковец şi

alţi col. în 2004. Datele prezentate în lucrare, corelează cu rezultatele altor cercetări, realizate cu

scopul studierii nivelului de îmbolnăvire şi stării de sănătate a studenţilor de la medicină

(Васильева О. Л., 2001; Емельяненко С. В., 2003; Агаджанян Н. А., 2005).

În această ordine de idei, noi vrem să menţionăm, că sănătatea socială a studenţilor de la

medicină este legată, în primul rând de adaptarea lor şi individualizarea acestora în context

psihosocial. Analiza particularităţii socializării studenţilor, realizată de Гармаева Т. В. şi

Кончаловская М. М. a demonstrat că ei pot fi atribuiţi la 2 grupe, ceea ce este valabil şi pentru

studenţii universităţii noastre:

I. a fost constituită din studenţii, cu un nivel ridicat de socializare. Aceşti studenţi nu

întâmpină greutăţi în comunicare cu pedagogii şi semenii lor. Toţi ei sunt sociabili, prietenoşi,

binevoitori în relaţia cu cei din jur, au atitudine de încredere în ei. Mediul extern îl percep ca

prietenos şi în general ca fiind, în siguranţă. La ei predomină o autoapreciere pozitivă constantă.

II. a fost formată din studenţii, cu nivelul scăzut de socializare. Mediul înconjurător ei

îl percep ca fiind ostil, şi, prin urmare, întâmpină obstacole în calea inegrării lor în grup. În cazul

acesta, cerinţele dure a pedagogilor înaintate lor, le percep ca „lipsă de dragoste” faţă de sine,

fapt ce blochează asimilarea regulilor şi normelor de conduită, ce sunt translate de maturi.

Caracteristicile prezentate pentru aceste 2 grupuri de studenţi, demonstrează indici de

polaritate a sănătăţii sociale a studenţilor de la medicină. Pentru prima grupă indicii prezentaţi

sunt pozitivi şi indică despre starea normală a sănătăţii sociale a studenţilor, iar indicii grupei a

doua – vorbeşte despre devierea de la norma socială a sănătăţii studenţilor medici.

Deci, putem generaliza, că sănătatea psihică şi socială a studenţilor USMF „Nicolae

Testemiţanu” este corelată cu o serie de factori favorizanţi şi constitutivi, ce permit să analizăm

viaţa „internă” a grupei academice şi prin aceasta să fie posibil să corectăm sănătatea socială a

studenţilor de la medicină, însă aceasta este necesar să fie realizat treptat şi într-o formă delicată.

O condiţie optimală de formare a sănătăţii psihice şi sociale a studenţilor este predominanţa

stilului democratic şi asertivitatea în comunicare, tip care necesită să fie implementat şi dezvoltat

la profesorii de la medicină coerent, perspicace şi cu scop bine determinat.

Empatia, toleranţa şi delicateţea profesorilor şi angajaţilor de la USMF „Nicolae

Testemiţanu” este înalt apreciată de studenţii medici (circa 70%).

Rezultatele discuţiilor interactive şi chestionării studenţilor în cadrul lecţiilor practice, ce

au caracter profilactic, au fost monitorizate şi se ţine cont de ele în petrecerea lecţiilor practice şi

evenimentelor psihoprofilactice în procesul de studii la disciplina Psihologie Medicală, care de

obicei sunt orientate spre:

– formarea şi valorificarea atitudinii studenţilor faţă de modul sănătăs de viaţă, ce

influenţează direct sănătatea psihică şi socială a lor, ce împiedică angajarea lor în situaţii

stresante;

– dezvoltarea şi valorificarea priceperilor şi abilităţilor psihologice de opoziţie la

presiunea de grup în soluţionarea situaţiilor de conflict a studenţilor;

– asigurarea studenţilor cu informaţia completă despre problemele social-psihologice şi

informarea maximală a acestora în direcţia aceasta;

– organizarea activităţii profilactice, de coping a strsesului cu colaboratorii

universităţii;

– formarea unui climat psihosocial şi psihopedagogic pozitiv în grupele academice; etc.

Deci, stresul psihic în situaţia de instruire în cadrul universităţii se poate datora:

369

Limitării capacităţilor fizice şi psihice compatibile cu acte de conduită obişnuite sau

specifice (profesionale, personale);

Schimbărilor de ordin ambietal şi relaţional, cu impact mărit în sfera afectivă a

studenţilor;

Anticipării de către student a unor pericole vizând integritatea sa psiho-fizică, precum

şi inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi consecinţelor ei (previzibile sau imprevizibile) [5; 8].

Gradul de stres psihic sporeşte considerabil, dacă schimbările survenite în viaţa

studentului sunt de lungă durată, multiple ori au o amplitudine mare, mai ales când ele ating

anumite câmpuri de preocupări, în care subiectul are o investiţie afectivă considerabilă. De

asemenea, răspunzătoare pentru apariţia precoce a stresului psihic este şi posibilitatea ca

studentul să poată anticipa întregul cortegiu de neplăceri pe care îl va reprezenta problema

apărută, relevarea treptată a dificultăţilor care îl aşteaptă, fiind mai puţin stresantă, decât

perspectiva lor, fie ea şi numai aproximată [2; 3].

În urma celor expuse mai sus, reiese că indivizii reacţionează în mod diferit în faţa

problemelor cotidiene şi situaţiilor stresante şi că, pe plan psihic, sunt de asemenea influenţaţi

diferit, aşa cum putem vizualiza în cercetările lui Cox, citat de Daravenco, Anghel şi Băban,

1992, în contextul căreia putem prezenta principalele influenţe şi manifestări generale ale

stresului la diverse persoane:

1. Influenţe asupra personalităţii: agitaţie, agresivitate, apatie, depresie, oboseală,

deziluzie, culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate.

2. Influenţe asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de

alcool, crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.

3. Efecte cognitive: incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii,

hipersensibilitate la critici, inhibiţie/blocaj mental.

4. Efecte fiziologice: niveluri crescute de Ca şi Cs în sânge şi urină, hiperglicemie,

tahicardie, TA mărită, uscăciune în gură, hipertranspiraţie, midriază, dispnee şi hiperventilaţie,

valuri de căldură sau friguri, furnicături în extremităţi.

5. Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale, diaree, vertije şi leşin, micţiuni

frecvente, cefalee şi migrene, insomnii, coşmaruri, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise.

6. Influenţe asupra capacităţii de muncă: lipsă de concentrare, conflicte la locul de

muncă, productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacţie,

instabilitate/fluctuaţie.

Toate acestea vor conduce la o serie de manifestări psiho-comportamentale diferite, unele

putând fi generalizate la categorii de pacienţi cu anumite afecţiuni (oarecum mai uşor de

cunoscut), dând naştere unor anumite tipologii, altele fiind pur şi simplu individuale şi strict

personalizate.

În cadrul psihodiagnosticii stării psihice şi fizice a studenţilor medici am depistat o serie

de influenţe negative asupra personalităţii şi comportamentului, generatoare de stres ce duc la

disconfort somatic şi psihic. Graţie tehnicilor psihologice şi psihoterapeutice implementate la

studenţii, implicaţi în training, s-au înregistrat schimbări pozitive în sănătatea psihică a acestora

şi tendinţe pozitive în aspect psihosocial şi comportamental.

În acest context este important şi nivelul de competenţă comunicaţională a profesorilor de

la medicină, ce pot prin aceste abilităţi influenţa pozitiv şi valorifica o atitudine pozitivă faţă de

sănătatea psihică şi socială a studenţilor medici.

Competenţa comunicaţională (Marcus S., 2000) are următoarele caracteristici:

adecvarea comportamentului comunicaţional la contextul în care se desfăşoară procesul de

studii; cunoaşterea regulilor comunicaţionale şi formarea abilităţilor de implementare a acestora

la studenţii – medici; dimensiunea relaţională, ce are profil psihosocial pozitiv şi integru.

Eficienţa comunicării poate fi pe deplin înţeleasă la nivel relaţional şi nu în termenii unor

patternuri de comportamente, studenţii ce sunt orientaţi spre formarea relaţiilor psihosociale

pozitive, au un tip specific de sistematizare şi proiectare a acestor relaţii. Dimensiunile capitale

prin care competenţa este evaluată atât de participanţii, cât şi de observatorii comunicării sunt

370

nivelurile de control şi afiliere. O relaţie este văzută competentă în măsura în care indivizii care o

alcătuiesc sunt fie suficient de satisfăcuţi în ceea ce priveşte controlul şi afilierea, fie nemulţumiţi

şi atunci, capabili să acţioneze împreună pentru redefinirea sau finalizarea ei [1; 7; 8].

În urma realizării studiului teoretico-empiric putem afirma cu certitudine, că în prezent se

conturează o conştientizare medie a semnificaţiei sănătăţii psihice şi sociale pentru studenţi, cât

şi pentru sănătatea grupului academic în integritatea lui socială. Nu este clar stabilit în ce măsură

valoarea personală a sănătăţii psihice, fizice şi sociale influenţează atitudinea pozitivă a

studenţilor faţă de sine şi faţă de sănătatea sa.

În general rezultatele experimentului de constatare sunt pozitive: considerăm că în pofida

faptului că studenţii de la medicină au o altă pregătire şi viziune despre sănătate, factori stresanţi

şi uneori, boală; sănătatea este percepută de studenţii noştri, spre deosebire de studenţii altor

universităţi, în mod diferit, deci în acest context se conturează şi gradul de conştientizare diferit a

valorii comportamentului şi modului sănătos de viaţă, a factorilor ce determină o atitudine

pozitivă a personalităţii fiecărui student faţă de starea sănătăţii sale.

Material

În cercetare au participat 259 de studenţi, ai facultăţii de Medicină Nr. 1 (anul de studii

2010-2011), cu instruirea în limba română şi rusă, ai USMF „Nicolae Testemiţanu”.

Noi am utilizat metoda stratificării în selectarea eşantionului, ce posedă anumite

caracteristici comune (vârsta, studenţi de la medicină, facultatea de Medicină, anul de studii,

etc.). Eşantionul a fost reprezentativ: numărul general de studenţi ai facultăţii de Medicină Nr. 1

– pentru anul 2011, au constituit 422 studenţi.

Metode

În calitate de metode psihodiagnostice au fost utilizate următoarele: Autoaprecierea stării

sănătăţii (Давиденко Д. Н.); Autoevaluarea sănătăţii psihice, fizice şi sociale (Степанов С);

Scala Спилбергера - Ханина pentru determinarea amxietăţii; Evenimentele de viaţă şi stresul

(Андерсон Г. Е.) şi Testul de coping - Lazarus R. (Р. Лазарус şi С. Фолкман, 1988, adaptat de

Т. Л. Крюкова, Е. В. Куфтяк, ş.a. în 2004 [3; 5; 7; 9].

La nivel tehnologic abilităţile date pot fi asimilate şi dezvoltate cu ajutorul strategiilor de

coping, selectate şi atribuite personalizat în cadrul şedinţelor de training elaborate de noi.

Formarea şi valorificarea atitudinii pozitive faţă de sănătatea psihică, fizică şi socială a

studenţilor este un proces complex, cu scop bine determinat şi poate fi dirijat şi direcţionat în

cadrul şedinţelor de lucru şi consultaţiilor psihoterapeutice individuale şi de grup.

Rezultate

După realizarea training-ului studenţii trebuie să-şi modifice atitudinea faţă de sănătatea

psihică, fizică şi socială şi să-şi valorifice atitudinea faţă de sănătatea sa. Monitorizarea

succeselor obţinute în cadrul valorificării atitudinii pozitive a studenţilor a fost realizată prin

teste diagnostice de evaluare a stării de sănătate, aplicate în urma realizării training-ului.

În acest context se propune ca studenţii USMF „Nicolae Testemiţanu” să asimileze

instrumentarul psihologic al Psihologiei Sănătăţii, al Sociologiei în medicină, cât şi a domeniului

de Psihosomatică, pentru a cunoaşte mecanismele principale de apărare a personalităţii, aspectele

şi factorii de bază, generatoare de stres psihic, de disconfort psihic şi somatic, cât şi mecanismele

principale de coping ale stresului la studenţii facultăţii de medicină.

De asemenea, au fost efectuate activităţi de observare directă a studenţilor anului II ai

facultăţii de Medicină Nr. 1 şi completate Fişele de profil. În baza lor au fost stabilite

principalele tendinţe şi particularităţi de adaptare a studenţilor de la medicină în cadrul

activităţilor adesea fluctuante, tensionate şi stresante, induse de procesul de studii şi activitatea

psihosocială a studenţilor.

Reuşita training-ului trebuie să fie asigurată de condiţiile speciale ale şedinţelor, în cadrul

cărora studenţii omnipracticieni, învaţă să-şi reprezinte propriile rezerve psihice ale

371

personalităţii, să-şi perceapă propriul potenţial de dezvoltare personală, pentru a obţine

rezultatele dorite pe viitor. Interesele noastre au fost orientate spre determinarea cauzelor ce duc

la nivel inferior al sănătăţii psihice a studenţilor-medici şi deducţia concluziilor ştiinţifice şi

metodologice adecvate, care vor duce la eliminarea acestor cauze. Sistemul complex de formare

a specialiştilor în medicină trebuie să ţină cont de rezultatele aprecierii calitative a stării psihice,

fizice şi sociale a studenţilor de la medicină.

Eficacitatea procesului de valorificare a atitudinii faţă de sănătatea proprie a studenţilor

depinde de: priceperea acestora de a construi relaţiile interpersonale; posedarea mijloacelor

verbale/nonverbale ale comunicării, tehnicilor de ascultare; cunoaşterea specificului comunicării

profesionale; strategiile de stabilire a contactelor cu profesorii şi cu colegii; procedeele de

gestionare a conflictelor; activizarea atenţiei din partea profesorilor; determinarea valorilor şi

motivaţiilor; clarificarea intereselor şi aspiraţiilor personale; dezvoltarea autocontrolului şi

conştientizarea factorilor şi surselor principale, generatoare de stres psihic [1; 5; 8].

O interacţiune comunicaţională este autentică, dacă fiecare personalitate se angajează

total şi exprimă cu sinceritate emoţiile, ideile, experienţele, acceptând însă şi sentimentele, ideile,

experienţele celorlalţi, putând astfel să le înţeleagă, să-i modifice atitudinile şi intenţiile,

cooperând la nevoie cu partenerii într-o căutare comună [Marcus S., 1999].

Generalizarea rezultatelor obţinute la această etapa experimentală ne-a permis să trasăm

liniile de perspectivă în domeniul ameliorării stării de sănătate la studenţii, ce prezintă risc pentru

sănătatea psihică şi socială proprie. De asemenea, am depistat principalele cauze de disconfort

somatic şi psihic, ce pot duce la înrăutăţirea stării de sănătate fizică, psihică şi socială.

În acest context noi am studiat reacţiile fiziologice ale studenţilor la stres, cu ajutorul

tehnicii psihofiziologice „Simptomele, stresul şi voi” [5, p. 55-59]. De asemenea, noi am

determinat, cât de des se manifestă anumite simptome fizice la studenţii examinaţi.

Rezultatele testării au fost distribuite pe 4 niveluri, în cazul în care subiecţii cercetaţi au

acumulat următoarele sume:

I. 40 – 75 puncte (şansele de îmbolnăvire din cauza stresului sunt minime);

II. 76 – 100 puncte (există o posibilitate nu prea mare de îmbolnăvire);

III. 101 – 150 puncte (posibilitatea de a se îmbolnăvi - este cu mult mai mare);

IV. Mai mult de 150 de puncte (posibil că stresul deja a afectat sănătatea subiecţilor).

Pentru eşantionul dat (259 stud.) noi am apreciat media М -74,17 ± 1,35 puncte – acest

fapt ne dovedeşte că majoritatea stud. (I nivel - 52,9±3,1%) au şanse minime de îmbolnăvire din

cauza stresului. În genere, rezultatele sunt pozitive, în ele se reflectă clar tabloul sănătăţii psihice

a studenţilor examinaţi, astfel am primit corespunzător următoarele rezultate: pentru (nivelul II -

35,52±2,97%); doar - 11,58±1,99% pentru nivelul III, ceea ce reprezintă o posibilitate nu prea

mare de îmbolnăvire din cauza stresului. La nivelul IV nu se atribuie nici o valoare (0%).

În ultimul timp a crescut considerabil intesesul faţă de cercetarea sănătăţii psihosociale a

studenţilor diferitor IÎS. În contextul acesta una din sarcinile principale ale cercetării în cauză a

fost determinarea cauzelor principale şi factorii, ce influenţează starea psihică şi socială a

studenţilor-medici, iar apoi să le formăm strategiile comportamentale de stăpânire a stresului.

Starea de sănătate a studenţilor, cât şi dezvoltarea fizică, depinde şi de condiţiile de trai,

ce influenţează starea organismului, capacitatea de muncă, stabilitate faţă de factorii

nefavorabili, ce satisfac necesităţile energetice, sociale, psihologice, etc. ale organismului

(Кошелев Н. Ф., 1993). De asemenea, sănătatea studenţilor IÎSM este determinată de factorii,

legaţi de particularităţile activităţii sale: de instruire, profesionale şi sociale, inclusive şi modul

de viaţă şi de odihnă.

Cercetarea problematicii stresului, cât şi autoreglarea stărilor emoţionale a studenţilor

medici este una din problemele de bază ale psihologiei sănătăţii şi necesită la ei însuşirea

abilităţilor diverselor strategii psihologice şi psihoprofilactice de coping şi control al stresului.

Stresul poate avea efecte atât pozitive, cât şi negative asupra activităţii studenţilor, uneori

până la dezorganiazarea lor totală, ce pune problema studierii complexe a situaţiei date, cât şi

prognosticul conduitei studenţilor, în deosebi în astfel de situaţii [2; 4].

372

Coping, strategiile de coping (engl. coping, coping strategy) – este ceea ce face persona

pentru a controla stresul. Acest concept întruneşte strategiile cognitive, emoţionale şi de

comportament, care sunt folosite pentru a face faţă vieţii cotidiene, iar în cazul dat – studenţiei.

Problema eficienţei copingului este direct legată de strategiile de coping [3].

Discuţii În urma analizei aplicării Testului de coping a lui Lazarus R., noi am primit următoarele

rezultate experimentale.

Strategiile predominante de coping a studenţilor USMF „Nicolae Testemiţanu” au fost:

Distanţarea – eforturile cognitive de evitate a situaţiei de stres şi diminuare a

semnificaţiei acesteia.

Autocontrolul – eforturile de reglare a sentimentelor personale şi acţiunilor sale;

autocontrolul şi planificarea soluţionării problemei apărute.

Planificarea în soluţionarea problemei – eforturile voluntare, focusate pe problemă,

pe schimbarea situaţiei, ce include abordarea analitică a situaţiei de problemă.

Reevaluarea pozitivă – eforturile pentru crearea semnificaţiei sau valorii pozitive,

focusate pe autodezvoltarea şi autovalorificarea personalităţii. Uneori acesta include şi măsurarea

sau aprecierea în context religios.

Copingul este un mijloc individual de interacţiune cu situaţia de stres; destinaţia lui

psihologică constă în aceea - să îmbunătăţim adaptarea studenţilor faţă de cerinţele situaţionale,

ce le permit studenţilor să diminueze sau să reducă aceste cerinţe, să încerce să evite sau să se

conformeze acestora, deci să stingă acţiunea agenţilor stresori sau a stresului în situaţia dată. De

aceea, sarcina principală a copingului – este asigurarea şi susţinerea sănătăţii fizice şi psihice a

studenţilor [9].

De asemenea, noi am apreciat avantajele, care s-au conturat în cadrul cercetării sănătăţii

psihice a studenţilor medici şi am elaborat o serie de recomandări practice pentru studenţii şi

cadrele didactice de la USMF, în scopul monitorizării problemei date şi activităţii psihoigienice a

profesorilor în direcţia nominalizată.

Training-ul prezintă un set de şedinţe intensive pentru studenţii facultăţii de Medicină Nr.

1, anul II, ai USMF, orientate spre dezvoltarea şi valorificarea atitudinii personale şi abilităţilor

de adaptate şi de coping, de asemenea conştientizarea semnificaţiei modului sănătos de viaţă şi

calitatea stării de sănătate, care pot fi dezvoltate în cadrul sesiunilor de training, de asemenea el a

contribuit la facilitarea procesului de descoperire a resurselor psihice şi fizice personale‚

formarea conştiinţei sociale, autoconştientizarea survenind mai eficient decât în funcţie de alte

influenţe fireşti din mediu şi subiective [2; 6].

Sarcinile principale ale şedinţelor de training au fost: dobândirea şi asimilarea de către

studenţi a abilităţilor de utilizare a tehnicilor de relaxare; asimilarea capacităţilor şi priceperilor

de gândire pozitivă şi constructivă în situaţiile de problemă; primirea şi însuşirea cunoştinţelor

despre factorii şi mecanismele de dezvoltare a stresului psihic; abilităţi de lucru cu strategiile

individuale de stăpânire a stresului şi de adaptare la situaţiile tensionante şi fluctuante.

Generalizând rezultatele studiului realizat, recomandăm studenţilor medici să-şi formeze

şi valorifice următoarele tendinţe şi atitudini, ce vor facilita starea de bine a acestora, care sunt

deosebit de valoroase pentru menţinerea echilibrului psihosocial şi fortificarea sănătăţii acestora,

ca de ex.: autocontrolul, echilibrarea emoţională, stabilitatea, exigenţa controlată faţă de sine şi

faţă de alţii, încrederea în sine, organizarea personală a activităţilor cotidiene, ş.a. Toate acestea

vor ajuta studenţii să devină mai echilibraţi, mai toleranţi şi mai eficienţi în procesul de studiu, în

activităţile sociale şi în viaţa personală.

Concluzii Experimentul de constatare a confirmat importanţa studierii sănătăţii psihice, fizice şi

sociale a studenţilor de la USMF atât pentru echilibrarea stărilor interne, cât şi pentru

valorificarea calităţii relaţiilor interpersonale şi sociale. Şi-a demonstrat viabilitatea ipoteza de

373

lucru cu referinţă la rolul intervenţiilor psihologice în formarea unei atitudini superioare pozitive

faţă de starea sa psihosocială şi fizică a studenţilor medicinişti.

Am constatat, că relaţiile psihosociale pozitive dintre profesori şi studenţi pot influenţa

pozitiv calitatea formării şi valorificării atitudinii faţă de sine, ceea ce contribuie‚ la rândul său,

la consolidarea schimbărilor calitative ale comportamentului studenţilor faţă de sănătatea sa.

Adăugător la cele expuse în lucrare, dorim să menţionăm existenţa şi importanţa

conceptului psihologic „comportament de stăpânire” (în rusă „понятие совладающего

поведения) – o direcţie în psihologie, care se găseşte la răscrucea psihologiei sociale, medicale,

vârstelor şi psihologia personalităţii. Cu toate că există o mulţime de cercetări în domeniul

acesta, până acum există dificultăţi conceptuale şi empirice în clarificarea acestui concept [5; 7].

Întrebarea privind determinarea eficienţei copingului în IÎS medical este condiţionată,

mai întâi de toate de perioada (durata acţiunii) lui. Psihologii şi savanţii domeniilor afiliate cu

medicina, trebuie să acorde o atenţie deosebită în determinarea cauzelor, mecanismelor şi

formelor optimale de reacţie la stres şi modalităţilor de depăşire a situaţiilor tensionate şi dificile

în procesul de studii, aceasta fiind o condiţie importantă de păstrare a sănătăţii psihice, fizice şi

sociale a studenţilor noştri.

Bibliografie

1. Avram E. Psihologia sănătăţii. Abordări aplicate. Vol. I. Normalitate şi disfuncţionalitate

psiho-comportamentală. Bucureşti: Editura Universitară, 2010, 198 p.

2. Daniel A. Girdano, George S. Everly, and Dorothy E. Dusek. Controlling Stress and Tension.

Boston: Allyn and Bacon, 1997, p. 39.

3. Бодров В. А. Проблема преодоления стресса Часть 1. „Coping stress” и теорет. подходы

к его изучению. В: Психологический журнал. 2006. Т. 27, № 1, стр. 122-133.

4. Ерфилова И. С. Новосибирский государственный медицинский университет.

Формирование ценностного отношения к здоровью у студентов медицинского ВУЗа

посредством коммуникативного тренинга. Россия. Новосибирск.

http://sociosphera.ucoz.ru/publ/konferencii_2010

5. Гринберг Дж. Управление стрессом. 7-е изд. СПб.: Питер, 2002, 496 с.

6. Исютина - Федоткова Т. С. Социально-гигиенические проблемы здоровья студентов:

истор. аспект и современное состояние. Мед. журнал. 2008. № 4, стр. 31-34.

7. Крюкова Т. Л., Куфтяк Е. В. Опросник способов совладания (адаптация методики

WCQ) / Журнал практического психолога. Москва: 2007. № 3, стр. 93-112.

8. Марищук В. Л. Поведение и саморегуляция человека в условиях стресса. // Марищук

В. Л., Евдокимов В. И. Изд. Дом: Сентябрь, 2001, 260 с.

9. Психология совладающего поведения: материалы II Междунар. науч.-практ. конф., 23–

25 сент. 2010 г. В 2 т. Т. 1 / отв. ред.: Т. Л. Крюкова, М. В. Сапоровская, С. А. Хазова.

Кострома: КГУ им. Н. А. Некрасова, 2010. 297 с.

10. Роль вуза в формировании врачебных кадров и сохранении их здоровья. В. М.

Тимербулатов [и др.] // Медицина труда и промышленная экология. 2005. № 7, стр.

17-20.

374

IMPORTANŢA STUDIERII SOCIOLOGIEI MEDICALE PENTRU VIITORII MEDICI

Iuliana Fornea, Natalia Daniliuc

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Importance of studying medical sociology for future doctors

Medical sociology is a branch of applied sociology, which began almost with the

publication of "Le suicide. Etude of sociology "(1897) Durkheim's.

Integrates medical sociology concepts, principles and research in medical sociology,

including sociological education of medical students, the study of the health and social

epidemiology, the study of development of a disease or the factors that influence patients'

attitudes to illness (R. Strauss, 1972).

Rezumat

Sociologia medicală este o ramură aplicativă a sociologiei, ce a debutat practic odată cu

publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim. Sociologia în

medicină integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în medicină, inclusiv

educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului sanitar şi al

epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care

influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. Strauss, 1972).

Actualitatea

Reformele socio-economice în domeniul sănătăţii iniţiază schimbări în repertoriul

medicilor – manageri, condiţionate de o serie de aspecte, precum: distanţarea managerului de

colectivul său; pierderea funcţionalităţii profesionale; prevalarea funcţiilor administrative asupra

celor profesionale; necesitatea de a soluţiona probleme în contextul creşterii situaţiei

conflictogene în colectivul mediical, etc.

O ptoblemă ce necesită a fi studiată este cercetarea atitudinilor, mecanismelor sociale şi

calităţilor personale ale conducătorului colectivului medical.

Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători

celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte

ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale, organizarea instituţiilor de

învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele

drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.

Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi

îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei,

precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a

grupurilor umane [4; 6].

Sociologia medicinei studiază fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii,

interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau boală a populaţiei, precum şi

incidenţa stării de sănătate sau boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi grupurilor umane

(promovare sau degradare socială, incapacitate sau handicap) [3, p. 39].

Unii cercetători fac distincţie între sociologia medicinei, sociologia în medicină şi

sociologia sănătăţii.

Sociologia în medicină integrează conceptele, principiile şi cercetările sociologice în

medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul comportamentului

sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale

factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (Strauss R., 1972) [ibidem, p. 39].

Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de

sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale.

În acelaşi timp cercetarea liderismului în profesiunea medicală poartă caracter discret.

Cercetările actuale ale rolului profesional al medicului în problematica Sociologiei medicale

375

studiază detaliat anumite specialităţi medicale, cum sunt: oftalmologia, chirurgia,

dermatovenerologia, ş.a., din aceste considerente problema cercetării generale a fenomenului

liderismului în medicină nu este prevăzută (Буромский И. В., 2009; Федорова Л. М.; 2009;

Гребенюк М. О., 2009; Ефремова Т. Г., 2010; Скотенко О. Л., 2010; Толкунов В. И., 2010)

[1; 3; 1 1; 12; 13].

În legătură cu acest fapt, interesul practicienilor în cercetarea problematicii date în

domeniul sociologiei medicinei este orientat spre nivelul micro-social, care va permite să

determinăm parametrii de statut şi rol ale activităţii medicului – conducătorului colectivului

medical, cât şi să explice invariantele competenţelor lui social-psihologice, necesare pentru

conducerea eficientă a colectivului medical.

În acest context se conturează şi necesitatea studierii acestei problematici în contextul

sociologiei medicale, care proiectează clar scopul cercetărilor viitoare: analiza medico-

sociologică şi psihologică a parametrilor de statut şi de rol ale activităţii medicului pentru

explicarea fenomenului „liderismului” în profesiunea medicală ca o competenţă social-

psihologică specifică, ce determină eficienţa funcţionalităţii colectivului medical ca o sistemă

socială [12].

Scopul cercetării va putea fi realizat, dacă vor fi soluţionate următoarele probleme

ştiinţifice şi empirice:

1. Prin studii comparative să fie realizată analiza fenomenului liderismului în contextul

sociologiei medicale şi să fie determinate particularităţile psihosociale ale

managementului în medicină.

2. Realizarea diagnosticii medico-sociale a caracteristicilor de rol şi a funcţionalităţii

managerului colectivului medical.

3. Realizarea evaluării eficienţei îndeplinirii rolului social a medicilor-conducători, pe

baza integrării datelor empirice într-un model sau stil managerial. 4. Elaborarea recomandărilor practice, de pe poziţia Sociologiei medicale, în scopul

optimizării politicii cadrelor în limitele modernizării sistemului sănătăţii în Republica

Moldova. Semnificaţia teoretică şi practică a studierii problematicii elucidate va fi bazată pe

următoarele accepţiuni: materialele şi concluziile cercetării ştiinţifice vor putea fi utilizate pentru

crearea unui sistem valid de evaluare a eficienţei conducerii colectivului medical în limitele

atestării specialiştilor, ce va fi prezentat şi asimilat în cadrul cursurilor şi lecţiilor practice cu

studenţii facultăţilor de Medicină Nr. 1 şi Sănătate Publică a USMF „Nicolae Testemiţanu”, cât

şi în cadrul cursurilor de perfecţionare în domeniul vizat la specialităţile de profil.

De asemenea, în cadrul disciplinei de Sociologie medicală (în cazul în care aceasta va fi

introdusă în planul de învăţământ la nivel universitar şi postuniversitar) toate aceste cunoştinţe,

abilităţi şi competenţe psihosociale şi socio-medicale le va ajuta viitorilor medici pentru

formarea poziţiei de lider în contextul pregătirii pre - şi postuniversitare a stagiului de

profesiogeneză în medicină.

La etapa actuală în cercurile ştiinţifice din lume se observă un interes vădit spre analiza şi

cercetarea problemelor sociale ale medicinei (Юдин Б. Г., Римашевская Н. М., Антонов А. И.,

Журавлева И. В., Никифоров Г. С., Нилов В. М., Максимова Т. М, Татарников М. А.,

Суслин С. А., Морозов П. Н., ş.a.) [9; 11; 13].

Între diversele obiective ale sociologiei medicale se numără:

distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial, religie,

sex, clase sociale, profesie.

factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii

tipul de tratament adoptat

elementele sociale care intervin în procesul terapeutic

etiologia socială şi ecologia bolii

comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării

376

medicina ca instituţie socială

sociologia învăţământului medical

studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii

relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici

bazele socio-economice ale serviciilor medicale

influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei

conexiunea dintre structura socială şi boală

influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii

la sănătate şi îmbolnăvire.

Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice, dar există

diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de fiecare disciplină în

parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării în acest context.

Rezultate analizei literaturii de specialitate şi discuţii

Propunem ca în orarul facultăţii de Medicină, pentru anul II, sem. IV să fie introdusă

disciplina Sociologie Medicală, preluând exemplul unor universităţi din România (Cluj-

Napoca: Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”; Oradea: Universitatea din

Oradea); Federaţia Rusă (Москва: Московская Медицинская Академия им. И. М. Сеченова;

Санкт-Петербург; ş.a.).

Există un număr considerabil de lucrări ştiinţifice, realizate pe baza rezultatelor teoretice

şi empiriceale cercetărilor sociologice, legate de studierea interacţiunii pacienţilor cu lucrătorii

medicali, instituţiile medicale, sistemului de sănătate şi societăţii în general (Lipp M. R., Preston

Т., Shorter Е., Mengel М. В., Lindholm С., Угетти, Лапис Г. А., Ушаков Е. В.) [9; 11; 12].

Aspectele deontologice ale problemei „medic-pacient” sunt cercetate şi prezentate în

lucrările următorilor savanţi: Фармаковского Н. В., Хорхе Г. Л., Яшинскаса П., Коротких Р.

В., Галкина В.А., Blomm S.W., Byrne P.S. [6; 10]

Problematica relaţiilor medic-pacient a fost analizată de către savanţi din România, aşa

ca: Iamandescu I.-B. (1995), Hatieganu I., Moga A., Râmniceanu A., Podeanu-Popescu C.,

(1997; 1998) ş.a.; Rudică T., Costea D. (1998); Restian A. (1997); Brâbzei P., ; din Federaţia

Rusă, aşa ca: Гриненко А. Я., Тришин В. М. (2003); Железняк Е. С., Петрова Н. Г.,

Пенюгина Е. Н. (1998); Юрьев В. К., Сажин В. Л. (2000); Максимова Т. М., Гаенко О. Н.

(2001); Лившиц С. А., Дубоделова Н. К., Тимофеева Т. А. (2003); Горбунков В. Я., Шипова

В. М. (2003); Астафьева Н. Г., Китавина Н. В. (2005) şi din alte ţări: Marrsella, Snyder

(1981); Engel G., Tatossian A.; Balint M.; Suchman E., ş.a. [1; 2; 7; 8; 9]

Suportul social, ce se referă la rezultatele favorabile ale relaţiilor interpersonale şi inter-

umane, ele fiind funcţia mai multor factori, incluzând caracteristicile reţelei sociale. Însă mult

mai important este faptul că suporturile sociale în medicină sau în oricare alt domeniu afiliat cu

medicina, constituie resursele la care subiectul social poate apela pentru rezolvarea problemelor

sale. Studiile, ce au prezentat aceste suporturi sociale, ca evaluări valabile pentru persoane, când

acestea se confruntă cu o problemă sunt întâlnite la următorii cercetători: Michael S. Gottlieb

(1981); Cohen S. şi Willis T. A. (1985); Christine Dunk-el-Schetter & Laurie A. Skokan (1987),

Лазарус Р., Фолкман С. (1988); Coyne, J. C., & Downey, G. (1991); ş.a. [8, p. 165-167].

Recomandări practice, ce pot avea impact pozitiv asupra pregătirii viitorilor specialişti în

medicină, privind implementarea cercetărilor în domeniul Sociologiei medicale:

1. Este necesar ca să fie introdusă disciplina Sociologie Medicală, în contextul

standardelor de pregătire profesională universitară şi postuniversitară medicală, în programul de

studii a USMF „Nicolae Testemiţanu”, la facultăţile de Medicină şi Sănătate Publică.

2. În acest context vor fi introduse probleme şi tematici, ce ţin de planificarea carierei

medicale, proiectarea traiectoriei profesionale a medicilor în contextul relaţiilor socio-medicale,

ce va include, pe de o parte dezvoltarea personală şi profesională a viitorilor specialişti în

medicină (mobilitatea orizontală, după Решетников А. В.), iar pe de altă parte – deţinerea

377

constructivă şi eficientă a specialităţilor medicale, deţinerea experienţei de muncă, care este

necesară pentru realizarea cu succes a funcţiilor de conducere a colectivului medical (mobilitatea

verticală).

3. În programul de masterat, doctorat şi facultăţii de educaţie continuă a medicilor şi

farmaciştilor să fie integrate ciclurile de studii pentru formarea competenţelor manageriale,

orientate spre dezvoltarea culturii conducătorilor, asimilarea cunoştinţelor psihologice şi socio-

medicale, formarea poziţiei lor sociale eficiente pentru luarea deciziilor manageriale corecte şi

constructive.

4. Este necesar de creat şi proiectat o bază metodologică, ştiinţific argumentată şi

validată pentru planificarea şi pregătirea rezervelor de resurse umane în domeniul managerial al

medicinei autohtone, cât şi elaborarea Hărţii competenţelor profesionale a candidaţilor pentru

ocuparea posturilor în domeniul medical, ce va include elemente de evaluare a mecanismelor

socio-medicale şi a particularităţilor şi trăsăturilor personalităţii pretendenţilor în domeniul vizat.

Concluzii

În scopul optimizării funcţionalităţii manageriale şi socio-medicale a specialiştilor în

sistemul sănătăţii în Republica Moldova este necesar şi important să fie elaborat şi prezentat spre

auditoriul specialiştilor în medicină o serie de resurse electronice a sait-urilor medicale, a

paginilor web pentru specialiştii diverselor domenii ale medicinei pentru asigurarea suportului

informaţional medicilor diverselor domenii şi niveluri funcţionale, cât şi managerilor în

medicină, nu doar în direcţia măririi eficienţei activităţii instituţiilor medico-profilactice, dar şi în

direcţia formării orientării altruiste de dirijare şi conducere a colectivelor medicale autohtone.

Bibliografie

1. Bonomi, A. E., Patrick, D. L., Bushnell, D. M., Martin, M., Validation of the United

States' version of the World Health Organization Quality of Life (WHOQOL), 2000.

2. Iamandescu I.-B. Psihologie Medicală. Bucureşti: Editura INFOMEDICA, p. 127-143.

3. Karpovich A. V. Socially-psychological determinants professional competetions / A. D.

Donika, A. V. Karpovich // European journal of natural history/ 2011, № 1.

4. Lupu Iu., Zanc I. Sociologie Medicala - teotie şi aplicaţii. Iaşi: Polirom, 1999.

5. Lupu Iu. Calitatea vieţii în sănătate. Definiţii şi instrumente de evaluare. In:

http://www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-1-2-06/7.pdf.

6. Lupu Iu., Zanc I. Sociologia sănătăţii. De la teorie la practică, Piteşti, Editura: Tiparg,

2004.

7. Slade G. D. Measuring oral health and quality of life, Chapel Hill: University of North

Carolina, 1997.

8. Tudose Fl. Orionturile Psihologiei Medicale. Bucureşti: Editura Medica, 2003, p. 162-

249.

9. Ефименко С. А. Социальные аспекты взаимоотношений врача и пациента. //

Социология медицины. 2006. №1.

10. Карпович А.В. Влияние образования на социально-профессиональный статус / А.Д.

Доника, А. В. Карпович // Международный журнал экспериментального

образования. 2011, № 3.

11. Карпович А. В. Медицинская конфликтология как составная часть социологии

медицины / А.В.Карпович, М.Е.Волчанский, К.В.Сунцова // Социология медицины

– реформе здравоохранения: мат-лы III всерос научн-практ конфр. Волгоград,

2010. Изд-во ВолГМУ, стр. 198-204.

12. Карпович А. В. Социальные параметры деятельности врача-руководителя в

контексте модернизации высшего профессионального образования / А.В. Карпович

// Международный журнал экспериментального образования. 2011. № 2.

13. Решетников А. В. Социология медицины: руководство. Москва:ГЭОТАР-Медиа -

2010, стр. 127-132; 193.

378

STUDII PRIVIND RATA INCIDENTEI VIOLENTEI IN FAMILIE

IN DIFERITE TARI

Diana Vizitiu Catedra Sănătate Publică şi Management “Nicolae Testemiţanu”

Summary

Studies on rate of domestic violence incidence in differents countries

The article includes the outcomes of several studies highlighting the impact that violence

can have upon the integrity of every family. It reflects most of the causes and consequences that

victims are passing through. Women and children are the most vulnerable parts in a family, the

effects of the maltreating inside the house have often an impact on body and mental integrity of

women and children.

Rezumat

Articolul “Studii privind rata incidentei violentei in familie in diferite tari” include

rezultatele unor studii care denotă, în mod evident, impactul violenţei în famile asupra integrităţii

familiei. Sînt elucidate cauzele şi consecinţele , de suprafaţă, şi de profunzime asupra victimelor.

Femeile şi copii sunt, în mod evident părţile vulnerabile din cadrul familiei, iar efectele

abuzurilor casnice se răsfrâng de cele mai multe ori asupra integrităţii corporale şi psihice a

acestora.

Violenţa în familie constituie o problemă universală, care afectează toate ţările lumii,

indiferent de gradul lor de dezvoltare, manifestându-se la nivelul tuturor segmentelor societăţii.

Comunitatea internaţională a recunoscut că violenţa în familie constituie un fenomen grav, care

lezează drepturile fundamentale ale omului la viaţă, siguranţă, libertate, demnitate, integritate

fizică şi psihică. Organismele internaţionale au adoptat o serie de documente internaţionale care

recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ şi financiar ce se impun

pentru a preveni şi combate fenomenul violenţei împotriva femeii.

Se numeşte „violenţă în familie” orice act vătămător, fizic sau emoţional, care are loc

între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multiple forme: abuzul

verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi

atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a

presupus că femeia este cel mai adesea victima violenţei în familie, în urma unor cercetări s-a

descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează

această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit

decât arată sondajele, pentru simplul fapt că unele agresiuni nu sunt raportate poliţiei sau

spitalelor.

Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei devine mai puţin transparentă

şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă

izolarea socială a acestor familii. Ele sunt stigmatizate de anturaj şi în acelaşi timp

autoculpabilizarea le face să se izoleze.

Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată

mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.

Pe de altă parte, bărbaţilor violenţi, ca şi caracteristici de personalitate le lipsesc

abilităţile şi bucuria de a comunica. Pentru partenerii violenţi, comunicarea, în mediul intim al

căminului, este mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce la locul de muncă

rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Studii recente au arătat că violenţa domestică se manifestă în întreaga lume (Heise,

Pitanguy & Germain, 1994; MacFarquhar, 1994; Robinson & Epstein, 1994) [1]. În Germania

şi în SUA, o femeie din trei a fost victimă a violenţei domestice, vinovat pentru aceasta fiind un

bărbat din familie, soţul sau partenerul de viaţă. În Rusia, 80% din toate faptele penale sunt

comise în cadrul domestic. În 1992, în Cuba, 26,2% din femeile cuprinse într-un studiu au fost

379

victimele violenţelor fizice, iar 33,5% ale violenţelor de ordin psihologic, au fost savîrşite de

soţi sau partenerii de viaţă. Conform rezultatelor unui proiect de cercetare efectuat la Beijing,

una din cinci femei incluse în acest proiect au fost victimele abuzurilor comise de soţi. În Egipt,

una din trei soţii au fost lovite cel puţin o dată de partenerii lor; în Kuweit, cca. 15% din soţii

sunt afectate de violenţa domestică; în Pakistan, 80% din femei cad victime violenţei

domestice; în Papua-Noua Guinee, două treimi din femeile măritate sunt bătute de soţii lor; în

Lituania, 34,5% din totalul persoanelor ucise sunt femei, criminalii fiind soţii acestora; în

Africa de Sud, la fiecare şase zile o femeie este ucisă de soţul sau prietenul ei [6] .

Un studiu realizat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2003 arată că în

România rata globală a incidenţei violenţei în familie este de 14,3% la nivel naţional,

reprezentând o valoare medie care relevă că între 12,4% şi 16,2% din populaţia adultă a

României a avut experienţe de violenţă în familie de-a lungul vieţii, sub una sau mai multe

forme. Violenţa domestică în România are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul,

sărăcia, socializarea într-un mediu marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare a

familiei [4]. Violenţa are loc în toate grupurile etnice, rasiale, economice, religioase, de gen,

vârstă şi clasă (Masaachussets Coalition of Battered Women Service Groups, 1990) [1].

Agresorii şi victimele lor pot fi tineri sau bătrâni, integri fizic sau handicapaţi, bogaţi sau săraci,

cultivaţi sau analfabeţi, muncitori de rând, oameni cu studii superioare (Adams 1989),

celebrităţi sau chiar şomeri. Violenţa în familie poate coincide cu folosirea şi abuzul de alcool

sau droguri. Poate fi asociată cu problemele mintale, suportarea în copilărie a violenţei în

familie şi a abuzurilor sau cu nici unul din aceşti factori [1].

Conform art. 1 alin. (11) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea

violenţei în familie, „prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica

integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate

publică” [7]. A fi victimă a violenţei în familie reprezintă un risc major pentru sănătatea

persoanei în cauză. Pe lângă efectele imediate asupra sănătăţii fizice şi mintale, violenţa creşte

riscul de îmbolnăviri în viitor. Studiile arată că femeile care au fost victime ale violenţei fizice

sau sexuale, în copilărie sau mai târziu, prezintă risc crescut pentru probleme de sănătate

ulterioare.

Ca orice fenomen de ordin social, efectele violenţei implică “costuri” morale şi

economice enorme. Se estimează că în fiecare an 2-4 milioane de femei suferă abuzuri fizice

grave din partea partenerilor (Asociaţia Medicală Americană - AMT, 1992; Departamentul de

Justiţie al SUA, 1986) şi că un milion de femei solicită îngrijire medicală în fiecare an pentru

asemenea leziuni (Congresul pentru Problemele Femeilor, 1992). Nu există studii care să

stabilească numărul de victime ale violenţei în familie care solicită în fiecare an îngrijire psihică

drept rezultat al maltratării cronice. De aceea, practic costurile asociate nu pot fi măsurate [5].

Dr. Robert McAfee, fost preşedinte al Asociaţiaţiei Medicale Americane, considera

violenţa în familie drept „o problemă majoră de sănătate publică, în aceiaşi măsură ca şi

fumatul, SIDA, narcomania sau alcoolismul”. În privinţa comportamentului violent al ambelor

sexe, bărbaţii sunt cei care folosesc formele de violenţă cele mai periculoase şi mai vătămătoare,

produc mai multe pagube prin forţă fizică, folosesc violenţa în mod repetat (Straus ş.a., 1980) şi,

chiar fiind neînarmaţi, sunt o ameninţare fizică pentru femei mai degrabă decât viceversa

(Browne, 1993). După estimările lui Browne (1993), pretenţia că femeile şi bărbaţii ar fi la fel de

violenţi nu ia în considerare faptul că bărbaţii sunt aproape întotdeauna autorii agresiunilor

familiale. Este de asemenea important să recunoaştem că motivaţia actelor violente diferă adesea

între partenerii bărbaţi şi femei (Browne, 1987), ca şi consecinţele fizice (Saunders, 1988).

Bărbatul poate să-şi atace partenera pentru că nu-i place ceva ce a făcut aceasta, nu şi-a impus

punctul de vedere sau nu i-a plăcut felul cum aceasta i-a răspuns. Folosirea violenţei de către

femei poate avea loc mai frecvent în autoapărare (Browne, 1987), pentru a opri un atac în curs

sau o ameninţare cu atacul din partea partenerului [5]. Fostul chirurg-şef C. Everett Koop

identifică violenţa împotriva femeilor exercitată de soţii lor ca fiind cel mai grav risc pentru

380

sănătate în Statele Unite. El a remarcat că violenţa familială produce mai multe leziuni în rândul

femeilor decât accidentele de maşină, tâlhăriile şi violurile laolaltă (Stark & Flitcraft, 1985).

Studiile arată că femeile abuzate îşi restricţionează în mod constant accesul la informaţii

şi la servicii, îşi limitează participarea la viaţa publică şi accesul la sprijin emoţional de la

prieteni şi rude. O mare parte din aceste femei nu au capacitatea să-şi poarte singure de grijă sau

să-şi construiască o carieră. Femeile abuzate de soţii lor suferă într-o proporţie mare de depresie,

anxietate, fobii şi un înalt risc de suicid. Situaţia este gravă când violenţa are loc în cursul

perioadei de sarcină, deoarece traumele apar atât la mamă, cât şi la făt. În aşa cazuri efectele sunt

devastatoare: întrerupere spontană de sarcină, naşterea unui copil mort, naşterea prematură,

leziuni ale fetusului, greutate scăzută a copilului la naştere, o importantă cauză a mortalităţii

infantile şi chiar moartea maternă.

De asemenea, abuzurile în sânul familiei care au ca martori sau victime copiii îşi lasă

nemijlocit amprenta asupra acestora. Deşi funcţia principală a familiei este îngrijirea şi educarea

copiilor, perturbarea acestei funcţii are loc permanent şi se acutizează în momentele critice de

violenţă. Într-o familie bântuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de

bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile

parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să

asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, sănătate fizică) sau să-l

protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru

ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de

teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994), femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din

rolurile impuse de viaţa familiei [5]. Cercetările demonstrează că în familiile, în care domneşte

atmosfera de violenţă, chiar dacă copiii nu sunt victime directe, traumatizarea lor, de regulă, este

cu mult mai intensă şi cu consecinţe mult mai grave decât ale maturilor.

Consecinţele violenţei în familie pot afecta buna dezvoltare psihomotorie a viitorilor

adulţi, având greutăţi de limbaj şi motrice, stări de autoculpabilizare, rezultate slabe în procesul

de studii, timiditate excesivă sau, din contra, agresivitate, probleme în propria căsnicie prin

repetarea violenţelor cunoscute în copilărie, scăderea autocontrolului, depresii, care pot genera în

crimă sau suicid. 49,78% dintre toţi factorii motivaţionali ai actelor suicidale printre copiii şi

adolescenţii din Republica Moldova reprezintă conflictele familiale [3]. Fuga de acasă,

vagabondajul, absenteismul şcolar exagerat şi alte comportamente ale copiilor şi adolescenţilor

au uneori drept cauză violenţa din familia din care provin aceştea.

De exemplu, o cercetare finanţată de către Institutul Naţional de Justiţie din SUA a

descoperit că abuzul în copilărie sporeşte în general cu peste 40% şansele delicvenţei viitoare şi

ale criminalităţii adulte (Departamentul de Justiţie al SUA, 1992b). Conform Asociaţiei

Psihologice Americane (1996), băieţii care asistă sau suportă violenţa acasă au şanse majore de a

deveni agresori la rândul lor. Pe măsură ce aceşti copii cresc, concepţiile lor despre felul cum se

rezolvă conflictele şi cum pot fi controlate acestea pot fi deviante. Astfel, violenţa poate deveni

un comportament învăţat, acceptînd astfel, ca un bărbat să agreseze o femeie. Aceşti băieţi cresc

crezând că violenţa este o normă şi un mod firesc de a rezolva problemele personale sau de a

obţine ceea ce doresc (Dutton & Painter, 1981). Astfel, violenţa în familie se perpetuează din

generaţie în generaţie.

Chiar şi la copiii foarte mici, martori la violenţă, pot apărea simptome de genul:

anxietate, coşmaruri, regresie în limbaj sau în dezvoltarea motorie şi stres posttraumatic. Ei

absorb tot ce se întâmplă în jurul lor de la cea mai fragedă vârstă. Copiii percep violenţa şi furia

care-i înconjoară aşa cum percep dragostea şi atenţia din partea celor care-i îngrijesc. Din aceste

considerente, calitatea relaţiilor cu un copil foarte mic şi natura acestor relaţii contează destul de

mult pentru dezvoltarea lui în viitor.

Acest fenomen, care persistă în marea majoritate a ţărilor, rămâne a fi şi pentru Republica

Moldova o problemă destul de acută şi actuală. Statistica oficială nu constată o creştere a

fenomenului, pe când statistica neoficială şi unele cercetări sporadice atestă o amploare

elocventă a acestui flagel social. Aceste riscuri de sănătate sunt confirmate şi de rezultatele

381

studiului (realizat în cadrul Campaniei regionale informaţionale pentru drepturile femeii) “Viaţă

fără violenţă” UNIFEM, care confirmă că majoritatea populaţiei consideră drept admisibile

relaţiile violente dintre oameni şi admit aplicarea violenţei faţă de femeie.

Un alt studiu realizat de către IMASinc (Institutul de Marketing şi Sondaje) din

Republica Moldova, în cadrul Proiectului „Noi Perspective pentru Femei” (NPF), implementat

de către Winrock International, relevă că în Republica Moldova rata violenţei în familie şi

impactul psihologic provocat de aceasta este de 41% [2]. În decembrie 2006 la Chişinău s-a

desfăşurat Conferinţa regională cu genericul „Practici pozitive de elaborare şi promovare a

legislaţiei în violenţa domestică”. În 2008 a fost aprobată de către Parlamentul Republicii

Moldova „Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie”, care reprezintă

unul din paşii importanţi pe care republica noastră i-a întreprins în vederea combaterii acestui

flagel dăunător, ţinând cont de faptul că sănătatea familiei este o parte inseparabilă a procesului

de dezvoltare şi evoluţie a societăţii.

Furnizorii de servicii de sănătate au posibilitatea de a detecta şi interveni în cazurile de

violenţă în familie. Multe victime se simt confortabil să vorbească despre ceea ce li se întâmplă

cu medicul lor de familie sau cu alt specialist. Persoanele care suferă abuzuri în familie

reprezintă un procent substanţial al celor care se adresează serviciilor medicale. Problemele de

sănătate cronică pot fi rezultatul violenţei în familie, ceea ce se asociază cu prezenţa mai

frecventă a acestor persoane în serviciile medicale. Victimele trebuie să beneficieze de informaţii

de bază despre violenţa în familie, să cunoască faptul că violenţa în familie este un fenomen

prezent în societatea noastră, că are caracter continuu, ciclic şi creşte în timp ca frecvenţă şi

severitate, că are efecte devastatoare pe termen lung asupra copiilor care sunt victime sau martori

ai violenţei în familie, că violenţa este o infracţiune şi că există resurse unde victima poate primi

ajutor. Înainte ca victima să părăsească unitatea medicală, trebuie evaluată siguranţa pacientei

victimă a violenţei şi întocmit un plan de siguranţă.

Deşi puţini medici şi asistente medicale au fost instruiţi în domeniul violenţei în familie,

s-a demonstrat că medicii, ca orice alt personal medical specializat, pot avea un impact pozitiv

substanţial asupra victimelor.

Concluzionând toate aceste afirmaţii, putem spune că violenţa în familie se află la

originea celor mai dificile probleme sociale ale sănătăţii publice a comunităţilor. Pare de

necrezut faptul că atenţia publică şi a specialiştilor pentru această maladie socială datează de

puţin timp.

Bibliografie

1. Faţă în faţă. Centrul de asistenţă şi protecţie a victimelor violenţei, Chişinău, 2001.

2. Femei aflate în situaţii de risc în RM, Sondaj de opinie reprezentativ naţional realizat de

IMASinc, Chişinău, 2005.

3. Rolul familiei în determinismul suicidal //Analele ştiinţifice ale USMF “Nicolae

Testemitanu”, Chişinău.-V.1.ed.V.p.114-117.

4. Strategia naţională în domeniu prevenirii şi combateii fenomenului violenţei în familie,

România, Monitorul Oficial nr. 678 din 28.06.2005.

5. Violenţa domestică şi asistenţa medicală. Traducere din engleză de Vivia Dolores

Săndulescu, Chişinău, 2003.

6. United Nations: The World’s Women 1995. Trends and Statistics. New York 1995

Dorette Wesemann, Redactare: Ragnar Müller.

7. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, România,

2003.

382

PRIN EVALUAREA COMPLEXĂ BAZATĂ PE CIF – SPRE INCLUZIUNE SOCIALĂ

Ludmila Sochircă1, M. Luchian

1, Ana Moscovciuc

2

1Consiliul Republican de Expertiză Medicală a Vitalităţii

2IMSP Institutul de Ftiziopneumologie ,,Chiril Draganiuc”

Summary

Through complex evaluation bazed on ICF towards social inclusion

The methodology of expertise is based on the International Classification of

Functioning, Disability and Health (ICF), adopted in 2001. Areas included in ICF are

considered both health areas as well as health related areas, and are grouped in two main

lists: (1) Structures and Functions of the body, and (2) Activities and Participation. The

emphasis is done on the participation and on the preserved function, not on the incapacity

and restrictions. ICF serves as the statistical tool, of research, clinical investigation, social

politics and represents an adequate instrument in implementation of human rights at the

international level.

Rezumat

Metodologia expertizării contemporane se bazează pe Clasificarea internaţională a

funcţionării dizabilităţii şi sănătăţii (CIF) adoptată în 2001. Domeniile incluse în CIF sunt

considerate domenii de sănătate şi domenii asociate sănătăţii şi sunt grupate în două liste

principale: (1) structuri şi funcţii ale corpului, şi (2) activităţi şi participare. Accentul se

pune pe participare şi pe funcţie pastrată, nu pe incapacitate şi restricţii. CIF serveşte ca

instrument statistic de cercetarea, de investigaţie clinică, de politică socială şi reprezintă

un instrument adecvat de implemenate a drepturilor omului la nivel internaţional.

Ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi de către

Parlamentul RM şi aprobarea Strategiei de incluziune socială a persoanelor cu dizabilităţi au

stat la baza elaborării şi adoptării recente a Legii privind incluziunea socială a persoanelor cu

dizabilităţi, unde sunt stipulate şi acţiunile de reformare a sistemului de expertiză medicală a

vitalităţii în 2010-2015, în corespundere cu standardele internaţionale şi europene . Reformarea

expertizei medicale a vitalităţii în RM la nivel conceptual, metodologic şi structural prevede şi

dotarea cu cunoştinţe profunde a specialiştilor din domeniile de activitate cu persoane cu

dizabilităţi.

Expertiza medicală a capacităţii de viaţă şi de muncă prezintă o activitate integrantă

medico-socială care are ca sarcină principală să răspundă cu argumente ştiinţifice fundamentale

la întrebarea dacă persoana supusă expertizării este în stare şi în ce măsură să-şi îndeplinească

funcţiile şi rolul său social. Decizia emisă de consiliul de expertiză medico-socială trebuie să fie

o concluzie ştiinţific argumentată, bazată pe competenţă, corectitudine, înaltele principii ale

umanismului şi respectarea legislaţiei în vigoare.

Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, cunoscută sub

denumirea de CIF, adoptată de Sesiunea 54-a OMS în 2001, Geneva, completată cu versiunea

pentru copii şi adolescenţi în 2007 este acceptată ca una din clasificările sociale ale ONU, făcînd

trimiteri şi încorporînd Regulile Standard cu privire la egalitatea şanselor persoanelor cu

dizabilităţi şi reprezintă un instrument adecvat de implementare a drepturilor omului la nivel

internaţional. Are la bază modelul bio-psiho-social. Domeniile incluse în CIF sunt considerate

deopotrivă domenii de sănătate cât şi domenii asociate sănătăţii. Aceste domenii sunt descrise

din perspectiva corpului, individului şi societăţii şi sunt grupate în două liste principale: 1-

structuri şi funcţii ale corpului, 2- activităţi şi participare. Ca şi clasificare, CIF grupează

anumite domenii în care se poate încadra o anumită persoană aflată într-o anumită stare de

sănătate (de exemplu ce poate să facă sau să nu facă o persoană cu o anumită boală sau

tulburare). Prin domeniu se înţelege un set practic şi cu o anume semnificaţie de funcţionări

fiziologice, structuri anatomice, acţiuni, sarcini sau arii de viaţă.

383

Funcţionarea este un termen general în care sunt incluse toate funcţiile, activităţile şi

participarea corpului; similar dizabilitatea este termenul general pentru afectări, limitări de

activitate sau restricţii de participare. De asemenea, CIF include factorii de mediu şi

personali care interacţionează cu toate aceste sintagme. CIF şi CIM (Clasificarea

internaţională a maladiilor, revizia 10-a OMS) sunt reciproc complimentare. Prin CIM se

oferă un cadru etiologic, „un diagnostic” al bolii, tulburării sau altor stări de sănătate, iar

prin CIF se oferă datele suplimentare de elementele de funcţionare. Prin utilizarea atât a

informaţiilor privind diagnosticul cât şi celor referitoare la funcţionare se poate ajunge la o

imagine mai clară a stării de sănătate a populaţiei, care poate fi ulterior considerată şi

utilizată în procesul de luare a deciziilor. CIF nu se referă doar la persoane cu dizabilităţi, ci

la toţi oamenii. Ea serveşte ca instrument statistic,de cercetare,de investigaţie clinică, de

politică socială - pentru planificarea securităţii sociale, sistemelor de compensaţie, în

conceperea şi implementarea politicilor; ca un mijloc de realizare a drepturilor omului.

Tabelul 1

Prezentare generală a CIF

Partea 1:

Funcţionare şi dizabilitate.

Partea 2 :

Factorii contextuali.

Componente Funcţii şi structuri ale

corpului

Activităţi şi

participare

Factori de mediu Factori personali

Domenii Funcţiile corpului

Structurile

corpului

Arii de viaţă

(sarcini de viaţă)

Influenţe externe

asupra

funcţionării şi

dizabilităţii

Influenţe interne

asupra funcţionării şi

dizabilităţii

Constructe

Schimbări ale

funcţiunilor corpului

(fiziologice)

Schimbări ale

structurilor

corpului(anatomice)

Capacitate

Executarea de

sarcini într-un

mediu standard

Performanţă

Executarea de

sarcini în mediul

curent

Facilitarea sau

prevenirea

impactului

caracteristicilor

realităţii fizice,

sociale şi

atitudinale

Impactul

caracteristicilor

personale

Aspect

pozitiv

Integritate funcţională

şi structurală

Activităţi

Participare

Elemente de

facilitare

Nu e cazul

Funcţionare

Aspect

negativ

Afectare Limitare de

activitate

Restricţie de

participare

Bariere /

obstacole

Nu e cazul

Dizabilitate

Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii pune accent pe

participare. şi pe funcţia păstrată, nu pe incapacitate şi restricţii. În abordarea afectărilor

etiologia joacă un rol mai puţin important. În CIF sunt folosite următoarele definiţii în contextul

sănătăţii:

Funcţiile corpului - funcţii fiziologice ale sistemelor corpului (inclusiv funcţiile psihice)

Structurile corpului - părţile anatomice ale corpului (organe, membre şi componentele

acestora)

Afectări - probleme ale funcţiilor sau structurilor corpului cum sunt pierderile sau devierile

semnificative. Afectările structurii implică o anormalitate, un defect, o pierdere sau o altă

384

deviere a structurilor ce pot fi temporare sau permanente, evolutive, regresive sau staţionare,

intermitente sau continue, de diferit grad de severitate.

Activitatea - executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către un individ

Participarea - implicarea în situaţii de viaţă

Limitarea activităţii - dificultăţi pe care un individ le poate avea în a executa activităţi.

Restricţii de participare - probleme pe care un individ le poate întâmpina prin implicarea

în situaţii de viaţă.

Factori ambientali (de mediu) - constituie mediul fizic, social şi atitudinal în care trăiesc

oamenii.

Aspectul CIF la general este prezentat în tabelul 1.

Interacţiunile dintre componentele CIF sunt prezentate în figura nr.1

Figura 1. Interaciuni dintre componentele CIF

Funcţionarea unui individ într-un anume domeniu este o interacţiune sau o relaţie

complexă între condiţia de sănătate a acestuia şi factorii contextuali (de exemplu, factorii

de mediu şi factorii personali). Intre aceste entităţi există o interacţiune dinamică: intervenţia

asupra unei entităţi are capacitatea de a modifica una sau multe din celelalte entităţi.

Baza fundamentală a procesului de expertiză medicală o constitue studierea consecinţelor

bolii. Fenomenele legate de succesiunea boală-consecinţele bolii, conform aprecierii OMS pot fi

reprezentate după schema : BOALĂ → DEFICIENŢĂ FUNCŢIONALĂ → DIZABILITATE

→ LIMITAREA PARTICIPĂRII. Consecinţele bolii sunt în primul rînd deficienţa

funcţională, dizabilitatea, după care pot urma problemele de participare la activitatea socio-

profesională.

Deficienţa funcţională este devierea de la normalitate prin orice pierdere sau anomalie a

funcţiei fiziologice, psihologice, sau a structurii anatomice. In fond este o manifestare exterioară

a stării patologice, reflectînd insuficienţa organo-specifică a persoanei suferinde. Funcţiile

organismului dispun de două aspecte principale :

Condiţia de sănătate

(tulburare sau boală)

Funcţii şi structuri Participare

ale organismului

Funcţionarea unui individ într-un anume domeniu este o interacţiune sau o relaţie complexă între

condiţia de sănătate a acestuia şi factorii contextuali (de exemplu, factorii de mediu şi factorii

personali). Intre aceste entităţi există o interacţiune dinamică: intervenţia asupra unei entităţi are

capacitatea de a modifica una sau multe din celelalte entităţi.

Baza fundamentală a procesului de expertiză medicală o constitue studierea consecinţelor

bolii. Fenomenele legate de succesiunea boală-consecinţele bolii, conform aprecierii OMS pot fi

reprezentate după schema : BOALĂ -> DEFICIENŢĂ FUNCŢIONALĂ -> DIZABILITATE - >

LIMITAREA PARTICIPĂRII. Consecinţele bolii sunt în primul rînd deficienţa funcţională,

dizabilitatea, după care pot urma problemele de participare la activitatea socio-profesională.

Deficienţa funcţională este devierea de la normalitate prin orice pierdere sau anomalie a

funcţiei fiziologice, psihologice, sau a structurii anatomice. In fond este o manifestare exterioară a

stării patologice, reflectînd insuficienţa organo-specifică a persoanei suferinde. Funcţiile organismului

dispun de două aspecte principale :

Factorii de mediu Factori personali

385

1. Aspectul pozitiv, cînd constatăm funcţiile organismului în normă.

2. Aspectul negativ, cînd se depistează o deviere sau chiar pierdere totală a funcţiilor

organismului, prezentînd unul din obiectivele majore de studiere în procesul

expertizării medicale.

Deficienţele, fiind o deviere de la normalitatea sănătăţii, pot fi considerate ca studiu al

sănătăţii al persoanei în cauză în raport cu condiţiile şi modul de viaţă al acestuia. De aceea, este

necesară o atenţie deosebită din partea medicilor implicaţi în determinarea şi evaluarea

deficienţelor funcţionale. La aprecierea devierii de la normal a funcţiilor organismului se vor lua

în consideraţie multiplele criterii şi parametri ai explorărilor morfo-funcţionale clasice, unanim

recunoscute în practica medicală mondială. Utilizarea lor urmăreşte evaluarea cât mai exactă şi

completă a valorilor funcţionale ale organismului uman şi activităţile referitoare la protecţia

social a persoanelor cu deficienţe. Termenul de „sechelă” cuprinde stările calificate ca atare, ca

efecte tardive sau prezente după un an şi mai mult după debutul afecţiunii cauzale. Tipurile de

deficienţe:

În raport cu severitatea:

1. Fără deficienţă

2. Deficienţă funcţională uşoară

3. Deficienţă funcţională moderată

4. Deficienţă funcţională accentuată

5. Deficienţă funcţională severă (inclusiv absolută)

În raport cu durata:

1. Temporare (zile, săptămîni, luni)

2. Îndelungate ( unul - doi ani)

3. Permanente

În raport cu stadiul evolutiv:

1. Progresive

2. Regresive

3. Statice

În raport cu afectarea funcţională sau structurală a organelor sau sistemelor de organe:

1. Deficienţe funcţionale mentale şi de comportament

2. Deficienţe funcţionale de vorbire

3. Deficienţe funcţionale de auz

4. Deficienţe funcţionale de vedere

5. Deficienţe funcţionale viscerale

6. Deficienţe funcţionale neuro-musculare

7. Deficienţe funcţionale osteo-articulare (locomotorii)

8. Deficienţe funcţionale cauzate de diformităţi

Deficienţele respiratorii, imunitare se referă la deficienţile viscerale.

În conceptul OMS, noţiunea de bunăstare (stare de bine) (nomenclatura engleză - „ well-

being“) reprezintă un termen general, care reflectă domeniul universal al vieţii omului şi include

aspect de stare fizică, psihologică şi socială. Termenul de „bunăstare” include un şir de domenii

(învăţătură, acces la activităţi, anturaj favorabil, etc) care constituie prosperitatea vieţii omului.

Un compartiment exclusiv de important al „bunăstării” este „sănătatea”. Starea de sănătate în

ansamblu de domenii ale bunăstării este reflectată de abilităţile vitale, care se pot modifica în

urma unor boli cronice, traume, malformaţii, etc. Domeniul „ sănătate”, din cadrul sferei

universale cuprinde următoarele abilităţi vitale umane (funcţii generale ale organismului):

1. Abilitate de comportament (inclusiv de învăţămînt)

2. Abilitate de comunicare

3. Abilitate locomotorie (de deplasare)

4. Abilitate de autoservire

5. Abilitate de aptitudine a corpului

386

6. Abilitate de mobilitate (dexteritate)

7. Abilitate de activitate socio-profesională - cuprinde participări la activităţi de

producţie şi intelectuale (de muncă)

8. Abilitate situaţională

Boala, prin intermediul deficienţelor funcţionale, poate afecta una, două sau mai multe din

cele opt abilităţi vitale umane generînd dizabilităţi, provocând dereglări ale activităţii zilnice (în

nomenclatura engleză - Activities of Dayly Living (ADL). Termenul de persoane cu dizabilităţi

este folosit în majoritatea ţărilor lumii. Acestea sunt persoane recunoscute în mod oficial de către

organele respective de stat. Aceste persoane sunt limitate în activităţile profesionale, sociale şi

în altele .

Dizabilitatea sau restricţia participării (în nomenclatura engleză — disability) în aspectul

caracteristic al sănătăţii este orice limitare, imposibilitate de a desfăşura o activitate într-o

manieră considerată, ca fiind normală pentru orice om. Dizabilitatea, după aprecierea OMS, este

un termen general în stabilirea modificărilor la nivelul organismului individului şi la nivelul

societăţii.

Dizabilitatea în raport cu durata poate fi clasată:

a) temporară, b) îndelungată c) fară termen de reexpertizare.

După caracter, dzabilitatea poate fi:

a) reversibilă b) ireversibilă, c) regresivă d) progresivă.

MODELUL MEDICAL consideră dizabilitatea - ca pe o problemă a persoanei,

cauzată direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate, care necesită o îngrijire medicală,

oferită ca tratament individual de către profesionişti.

MODELUL SOCIAL al dizabilităţii consideră dizabilitatea - ca fiind în principiu o

problemă, creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea individului în

societate. Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de

mediul social. Din această cauză, managementul acestei probleme necesită acţiune socială şi

este responsabilitatea comună a întregii societăţi în sensul producerii acelor schimbări de

mediu necesare participării persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale.

Astfel, managementul dizabilităţii este o problemă de atitudine şi de ideologie, care

implică o schimbare socială, ceia ce în termeni politici devine o problemă de respectare a

drepturilor omului. CIF se bazează pe combinarea acestor două modele.

Pentru a reda esenţa integrării diverselor perspective ale funcţionării este utilizat

MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL. De aceia, pentru a oferi un punct de vedere coerent,

CIF încearcă să realizeze o sinteză asupra tuturor perspectivelor sănătăţii: din punct de

vedere biologic, individual şi social. Scopul final al modelului bio-psiho-social este

incluziunea (integrarea) socială a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa activă a societăţii.

Bibliografie

1. Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), OMS

Geneva, 2007.

2. Clasificarea internaţională a maladiilor (CIM), revizia a 10-a. OMS. 2007.

3. Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de Parlamentul

RM la 09.07.2010.

4. Legea nr.169-XVIII din 09.07.2010 pentru aprobarea strategiei de incluziune socială a

persoanelor cu dizabilităţi (2010-2013).

5. Materialele de suport elaborat de MMPSF pentru grupul de lucru de reformare a

expertizei medicale a vitalităţii, Chişinău, 2011-2012.

6. V.Serbin „Expertiza medicală a vitalităţii”. Chişinău, 2006.

7. Assessment of Disability in Nowadays and perspective. ICF as biopsychomedical

approach, 2 nd

Baltic, North Conference on PRM .Vilnius, sepember, 2011.

8. L. Sochircă ,,New disability aproach the medico-social expertise perspective”. Vilnius,

sepember, 2011.

387

MUZEUL DE ISTORIE A MEDICINII UNIVERSITARE

Vladimir Iurcovski, Galina Maistrenco

Muzeul USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Medical historical university museum

„Man himself is curios, and namely he, following the mysterious order of the nature he

wants to know everything he can know, because knowleadge brings more happiness than

unknowledge. Therefore, the natural order is … to investigate, search, fiind out, know.”

Rezumat

„Omul e curios din fire, adică urmând o tainică poruncă a naturii, el doreşte să ştie tot ce

se poate şti, fiindcă ştiinţa e mai aducătoare de fericire decât neştiinţa. E, deci, porunca firească

… să cercetăm, să căutăm, să aflăm, să ştim.”

Muzeul universitar este o instituţie educaţională si ştiinţifică creată cu scopul studierii

fondării şi dezvoltării universităţii, educaţiei etico-deontologice a tinerei generaţii in cultura

medicala. Ţinând cont de faptul că valorificarea trecutului generează un viitor prosper, iar

adevărata generozitate a lui rezidă în a da totul prezentului, putem afirma cu certitudine că

muzeul este instituţia care adună, depozitează, reţine cele mai alese vestigii istorice materiale, în

scopuri atât cultural-educative, cât şi promotoare de noi idei, viziuni, progrese.

Pentru orice universitate care se respectă, una dintre datoriile de onoare este cunoaşterea

propriei istorii. In această ordine de idei, vrem să amintim că muzeul a fost conceput în ideea

respectului pentru trecut şi a valorilor transferate spre noile generaţii, iar exponatele –

fotografiile, tratatele, lucrările ştiinţifice, reviste de specialitate, diplome, certificate, - sunt

acumulate de-a lungul timpului.

De la fondarea in anul 1975 a muzeului de istorie a medicinii univrsitare si pină in

prezent au fost traversate cîteva etape in evolutia muzeului, unele mai productive , altele de

stagnare, datorita unor circumstante neprevazute.

Prima etapa – crearea muzeului.

Muzeului de istorie a medicinii a apărut la iniţiativa şi sub conducerea nemijlocită a

ilustrului medic, savant, om de stat Nicolae Testamitanu - organizator al ocrotirii sănătăţii din

Republica Moldova, rector al institutului de Stat de Medicină din Chişinău în intervalul anilor

1959-1963, fondatorul bazelor învăţământului medical din Moldova. Nicolae Testimiţanu a fost

întotdeauna de părerea că Moldova trebuie sa-şi pregătească specialişti proprii în ramura

medicinii. Muzeul înfiinţat din initiativa lui Nicolae Testimiţanu îşi are începutul în anul 1975

( primul director al muzeului a fost V.Ioxa) şi era axat pe fotografii importante din istoria

medicinii. Primele expoziţii a muzeului de istorie a medicinii au fost consacrate memoriei

medicilor din institutul de medicina si farmacie, participanţi la Marele Război pentru apărarea

Patriei (1941-1945), acestea fiind subiectul multor altor expoziţii în muzeele Chişinăului. În anul

1975 un grup de colaboratori ai Catedrei de Igienă Socială, sub conducerea profesorului Nicolae

Testimiţanu a primit Premiul de Stat în domeniul Ştiinţei şi Tehnicii, fenomen pe larg promovat

in activitatea muzeului.

A doua etapa – perioada stabilirii activitătii muzeistice.

Iniţial încaperea in care a fost amplasat muzeul (actuala sala de sedinţe, blocul C) era

depasita in timp, din cauza necorespunderii cerinţelor faţă de un muzeu. Toate obiectele expuse

au fost amplasate fară nici un sistem, expoziţii tematice nu erau posibil de petrecut din lipsa de

spaţiu, incăperi auxiliare de păstrare a exponatelor lipseau. Pentru a solutiona intrebarea spatiilor

muzeistice in 1985 , de catre senat si rectorul universitaţii V.Anestiadi se primeste decizia de a

interveni cu un demers către guvern in care se solicita transmiterea in gestiunea universităţii a

„Casei muzeu S.Lazo”. Conform hotaririi de guvern transmiterea imobilului in gestiunea

388

institutului de medicina si farmacie este solutionata, in acelas an încep lucrări de reconstrucţie şi

reparaţie a sediului pentru viitorul muzeu universitar , care se extind pina in anul 1987.

In perioada anilor 1978-1986 activitatea muzeistică a fost consacrată lucrului ştiinţific şi

didactic. În acest interval de timp muzeul avea mulţi vizitatori şi se bucura de popularitate atât

în rândul studentilor, cât şi specialiştilor în medicină. De asemenea, se intensifică considerabil

activitatea instructiv-didactică, care implementează noi forme şi metode de predare şi evaluare a

cunoştinţelor. Se reeditează materialele didactice şi metodice pe toate disciplinele şi se

ameliorează simţitor procesul educativ, evidenţiindu-se ca unul dintre cele mai intensive şi

progresive în universitate. O activitate metodică renovatoare s-a efectuat şi la bazele practice,

unde studenţii îşi petreceau stagiul practic.

A treia etapa – perioada activitatii muzeistice in sediu nou.

In primavara anului 1987 conform deciziei rectorului (L.Cobileanschi) muzeul din incinta

blocului administrativ C, a fost transferat in casa unde a locuit intre anii 1910-1912 compatriotul

nostru S.Lazo, participant la razboiul civil din Extremul Orient a fostei Uniuni sovietice.

Director al muzeului a fost numit Iu.Grossu, care a activat pînă în 2001.In această perioadă de

timp de catre Iu.Grosu şi E.Popuşoi se elaborează un plan tematico-expoziţional. In curînd

vizitatorii muzeului se familiarizează cu noua expoziţie amplasată în şapte săli cu tematica:

invaţamântul medical superior; stiinţa medicală; personalitaţi marcante; fondatori de catedre şi

şcoli stiinţifico-medicale; realizările ocrotirii sanătatii cu potenţialul ştiintific. S-a început

completarea fondurilor cu materiale şi exponate. acestea au depăşit cifra de 3000 unităţi, rata de

frecvenţă a ajuns la 5000 vizite anual, au sporit statele de lucrători ai muzeului. Muzeul a fost

vizitat de foştii Preşedinţi ai ţării M.Snegur şi P.Lucinsch, numeroase delegaţii internaţionale

(România, Germania, Franţa, Bulgaria, Rusia etc.).

Anii 2002- 2003 director al mueului a fost numit A.Leşanu, care a activat o perioada

scurta de timp. În anul 2002 de catre Parlamentul Republicii Moldova este adoptată Legea

organică Nr.1596-XV cu denumirea „Legea muzeelor” in care sunt stipulate structura,

organizarea si functionarea muzeelor, patrimoniul muzeistic, baza tehnico-materiala. Datorita

Legii susmentionate de catre colaboratorii muzeului au fost intreprinse careva actiuni pentru a

sistematiza patrimoniul muzeistic, de asemenea au fost intreprinse primele tentative de

reamplasare a muzeului intrun alt sediu, deoarece, dupa alunecarile de teren sediul muzeului a

fost grav avariat.

În anii 2005-2011 director de muzeu este doctor în medicină – M. Raevschi . In perioada

data de timp activitatea muzeistica se limiteaza doar cu lunile anului cu temperaturi pozitive. In

perioada rece a anului incaperile nu se incalzesc din cauza deteriorarii sistemului de incalzire si

ineficientei de a fi reparat. Totodata se selecteaza materiale pentru reinoirea standurilor

muzeului, ce se referă la Academicieni şi membri corespondenţi ai Academiei de Ştiinte ai

Republicii Moldova. Directorului muzeului îi revine ideea de editare a lucrări cu denumirea

„Ghid al Muzeului”, unde sunt reflectate unele etapele de dezvoltare a muzeului universitar.

Ţinând cont de importanţa funcţionării în continuare a muzeului universitar, actualul

rector - academicianul I. Ababii, pe parcursul anilor, întreprinde acţiuni energice pentru a găsi la

prima etapă posibilităţi financiare pentru reamplasarea actualului muzeu într-un nou sediu şi

promovarea ideii creării Muzeul de Istorie a Medicinii din Republica Moldova.

În prezent, actualii colaboratori ai muzeului ( şef al muzeului din februarie 2012 Vladimir

Iurkovski) activează în vederea evidenţei stricte a exponatelor muzeului. Este elaborat atât un

chestionar, care va fi remis conducătorilor IMSP pentru acumularea materialelor istorice din

instituţiile medicale din ţară, cât şi crearea unei baze de date ce se referă la istoria medicinii.

Paralel, se desfăşoară activităţi ce ţin de întocmirea bazei de date a fotografiilor muzeului în

format electronic. In perspectivă, materialul acumulat va sta la temelia fondării Muzeului de

Istorie a Medicinii din Republica Moldova. Cu acordul conducerii universităţii, în comun cu

serviciul tehnologii informaţionale şi fotograful universitar, avem drept scop crearea unui muzeu

virtual pe site-ului universităţii, în vederea recunoaşterii pe larg a acestuia.

389

Deşi sunt multe planuri si idei, realizarea lor depinde de conceptul de dezvoltare al

muzeului si de finantarea acestora.

Concluzii

Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului, iar calea de descoperire nu

poate fi decât porunca fireasca : să cerceteze, să caute, să afle; ceea ce ar implica pasarea

cunoştinţelor mai departe pentru a rămâne zidite în temelia memoriei asemeni unui testament.

In urma prezentării acestor date, putem afirma cu convingere că Muzeul de Istorie a

Medicinei are cele mai distinse şanse de a atinge scopul dorit: posedarea unui arsenal puternic cu

care un popor îşi poate arăta ce a moştenit de la strămoşi în domeniul medicinei. Retrospectivele

evoluţiei presupun crearea unui muzeu virtual pe site-ului universităţii, în vederea recunoaşterii

pe larg a acestuia. Astfel , aceste scopuri ar genera un adevărat Muzeu de Istorie a Medicini din

Republica Moldova.

Bibliografie

1. Анестиади Н.Х.. „Развитие медицинской науки» Кишинев,1967.

2. Ежов Н. Очерки истории медицины, Кишинев,1958

3. Тестемицану Н. А. Кишиневский государственный медицинский институт, Кишинев

1984.

PROGRAMUL SCREENING-ULUI ŞI MONITORING-ULUI FAMILIILOR

CANCEROASE ÎN REPUBLICA MOLDOVA. CERCETAREA RUDELOR

ASIMPTOMATICE

Diana Garit-Brega, Larisa Spinei

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „N.Testemiţanu”

Summary

The screening and monitoring programme of the cancer families in the Republic

of Moldova. Investigation of the asymptomatic relatives of the pacients

Individuals having high family risk (there are 3 and more cases of the malignant

neoplasms registered in the family) need special screening approach, in comparison with those,

having the moderate risk and requesting standard screening.

Among the 278 investigated relatives from 163 families having a non-complicated

oncological anamnesis, different pathologies were found out at 78 (28.0%) of people. This

pathology was prevailingly represented by colorectal adenomas (13.3%) and other benign tumors

(12.6%) The rate of malignant neoplasms among the immediate relatives formed 2.3%.

In those 74 families having a complicated oncological anamnesis in which, there were 2

and more cases of NFM, among the immediate relatives except the probands who were not

formally referred to anyone of the mentioned syndromes; the frequency of finding out the pre-

cancerous and cancerous pathologies at the immediate relatives was considerably high – 44.8 %

Among the immediate relatives in these families the CCR was found in 11(10.3%) cases, NMPM

– in 3(2.8%), CEM, CGM and other NFM in 1(0.9%) cases. The colorectal adenomas were

found at 19 (17.7%) patients.

The highest rate per cent of finding the NFM was marked in the families with the classic

syndrome of HNPCC. From the 45 asymptomatic immediate relatives of the probands with the

HNPCC syndrome, via colonoscopic investigations 29 (64.4%) cases found to have colorectal

pathology: 11(24.4%) – solitary and multiple adenoamas colorectal and at 18(37.7%) too. The

increasing rate per cent of finding the malignant neoplasms among the members of the families,

having a complicated hereditary-collateral anamesis, requires the necessity of the screening at

390

these people, with a purpose of early finding out the incipient cancer forms and secondary

prevention of cancer.

The dates obtained during the investigation can be used as a base for the elaboration of

the screening algorithm of the asymptomatic relatives of the patients with PTK, cancer of the

reproductive system organs at the women and primary-multiple malignant neoplasms (NMPM).

Rezumat

Indivizii care prezintă un risc canceros familial majorat (în familie sunt udentificate 3 şi

mai multe cazuri de neoformaţiuni maligne) necesită o abordare de screening deosebită de

persoanele cu risc mediu, ce necesită screening standart.

Printre cele 278 rude cercetate din 163 de familii cu anamneza oncologică neagravată

diverse patologii au fost depistate la 78 (28.0%) persoane. Preponderent această patologie era

reprezentată prin adenoame colorectale (13.3%) şi alte tumori benigne (12.6%). Rata

neoformaţiunilor maligne printre rudele de gradul întâi a constituit 2.3%.

În cele 74 familii cu anamneza oncologică agravată, în care printre rudele de gradul întâi,

în afară de proband, erau 2 şi mai multe cazuri de NFM, dar formal care nu se raportau nici la

unul din sindroamele menţionate, frecvanţa depistării patologiilor precanceroase şi canceroase la

rudele de gradul întâi era destul de înaltă - 44.8%. Printre rudele de gradul întâi în aceste familii

CCR a fost depistat în 11(10.3%) cazuri, NMPM – în 3(2.8%), CEM, CGM şi alte NFM în câte

1(0.9%) caz. случаю. Adenoame colorectale au fost depistate la 19(17.7%) pacienţi.

Procentajul cel mai înalt de depistare a NFM a fost observat în familiile cu sindromul clasic

HNPCC. Din cele 45 de rude asimptomatice de gradul întâi a probanzilor cu sindromul HNPCC,

prin cercetarea colonoscopică la 29(64.4%) s-a depistat patologie colorectală: la 11(24.4%) –

adenoame solitare şi multiple colorectale şi la 18(37.7%). Procentajul majorat de depistare a

neoformaţiunilor maligne printre membrii familiilor cu anamneză eredo-colaterală agravată

dictează necesitatea efectuării screeningului la aceste persoane cu scopul depistării precoce a

formelor incipiente de cancer şi profilaxiei secundare a cancerului. Datele obţinute în urma

cercetării pot servi ca bază pentru elaborarea algoritmului de screening la rudele asimptomatice

ale pacienţilor cu CCR, tumori maligne ale sistemului reproductiv feminin şi neoformaţiunilor

maligne primar multiple.

Actualităţi

Efectuarea şi implimentarea screening-ului în oncologie este o problemă dificilă. La

moment există mai multe modalităţi de abordare a metodelor şi termenelor efectuării screening-

ului. Una din modalităţi este efectuarea screening-ului o singură dată pe parcursul vieţii la

întreaga populaţie. Însă, în acest caz este extrem de dificil de depistat persoanele cu maladii pre-

şi canceroase, iar cheltuielile materiale şi resursele umane utilizate la depistarea unui asemenea

caz sunt destul de importante. O altă modalitate constă în identificarea persoanelor cu

predispunere pentru apariţia neoformaţiunilor maligne (inclusiv – primar multiple), adică cu risc

oncologic înalt. În baza istoricului familial este necesar de identificat persoanele care necesită să

fie supuse screening-ului [3,18]. Indivizii care au un risc familial oncologic înalt (în familie sunt

depistate 3 şi mai multe cazuri de neoformaţiuni maligne) necesită o abordare specială în

screening, comparativ cu persoanele care prezintă un risc moderat şi necesită un program

standart de screening [1,2,12,16]. În legătură cu acest fapt mulţi cercetători propun efectuarea

screening-ului la rudele asimptomatice, care corespund următoarelor criterii: a) două şi mai

multe rude de gradul I afectate oncologic; b) una din rudele afectate este mai tânără de 45 ani; c)

prezenţa în familie a pacienţilor cu neoformaţiuni maligne primar-multiple; d) cancer familial

ereditar dominant evident, inclusiv cancer colorectal, endometrial, mamar, ovarian [14]. Un grup

special este constituit din pacienţii cu vârsta până la 45 ani cu sindroame ereditare cunoscute:

cancer colorectal nonpolipozic ereditar – sindromul Lynch-I [5,9,10,11] sindromul cancer

mamar-ovarian, cancer ovarian ereditar, cancer endometrial ereditar, cancer mamar ereditar,

sindromul ereditar cancer mamar/ovarian, sindromul ereditar cancer mamar/ovarian/endometrial,

391

sindromul ereditar cancer mamar/ovarian/endometrial/colorectal (sindromul Lynch-II);

sindromul ereditar cancer mamar/endometrial/gastrointestinal/pulmonar, sindromul ereditar

cancer endometrial/gastrointestinal [4,9,15]. "Anamneza canceroasă familială" la aceşti pacienţi

este întâlnită, conform datelor diferitor autori, de la 19% până la 44%. Însă, ţinând cont de faptul

că în aceste familii predispunerea ereditară pentru cancer nu este strict specifică, screeening-ul

trebuie să fie complex. În afară de screening-ul endoscopic, la rudele de gen feminin se

efectuează consultaţia mamologului şi ginecologului, iar la rudele de gen masculin se cercetează

prostata. O astfel de abordare a screening-ului este economic argumentată, deoarece permite

identificarea familiilor cu risc canceros major şi reducerea cheltuielilor pentru tratamentul

patologiei depistate.

Scopul Depistarea precoce şi prevenirea dezvoltării tumorilor maligne în familiile oncologic

agravate şi, ca rezultat, diminuarea morbidităţii şi mortalităţii prin neoplasmele maligne (NM) la

persoanele cu predispunere ereditară.

Materiale şi metode La baza lucrării se află datele registrului familiilor canceroase (circa 6357), care include

datele cercetărilor clinico-genealogice ale pacienţilor cu cancer colorectal, genital feminin,

glandei mamare, tumori maligne primar multiple verificate morphologic. Pentru analizarea

datelor au fost utilizate metodele clinice, epidemiologice, clinico-genealogice şi matematice.

Obiectul de bază al cercetării: familiile cu sindroame canceroase ereditare, familiile cu cancer

colorectal, cancer al sistemului reproductiv feminin, neopasmele maligne primar multiple

(NMPM), familiile cu adenoame colorectale, introduse în registrul familiilor canceroase al

Institutului Oncologic sau noi depistate.

Criterii clinice pentru includerea familiilor în studiu au servit: а) vârsta tânără de

depistare a neoformaţiunile maligne (NFM) (mai puţin de 45 ani); b) prezenţa în familie a două

şi mai multe cazuri de CCR sau NFM de altă localizare; c) NFM primar-multiple; d) sindromul

HNPCC; e) adenoame solitare sau multiple colorectale;.

La efectuarea screening-ului familiile erau divizate în patru grupuri de risc: I - grupul cu

risc redus, era compus din familiile pacienţilor cu cancer colorectal, vârsta cărora depăşea 50 ani;

II - grupul cu risc moderat – familiile pacienţilor (cu vârsta de la 45 până la 50 ani), în care erau

1-2 cazuri de NFM; III - grupul cu risc înalt l-a costituit familiile pacienţilor cu următoarele

sindroame elucidate: cancer nonpolipozic colorectal ereditar (HNPCC), NFM primar-multiple,

familiile pacienţilor cu cancer colorectal şi ale sistemei reproductive feminine, în care erau 3 şi

mai multe cazuri de NFM cu vârsta mai tânără de 45 ani. Şi în final, IV - grupul de control -

datele populaţionale.

Rezultate În procesul screening-ului în familiile pacienţilor cu cancer colo-rectal (CCR) au fost

cercetaţi 416 rude (392 – de gradul I de rudenie, 24 – de gradul II) din 242 familii ale

probanzilor cu CCR şi tumori maligne primar-multiple.

Printre rudele de gradul I frecvenţa NFM a constitutit 6.2%. CCR a fost depistat la 14(3.8%)

rude, inclusiv la 4 – adenome multiple (fig. 1). ACR au fost decelate la 54(14.5%) rude

examinate, adenoame solitare la 47(12.6%) şi multiple - la 7(1.9%), cea ce depăşeşte frecvenţele

populaţionale de 3,9 si 1.3 ori corespunzător. NMPM au fost depistate la 5(0.8%) rude, alte NFM

- la 5(1.3%): CGM - la 2(0.8%), cancer endometrial – la 2(0.8%) rude. Alte NFB au fost decelate

la 46(12.4%) rude, inclusive: polipoză endometrială - la 7(2.7%), miom uterin - la 25(9.5%),

chist ovarian - la 9(3.4%), endometrioză - la 1(0.4%), polip al colului uterin - la 1 rudă etc.

392

Figura 1. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor afectaţi de CCR (total)

6.1%

393

Rata cea mai înaltă de CCR a fost depistată la părinţii (18.2%) şi rudele (9.3%).

probanzilor. Frecvenţa depistării active a CCR printre copiii cercetaţi ai probanzilor a constituit

1.1%. Frecvenţa adenoamelor colorectale depistate printre rudele de gradul I a constituit: la

părinţi – 27.3%; la sibşi – 21.6% şi copii – 11.4%. Alte NFM au fost depistate la 5 (1,3%) rude:

CM – 2 (0.8%); CEM - 2 (0.8%) cazuri din totalitatea de femei cercetate; NMPM au fost

depistate la 3 (0.8%) rude. Printre rudele de gradul II NFM au fost depistate la 12.5% persoane.

Dintre ele la 8.3% au fost depistate NMPM, adenoame colorectale – la 12.3% şi alte tumori

benigne – la 4.2% persoane. Rata înaltă de depistare activă a NMPM printre rudele de gradul II a

fost condiţionată de faptul, că cercetării au fost supuse rudele din familiile ereditar agravate, în

special cu sindroamele Lynch I-II şi Gardner.

Noi am efectuat analiza eficacităţii utilizării programului de screening în familiile ereditar

agravate.

Printre cele 278 rude cercetate din 163 de familii cu anamneza oncologică neagravată

diverse patologii au fost depistate la 78(28.0%) persoane. Preponderent această patologie era

reprezentată prin adenoame colorectale (13.3%) şi alte tumori benigne (12.6%). Rata

neoformaţiunilor maligne printre rudele de gradul întâi a constituit 2.3%, dintre care CCR -

3(1.1%), NMPM - 1(0.38%), CEM - 1 и CGM – 1 (fig. 2).

În cele 74 familii cu anamneza oncologică agravată, în care printre rudele de gradul întâi,

în afară de proband, erau 2 şi mai multe cazuri de NFM, dar formal care nu se raportau nici la

unul din sindroamele menţionate, frecvanţa depistării patologiilor precanceroase şi canceroase la

rudele de gradul întâi era destul de înaltă - 44.8%. Printre rudele de gradul întâi în aceste familii

CCR a fost depistat în 11(10.3%) cazuri, NMPM – în 3(2.8%), CEM, CGM şi alte NFM în câte

1(0.9%) caz. случаю. Adenoame colorectale au fost depistate la 19(17.7%) pacienţi, inclusiv

solitare – la 15(14.0%) şi multiple- la 4(3.7%) pacienţi, cifre ce depăşesc frecvanţa populaţională

pentru CCR de 60 ori, pentru NMPM – de 700 ori, pentru CEM – de 4,5 ori şi pentru CGM – de

1,6 ori (fig. 3).

Procentajul cel mai înalt de depistare a NFM a fost observat în familiile cu sindromul

clasic HNPCC. Din cele 45 de rude asimptomatice de gradul întâi a probanzilor cu sindromul

HNPCC, prin cercetarea colonoscopică la 29(64.4%) s-a depistat patologie colorectală: la

11(24.4%) – adenoame solitare şi multiple colorectale şi la 18(37.7%) – CCR (fig. 4).

Este necesar de menţionat, că din 18 cazuri de CCR la 5(11.1%) rude a fost depistat CCR

primar-multiplu: la 2 – metacron, la 1 – metacron-sincron şi la 2 – sincron-metacron. CCR

(inclusiv primar-multiplu) era depistat mai frecvent la femei – 10(55.5%) cazuri, decât la bărbaţi

- 8(44.4%) cazuri. În acelaşi timp, dacă luăm în consideraţie numai CCR primar-multiplu

depistat, atunci frecvenţa la rudele-bărbaţi - 4(80%) considerabil depăşeşte acest indicator la

rudele-femei – 1( 20%).

Ţinând cont de prezenţa diversităţii de vârstă a manifestării patologiei, a fost efectuată

analiza termenului de apariţie a semnelor maladiei la probanzi şi rudele lor de gradul I (fig. 5).

Astfel, vârsta medie a probanzilor în familiile cu sindromul HNPCC a constituit 40.3±3.4

ani. Vârsta medie la debutul maladiei la rudele de gradul I a probanzilor cu NMPM colorectale a

constituit 49.7±2.0 ani (în populaţie – 57.8±1.7 лет). La 11 din 30 probanzi cu sindromul Lynch

I, la care diagnosticul a fost confirmat până la 45 ani, printre eredocolateralele lor au fost

depistate mai mult de două cazuri (cu excepţia probandului) de neoformaţiuni maligne. Totodată,

NMPM la eredocolaterale se dezvoltau până la 50 ani (49.7±2.0).

Este interesant faptul, că adenoamele colorectale la acest contingent de pacienţi sunt

depistate la o vârstă şi mai tânără – 44.5±6.1 ani. Deosebirile depistate de vârstă la apariţia

maladiei sunt condiţionate probabil de factorii genetici. Acest fapt trebuie luat în consideraţie în

cazul efectuării screening-ului. Deoarece CCR pe fondal de adenom se dezvoltă în timp de circa

7-10 ani, cercetarea rudelor pacienţilor trebuie începută la vârsta mai tânără cu 10 ani decât cea a

probandului.

394

Figura 2. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor în familiile neagravate

5.6%

395

Figura 3. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor în familiile canceros agravate

19.1%

%

396

Figura 4. Rezultatele cercetării rudelor probanzilor cu sindromul HNPCC

37.6%

397

Figura 5. Vârsta medie la debutul maladiei la rudele de gradul I a probanzilor

cu NMPM şi sindromul HNPC

Ţinând cont de variabilitatea interindividuală după vârsta manifestării maladiei, am

efectuat analiza vârstei de manifestare a maladiei la probanzi. Vârsta medie a maladiei a variat

de la 51.6±1.9 în cazul NMPM (cancer ovarian) până la 60.4±1.5 – în cazul NMPM (una din

tumori afecta corpul uterin).

La 11 din 30 probanzi cu sindromul Lynch I, la care diagnosticul a fost stabilit până la 45

ani, în toate familiile printre rude au fost depistate mai mult de două cazuri (cu excepţia

probandului) de tumori maligne. În aceste cazuri NMPM la rude apăreau la vârsta până la 50 de

ani (49.7±2.0). Este important de menţionat, că screening-ul endoscopic la rudele probanzilor

decelează adenomele colo-rectale la o vârstă mai tânără – 44.5±6.1 ani. Vârsta medie a

dezvoltării tumorilor metacrone în tot contingentul de pacienţi cu polineiplazii a constituit

95.1±4.5 luni. Perioada de apariţie a tumorilor metacrone la probanzii femei cu NMPM (una din

tumori afecta sistemul reproductiv feminin) a variat de la 101.9±17.2 luni în cazul NMPM (una

din tumori afecta colul uterin) până la 152.7±33.3 luni în cazul NMPM (una din tumori afecta

glanda mamară). În legătură cu acest fapt noi considerăm extrem de important determinarea

vârstei medii a debutului maladiei la pacienţii cu NMPM metacrone.

Concluzii 1. Procentajul majorat de depistare a neoformaţiunilor maligne printre membrii familiilor cu

anamneză eredo-colaterală agravată dictează necesitatea efectuării screeningului la aceste

persoane cu scopul depistării precoce a formelor incipiente de cancer şi profilaxiei

secundare a cancerului.

2. La moment, fiecare familie cu anamneză eredo-colaterală agravată necesită o abordare

individuală.

3. Persoanele, care au un risc sporit ereditar canceros necesită screening special, comparativ

cu cei din grupul de risc moderat, cărora li se va aplica programul standart de screening.

4. Screeningul rudelor asimptomatice din familiile cu anamneză oncologic agravată poate fi

o parte componentă a unui program complex de profilaxie a NFM, cu includerea

aprecierii riscului familia şi sănătăţii pe parcursul întregii vieţe.

5. Sunt necesare eforturi suplimentare îndreptate spre crearea criteriilor efecace şi credibile,

care ar permite depistarea potenţialilor pacienţi din grupurile cu risc majorat.

0

10

20

30

40

50

60

70

Familii cu antecedente eredocolaterale canceroase

Familii fara antecedente eredocolaterale canceroase

398

Bibliografie 1. Bampton P.A., Sandfort J/J., Young G.P. Applying evidence-based guidelines improves

use of colonoscopy resources in patients with moderate risk of colorectal neoplasia

//eMLA.-2002.-V.176,N4.-P.155-157.

2. Beaudin D.J. Results of screening first-degree relatives of patients with colorectal cancer:

a community practice perspective //Can. J. Gastroenterol.-2000.-V.14,N.6.-p.489-492.

3. Bujanda L., Sarasqueta C., Zubiaurre L. et.al. Low adherence to colonoscopy in the

screening of the first-degree relatives of patients with colorectal cancer //Gut.-2007.-

V.56.-P.1714-1718.

4. Dove-Edwin I., de Jong A.E., Adams J. et al. Prospective results of surveillance

colonoscopy in dominant familial colorectal cancer with and without Lynch syndrome

//Gastroenterology.-2006.-Issue 7.-P.1995-2000

5. Halbert C. H., Lynch H., Lynch J., Main D. et.al. Colon Cancer Screening Practices

Following Genetic Testing for Hereditary Nonpolyposis Colon Cancer (HNPCC)

Mutations //Arch Intern Med.-2004.-V.164.-P.1881-1887.

6. Halipli S.D. Aspecte clinico-genetice ale neoformaţiunilor maligne primar-multiple

//Disertaţie. D.m.- 2001.- p.151.

7. Heikki J. Järvinen, Jukka-Pekka Mecklin and Pertti Sistonen Screening reduces colorectal

cancer rate in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer

//Gastroenterology.- 1995.-V.108, Issue 5. P.1405-1411

8. Heikki J. Järvinen, Markku Aarnio, Harri Mustonen, Controlled 15-year trial on

screening for colorectal cancer in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer

//Gastroenterology.-V.118, Issue 5.- P.829-834.

9. Jarvinen H.J., Aarnio M., Mustonen H. et al. Controlled 15-year trial on screening for

colorectal cancer in families with hereditary nonpolyposis colorectal cancer //

Gastroenterology.-2000.-V.118,N5.-P.829-834.

10. Lynch H.T., Lynch J.F. Hereditary nonpolyposis colorectal cancer //Semin. Surg. Oncol.-

2000.-V.18,N4.-P.305-313.

11. Lynch H.T., Lynch J.F., Attard T.A. Diagnosis and management of hereditary colorectal

cancer syndromes: Lynch syndrome as a model //CMAJ.-2009.-V.181,N5.-p.273-278.

12. Platell C.F.E., Philpott G., Olynyk J.K. Flexible sigmoidoscopy screening for colorectal

neoplasia in average-risk people: of a five-year rescreening interval.-2002.-V.176,N7.-

P.371-373.

13. Recommendations from the EGAPP Working Group: genetic testing strategies in newly

diagnosed individuals with colorectal cancer aimed at reducing morbidity and mortality

from Lynch syndrome in relatives. Evaluation of Genomic Applications in Practice and

Prevention (EGAPP) Working GroupEvaluation of Genomic Applications in Practice and

Prevention (EGAPP) Working Group //Genet Med. 2009 V.11,N1.-P. 35–41.

14. Smith R. A., Cokkinides V., Brooks D., Saslow D. and Brawley O. W. Cancer Screening

in the United States, 2010: A Review of Current American Cancer Society Guidelines

and Issues in Cancer Screening //CA Cancer J Clin.- 2010.-V.60.-P.99-119.

15. Smith R.A., Cokkinides V., von Eschenbach A.C. et al. American Cancer Society

Guidelines for the early detection f cancer //CA Cancer J. Clin.-2002.-V.52,N1.-P.8-22.

16. Swaroop V.S., Larson M.V. Colonoscopy as a screening test for colorectal cancer in

average-risk individuals //Mayo Clin. Proc.-2002.-V.77.-P.951-956.

17. Syrigos K.N., Charalampopoulos A., Zbar A. et al. Colonoscopy in asymptomatic

individuals with a family history of colorectal cancer //Ann. Surg. Oncol.-2002.-V.9,N5.-

P.439-443.

18. Winawer S.J., Zauber A.G., Gerdes H. et al. Risk of colorectal cancer in the families of

patients with adenomatous polyps. National Polyp Study Workgroup //N.Engl. J. Med.-

1996.-V.334.-P.82-87.

399

FONDUL DE DEZVOLTARE ŞI MODERNIZARE A PRESTATORILOR PUBLICI DE

SERVICII MEDICALE – O SURSĂ SUPLIMENTARĂ DE FINANŢARE A

ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR MEDICO-SANITARE PUBLICE

Stela Gladei, Valeriu Sava

Şcoala de Management în Sănătatea Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Fund of development and modernization of the public providers of medical services

is an additional source of financing of the public medical institutions activity

There has been adopted the regulatory framework for creation of the fund of development

and modernization of the public providers of medical services in order to improve the quality of

medical services, effectiveness and productivity of the public medical institutions. Financial

assets accumulated in this fund are designed for financing of investment projects in the following

domains: purchase of high-performing medical equipment and ambulance transport;

implementation of new heating and water-supply technologies, as well as technologies of

medical waste processing; modernization and optimization of buildings and infrastructure;

implementation of new information systems and technologies. It is necessary to bring to

potential participants’ knowledge the objectives of usage of the present fund and criteria of

investment projects selection in order to provide the use of the financial assets from the fund in

the conformity with the legislation.

Key words: compulsory medical insurance, public medical institutions, fund of

development and modernization of the public providers of medical services

Фонд развития и модернизации государственных поставщиков медицинских услуг –

дополнительный источник финаисирования деятельности публичных

медицинских учреждений

В целях повышения качества медицинских услуг, эффективности и продуктивности

публичных медицинских учреждений была принята нормативная база для создания фонда

развития и модернизации государственных поставщиков медицинских услуг. Финансовые

средства, накопленные в этом фонде, предназначаются для финансирования

инвестиционных проектов в следующих областях: покупки высокопроизводительного

медицинского оборудования и санитарного транспорта; внедрения новых технологий

обогревания и водоснабжения, переработки медицинских отходов; модернизации и

оптимизации зданий и инфраструктуры; внедрения новых информационных систем и

технологий. Для обеспечения использования финансовых средств фонда развития в

соответсвии с законодательством, необходимо донести до сведения потенциальных

участников конкурса цели использования данного фонда и критерии отбора

инвестиционных проектов.

Ключевые слова: обязательное медицинское страхование, публичные

медицинские учреждения, фонд развития и модернизации государственных поставщиков

медицинских услуг

Pentru a stabili statutul juridic al prestatorilor de servicii medicale încadraţi în sistemul de

asigurări obligatorii de asistenţă medicală (AOAM), în anul 2003 au fost operate modificări în

Legea ocrotirii sănătăţii [1], prin care acestea au fost transformate în instituţii medico-sanitare

publice (IMSP), ce activează pe principiile de autofinanţare şi nonprofit. Ulterior, au fost

aprobate documentele-tip de constituire şi activitate a IMSP pentru ca să se poată trece procedura

de înregistrare la organul abilitat cu înregistrarea şi evidenţa unităţilor de drept.

Către anul 2006, Ministerul Sănătăţii a aprobat Regulamentul cu privire la instituţiile

medico-sanitare publice încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală [9]

care prevedea formarea patrimoniului instituţiei din bunurile transmise de către fondator

(Ministerul Sănătăţii sau consiliile municipale şi raionale) în gestiune economică, la care se mai

400

puteau adăuga alte bunuri şi mijloace financiare obţinute pe parcursul activităţii instituţiei. Însă

prevederea respectivă nu şi-a găsit reflectare adecvată în actele legislative care stabileau

atribuţiile autorităţilor publice locale şi destinaţia mijloacelor financiare acumulate la nivel local,

fapt ce a creat incertitudini şi ambiguităţi în interpretarea de către autorităţile publice locale a

rolului fondatorului la formarea patrimoniului IMSP.

Totodată, prin actul normativ menţionat [9], IMSP au obţinut dreptul de a constitui

rezerve din mijloacele financiare economisite pe parcursul perioadei de gestiune, iniţial în

valoare de pînă la 5% din suma totală a veniturilor, excepţie făcând veniturile cu destinaţie

specială (sponsorizări, granturi, etc) în dependenţă de posibilităţile financiare şi fără a prejudicia

activitatea de bază a instituţiei. Ulterior, mărimea rezervelor a fost majorată pînă la 10% din

suma totală a veniturilor.

Rezervele IMSP puteau fi utilizate pentru activităţi de genul: implementării tehnologiilor

medicale, achiziţionării utilajului medical şi altor mijloace fixe, implementării sistemelor

informaţionale în cadrul instituţiei, reparaţiei capitale a clădirilor şi mijloacelor fixe, etc. Mai jos

sunt prezentate datele care arată volumul de mijloace financiare rezervă utilizate de către IMSP

din fondurile de în perioada anilor 2008 – 2010 (9 luni).

Tabelul nr.1

Utilizarea mijloacelor financiare din fondurile de rezervă a IMSP în aa. 2007 - 2010 (9 luni),

pe tipuri de asistenţă medicală, lei

Tip de asistenţă medicală

(AM)

2008 2009 9 luni 2010

(date operative)

AM Urgentă 5 856 980 16 750 147 1 608 314

AM Primară 17 779 634 30 231 351 28 497 869

AM Specializată de

ambulatoriu

4 303 879 5 461 446 5 674 532

AM Spitalicească 7 357 754 18 841 135 19 827 500

Servicii medicale de înaltă

performanţă (SMÎP)

704 681 3 712 673 1 270 700

TOTAL 36 002 928 74 996 752 56 878 915

Tabelul nr.2

Utilizarea mijloacelor financiare din fondurile de rezervă a IMSP în aa. 2008 - 2010 (9 luni),

pe tipuri de cheltuieli, lei

Tipuri de cheltuieli 2008 2009 9 luni 2010

(date operative)

Procurarea mijloacelor fixe 21 868 231 44 657 436 31 522 564

Reparaţia capitală a

mijloacelor fixe

11 773 490 22 114 291 21 941 119

Alte cheltuieli 2 361 207 8 225 025 3 415 232

TOTAL 36 002 928 74 996 752 56 878 915

Sursă: CNAM, generalizarea informaţiei din Formularul nr.1-16/d „Dare de seamă despre

îndeplinirea devizului de venituri şi cheltuieli (business-plan) al instituţiei medico-sanitare din

mijloacele fondurilor AOAM”

Deşi în structura cheltuielilor fondului de rezervă a IMSP predomină cheltuielile ce ţin de

procurarea mijloacelor fixe, dotarea instituţiilor cu utilaj performant de diagnosticare şi tratament

rămîne o problemă actuală. Problema este elucidată în Strategia de dezvoltare a sistemului de

sănătate în perioada 2008-2017 [7], în care s-au identificat printre părţile slabe ale sistemului:

401

starea fizică precară a edificiilor şi dotarea insuficientă a instituţiilor medicale; tehnologii

medicale cost neeficiente şi sisteme informaţionale depăşite. Toate acestea confirmă riscurile de

necorespundere a condiţiilor de activitate a IMSP la standardele de acreditare şi la cerinţele

protocoalelor clinice de calitate a serviciilor medicale prestate, aprobate de Ministerul Sănătăţii.

În aceste condiţii, a apărut necesitatea identificării unor mijloace financiare suplimentare

menite să asigure sporirea capacităţii IMSP de prestare a serviciilor medicale conforme

politicilor din sistemul de sănătate orientate spre sporirea accesibilităţii, calităţii, cost-eficienţei

şi siguranţei prestaţiei medicale.

Drept urmare, la iniţiativa Ministerului Sănătăţii, a fost modificat art.16 din Legea cu

privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală [2, 4], prin care s-a legiferat formarea din

contul mijloacelor totale acumulate şi gestionate de către Compania Naţională de Asigurări în

Medicină (CNAM) a fondului de dezvoltare şi modernizare a prestatorilor publici de

servicii medicale, destinat sporirii calităţii serviciilor medicale prin finanţarea proiectelor

investiţionale elaborate şi prezente de IMSP şi Ministerul Sănătăţii. În acest sens, pentru anul

2010, Parlamentul Republicii Moldova a legiferat [3, 5] cuantumul mijloacelor acumulate în

fondul de dezvoltare în sumă de 17 172,0 mii lei, fapt ce corespunde normativului stabilit de

Regulamentul cu privire la modul de constituire şi administrare a fondurilor asigurării obligatorii

de asistenţă medical [6], modificat şi completat la data de 18 august 2010 [8].

Criteriile de lansare, elaborare, prezentare, evaluare, selectare şi monitorizare a

proiectelor investiţionale sînt stabilite în Regulamentul privind criteriile şi modalitatea de

selectare şi derulare a proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare şi modernizare

a prestatorilor publici de servicii medicale, aprobat de Ministerul Sănătăţii şi CNAM [10].

Astfel, conform deciziei Comisiei mixte de selectare, evaluare şi monitorizare a

proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare (Comisie mixtă) formată din

reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii, CNAM şi ai societăţii civile, dar şi normelor legale din

domeniu, finanţarea proiectelor investiţionale se efectuează în baza unui contract de finanţare

încheiat de beneficiar (IMSP care corespund criteriilor de eligibilitate sau Ministerul Sănătăţii)

cu CNAM.

Lansarea concursurilor de selectare se face de către Comisia mixtă în baza planului

calendaristic anual aprobat sau, la necesitate, în baza demersului Ministrului Sănătăţii sau

Directorului general al CNAM. Anunţul referitor la desfăşurarea concursului se publică cu cel

puţin 2 săptămâni înainte, în mass-media şi pe site-urile Ministerului Sănătăţii şi CNAM şi

trebuie să conţină informaţii detaliate despre perioada desfăşurării concursului şi condiţiile

acestuia; cuantumul maxim de mijloace financiare alocate pentru contractarea proiectelor

investiţionale; criteriile de eligibilitate a proiectelor, inclusiv grilele de evaluare (numărul de

puncte acordate); lista documentelor necesare pentru a fi prezentate de solicitanţi la concurs;

termenul-limită şi ordinea prezentării documentelor; datele de contact şi adresa la care urmează a

fi prezentate propunerile de concurs; data, ora şi locul deschiderii plicurilor ce conţin dosarele

proiectelor investiţionale depuse de participanţi, etc. De asemenea, în caz de necesitate, Comisia

mixtă poate prelungi termenul de organizare a concursului, fără a schimba condiţiile acestuia.

Participanţii care vor depune cererea de participare şi dosarul proiectului la concurs în

termenii stabiliţi trebuie să îndeplinească următoarele criterii de eligibilitate:

1) înregistrarea de către Ministerul Sănătăţii în Nomenclatorul instituţiilor medico-

sanitare publice;

2) includerea în sistemul AOAM şi acordarea asistenţei medicale în baza contractului de

acordare a asistenţei medicale (de prestare a serviciilor medicale) încheiat pentru anul respectiv

de gestiune;

3) în cazul proiectelor finanţate din mai multe surse, este necesară deţinerea acordului

scris al potenţialilor cofinanţatori, precum şi a condiţiilor de obţinere, gestionare şi rambursare a

mijloacelor financiare acordate;

402

4) lipsa datoriilor la bugetul public naţional, inclusiv la fondurile asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, precum şi a datoriilor creditoare faţă de furnizorii de bunuri, servicii şi

lucrări.

Criteriile de eligibilitate a proiectelor investiţionale sînt determinate de corespunderea

acestora scopurilor de utilizare a mijloacelor financiare acumulate în fondul de dezvoltare,

stabilite de actele normative în vigoare: procurarea utilajului medical performant şi a

transportului sanitar specializat; implementarea noilor tehnologii de încălzire, de prelucrare a

deşeurilor medicale şi de alimentare cu apă; modernizarea şi optimizarea clădirilor şi

infrastructurii; implementarea sistemelor şi tehnologiilor informaţionale. [8, 10].

Ministerul Sănătăţii şi IMSP au dreptul să participe la concurs personal sau prin

intermediul persoanelor împuternicite. Altfel spus, IMSP sau Ministerul Sănătăţii pot delega

altor persoane fizice sau juridice (ex: mandat) dreptul de a depune din numele lor documentele

de participare la concurs. De asemenea, participanţii au dreptul să prezinte la concurs mai multe

proiecte investiţionale, în condiţia cînd suma totală a proiectelor înaintate nu va depăşi suma

mijloacelor financiare anunţată de CNAM.

Propunerea de proiect investiţional va conţine următoarele elemente:

a) informaţii generale privind proiectul (situaţia actuală, descrierea investiţiei, date

tehnice ale investiţiei, durata de realizare şi etapele principale, relevanţa faţă de documentele de

politici guvernamentale şi sectoriale, beneficii sociale aşteptate, impactul de mediu);

b) planul de finanţare (costurile estimative ale investiţiei, graficul de realizare, analiza

cost-beneficiu şi cost-eficienţă, costuri recurente, capacitatea financiară a IMSP);

c) avize şi acorduri de principiu;

d) piese desenate (planuri generale, de amplasare, speciale);

e) altă informaţie relevantă pentru proiectul propus.

Diseminarea proiectelor investiţionale se va efectua ţinîndu-se cont de informaţia

prezentată în dosarele de concurs, fiind întocmite grile de evaluare pe următoarele criterii de

prioritate: corespunderea obiectivelor proiectului Politicii Naţionale de Sănătate, Strategiei de

Dezvoltare a Sistemului de Sănătate şi Programului de guvernare; costurile şi beneficiile

investiţiei propuse; stadiul de execuţie al proiectului; fondurile cheltuite de solicitant pînă la data

evaluării proiectului; gradul de pregătire a IMSP pentru realizarea proiectului investiţional;

numărul locurilor de muncă ce se vor crea în procesul realizării proiectului investiţional.

În baza punctelor din grilele de evaluare stabilite de Comisia mixtă pe care le va obţine

fiecare proiect, se va întocmi un tabel centralizat cu indicarea în descreştere a punctelor obţinute

de fiecare participant la concurs. În cazul în care se va obţine un punctaj identic pentru mai multe

proiecte investiţionale din acelaşi domeniu, Comisia mixtă va alege proiectul ce va corespunde

specificului concursului sau va accepta toate proiectele, dacă acestea sînt atractive din punctul de

vedere al priorităţilor sectoriale şi dacă mijloacele financiare acumulate în fondul de dezvoltare

sînt suficiente pentru finanţarea acestora.

Comisia mixtă are dreptul de a anula rezultatele concursului în cazul în care: nici o

propunere de proiect investiţional nu a corespuns cerinţelor concursului; în actele prezentate se

vor depista informaţii neautentice sau false; cîştigătorii concursului refuză să încheie cu CNAM

contractul de finanţare; CNAM constată insuficienţa mijloacelor financiare pentru încheierea

contractelor.

Comisia mixtă va consemna rezultatele şedinţei într-un proces-verbal şi le va face publice

în termen de 10 zile din ziua deschiderii concursului. La anunţarea rezultatelor concursului pot

asista participanţii sau persoanele împuternicite, reprezentanţi ai autorităţilor publice şi mass-

media.

Participanţii la concurs pot contesta rezultatele concursului anunţate de Comisia mixtă

printr-o adresare depusă la Ministerul Sănătăţii şi CNAM. Examinarea contestărilor se va face de

către Comisia de contestare, formată pe bază de paritate de către Ministerul Sănătăţii şi CNAM.

CNAM va încheia cu învingătorii concursului un contract de finanţare a proiectului

investiţional în termen de pînă la 30 zile de la data aprobării rezultatelor concursului. Contractul

403

de finanţare va stipula: obiectul şi durata contractului; valoarea proiectului de investiţii;

drepturile şi obligaţiile părţilor; prevederi despre evaluare, monitorizare şi control;

responsabilitatea părţilor pentru nerespectarea clauzelor contractului, etc. Monitorizarea derulării

contractelor de finanţare a proiectelor investiţionale şi evaluarea rezultatelor se va efectua de

către Comisia mixtă.

Analizînd cele expuse putem concluziona că implementarea în practică a procedurii de

finanţare a proiectelor investiţionale descrise va avea un impact pozitiv, deoarece va permite

prestatorilor publici de servicii medicale de a fortifica baza tehnico-materială şi de a moderniza

tehnologiile aplicate, diminuîndu-se prin aceasta riscul de necorespundere a condiţiilor de

activitate a IMSP standardelor de acreditare şi cerinţelor protocoalelor clinice.

În acelaşi timp, subliniind importanţa şi impactul pozitiv a acestei surse suplimentare de

finanţare a IMSP asupra sporirii performanţelor prestatorilor şi calităţii serviciilor medicale

prestate populaţiei, mecanismul descris de selectare şi finanţare a proiectelor investiţionale din

fondul de dezvoltare nu este lipsit şi de imprecizii şi ambiguităţi.

Astfel, deşi Comisia mixtă poate prelungi termenul de organizare a concursului de

selectare a proiectelor investiţionale, fără a schimba condiţiile acestuia, rămîne insuficient

elucidat termenul de “necesitate” ceea ce poate crea riscul de interpretare ambiguă a normei

respective.

Nu este suficient dezvăluită procedura de aplicare a grilelor de evaluare în selectarea

proiectelor cîştigătoare, inclusiv cuantificarea gradului de corespundere ale acestora principalelor

documente de politici elaborate de Ministerul Sănătăţii, ceea ce poate duce la unele erori

decizionale.

În acest context, pentru a evita riscurile ce pot apărea în procesul de diseminare şi

derulare a proiectelor investiţionale, este recomandată monitorizarea aplicării mecanismului

aprobat cu identificarea tuturor lacunelor posibile, ceea ce va permite perfecţionarea ulterioară a

cadrului legal din domeniu cu norme care să asigure utilizarea eficientă a mijloacelor financiare

ale fondului de dezvoltare şi să prevină actele de corupţie.

Totodată, este important ca atît prestatorii publici de servicii medicale cît şi fondatorii

acestora să conştientizeze că destinaţia fondului de dezvoltare este strategică şi mijloacele

acestuia vor fi utilizate pentru realizarea obiectivelor trasate în documentele de politici ale

sistemului sănătăţii.

În acest scop este imperios necesar de a mediatiza cît mai larg şi de a duce la cunoştinţa

potenţialilor solicitanţi informaţia despre destinaţia fondului respectiv şi criteriile de eligibilitate

ale proiectelor investiţionale, fapt care ar asigura utilizarea mijloacelor financiare ale fondului de

dezvoltare în strictă corespundere cu prevederile normative descrise.

Bibliografie

1.Legea ocrotirii sănătăţii, nr. 411 din 28.03.1995, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.34 din 22.06.1995, art. 373.

2.Legea nr.1585 din 27.02.1998 “Cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală”,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.38-39 din 30.04.1998, art. 280.

3.Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2010, nr.128 din

23.12.2009, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.193-196 din 29.12.2009, art.615.

4.Legea nr. 186 din 15.07.2010 “Pentru modificarea şi completarea unor acte legislative”,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.138-140 din 06.08.2010, art.492.

5.Legea nr. 214 din 09.09.2010 “Pentru modificarea şi completarea Legii fondurilor asigurării

obligatorii de asistenţă medical pe anul 2010” nr. 128-XVIII din 23 decembrie 2009,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.202-205 din 15.10.2010, art.670.

6.Hotărîrea Guvernului nr. 594 din 14.05.2002 “Despre aprobarea Regulamentului cu privire la

modul de constituire şi administrare a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală”,

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.66-68 din 23.05.2002, art.691.

404

7.Hotărîrea Guvernului nr. 1471 din 24.12.2007 “Cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare

a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017”, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.

8-10 din 15.01.2008, art.43.

8.Hotîrîrea Guvernului nr. 743 din 18.08.2010 “Pentru aprobarea modificărilor şi completărilor

ce se operează în unele hotărîri ale Guvernului”, Monitorul Oficial al Republicii Moldova,

nr.153-154 din 24.08.2010, art.835.

9. Regulamentul cu privire la instituţiile medico-sanitare publice încadrate în sistemul

asigurărilor obligatorii de asistenţă medical, aprobat de Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei

Sociale la data de 26.04.2006, nr. 331, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90 din

09.06.2006, art. 303.

10. Ordinul Ministerului Sănătăţii şi Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină nr. 663/175-

A din 27.09.2010 “Despre aprobarea Regulamentului privind criteriile şi modalitatea de

selectare şi derulare a proiectelor investiţionale finanţate din fondul de dezvoltare şi

modernizare a prestatorilor publici de servicii medicale”, Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr.206-209 din 22.10.2010, art.719.

UNELE ASPECTE MEDICO-SOCIALE ALE PERSOANELOR CARE BENEFICIAZĂ

DE ASISTENŢA GARANTATĂ DE STAT ÎN MUNICIPIUL CHIŞINĂU

Zinaida Gurev

Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “N. Testemițanu”

Summary

Some medical aspects of persons receiving social

assistance to state guaranteed in Chisinau In all developed countries to have access to oriental education, including health system in

general, is considered to be a basic right of human being. Despite of these rights all health

systems and dental also has many difficulties in covering all population. In Chisinau both

poverty of people and dysfunction of educational medical system generate a lot of social reforms

to encourage poor social groups through the accordance of free dental service.

Rezumat

În toate ţările civilizate, accesul la serviciul de educaţie oro-dentar, cât şi de sănătate în

general, este considerat un drept fundamental al individului. În ciuda acestor drepturi toate

sistemele de sănătate, inclusiv cel stomatologic, se confruntă cu dificultăţi în acoperirea întregii

populaţii. În municipiul Chişinău, sărăcia populaţiei, ca şi disfuncţie a sistemul educaţional

medical generează o serie de reforme de excluziune socială, favorizând grupele social

dezavantajate prin acordarea asistenţei medicale stomatologice gratuite.

Actualitatea

Accesul la serviciile de sănătate este unul din cele mai importante obiective a tuturor

sistemelor medicale de sănătate. Toate ţările incluse în Comunitatea Europeană, cât şi pentru

ţările ce sunt în drum spre aderare în Uniune, accesul la serviciile de sănătate este la nivel

legislativ şi garantat în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene „oricine are dreptul

la accesul serviciilor medicale preventive şi dreptul de a beneficia de tratament medical”(Health

and care in enlarged Europe, 2003, pag1)

Deciziile de politică sanitară sunt cele care hotărăsc tipul de organizare a sistemului spre

maximalizarea unuia sau altuia dintre obiective, în funcţie de tradiţia şi ideologia fiecărui stat.

Libertatea de opţiuni pentru furnizori şi beneficiari, utilizarea eficientă a resurselor existente,

accesul echitabil şi cât mai larg la un pachet definit de servicii se numără printre obiectivele

urmărite de fiecare sistem sanitar.

405

Sistemele de sănătate europene, cu excepţia SUA, şi-au asumat un grad ridicat de

responsabilitate privind starea de sănătate a populaţiei, asumându-şi responsabilitatea precum că

„sănătatea este un drept social, la care trebuie să aibă acces toţi cetăţenii”. Toate statele membre

ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică optează pentru finanţarea sistemului

sănătăţii din fonduri publice, astfel acoperind în totalitate cheltuielile la capitolul de sănătate.

Necesitatea ameliorării şi menţinerii sănătăţii populaţiei este scopul final în asigurarea

productivităţii sociale şi economice al fiecărui stat. În această situaţie este important să fie

evidenţiate problemele cu caracter prioritar ce influenţează sănătatea populaţiei. Politica

elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Sănătate pentru toţi (SPT) în sec. XXI,

prezintă un interes aparte. În această perioadă accentul este pus pe acordarea asistenţei medicale

categoriilor de populaţie social dezavantajate, persoanelor vârstnice, dezvoltarea asistenţei

medicale de urgenţă.

În general, Republica Moldova include aceleaşi principii de organizare în sistemul

sănătăţii, prin urmare, aceleaşi probleme: a) managementul instituţional; b) alternative de

finanţare; c) calitatea şi accesul la serviciile medicale; etc. Toate aceste aspecte necesită

întreprinderea unui efort considerabil, continuând să fie o problemă prioritară de stat. Serviciul

stomatologic ca parte componentă a asistenţei medicale specializată de stat reprezintă o gamă

largă de servicii medicale profesionale, care necesită permanentă perfecţionare, luând în

consideraţie cerinţele populaţiei, precum şi formele de organizare în domeniu, utilizate în

procesul de reformă şi de perfecţionare a sistemului de sănătate. Aceste exigenţe, presupun în

cea mai mare măsură o infrastructură din sistemul de sănătate, adaptarea activităţilor în domeniul

stomatologiei la condiţiile actuale de implementare a principiilor economiei de piaţă în

Republica Moldova. Serviciul stomatologic constituie un domeniu distinct de referinţă, de

sistemul de sănătate adoptat, prin fiabilitatea şi performanţele înregistrate, prin cultură şi

educaţie sanitară precum şi de tehnicile şi procedurile aplicate, prin nivelul dotării cu aparatură,

instrumentar şi al asigurării cu material/medicamente.

Asistenţa stomatologică este frecvent solicitată din cauza morbidităţii stomatologice

sporite în rândul populaţiei. Trebuie de menţionat în mod deosebit, importanţa asanării cavităţii

bucale în profilaxia maladiilor cardio-vasculare, castro-intestinale, aparatului respirator,

afecţiunilor renale, etc. Pentru menţinerea şi ameliorarea sănătăţii populaţiei atât în municipiul

Chişinău, cât şi întreaga Republică sau pus în aplicare un şir de reforme. Schimbările introduse

denotă grija statului faţă de sănătatea populaţiei, strict atribuită păturilor sărace a populaţiei:

1. Guvernul Republicii Moldava intervine în calitate de „asigurat” şi de plătitor al

primelor de asigurare obligatorie, efectuând transfer către fondurile Asigurărilor Medicale

Obligatorii în anul 2012 pentru 14 categorii de persoane social – dezavantajate. Contribuţia

Statului la fondurile asigurării de asistenţă medicală rămâne a fi mare.

2. Este important că la etapa actuală, perioada de implementare a Asigurărilor Obligatorii

prevede crearea unui sistem garantat de stat, orientat spre acoperirea necesităţilor populaţiei,

inclusiv stomatologice. Sistemul Asigurărilor a păstrat un nivel ridicat, mărind anual spectrul de

activităţi în acordarea asistenţei medicale stomatologice. Astfel, conform Programului unic

asistenţa medicală stomatologică acordată include următoarele activităţi acordate de medicul

stomatolog: Asistenţă stomatologică de urgenţă în următoarele cazuri; extracţii dentare la

indicaţii medicale; consultaţie profilactică gravidelor; [2]. Suma anuală contractată este direct

proporţională cu numărul de populaţie a medicului de familie de sector.

3. Mai mult ca atât, un rol important în ameliorarea asistenţei stomatologice în municipiul

Chişinău, îi revine Primăriei, care în conformitate cu Programul municipal ″Antisărăcie″, aprobat

prin decizia Consiliului municipal nr.28/6 din 04.08.2005 ″ Cu privire la protezarea dentară

gratuită a populaţiei din categoriile social-dezavantajate şi măsurile de ameliorare″, populaţia din

grupele social-dezavantajate beneficiază de asistenţă stomatologică gratuită, prioritar fiind

protezarea dentară.

Cu toate aceste măsuri, o mare parte din populaţia municipiului Chişinău nu apelează la

asistenţa stomatologică decât în caz de urgenţă, neglijându-şi problemele dentiţiei.

406

Materiale şi metode

Prezenta lucrare şi-a trasat drept obiectiv evaluarea accesibilităţii populaţiei urbane, la

serviciile stomatologice, factorii care limitează accesul către serviciile stomatologice şi, prin

urmare contribuţia statului la identificarea precoce a maladiilor stomatologice populaţiei cu

probleme de acces.

Aspectele rezultatelor studiului au fost scoase în evidenţă în urma studiului şi analizei

literaturii de specialitate din ţară, surselor accesibile din internet, a unor acte legislative şi

instructiv-metodice, utilizând metoda istorică, statistică şi de analiză comparativă.

Rezultatele

Sistemul de stat de organizare şi dirijare a serviciului funcţionează efectiv atunci când

problemele ce stau în faţă sunt simple, precizate şi ajustate după necesităţile fiecărei instituţii

stomatologice. Indicatori bine determinaţi au un rol important în activitatea stomatologică

reflectând adecvat rezultatele activităţii instituţiei, mai mult ca atât, denotă faptul

responsabilităţii fiecărei persoane faţă de propria sănătate .

Hotărârea Guvernului nr. 672 din 21.07.1999 „Cu privire la trecerea instituţiilor

stomatologice la autofinanţare” a avut drept obiectiv crearea condiţiilor pentru dezvoltarea

durabilă a serviciului stomatologic, cu regret, nu s-a ţinut cont de faptul că circa 90% din

populaţie avea un nivel de trai sub limita sărăciei, motiv pentru care s-a redus acordarea

asistenţei stomatologice păturilor vulnerabile.

Odată cu implementările asigurărilor obligatorii de sănătate de la 01.01.2004 activitatea

stomatologică a trecut la activitate după principiul autogestiune integrală, deoarece sursele de la

asigurările medicale nu pot fi utilizate la finanţarea serviciu stomatologic, cu excepţia sumelor

contractate de Compania Naţională de Asigurări în Medicină, [3] pentru acordarea asistenţei

medicale de urgenţă. Cu toate acestea asistenţa medicală stomatologică acordată în cadrul

Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină acoperă un număr stringent şi amplu de servicii

medicale stomatologice. Astfel, numărul populaţiei asigurate în municipiul Chişinău pentru anul

2010 – 575670 mii populaţie, ceia ce constituie 77,4% comparativ cu anul 2011 – 629207 mii

populaţie asigurată, constituind 80,3%. Numărul populaţiei asigurate este evident în creştere,

totodată şi numărul de vizite la medicul stomatolog se măreşte de la 228310 - anul 2010 la

245304 vizite în anul 2011. [3] Este remarcabil faptul, că pentru serviciul stomatologic total în

Republica Moldova, pentru asistenţa medicală acută stomatologică s-a alocat 32248,097 mln lei

în anul 2010, şi 35061711 mln lei în anul 2011. În special pentru municipiul Chişinău suma

alocată din fondurile Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină a constituit 10345900 mln.

lei în anul 2010, urmând o creştere semnificativă în anul 2011 – 11493000 mln lei. Analizând

volumul asistenţei medicale acordat populaţiei adulte din municipiul Chişinău, rata adresării

constituie 310 cazuri la 1000 populaţie în anul 2010 în comparativ cu 261 cazuri în anul 2008

[1].Tot aici ar fi prioritar monitorizarea rezultatele adresabilităţii populaţiei la medici

stomatologi după specialităţi: medici stomatologi terapeuţi – 77,8 %; medicii stomatologi

chirurgi 13,6%; medici stomatologi ortopezi – 8,6%. Cunoaşterea acestor rezultate servesc ca

măsură pentru optimizarea proceselor financiare de activitate în cadrul AMO.

Evidența statistică generală, demonstrează precum că, în municipiul Chişinău numărul de

vizite la medicul stomatolog la 100 locuitori în anul 2009 – 48,5% este la acelaşi nivel,

comparativ cu numărul de vizite din anul 2011 – 49,9% vizite. Situaţia alarmantă este, în

momentul când se analizează ponderea persoanelor ce necesită asanarea cavităţii bucale din

numărul examinaţilor în anul 2009 constituind 31,4%, iar în anul 2011 – 31,1%. [1] Aceste date

reprezintă că populaţia municipiului Chişinău se adresează la medicul stomatolog doar în

cazurile acutizării maladiilor sau când apar diferite complicaţii. Această idee se confruntă,

analizând indicii: raportul dintre dinţii trataţi cu carie , carie complicată şi raportul dintre dinţi

trataţi şi extraşi (Tab.1)

407

Tabelul 1

Activitatea curativă a serviciului stomatologic în mun. Chişinău

Nr. 2009 2010 2011

1. Raportul cariei necomplicate faţă de caria complicată 3,0:1 3,7:1 3,6:1

2. Raportul dintre dinţi trataţi şi dinţi extraşi 7,2:1 8,2:1 8,1:1

3. Raportul persoanelor protezate (la 10 mii locuitori)(%) 45,2 78,7 77,1

O stare deplorabilă s-a creat în acordarea asistenţei protetică dentară, unde numărul de

persoane ce au primit proteze dentare la 10 mii populaţie matură, constituie pentru anul 2009-

45,2% comparativ cu anul 2011-77,1% persoane protezate [1]. Este important de menţionat

faptul că la această etapa, Primăria municipiului Chişinău prin decizia Consiliului municipal

nr.28/6 din 04.08.2005 ″ Cu privire la protezarea dentară gratuită a populaţiei din categoriile

social-dezavantajate şi măsurile de ameliorare″, este orientată la acoperirea necesităţilor

populaţiei social dezavantajate în asistenţă medicală, inclusiv asistenţa stomatologică, ca serviciu

medical prioritar. De asistenţa stomatologică, cu accent protezarea dentară, beneficiază numai

persoanele cu viza de reşedinţă în municipiul Chişinău, oraşele, satele şi comunele adiacente

municipiului. Acordarea asistenţei stomatologice în mod gratuit se efectuează în baza invitaţiilor

distribuite Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi organizaţiilor obşteşti beneficiare, conform

categoriilor de populaţie aprobate. Monitorizarea situaţiei şi distribuirea invitaţiilor organizaţiilor

se efectuiaza în conformitate cu cota aprobată şi sursele financiare alocate lunar din bugetul

administraţiei publice locale. Suma alocată constituie 1 mln lei anual, beneficiind în jur de 545-

560 de persoane. Din schema distribuirii invitaţiilor pentru persoanele din grupele social

dezavantajate care solicită asistenţă medicală stomatologică gratuită au prioritate pensionarii,

invalizii, membrii organizaţiei veteranilor, veteranii de război din Afganistan, invalizii în urma

participării la lichidarea consecinţelor catastrofe de la Cernobîl, alte categorii.

Analiza datelor permit a menţiona că asistenţa stomatologică este apreciată ca o problemă

de stat, care este orientată spre asigurarea necesităţilor, în primul rând, a păturilor social –

dezavantajate şi a persoanelor care necesită asistenţă medicală de urgenţă. În condiţiile create,

facilităţile şi efortul Statului şi nemijlocit a Primăriei municipiului Chişinău, nivelul sporit al

morbidităţii afecţiunilor cavităţii bucale este direct proporţional cu nivelul socio-economic al

ţării, inclusiv educaţia sanitară a populaţiei. Răspândirea cariei dentare, caracterul intensiv de

creştere al acesteia, răspândirea bolilor parodonţiului, prezenţa anomaliilor şi deformațiilor

dento-maxilare sunt indicatorii principali ai morbidităţii stomatologice.

Concluzii

1. Priorităţile în domeniul stomatologic este implementarea măsurilor eficiente în

profilaxia maladiilor stomatologice bazate pe un sistem bine organizat de prevenţie.

Promovarea modului sănătos şi educaţia sanitară oro dentară va avea consecinţe pe

lung termen asupra dezvoltării sociale.

2. Particularităţile evidenţiate în structura morbidităţii afecţiunilor stomatologice,

generează o reorganizare a structurii serviciului stomatologic din municipiul

Chişinău.

3. Colaborarea cât mai strânsă între medicii stomatologi şi medicii de familie, în care cei

din urmă vor antrena metode în obligarea populaţiei pentru consultul stomatologic.

4. Asistenţa stomatologică bine organizată prin consultaţia stomatologică obligatorie, cu

introducerea sistemului informaţional şi optimizarea metodelor de programare a

pacienţilor.

Bibliografie

1. Anuar Statistic al Centrului National de Management în Sănătate, Chişinău, pe anii

2007-2011www.cnms.md

408

2. Burlacu V.”Unele măsuri tactice în dezvoltarea contemporană a stomatologiei

terapeitice naţionale”

3. C. Eţco, M.Buga, M.Ciocanu, Gh.Damaşcan, P.Ursu „Asigurarea Obligatorie de

Asistenţă Medicală: realizări şi perspective” Editura Chişinău 2011

4. Normele metodologice de aplicare în anul 2012 a Programului unic al asigurării

obligatorii de asistenţă medicală

Surse ON-LINE:

5. http://www.referatele.com/referate/medicina/online6/influienta-procesului-de-

ingrijire- medicala-asupra-satisfactiei-pacientului-referatele-com.php

6. http://www.referate-scolare.ro/medicina/aspecte-ale-cariei-explozive-la-pacientii-cu-

tulburari-imune-clinic/http://facultate.regielive.ro/cursuri/stomatologie/preventia-

afectiunilor-stomatologice-132294.html

7. http://www.ms.gov.md

IMPACTUL PROGRAMELOR DE REDUCERE A RISCURILOR ASUPRA

UTILIZATORILOR DE DROGURI INJECTABILE DIN REPUBLICA MOLDOVA

Cristina Gaberi, Larisa Spinei

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF ”N. Testemiţanu”

Summary

The impact of harm reduction programs among injecting

The impact of Harm Reduction Programs is a study made in the beneficiary group, among

injecting drug users, in order to demonstrate their efficiency. The strategy of harm reduction

programs is a public health philosophy and intervention that seeks to reduce the harms associated

with drug use at individual, social and economic level without imposing abstinence. This study is

important due to the differences between the 9000 IDUs officially registered and those 14815

beneficiaries from harm reduction programs (needle exchange).

Rezumat Impactului programelor de reducere a riscurilor reprezintă un studiu efectuat într-un

anumit grup de beneficiari, şi anume în rândul utilizatorilor de droguri injectabile pentru a

demonstra eficienţa acestora. Stategia de reducere a riscurilor reprezintă un ansamblu de politici

şi programe de sănătate publică orientat către reducerea consecinţelor negative ale consumului

de droguri la nivel individual, social şi economic, fără a impune abstinenţa. Acest studiu este

important şi din motivul discrepanţei dintre numărul de 9000 de utilizatori de droguri injectabile

înregistrat oficial în Republica Moldova şi 14815 de beneficiari UDI din cadrul programelor de

reducere a riscurilor (schimbul de seringi).

Scopul Evaluarea impactului programelor de reducere a riscurilor asupra utilizatorilor de droguri

injectabile din Republica Moldova.

Obiectivele

1. Caracteristica utilizatorilor de droguri injectabile, beneficiari din cadrul programelor de

reducere a riscurilor.

2. Evaluarea accesului utilizatorilor de droguri injectabile la programele de reducere a

riscurilor.

3. Evaluarea schimbărilor comportamentale ale utilizatorilor de droguri injectabile, ca

rezultat al programelor de reducere a riscurilor.

4. Estimarea cost-eficienţei programelor de reducere a riscurilor.

409

5. Estimarea maladiilor asociate consumului de droguri injectabile.

Oficial, la nivel global sunt aproximativ 210 milioane de utilizatori care consumă droguri

ilicite în fiecare an, dintre care 200 000 mor în urma utilizării acestora. Consumul de droguri

injectabile duce la răspândirea infecţiilor HIV/SIDA şi hepatitele virale B şi C, infecţiilor cu

transmitere sexuală din motivul că utilizatorii de droguri injectabile (UDI) sunt PRSI (persoane

cu risc sporit de infectare). Prevalenţa HIV în rândul UDI- este de 16,4%, în rândul lucrătoarelor

sexului comercial, de-6,1%, a bărbaţilor ce practică sex cu alţi bărbaţi -1,7%, şi deţinuţii-3,5%.

Consumul de droguri reprezintă o problemă ”nu la nivel de individ” ci la nivel de

”societate” deoarece afectează atât familia, prietenii, colegii de lucru precum şi comunitatea.

Valoarea estimativă a consumului de cocaină din Europa este de aproximativ 33miliarde $

SUA, iar în America de Nord – 37 miliarde $ SUA.

La momentul actual, epidemia HIV din Republica Moldova este considerată concentrată în

populaţiile cu risc sporit de infectare (PRSI), în cea mai mare parte în rândurile utilizatorilor de

droguri injectabile din sectoarele civile şi din cadrul penitenciarelor, lucrătoare ale sexului

comercial şi bărbaţi care întreţin relaţii sexuale cu bărbaţi, precum şi partenerii lor. Prevalenţa

HIV din rândul utilizatorilor de droguri injectabile şi lucrătoarele sexului comercial este

semnificativ mai ridicată (5%) decât în rândul altor subpopulaţii supravegheate din Republica

Moldova (migranţii, tinerii, donatorii de sânge, femeile însărcinate). Statisticele oficiale cu

privire la HIV/SIDA indică o reducere a cazurilor de infectare cu HIV în funcţie de modul de

transmitere şi nu pe categoriile populaţiei cu risc sporit de infectare, astfel încât la finele anului

2010, modul de transmitere a HIV în rândul consumatorilor de droguri injectabile reprezenta

43% din cazuri cumulate, modul de transmitere pe cale sexuală - 55%, transmitere perinatală –

1,5%, şi 1,2% - nedeterminat. Există semen de transmitere a HIV prin intermediul partenerilor

sexuali în rândul populaţiei cu risc sporit.

Primul caz de infecţie HIV din Republica Moldova a fost înregistrat în anul 1987. Până la

mijlocul anilor 1990 au fost depistate cazuri sporadice de HIV, iar în anul 1995 se înregistrează

începutul epidemiei HIV în rândul utilizatorilor de droguri injectabile. Începând cu anul 2000,

proporţia căii heterosexuale de transmitere a HIV este în continuă creştere, ajungând în 2005 să

prevaleze asupra transmiterii prin utilizarea de droguri injectabile. Totuşi la sfârşitul anului 2008,

calea de transmitere prin injectare de droguri a reprezentat 50% din numărul cumulativ de cazuri

de infecţie, calea heterosexuală de transmitere – 47.3%, calea perinatală – 1.3 şi calea

nedeterminată de transmitere – 1.3%. Se atestă la fel o feminizare şi o ruralizare a procesului

epidemic. Chiar dacă în ultimii ani se atestă trecerea căii de transmitere de la cea prin

intermediul injectării drogurilor la cea heterosexuală, până la urmă acest fenomen poate avea loc

de asemenea în rândul consumatorilor de droguri injectabile şi partenerii acestora. Acest lucru

are o importanţă majoră în stabilirea tipului de epidemie, rămâne ea una concentrată sau cu

tendinţă de trecere în populaţia generală.

Accesul utilizatorilor de droguri injectabile la programele de reabilitare prin terapie de

substituţie, precum şi sporirea accesibilităţii populaţiei cu comportamente riscante la programele

de prevenire a infecţiei HIV/SIDA/ITS este o prerogativă a Politicii naţionale de sănătate pentru

anii 2007-2021. Combaterea infecţiei HIV/SIDA, a tuberculozei, malariei şi ale altor boli

reprezintă al 6-lea Obiectiv de Dezvoltare ale Mileniului pe care Republica Moldova s-a angajat

să le atingă până în anul 2015. Reducerea incidenţei infecţiei HIV/SIDA până la 8,0 la 100000

locuitori, iar în vârsta 15-24 de ani la 11 cazuri la 100000 populaţie reprezintă un indicator de

progres prevăzut în Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate pentru anii 2008-2017.

Activităţile de prevenire pentru consumatorii de droguri injectabile sunt prevăzute şi în

Programul Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere

sexuală pentu anii 2011-2015.

Importanţa evaluării impactului programelor de reducere a riscurilor este prioritară prin

stabilirea dacă aceste contingente şi-au diminuat efectul negativ al unui comportament

iresponsabil în ce ţine de prudenţa actului sexual şi al actului injectării drogurilor în privinţa

infecţiei HIV/SIDA şi a altor boli cu transmitere sexuală.

410

Reducerea Riscurilor

Scopul Programului Reducerea Riscurilor este de a diminua efectele negative de ordin

medical, social şi economic asociate consumului drogurilor injectabile şi practicării sexului

neprotejat, prevenind raspîndirea infecţiei HIV şi infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS) în

grupurile vulnerabile (utilizatorii de droguri injectabile, persoanele care oferă servicii sexuale

contra plată, bărbaţii care întreţin relaţii sexuale cu alţi bărbaţi, detinuţii etc.).Îmbunătăţirea

calităţii vieţii şi sănătăţii beneficiarilor şi menţinerea contactului cu grupul de beneficiari în

vederea referirii lor către servicii de asistenţă medicală şi socială.

În calitatea sa de instituţie-partener al Ministerului Sănătăţii în implementarea

Programului Naţional de profilaxie şi control al HIV/SIDA, Fundaţia Soros-Moldova are rolul

de facilitator pentru ONG-uri în implementarea proiectelor de combatere şi reducere a incidenţei

infecţiei HIV/SIDA şi ITS, activităţile programului fiind susţinute financiar de Fondul Global de

combatere a SIDA, TB şi Malarie, precum şi Institutul pentru o Societate Deschisă.

Programul Reducerea Riscurilor combină un program de granturi şi programe operaţionale

(administrate direct de Fundaţia Soros).

În anul 2012 programul:

va continua să susţină proiectele bazate pe strategia de reducere a riscurilor, inclusiv în

instituţiile penitenciare

va asigura organizaţiile care implementează activităţi în cadrul programului Reducerea

Riscurilor cu materiale informationale şi consumabile pentru distribuţie

va dezvolta politici în domeniul reducerii riscurilor

va organiza traininguri pentru dezvoltarea capacităţilor organizationale şi profesionale ale

personalului proiectelor

va continua să susţină proiecte care oferă asistenţă persoanelor cu HIV

va susţine proiecte care oferă asistenţă persoanelor cu tuberculoză.

Metodele

Lotul de 950 de beneficiari va fi cercetat în baza chestionării, precum şi a datelor din

statistica oficială, şi datele din studiile integrate biocomportamentale şi de seroprevalenţă din anii

2007, 2009, şi care se iniţiază în iunie 2012.

Concluzii În urma acestui studiu se va determina aspectul socio-medical al acestui grup. Se va

determina accesul la astfel de servicii, satisfacţia beneficiarilor, schimbările comportamentale

care au survenit în rezultatul participării la aceste programe, precum şi eficacitatea programelor

de reducere a riscurilor.

Bibliografie

1. Standard de reducere a riscurilor la utilizatorii de droguri, 2009 (M. Oprea, M. Revenco, T.

Vasiliev, Șt. Savin. A. Iațco)

2. Ghid de supraveghere a populației cu risc sporit de infectare HIV, 2011 (OMS)

3. Guide to starting and managing needle and syringe programmes, 2007 (WHO)

4. Technical guide for countries to set targets for universal access to HIV prevention, treatment

and care for injecting drug users, 2009 (UNAIDS, WHO, UNODC)

5. Ghidul formatorului „Reducerea stigmei şi discriminării în infecţia HIV”, 2009 (V.Prisăcaru,

A. Nemerenco, R. Gramma, L. Guțu, Șt. Gheorghița, E. Iovu, ș.a)

411

SUPRADOZELE ÎN MEDIUL CONSUMATORILOR DE DROGURI INJECTABILE:

ASPECTE MEDICALE ŞI SOCIALE

Ala Iaţco, Rodica Gramma

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Overdoses among the injecting drug users: medical and social aspects

The subject of this article is focused on the medical and social aspects assess of the

overdose among injecting drug users from Balti Municipality.

In the frame of the drug-related problems, the overdoses have a significant position due to

the number of deaths. Drug-related deaths can be prevented both through the information of the

drug users about the methods of the overdose risk reducing and the increasing of

the addressability for an emergency medical help. The drug users’ social stigmatization in the

Republic of Moldova includes the medical staff negative attitude towards IDUs, which

determines a low level of access to health care services in case of overdoses.

Rezumat

Subiectul acestui articol constituie evaluarea aspectelor sociale şi medicale ale

supradozelor în mediul consumatorilor de droguri injectabile din mun. Bălţi.

În cadrul problemelor asociate consumului de droguri, supradozele deţin o pondere

considerabilă din motiv că se pot solda cu decese. Decesele asociate consumului de droguri pot fi

prevenite prin informarea consumatorilor de droguri cu privire la modalităţile de reducere a

riscului de supradozare, dar şi prin creşterea adresabilităţii după ajutorul medical de urgenţă.

Stigma socială marchează consumatorii de droguri din Republica Moldova inclusiv prin

atitudinea negativă a personalului medical faţă de CDI determinind nivelul jos de accesare a

serviciilor de asistenţă medicală în caz de supradoză.

Actualitatea

Dependenţa de droguri constituie o problemă majoră pentru sănătatea publică, favorizînd

mortalitatea în urma supradozării, suicidelor, transmiterea HIV, hepatitei virale, tuberculozei,

marginalizînd persoana şi contribuind la săvîrşirea unor infracţiuni.

Dependenţa cauzată de consumul drogurilor prezintă unul din fenomenele cele mai

complexe, profunde şi tragice ale lumii contemporane. Circa 200 mln. populaţie a globului

pământesc consumă ilicit droguri (4.8 %), dintre care anual circa 25 mln (0.6%) au probleme de

ordin medical, juridic, social legate de acest consum. Mortalitatea legată de consumul drogurilor

(OMS a.2000) la nivel mondial constituie 194 mii persoane, dintre care bărbaţi 149 425 (77%),

femei - 44 463 (23,9%) (Aceijas C. et al. Global overview of injecting drug use and HIV

infection among injecting drug users. AIDS, 2004, 18:2295-2303).Cauze ale mortalităţii sunt

supradozarea, SIDA, suicidele, hepatitele şi traumele. Răspîndirea acestui fenomen ia amploare

în Republica Moldova după anii 90, atunci ţara noastră devenind nu numai o ţară de tranzit şi

depozitare, ci una de producere şi consum a drogurilor. Condiţiile climaterice favorizează

creşterea macului opiaceu, care se cultivă pe întreg teritorul ţării. Din el, în condiţii casnice sau

„laboratoare” se extrage opiumul.

În abordarea problemei consumului de droguri, Republica Moldova se bazează pe

conceptul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii „Sănătate pentru Toţi în secolul al 21-lea”

(http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0004/109759/EHFA5-E.pdf), conform căruia

consumul de droguri este o problemă ce periclitează sănătatea publică şi care ar putea împiedica

dezvoltarea sănătoasă a cetăţenilor şi a societăţii în context mai larg.

La data de 1 ianuarie 2011, pe malul drept al rîului Nistru, în baza de date a IMSP

Dispensarul Republican de Narcologie erau înregistraţi oficial 8390 consumatori de droguri. În

decursul anului 2010, pe malul drept al rîului Nistru, în baza de date au fost înregistrate 1304

cazuri noi de consum de droguri, numărul acestora fiind mai mare comparativ cu anii precedenţi.

412

Numărul estimat de consumatori de droguri injectabile în Republica Moldova, grup cu cea mai

înalta prevalenţă a supradozelor, este de peste 31 000 persoane, pentru ambele maluri ale rîului

Nistru (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău

2011)

O problemă aparte în cadrul consumului şi dependenţei de droguri constituie supradozele.

Programele de asistenţă medicală a consumatorilor de droguri din Republica Molodva nu deţin şi

desfăşoară intervenţii de prevenire a supradozelor. Inclusiv programele de reducere a riscurilor

implementate în ţară (http://uorn.wordpress.com/servicii/), în măsură mică abordează problema

supradozelor în cadrul serviciilor dezvoltate sub aspect de prevenire şi instruire a beneficiarilor

cu privire la măsurile de prim ajutor necesar. Pe de altă parte Republica Moldova nu dispune de

date pentru raportarea supradozelor în conformitate cu definiţia standard.

Tabelul 1. Numărul de cazuri posibile de decesuri asociate consumului de droguri, Republica

Moldova (malul drept al rîului Nistru), 2000-2010*

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Decesele

cercetate de

CML

6072 6617 7261 7503 7787 9195 9004 9246 9249 9232 9715

Decesele

suspectate de

moarte

violentă

3303 2696 3019 3230 3236 4128 4078 3791 3824 3753 3774

Numărul de

investigaţii

toxicologice

la prezenţa

drogurilor

ilegale

195 111 114 88 116 140 156 209 132 90 82

Rezultate

pozitive ale

investigaţiilor

toxicologice

16 29 24 13 12 10 12 14 10 11 12

*Sursa: (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”,

Chişinău 2011.)

Deţinem o pondere extrem de mică a investigaţiilor toxicologice pentru identificarea

drogurilor ilegale în probele prelevate examinate de Centrul de Medicină legală. Astfel pe

parcursul anului 2010 au fost investigate 82 cadavre pentru determinarea prezenţei de

droguri ilegale. Aceasta constituie 2,2% din decesele suspectate a fi violente (3774) sau

0,8% din numărul total de cadavre (9715) examinate de Centrul de Medicină Legală (Tab. 1).

În 12 cazuri rezultatele au fost pozitive (Tabelul 1), constituind 14% din numărul total de cazuri

cercetate şi 0,3% din numărul total de cazuri suspectate de moarte violentă.

Numărul mic de DAD (decese asociate consumului de droguri), cel mai probabil, este

cauzat de faptul că certificatele constatatoare ale decesului trebuie să fie emise înainte de

înmormîntarea cadavrului (adică în cîteva zile de la găsirea cadavrului) şi rezultatele investigaţiei

toxicologice sunt disponibile mult mai tîrziu (în 3-4 luni), iar medicii nu modifică ulterior cauza

morţii în certificatele constatatoare ale decesului, pentru că nu sunt motivaţi şi nici nu dispun de

mijloace să o facă.

Inconsistenţa datelor din domeniu confirmă faptul că realitatea DAD şi a supradozărilor

fatale cu droguri şi alte substanţe psihotrope rămîne puţin cunoscută în Republica Moldova. În

contextul descris, sunt evidente deficienţele sistemului de investigare şi înregistrare a cazurilor

de decese asociate consumului de droguri injectabile şi supradozelor. Investigaţiile toxicologice

la prezenţa drogurilor ilegale în probele biologice ale cadavrelor examinate nu sunt obligatorii,

413

fapt ce sporeşte riscul pierderii din vizor a cazurilor de DAD. Efectuarea expertizei doar în cazul

unor suspiciuni, cum ar fi vătămăturile corporale (locuri de injectare), seringi găsite la faţa

locului, prafuri etc., exclud cazurile de decese, la care lipsesc semnele externe de administrare a

drogurilor. Stigma socială aferentă consumului de droguri determină pe de o parte consumatorii

de droguri sa nu apeleze la servicii de asistenţă medicală în caz de supradoză, iar pe de altă parte

determină rudele defunctului (deces în urma supradozei) să recurgă la ascunderea cauzei reale a

decesului asociat consumului de droguri.

Materiale şi metode

Pentru determinarea aspectelor medico-sociale ale supradozelor în mediul CDI, ca

problemă cu impact asupra sănătăţii publice în Republica Moldova a fost realizat studiul de

evaluare a situaţiei cu privire la supradoze în mediul CDI din mun. Bălţi, care a inclus în mare

parte beneficiari ai Programului de reducere a riscurilor implementat de Asociaţia Obştească

„Tinerii pentru Dreptul la Viaţă”, filiala Bălţi. Mecanismul aplicat în cadrul studiului s-a bazat

pe elaborarea algoritmului de evaluare a supradozelor, în termeni ce ţin de experienţa de consum

a drogurilor, tipul drogului consumat, intensitatea prezenţei supradozelor în mediul utilizatorilor

de droguri injectabile, adresabilitatea către serviciile de asistenţă medicală în situaţia de

supradoză, atitudinea personalului medical faţă de UDI şi nivelul de cunoştinţe al lor cu privire

la supradoze şi primul ajutor.

Numărul de persoane chestionate este reprezentat de 261 consumatori de droguri

injectabile. Perioada de desfăşurare a studiului: ianuarie – martie 2012.

Ca instrument de cercetare a fost folosit chestionarul. Chestionarul a fost elaborat în baza

revistei literaturii de specialitate de ultimă oră şi a studiilor realizate la nivel naţional şi

internaţional, în care a fost cercetat fenomenul supradozelor în mediul utilizatorilor de droguri

injectabile (Eurasian Harm Reduction Network. 2008. Overdose: A Major Cause of Preventable

Death in Central and Eastern Europe and Central Asia. Евразийская сеть снижения

вреда/ЕССВ: Руководство по организации и внедрению программ профилактики

передозировки. – Вильнюс, 2012). Totodata în elaborarea chestionarului un rol important a

jucat experienţa autorului acumulată pe parcursul a 10 ani de activitate în domeniul asistenţei

CDI şi a participării în implementarea programelor bazate de Strategia de Reducere a Riscurilor.

Cercetarea a derulat în conformitate cu prevederile Legii nr. 263-XVI din 27 octombrie

2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Participarea la studiu a fost

benevolă, fără a implica constrângeri. Participanţii au semnat formularul consimţământului

informat înainte de a li se aplica instrumentul de cercetare, primind o copie a formularului

semnat. Respondenţilor li s-a asigurat dreptul de a se retrage în orice moment al chestionării

precum şi confidenţialitatea totală a informaţiei colectate pe parcursul studiului.

Rezultate şi discuţii

Numărul de persoane chestionate în cadrul studiului constituie 261 consumatori de droguri

injectabile, cea mai mare parte fiind constituită din bărbaţi – 67%, majoritatea beneficiari ai

programului de reducere a riscurilor implementat în mun. Bălţi de către Asociaţia Obştească

„Tinerii pentru dreptul la Viaţă”, Bălţi.

Dintre cei chestionaţi 54,4%±3,08 respondenţi deţin studii medii complete, iar

27,2%±2,75 persoane studii medii de specialitate, 13,0%±2,08 studii medii incomplete. Referitor

la statutul marital cei mai mulţi sunt celibatari (34,55%±2,94), concubinează (33,0%±2,91),

căsătoriţi (17,2%±2,34) şi divorţaţi (13,0%±2,08). La momentul realizării studiului cea mai mare

parte a respondenţilor nu este antrenata în nici o activitate (55,9%±3,07), 2,95%±2,82

respondenţi deţin un loc stabil de muncă, 12,3%±2,03 sunt implicaţi în munci ocazionale. Doar

7,0% persoane din numărul celor chestionaţi sunt antrenaţi în munci cu caracter intelectual,

predominînd munca fizică (45,2%) şi munca cu caracter mixt (47,8%).

Din cei 261 respondenţi, 37,9%±3,00 deţin o experienţă de consum a drogurilor

cuprinsă între 6 şi 10 ani, 35,2%±2,96 de respondenţi implicaţi în studiu consumă droguri,

414

pentru o perioadă de 11-20 ani, rata celor ce consumă droguri mai puţin de 5 ani constituie

18,0%±2,38. Dar avem şi respondenţi care deţin o experienţă mai mare de 21 ani de consum -

8,8%±1,75.

Conform tipului de drog consumat, 63,5% respondenţi au indicat că consumă droguri din

clasa opiaceelor, 23,7% respondenţi consumă heroină, 5,7% respondenţi – metadonă(pacienţi ai

programului de tratament de substituţie cu metadonă din mun. Bălţi), 3,1% respondenţi –

amfetamine şi 4,0% respondenţi – altele (cînepă) (Figura 1). În acest mod datele obţinute în

cadrul studiului cu referire la tipurile de droguri consumate corespund rezultatelor studiului

integrat biocomportamental realizat în anul 2011 de către Centrul Naţional de Management în

Sănătate (Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău

2011.).

Figura 1. Structura lotului de cercetare în funcţie de tipul drogului consumat (%)

94,6%±1,39 din totalul tuturor respondenţilor consumă droguri în mod injectabil.

Respondenţii implicaţi în studiul desfăşurat au fost întrebaţi dacă în relaţie cu dependenţa

de droguri au efectuat tratamente şi tipurile de tratamente utilizate. Astfel 54% au afirmat că

au optat pentru tratament antidrog. Din ei 33,3%±3,97 au recurs la dezintoxicare, 53,2%±4,20 au

efectuat tratamente medicamentoase, 24,1%±3,60 au fost încadraţi în programul de tratament

substitutiv cu metadonă şi 21,3%±3,45 au apelat la ajutor psihologic, metode psihoterapeutice şi

de suport reciproc.

Din totalul respondenţilor chestionaţi 174 persoane ( 67%) au avut experienţa supraveţuirii

supradozelor (Figura 2).

Figura 2. Structura lotului de cercetare în funcţie de prezenţa supradozelor(%)

415

În majoritatea cazurilor alături de persoana în stare de supradoză se aflau alţi

consumatori de droguri 75,3%±2,91, iar în 14,2%±2,36 cazuri membrii familiei, doar unităţi au

menţionat faptul că alături se aflau persoane necunoscute sau nu cunosc cine se afla alături în

acel moment. În circa 79% cazuri respondenţii ne-au confirmat că substanţele opiacee consumate

au produs fenomenul de supradoză. Pentru 20,1%±2,71 heroina a constituit drogul consumat în

urma căruia a survenit supradoza. Amfetaminele, metaamfetaminele, metadona şi alte droguri

deţin valori nesemnificative în răspunsurile oferite de respondenţi.

Pentru a evalua şi a analiza nivelul de adresabilitate a consumatorilor de droguri

injectabile în situaţii de supradoze către ajutorul medical specializat, respondenţii au fost

chestionaţi referitor la faptul dacă au apelat după acest tip de ajutor. Rezultatul analizei acestei

întrebări prezintă cifra de 41% respondenţi care au solicitat ajutorul, astfel 59% dintre

consumatorii de droguri care au supraveţuit supradozelor nu au apelat la asistenţă medicală

specializată (Figura 3).

Figura 3. Structura lotului de cercetare în funcţie de adresabilitatea CDI

după ajutorul medical specializat în cazuri de supradoze(%)

Dintre cei care au apelat la ajutor medical specializat (41 %), circa 93% din respondenţi au

afirmat că în urma adresării au primit ajutorul solicitat.

Respondenţii care nu au solicitat ajutorul medical specializat (59%) fiind întrebaţi de ce nu

au apelat după ajutor, 76,7%±4,17 au menţionat că ajutorul necesar a fost acordat de către

persoanele care se aflau alături, 98,1%±1,35 au indicat faptul că sunt marcaţi de frica de a avea

ulterior probleme cu poliţia, 40,76%±4,92 au evitat în acest mod confruntarea cu atitudinea

negativă a personalului medical faţă de CDI şi în 2,9%±1,65 solicitarea a fost de către serviciul

de asistenţă de urgenţă. Respondenţii au menţionat aceste motive combinat, numind mai multe

cauze care au influienţat să refuze ajutorul medical. Observăm că atitudinea faţă de asistenţa

medicală este condiţionată de un set de factori atît medicali cît şi non-medicali, care se atribuie în

responsabilitatea altor actori importanţi ai acestui fenomen, cum ar fi poliţia, familia, societatea.

O altă informaţie importantă, rezultată în urma realizării studiului, constituie faptul că 80%

din respondenţi nu cunosc despre existenţa preparatului medical „Naloxone”, despre faptul că

acest preparat este utilizat în cazul supradozelor rezultate în urma consumului de substanţe

opiacee preîntîmpinind decesul în urma supradozei şi că acest preparat poate fi administrat de

însuşi consumatorii de droguri.

Una dintre sarcinile studiului a constituit evaluarea atitudinii personalului medical faţă de

consumatorii de droguri injectabile din mun. Bălţi. În acest context respondenţii studiului au fost

rugaţi să ofere 3 caracteristici ale atitudinii personalului medical faţă de consumatorii de droguri.

Rezultatele sunt reflectate în Tabelul 2.

416

Tabelul 2. Repartizarea lotului de cercetare în funcţie de atitudinea

personalului medical faţă de CDI

Atitudine: Nr. respondenţi P±ES(%)

Normală 44 31,2±3,90

Negativă 90 63,8±4,05

De compasiune 13 9,2±2,43

De dezgust/greaţă 18 12,7±2,80

Indiferenţă 27 19,1±3,31

Neglijenţă 20 14,2±2,94

Aceste date cu privirea la atitudinea personalului medical faţă de CDI pot fi completate cu

datele unui studiu din 2010 realizat în populaţia generală, care a avut drept obiectiv principal

măsurarea cunoștințelor, atitudinilor și practicilor cu referire la HIV şi SIDA și consumul de

substanțe psihotrope în rîndul populației generale. Ţinta eşantionării au constituit-o populația

de 15-64 ani care locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova (malul drept al

râului Nistru). Eşantionul studiului a fost constituit din 4060 respondenţi. În studiul dat,

participanţii au raspuns la întrebările: care este atitudinea vis-a-vis de consumatorii de

stupefiante, consumul de stupefiante şi legalizarea consumului anumitor tipuri de

stupefiante. O treime din intervievați (38,7%) consideră un consumator de droguri mai mult un

pacient, iar 23,4% consideră un consumator de droguri mai mult un delincvent (Raportul anual

“Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău 2011).

Concluzii

1. Datele studiului ne permit să conchidem asupra faptului că grupul de respondenţi studiat

prezintă un risc major asociat supradozelor - majoritatea respondenţilor implicaţi în

studiu 63,5% consumă droguri din clasa opiaceelor, 23,7% - heroină( în 78,5% ±2,78

cazuri substanţele opiacee consumate au produs supradoza). 94,6%±1,39 din totalul

tuturor respondenţilor consumă droguri în mod injectabil, factor care la fel sporeşte riscul

de supradozare.

2. Supradozele sunt un fenomen des întîlnit în mediul consumatorilor de droguri injectabile

din mun. Bălţi (67%), dar datele referitor la supradoze rezultate în urma consumului de

nu sunt colectate şi raportate corespunzător de către instituţiile de asistenţă medicală.

Rezultatele studiului confirmă faptul că realitatea supradozărilor cu droguri şi alte

substanţe psihotrope rămîne puţin cunoscută în Republica Moldova, fiind evidente

deficienţele sistemului de investigare, înregistrare şi monitorizare a cazurilor

supradozelor.

3. Consumatorii de droguri injectabile în cazuri de supradoză nu apelează după ajutor

medical (59%), fiind marcaţi de frica de a avea probleme cu poliţia (98,1%±1,35) şi de

atitudinea negativă a personalului medical (40,76%±4,92). Stigma socială aferentă

consumului de droguri constituie o realitate prezentă manifestată prin atitudinea negativă

a personalului medical faţă de CDI determinind nivelul jos de adresabilitate a acestora

către servicii de asistenţă medicală în caz de supradoză.

Recomandări

1. Programele de asistenţă a consumatorilor de droguri injectabile, cele de asistenţă

medicală ale serviciilor narcologice de stat sau cele de asistenţă psiho-socio-medicală

implementate de organizaţii neguvernamentale sub forma Programelor de Reducere a

Riscurilor trebuie să includă în lista serviilor prestate, servicii şi activităţi de prevenire a

supradozelor, dar şi servicii de instruire a consumatorilor de droguri injectabile şi privire

la măsurile de prim ajutor în caz de supradoză.

417

2. Serviciile de prevenire şi asistenţă a consumatorilor de droguri trebuie să prevadă şi să

includă aplicarea preparatului „Naloxone” în situaţii de supradoze atît de către serviciile

de asistenţă medicală de urgenţă, cît şi de către însuşi consumatorii de droguri injectabile,

care necesită a fi instruiţi în vederea utilizării acestui preparat. Accesul către preparatul

respectiv trebuie asigurat prin intermediul farmaciilor şi a Programelor de Reducere a

Riscurilor implementate în Republica Moldova.

3. Sistemului de investigare, înregistrare şi monitorizare a cazurilor supradozelor în

Republica Moldova necesită a fi analizat, revizuit şi fortificat în vederea unei colectări

eficiente şi vizibile a datelor în corespundere cu realitatea prezentă.

4. Este necesar de a crea şi desfăşura activităţi de schimbare a percepţiei şi a atitudinii

personalului medical faţă de consumatorii de droguri, pentru a asigura o mai bună

adresabilitate a acestora către instituţiile de asistenţă medicală şi a asigura implementarea

măsurilor de ocrotire a sănătăţii publice.

Bibliografie

1. Aceijas C. et al. Global overview of injecting drug use and HIV infection among

injecting drug users. AIDS, 2004, 18:2295-2303.

2. Атаянц, Ж., Латыпов, А. и Очерет, Д. (2011). Передозировка: Обзор ситуации и

ответные меры в 12 странах Восточной Европы и Центральной Азии. Вильнюс:

Евразийская сеть снижения вреда.

3. Drew, L. R. H. (1982) Avoidable deaths from drug intoxication, Medical Journal of

Australia, 2, 215.

4. Eurasian Harm Reduction Network. 2008. Overdose: A Major Cause of Preventable

Death in Central and Eastern Europe and Central Asia. Recommendations and overview

of the situation in Latvia, Kyrgyzstan, Romania, Russia and Tajikistan

5. Евразийская сеть снижения вреда (ЕССВ). Руководство по организации и

внедрению программ профилактики передозировки. – Вильнюс, 2012.

6. Raportul anual “Consumul şi traficul illicit de droguri în RM în anul 2010”, Chişinău

2011.

7. Manning, F. J. & Ingraham, L. H. (1983) Drug "overdoses" among U.S. soldiers in

Europe, 1978-1979. 1. Demographics and toxicology, International Journal of the

Addictions, 18, 89-98.

8. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,

Chisinau 2010.

9. Segest, E., Mygind, 0. & Bay, H. (1990) The influence of prolonged stable methadone

maintenance treatment on mortality and employment: an eight year follow-up,

International Journal of the Addictions, 25, 53-63.

10. Sergeev Boris, Andrey Karpets, Anya Sarang , Mikhail Tikhonov ( 2003), “Prevalence

and Circumstances of Opiate Overdose Among Injection Drug Users in the Russian

Federation” Journal of Urban Health, Vol. 80, No. 2.

11. Spinei L., Lozan O., Badan V. Biostatistica, Școala de Management în Sănătate Publică,

Chișinău, 2009

418

REDUCEREA RISCULUI DE ÎMBOLNĂVIRE PRIN EFECTUAREA SCREENING-

ULUI ONCOLOGIC A PROCESELOR PRECANCEROASE ŞI A CANCERULUI

CCOLULUI UTERIN ÎN RAIONUL FĂLEŞTI

Ion Ionesie

Şcoala de Management în Sănătate Publică USMF “Nicolae Testimiţanu”

Summary

The reduction of risk to fall ill by performing of oncological screening

and precancerons processes and of uterine cervix in Faleşti district

Late diagnosis of cancer in Republic of Moldova is one of the main factors

leading to excessive mortality and reduced survival rates.It is a well known fact that

one of the most efficient measures oriented to an early revealing of the uterine cervix

is the popular screening .The given screening in Făleşti district will allow the decreasing

of the incidence through revealing and treatment of the diseases that preceed the uterine

cervix cncer.

Rezumat

Diagnosticul tardiv al cancerului în Republia Moldova este unul dintre factorii

principali care duc la mortalitate excesivă şi rate de supravieţuire reduse.Este cunoscut că

una dintre cele mai eficiente măsuri ,orientate spre depistarea precoce a cancerului de col uterin,

este screening-ul populaţional. În raionul Făleşti screening-ul dat v-a permite reducerea

incidenţei prin depistarea şi tratamentul maladiilor premergătoare cancerului de col uterin .

Actualitatea

În structura mortalităţii generale în R.Noldova maladiile oncologice se situiază pe locul

doi cu decesul anual a peste 5000 de pacienţi fiind o problemă prioritară atît pentru sistemul

sănătăţii cît şi pentru societate.[1.2]

Majoritatea maladiilor canceroase sunt determinate de factorii de risc externi şi de aceea

pot fi prevenite. Cercetările au stabilit că cel mai frecvent sunt implicaţi factorii determinaţi de

stilul de viaţă (tutun, alcool, dietă, sedentarism, expunere la soare etc., factori legaţi de anumite

ocupaţii, infecţii (HPV, HBV/HCV, H. Pylori), factori sexuali şi reproductivi (vîrsta la prima

naştere, vîrsta la debutul sexual şi parteneri multipli, utilizarea estrogenilor în menopauză,

etc.).[6.7.8]

In Republica Moldova factorii de risc pentru cancer cu o pondere inaltă sunt: tabagismul,

consumul excesiv de alcool, obezitatea şi alimentarea iraţională, consumul insuficient de produse

vegetale, activitate fizică limitată, expunerea la cancerigeni, la radiaţii, etc. O mare parte a

populaţiei adulte (51% dintre bărbaţi şi 7% dintre femei) fumează, iar majoritatea (81% bărbaţi şi

59% femei) consumă alcool în mod curent.

Deşi incidenţa prin cancer în Republica Moldova este la un nivel mai jos decît media

europeană, numărul cazurilor noi înregistrate sunt în creştere continuă, acesta fiind un semnal

alarmant pentru sistemul sănătăţii. Astfel doar în ultimii ani, incidenţa prin cancer a crescut de la

140 cazuri noi per 100 mii populaţie în 2001, la 177 in 2003, 193 în 2005 şi 226 in 2009. S-ar

putea, însă, ca cifrele reale ale incidenţei să fie mai înalte, fiind vorba despre un sistem de

raportare ineficient. Incidenţa colului uterin 17,8 la 100000 se situează pe locul V.

Cifrele prevalenţei cancerului sunt de asemenea înalte. Astfel, prevalenţa prin diferite

tipuri de cancer pentru anul 2009 a constituit 1205 cazuri la 100 mii populaţie. Deşi prevalenţa

Prin cancer este sub nivelul mediu al regiunii europene , aceasta constituie o povară destul de

înaltă asupra populaţiei şi sănătăţii publice din Republica Moldova. În timp ce ratele incidenţei şi

a prevalenţei se află sub nivelul mediei europene, nivelul mortalităţii prin cancer în Republica

Moldova este relativ mult mai înalt.[3.6.7.8]

419

Conform datelor OMS, rata standardizată a mortalităţii (RSM) în Republica Moldova

(2008) pentru toate tipurile de cancer la persoane sub 65 ani, a constituit 96.3 decese la 100 mii

populaţie, ceia ce depăşeşte cu mult cifrele înregistrate în UE (75), sau regiunea Europeană a

OMS (79.5). Media RSM pentru CSI este de asemenea mai joasă în comparaţie cu Republica

Moldova, constituind 88.4 decese la 100 mii populaţie.

Dacă analizăm separat rata standardizată a mortalităţii pentru toate vîrstele, la anumite

tipuri de cancer, putem observa un alt tablou. De exemplu în Republica Moldova RSM pentru

cancerul glandei mamare şi cancerul colului uterin sunt unele din cele mai înalte în comparaţie

cu ţările de referinţă, constituind 26 şi 9 decese respectiv la 100 mii populaţie. Doar în România

RSM pentru cancerul colului uterin este mai mare (14 decese la 100000 populaţie). Este

important de menţionat, că cancerul pulmonar, care este pe primul loc după numărul de decese in

RepublicaMoldova, are o rată standardizată a mortalităţii relativ mult mai joasă în comparaţie cu

ţările de referinţă pentru cancerul pulmonar.[3.6.7.9.11]

Un alt aspect important in descrierea situaţiei cu referire la afecţiunile oncologice este

rata de supravieţuire şi anume rata relativă de supravieţuire de cinci ani pentru pacienţii

diagnostic şi cu cancer. “Rata relativă de supravieţuire de 5 ani” descrie raportul dintre proporţia

pacienţilor cu o afecţiune, care sunt în viaţă la cinci ani după diagnosticarea maladiei sale şi

proporţia populaţiei generale, de sexul şi varsta corespunzătoare, care sunt in viaţă după cinci

ani. De regulă, ratele relative de supravieţuire la cinci ani ale cancerului sunt plasate sub nivelul

de 100%, reflectand mortalitatea excesivă în randul pacienţilor oncologici comparativ cu

populaţia generală.

În R.Moldova în 2010 rata de supravieţuire de 5 ani a pacienţilor cu cancer este mult

mai joasă în comparaţie cu alte ţări europene. Astfel, ratele relative de supravieţuire de 5 ani

pentru cancerul mamar (41%), cervical (26%), uterin (50%) şi prostată (27%) sunt net inferioare

in comparaţie cu alte ţări europene. Mediile europene constituie 79%, 63%, 76% şi 76%

respectiv pentru aceleaşi localizări ale cancerului.[2.4.6.7.14]

Longevitatea vieţii pacienţilor cu aceste tipuri de cancer depinde în primul rand de

diagnosticarea precoce şi tratamentul efectiv, iar datele de mai sus arată că in Republica

Moldova există rezerve mari pentru imbunătăţirea măsurilor adecvate de depistare precoce şi

tratament calitativ a patologiilor oncologice.

Conform datelor statistice existente, aproape jumătate dintre cazurile de cancer mamar şi

de col uterin sunt diagnosticate in stadii avansate, iar lipsa măsurilor eficiente de prevenire şi

depistare precoce duc la creşterea continuă a incidenţei şi menţinerea unui nivel inalt al

mortalităţii prin cancer.[3.6.9]

La nivel de asistenţă medicală primară raională există unele lacune de tehnologii pentru

diagnosticul paraclinic şi tratament din cauza lipsei echipamentelor moderne. Lipsesc sau sunt

invechite unele utilaje şi echipamente medicale necesare pentru diagnosticul precoce (aparate

ecografice, colposcoape, analizatoare clinico‐biochimice şi imunologice, microscoape, aparate de

diagnostic endoscopic).

In raion lipseşte specialist oncolog, medic laborant citolog. Eforturile medicilor, care

sunt implicaţi in special la etapa de tratament, nu sunt destule pentru a obţine imbunătăţirea

indicatorilor cu privire la maladiile oncologice. Insuficienţa şi ineficienţa măsurilor de profilaxie

şi depistare precoce, duc la o incidenţă mărită şi depistarea cazurilor noi de cancer in stadii

avansate, care in consecinţă măresc povara maladiilor oncologice asupra populaţiei şi a

sistemului sănătăţii.

De asemenea, au o acoperire insuficientă serviciile de support psihosocial, educaţie a

pacientului şi ingrijiri la domiciliu.

Sistemul de monitorizare şi evaluare este dezvoltat nesatisfăcător la etapa de introducere a

datelor şi analiza acestora. Majoritatea datelor sunt prezentate pe hîrtie şi este dificilă generarea

unor rapoarte analitice care ar permite evaluarea performanţei şi a progreselor realizate.[1.3.6]

420

Material şi metode Studiul cuprinde screening-ul pe patologia colului uterin, femei în vîrstă de 25-59 ani în

număr de -21191.

Reducerea riscului de îmbolnăvire prin efectuarea screening-ului oncologic a proceselor

precanceroase şi cancerului colului uterin are ca bază :

-depistarea precoce prin screening clinic instrumental al acestor procese ;

-explicarea semnelor şi simptomelor de patologie benignă şi malignă a colului uterin;

-promovarea unui mod sănătos de viaţă;

-informarea populaţiei privind factorii de risc care pot declanşa în organism un proces malign;

-implimentarea unui program de screening populaţional al cancerului de col uterin şi înrolarea a

cel puţin 60% din toată populaţia femenină a raionului către 30.06.2012;

-creşterea ratei de depistare a cancerului de col uterin în stadii incipiente (I-II) pînă la 70% către

30.06.2012;

-etapizarea efectuării screeningului:

I . Etapă A.Tuşeul vaginal;

B.Examinarea instrumentală cu oglinda ginecologică;

C.Colectarea frotiului citologic.

II. Etapă A.Analiza şi interpretarea datelor citologice

III. Etapă A.Recomandări profilactice;

B.Recomandări de diagnostic şi tratament.

-invitarea activă a femeilor la screening ,fiind purtată evidenţa pentru fiecare persoană în

parte :[1.2.3.5.10.12.13]

Rezultatele scontate Cheia succesului este demonstrarea că: screening-ul populaţional este cea mai eficientă

măsură,orientată spre depistarea precoce a cancerului de col uterin,care permite atît reducerea

incidenţei prin depistarea maladiilor premergătoare cancerului de col uterin , cît şi mărirea

ratei de diagnosticare în stări iniţiale , care în consecinţă duc sporirea succesului tratamentului

şi creşterea longevităţii vieţii pentru pacienţi;

-în urma rezultatelor obţinute v-a fi un exemplu pentru implimentarea în toată Republica

dat fiind că este concret şi măsurabil ;

-vom răspunde la întrebările :

1.Ce necesităţi tehnice de schimbat ?

2.Cît de mult trebuie de schimbat ?

3.Cine beneficiază de schimbări?

4.Cînd vor apărea aceste schimbări ,pe măsura derulării screening-ului?

-sensibilizarea populaţiei privitor la responsabilităţile pentru sănătatea personală şi promovarea

perceperii pozitive a modului sănătos de viaţă , şi practicarea screening-ului de către femeile

din grupul ţintă.[1.2.3.10.14]

Prin toate acestea de mai sus este îndeplinit un studiu secundar, reviu literaturii pentru a

descrie problema reducerii riscului de îmbolnăvire prin efectuarea screening-ului oncologic.

Pentru analiză au fost acumulate 14 surse bibliografice publicate în perioada anilor

2003-2010.

Concluzii

1.Programele de screening, cum sunt cele utilizate în programele de control al cancerului

colului uterin, sunt o intervenţie care se concentrează asupra populaţiei supusă riscului acestei

maladii, scopul acestora este identificarea persoanelor asimptomatice, care sunt predispuse unui

risc înalt de îmbolnăvire, rezultatele anormale necesită mereu teste suplimentare de confirmare;

2.Testele de screening nu sunt teste de diagnosticare, ele trebuie să fie uşor de utilizat, non-

invazive, sensibile, specifice, ieftine şi acceptabile pentru persoanele ce urmează a fi supuse

screening-ului;

421

3.Acopereirea optimă pentru screening nu se poate face decît prin intervenţia activă a medicilor

de familie, dat fiind că chiar şi în rîndul medicilor ginicologi este insuficient promovat,

ca urmare costurile screeningului pot fi mai mici decît costurile socio-economice şi ale

tratamentului medical pentru cazurile care dezvoltă cancer invaziv de col uterin ;

4.Este necesară punerea la punct a unei metodologii de screening , care să cuprindă şi să

integreze segmentele-cheie :

-Medici de familie;

-Citologi;

-Ginecologi;

-Organizatori ai sistemului de sănătat

Bibliografie 1.V.Cernat, D.Sofroni, I.Lazarev, M.Gabunia ”Problema screeningului citologic a cancerului

colului uterin în RM”

2.N.Codreanu,V.Friptu, M.Stratila,V.Cernat-”Ghidul Naţional de profilaxie a cancerului de col

uterin”.

3.Îmbunătăţirea măsurilor de prevenire şi depistare precoce a cancerului mamar şi de col uterin

în Republica Moldova-Politica Publică-Ministerul Sănătăţii .

4.Gr.Bivol,Olga Cerneţchi, Boris Gîlcă ,Natalia Farbailov,Tatiana Buzdugan,Vera Melniciuc –

”Sănătatea reproducerii”-”Ghid practic pentru medici şi asistente medicale”

5.Cancerul cervical-Protocol Clinic Naţional.

6.Argumentarea ştiinţifică a particularităţilor de depistare a tumorilor în populaţia mediului

rural-Elena Palanciuc.

7.Date epidemiologice privind cancerul de col uterin-”Agenţia Internaţională de Cercetare a

cancerului”.

8.”Studii epidemiologice, clinice şi morfopatologice în neoplasmul de col uterin”-Doina

Iancu,Universitatea de medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”Iaşi.

9.Aspecte epidemiologice, factori de risc şi screening în neoplaziile colului uterin –Mariana

Priatu-Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”-Iaşi.

10.Ghid de prevenire a cancerului de sîn şi col uterin –Conf Univ.Dr.Daniel Popescu-

Bucureşti,UMF “Carol Davila”.

11.Profilaxia secundară a cancerului de col uterin

-Prof.Dr.Cabriel Banceanu,Dr.Ciprian Pop-Bejan,Dr.Marius Calombirescu.

12.Screeningul pentru Cancerul de col uterin –de la teorie la practică

-Dr.Tereza Franciuk,Dr.Cătălin- Iulian Chiurcin,Bucureşti.

13.Папаниколау тест-Борисова Александра –Rusia.

14.Ghidul Societăţii Americane de Cancer privind depistarea precoce a neoplaziei şi

cancerului de col uterin-Saslow D., Runovicz CD,Solomon D,Mosciki A.B,Smith RA,Eyre

H,Cohen C.

422

FENOMENUL MIGRAŢIEI ÎN CONTEXTUL EVOLUTIV-ISTORIC

Artiom Jucov, Larisa Spinei

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „N. Testemiţanu”

Summary

Phenomenon of migration in the evolutionary-historical context

During the centuries the phenomenon of migration not only developed and encompassed

several territories, but also has evolved. Migration of peoples, especially people of various

tribes, known as the Zenith and revocation periods. Appoint a qualifying period or year specific,

as the genesis of the phenomenon of migration is not correct, because various historical sources

and archaeological data which is sometimes in contradictory with each other for years, figures,

facts and scale of the migration phenomenon. Over the centuries, the phenomenon of migration

had the same reasons similar to those of today, among them can be named: economic, political,

social, military, commercial, etc.

Rezumat Pe parcursul secolelor fenomenul migraţiei nu numai că s-a dezvoltat şi a cuprins mai

multe teritorii, dar şi a evoluat. Migraţia popoarelor, mai ales a diferitor triburi, persoane, a

cunoscut atît apogeele, cît şi perioadele de recensiune. A numi o perioadă concretă sau un an

anumit, ca punct de geneză a fenomenului de migraţie nu este corect, deoarece diferitele surse

istorice şi arheologice conţin date care uneori se cotrazic în vederea anilor, personajelor, faptelor

şi amploarii fenomenului de migraţie.Pe parcursul secolelor, fenomenul migraţiei a avut aceleaşi

motive asemănătoare cu cele din ziua de astăzi, printre ele pot fi numite cauze: economice,

politice, sociale, comerciale, militare etc.

Actualitate Pînă în zilele de astăzi, există diverse contradicţii şi ipoteze privind perioada apariţiei

fenomenului migraţiei. Dar cert este faptul că posibilităţile crescînde ale acapărării surplusurilor

au condus la conflicte episodice între triburi, care s-au derulat în epoca prosperării formaţiei

gentilice, se schimbă tot mai mult şi mai mult în dese incursiuni asupra altor teritorii , migraţiuni

a marilor triburi, în cadrul cărora au fost cucerite pămînturi, vitărit, robi, alte bogăţii [1].

Astfel, leagănul civilizaţiei mondiale cu drept este socotit Orientul Antic. Statele

Orientului Antic au apărut pe acele teritorii care reprezentau depresiunile marilor rîuri—Nil,

Tigru şi Eufrat, Inda şi Ganga, Ianţzî şi Huanhe. Aceasta asigura oamenilor posibilitatea de a

folosi apa rîurilor pentru irigarea pămînturilor şi prin aceasta de a spori producerea produselor

alimentare, care servea ca stimul pentru crearea sistemului de divizare a muncii şi colaborării

interdependente. Rîurile de asemenea serveau şi ca arterii de transport [2].

Civilizaţia Indiei antice în comparaţie cu statele vecine prezenta o altă lume socioculturală.

Ea a apărut în mileniul IV p.e.n.. Mai complet sunt prezentate mărturii istorice în aşa-numita

perioada vedică ( a II-jumătate a mileniului II p.e.n.—I jumătate a I mileniu e.n.), cînd apare

divizarea societăţii în diferite grupuri sociale. Aceasta a fost favorizată de continuitatea

pătrunderii de mai multe secole în India din partea nord-estică a diferitor triburi indo-ariice.

Revenind pe continentul european, ţinem să menţionăm Statul Spartan. Stabilirea orînduirii

statale şi publice a Statului Spartan este legată de numele legendarului Lycurg, legislatorul

Spartei în sec. IX-VII p.e.n.. Fiind fiul regelui Spartei, el a vizitat multe ţări, întorcîndu-se acasă

a adus trei lucruri fără de preţ: „orînduire statală raţională, legi dure şi înţelepte şi poemele lui

Homer”.

Materiale şi metode

Studiul dat este un studiu secundar bazat pe reviiul literaturii din domeniu. Obiectul

studiului este de a evidenţia migraţia ca factor major în modificarea societăţii, care are impact

423

major în toate sferele vieţii sociale, economice, medicale şi politice a societăţii. Studiul poartă un

caracter retrospectiv şi de analiză a fenomenului migraţiei.

Rezultate şi discuţii

După cunoscuta afirmaţie, romanii „au cucerit lumea de trei ori”: prima dată—cu legiunile,

a doua oară—cu creştinismul; a treia oară— cu dreptul. Autorul Cristina Burian în lucrarea sa

„Fenomenul migraţiei şi statul juridic al străinului în dreptul internaţional public”,ne vorbeşte că

în limba latină cuvîntul migraţie înseamnă a schimba reşedinţa, a merge de la un loc la altul, a

pleca. Migratum est Romam (a se muta cu traiul în Roma), migrare suis finibus (a emigra în

străinătate); ex urbe rus habitatum migrare ( a emigra din oraş pentru a se stabili cu traiul în

mediul rural), exemple care coincid aproape în totalitate cu conceptul de astăzi a emigrării. În

schimb romanii îl foloseau şi în alt sens: Migrare ad generum (a muta casa la fiu) ad alium

matrimonium migrare (a emigra la o altă căsătorie= a se recăsători), migrare in colorem

marmoreum (a emigra la culoarea de marmură). Această noţiune este folosită de asemenea cu

construcţii: Jura migrare (=emigra de la drepturile sale), omne migrat (totul este schimbător,

totul este trecător), panta rei (= totul provine din Heraclitus); migrare ex hac vita ( a emigra de la

această viaţă =a muri) [3].

Criza de dezvoltare a Imperiului Roman din secolul din sec.IV, reformele întreprinse de

către împărat au dus ca în anul 395 e.n. Imperiul Roman a fost divizat între împăraţii –fraţi, care

au constituit două imperii— Imperiul Roman de Răsărit, sau Bizanţ, cu capitala în

Constantinopol şi Imperiul Roman de Apus. În sec. IV-VII e.n. în Bizanţ are loc constituirea

feodalismului, ceea ce duce la slăbirea puterii de stat, favorizînd în sec. VI-VII e.n. pătrunderea

în Imperiul Bizantin a triburile slave. Ei păstrează obiceiurile sale tribeşti şi favorizează

renaşterea populaţiei libere autohtone.

Referindu-ne la teritoriul Carpato-dunărean, autorul Costică Voicu ş.a., în lucrarea sa „

Istoria statului şi dreptului Romînesc”[4], ne comunică că pe teritoriul României civilizaţia

fierului se dezvoltă începînd cu secolul al XI-lea î.H., purtătorii acestei civilizaţii fiind triburile

tracice, de origine indo-europeană.Ramura nordică a blocului tracic au constituit-o geto-dacii,

două denumiri ale aceluiaşi popor. Teritoriile populate de geto-daci intră în sfera de interes a

lumii greceşti, fiind declanşată o veritabilă acţiune de colonizare a bazinului Ponto Euxin (marea

Ospitalieră) prin cele 90 de colonii întemeiate pe parcursul a trei secole. Populaţia greacească

stabilită în colonii a exercitat o evidentă influenţă asupra autohtonilor.

După transformarea Daciei în provincie a Imperiului Roman, aşezările umane, localităţile,

din Dacia Romană, erau de trei tipuri: colonii, municipii şi sate. Coloniile erau putenice centre de

romanizare, amplasate în mijlocul populaţiei autohtone, tocmai pentru a exercita o influenţă

necesară asupra acesteia.Colonizarea masivă a Daciei cu populaţia adusă din celelalte provincii

ale Imperiului Roman şi sistemul de organizare impus la producerea unei accentuate stratificări

sociale, la rupturi clare între clasele şi categoriile sociale, fiecare dintre acestea avînd un regim

juridic bine reglementat.Prima categorie o reprezenta cetăţenii romani, a doua categorie socială

cu drepturi limitate o reprezenta latinii: oameni liberi aduşi în Dacia din alte provincii ale

Imperiului Roman, a treia categorie socială, reprezentînd marea masă a populaţiei libere, a

constituit-o peregrinii.

Coloniile erau centre urbane în care locuiau cetăţenii romani, de obicei foşti ostaşi care se

stabileau în provincie. Cinci dintre oraşele din Dacia au avut acest statut: Sarmisegetusa,

Apulum, Potaisa, Napoca şi Dierna.Singurul oraş format exclusiv de romani este Ulpia Traiana,

fondat prin colonizarea masivă a cetăţenilor romani [5,6].

După retragerea din Dacia a autorităţilor şi trupelor romane (a.275 î.H.), aici au continuat

să locuiască daco-romanii, adică dacii romanizaţi, împreună cu coloniştii romani, veteranii şi

dacii liberi.Timp de un mileniu, comunităţile daco-romane au existat în condiţii de puternice

confruntări cu o serie de triburi migratoare care au invadat, pe rînd, teritoriul fostei provincii

romane Dacia: goţii, hunii, avarii, slavii etc.

424

Cele cinci veacuri cuprinse între dispariţia Imperiului Roman de Apus (anul 476) şi anul

1000 sunt decisive pentru formarea statelor europene. Este perioada de stabilizare a popoarelor

care vor da naştere diferitor state europene: este epoca de formare a unei Europe Occidentale de

cultură latină (cu puternică prezenţă germanică) şi a unei Europe Occidentale de cultură greacă (

cu o puternică prezenţă slavă).Istoricii recunosc, aprope în unamitate, rolul fundamental al

invaziilor, în formarea Europei. În marele uragan al mişcărilor de populaţii se disting,

cronologic, trei mari cicluri: cel al germanilor, cel al slavilor şi arabilor şi cel al vikingilor şi

ungurilor.

La sfîrşitul sec. IV- începutul sec. V popoarele Europei au intrat într-o etapă calitativ nouă

a dezvoltării sale. La hotarul Antichităţii şi Epocii Medievale se naşte o civilizaţie mai

dezvoltată. Apariţia ei a coincis cu relocalizare de amploare a popoarelor. Migraţia mare a

cuprins hunii, germanii, slavii, arabii, sarmaţii. Apăreau şi încetau uniunile de triburi, dispăreau

grupuri etnice şi chiar întregi popoare.

În cadrul popoarelor migratoare pe teritoriul Europei erau şi triburile germanice. Din ele

cele mai puternice erau francii. Eu au avut nevoie de mai puţin de 20 de ani, ca la sfîrşitul

sec. V- încep. sec. VI e.n. să cucerească un teritoriu mare a Galiei.

Primii locuitorii a insulelor britanice au fost triburile britice (celţii). Ei au fost cuceriţi în

sec. V e.n. de triburile germanice anglo-saxe.

În sec. VII e.n.triburile slave încep colonizarea Balcanilor. Este creată uniunea a şapte

triburi slave. Însă în acest timp pe teritoriul Balcanilor pătrund şi triburile tiurcilor-bulgarilor.

Între triburile slave şi triburile tiurce-bolgare se încheie o alianţă.

Nu trebuie să uităm cum apar regii „ de fapt nişte capetenii de trib”, dar care vor deschide

cale ideii de regalitate, atît de străină lumii romane, unde împăratul a rămas atîta timp, măcar

formal, „ primus inter pares”, dar atît de familiară Evului Mediu. Din prăbuşirea unui mare

Imperiu pe ruinele căruia se edifică regatele barbare amintite, sintetizînd o moştenire, o formă

care umple cu un fond nou, va lua naştere Europa feudală, o Europă a Evului mediu originală în

raport cu orice alt ansamblu politic. Naşterea acestei Europe a stat însăşi ideea fărămiţării şi

sintezei realizate între ideologiile imperiale şi cele barbare. „ Acum se zamisleşte Europa” afirma

Le Goff, vorbind despre structurile pe care Evul Mediu le aşează la temeliile Europei, din care

fundaţia ar consta tocmai în această stabilire a migratorilor pe fostul teritoriu roman.

Fiind elementul etnic statornic şi predominant în regiunea carpato-pontică, romanii (vlahii)

au asimilat elementele care au rămas în mijlocul lor: gnazii, slavii, pecenegi, cumani. În sec. XIII

elementele ale ultimilor migratori fuseseră asimilate (slavi, pecenegi), iar cumanii fiind alungaţi

de tătari.

Un loc aparte în istorie îl deţin cruciadele. Începute la apelul lui Papa Urban al II-lea în

anul 1095 şi sfîrşite în anul 1299, cele 7 cruciade, ne mărturisesc despre amplele procese

migraţionale. Principalul drum pe uscat folosit de cruciaţi, coboară de-a lungul Dunărei pînă la

Belgrad, urmînd apoi cursul Moraviei pînă la Niş. De aici se ajungea la Salonic sau pe la nord de

munţii Rodopi, prin Sofia şi rîul Mariţa, ajungînd la Andrianopol şi Constantinopol. Prima

cruciadă a dus la întemeierea în Ţara Sfîntă a cîtorva state ale căror păstrare sau recucerire au

constituit scopul celorlalte. Aceste state au fost; Siria, Ierusalim, Liban, Antiohia, Armenia.

După crearea ţărilor româneşti şi îndeosebi a statului moldav, după conducerea acestori ţări

de marii domnitori ai neamului, peste cîteva secole se înstaurează dominaţia otomană. Astfel, în

anii 80 ai sec. XVI este lichidat dreptul de strămutare a ţăranilor, ei devenind dependenţi de

marii boieri. Apare o categorie de ţărani numiţi lăturaşi, ţărani liberi,care erau veniţi şi aveau

drept la strămutare.

În perioada regimului turco-fanariot are loc consolidarea boierimii. În hrisovul lui C.

Mavrocordat din anul 1734 se menţiona că boieri sunt doar cei care deţin dregătorii. Apare o

categorie socială nouă- ruptaşii, ruptaşi deveneau cei întorşi de peste hotare sau coloniştii străini

care erau stimulaţi să populeze localităţile pustii. Categoriile lăturaşilor şi vecinilor (categorie de

ţărani) au fost păstrată. În anul 1741 ţăranilor li se permite să se strămute de pe moşii cu

permisiunea administraţiei ţinutului.

425

Pe parcursul dominaţiei Rusiei, categoriile sociale au fost egalate cu categoriile sociale ale

Imperiului Rus. Ţăranii ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti. Din anul 1828 a fost limitat

dreptul de strămutare a ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai în cazul îndeplinirii a două

condiţii:- preîntîmpinarea proprietarului cu jumătate de an înainte de plecare; --strămutarea se

permitea de la 1 octombrie pînă la 1 aprilie. În iunie a. 1871 reforma agrară s-a extins şi asupra

coloniştilor, care au primit în proprietate toate pămînturile pe care le-au avut pînă la reformă.

Una din clasificările istorice ale migraţiilor cel mai de invocate, este propusă de Massey şi

colaboratorii săi în 1998. Aceasta face distincţia între patru mari perioade ale migraţiei din sec.

XVI pînă în contemporanietate. Perioada aa.1500-1800, etapa mercantilă, este timpul marilor

cuceriri coloniale ale europenilor, iar mişcările de populaţie sunt preponderent legate de

descoperirile unor noi teritorii. Nevoia forţei de muncă ieftină, dă naştere cele mai consistente

migraţii forţate: Migraţia sclavilor din Africa în special către Americi, ducînd la dislocarea a

milioane de persoane ( aproximativ 15 milioane între secolele XV-lea şi al XIX-lea).

Perioada aa.1800-1925, etapa industrială,. Pe parcursul, mai mult de 48 de milioane de

europeni migrează către Americi (în special SUA, Canada, Argentina) sau Australia şi Noua

Zeelandă. Numai în intervalul aa.1861-1920, statul american primeşte aproximativ 30 de

milioane de imigranţi, în majoritate europeni.

Perioada aa.1925-1960 este astăzi etichetată ca etapă a migraţiei limitate. Sintagma face

mai degrabă referire la evoluţia migraţiei (imigraţiei) în Statele Unite ale Americii. La nivel

global, perioada este marcată de marile reajustări teritoriale, consecinţe ale primului război

mondial, dar mai ales ale celui de-al doilea. Sute de mii de oameni, fără să-şi părăsească

teritoriul, devin străini în noile state. Persecuţiile sau teama de persecuţie, nevoia de forţă de

muncă deplasează forţat populaţii, în special în/către spaţiul european.

Perioada din a.1960 pînă astăzi, etapa postindustrială, duce migraţia internaţională la

statutul de fenomen global: tot mai multe state devin fie origine, fie destinaţie, fie origine şi

destinaţie în acelaşi timp pentru migraţia internaţională. Locurile către care se migrează se

multiplică şi sunt din ce în ce mai diferite: centrul şi nordul Europei (anii 1950-1960), ulterior

statele bogate în petrol ale Golfului Piersic ( după criza din a.1973), ulterior statele cu dezvoltare

economică explozivă din sud-estul Asiei şi sudul european ( anii ’80) devin arii de destinaţie [7].

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa a cunoscut un mare val de

refugiaţi, aproximativ 30 de milioane, care fugeau din zonele devastate de lupte, mulţi din ei s-au

instalat în Statele Unite, în ţările Commenwealth-ului şi în zona occidentală a Germaniei. În

scopul realizării reconstrucţiei au avut loc schimburi de muncitori între ţările care dispuneau de

rezerve de forţă de muncă ( Italia, Olanda, Germania de Vest) şi ţările vecine cu deficit de forţă

de muncă ( Franţa, Belgia). Ca urmare, patronii francezi şi-au îndreptat interesele spre Spania,

Portugalia, Algeria. După stoparea imigrărilor dinspre Răsărit, Germania şi-a extins zona de

recrutare spre Grecia şi Spania, iar apoi spre Iugoslavia şi Turcia. Anglia a continuat să solicite

forţa de muncă din ţările Commonwealth-ului şi Irlanda. Pentru statele coloniale europene care

dispuneau de imperii dincolo de ocean, perioada de decolonizare s-a realizat prin intermediul

revenirii masile ale coloniştilor Europei.

Concluzii

Fenomenul migraţiei a avut un impact major asupra dezvoltării statelor pe parcursul

veacurilor, fiind generat de diferite cauze economice, politice, sociale, comerciale,

militare .

Amplasarea favorabilă a statelor româneşti în spaţiul carpato-pontin a dus la faptul ca

fenomenul migraţiei să aibă un rol major în stabilirea orînduirii lor politice, economice şi

dezvoltării culturale.

Influenţa fenomenului migraţiei a cunoscut apogeele , cît şi perioadele de recensiune,

avînd ca legitate de bază evoluţia ciclică a sa, durata ciclului variind de la o perioadă

istorică la alta.

426

Bibliografie

1. Smochină Andrei, Istoria Universală a Statului şi Dreptului, Casa Editorial-Poligrafică

Bons Offices, Chişinău, 2006, 552- pag (pag.16)

2. Прудников М.Н., История государства и права зарубежных стран, Второе издание,

переработанное и дополненное, Издательства Юнити-Дана, Москва, 2004, 366 стр

(11 стр)

3. Burian Cristina, Fenomenul migraţiei şi statul juridic al strinului în dreptul internaţional

public, Inst. De Istorie, Stat şi Drept al AŞM, USEM, Asociaţia de Drept Intern din Rep.

Moldova—Chişinău, CEP USM, 2010.—192 pag (p.37)

4. Costică Voicu, Istoria statului şi dreptului romînesc: curs universitar, Editura Szlvi,

Bucureşti, 2011-pag.9

5. Bantuş Igor, Bantuş, Mariana, Istoria Statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău,

2001—pag.35

6. Cernea Emil, Molcuţ Emil, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Edit Press Mihaela

S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.21

7. Vlăsceanu Lazăr (coord.) ş.a., Sociologie, -Iaşi:Polirom, 2011-pag. 800

PARTICULARITĂŢILE ORGANIZĂRII ASISTENŢEI MEDICALE URGENTE

POPULAŢIEI VÎRSTNICE ÎN CONDIŢIILE ASIGURĂRILOR OBLIGATORII DE

SĂNĂTATE

Liviu Mogîldan

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”.

Summary

Characteristics of emergency medical services to elderly

population in health insurance system conditions

According to researches done by our colleagues from developed countries, the common

problems and needs of older patients are often substantially different from those of younger

patients. Older patients may have multiple co-morbidities, cognitive disfunctions, gait disorders,

polypharmacy and complex social care needs. Usually they have a higher frequency to call

Ambulance. So, many doctors and paramedics are not enough trained in geriatric medicine and

find such patients more difficult to manage. That`s why we need in Moldova a specialized study

to understand specifics of our patients and to adapt our services to these needs, because,

according to pessimistic forecasts, the elderly population will double in coming decades,

exceeding 31% of the entire country population of Moldova.

Rezumat

Conform cercetărilor colegilor noştri din ţările dezvoltate, problemele şi necesităţile

pacienţilor vîrstnici adesea diferă substanţial de cele a pacienţilor mai tineri. Pacienţii vîrstnici au

mai multe boli concomitent, disfuncţii cognitive, deficienţe de mişcare, tratament medicamentos

divers şi necesităţi sociale complexe. De regulă, au o adresabilitate mai înaltă la serviciile de

Ambulanţă.

Astfel, mulţi medici şi felceri, neavînd pregătire suficientă în medicina geriatrică,

întîmpină dificultăţi la deservirea acestor pacienţi. Deaceea, în Moldova este necesar un studiu în

domeniu, pentru a înţelege mai bine şi a adapta serviciile medicale la necesităţile pacienţilor

vîrstnici, deoarece, conform prognozelor pesimiste, populaţia vîrstnică se va dubla în

următoarele decenii, depăşind cota de 31% din toată populaţia ţării.

427

Actualitatea Din vremurile străvechi, la baza tuturor legilor şi normelor de conduită stau normele

moral-spirituale biblice. Din cele zece porunci biblice, cea de-a cincea spune astfel: „Cinsteşte

pe tatăl tău şi pe mama ta...” sau, altfel spus: cinsteşte, respectă, ajută pe toţi cei mai în vîrstă.

Aceasta se referă la fiecare om şi profesie, inclusiv Asistenţa Medicală Urgentă, atît în Moldova,

cît şi în toate ţările comunităţii Europene.

Republica Moldova este în continuă tranziţie demografică a populaţiei, ceea ce este

confirmat de statistica oficială prin datele privind procesele de reformare structurală şi evoluţia

principalelor variabile ale mişcării naturale a populaţiei. Potrivit datelor oficiale ale Biroului

Naţional de Statistică [9], numărul populaţiei stabile la 01.01.2010 a constituit 3563,7 mii

persoane, fiind în scădere 80 mii persoane în ultimii 10 ani, astfel confirmîndu-se cursul de

degradare demografică. Astfel, evoluţia demografică a ţării noastre se manifestă ca fenomen de

“declin demografic”, cu numărul populaţiei în scădere continuă, datorită sporului natural şi

migraţional negativ, cu modificarea structurală a populaţiei după vîrste şi gen. Concomitent,

reducerea natalităţii a provocat un dezechilibru în structura pe vîrste a populaţiei şi a intensificat

procesul de îmbătrînire demografică. Prognoza demografică apreciată de cercetătorii Institutului

Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei [10] demonstrează că

în deceniile următoare va avea loc creşterea rapidă a numărului şi ponderii populaţiei vîrstnice,

care va proveni din generaţiile mai numeroase născute în perioada anilor 1970-1990. În anul

2009 coeficientul îmbătrînirii populaţiei (numărul persoanelor în vîrstă de 60 ani şi peste – la 100

locuitori) a constituit 14,0, în anul 2008 avînd valoarea de 13,7, iar în anul 2000 – 13,6.

În conformitate cu scara Bojio-Garnier valoarea indicatorului de 12,0 şi mai mult clasifică

populaţia drept una îmbătrînită. Republica Moldova a depăşit coeficientul 12 de îmbătrînire

după anul 1985 şi se menţine pînă în prezent peste 14.[10]

Coeficientul îmbătrînirii populaţiei în 2011 a constituit 14,4. Aproape 15,2% din

populaţia rurală a depăşit vîrsta de 60 ani, în totalul populaţiei feminine rurale ponderea femeilor

vîrstnice fiind de 18,1%. Numărul persoanelor de peste 60 de ani este de 512,3 mii, dintre care

mai mult de jumătate (60,5%) sînt femei.

Evoluţia prognozată pe perioada anilor 2008-2050 a numărului de pensionari (femei în

vîrsta de 57 şi peste, bărbaţi în vîrsta de 62 de ani şi peste) prezintă o majorare de peste 2 ori a

acestui contingent în cele 3 variante ale scenariilor: pesimist, mediu şi optimist. Dacă în anul

2012, (conform scenariului pesimist) în R. Moldova, 570 mii persoane vor atinge vîrsta de

pensionare, atunci către anul 2020 numărul lor va fi de 680,6 mii, în 2030 – 712,9 mii, în 2040 –

727,2 mii, iar către anul 2050 – 819,4 mii (sau aproximativ 31,6% din toată populaţia ţării). [8]

Scenariile de prognoză se bazează pe ipoteza de reducere a mortalităţii, respectiv, pe

creşterea duratei medii de viaţă, ceea ce presupune că se vor înregistra valori încă mai înalte ale

numărului de persoane în vîrsta de pensionare, astfel că accentuarea procesului de îmbătrînire a

populaţiei pe parcursul următoarelor 2-3 decenii nu poate fi evitată. Comparativ cu 01.01.2000,

se remarcă reducerea ponderii populaţiei tinere (de 0-14 ani) şi creşterea ponderii celei vîrstnice

(de 65 ani şi peste) de la 9,4% la 10,1% (+19,1 mii persoane), inclusiv şi peste 85 ani. Valul de

îmbătrînire considerabilă se va produce începînd cu anul 2014, cînd în structura populaţiei se va

egala ponderea persoanelor cu vîrsta de 0-14 ani cu ponderea persoanelor cu vîrsta peste 60 ani !

În consecinţa acestor fenomene şi a schimbărilor coraportului ce se prefigurează între

grupurile mari de vîrstă ale populaţiei, vor fi necesare intervenţii la nivel instituţional în toate

domeniile în vederea reprofilării cantitative şi calitative a serviciilor publice, inclusiv medicale,

pentru asigurarea deplină a drepturilor populaţiei în cadrul prestării acestor servicii [5].

R. Moldova, prin aderarea la „Planul de acţiuni de la Madrid privind îmbătrînirea”[6] din

2002, şi-a asumat responsabilitatea de a întreprinde măsuri de soluţionare a problemelor ce ţin de

îmbătrînirea populaţiei şi corelarea lor cu politicile la nivel naţional. Modificarea structurii de

vîrstă a populaţiei implică schimbarea structurii generale a necesităţilor sociale, ridicînd aşa

probleme ca asigurarea unor servicii medicale accesibile şi adaptate necesităţilor populaţiei, şi a

428

creşterii fondului de finanţare a acestora, ţinînd cont şi de Produsul Intern Brut, veniturile

populaţiei pe cap de locuitor, minimul de existenţă, salariul mediu pe ţară, media pensiei pe ţară.

Strategia Regională pentru Implementarea Planului menţionat (Berlin,2002)[6] determină

priorităţile de bază ale ţărilor-membre ale Comisiei Economice pentru Europa a ONU (UNECE,

Geneva) în domeniul îmbătrînirii şi accentuează necesitatea promovării măsurilor privind

consolidarea protecţiei sociale adecvate pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Astfel, ţinînd cont de toate aceste prognoze, serviciile de AMU deja acuma trebuie să-şi

adapteze activitatea la modificările structurii populaţiei (îmbătrînirii ei) pentru a face faţă în

viitorul apropiat necesităţilor populaţiei. Dar, acest lucru nu este posibil fără o înţelegere

profundă a tuturor caracteristicilor şi particularităţilor acestei pături sociale a populaţiei,

necesităţilor şi aşteptărilor ei, ceea ce prezintă unul din argumentele principale ale acestui studiu

de master în domeniul sănătăţii publice.

În acelaşi context, protecţia populaţiei faţă de riscurile financiare asociate cu serviciile de

sănătate este una din obiectivele Strategiei Naţionale de dezvoltare a sistemului de sănătate pe

anii 2008-2017 [4],[2] în paralel cu receptivitatea sistemului la doleanţele şi necesităţile

populaţiei.

Şi din nou, este necesară cunoaşterea perfectă a necesităţilor şi caracteristicilor populaţiei, pentru

a răspunde eficient aşteptărilor. Iar în ceea ce priveşte protejarea populaţiei de vîrstă pensionară

de riscurile aferente serviciilor medicale, Parlamentul şi Guvernul ţării [11] au decis ca pachetul

minimal de servicii medicale, indiferent de cost, (sau, minimul garantat de Stat) să fie suportat de

bugetul Companiei Naţionale de Asigurări Medicale[12], începînd cu anul 2004 şi pînă în

prezent, inclusiv şi serviciile de asistenţă medicală urgentă [1]. Acest fapt este deosebit de

important pentru populaţia în vîrstă, deoarece mărimea medie a pensiei lunare în anul 2011 a

constituit 873,9 lei, ceea ce constituie doar 72,4% din valoarea medie a minimului de existenţă

pentru pensionari, după cum informează Casa Naţională de Asigurări Sociale[13]. Ar fi corect de

menţionat şi faptul, că populaţia de vîrstă înaintată beneficiază gratuit de un spectru larg de

facilităţi medicale, cum ar fi: tratament staţionar gratuit, medicamente compensate, îngrijiri

paliative la domiciliu, vizite gratuite ale medicului de familie, analize şi proceduri medicale

gratuite, etc. [12],[7] Totodată nu putem afirma cu toată certitudinea că ştim totul şi facem tot

posibilul pentru această categorie a populaţiei. Mai sunt rezerve pentru perfecţionare.[3]

Aş presupune şi faptul că la nivelul asistenţei medicale de urgenţă nu sunt suficient cunoscute şi

aplicate cunoştinţele din domeniul geriatriei / gerontologiei, fie datorită limitării de timp sau

datorită imperfecţiunii standardelor noastre în acest domeniu, fie datorită numărului prea mic de

cercetări ştiinţifice în acest domeniu. Este chiar regretabilă lipsa unor studii în domeniu, care ar

oferi o claritate maximală în ce priveşte particularităţile populaţiei de vîrstă pensionară,

necesităţile ei şi aşteptările la care trebuie să răspundă prompt şi eficient sistemul de sănătate.

Din acest motiv, studiul prezent este oportun şi foarte necesar. Astfel, noutatea ştiinţifică a

studiului iniţiat de autor este faptul, că pentru prima dată în republică vor fi studiate

particularităţile acordării asistenţei medicale urgente populaţiei de vîrstă pensionară şi impactul

sistemului de asigurări medicale obligatorii asupra acestui serviciu medical. Scopul cercetării

vizează identificarea măsurilor (cantitative şi calitative) necesare pentru îmbunătăţirea

accesibilităţii şi calităţii serviciilor de asistenţă medicală urgentă populaţiei de vîrstă pensionară,

în cadrul asigurărilor obligatorii de sănătate, care ar duce la îmbunătăţirea considerabilă a

indicatorilor demografici şi medicali, la un răspuns bun aşteptărilor şi necesităţilor populaţiei şi

la obţinerea satisfacţiei populaţiei de serviciile AMU.

Reformele implementate în sistemul de sănătate din R. Moldova, care au avut impact

pozitiv şi asupra serviciilor medicale prestate în raionul Rîşcani, au ameliorat considerabil

situaţia în privinţa calităţii şi accesibilităţii populaţiei la serviciile medicale de urgenţă

comparativ cu anii anteriori (de pînă la 2004, cînd s-a implementat sistemul de asigurări

medicale obligatorii). Despre acest fapt vorbeşte evident creşterea incidenţei solicitărilor de

AMU la 1000 locuitori, care este în continuă creştere – de la 77,5 în 1998 şi 116 în 2002 pînă la

243 în 2011. Dar, în acelaşi timp, o mulţime de alţi indicatori ai statisticii medicale demonstrează

429

prezenţa unor rezerve de ameliorare, în deosebi pentru populaţia rurală. Este suficient de

menţionat indicele încă relativ înalt a mortalităţii la domiciliu, atît pe Republică cît şi în raion.

Ultimul argument al eforturilor depuse în cadrul acestui studiu este faptul, că tot ce facem azi în

calitate de prestatori ai serviciilor medicale de specialitate, vom suporta mâine deja în calitate de

consumatori ai acestor servicii. Din acest considerent, merită atenţie orice efort îndreptat spre

dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului şi serviciilor medicale în general şi al asistenţei medicale

urgente în particular – cu respect faţă de generaţia de azi şi cele viitoare.

Materiale şi metode

Pornind de la obiectivele principale ale studiului, care sunt:

1) Studierea şi însuşirea experienţei altor ţări în domeniul serviciilor medicale de urgenţă

acordate populaţiei în vîrstă; adaptarea lor la condiţiile reale din Moldova,

2) Identificarea şi implementarea măsurilor care vor duce la scăderea mortalităţii şi morbidităţii

populaţiei vîrstnice, scăderea mortalităţii la domiciliu, creşterea speranţei de viaţă şi a

satisfacţiei populaţiei de serviciile AMU în r-nul Rîşcani.

3) Crearea unui model sau standard de servicii medicale urgente acordate populaţiei vîrstnice,

care ulterior ar putea fi implementat şi în toate celelalte raioane ale Republicii Moldova.

Rezultate

Am ales, pentru început, în calitate de Suport metodologic (surse utilizate) publicaţiile

din ţările dezvoltate care se referă la pacienţii vîrstnici: SUA, Marea Britanie, Canada, Korea,

etc.

Deşi trebuie să menţionăm că aproape nu sunt studii relevante care se referă anume la

deservirea pacienţilor vîrstnici de către serviciile de asistenţă medicală urgentă, există totuşi

cercetări axate pe studierea particularităţilor de vîrstă a populaţiei de peste 65 ani în calitate de

pacienţi.

Astfel, specialiştii din Canada [14], Korea de Sud [15] au constatat că frecvenţa

adresabilităţii populaţiei vîrstnice după servicii medicale este invers proporţională cu asigurarea

cu cadre medicale a localităţilor, în deosebi în regiunea rurală. Pacienţii vîrstnici preferă să fie

vizitaţi şi trataţi la domiciliu (în condiţiile cu care sunt deprinşi) de către medicul de familie

(specialist cunoscut, în care au încredere) decît să fie spitalizaţi, unde spectrul problemelor creşte

simţitor. Totodată, insistă de a fi spitalizaţi pacienţii care se confruntă cu probleme sociale mai

serioase decît problemele medicale (singurătate, izolare, deficit de comunicare, neglijare din

partea copiilor sau lipsa familiei, sărăcie, frica de moarte în singurătate, imobilizare la pat sau

incapacitatea de autodeservire, etc). În acest context rezolvarea ţine mai degrabă de amplasarea

persoanei concrete în azilul de bătrîni, dar nu apelul la serviciile medicale specializate or salvare.

Studii mai profunde domeniul vîrstnicilor au fost efectuate de către Societatea Americană

de Geriatrie [16] care a identificat cauzele cele mai frecvente ale adresabilităţii şi spitalizării

pacienţilor vîrstnici: durerea precordială şi dispnee; hipertensiunea arterială şi patologiile

vasculare, inclusiv cele trombotice, care duc la accidente vasculare cerebrale şi infarct miocardic

acut; traume prin cădere, cu producerea fracturilor. La fel au fost studiate problemele generale de

afectare a mişcarilor, slăbiciunea musculară, pierderea orientării şi echilibrului la pacienţii

vîrstnici. Acest studiu a dus la elaborarea unui şir de recomandări şi chestoinare de conduită

pentru medici, care să ajute la stabilirea mai corectă a diagnosticului în cazurile cînd este

afectată luciditatea mintală a pacienţilor şi anamneza colectată nu este suficient de relevantă. La

fel, s-a constatat că din numărul pacienţilor vîrstnici transportaţi la spital, aproximativ 40% sunt

spitalizaţi cu diferite patologii, din care 6% - în secţiile de terapie intensivă. O parte din ei sunt

chiar abandonaţi de copii în spitale, lăsaţi pe sama sistemului de protecţie socială a populaţiei.

În acelaşi timp, merită atenţie deosebită şi cercetările din cadrul Societăţii Britanice de

Geriatrie [17], în parteneriat cu Colegiul Regal al Medicilor, care prezintă abordări multilaterale,

studiind un şir întreg de aspecte, cum ar fi: particularităţile de vîrstă (disfuncţionalitatea

mişcărilor, riscul traumatizării prin cădere şi demineralizarea oaselor la bătrîni, problema

430

incontinenţei urinare sau fecale); efectele adverse la administrarea sau combinarea

medicamentelor şi prevenirea consecinţelor nedorite; riscurile vasculare: trombotice şi

hemoragice şi prevenirea AVC şi IMA; efectele imobilizării îndelungate la pat pentru pacienţii

vîrstnici; şi altele.

Studiile colegilor din alte ţări au clarificat unele aspecte, şi anume: problemele şi

necesităţile pacienţilor vîrstnici adesea diferă substanţial de cele a pacienţilor mai tineri. Pacienţii

vîrstnici au mai multe boli concomitent, disfuncţii cognitive, deficienţe de mişcare, tratament

medicamentos divers şi necesităţi sociale complexe. De regulă, pacienţii vîrstnici au o

adresabilitate mai înaltă la serviciile de Ambulanţă şi o rată mai mare de spitalizare, inclusiv

repetată pe parcursul anului, inclusiv şi tendinţa de prelungire a duratei de aflare în spital. Acest

fapt nu trebuie neglijat, deoarece instituţiile medicale tind permanent spre optimizarea

cheltuielilor şi reducerea numărului de paturi sau a numărului de zi/pat, iar creşterea fluxului de

pacienţi vîrstnici spitalizaţi consumă resursele medicale de care ar putea beneficia pacienţii în

vîrsta aptă de muncă. Acest fapt poate produce un dezechilibru cu consecinţe imprevizibile, atît

de natură organizatorică, cît şi de natură economică. Deşi se fac permanent cercetări în sfera

geriatriei, mai sunt oportunităţi de cercetare în domeniu.

Concluzii

1. Aspectele deservirii pacienţilor vîrstnici de către serviciul de asistenţă medicală urgentă

nu este suficient studiat nici în alte ţări, dar cu atît mai mult în Moldova. Prognosticul

pesimist referitor la îmbătrînirea populaţiei impune cunoaşterea acestor aspecte şi

adaptarea cît mai rapidă a serviciilor prestate la particularităţile acestui contingent.

2. Mulţi medici şi felceri de urgenţă, neavînd pregătire suficientă în medicina geriatrică,

întîmpină dificultăţi la deservirea acestor pacienţi.

3. Cercetarea iniţiată este foarte oportună, necesară şi importantă.

Pentru obţinerea datelor veridice, vor fi efectuate cercetări în privinţa a cel puţin 990

pacienţi vîrstnici deserviţi, pentru a putea considera că ei reprezintă tot eşantionul populaţiei de

vîrstă pensionară. Eşantionul mai urmează a fi precizat prin prisma a 2 divizări diferite: bărbaţi /

femei şi urban / rural reeşind din raportul procentual mediu pe raion.

Bibliografie

1. Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova 2007-2021 aprobată prin Hotărîrea

Guvernului Republicii Moldova № 886 din 6 august 2007. Publicat : 17.08.2007 în

Monitorul Oficial Nr. 127-130 art Nr : 931

2. Politica naţională de sănătate a Republicii Moldova 2007-2021. Ministerul Sănătăţii al

Republicii Moldova. - Chişinău, 2007. – 65 p. http://ms.md/_files/1002-Politica

Nationala_rom_rus_finall.pdf

3. Ciobanu, Gh. Managementul serviciului de urgenţă în sistemul sănătăţii publice al Republicii

Moldova. – Chişinău, 2011. (Î.S. F.E.-P. „Tipografi a Centrală”). – 540p. ISBN 978-9975-

53-004-0.

4. Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017, aprobată prin

Hotarîrea Guvernului nr. 1471 din 24.12.07, Publicat : 15.01.2008 în Monitorul Oficial Nr.

8-10 art Nr: 43

5. Legea Republicii Moldova „Cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului” nr. 263-

XVI din 27.10.2005. Publicata : 30.12.2005 în Monitorul Oficial Nr. 176-181 art Nr : 867

6. „Planul de acţiuni de la Madrid privind îmbătrînirea” http://www.demografie.md

7. http://www.ms.gov.md

8. http://www.mpsfc.gov.md/file/buletin/PS_ianuarie_2012.pdf

9. Anuarul statistic 2010, disponibil pe Internet: www.statistica.md

10. Buletinul informativ „Populaţie&Dezvoltare” al Comisiei Naţionale pentru Populaţie şi

Dezvoltare a Republicii Moldova. Disponibil pe Internet: http://demografie.md/

431

11. http://lex.justice.md Legi, Hotărâri de Guvern şi alte documente normative.

12. http://www.cnam.md/ Portalul informaţional al Companiei Naţionale de Asigurări în

Medicină

13. http://www.cnas.md/

14. Canadian Medical Association Journal, November 20, 2007 vol. 177 no. 11

15. Seoul Emergency Rescue Service. Clinical policy in emergency medical services. Seoul

(SK): The National Medical Center Press; 2004.

16. Journal of the American Geriatrics Society 34:119–126, February 2010, James O. Judge,

MD, Gait Disorders in the Elderly.

17. Royal College of Physicians of London, Working Party Report, June 2000. Management of

the Older Medical Patient: teamwork in the journey of care – the interface between general

(internal) medicine and geriatric medicine.

PRESTAREA SERVICIILOR MEDICALE PROFILACTICE LA NIVELUL ASISTENŢEI

MEDICALE PRIMARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Violeta Panico

Universitatea de stat Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”

Summary

Providing preventive healthcare services at the primary healthcare

level in the european union and Republic of Moldova

The general level of health of a population is an integrated indicator of the overall

social development of a country, a reflection of the socio-economic and moral welfare of a

society and a decisive factor in the economic, cultural and workforce development potential of a

community.

The promotion of healthcare and preventive care involves public health activities both at

the local and national levels, activities that focus on reducing risks at the individual level

(identify vulnerable groups) and at the population level (mediation of social factors which

influence health - poverty, lack of education, unemployment etc.)

In the Republic of Moldova, Primary Healthcare institutions ensure a wide array of

preventive medical services in order to prevent, control and monitor diseases that have a major

impact on the health of the general public.

Rezumat Starea sănătăţii populaţiei este un indice integrat al dezvoltarii sociale a ţării, o reflectare

a bunăstării social-economice şi morale, un factor decisiv de influienţă asupra potenţialului

economic, cultural şi forţei de muncă a societăţii.

Realizarea scopului de promovare a sănătăţii, precum şi de profilaxie a maladiilor,

include acţiuni de sănătate publică atât la nivel local, cât şi la nivel național axate pe reducerea

riscului la nivel de individ(identificarea grupurilor de risc) şi la nivel populaţional(eradicarea

factorilor sociali, ce influienţează sănătatea-sărăcia, lipsa educaţiei, şomajul etc);

În Republica Moldova asistenţa medicală primară asigură o serie amplă de servicii

medicale profilactice întru prevenirea, controlul şi monitorizarea maladiilor cu impact major

asupra sănătăţii populaţiei.

Actualitatea

Sănătatea cetăţenilor este una din principalele priorităţi ale Uniunii Europene.Politica

europeana în domeniul sănătăţii prevede dreptul tuturor de a avea acces la asistenţă medicală de

înaltă calitate. Prin politica care o promovează, Uniunea Europeană îşi propune:

-să prevină îmbolnăvirile;

432

-să promoveze un stil de viaţă mai sănătos;

-să îi protejeze pe cetăţeni de ameninţări la adresa sănătăţii cum sunt pandemiile [13].

În timp ce organizarea şi prestarea serviciilor de asistenţă medicală întră în

responsabilitatea statelor membre, Uniunea Europeană contribuie la punerea în comun a

eforturilor, cu scopul a face faţă unor provocări, precum îmbătrânirea populaţiei şi problemele

asociate acestui fenomen.

Tendinţele actuale ale medicinii de familie în Republica Moldova sunt:

-Orientarea spre profilaxie;

-Orientarea spre omul sănătos;

-Orientarea spre promovarea stării de sănătate [8].

Pentru a descrie acestea tendinţe, sunt realizate următoarele obiective:

-a prezenta formele, rolul şi importanţa serviciilor medicale profilactice acordate la nivel de

asistenţă medicală primară în menţinerea şi îmbunataţirea stării de sănătate a populaţiei în unele

ţări din lume şi Republica Moldova;

-a veni cu concluzii referitor la acţiunile ce se cer şi se îndeplinesc în asistenţa medicală

primară in Republica Moldova.

Materiale şi metode

Studiul secundar, s-a bazat pe analiza narativă şi comparativă a 14 surse ştiinţifice

publicate în perioada anilor 2001-2010 în literatura universală despre prestarea serviciilor

medicale profilactice la nivel de asistenţă medicală primară.

Rezultate si discutii

La baza măsurilor luate de Uniunea Europeană stă Strategia în domeniul sănătăţii

întitulată” Împreună pentru sănătate”, care stabileşte trei obiective ambiţioase menite sa-i ajute

pe oamenii nu numai să traiască mai mult, ci şi să menţină mai sănătoşi:

-ameliorarea sănătăţii într-o Europă afectată de îmbătrînirea populaţiei;

-protejarea cetăţenilor împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii;

-promovarea unor sisteme de sănătate dinamice şi a noilor tehnologii [13]

Programul Sănătate în Uniunea Europeană contribuie la îndeplinirea obiectivelor

strategiei, venind în completatrea şi în sprijinul politicilor şi măsurilor statelor membre prin:

-protejarea şi promovarea sănătăţii, inclusiv reducerea inegalităţii în domeniu;

-furnizarea mai multor informaţii şi cunoştinţe în domeniul sănătăţii;

-desfăşurarea unor activităţi de cooperare cu părţile implicate.

În România serviciile preventive urmăresc protejarea şi promovarea stării de sănătate şi

includ:

-Servicii de profilaxie primordială, care urmăreşte prevenirea apariţiei şi consolidării în

populaţie a unor factori etiologici sau de risc inexistenţi anterior;

-Servicii de profilaxie primară, care se adresează omului sănătos pentru a rămâne în continuare

sănătos prin:

1.Imunoprofilaxie;

2.Educaţie sanitară pentru schimbarea comportamentelor nefavorabile sănătăţii;

3.Supravegherea mediului;

4.Supravegherea aprovizionării cu apă potabilă;

5.Supravegherea colectivităţii;

6.Supravegherea gravidei şi a lăuzei;

7.Supravegherea copilului şi a adolescentului.

433

-Servicii de profilaxie secundară, în scopul depistării precoce a bolii şi corectarea abaterilor de

la starea de sănătate în vederea limitării consecinţelor acestora, prin:

-screening;

-examen medical la angajare

-control periodic.

-Servicii de profilaxie terţiară, care cuprind o serie de activităţi necesare pentru a preveni

complicaţiile în cazul în care boala este manifestată deja prin:

1.Aplicarea corectă a tratamentului;

2.Dispensarizare[12,13].

Conceptul de prevenire nu este nou, chinezii au fost primii, care l-au aplicat, ei nu puteau

plăti medicul decât dacă îngrijirile acestuia reuşeau să împedice apariţia bolii.

Consecinţele unor deprinderi dăunătoare cum ar fi: sedentarismul, consumul exagerat de alcool,

diferite comportamente alimentare, fumatul, au fost cunoscute cu sute de ani în urmă şi sunt

actuale şi astăzi. Chiar dacă nu se cunoştea etiologia sau patologia anumitor boli, prin aplicarea

unor măsuri de prevenire, s-a reuşit înlăturarea consecinţelor lor.

Starea sănătăţii populaţiei este un indice integrat al dezvoltarii sociale a ţării, o reflectare

a bunăstării social-economice şi morale, un factor decisiv de influienţă asupra potenţialului

economic, cultural şi forţei de muncă a societăţii.

Ocrotirea sănătăţii şi procesul de combatere a maladiilor existente a fost una din

priorităţile activităţii umane din cele mai vechi timpuri în prezent şi în viitor.

Sănătatea nu este numai o problemă individuală, ci o problemă complexă, care priveşte

întreaga societate şi determină existenţa fizică a naţiunii în continuu. Astfel, suntem obligaţi să

susţinem şi să promovăm principiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii “ Sănătate pentru toţi în

secolul XXI”. Aceste principii derivă din dreptul fundamental al omului la viaţă şi sănătate,

declarat de Organizaţia Naţiunilor Unite[12].

Dezvoltarea societăţii condiţionează o viaţă sănătoasă şi lungă ca una din priorităţile

fundamentale ale comunităţii umane [2]. Medicina de familie este cea mai cost-eficientă formă

de organizare a asistenței medicale, care oferă posibilitatea de a vedea persoana, familia integră

în sănătate şi boală, este medicina de” prevenire”, prin depistarea activă a stărilor premorbide şi a

bolilor, prin educaţie sanitară şi numeroase activităţi profilactice [7.11 ]. Profilaxia, potrivit

prevederelor legale, este principiul fundamental în asigurarea sănătății populației .Controlul

sănătăţii este o obligaţie, în primul rând, a fiecărui individ, responsabil faţă de el însuşi şi faţă de

colectivitatea, în care trăieşte(în familie, la serviciu etc). Dar fiind faptul, că nu este posibil de a

lăsa totul numai la latitudinea şi dispoziţia a individului, se instituie un sistem riguros, menit să

coordoneze sistematic o serie de acţiuni, care să răspundă mai multor necesităţi, deosebit de

diverse, privind acest control medical. Controlul medical profilactic este un control periodic axat

mai mult pe factorii de risc, condiţionaţi de mediu, climă, vârstă, sex, factori genetici, regim de

viaţă, consumul de produse cu risc recunoscut pentru sănătate, stres ş.a .

Scopul principal al examinării medicale profilactice este:

1. Cunoaşterea ponderii în populaţie a factorilor determinanti pentru bolile cu impact major

asupra stării de sănătate a acesteia, diagnosticarea precoce şi monitorizarea acestor boli pentru

evitarea deceselor premature;

2. Îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei prin prevenirea, controlul şi monitorizarea bolilor

cu impact major asupra sănătăţii.

3. Îmbunătăţirea accesului la servicii de sănătate a întregii populaţii a ţării.

Astfel, evaluarea stării de sănătate a populaţiei Republicii Moldova şi a factorilor de risc

este obligatorie pentru toată populaţia, înregistrată pe lista medicului de familie şi se efectuiază

din contul mijloacelor fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală, programelor

434

naţionale, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare(Legea ocrotirii sănătății nr.411-XIII din 28 martie 1995;Programul Unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală,

Ordinele MS nr.225 din 29.04.2011 şi nr.743 din 04.10.2011”Cu privire la intensificarea

activităţilor profilactice în asistenţa medicală primară”,Politica Naţională de Sănătate 2007-2021,

Strategia de dezvoltare a sistemului de sănătate în perioada 2008-2017).

Pentru a-şi îndeplini funcţiile, pe care le are în sistemul de sănătate, medicina de familie

asigură o serie de servicii profilactice, care constau în:

1. Supravegherea stării de sănătate a populaţiei;

2. Prevenirea maladiilor;

3. Identificarea şi combaterea factorilor de risc;

4. Examene medicale de bilanţ;

5. Anchete epidemiologice;

6. Activităţi de prevenţie specifice;

7. Educaţia sanitară a populaţiei;

8. Acţiuni de screening;

9. Promovarea sănătăţii.

Promovarea sănătăţii este procesul de împuternicire a cetăţenilor de a-şi asuma în mod

mai serios controlul asupra sănătăţii proprii şi îmbunătăţirea acesteia. Programele de promovare

a sănătăţii presupun o planificare minuţioasă, ce include un studiu al necesităţilor şi

disponibilităţii resurselor, precum şi consultarea unor parteneri din diverse domenii.

Realizarea scopului de promovare a sănătăţii, precum şi de profilaxie a maladiilor, include

acţiuni de sănătate publică atât la nivel local, cât şi la nivel naţional axate pe:

- reducerea riscului la nivel de individ(identificarea grupurilor de risc);

- reducerea riscului la nivel populaţional(eradicarea factorilor sociali, ce influienţează sănătatea-

sărăcia, lipsa educaţiei, şomajul etc);

- folosirea raţională a serviciilor medicale primare.

Menţinerea şi îmbunătăţirea indicatorilor de sănătate contribuie la bunăstarea socială prin

impactul asupra dezvoltării economice, competitivităţii şi productivităţii. Astfel, investiţia în

sănătate este o contribuție la dezvoltarea umană, la bunăstarea populaţiei. Putem considera

volumul investiţiilor în sănătate drept un indicator, ce reflectă politica în sfera dată. Studiile

despre relaţia dintre indicatorii sănătăţii populaţiei şi indicatorii economici, mai ales cei care

reflectă cheltuielile financiare în sistemul ocrotirii sănătăţii, prezintă un interes sporit.

În Republica Moldova mai există probleme la compartimentul informării şi mobilizării

populaţiei, privind necesitatea examenelor profilactice, supravegherii ulterioare a persoanelor în

funcţie de patologia depistată şi riscul determinat.

Concluzii

1.Ameninţările la adresa sănătăţii publice constituie un motiv permanent de îngrijorare pentru

autorităţile sanitare din toată lumea. UE contribuie la punerea în comun a eforturilor, cu

scopul de a face faţă unor provocări precum îmbătrânirea sănătoasă a populaţiei, depistarea

maladiilor canceroase în stadiile incipiente,prevenirea consecinţelor grave ale maladiilor

cardio-vasculare etc.

2. În Republica Moldova se realizează examenele medicale profilactice, în conformitate cu

prevederile actelor normative, programelor naţionale de prevenire şi combatere a maladiilor

cu impact major asupra sănătăţii.

3. În ultimii ani s-a majorat cuprinderea populaţiei cu examinări profilactice, s-a mărit şi numărul

persoanelor cu patologii primar depistate, cum ar fi: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat,

neoplasmele, tuberculoza, glaucomul. Concomitent, apar şi unele probleme, care diminuiază

posibilităţile de cuprindere cât mai eficiente a populaţiei cu control medical profilactic şi

anume:majorarea bruscă a fluxului de pacienţi cu creşterea semnificativă a numărului de

investigaţii efectuate şi a cheltuielilor pentru acestea, defectarea periodică a utilajului medical

învechit, dificultăţile în cuprinderea cu examene medicale profilactice a persoanelor din

435

grupurile social-vulnerabile, precum şi calitatea supravegherii ulterioare în funcţie de riscul

determinat.

Bibliografie

1.ABABII I.,BIVOL G.,CUROCICHIN G. , NEMERENCO A. Dezvoltarea medicinii de familie

în Republica Moldova.Congresul II al Medicilor de familie din Republica Moldova. Medicina

de familie. Chişinău, 2006.

2.CERBU A.Sănătatea Publică a naţiunii ca suma sănătăţilor individuale.Chişinău, 2002.

3.ETCO C. ,REABOVA E. ,CIOBANU M. Managementul serviciilor în sectorul asistenţei

medicale primare:cheltuieli,eficienţa,calitate.Chişinău, 2000, p 23-42.

4.LEGEA REPUBLICII MOLDOVA. Ocrotirea sănătăţii. nr. 411-XIII din 28.03.95. art.3(1,2).

Orientarea profilactică a asigurării sănătăţii populaţiei.

5.NEMERENCO ALA .Asistenţa medicală primară - noţiuni,principii. Chişină, 2007, p.147.

6.NEMERENCO ALA. Optimizarea serviciilor de asistenţă medicală primară prin

implementarea metodelor manageriale contemporane.Chişinău, 2008.

7.OPREA S.,OPREA R.,SORINA POP,ONACĂ E. Locul şi rolul medicului de familie în cadrul

fiunui sistem de Sănătate Publică.Clujul Medical 2010, vol.LXXXIII.

8.Ordinele Ministerului Sănătăţii nr.225 din 29.04.2011 şi nr.743 din 04.10.2011 Cu privire la

intensificarea activităţilor profilactice în asistenţa medicală primară.

9.RESTIAN A. Diagnosticul de Sănătate în Bazele Medicinii de Familie.2001.Bucureşti, p111-

116

10.POLITICA NAȚIONALĂ DE SĂNĂTATE 2007-2021.Chişinău, 2007.

11.STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SISTEMULUI DE SĂNĂTATE în perioada 2008-

2017.Chişinău, 2007.

12.STRATEGIA ORGANIZAȚIEI MONDIALE A SĂNĂTĂȚII”SĂNĂTATE PENTRU TOŢI

în secolul XXI”, 2010.

13.STRATEGIA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII”ÎMPREUNĂ PENTRU

SĂNĂTATE”Bruxelles, 2007.

14.TINTIUC D.,SAVIN M., MORARU C. Managementul asistenţei medicale primare în

Republica Moldova.USMF Nicolae Testemiţanu.Chişinău.2005, p280.

REVISTA LITERATURII

PRIVIND ASPECTE DE EVALUARE A COMUNICĂRII PENTRU SCHIMBARE

COMPORTAMENTALĂ ÎN CONTROLUL TUBERCULOZEI

Svetlana Plămădeală, Viorel Soltan

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Literature review related to aspects of behavior change communication in TB control

Tuberculosis represents a major public health problem for Moldova. In penitentiaries it is

tenth times higher than in civil sector due to overcrowding, poor living conditions, inadequate

ventilation, stress, poor knowledge and risky behaviors among prisoners [12]. One of the

important aspects of international standards, to which Moldova is aligned relates to the behavior

change communication. In tuberculosis control, there is an own model developed called

advocacy, communication and social mobilization. It is very important to measure and evaluate

those efforts in order to understand what the effects and results they produce are at the individual

and community levels. The evaluation of communication interventions generates valuable

information which can be used for several goals: improving the communication efforts; using

data as basis for pledging on the need of those efforts and influencing certain policies;

436

consolidating the efforts of empowering and involving people living and affected by the disease

as well as the endemic communities to be part of the national response to the disease.

Rezumat

Tuberculoza este o problemă majoră de sănătate publică în Moldova. În penitenciare,

această problemă este de zeci de ori mai mare, fiind condiţionată de factori precum

suprapopulare, condiţii precare de trai, ventilare inadecvată, condiţii de stres, malnutriţie,

cunoştinţe şi practici de risc printre deţinuţi [12]. Unul din aspectele importante ale strategiilor

internaţionale, la care s-a aliniat Republica Moldova în controlul acestei maladii este

comunicarea pentru schimbarea comportamentală. În domeniul controlului tuberculozei

comunicarea pentru schimbare comportamentală se încadrează în modelul standardizat numit

advocacy (pledoarie), comunicare şi mobilizare socială. Este foarte important ca aceste

intervenţii să fie măsurate şi evaluate, pentru a înţelege care sunt efectele pe care le-au produs la

nivel de individ şi comunitate. Evaluarea intervenţiilor de comunicare generează informaţie

importantă care poate fi utilizată în cîteva scopuri: modelarea ulterioară a eforturilor într-o formă

îmbunătăţită; argumentarea eficienţei şi eficacităţii acestora şi influenţarea deciziilor şi

politicilor; consolidarea eforturilor de responsabilizare a persoanei şi comunităţilor afectate şi

implicării acestora în efortul de răspuns naţional la această maladie.

Cuvinte cheie: control TB, comunicare pentru schimbare comportamentală, implicare a

comunităţii, mobilizare a comunităţii.

Introducere

Tuberculoza este o problemă majoră de sănătate publică pentru Republica Moldova.

Chiar dacă incidenţa globală a tuberculozei cunoaşte o stabilizare şi chiar descreştere în ultimii

ani (2008 – 128%ooo; 2009 - 116%ooo) [37], Republica Moldova rămîne a fi un focar de

răspîndire a infecţiei şi este una din ţările din regiunea Europeană a OMS de înaltă prioritate în

controlul tuberculozei [13, 32, 36].

Incidenţa prin tuberculoză în Moldova printre rîndurile deţinuţilor înregistrează cifre de

zeci de ori mai mare decît în sectorul civil, în anul 2009: 1097o%ooo (de aproximativ 10 ori mai

mare) [37]. Această situaţie epidemiologică a tuberculozei este similară ţărilor din regiunea

Europei de Est, în care se înregistrează cele mai înalte rate a populaţiei penitenciare din lume,

pentru anul 2011: Moldova – 175 deţinuţi la 100 mii populaţie, Armenia – 165 deţinuţi la 100

mii populaţie, faţă de Elveţia sau Suedia care înregistrează 78 deţinuţi la 100 000 populaţie [12],

iar serviciile de control ale tuberculozei sunt insuficient integrate în cele civile.

Deţinuţii au riscuri mai mari de a se îmbolnăvi şi deceda de tuberculoză decît populaţia

generală, datorită condiţiilor proaste de trai din închisori, precum suprapopulare, ventilare

inadecvată, malnutriţie, condiţii igienice şi de îngrijire şi tratament inadecvate [12]. Cunoştinţele

joase despre tuberculoză şi tratamentul acesteia reprezintă un fenomen comun printre deţinuţi, iar

acestea influenţează negativ adresarea la serviciile de sănătate şi aderenţa ulterioară la tratament.

De asemenea, campaniile de educare printre deţinuţi sunt mai puţin disponibile în comparaţie cu

cele din sectorul civil. Studiile realizate la nivel mondial demonstrează existenţa printre deţinuţi

şi personalul medical din închisori a concepţiilor şi cunoştinţelor greşite despre etiologia,

prevenirea şi tratamentul tuberculozei [12].

Populaţia penitenciară reprezintă astfel un sol fertil pentru răspîndirea TB şi TB-MDR

printre alţi deţinuţi, personal şi comunitate.

Scopul acestui articol este de a evidenţia factorii ce determină eficienţa comunicării

pentru schimbare comportamentală şi metodele de evaluare a impactului şi efectelor produse de

comunicare, în special în controlul tuberculozei.

437

Metode

A fost efectuată analiza literaturii de referinţă autohtone şi internaţionale la subiectul

abordat. Pentru identificarea resurselor on-line au fost folosite următoarele sintagme

"comunicare pentru schimbare comportamentală", "eficienţă, eficacitate, evaluare comunicare".

In total au fost identificate in jur de 50 referinţe relevante. Criteriile de selectare şi analiză a

materialelor s-au bazat pe următoarele variabile:

- factorii de succes sau insucces în comunicare pentru s

- metode de evaluare a efectelor, eficienţei sau eficacităţii produse de intervenţiile de comunicare

pentru schimbare comportamentală în diferite domenii, în particular în controlul tuberculozei,

inclusiv în penitenciare.

Rezultate

Noţiuni şi definiţii de comunicare

Comunicarea, reprezintă un element şi mijloc esenţial al vieţii individuale şi sociale.

Rolul acesteia în domeniul sănătăţii ţine de relaţia între medic şi pacient, cît şi modificarea

comportamentului în sănătate, de la unul de risc către unul sănătos. Schimbarea

comportamentală stă la baza a multiple modele şi teorii de comunicare actuale şi reprezintă o

finalitate către care tinde orice act de comunicare. Comunicarea pentru schimbare

comportamentală este definită drept un proces interactiv de dezvoltare a mesajelor şi abordărilor

cu utilizarea unui mixaj de canale de comunicare cu scopul de a încuraja şi a menţine un

comportament pozitiv şi adecvat [8, 26, 28]. Definiţia OMS a comunicării pentru schimbare

comportamentală evidenţiază că aceasta are scopul de a schimba cunoştinţe, atitudini şi practici

în diverse grupuri de oameni [3].

Pentru controlul tuberculozei, la nivel internaţional a fost adoptat modelul de „advocacy,

comunicare şi mobilizare socială” (ACMS), iar termenul de comunicare al acestui model se

referă de fapt la comunicarea pentru schimbare comportamentală. Modelul ACMS este utilizat în

majoritatea documentelor de politici internaţionale şi naţionale de control a tuberculozei. Aceasta

reiterează faptul că mesajele şi comunicarea eficientă de schimbare a comportamentului necesită

să transmită mai mult decît fapte medicale, deoarece acestea nu neapărat motivează persoanele

să se adreseze la medic sau să completeze/finalizeze tratamentul. Mesajele trebuie să exploreze

motivele persoanelor de a nu acţiona atunci cînd primesc sau posedă anumite informaţii şi să se

focuseze pe schimbarea comportamentului actual, adresînd cauzele identificate – norme sociale

sau atitudini personale, de exemplu. Comunicarea pentru schimbare comportamentală creează un

mediu în care comunităţile afectate pot discuta, dezbate, organiza şi comunica perspectivele

personale asupra tuberculozei. Aceasta are scopul de a convinge persoanele care au simptome de

tuberculoză să caute tratament, iar cele bolnave de tuberculoză să adere şi să fie compleante la

tratament pentru a se vindeca şi trata completamente, favorizînd astfel, schimbarea socială [3].

Documente de politici internaţionale

Comunicarea pentru schimbare comportamentală, în cadrul modelului "Advocacy

(pledoarie), comunicare şi mobilizare socială" este parte a strategiilor internaţionale de

mitigare a impactului tuberculozei in lume. Strategia globală de control a tuberculozei pentru

anii 2011-2015 lansată de către Parteneriatul STOP-TB în ianuarie 2006 se axează pe

următoarele 6 scopuri majore: 1) extinderea de înaltă calitate şi consolidarea strategiei DOTS

bazată pe tratamentul direct supravegheat de scurtă durată; 2) adresarea co-infecţiei TB şi HIV;

3) contribuirea la fortificarea sistemelor de sănătate; 4) implicarea tuturor prestatorilor de

servicii; 5) împuternicirea şi implicarea persoanelor afectate de tuberculoză şi a comunităţilor 6)

promovarea cercetării [2, 3, 5, 10, 44].

Activităţile ACMS pot contribui la realizarea tuturor acestor şase obiective şi de fapt, se

consideră că incorporarea activităţilor ACMS în cadrul Programelor Naţionale de control a

tuberculozei reprezintă o abordare de eficienţă a controlului acestei maladii [3].

Obiectivele formulate în cadrul strategiei globale de control ale tuberculozei reprezintă

repere pentru documentele de politici de nivel regional şi naţional.

438

Astfel, Planul de combatere a tuberculozei în cele 18 ţări înalt prioritare a regiunii

Europene a OMS, printre care şi RM stipulează şi detaliază obiectivele strategiei globale

"împuternicirea persoanelor cu TB şi ale comunităţilor, după cum urmează: dezvoltarea sau

extinderea iniţiativelor comunităţii, crearea cererii de servicii prin activităţi specifice ACMS,

inclusiv promovarea dreptului de a primi îngrijire adecvată şi dezvoltarea mecanismelor de

implicare a pacienţilor şi comunităţii în diverse aspecte de control ale tuberculozei"[32]. Planul

conţine recomandări per fiecare obiectiv strategic al său pentru grupuri de ţări europene,

problemele Moldovei de control ale tuberculozei fiind adresate împreună cu cele ale Ucrainei şi

Belarusului. Pentru obiectivul 5, al planului european ce adresează situaţia în grupul de ţări din

care face parte Moldova sunt enumerate următoarele recomandări: de dezvoltare a planurilor

naţionale scrise ACMS, asigurarea resurselor financiare şi umane adecvate, implementarea

activităţilor ACMS bazate pe evidenţă şi specifice fiecăreia din ţări; evaluarea impactului

activităţilor ACMS prin studii populaţionale; explorarea şi utilizarea oportunităţilor pentru

îngrijirea comunitară în controlul TB [32].

ACMS este parte a politicilor de control şi profilaxie a tuberculozei în penitenciare, de

asemenea. În acest context, "Ghidul controlului tuberculozei în penitenciare” enunţa faptul că

una din strategiile de bază STOP TB ţine de protejarea populaţiilor vulnerabile şi afectate de

sărăcie de TB, TB/HIV şi TB-MDR[12]. Nici unul din tipurile de aşezări umane nu evidenţiază

aceste necesităţi mai bine decît penitenciarele. Convergenţa grupurilor cu multipli factori de risc

antrenează necesitatea evaluărilor şi răspunsurilor speciale la situaţia din aceste aşezăminte.

Strategia subliniază cinci componente strategice, care implementate în sinergie vor conduce spre

atingerea scopului şi obiectivelor propuse. Acest scop, se consideră că poate fi atins prin

implementarea strategiilor de ACMS, care să îşi propună drept ţintă prevenirea răspîndirii şi

controlul tuberculozei.

Modelul ACMS al Parteneriatului STOP TB foloseşte următoarele trei definiţii:

Advocacy, sau pledoarie care ţine de convingerea factorilor de decizie despre

importanţa activităţilor de control ale tuberculozei;

Comunicare care ţine de utilizarea tuturor formelor media relevante pentru a

informa, convinge şi genera acţiune şi schimbare printre persoane în ce priveşte

tuberculoza;

Mobilizare socială ce vizează angajarea şi împuternicirea (implicarea)

comunităţilor şi persoanelor afectate de tuberculoză în lupta împotriva acestei

maladii [3, 12,13].

Deşi, de fapt, iniţiativele ACMS adresează populaţia generală, nu poate fi subestimată

necesitatea aplicabilităţii acestora în penitenciare. Închisorile reprezintă comunităţi dezvoltate,

închise, descrise de particularităţi bine determinate, precum: suprapopulare, ierarhii interne

specifice cu reguli şi valori proprii, factor de securitate, finanţare inferioară decît cea disponibilă

pentru populaţia generală, riscuri mai mari pentru sănătate, provocările astfel fiind de cîteva ori

mai mari. Deţinuţii, deci, necesită servicii ce ţin de controlul tuberculozei, care este necesar să se

focuseze pe identificarea activă a cazurilor noi de tuberculoză (screening şi intervenţii de

investigare a cazurilor contacţilor cu bolnavii TB) [3, 12,13]. Aceste servicii trebuie să includă şi

activităţi ACMS.

Un alt document de politici de nivel internaţional şi regional este Carta pacientului,

care este elaborată de pacienţi cu tuberculoză şi reprezintă un document esenţial care se bazează

pe principiul implicării active a persoanelor cu tuberculoză. Acesta afirmă că împuternicirea

persoanelor cu tuberculoză este catalizator pentru o colaborare eficientă cu prestatorii de servicii

şi autorităţi şi este esenţial în reducerea poverii tuberculozei şi atingerii obiectivelor de

dezvoltare ale mileniului. Această cartă este primul standard de îngrijire elaborat de pacient şi

centrat pe acesta, reprezintă un instrument cooperativ, pentru o cauză comună pentru întreaga

comunitate a pacienţilor cu tuberculoză. Acesta descrie drepturile (la asistenţa, informare,

demnitate, alegere, confidenţă, justiţie, organizare, confidenţialitate) şi responsabilităţile

439

pacientului (ofere informaţii, urmarea tratamentului, demonstrarea solidarităţii, suportul sănătăţii

comunitare) [31].

Documente de politici naţionale

La nivel naţional, o multitudine de politici adresează problemele promovării sănătăţii şi

profilaxiei maladiilor, obiective propuse a fi atinse inclusiv prin activităţi de comunicare.

Politica Naţională de Sănătate pentru anii 2007-2021 formulează drept scop major „crearea

condiţiilor optime pentru realizarea maximă a potenţialului de sănătate al fiecărui individ pe

parcursul întregii vieţi şi atingerea unor standarde adecvate de calitate a vieţii populaţiei” [8]. În

capitolul „Promovarea sănătăţii şi prevenirea maladiilor” al Politicii Naţionale de Sănătate se

menţionează că „Procesul de promovare a sănătăţii şi prevenire a maladiilor va purta un caracter

complex şi se va desfăşura cu implicarea întregii societăţi, iar măsurile vor fi realizate la toate

nivelurile: de stat (ca putere de decizie), de unităţi administrativ-teritoriale (raioane, municipii,

oraşe, sate), de unităţi economice, de familie şi individ”. [8] Promovarea sănătăţii este

reglementată, inclusiv prin Legea Republicii Moldova privind supravegherea de stat a

sănătăţii publice, care defineşte promovarea sănătăţii drept „proces de difuzare a informaţiei, de

instruire şi educare în scopul formării unor cunoştinţe şi deprinderi individuale sănătoase de

consultare şi implicare a publicului, de creare a parteneriatelor care oferă individului şi

colectivităţii posibilităţi de a-şi controla şi îmbunătăţi sănătate din punct de vedere fizic, psihic şi

social şi de a contribui la reducerea inechităţilor în domeniul sănătăţii”. [8, 24]. Politica enumeră

printre activităţile de bază în supravegherea de stat a sănătăţii publice, articolul 4 promovarea

sănătăţii prin informare, educare şi comunicare, enumerînd de asemenea acest aspect şi la

capitolul domeniilor de bază ale politicii, articolul 5 [24]. Legea Republicii Moldova cu privire

la controlul şi profilaxia tuberculozei se referă la activităţile de profilaxie prin comunicare în

capitolul 3 al său „Profilaxia tuberculozei” şi stipulează următoarele: „Sensibilizarea opiniei

publice la nivel naţional se asigură prin activităţi de informare, educare, comunicare şi prin

campanii ale mass-mediei de promovare a unui mod de viaţă sănătos, a comportamentelor

responsabile şi inofensive, a nediscriminării şi compasiunii” [25].

Aspectele ce ţin de informare, educare şi comunicare inclusiv pentru schimbare

comportamentală sunt abordate în Programul Naţional de promovare a modului sănătos de

viaţă pentru anii 2011-2015, prin care se transpun în viaţă prevederile Legii privind

supravegherea de stat a sănătăţii publice. Programul reiterează următoarele în definirea scopului

şi obiectivelor sale: „Promovarea în societate a unui mod sănătos de viaţă se impune ca un

imperativ actual şi prevede un ansamblu de măsuri organizatorice, metodologice şi tehnice, care

au drept scop însuşirea de către populaţie a cunoştinţelor necesare în domeniul sanogenezei,

protecţiei mediului, igienei individuale, igienei alimentaţiei, prevenirii îmbolnăvirilor; evitarea

abuzului de medicamente şi alcool, renunţarea la droguri, cunoaşterea şi identificarea timpurie a

principalelor semne de boală, luarea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi colectivă”

[22]. Una din direcţiile prioritare de activitate ale Programului ţine de „intensificarea acţiunilor

de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, punînd accent pe bolile social-condiţionate

(tuberculoza, infecţia cu HIV/SIDA, infecţiile cu transmitere sexuală, alcoolismul, narcomania,

toxicomania etc.) [22].

Răspunsul naţional de control al tuberculozei, tuberculozei multirezistente este reflectat

în Programele Naţionale de control şi profilaxie a acestei maladii. Începînd cu Programul

Naţional pentru anii 2006-2010, şi următorul pentru perioada 2011-2015 reflectă asupra

necesităţii eforturilor de prevenire a tuberculozei prin activităţi de informare, educare şi

comunicare. Astfel, strategia 9, a PNPCT pentru anii 2006-2010, îşi propunea scopul de

„informare a populaţiei şi a personalului medical privind căile de transmitere a tuberculozei,

dezrădăcinarea concepţiilor greşite privind tratamentul tuberculozei, reducerea stigmatizării

bolnavilor de tuberculoză şi a familiilor acestora” [22]. Activităţile programului respectiv vizau

campanii de comunicare mass media inclusiv în penitenciare şi vizau de fapt efecte la nivel de

sensibilizare, îmbunătăţire de cunoştinţe şi schimbare de atitudini faţă de propriul comportament,

dar şi faţă de persoanele bolnave sau afectate de această maladie.

440

Programul Naţional de Control al tuberculozei pentru anii 2011-2015 reflectă amplu

asupra interconexiunii prevenirii şi profilaxiei tuberculozei şi activităţilor de pledoarie,

comunicare şi mobilizare socială. Astfel, în analiza situaţiei, acesta descrie următoarele tipuri de

probleme: „Este redus numărul de acţiuni intersectoriale, de sensibilizare a opiniei publice şi de

creştere a rolului autorităţilor administraţiei publice locale în activităţile de control al

tuberculozei, care determină o constrîngere fundamentală în elaborarea şi implementarea unor

programe eficiente de control al tuberculozei. Mobilizarea socială nu a atins nivelul la care să fie

mobilizate toate resursele şi capacităţile în lupta cu tuberculoza, iar educarea pacienţilor,

prestatorilor de servicii de sănătate şi informarea publicului încă nu sînt considerate activităţi de

importanţă majoră, fapt confirmat de studiul „Tuberculoza: Cunoştinţe, atitudini şi practici”,

realizat de Ministerul Sănătăţii în anul 2008. În cadrul studiului jumătate din respondenţii care au

auzit de tuberculoză consideră că o persoană care se îmbolnăveşte de tuberculoză s-ar strădui să

ascundă aceasta de cei ce-l înconjoară, iar 61,0% din respondenţi consideră că, în caz de

îmbolnăvire de tuberculoză, cei din jur şi-ar schimba atitudinea[22, 40]. Programul îşi propune în

acest sens, un obiectiv pe de o parte ambiţios: „Sporirea către anul 2015 a nivelului de cunoştinţe

al populaţiei despre tuberculoză la un nivel de cel puţin 80%”, dar care rămîne a măsura doar

cunoştinţele, impactul şi eficacitatea în comunicare masurîndu-se prin schimbările

comportamentale [22]. Acest obiectiv este prevăzut a fi realizat prin activităţi de sensibilizare a

opiniei publice, informare şi comunicare [22].

În scopul realizării Programelor Naţionale de control şi prevenire a tuberculozei au fost

elaborate Ordine ale Ministerului Sănătăţii cu privire la implementarea acestora, care de fapt

reprezintă şi nişte planuri măsurabile de acţiuni [29, 30]. Planurile respective de activitate, îşi

propun să măsoare prin indicatorii concreţi gradul de realizare a obiectivelor ce ţin de pledoarie,

comunicare şi mobilizare socială. Indicatorii stabiliţi totuşi îşi propun să măsoare schimbarea dar

la nivel de cunoştinţe şi număr de activităţi realizate în acest sens [29, 30], şi mai puţin să

măsoare efectele ce ţin de schimbările comportamentale.

Efectiv, eficient, eficace. Ce este caracteristic procesului de comunicare?

Un aspect important analizat prin revista literaturii ţine de evaluarea eforturilor de

pledoarie, comunicare şi mobilizare socială în general, şi cele ce ţin de profilaxia tuberculozei, în

special care se exprimă în efecte şi rezultate produse. Pentru a determina nivelurile evaluării:

producere de efecte, eficienţă, eficacitate autorul şi-a propus să studieze interpretarea acestor

noţiuni în literatură.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, ediţia a II, Bucureşti, 1998, se dau

definiţiile a cîtorva noţiuni: efect, efectiv, eficace, eficacitate.

Termenul „efect” este definit drept fenomen care rezultă în mod necesar dintr-o anumită

cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu acesta. De asemenea termenul este asociat cu cel de

rezultat, urmare, consecinţă. Pentru sintagma „a-şi face efectul” este propusă interpretarea de „a

da un anumit rezultat, a avea consecinţa scontată”. Etimologic cuvîntul provine de la latinescul

effectus (cu sens. Fr - effet). Noţiunea de „efectiv”/ă, ca adjectiv semnifică „real, adevărat, care

are un anumit efect, care se încununează cu efecte, rezultate reale, adevărate”, iar substantivul

„efectiv” se pare nu are nici o legătură cu niveluri de atingere a rezultatelor pentru că de fapt,

semnifică numărul indivizilor care face parte dintr-o anumită colectivitate, mai ales dintr-o forţă

sau unitate militară. Termenii „eficace”, "eficient" sunt tratate ca sinonime şi semnifică "care

produce efectul pozitiv, aşteptat". Noţiunile de „eficacitate” şi "eficienţă" sunt explicate ca şi

calitatea de a produce efectul (pozitiv) aşteptat, eficienţă (etimologic provine din franţuzescul

"Efficacite".

Dicţionarele explicative engleze (Wikipedia) atestă diferenţe între termenii "eficienţă" şi

"eficacitate". Astfel noţiunea de "eficient" semnifică capacitatea de a realiza sau funcţiona în

maniera cea mai bună posibilă, utilizînd minim de resurse, inclusiv de timp şi efort, cunoştinţe,

abilităţi şi instrumente necesare şi adecvate. Eficienţa astfel, se referă la măsura în care timpul

sau efortul au fost utilizate adecvat pentru a realiza o anumită sarcină sau scop.

441

"Eficacitatea" reprezintă capacitatea de a produce efecte şi rezultate şi de a atinge ţintele

propuse. Totuşi, este necesar de atras atenţie la diverse domenii de activitate, care au însuşit

aceşti termeni într-un mod diferit.

O modalitate simplă pentru a face diferenţă între aceşti termeni, este propusă de

dicţionarul wikipedia, care se referă la "eficienţă" ca modalitatea de a face anumite lucruri în cel

mai economic mod (analiza intrărilor versus ieşirilor, în sens de resurse), iar la termenul de

"eficacitate" ca atingere a ţintelor propuse.

Pentru domeniul comunicării pentru schimbare comportamentală, autorii naţionali

operează cu termenii de efectiv şi eficient. Strategiile efective de comunicare pentru schimbare

comportamentală constau în totalitatea planurilor pe un termen lung şi de largă cuprindere, prin

care se stabileşte modul cum va interacţiona organizaţia cu mediul, avînd ca scop atingerea

obiectivelor stabilite[29, 30]. Pentru ca o strategie de comunicare să fie efectivă, aceasta trebuie

să includă următoarele etape: dezvoltarea viziunii, implicarea persoanelor cheie, analiza situaţiei,

stabilirea audienţei primare, conducerea evaluării formative a CSC, conducerea evaluării CSC,

planificarea, prioritizarea segmentării audienţei, obiectivele CSC.

Eficienţa sau eficacitatea comunicării pentru schimbare comportamentală este abordată

foarte mult în contextul evaluării activităţilor respective. Astfel, autori naţionali determină

diferite niveluri de evaluare, care de fapt ţin de rezultatele şi impactul obţinut în relaţie cu

eforturile depuse şi atingerea obiectivelor preconizate. O evaluare eficace, astfel, acoperă toate

nivelurile unei campanii de comunicare. Nivelurile unei evaluări se referă la reacţii şi gînduri;

însuşiri şi cunoştinţe; deprinderi şi comportamente; eficacitate. Eficacitatea este definită ca o

schimbare urmărită ca rezultat al comportamentului modificat, care de fapt, ne spune dacă cele

planificate au condus la rezultatul scontat. De exemplu, dacă acele comportamente dominante la

nivel de comunitate s-au schimbat, a condus oare aceasta la ameliorarea stării sănătăţii în

comunitate. Eficacitatea este strîns legată de scopuri ale campaniei, care pot fi atinse doar cu

eforturi comune şi în congruenţă cu alte eforturi decît comunicare [8, 16].

Pentru a face o deosebire clară între nivel de eficienţă şi eficacitate a comunicării pentru

schimbare comportamentală, autorii utilizează şi abordarea prin prisma întrebărilor la care

fiecare din acestea trebuie să răspundă. Astfel, pentru a determina eficienţa unei campanii este

necesar să se răspundă la următoarele întrebări: "Au fost lucrurile îndeplinite corect? Ce

activităţi au fost efectuate pentru a obţine rezultatele proiectului, programului, campaniei?

Aceste rezultate au putut fi obţinute cu resurse economice mai modeste? Au fost activităţile

îndeplinite la timp? A fost repartizarea timpului reuşită? A fost reuşit aleasă metoda de

implementare?" [8]. Pentru aspectele de eficacitate, este necesar de răspuns la următoarele

întrebări: "Au fost realizate corect prevederile planului, au fost realizate toate prevederile

planului de implementare a unei campanii de comunicare? Cît de eficace au fost strategiile şi

activităţile proiectului/programului/campaniei de comunicare în atingerea obiectivelor?"[8, 16].

Manualul de advocacy, comunicare şi mobilizare socială pentru controlul tuberculozei

prezintă două tipuri de evaluare:

Evaluarea de rezultat (obiectiv) sau eficienţă. Aceasta măsoară cît de bine

intervenţia ACMS a realizat obiectivele şi ce trebuie de schimbat pentru a

îmbunătăţi eforturile ulterioare de ACMS. O astfel de evaluare va cuprinde

următorii paşi: determinarea informaţiei necesare a fi evaluate, definirea datelor

care vor fi colectate, luarea deciziilor privind metodele de colectare a datelor,

dezvoltarea şi pre-testarea instrumentelor de colectare a datelor, colectarea

datelor, procesarea datelor, analiza datelor pentru a răspunde la întrebările

evaluării, scrierea şi diseminarea raportului de evaluare. Pentru că de fapt, ar

putea apărea multiple limitări şi constrîngeri ce ţin de realizarea unei astfel de

evaluări, este recomandabil să se conducă evaluări la scară mică, care ar fi mai

valoroase decît cele la scară largă şi care presupun o pregătire îndelungată și

costisitoare.

442

Evaluarea de impact sau eficacitate face legătura între schimbarea

comportamentului şi efectele de sănătate individuală/comunitară sau sociale. O

evaluare de impact va răspunde la întrebarea: „persoanele care au adoptat noi

experienţe sau comportamente au avut schimbări la nivel de sănătate şi bunăstare

a sa sau a comunităţii sale?” Evaluarea de impact nu este utilizată des de

specialişti, pentru că aceasta implică costuri mari, dar de asemenea presupune

evaluarea altor factori care contribuie la atingerea rezultatelor de impact[3,11].

Mai multe surse bibliografice sugerează de fapt, în contextul realizării oricărui tip sau

nivel de evaluare, de utilizat indicatori, care să fie măsurabili. Se identifică indicatori de nivel

individual şi comunitar. Indicatorii individuali ţin de cunoştinţe, atitudini, convingeri, practici,

comportamente, date demografice. Indicatorii comunitari utilizează datele din partea

organizaţiilor, agenţiilor publice, sau altor grupuri care pot arăta tendinţele de schimbare la o

scară mai largă. O metodă cheie de urmărire a indicatorilor comunitari ţine de observarea

comportamentelor persoanelor sau factorilor relevanţi ai comunităţii. Aceştia măsoară

schimbarea la nivel de politici şi reglementări, accesibilitatea la informaţie, comportament,

norme sociale, inclusiv stigma şi prezenţa sau mobilizarea reţelelor sociale[3, 8, 26, 28].

Instrumentele sau metodele utilizate pentru colectarea datelor pot cuprinde: studii repetate (de

bază şi final); istorii, jocuri de rol pentru a prezenta informaţia importantă sau anumite

evenimente, interviuri în profunzime cu participarea beneficiarilor campaniei sau observatorilor,

discuţii focus-grup, revizuirea propunerilor de proiect, rapoarte sau documente.

Metodele de colectare a datelor sunt cantitative şi calitative. Metodele calitative se referă

la interviurile în profunzime, discuţiile focus-grup, studii bazate pe observaţii (urmărirea vizuală

a persoanelor în comunităţi fără a explica aceasta şi observînd comportamentele). Metodele

cantitative pot include date despre vînzări, statistică şi studii [3, 8, 26, 28]. Este bine şi

recomandabil de utilizat metode participative care permit includerea persoanelor bolnave sau

afectate de tuberculoză în acest proces [3].

Rolul, efectul, eficienţa, eficacitatea, impactul comunicării în articole științifice

Numeroase articole, în jur de 20 identificate de autor comunică despre rolul, efectul,

eficienţa, eficacitatea, impactul comunicării sau fac legătura între intervenţiile de comunicare şi

schimbările la nivel de cunoştinţe, atitudini, practici, norme comunitare şi/sau sociale. Astfel,

pentru activităţile de comunicare pentru schimbare comportamentală în sănătatea reproducitvă,

realizată pentru o perioadă de trei ani, în una din regiunile Indiei, evaluarea impactului a

demonstrat creşteri semnificative statistic la nivel de cunoştinţe de pînă la 50% şi de schimbări

de comportamente de pînă la 20% [15]. Evaluări similare privind eficacitatea intervenţiilor de

CSC utilizînd modelul COMBI în Sudan cu referire la utilizarea paturilor tratate cu insecticide in

controlul malariei, demonstrează o creştere semnificativă a utilizării acestora de la 8% (evaluarea

iniţială) la 48% (evaluarea post-intervenţie) (OR=4.8) [16].

Analiza mai multor articole ce ţin de controlul tuberculozei, la nivel internaţional au

demonstrat de asemenea, că intervenţiile ACSM sau CSC pot fi atît eficiente, cît şi eficace.

Majoritatea articolelor atestă, ca rezultate, de realizare a intervenţiilor de comunicare în controlul

tuberculozei, creşteri semnificative la nivel de cunoştinţe şi atitudini de la 10 la 20%. Evaluări au

fost realizate în lumea întreagă, de la fostul spaţiu ex-sovietic către statele continentului

american şi african. Eficacitatea intervenţiilor de comunicare, în sensul schimbării

comportamentelor şi influenţării indicatorilor ce ţin de controlul tuberculozei: rata depistării

active sau pasive, cît şi influenţarea indicatorilor de succes a tratamentului atestă creşteri

începînd cu 5% şi pînă la 10-12%. Sumarul articolelor respective, este prezentat în tabelul de mai

jos.

443

Tabelul 1. Sumarul a 21 articole privind „Eficienţa şi/sau eficacitatea intervenţiilor de

comunicare” (în ordinea datei de publicare)

Țara Anul Metoda Rezultate Tematica centrală

Moldova

[39]

2004 Studiu de cunoştinţe,

atitudini şi practici

70% din populaţie

cunoaşte simptomele TB,

62% cunoaște că aceasta

se transmite prin aer și

tuse, doar 13% consideră

că tuberculoza poate fi

tratată, doar 60% s-ar

adresa la medic dacă ar

observa simptomele

tuberculozei

Cunoştinţe,

atitudini şi practici

TB, design

campanie de

comunicare TB

Vietnam

[14]

2004 Studiu transversal de

evaluare a

cunoştinţelor,

atitudinilor şi

practicilor

A crescut nivelul de KAP

pînă la 80% (nu prezintă

valoarea de bază), cît şi

numărul de cazuri TB per

100 000, ca rezultat al

extensiei DOTS şi

intervenţiilor de

comunicare.

DOTS

Comunicare

Depistare timpurie

a TB

Uzbekistan

[46]

2005 Analiză SWOT Rigiditatea medicilor

privind DOTS, cunoştinţe,

atitudini şi practici joase

ale populaţiei, încrederea

mică a pacienţilor în

medici

Provocări DOTS,

depistare tîrzie a

TB

Zambia

[43]

2005 Studiu calitativ Creşterea depistării active

şi pasive a tuberculozei,

acceptarea DOT de către

pacienți

Efect comunicare,

depistare timpurie

TB, acceptare

DOT

Lituania

[18]

2005 Metoda nu este descrisă Rată înaltă de aderenţă la

tratament (87%), numărul

pacienţilor care au

întrerupt tratamentul a

scăzut cu 5% de la 7% la

1,5%.

Eficienţa

comunicării asupra

aderenţei la

tratament

Uzbekistan

[20]

2005 Analiza documentaţiei

medicale

Creşterea numărului de

cazuri noi pozitive de la

35.5% la 44.9% într-o

perioadă de trei ani, RST a

crescut de la 80,0% la

84,8% în regiunea unde au

fost realizate activităţi

IEC

Eficacitate IEC

Depistare TB şi

RST

Mexico

[4]

2005 Analiza documentaţiei

medicale

RST – 77%, eşec doar în

1,7%

Eficacitate CSC,

tuberculoză,

penitenciare

Moldova

[47]

2006 Instruire a lucrătorilor

outreach şi voluntari

500 beneficiari acoperiţi

cu materiale IEC, testare

Advocacy TB,

persoane care

444

la TB a 34 UDI trăiesc cu HIV

Sudan

[16]

2006 Studiu bazat pe design

quasi-experimental

constituit din două

grupuri: de control şi

experimental.

Creştere semnificativă a

utilizării acestora de la 8%

(evaluarea iniţială) la 48%

(evaluarea post-

intervenţie) (OR=4.8) [16]

Eficacitate CSC,

model Combi,

controlul malariei

SUA

[33]

2006 Analiza documentaţiei

medicale

Creşterea depistării

timpurii a tuberculozei, cu

aprox. 5% timp de 1 an

Educaţie de la egal

la egal,

tuberculoza în

închisori,

eficacitate CSC

România

[34]

2006 Studiu printre populaţia

romă

Acoperirea cu servicii a

13000 persoane,

identificarea a 450

persoane contacţi cu TB

Eficienţă

comunicare,

populaţii

vulnerabile,

depistare timpurie

TB

Indonezia

[42]

2006 Studiu calitativ Cunoştinţe eronate și

mituri despre tuberculoză

existente. Prezența stigmei

în special printre

comunități

Factori de risc,

adresarea la medic,

cunoştinţe şi

practici, stigmă

Filipine

[48]

2006 Studii pre şi post

intervenţie

Îmbunătăţirea depistării

active şi RST cu 5%

Eficacitate CSC

India,

Bihar

[15]

2008 Studii pre şi post

intervenţie

Creşteri semnificative

statistic la nivel de

cunoştinţe de pînă la 50%

şi de schimbări de

comportamente de pînă la

20%

Comunicare în

sănătate

Sănătatea

comunitară

Sănătatea

reproducerii

Moldova

[40]

2008 Studiul privind

cunoştinţele, atitudinile

şi practicile în

tuberculoză

Se atestă o creştere între

perioada comparată 2004:

2008 la nivel de cunoştinţe

TB. Cea mai mare creştere

ţine de cunoaşterea

faptului că TB poate fi

tratată, cu aprox. 25%, TB

se transmite prin aer –

20%.

KAP, tuberculoză,

comparaţie KAP

Moldova

[37]

2008 Studiu repetat,

transversal

Indicator integrat

cunoştinţe HIV este mai

jos printre deţinuţi (aprox.

40%) decît alte grupuri de

risc, în civil (aprox. 48%)

cu aprox. 8%

HIV/SIDA,

comportamental,

grupuri de risc,

inclusiv

penitenciare

Moldova

[6]

2009 Studiu naţional Succesul RST legat de

managementul pacienţilor,

calitatea monitorizării,

continuitatea

monitorizării, cunoştinţele

pacientului despre

Factori de risc

RST în TB,

cunoştinţele despre

tratament

445

tuberculoză şi tratament

Moldova

[27]

2009 Analiza documentaţiei

medicale

Identificarea prin metoda

depistării pasive a 49

cazuri noi TB pozitive

(60% din totalul cazurilor

depistate).

Eficienţă CSC,

TB, penitenciare

Croația

[17]

2010 Nu este descrisă

metoda exactă a

studiului

Cele mai commune motive

de adresare tîrzie la medic

ţin de necunoaşterea

simptomelor (34.5%) şi

subestimarea acestora

(32.9%).

Motive de adresare

tîrzie după servicii

TB

Influenţa nivelului

de cunoștințe

asupra

fenomenului

Bolivia

[49]

2010 Studiu calitativ KAP Cunoştinţe joase ale

deţinuţilor și personalui

pentienciarelor despre TB,

stigmatizare înaltă

TB penitenciare

KAP

Moldova

[35]

2010 Cercetare integrată,

bazată pe studiul

epidemiologic analitic

cu elemente de studiu

descriptiv

Doar 18% din pacienţi cu

TB-MDR au cunoştinţe

înalte pentru indicatorul

integrat ce ţin de

tratamentul maladiei

Pe parcursul tratamentului

încrederea în medic scade

cu aprox. 10%

Factori de risc

asociaţi aderenţei

la tratament a TB

MDR, semnificaţia

factorilor de

cunoştinţe, factorul

relaţie medic-

pacient

Moldova

[36]

2010 Analiza comprehensivă

a documentaţiei

medicale şi SIME-TB

Analiza indicatorilor TB

prin prisma indicatorilor

OMS

Indicatori si

situaţie TB

Moldova

[38]

2010 Studiu repetat,

transversal

Indicator integrat

cunoştinţe HIV este mai

jos printre deţinuţi (aprox.

43%) decît alte grupuri de

risc, în civil (aprox. 53%)

cu aprox. 10%

HIV/SIDA,

comportamental,

grupuri de risc,

inclusiv

penitenciare

Concluzii

1. Închisorile reprezintă comunităţi dezvoltate, închise, descrise de particularităţi bine

determinate, precum: suprapopulare, ierarhii interne specifice cu reguli şi valori proprii,

factor de securitate, finanţare inferioară decît pentru populaţia generală, riscuri mai mari

pentru sănătate, inclusiv ce ţin de răspîndirea tuberculozei. Tuberculoza în penitenciare

(incidenţa) este de zeci de ori mai mare decît în sectorul civil, în Moldova în anul 2009,

această diferenţă fiind de aproximativ 9 ori mai mare.

2. Comunicarea pentru schimbare comportamentală este o intervenţie care şi-a demonstrat

eficacitatea în diferite domenii ale sănătăţii publice. Pentru domeniul tuberculozei,

conform standardelor OMS, aceasta se înscrie în modelul numit Advocacy (pledoarie),

comunicare şi mobilizare socială, şi care a fost preluat de documentele de politici

internaţionale, regionale, naţionale şi poartă implicaţii inclusiv pentru penitenciare.

3. Intervenţiile de comunicare pentru schimbare comportamentală produc efecte măsurate la

nivel de

a) rezultate de produs – îmbunătăţire a cunoştinţelor şi atitudinilor într-un anumit domeniu

(de la 10% şi chiar 30 -40% dacă intervenţia este realizată pentru perioade de peste 3 ani).

Acest tip de efecte amplasează eforturile de comunicare ca fiind efective.

446

b) Rezultate de obiectiv – schimbare a comportamentelor (de la 5% la 10%) pentru diferite

tipuri de probleme. Pentru domeniul tuberculozei acestea ţin de adresarea la medic sau

aderenţa la tratament. Acest tip de efect este de nivelul eficienţei comunicării.

c) Rezultate de impact sau scop al campaniei de comunicare - schimbări ale

indicatorilor esenţiali de sănătate şi schimbări ale sănătăţii comunitare. Pentru domeniul

tuberculozei aceasta ţine de rata depistării şi a succesului tratamentului. Prin intervenţii

sistematice de comunicare, s-au atestat progrese de la 3 la 5%. Acest tip de efect este de

nivelul eficacităţii comunicării. 4. Metodele de măsurare şi evaluare sunt în special, studiile care evaluează cunoştinţele,

atitudinile şi practicile înainte şi post intervenţie, de asemenea şi analiza statisticii

medicale, studii transversale etc.

Bibliografie

1. A guide to developing knowledge, attitude and practice survey, World Health Organziaiton,

2008

2. Actions for Life. Towards a World free of tuberculosis. The Global Plan to Stop TB 2006-

2015. Stop TB Department, World Health Organization, 2006

3. Advocacy, Communication and social mobilization, a handbook for country managers, Stop

TB Department, World Health Organization, 2007

4. Arand D. and co-authors, Impact of active search and social mobilisation on tuberculosis in

prisons of Mexico, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr

11, November IUATLD 2005

5. Arandottir T., Tuberculosis and Public Health, IUATLD, 2009

6. Bivol S., Scutelniciuc O., Soltan V. Raport de studiu “Factorii de risc asociaţi cu situaţiile

de abandonşi eşec al tratamentului strict supravegheat al tuberculozei în Republica

Moldova”, Chişinău, 2009

7. Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănătate, “Studiu privind cunoştinţele, atitudinile şi

practicile populaţiei referitor la tuberculoză”, Bucureşti, 2007

8. Chicu V., Curocichin G., Nemerenco A. Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii de

risc şi de criză (Ghid pentru medicii de familie), Chişinău, 2009

9. Chicu Valeriu, Supravegherea şi controlul bolilor infecţioase, Chişinău 2007, p. 86riat

10. Colombani P, Banatvala N, Zaleskis R, Maher D. European framework to decrease the

burden of TB/HIV, World Health Organization, 2003, EUR/03/5037600

11. Communication for Better Health, Evaluation, Family planning Programmes, Series J, N 56

http://www.k4health.org/pr/j56/index.shtml

12. Dara M., Grzemska M., Kimerling M., Reyes H., Zagorskiy A. Guidelines of tuberculosis

control in prisons, TCTA and ICRC, 2009

13. Dara M. TB infection control in European high TB priority countries, The International

Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 12, nr 11, November IUATLD 2008

14. Do Huu Thoy and co-authors, Health communication insights: the role of communication in

Vetnam’s fight against tuberculosis, Health Communication parthership, September, 2004

15. Elkan E., Rekha M., Mizanur R., The effect of community-based reproductive health

communication interventions on contraceptive use among married couples in Bihar, India,

December 1, 2008

16. Elsheikh I., Effectivness of communication for behavioral impact (COMBI), April 1, 2007

17. Jurcev-Savicevic A, Kardum G. Health-care seeking behaviour for tuberculosis symptoms in

Croatia, Eur J Public Health, 2010 Sep 15

18. Gajanskiene V., DOT implementation in Lithuania: patient training, The International

Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November IUATLD 2005

19. Informing patients about TB, Guidelines, WHO&StopTBPartnership, 2003

447

20. Khodjkhanov M., Usakova S. Effectiveness of a comprehensive TB communication campaign

on rayon level, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11,

November IUATLD 2005

21. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1409 din 30 decembrie 2005 “Cu privire la

aprobarea Programului Naţional de prevenire şi control al tuberculozei pentru anii 2006-

2010” (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 27 ianuarie 2006, nr. 16-19, p.II, art. 87)

22. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 658 din 12.06.2007 “Cu privire la Programul

naţional de promovare a modului sănătos de viaţă pentru anii 2007-2015”(Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 15.06.2007 Nr. 82-85, art Nr : 676)

23. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1171 din 21 decembrie 2010 “Cu privire la

aprobarea Programului Naţional de control al tuberculozei pentru anii 2006-2010”

(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 31.12.2010, nr. 259-263, art. 1316)

24. Legea Nr. 10 din 03.02.2009 privind supravegherea de stat a sănătăţii publice (Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 03.04.2009 Nr. 67, art Nr : 183)

25. Legea Nr. 153 din 04.07.2008 cu privire la controlul şi profilaxia tuberculozei (Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 05.08.2008, Nr. 143-144, art Nr : 583)

26. Lozan-Tîrşu C., Guţu L., Cojocaru R. Comunicare pentru schimbare comportamentală,

Chişinău, 2008

27. Morosan V, Plamadeala S., Corloteanu A., Taranu V, Burisnchi V., Feit M., Improving

early TB detection through peer education in prisons, Moldova, IUATLD abstract book,

Paris, 2009, p.249

28. Nemerenco A., Cărăruş M., LozanTîrşu-Carolina, Guţu L. Noţiuni de comunicare.

Comunicarea în sănătatea publică, SMSP, Chişinău, 2009

29. Ordinul MS al RM nr. 180 din 08.05.2007 “Cu privire la optimizarea activităţilor de control

şi profilaxie a tuberculozei în Republica Moldova”

30. Ordinul MS al RM nr. 571 din 14.07.2011 “Cu privire la implementarea Programului

naţional de control al tuberculozei pentru anii 2011-2015”

31. Patients’ Charter for Tuberculosis Care, 2006 World Care Council

www.worldcarecouncil.org

32. Plan to Stop TB in 18 High-priority Countries in the WHO European Region, 2007–2015,

World Health Organization 2007

33. Peer educators to promote TB care finding in prisons in USA, The International Journal of

Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November IUATLD 2006

34. Radulescu G., Dev A. Tuberculosis control among the Roma in Romania: a community

approach, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11,

November IUATLD 2006

35. Raport de studiu “Evaluarea factorilor de risc asociaţi aderenţei la tratament a pacienţilor cu

tuberculoză multidrogrezistentă (MDR-TB) înrolaţi în tratamentul DOTS plus”, Chişinău,

2010

36. Raport anual “Tuberculoza în Republica Moldova pentru anul 2009“, CNMS, 2010

37. Report “Behavioral and seroprevalence study, Moldova 2007”, NCHM, NCPCPM, Chisinau

2008

38. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,

Chisinau 2010

39. Scurt raport al sondajului sociologic “Tuberculoza în Moldova: cunoştinţe, atitudini şi

practici în comportamentul populaţiei”, Chişinău, 2004

40. Tuberculoza în Moldova: cunoştinţe, atitudini şi practici”, CNMS, MS, Chişinău, 2008

41. Soltan Viorel, „Managementul colaborativ al serviciilor de control al infecţiilor HIV/SIDA şi

tuberculoză”. Autoreferatul tezei de doctor în medicină, Chişinău 2010

448

42. Suharna S., Purwanta P., Health care seeking behavior of TB patients in Indonesia, The

International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November

IUATLD 2006

43. Tauba L., Sichinga K. Scale up TB control: development of IEC for behavior change, The

International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November

IUATLD 2005

44. The power of partnership, WHO, Global Partnership to STOP TB, Geneva, 2003

45. TB training and education materials, http://www.findtbresources.org/

46. Youldashev A., Uzakov G. Challenges of tuberculosis case detection in Uzbekistan, The

International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 9, nr 11, November

IUATLD 2005

47. Zatusevski I., Soltan V., TB advocacy among people living with HIV/AIDS: experience of

Moldova, The International Journal of Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11,

November IUATLD 2006

48. Villanueva R., Finding and curing TB cases in Phillipines, The International Journal of

Tuberculosis and Lung Disease, volume 10, nr 11, November IUATLD 2006

49. Waisbord S., Participatory communication for tuberculosis control in prisons in Bolivia,

Ecuador, and Paraguay, pubmed, 2010 Mar;27(3):168-74.

50. http://www.cdc.gov/tb/education/patientedmaterials.htm

51. Evaluation guide of TB communication programmes

http://www.cdc.gov/tb/programs/Evaluation/Guide/AppC_logic_models.htm#IV

52. Effective communication

http://www.comminit.com/global/search/apachesolr_search/effective%20communication?filt

ers=tid:36

53. 10-Step Promotion Program Toolkit: Helping Service Professionals Improve Water,

Sanitation and Hygiene Programs, USAID http://www.10step-toolkit.org/

EFICIENȚA ACTIVITĂȚILOR DE COMUNICARE PENTRU SCHIMBARE

COMPORTAMENTALĂ CU REFERIRE LA TUBERCULOZĂ ÎN PENITENCIARELE

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Svetlana Plămădeală, Viorel Soltan

Şcoala de Management în Sănătate Publică, USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Efficiency of behavior change communication interventions

in TB field in penitentiaries from Republic of Moldova

The evaluation of the efficiency of behavior change communication referring to TB in

penitentiary system of the Republic of Moldova is the main subject discussed in this article.

In TB field, communication is part of the strategy called Advocacy, Communication and

Social Mobilization. This strategy is reflected in international, regional and local policy

documents and is also recommended for the penitentiaries. This recommendation is in line with

the factors that describes the penitentiaries: TB and MDR TB ten times higher indicators than in

civil sector, overcrowded spaces, poor ventilation, weak knowledge and risky behaviors of

inmates, which appear to be also weaker than in general population or other risky groups. The

efficiency of the communication activities is measured by the increase of knowledge from 10 to

20% in the targeted group and modification of behavior like addressability to the doctor.

449

Rezumat

Subiectul acestui articol este evaluarea eficienței activităților de comunicare pentru

schimbare comportamentală cu referire la tuberculoză în șapte din penitenciarele Republicii

Moldova.

În domeniul tuberculozei, comunicarea este parte a strategiei numită Advocacy (pledoarie),

comunicare și schimbare comportamentală. Aceasta este parte a documentelor de politici

internaționale, regionale și locale și de fapt este indicată și sectorului penitenciar, care este

caracterizat de factori precum indicatori ai tuberculozei, tuberculozei multirezistente de zeci de

ori mai înalți decît în sectorul civil, suprapopulare, cunoștințe joase și practici de risc mai

evidențiate decît în alte medii de trai. Eficiența activităților de comunicare ține de modificări

comportamentale precum adresarea la medic, creșterea nivelului de cunoștințe de la 10 la 20%

ca rezultat al intervențiilor.

Actualitatea

Activităţile de advocacy, comunicare şi mobilizare socială cu referire la tuberculoză sunt

reflectate în documentele de politici şi strategiile globale şi regionale de control ale tuberculozei

şi măsurarea intervenţiilor acestea în diferite ţări ale lumii au demonstrat eficienţa pentru

domenii precum îmbunătăţirea depistării cazurilor şi complianţei la tratament, reducerea stigmei

şi discriminării, împuternicirea persoanelor afectate de tuberculoză şi mobilizare a

angajamentului politic şi resurselor financiare [1,2,4,7,8]. Multiple studii efectuate printre

deținuți în Moldova în special cele bio-comportamentale privind HIV/SIDA atestă că deținuții au un nivel mai jos de cunoștințe decît cele măsurate în alte populații de risc. Astfel, indicatorul

integrat de cunoștințe HIV pentru deținuți, anul 2009, este de 30,8% față de 64,4% în utilizatori

de droguri injectabile și 57,7% pentru lucrătoarele sexului comercial[9]. Aceasta ne poate indica

faptul că aceste diferențe de cunoștințe sunt posibile și cu referire la tuberculoză.

Indicatorii epidemiologici privind tuberculoza, tuberculoza multirezistentă care sunt de

zeci de ori mai înalți în penitenciare decît în sectorul civil, condiţiile de detenţie care sunt

nesatisfăcătoare, suprapopularea din penitenciare, cunoştinţele joase cu referire la tuberculoză şi

practicile de risc printre deţinuţi, dar şi considerarea de către personalul medical din penitenciare

a intervenţiilor de comunicare pentru schimbare comportamentală ca puţin eficiente şi utile,

relevă faptul că acesta este un subiect important, care necesită a fi abordat într-un mod

comprehensiv şi exhaustiv[5]. Cunoștințele joase, atitudinile negative, practicile de risc sunt

factori care influențează comportamentul de adresare la medic, și respectiv depistarea la timp

tuberculozei, factori ce influențează atît asupra rezultatului tratamentului, dar în special asupra

procesului de răspîndire a maladiei[5], ori conform datelor OMS fiecare persoană cu tuberculoză

poate infecta în medie între 10 şi 15 persoane anual [3,11].

Campania de comunicare „Tuberculoza poate fi prevenită” și-a propus în anul 2009 să

încurajeze deținuții din 7 instituții penitenciare IP 1 Taraclia, IP2 Lipcani, IP3 Leova, IP 4

Cricova, IP 6 Soroca, IP 15 Cricova, IP 18 Brănești să se adreseze la medic la apariția

simptomelor TB și a făcut-o prin mesajul „Adresează-te la medic, dacă tușești mai mult de 3

săptămîni”, să aerisească încăperile/camerele cît mai des prin mesajul „Aerisește camera de cel

puțin 5-6 ori pe zi” și să respecte regulile de igienă a tusei prin mesajul „Acoperă gura și nasul

cînd tușești și strănuți” prezente în diferite tipuri de materiale. Deținuții au fost implicați în

această campanie începînd cu elaborarea materialelor informaționale, dar și distribuire de mesaje

etc.

Materiale și metode

Pentru analiza eficienței activităților de comunicare cu referire la tuberculoză în

penitenciare au fost realizate studii de cunoștințe, atitudini și practici la etapa de pre-intervenție

și post-intervenție (studiu descriptiv selectiv). Mărimea eşantionului a fost calculată în

450

conformitate cu formula elaborată de organizaţia „Sănătatea Familiei la nivel

internaţional”/„Family Health International. Behavior Surveillance Surveys: guidelines for

repetead behavioral survey in population at risk for HIV”, 2004 [6]. Numărul respondenţilor

pentru fiecare penitenciar este prezentat în tabelul 2.

Tabelul 1. Distribuţia respondenţilor în cadrul eşantionului, deţinuţi,

Republica Moldova (malul drept al Nistrului), 2010

Nume Localitate Număr

Instituţia Penitenciară N1 Taraclia 36

Instituţia Penitenciară N2 Lipcani 26

Instituţia Penitenciară N3 Leova 20

Instituţia Penitenciară N4 Cricova 27

Instituţia Penitenciară N6 Soroca 37

Instituţia Penitenciară N15 Cricova 20

Instituţia Penitenciară N 18 Brăneşti 28

Total 7 locaţii 194

Acelaşi eşantion de respondenţi a fost utilizat la etapa de chestionare pre-intervenţie şi post

–intervenţie.

Pentru estimarea veridicităţii diferenţelor dintre valorile eşantioanelor supuse comparării s-

a utilizat criteriul “t” Student. Mai întîi, a fost calculată valoarea lui “t calculat” şi apoi s-a

stabilit valoarea lui “t tabelar”, în funcţie de numărul frecvenţelor celor două eşantioane.

Au fost considerate concludente diferenţele cu probabilitatea de peste 95% (p<0,05) [10].

De asemenea, pentru a măsura eficiența activităților de comunicare a fost calculat

coeficientul de corelație între creșterea cunoștințelor deținuților și creșterea adresării la medic.

Formula de calcul utilizată a fost:

Pentru interpretarea intensităţii legăturii de dependenţă dintre fenomene au fost utilizate

următoarele criterii:

valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±1 denotă o corelaţie foarte puternică

între fenomene;

valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,99 şi ±0,70 denotă o corelaţie

puternică între fenomene;

valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,69 şi ±0,30 denotă o corelaţie medie

între fenomene;

valoarea coeficientului de corelaţie cuprinsă între ±0,0 şi ±0,29 denotă o corelaţie slabă

între fenomene[10].

Rezultate și discuții Majoritatea respondenților din studiu aparțin grupului de vîrstă mai mare de 22 ani - peste

73%, după criteriul de educație majoritatea respondenților au 8/9 clase sau mai puțin - în jur de

42%, , conform criteriului de statut marital respondenții se încadrează în următoarea structură:

451

singuri -45,8% (89 respondenți); căsătoriți - 24,4% (47 respondenți); divorțați - 19,5%

(divorțați); în concubinaj – 6,2% (12 respondenți); văduvi -4,1% (8 respondenți).

Indicatorul integrat de cunoștințe a fost măsurat ca rezultat al răspunsurilor corecte pentru

toate 7 întrebări cu referire la cunoștințele despre TB, care a cuprins întrebările despre tipul

maladiei, simptomatică, tratament, metode de prevenire, căi de transmitere a TB. Conform

acestui indicator cel mai înalt grad de cunoştinţe se atestă la penitenciarul de la Lipcani, P2 de

61,5% şi cel mai scăzut grad de cunoştinţe se atestă printre deţinuţii de la Leova P3, de 41,7% la

nivel de pre-intervenţie (Tabelul 2). Pentru toate penitenciarele, diferenţa între indicatorul

integrat de cunoştinţe de la etapa de pre-intervenţie şi post intervenţie este semnificativă statistic.

Diferenţa dintre media indicatorului pentru toate penitenciarele la etapa de pre-intervenţie

50,3±3,69 şi media indicatorului post-intervenţie 64,5±3,53 (p<0,01) este semnificativă, şi de

fapt acesta constituie 14,2% (p<0,01).

Este interesant, că se atestă diferenţe semnificative între nivelul integrat de cunoştinţe de la

Penitenciarul de la Lipcani - 61,5±3,59 şi Penitenciarul de la Leova - 41,7%±3,64 (p<0,001), dar

aceste semnificaţii nu se regăsesc între celelalte penitenciare Cricova P 15 - 51,7±3,58 şi Leova

P3 - 41,7±3,64 (p>0,05), Lipcani fiind penitenciarul în care nivelul de studii superioare este cel

mai înalt. Aceasta ne poate induce la concluzia, că de fapt, este legătură între nivelul de

cunoştinţe şi nivelul de educaţie al persoanelor, dar pentru a demonstra aceasta este necesar de

asemenea, de calculat coeficientul de corelaţie.

Același fenomen se atestă la analiza indicatorului integrat de cunoştinţe la etapa de post-

intervenţie. Astfel, diferenţa dintre nivelul de cunoştinţe post-intervenţie 81,5%+2,87 şi nivelul

cel mai înalt de cunoştinţe atestat ca rezultat al intervenţiilor post-intervenţie în Cricova P 15 -

65±3,52, p<0,001 este semnificativă, ceea ce înseamnă că diferenţele cu penitenciarele în care

nivelul de cunoştinţe este mai jos vor fi de asemenea semnificative.

S-a realizat analiza diferenţei indicatorului integrat de cunoştinţe pentru penitenciarul în

care a fost atestat cel mai înalt nivel de cunoştinţe Cricova P 15 - 65±3, 52 şi cel mai mic nivel

de cunoştinţe Cricova P 4 - 55,9±3,67 p>0,05, care este nesemnificativ statistic. Concluzia

acestei analize este că eficienţa campaniilor de comunicare este mai mare pentru penitenciarul în

care nivelul de educaţie al deţinuţilor este mai mare – Lipcani P2 (în care se deţin foşti

colaboratori ai Ministerelor de forţă şi majoritatea dintre aceştia au studii superioare, faţă de

penitenciarele celelalte – în care majoritatea deţinuţilor – peste 40% au nivel de educaţie de 8-9

clase şi mai puţin).

Tabel 2. Tabel comparativ al indicatorului de cunoştinţe integrat,

pre-I şi post-I, deţinuţi, KAP, 2009

Penitenciar P±ES%, pre-I P±ES%, post-I p

Lipcani maturi, P2 61,5±3,59 81,5±2,87 <0,001

Leova P3 41,7±3,64 61,7±3,59 <0,001

Cricova P4 43,6±3,66 55,9±3,67 <0,05

Soroca P6 52,7±3,58 63,8±3,55 <0,05

Brănești, P18 50,5±3,71 62,7±3,57 <0,05

Cricova P15 51,5±3,67 65±3,52 <0,01

Taraclia P1 50,6±3,62 61,4±3,59 <0,05

Media 50,3±3,69 64,5±3,53 <0,01

Cea mai înaltă creştere a cunoştinţelor se atestă pentru penitenciarele de la Lipcani către

81,5% (p<0,001) şi pentru Penitenciarul de la Leova – 61,7% (p<0,001) – (Figura 1). Cea mai

mică diferenţă între media indicatorului pre-intervenţie şi post-intervenţie se atestă la

Penitenciarele din Soroca P6, Cricova P4, Brăneşti P18, Taraclia P1. Ca rezultat al intervenţiei

de comunicare, cel mai scăzut nivel de cunoştinţe se atestă pentru penitenciarele Cricova P4 –

55,9%, Taraclia P1 – 61,4% şi Leova P3 – 61,7%. (Figura 15)

452

Figura 1. Indicator integrat de cunoștințe (simptome, aerisire, cultura tusei), %, sistem

penitenciar, 2009, Pre-I şi post-I, KAP, 2009

Cunoștințele deținuților au fost măsurate și separat per fiecare întrebare. La toate

întrebările se atestă diferențe semnificative între etapa de pre-intervenție și post-intervenție cu

excepția celei ce ține de ventilarea încăperilor/camerelor, probabil legate de elemente puternice

de sub-cultură și condiții proaste de trai, care condiționează comportamentul acoperirii

ferestrelor mai ales pe timp rece.

La întrebarea “Care este una din cele mai eficiente metode de prevenire a răspîndirii

tuberculozei” (răspunsul corect fiind legat de ventilare), deținuții au demonstrat un nivel foarte

jos de cunoștințe – 25,9% și nivelul de creștere a indicatorului respectiv este la fel foarte mic.

De fapt, deținuții cred ca o metodă eficientă de prevenire a răspîndirii infecției ar fi să se facă

tratament profilactic cu una – două pastile (peste 50%).

Pentru toate penitenciarele indicatorul de 25,9%±3,14 care crește către 33,2%±3,38

(p˃0,05) este nesemnificativ statistic pentru această întrebare. De fapt, doar pentru penitenciarul

de la Lipcani, se atestă o creștere semnificativă a cunoștințelor printre deținuți ca rezultat al

intervenției 34,6%±3,41 (pre-I) către 70%±3,29 (post-I) pentru p˂0,001 (Figura 13).

Figura 2. Cunoștințele privind metoda de prevenire – ventilare/aerisire, deținuți,

Pre-I și post-I, KAP, 2009

Deoarece pentru toate celelalte întrebări, diferențele între nivelul de cunoștințe la etapa de

pre-intervenție și post-intervenție sunt semnificative, se poate deduce că această campanie de

comunicare este una eficientă și de fapt, cunoştinţele deţinuţilor au crescut cu 14,2% (conform

453

revistei literaturii acest % de creștere atestă eficiență), la etapa de pre-intervenție indicatorul

integrat de cunoştinţe era de 50,3±3,69 şi indicatorul post-intervenţie 64,5±3,5, p<0,01.

Eficienţa intervenţiilor de comunicare a fost determinată prin calcularea coeficientului de

corelaţie. A fost realizată corelaţia între creşterea nivelului de cunoştinţe pentru fiecare

penitenciar (%) şi creşterea nivelului de adresare la medic (%). Pentru fiecare penitenciar a fost

calculat % de creştere şi înserat în tabelul 3, cu ajutorul căruia se poate calcula coeficientul de

corelaţie.

Tabel 3. Tabelul corelării

%,

cunoștințe adresari dx dy d2x d2y dxdy

Taraclia P1 10,8 14,2 3,4 -1,3 11,56 1,69 -4,42

Lipcani P2 20 19,1 -5,8 -6,2 33,64 38,44 35,96

Leova P3 20 8,1 -5,8 4,8 33,64 23,04 -27,84

Cricova P4 12,3 11 1,9 1,9 3,61 3,61 3,61

Soroca P6 11,1 10,5 3,1 2,4 9,61 5,76 7,44

Cricova 15 13,5 14,4 0,7 -1,5 0,49 2,25 -1,05

Branesti 18 12,2 13,6 2 -0,7 4 0,49 -1,4

Total 99,9 90,9 96,55 75,28 12,3

media 14,2 12,9 25,62

rxy=12,3/25,62=0,48

Astfel, indicatorul de corelare este rxy = 0.48. Indicatorul respectiv poate fi interpretat în felul

următor: Există o legătură de corelație directă medie cuprinsă între ±06,9 și ±0,30 egală cu

rxy=0,48 între nivelul de creștere al cunoștințelor deținuților și nivelul de creștere al adresării la

medic.

Concluzii

1. Campania de comunicare este una eficientă, deoarece a reușit creşterea nivelului de

cunoştinţe al deţinuţilor cu 14,2%.

2. Diferenţa dintre media indicatorului integrat de cunoştinţe la etapa de pre-intervenţie

50,3±3,69 şi indicatorului post-intervenţie 64,5±3,5, p<0,01este semnificativă, ceea ce

demonstrează încă odată eficienţa acestei campanii de comunicare.

3. Pentru toate penitenciarele indicatorul cu referire la ventilare este de 25,9%±3,14 care

crește către 33,2%±3,38 (p˃0,05) si este de fapt nesemnificativ statistic, cu excepția

Penitenciarului P2, Lipcani, în care se atestă creștere semnificativă: 34,6%±3,41 (pre-I)

către 70%±3,29 (post-I) pentru p˂0,001. Aceasta demonstrează faptul că există mituri

privind metodele de prevenire a tuberculozei, și deținuții nu cunosc informația corectă și

respectiv, practica ventilării încăperilor este foarte joasă.

4. Între fenomenul de creştere a nivelului de cunoştinţe şi creştere a nivelului adresării la

medic există o legătură directă medie rxy = + 0,48.

Bibliografie

1. Actions for Life. Towards a World free of tuberculosis. The Global Plan to Stop TB 2006-

2015. Stop TB department, World Health Organization, 2006

2. Advocacy, Communication and social mobilization, a handbook for country managers,

Stop TB Department, World Health Organization, 2007

3. Arandottir T., Tuberculosis and Public Health, IUATLD, 2009

4. Chicu V., Curocichin G., Nemerenco A. Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii

de risc şi de criză (Ghid pentru medicii de familie), Chişinău, 2009

454

5. Dara M., Grzemska M., Kimerling M., Reyes H., Zagorskiy A. Guidelines of tuberculosis

control in prisons, TCTA and ICRC, 2009

6. FHI, Behavior surveillance surveys: Guidelines for repeated behavioral survey in

population at risk for HIV, Family Health International, 2004

7. Lozan-Tîrşu C., Guţu L., Cojocaru R. Comunicare pentru schimbare comportamentală,

Chişinău, 2008

8. Nemerenco A., Cărăruş M., LozanTîrşu-Carolina, Guţu L. Noţiuni de comunicare.

Comunicarea în sănătatea publică, SMSP, Chişinău, 2009

9. Report “Integrated bio-behavioral study, Moldova 2009-2010”, NCHM, AIDS Centre,

Chisinau 2010

10. Spinei L., Lozan O., Badan V. Biostatistica, Școala de Management în Sănătate Publică,

Chișinău, 2009

11. http://www.who.int/tb/publications/global_report/en/index.html

PARTICULARITĂŢI ALE COMUNICĂRII ÎN CADRUL RELAŢIEI MEDIC –

PACIENT

Gheorge Roşu

Şcoala de Management în Sănătate Publica

Summary

The particularities of communication within the relationship physician – patient This article describes different models of communication between a doctor and a patient

(parental, technical, contractual, and collegiate). There are summarized the two functions of the

communicative act between the doctor and the patient: an informative one (reciprocal, between

the doctor and the patient) and the therapeutically one. There are also highlighted the

peculiarities of the communication in stationary and ambulatory conditions.

Rezumat

În acest articol sunt descrise diferite modele (parental, tehnic, contractual, colegial) de

comunicare dintre medic şi pacient. Sunt rezumate două funcţii ale actului comunicativ dintre

medic şi pacient: una informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică. Sunt

evidenţiate particularităţile comunicării în condiţii de staţionar şi ambulator.

Actualitatea

Relaţia interpersonală dintre medic şi pacient apare ca un fenomen inerent practicării

profesiunii medicale. Multiple implicaţii şi particularităţi ale acestei relaţii au impus-o ca

principal obiect de studiu al psihologiei medicale, cu atât mai mult că nu există aspect al practicii

medicale care să nu depindă de relaţiile medic – pacient.

Fiind o relaţie interpersonală duală, având drept protagonişti bolnavul care solicită ajutor

calificat şi medicul care este în măsură să acorde acest ajutor – se desfăşoară, în trei planuri

fundamentale intelectual (predominant informaţional) afectiv şi moral.

Studierea caracteristicilor psihologice precum şi înţelegerea profundă a semnificaţiei

actului intersubiectiv care ia naştere din întâlnirea celor două persoane (medic – bolnav), permite

cunoaşterea aspectelor care le unesc şi desparte în scopul optimizării aspectelor pozitive, în

multiple valenţe de comunicare în practici prin oferirea pentru omul suferind a unui suport

afectiv şi moral, având consecinţe benefice de necontestat în procesul însănătoşirii.

Aşadar raportul medic-bolnav depinde în egală măsură de bolnav (de structura sa

psihofiziologică individuală), de medic (de experienţa pregătirii medicale, scopul pe cale-l

urmăreşte prin tratamentul său ) şi de boala, afecţiunea de care suferă bolnavul. Ştiinţa medicală

nu presupune doar aducerea în practică a unor principii ştiinţifice bine determinate, ci şi luarea în

455

considerare, aprecierea consecinţelor asupra echilibrului psihic în încercarea de menţinere sau

păstrare a acestui echilibru indispensabil în lupta împotriva bolii [7].

Material şi metode

Este realizat un studiu secundar - reviu narativ a surselor bibliografice ştiinţifice dedicate

problemei de comunicare. Analiza este bazată pe 36 surse literare a autorilori străini şi

autohtomi.

Rezultatele

În baza cunoştinţelor de psihologie medicală, medicul are oportunitatea de desfăşurare a

acestei activităţi complexe în cadrul relaţiei intersubiective cu bolnavul prin comunicarea cu

acesta.

Cadrul de desfăşurare a activităţii medicale reclamă contacte nemijlocite între oamenii

aflaţi într-o relaţie de independenţă, de mare răspundere şi în acelaşi timp de profund umanism.

Starea de boală în toată complexitatea sa îi creează bolnavului nevoia (dar nu şi

disponibilitatea) de a fi abordat, într-un model comprehensiv prin intermediul unei „regizări”

pline de tact din partea medicului a unor detalii care, deşi aparent minore, sunt menite a-l înarma

cu mijloace psihologice capabile să-i permită depăşirea multiplelor obstacole apărute în lupta

împotriva bolii [3].

Modelele surprind destul de bine esenţa relaţionării celor două persoane implicate în

relaţia de întrajutorare, şi în aceeaşi măsură modelul este aplicabil asistentelor medicale, sau în

particular celor care acordă bolnavului îngrijirile primare.

Modelul parental corespunde relaţiei de întrajutorare în care pacientul pasiv este sub

îngrijirea medicului (sau asistentei), persoane a căror imagine este supradimensionată (sunt

văzute ca nişte zei), care hotărăşte şi acţionează absolut singur. Acest gen de relaţionare este

considerat neetic, în măsură în care consimţământul pacientului nu este cerut. Fac excepţie

pacienţii incapabili de a-şi acorda consimţământul, pacienţii în stare gravă, inconştienta,

persoanele cu handicap mintal sever, copiii de vârstă foarte mici.

Modelul tehnic (mecanicist) corespunde unui tip de relaţii în care medicul este privit ca

un atotcunoscător. Aceasta are nevoie de la pacient de toate datele în legătură cu boala, după care

poate hotărî singur. „Profesioniştii sănătăţii” devin în acest model simpli executanţi ai

necesităţilor de îngrijire ai pacienţilor. Nici acest model nu este considerat satisfăcător atât timp,

cât pacientul este văzut doar ca un simplu obiect de investigaţie.

Modelul contractual este foarte diferit. În acest tip de relaţie sentimentele bolnavului

sunt explorate şi discutate. Cadrul medical devine, în acest caz, de o importanţă vitală,un

colaborator în deciziile care urmează a fi luate. Acest model este cel mai apropiat ca înţeles de

conceptul de îngrijire. în el se regăseşte respectul pentru persoană şi este clădit pe o relaţie de

reciprocitate, întrajutorare şi respectarea dorinţelor şi nevoilor fiecăruia.

Modelul colegial este considerat impracticabil, nerealist. În cadrul acestui tip de model,

atât medicul cât şi pacientul împărtăşesc obiective comune şi acţionează ca prieteni iar deciziile

sunt luate în consens.

O altă abordare a relaţionării dintre cadrul medical şi pacient aparţine lui May (1975).

Acesta face distincţie între relaţiile caracterizate de un codice, „târg” (învoială), contract sau

filantropie.

De-a lungul timpului complexităţi ale relaţiei dintre medic şi pacient au impus

reglementarea aspectelor relaţionale prin diverse coduri mai vechi sau mai noi, valabile pentru

anumite ţări (cum este de exemplu codul francez, englez, polonez, elveţian, etc.) sau având

importanţă internaţională (ex. Declaraţia de la Helsinki).

Un astfel de cod modelează comportamentul profesionistului medical, îl susţine sau îl

demolează. Respectarea timp îndelungat a acestui cod se transformă treptat într-o

„autodisciplină”.

456

O relaţie profesională care este bazată pe respectarea strictă a unui astfel de cod este clară

în sensul că nu sunt încurajate implicarea medicului în relaţia cu pacienţii, iar sentimente cum ar

fi compasiunea, încalcă acest gen de principii profesionale [10].

Consimţământul informat înseamnă mai mult, în aceeaşi măsură, dreptul de a şti dreptul

de a spune „nu”. Consimţământul decurge dintr-un principiu fundamental care este libertatea

bolnavului şi în acelaşi timp principiu de bază al deontologiei medicale. Referitor la acest fapt

G.Thibon a scris „schimbul uman (între medic şi pacient) implică respectul libertăţii mele”.

Referitor la acest lucru Portes, citat de Athanasiu, afirma că „dintre toate contractele actul

medical este fără îndoială cel al cărui conţinut moral şi psihologic, este cel mai bogat şi cel mai

greu de sesizat prin concepte pur juridice” [1].

Contactul medic – pacient este rareori căutat ca un scop în sine, ca o nevoie de contact

interuman (la diferite nivele, de la nivel etologic).

În marea majoritate a cazurilor acest contact este impuls de situaţia morbidă ca o condiţie

a diagnosticului şi prescriere a unui tratament. Contactul comunicant dintre medic şi pacient nu

se reduce la o comunicare verbală completată de una paraverbală în sensul lingvistic al acestora,

deşi cuvintele joacă un rol important. „Limbajul corpului” alcătuit din expresia facială, mimica,

gestuală, alături de simptome transportă o sumă de informaţii extrem de necesară pentru medic

care prin sesizarea şi decodarea lor le transformă în tot atâtea informaţii relevante pentru

confirmarea unui diagnostic. În afară de informaţiile strict necesare pentru confirmarea

diagnosticului este necesară şi stabilirea unei atmosfere de un acordaj reciproc ca între un post de

emisie şi unul de recepţie.

Putem rezuma două funcţii ale actului comunicativ dintre medic şi pacient: una

informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică implicită – medicul ca

„medicament”, prin prestigiu, atitudine – sau simpla detensionare adusă de actul de comunicare

prin psihoterapie [2].

Luând drept criteriu de clasificare statutul interlocutorilor (medic – pacient) comunicarea

în cadrul acestor relaţii este verticală (statutul celor doi fiind inegal). După gradul de activare al

conţinuturilor comunicarea este operantă sau latentă.

Alte clasificări ale comunicării cadrului medical - pacient mai pot fi făcute ţinând seama

de locul unde se desfăşoară (medicina primară, spital, domiciliu, loc de muncă), în funcţie de

timp (consultaţie de urgenţă, consultaţie obişnuită), de împrejurări (la prima consultaţie, etc.), de

sex, vârstă, statutul pacienţilor, starea bolnavului, specialitatea medicală, etc.

În acest dialog se produce un schimb de informaţie, timp în care medicul şi bolnavul sunt

alternativ receptori şi emiţători de informaţie.

Pentru bolnavul care este internat într-un salon de spital, viaţa „în care urmează să

trăiască câteva săptămâni apare în multe privinţe total diferinţă de cea cotidiană, fiind guvernată

de o serie de legi, în bună parte neobişnuită pentru el”[6].

Pentru un bolnav internat există două surse de stres: una a problemei legate de boală,

stresul inerent dat de manifestările şi complicaţiile bolii şi alta legată strict de mediul

intraspitalicesc, cu toate aspectele legate de particularităţile relaţiilor interpersonale din mediul

spitalicesc, comportamentul şi comunicarea cu personalul medical varietatea procedurilor

investigative şi terapeutice, precum şi inegalitatea „balanţei” între privaţiune şi tovărăşie [9].

Majoritatea pacienţilor suportă mai uşor stresul spitalizării atunci când privesc doctorul

ca fiind atotcunoscător şi adoptă, în consecinţă, o poziţie de totală dependenţă faţă de aceasta.

Emoţiile încercate de pacient în cursul spitalizării pot complica procesul de însănătoşire,

reducând eficienţa tratamentului.

Există o variată clasificare a principalelor tipuri de bolnavi spitalizaţi, după o multitudine

de criterii semnalată în literatura medicală de Balint, Wise, Păunescu – Podeanu, Iamandescu,

etc. Acestea reprezintă tot atâtea tipuri diferite de abordării pe care medicul trebuie să le

efectueze pentru stabilirea unei relaţionării eficiente.

457

Bolnavii care în mod conştient se sustrag de la obligaţia lor de a-şi pune toate capacităţile

(comunicarea tuturor datelor pe care le posedă despre boală – o colaborare binevoitoare şi

respectuoasă) la dispoziţia medicului sunt clasificaţi în:

Cadrul de desfăşurare a activităţii terapeutice presupune nemijlocite contacte între medici

şi pacienţi, aflaţi într-o necesară relaţie de interdependenţă, bazată pe o structură

comunicaţională explicită.

În orice tip de comunicare umană există şi o relaţie implicită de tip empatic. În activitatea

terapeutică, pacientul resimte acut nevoia de ajutor, iar medicul simte în plan afectiv,

necondiţionat, obligaţiunea să ofere ajutor. în acest sens empatia terapeutului se justifică prin

valenţa sa mediatoare în exercitarea comportamentului „helping” [8].

Integrând atitudinea empatică în personalitatea terapeutului, acesta devine nu doar un pol

al unei comunicări fortuite, ci un factor determinant într-o relaţie necesară cu profunde valenţe

responsabile şi umaniste. Prin urmare în relaţia terapeutică dintre medic şi pacient se utilizează o

comunicare explicită de tip verbal şi/sau non verbal, ca şi o comunicare implicită de natură

empatică.

Este o întreagă măiestrie a terapeutului de a se raporta la cadrul interior de referinţă al

individului fără a se identifica total cu acesta şi fără a-şi pierde identitatea proprie.

Funcţia cognitiv-anticipativă a empatiei se completează cu funcţia de comunicare

implicită între parteneri, ca modalitate specifică de a infera direct din comunicarea cu pacientul

cadrul său intern de referinţă. Aceasta nu implică doar comunicarea empatică dintre medic şi

pacient dar şi invers, deschiderea pacientului în raport cu medicul.

Funcţia de comunicare empatică a medicului se potenţează în raport cu nivelul

comunicativităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţă de precaritatea empatică a

partenerilor de comunicare. Şi tot această însuşire cu valenţe aptitudinale îl însoţeşte pe medic pe

tot parcursul întâlnirii cu pacientul ca o condiţie necesară reuşitei profesionale care face din

examenul clinic o experienţă agreabilă. Fenomenul de detaşare, atât de prezent în luarea deciziei

ponderează prin contrabalansare această aptitudine specifică terapeutului [4].

Abilitatea empatică a medicului trebuie diferenţiată de simpatie care semnifică o

participare alături de bolnav la stările afective ale acestuia (şi nu de pe aceeaşi poziţie cu el)

precum şi de identificare (nivelul maxim de transpunere în situaţia şi coordonatele de bază ale

altei persoane).

Diferenţa constă tocmai în atitudinea faţă de bolnav în virtutea căreia medicul trebuie să-

şi angajeze o parte a ego-ului în procesul empatic, în timp ce altă parte menţine distanţă şi

supraveghează [1].

Aceiaşi autori citaţi conchid asupra faptului că – după cum la simpatia medicului pentru

pacient, acesta răspunde cu încredere – tot aşa se efectuează un dublu transfer psihologic:

medicul înglobează în sine suferinţa bolnavului iar el transferă acestuia voinţa de a se vindeca.

În plan afectiv de asemenea îi sunt solicitate medicului încredere în „armele” sale pe care

le pune la dispoziţia pacientului, optimism şi buna dispoziţie care să emane din personalitatea

acestuia (indiferent de eventualitatea unor neplăceri personale).

De cele mai multe ori optimismul medicului constituie un element catalizator favorabil,

inducând buna dispoziţie pacientului, ceea ce are ca urmare sporirea confortului psihic al

acestuia.

Cauzele pentru care de multe ori pacienţii nu sunt capabili să transmită mesaje suficient

de coerente, sunt multiple: blocaje (inhibiţii) afective, stări generate de boală, o exprimare

inadecvată (datorate fie nivelului intelectual redus, fie unor particularităţi ale personalităţii lor –

flegmatici, depresivi, fie datorită utilizării unui jargon loco-regional. Literatura medicală abundă

în semnalarea numeroaselor exemple de acest gen, atrăgând atenţia asupra termenilor „tehnici”

vehiculaţi de pacient [5].

458

Concluzii

1. În literatura de specialitate sunt descrise diferite modele de comunicare, care

determină relaţia medic – pacient (parental, tehnic, contractual, colegial).

2. În urma analizei au fost evidenţiate două funcţii ale actului comunicativ dintre medic

şi pacient: una informativă (reciprocă, între medic şi bolnav) şi cealaltă terapeutică.

3. Funcţia de comunicare empatică a medicului se potenţează în raport cu nivelul

comunicativităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţă de precaritatea

empatică a partenerilor de comunicare.

4. Cauzele când pacienţii nu sunt capabili să transmită mesaje suficient de coerente, sunt

multiple: blocaje afective, stări generate de boală, o exprimare inadecvată şi altele.

Bibliografie

1. Athanasiu A. Elemente de psihologie medicală. Bucureşti: Medicină, 1983.

2. Cain A. Psihodrama Balint – Metodă, teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Trei, 1996.

3. Dutescu B. Etos în medicină. Bucureşti: ed.Medicală, 1979.

4. Dudley White P. Cheile diagnosticului şi tratamentul bolilor de inimă. Iaşi: Junimea,

1972

5. Enătescu V. Dialog medic – bolnav. Cluj Napoca: Dacia, 1981

6. Iamandescu Bradu I. Psihologie medicală. Bucureşti: ed.Infomadica, 1997.

7. Rudica T. Relaţia medic – bolnav. Aspecte şi caracteristici psihologice. în: Curs de

psihopedagogie, Psihologie medicală. Iaşi: ed. Universităţii Al.I.Cuza, 1981.

8. Stroe M. Empatie şi personalitate. Bucureşti: Aros, 1997.

9. Sims A.C.P., Hume W.I. Lectures notes on behavioural sciences. London: Blackwell

Scientific Publication, 1984.

10. Tschudin V. Ethics în nursing – The caring relationship. Oxford: Butterworth

Heinemann. 1992.

COMUNICAREA ÎN FUNCŢIE DE PROFILUL PROFESIONAL ŞI GRUPELE

DE VÂRSTĂ ALE MEDICILOR

Gheorge Roşu

Şcoala de Management în Sănătate Publică

Summary

Communication according to the professional profile

and age groups of the physicians

There have been elaborated a descriptive survey. To accumulate the primary data there

have been processed two questionnaires. The investigated doctors, in number of 50 persons, are

divided into two groups: a group of doctors with therapeutic specialization, who activate in

PMSI Riscani Hospital, implying 14 persons within the age of 26-40 and 10 persons within the

age of 40-62; the second group consists of 25 doctors with surgical specialization who work in

PMSI Riscani Hospital implying 13 persons within the age of 28-40 and 12 persons within the

age of 40-56.

The third group is formed by the interviewed nurses in number of 46 persons from the

same PMSI consisting of 38 women within the age of 25-52 and 8 men within the age of 26-30.

The material was processed by the program ANOVA. When assessing the „attitude” of the

doctors towards their patients there were achieved the following results: the doctors with a

therapeutically specialization, especially the ones from the first group (26-40 years) manifest a

more open attitude (27,64±1,32%) toward their patients in comparison with the surgeons from

the group of age (24,64±1,09%). In the second group of age (41-62 years) the indicators are

459

practically the same for therapeutically and surgical groups of doctors (25,93±1,49%

and26,39±1,50%) (p>0.05).

As a result of the interaction of two variables group-age it was established that the

attitude of internists from the second age group toward their patients is modified by the

professional experience in comparison with the internist from the first age group.

Rezumat

Este realizat un studiu descriptiv selectiv. Pentru acumularea datelor primare au fost

elaborate două chestionare. Medicii investigaţi în număr de 50 se împart în două loturi. Un lot de

medici profil terapeutic (25 de persoane) care activează în IMSP Spitalul raional Râşcani, din

care 14 persoane cu vârste cuprinse între 26-40 de ani şi 10 persoane cu vârste între 40 – 62 ani.

Al doilea lot de medici profil chirurgical (25 de persoane), care activează în IMSP Spitalul

raional Râşcani, din care 13 persoane cu vârste cuprinse între 28 – 40 ani şi 12 persoane, cu

vârste cuprinse între 40 – 56 ani. Asistenţii medicali chestionaţi formează al treilea lot de 46 de

persoane din aceeaşi IMSP 38 femei cu vârste cuprinse între 25-52 ani şi 8 bărbaţi cu vârste

cuprinse între 26-30 ani. Prelucrarea materialului a fost făcută în programul ANOVA. În cazul

aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de profil terapeutic în

primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai deschisă (27,64±1,32%) faţă de

pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de vârstă (24,64±1,09%). În a doua grupă de

vârstă (41-62 ani) indicatorii practic nu se deosebesc la lotul terapeutic şi chirurgical

(25,93±1,49% şi 26,39±1,50%) (p>0.05).Ca urmare a interacţiunii variabilelor grup – vârstă se

constată că atitudinea interniştilor în a doua grupă de vârstă faţă de bolnav este modificată prin

experienţa profesională comparativ cu interniştii din prima grupă de vârstă

Actualitatea

Asistenta medicală îndeplineşte rolul de intermediator între medic şi pacient, relatându-i

medicului despre starea prezentă a pacientului – fapt care o plasează pe o poziţie de importanţă

deosebită în cadrul relaţiilor terapeutice – transmiţându-i bolnavului prescripţiile medicale [2].

Cu cât asistenta medicală înţelege mai bine implicaţiile pe care le are maladia asupra

bolnavului, cu atât ea este mai capabilă să-l ajute pe acesta să depăşească unele efecte

psihologice ale îmbolnăvirii respective. Dacă ea înţelege rolul său în comunicare şi de interpretă

pentru bolnav, ea va căuta ocazia de a fi mai mult timp în apropierea acestuia [3].

În evoluţia relaţiei dintre medic şi pacient s-a pus şi problema efectelor negative pe care

le poate avea actul medical asupra pacientului. Istoria atitudinii justificate faţă de posibilele

efecte iatrogene ale actului medical începe cu Hipocrate prin perceptele acestuia cuprinse în

“Jurământul” [4].

Stabilirea diagnosticului implică cunoaşterea bolnavului, cunoaşterea patologiei medicale

şi consecutive, încadrarea bolnavului într-un cadru nozologic [1].

Material şi metode

Este realizat un studiu descriptiv selectiv. Pentru acumularea datelor primare au fost

elaborate două chestionare. Medicii investigaţi în număr de 50 se împart în două loturi. Un lot de

medici profil terapeutic (25 de persoane) care activează în IMSP Spitalul raional Râşcani, din

care 14 persoane cu vârste cuprinse între 26-40 de ani şi 10 persoane cu vârste între 40 – 62 ani.

Al doilea lot de medici profil chirurgical (25 de persoane), care activează în IMSP Spitalul

raional Râşcani, din care 13 persoane cu vârste cuprinse între 28 – 40 ani şi 12 persoane, cu

vârste cuprinse între 40 – 56 ani. Asistenţii medicali chestionaţi formează al treilea lot de 46 de

persoane din aceeaşi IMSP 38 femei cu vârste cuprinse între 25-52 ani şi 8 bărbaţi cu vârste

cuprinse între 26-30 ani. Prelucrarea materialului a fost făcută în programul ANOVA.

460

Rezultatele

În cazul aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de profil

terapeutic în primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai deschisă (27,64±1,32%)

faţă de pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de vârstă (24,64±1,09%). În a doua

grupă de vârstă (41-62 ani) indicatorii practic nu se deosebesc la lotul terapeutic şi chirurgical

(25,93±1,49% şi 26,39±1,50%) (p>0.05).

Ca urmare a interacţiunii variabilelor grup – vârstă se constată că atitudinea interniştilor în

a doua grupă de vârstă faţă de bolnav este modificată prin experienţa profesională comparativ cu

interniştii din prima grupă de vârstă (Fig.1).

Fig. 1. Repartizarea loturilor de cercetare pentru aprecierea atitudinii în funcţie de vârstă (%)

În cazul comunicativităţii s-a obţinut că interniştii în primul grup de vârstă sunt mai

comunicativi decât chirurgii (16,93% şi 14,92%), în a doua grupă de vârstă nu au fost stabilite

diferenţe semnificative statistice (Tab. 1).

Tabelul 1. Ratele comunicativităţii în funcţie de profilul medical şi vârstă (%)

Internişti Chirurgi χ2

26-40 ani 16,93 14,92

gr.l.=1

χ2=3,9

p<0,05

41-62 ani 14,18 13,75

gr.l.=1

χ2=3,5

p>0,05

Pentru factorul „emiţător” s-a obţinut, că lotul terapeutic în primul grup de vârstă rata

mesajelor verbale este mai mică decât în a doua grupă de vârstă (27,57% şi 28,82%, χ2=4,3,

gr.l.=1, p<0,05).

Interniştii în o doua grupă de vârstă emit mai multe mesaje verbale (explicaţii mai

detaliate în privinţa diagnosticului şi a prescripţiilor terapeutice) decât interniştii tineri, datorită

experienţei profesionale şi capacităţii de a fi mai buni psihoterapeuţi, sau datorită faptului că au

disponibilitate mai mare de a discuta cu pacientul.

La chirurg se observă acelaşi rezultat: în a doua grupă de vârstă valorile sunt mai mari

decât în prima grupă de vârstă (23,69% şi 25,25%, χ2=3,9, gr.l.=1, p>0,05).

Interniştii în al doua grupă de vârstă sunt mai atenţi la compartimentul non-verbal cu

pacientul comparativ cu chirurgii din acelaşi grup de vârstă (20,82% şi 18,0%, χ2=5,4, gr.l.=1,

p<0,05).

461

La internişti şi chirurgi în prima grupă de vârstă nu au fost stabilite diferenţe semnificative

statistice.

Aceasta se datorează faptului că în timpul stabilirii unui diagnostic medical internist este

mult ajutat de comportamentele non-verbale relevante. Faptul că această calitate este prezenţă

numai la interniştii în a doua grupă de vârstă comparativ cu internişti tineri se explică prin

experienţa profesională acumulată pe parcursul practicii.

În cazul factorului „opinia”, diferenţa semnificativă între cele două loturi (internişti şi

chirurgi) se explică prin specificul ramurii medicale: medicii internişti acordă o mai mare

importanţă dialogului cu pacienţii (Tab.2).

Tabelul 2. Factorul „opinia” în loturile cercetate în funcţie de grupele de vârstă (%)

Internişti (%) Chirurgi (%) χ2, p

26-40 ani 24,10 20,56

χ2=4,1

gr.l.=1

p<0,05

41-62 ani 23,44 21,09

χ2=3,9

gr.l.=1

p<0,05

În privinţa factorului „opinia”, în funcţie de variabila grup se constată că medicii internişti

acordă o mai mare etenţie dialogului cu pacienţii în comparaţie cu medicii chirurgi şi cu grupul

de asistente. în cazul asistentelor valorizarea mică a dialogului din partea acestora se explică

probabil prin lipsa timpului disponibil sau prin lipsa solicitudinii.

Utilizarea designului experimental de tip 2X3, (sex masculin şi feminin), şi trei grupuri

(internişti chirurgi, asistenţi), prin programul ANOVA (Analiza de varianta simplu factorial). Se

constată că există diferenţe ale factorului „receptor”, în sensul că interniştii se folosesc mai mult

de ascultarea activă în comparaţie cu chirurgii.

Nu au fost stabilite diferenţe semnificative statistice între internişti şi chirurgi în funcţie

de sex (χ2=3,2, gr.l.=1, p>0,05).

Asistentele medicale de sexul feminin ascultă mai mult de pacient în comparaţie cu

asistenţii de sexul masculin (χ2=3,9, gr.l.=1, p<0,05) (Fig. 2).

Fig. 2. Factorul „receptor” în funcţie de grupul profesional şi sex (%)

Factorul feed-back în funcţie de sex şi profesie a scos în evidenţă că dintre internişti rata

este mai mare la bărbaţi (32,19%) decât la femei (30,33%), la chirurgi – invers, la femei este mai

mare decât la bărbaţi (33,43% şi 29,67%). La asistenţii medicali nu au fost stabilite diferenţe

semnificative în funcţie de sex (10,78% şi 11,17% , χ2=2,7 gr.l.=1 p>0,05).

462

În lotul interniştilor pe locul I se plasează competenţa în valoare de 68,0±4,66%, pe locul

II – răbdare cu valoare de 14,0±3,47%. În lotul chirurgical pe I loc s-a plasat profesionalismul în

valoare de 74,0±4,39% şi pe locul II – fermitatea cu valoarea de 18,0±3,84%.

Numai asistentele medicale în rând cu profesionalismul, care s-a plasat pe locul I

(64,2±4,79%), au indicat în valoare de 20,7±4,05% cazuri amabilitatea.

Personalul medical trebuie să înţeleagă vulnerabilitatea emoţională a pacienţilor, datorată

în mare parte spitalizării şi prin comunicarea efectivă cu aceştia să încerce să o reducă. Sunt

recunoscute în literatura de specialitate, patru tipuri de manifestări emoţionale care în mod

obişnuit sunt înregistrate în situaţia spitalizării: anxietate, depresie, iritabilitate şi dependenţă.

La întrebarea despre sentimentele care le are pacientul în faţa cadrului medical toate trei

loturi pe primul loc au plasat încrederea cu ratele de răspuns de 86,0±3,47% la internişti,

80,0±4,00% şi asistente – 71,5±4,51%.

Un interes deosebit prezintă răspunsurile lucrătorilor medicali la întrebarea despre intenţia

pacientului când el face medicului un dar.

Din toate răspunsurile putem cumulativ să facem concluzia că pacientul face un dar

medicului pentru a atrage atenţia şi pentru garanţia ca să fie tratat. În Fig. 3 sunt prezentate ratele

de răspuns la această întrebare.

46,0

52,0

58,2

36,0

10,0

20,018,0

38,0

21,8

0,0

10,0

20,0

30,0

40,0

50,0

60,0

70,0

Internişti Chirurgi Asistente

de a mulţumi şi recompensa de a obţine garanţia de a fi tratat de a atrage atenţia medicului asupra sa

Fig. 3. Ratele de răspuns la întrebarea „Atunci când pacientul face medicului un dar,

intenţia sa este?”

În cazul când lucrătorul medical refuză dar de la pacient au fost analizate opiniile

lucrătorilor medicali. Aşadar, interniştii consideră în majoritatea cazurilor (44,0±4,96%) creează

o suspiciune de o maladie incurabilă. În 28,0±4,49% cazuri că pacientul se simte jignit.

14,0±3,47% internişti sunt de părerea că pacientul consideră că darul nu este suficient. Totuşi

4,0±1,96% internişti sunt convinşi că refuzul darului nu are nici un efect asupra pacientului.

Chirurgii au dat practic variante asemănătoare, dar cu valori mai pronunţate decât

interniştii. În 58,0±4,94% cazuri chirurgii consideră că refuzul darului creează la pacient

impresia că maladia este incurabilă. 12,0±3,25% din chirurgi sunt de părerea că pacientul

consideră că nu este suficient cât a oferit. Fiecare al treilea chirurg (30,0±4,58%) este ferm

convins că refuzul darului nu are nici un efect asupra pacientului.

La întrebarea „Care sunt însuşirile medicale care trezesc neîncrederea pacientului?”

asistentele medicale au prezentat următoarele rate de răspuns. Mai mult de jumătate

(54,6±4,98%) consideră că aceasta se referă la lipsa de profesionalism. 27,1±4,44% - sunt de

părerea că aceasta este irascibilitatea. O parte din asistentele medicale (15,2±3,59%) sunt de

părerea că asupra neîncrederii pacientului este importantă şi ţinuta neîngrijită, 2,1±1,43% -

consideră nepunctualitatea în efectuarea tratamentului (rata nu este semnificativă).

Din numărul total de factori analizaţi a fost făcută ierarhia lor. Aşadar, pe locul I s-a plasat

factorul atitudinea cadrului medical faţă de pacient (z=4,28). Pe locul II – factorul pentru

calitatea de emiţător de mesaje verbale (z=3,85). Opinia faţă de dialogul medicului cu pacientul

463

s-a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă locul IV (z=2,67)

(Fig.4).

0,67

1,33

1,65

2,13

2,48

2,67

3,67

3,85

4,28

0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5

Fb (feed-back)

Ev (extraverbal)

R (receptor)

Nv (nonverbal)

Emot (emoţional)

Emp (empatie)

Opin (opinie)

Emit (emiţător)

Atit (atitudine)

Fig.4. Ierarhia factorilor ce determină comunicarea dintre medici şi pacienţi (scorul z)

Concluzii

1. În cazul aprecierii „atitudinii” medicilor faţă de pacienţi s-a obţinut că medicii de

profil terapeutic în primul grup de vârstă (26-40 ani) manifestă o atitudine mai

deschisă (27,64±1,32%) faţă de pacienţi comparativ cu chirurgii din aceeaşi grupă de

vârstă (24,64±1,09%).

2. Interniştii în al doua grupă de vârstă (41-62 ani ) sunt mai atenţi la compartimentul

non-verbal cu pacientul comparativ cu chirurgii din acelaşi grup de vârstă (20,82% şi

18,0%, χ2=5,4, gr.l.=1, p<0,05). La internişti şi chirurgi în prima grupă de vârstă nu au

fost stabilite diferenţe semnificative statistice.

3. În structura factorilor analizaţi a fost făcută ierarhia lor: pe locul I s-a plasat factorul

atitudinea cadrului medical faţă de pacient (z=4,28). Pe locul II – factorul pentru

calitatea de emiţător de mesaje verbale (z=3,85). Opinia faţă de dialogul medicului cu

pacientul s-a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă

locul IV (z=2,67).

Bibliografie

1. Dudley White P. Cheile diagnosticului şi tratamentul bolilor de inimă. Iaşi: Junimea,

1972.

2. Enătescu V. Dialog medic – bolnav. Cluj Napoca: Dacia, 1981.

3. Morariu–Nicolae L. Personalitatea nurselor medicale. în: Jurnal de nursing, 1996, nr.

1.

4. Rudica T. Relaţia medic – bolnav. Aspecte şi caracteristici psihologice. în: Curs de

psihopedagogie, Psihologie medicală. Iaşi: ed. Universităţii Al.I.Cuza, 1981

ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE DIZABILITĂŢII (REVISTA LITERATURII)

Vitalie Bivol Şcoala de Management în Sănătatea Publică

Summary

Conceptual approach of disability (literature review)

This article describes different models of disability used in international practice. General

considerations are summarized on disability (definition, interpretation, approach). Approach is

highlighted features disabled by medical and social system.

464

Rezumat

În acest articol sunt descrise diferite modele ale dizabilităţii, utilizate în practica

internaţională. Sunt rezumate consideraţiunile generale asupra dizabilităţii (definiţii, interpetări,

abordări). Sunt evidenţiate particularităţile abordării persoanelor cu dizabilităţi de către sistemul

medical şi social.

Actualitatea

Dizabilitatea este o oarecare abatere de la normă pe care noi o înţelegem ca pe o stare

deosebită. Dar persoanele sănătoase nu ştiu cu adevărat ce este de fapt această stare în realitate.

Un singur lucru este evident pentru cei sănătoşi din punct de vedere fizic - persoanele cu

dizabilităţi au nevoie de o atitudine specială şi un suport. Maturitatea societăţii, nivelul

moralităţii ei, în mare parte, poate fi constatată prin măsura în care oamenii ştiu să ofere un

ajutor celor cu dizabilităţi — prin ajutorarea acestora din copilărie până la moarte.

Material şi metode

Este realizat un studiu secundar - reviu narativ al surselor bibliografice ştiinţifice dedicate

problemei dizabilităţii. Analiza este bazată pe 42 surse literare a autorilor din Republica

Moldova, Franţa, Marea Britanie, SUA etc.

Rezultatele Organizaţia Mondială a Sănătăţii propune următoarea definiţie a dizabilităţii:

“Dizabilitatea este reprezentata de orice restricţie sau lipsă (rezultată în urma unei infirmităţi) a

capacităţii (abilităţii) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale

pentru o fiinţă umană”.

Dizabilitatea este o stare socială şi nu o condiţie medicală, dar, totodată ea este la fel de

strâns legată de sistemul ocrotirii sănătăţii, ca şi de cel al ocrotirii sociale [22].

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi (DPI), dizabilitatea este

definita ca fiind “rezultatul interacţiunii dintre o persoana care are o infirmitate şi barierele ce ţin

de mediul social ţi atitudinal de care ea se poate lovi”.

La momentul de faţă, noile tendinţe pe plan mondial impun termenul de “persoana

dizabilitată” (de către societate) în locul celei de “persoana cu dizabilităţi”, tocmai pentru a

sublinia faptul ca dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relaţiei persoană

– mediu.

Dizabilitatea este văzută ca o problema a întregii societăţi. Aceasta presupune pregătirea

şi adaptarea continua în toate sferele vieţii, pentru primirea şi menţinerea acestor persoane în

curentul principal al vieţii sociale [24].

Studiile efectuate la nivel european au arătat[6, 7]:

numărul persoanelor cu dizabilităţi este de 65 de milioane în Uniunea Europeana,

aproximativ 10% din populaţia UE.

Unul din patru europeni are un membru de familie care suferă de o dizabilitate.

Persoanele cu mobilitate redusă reprezintă mai mult de 40% din populaţie.

Comparativ cu numărul persoanelor care nu suferă de nici o dizabilitate şi care nu au un

loc de munca, numărul persoanelor cu dizabilităţi fără un loc de muncă este de 2 pana la

3 ori mai mare.

Doar 16% dintre cei care au nevoie de asistenţa la locul de muncă beneficiază de această

asistenţă.

Multe persoane cu dizabilităţi sunt muncitori descurajaţi şi nici măcar nu îndrăznesc sa

intre pe piaţa muncii. De aceea intră în categoria persoanelor inactive.

Cu cat este mai sever gradul de handicap, cu atât participarea pe piaţa forţei de muncă

este mai redusă. Aceasta participare reprezintă un procent de 20% în cazul persoanelor cu

dizabilităţi severe comparativ cu 68% în cazul persoanelor care nu suferă de nici o

dizabilitate.

465

În comparaţie cu persoanele fără dizabilităţi, persoanele cu dizabilităţi au cu 50% mai

puţine şanse să urmeze alte studii după cele secundare.

38% dintre persoanele cu dizabilităţi cuprinse cu vârste între 16-34 de ani au un venit

câştigat în Europa, comparativ cu un procentul de 64% al persoanelor fără dizabilităţi.

Venitul persoanelor cu dizabilităţi este în mod dramatic mult mai mic decât cel al

persoanelor fără dizabilităţi.

Una din două persoane cu dizabilităţi nu a luat parte niciodată la activităţi sportive sau de

petrecere a timpului liber.

1/ 3 dintre persoanele cu dizabilităţi nu a călătorit niciodată în străinătate sau nu a

participat în excursii turistice din cauza condiţiilor şi a serviciilor inaccesibile.

Oamenii cu dizabilităţi suferă de izolare. Comparativ cu numărul persoanelor fără

dizabilităţi, de doua ori mai multe persoane cu dizabilităţi îşi întâlnesc prietenii şi rudele

mai puţin de o dată sau de două ori pe lună.

88% dintre europeni consideră că accesul la transportul public pentru persoanele cu

handicap fizic şi vizual este dificil.

97% dintre europeni considera că trebuie luate măsuri pentru a asigura o mai bună

integrare în societate a persoanelor cu dizabilităţi.

93% exprimă dorinţa lor de a aloca mai mulţi bani pentru a înlătura barierele fizice care

complică viaţa persoanelor cu dizabilităţi.

În Republica Moldova dizabilitatea la adulţi este puţin studiată atât în aspect medical, cât

şi în aspect social (Serbin V., Grejdianu T. 2006, Israfilova M, 2011). Problema dizabilităţii la

copii a fost cercetată de Spinei L. (1996-2000, 2005-2011).

Statistica medicală oficială din Republica Moldova oferă datele doar cu privire la

invaliditatea primară, neglijând persoanele reexpertizate şi cele cu grad de invaliditate stabilit

fără termen. Chiar şi în acest context se atestă o majorarea cu 16,5% a nivelului invalidităţii

primare de la 372,7 cazuri în a. 2004 la 319,8 cazuri la 100 mii populaţie [1].

De-a lungul timpului, definirea handicapului sau a dizabilităţii a fost dificilă şi a trecut

prin modificări importante. Termenul de handicap, aplicabil realităţilor umane, a glisat de la

sensul medical, de limitare fizică a capacităţii oamenilor, la cel de dezavantaj social, rezultat al

unor deficienţe.

Căutarea unei definiţii a persoanelor cu dizabilităţi care să fie în acelaşi timp riguroasă şi

să nu stigmatizeze a constituit obiectul preocupărilor unui număr mare de cercetători. Printre

aceştia s-a remarcat P. Wood care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior

prin consens de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1980; inovaţia sa a constat în utilizarea

a trei concepte distincte [21]:

- infirmitatea sau deficienţa (eng. ”impairment”) care desemnează orice pierdere,

anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice ori

psihice. Prin acest termen se descrie perturbarea la nivelul unor membre, organe sau a

altor structuri ale organismului, ca şi la nivelul funcţiilor psihice. Conceptul este

operaţional la nivelul sistemului „organism”. Iată câteva exemple de formulări care au

fost utilizate pentru realizarea unor cercetări şi recensăminte: „lipsa vederii”,

„ambliopia”, „surzenia”, „mutismul”, „paralizii ale membrelor”, „amputaţii ale

membrelor”, „întârzierea mintală”, „deficienţa de vorbire” ş.a.;

- incapacitatea sau dizabilitatea (eng. „disability”), care desemnează orice reducere,

lipsă ori pierdere (rezultând dintrâo deficienţă) a aptitudinii de a desfăşura o activitate în

condiţiile considerate normale pentru o fiinţă umană. Dizabilităţile sunt descrieri ale

perturbărilor la nivelul persoanei, al personalităţii; ele ilustrează limitarea funcţională sau

restricţia în activitate (de durată) cauzate de o deficienţă. În cadrul studiilor şi

recensămintelor au fost urmărite diferite tipuri de dizabilităţi, formulate ca dificultăţi,

cum ar fi: „de vedere”, „de auz”, „de deplasare”, „de autoservire” etc.;

- handicapul (eng. „handicap”), definit ca orice dezavantaj de care suferă o anumită

persoană ca urmare a unei deficienţe sau a unei dizabilităţi care o împiedică să satisfacă

466

total ori parţial sarcinile considerate normale pentru ea (în raport cu vârsta, genul şi cu

diferiţi factori sociali şi culturali). Noţiunea de handicap descrie rolul social atribuit

persoanei cu deficienţă sai dizabilitate, rol care o plasează ca dezavantajată comparativ cu

alte persoane. Dezavantajele apar şi se manifestă în cadrul interacţiunii persoanei cu

mediul ei social şi cultural specific. În recensămintele şi studiile realizate în diferite ţări

au fost utilizate formulări de tipul „imobilizat la pat”, „limitat la domiciliu”, „inapt de a

utiliza transportul comun”, „inapt de muncă”, „izolat social” ş.a.

În acest mod, dizabilitatea tinde să capete accepţiunea unei probleme sociale, aceea a

respingerii sau excluderii persoanei cu deficienţă sau cu dizabilitate.

Pe baza acestor delimitări s-a elaborat Clasificarea Internaţională a Deficienţelor,

Dizabilităţilor şi Handicapurilor (ICIDH-1) care a fost adoptată ca document de lucru de către

O.M.S. în anul 1980. Ea a fost revăzută în 1993. Acest proces de revizuire a dus la o mai

sofisticată şi mai cuprinzătoare ICIDH-2 în 2001. ICIDH este bazată pe modelul biopsihosocial

bolii, descrie consecinţele bolii în trei dimensiuni: deficiente structurale şi funcţionale ale

corpului, dizabilităţile (ICIDH-1) sau restricţiile în activitate (ICIDH-2) sunt analizate în raport

cu activităţile de zi cu zi, handicapul (ICIDH-1) sau limitarea în participare (ICIDH-2) - în

funcţie de integrarea socială [13].

Originea cuvântului de handicap se regăseşte în traducerea termenilor care compun acest

cuvânt. Hand (în engleză) înseamnă mana in = în, cap = cascheta sau căciula. Aceasta sintagmă

provine de la un joc de origine engleza, în care participanţii la joc îşi disputau anumite obiecte,

iar prin intermediul unui arbitru se extrăgeau obiectele la întâmplare. În evoluţia termenului,

consoana „n” a dispărut, iar astfel a luat forma cuvântul handicap. Evoluţia cuvântului de la o

semnificaţie primară la una secundară s-a realizat prin atribuirea acestui termen în cursele de cai.

Ulterior, în decursul anilor, acest termen a trecut şi în sfera umană, desemnând acele persoane

care erau dezavantajate social; termen care a suferit mai multe modificări la nivel de

semnificaţie. Ideea de dezavantaj şi dificultate pe care îl implică acest termen la nivel social a

fost derivat mai apoi spre o semnificaţie accentuat medicalizată în care dezavantajul se traducea

în cel bio-psihic [18].

Termenul dizabilitate se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor

unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El

descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu. Din perspectiva acestui concept,

conform legislaţiei în vigoare în acest domeniu, persoanele cu dizabilităţi sunt acele persoane pe

care mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedica

total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor

materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării

lor sociale şi profesionale [19].

Termenul de „handicap” se referă la un dezavantaj social, prin limitele sau pierderea pe

care o poate avea o persoană la participarea în viata comunităţii într-un mod egal cu celelalte

persoane. Handicapul este o rezultantă a construcţiei dintre relaţiile dintre o persoană cu

dizabilităţi şi mediul înconjurător în care acesta trăieşte, mai ales în unele activităţi organizate de

către societate, cum ar fi accesul la informaţii, la comunicaţii şi la mediul fizic, acestea putând

împiedica participarea lor activă în cadrul societăţii în condiţii de egalitate. Prin concluzie,

handicapul apare în momentul în care, „persoanele cu dizabilităţi întâlnesc bariere sociale,

culturale sau arhitecturale, împiedicându-le accesul la diferite sisteme la care, în condiţii de

normalitate”, au acces persoanele fără dizabilităţi [20].

Prin documentele oficiale ONU, persoana cu dizabilitate se poate defini drept o persoană

care se afla în situaţia în care nu îşi poate asigura prin ea însăşi „toate sau o parte din nevoile

vieţii individuale sau sociale normale”. În această situaţie, autonomia existenţiala personală este

principala condiţionare prin care este determinată prezenta sau absenţa dizabilităţii [25].

Marianne Schulze, avocată pentru drepturile omului, care a fost negociatoare a

Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi afirmă că din perspectiva

drepturilor omului, dizabilitatea nu este o afecţiune, ci doar o percepţie a manifestării sale fizice.

467

Este vorba, mai degrabă, despre felul în care stigmatizarea, stereotipurile şi alte prejudecăţi

creează bariere sociale, care exclud persoanele cu dizabilităţi [4]. Convenţia ONU privind

drepturile persoanelor cu dizabilităţi a fost adoptată la sfârşitul anului 2006. Parlamentul

Republicii Moldova a aprobat, la mijlocul anului 2010, proiectul de lege pentru ratificarea

respectivei Convenţii ONU [26].

Ph. Hood (2000), defineşte dizabilitatea ca fiind un dezavantaj care este rezultanta unei

incapacităţi sau a unei deficienţe, împiedicându-l pe individ să îşi îndeplinească rolurile sociale

raportate la vârsta, factori culturali sau sociali. Programul mondial de acţiune privind problemele

dizabilităţii, indică faptul că, dizabilittaea este pierderea egalităţii de şanse la participarea activa

socială în raport cu comunitatea din care acesta face parte [11].

Aria de acoperire a conceptului de dizabilitate este relativ largă, cuprinzând deficienţele

de ordin mental, senzorial, fizic, dar în ultima perioadă acest concept şi-a lărgit aria de acoperire

cuprinzând şi disfuncţionalităţi de integrare, de ordin social, economic etc. [2]

Datorită faptului că, termenul de handicap a dobândit o conotaţie negativă la nivel de

percepţie a limbajului, există o tendinţă din ce în ce mai accentuată de a un mai fi folosit. Astfel

se încearcă în loc de „handicap”, folosirea termenului de persoana cu deficienţe (mentală,

senzorială, fizică, etc.) său persoana cu nevoi speciale. Spre exemplu în Anglia s-a introdus un

nou termen pentru a defini această categorie de concepte, şi anume „physically challenged” [8].

Semnificaţia termenului de deficienţă este pierderea, alterarea sau absenţa unei structuri

sau a unei funcţii din punct de vedere anatomic, fiziologic sau psihic. Aceasta poate să fie

rezultanta unei boli, a unui accident etc. dar şi rezultatul unor factori negativi de dezvoltare a

mediului, în special carenţele afective [9].

Conceptul de deficienţă nu trebuie confundat cu conceptul de boala deoarece, are o altă

semnificaţie. Boala implica alterarea funcţională şi/sau structurală a organismului din punct de

vedere somatic, psihic sau psihosomatic şi are ca şi caracteristică suferinţa sau durerea.

Deficienţa implica invaliditatea, dar care ale un element comun cu boală, şi anume starea de

anomalie. Deficienţa este caracterizată prin prezenţa invalidităţii prin pierderea sau absenta unei

anumite aptitudini a persoanei, aptitudine prezenta la celelalte persoane [5].

Handicapul social este rezultatul unei inadaptări la mediu, implicând consecinţe pe plan

economic, social şi chiar pe planul sănătăţii. Astfel, termenul de inadaptare provine de la

cuvântul adaptare. Astfel pentru determinarea conceptului de inadaptare este nevoie trecerea în

revistă a câtorva aspecte ale „adaptării”. Ea se poate realiza prin 3 modalităţi: adaptarea prin

asimilare, cea mai dezirabilă, se produce atunci când conexiunile sunt suficient de puternice

pentru a putea învinge rezistenţele exterioare; adaptarea prin acomodare - datorită dificultăţilor

exterioare, individul renunţa la dorinţele afirmare iniţială şi adoptă o poziţie de conformare şi

adaptarea prin deplasare producându-se în momentul în care individul nu reuşeşte să treacă peste

obstacolele din calea sa, deturnând calea normală pentru satisfacerea nevoilor. Astfel când nici

una dintre cele 3 ipostaze menţionate mai sus nu sunt posibile, intervine inadaptarea. În acest

sens se pot considera inadaptaţi, acei indivizi care datorită unor deficienţe senzoriale, fizice

psihice, etc. nu reuşesc să se adapteze la mediul în care aceştia trăiesc putând fi divizată în:

inadaptări preponderent sociale, psihologice şi/sau organice [10].

În final pentru depăşirea interpretării bilaterale a termenului de handicap unii autori

propun revenirea la semnificaţia iniţială a termenului de handicap, adică la acel dezavantaj social

care este determinat de un lanţ cauzal, pornind de la maladie, apoi deficienţa, trecând prin

incapacitate şi ajungând la handicap. În concluzie se poate afirma că acest model este

semnificativ pentru descrierea noţiunii de handicap şi a implicaţiilor acestuia, dar şi a etapelor ce

îl determină [3, 14].

Nu orice persoană care prezintă deficienţă este în mod automat şi persoană cu dizabilitate

sau persoană cu handicap. Atunci când se stabileşte gradul şi durata dizabilităţii se au în vedere

aspecte complexe ce ţin de natura acesteia, de starea generală, de vârsta şi de restantul morfo-

funcţional. În definirea handicapului intervin întotdeauna anumite variabile sociale [15].

468

Dizabilitatea apare atunci când persoanele se confruntă cu bariere culturale, fizice sau

sociale care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societăţii, sisteme care sunt disponibile

altor cetăţeni. Astfel dizabilitatea are accepţiunea pierderii sau limitării şanselor de a lua parte la

viaţa comunităţii la un nivel egal cu al celorlalţi. De aici rezultă că definirea dizabilităţii unei

anumite persoane presupune identificarea dificultăţilor cu care aceasta se confruntă, în condiţii

specifice ale mediului fizic, social, cultural, familial etc. [15]

Până de curând în Republica Moldova pentru persoanele cu dizabilităţi s-a folosit

cuvântul „invalid”, care însă nu corespunde statutului acestor persoane, deoarece în limba

română invalid (din lat. invalidus) este o persoană care are o infirmitate (din cauza căreia este

inaptă de muncă), infirm, mutilat, schilod. Acest termen este preluat din practica medicală

sovietică, care folosea cuvântul „инвалид” pentru a determina o persoană cu dizabilităţi.

Totodată acelaşi termen continuă să fie utilizat şi în sintagma grad de invaliditate, utilizat în

practica expertizei medicale a vitalităţii din Republica Moldova. Persoanele cu dizabilităţi la noi

în ţară au fost privite prin prisma modelului medical, care îl vom descrie în continuare.

Modelele sunt influenţate de două filosofii fundamentale. Prima vede persoanele cu

dizabilităţi dependente de societate. Acest lucru poate duce la paternalism, segregare şi

discriminare. Cea de a doua percepe persoanele cu dizabilităţi drept consumatori a ceea ce

societatea are de oferit. Acest lucru duce la libertatea în alegere, abilitare, egalitatea drepturilor

omului şi integrare.

Modelele dizabilităţii nu ar trebuie abordate drept o serie de opţiuni exclusive superioare

sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea şi popularitate lor ne oferă o continuitate în raport cu

schimbarea atitudinii sociale faţă de dizabilitate şi nivelul ei la momentul actual. Modelele se

schimbă odată cu schimbarea societăţii. Având în vedere acest grad de înţelegere, obiectivul

nostru de viitor, ar trebui să fie dezvoltarea şi aplicarea unui grup de modele, care va permite

persoanelor cu dizabilităţi accesul la drepturi depline şi egale, alături de concetăţenii lor.

Studiile au demonstrat că numai diagnosticul nu este suficient pentru a face predicţii

referitoare la nevoia de servicii, la durata spitalizării, la nivelul îngrijirilor sau la rezultatele

funcţionale. La fel, prezenţa unei tulburări sau a unei afecţiuni nu apare ca un predictor adecvat

în raport cu beneficiile pentru dizabilitate, cu performanţa în munca, cu redobândirea

potenţialului de muncă sau cu probabilitatea integrării sociale. Aceste aspecte sugerează că dacă

este utilizată numai o clasificare medicală bazată pe diagnostic, nu se poate asigura informaţia

necesară pentru scopurile managementului şi planificării în domeniul sănătăţii, întrucât lipsesc

datele referitoare la nivelurile funcţionalităţii şi dizabilităţii [15].

Clasificarea Internaţională a Funcţionalităţii, Dizabilităţii şi Sănătăţii - CIF (The

International Classification of Functioning, Disability and Health - ICF), propusă de către

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, face distincţie între funcţiile corpului (fiziologice sau psihice,

ex. vederea) şi structuri ale corpului (părţi anatomice ex. ochi şi structurile aferente). Deprecierea

în structura corporală sau funcţională este definită ca implicând o anomalie, defect, pierdere sau

altă abatere semnificativă de la anumite standarde general acceptate de populaţie, care poate

varia în timp. Activitatea este definită drept executarea unei sarcini sau acţiuni. ICF enumără 9

domenii generale ale funcţionalităţii, care pot fi afectate:

Învăţarea şi aplicarea cunoştinţelor

Sarcinile şi cerinţele generale

Comunicarea

Mobilitatea fizică de bază,

Viaţa casnică,

Auto-îngrijirea

Interacţiunile şi relaţiile interpersonale

Viaţa comunitară, socială şi civică, inclusiv angajarea în câmpul muncii

Alte arii majore ale vieţii [16].

În paralel cu ICF au mai fost propuse o largă varietate de modele conceptuale pentru a

înţelege şi explica dizabilitatea şi funcţionalitatea, care urmăresc integrarea.

469

Modelul medical abordează dizabilitatea drept o problema pur personală, cauzată direct

de maladii, traume sau alte afectări ale stării sănătăţii, care necesită îngrijiri medicale acordate

sub formă de tratament individual acordat de către profesionişti. În modelul medical,

managementul dizabilităţii este vizat drept aplicarea tratamentului sau ajustarea individuală prin

schimbările de comportament care ar putea duce la vindecare sau ameliorarea stării. În modelul

medical, îngrijirile medicale sunt privite ca sarcina principală, iar la nivel global se solicită

modificarea sau reformarea politicii de asistenţă medicală.

Persoanele cu dizabilităţi resping acest model. Ei spun ca acest model a dus la scăderea

respectului propriu, nedezvoltarea abilităţilor vieţii, educaţie slabă şi un grad mare de neangajări.

Pe deasupra, toţi recunosc că modelul medical duce la ruperea legăturilor naturale cu familiile,

comunitatea şi societatea în general.

Între 1960 şi 1970 grupuri noi formate din persoane cu dizabilităţi au început să aducă

schimbări în modul în care erau trataţi sau priviţi de societate. Definiţiile alternative date

dizabilităţii sau deteriorărilor de sănătate au fost dezvoltate şi formează baza a ceea ce este

cunoscut ca modelul social.

Modelul social al dizabilităţii vede această problemă drept una socială şi o chestiune de

integrare deplină a persoanelor în societate. În acest model, dizabilitatea nu este atributul unui

individ, ci mai degrabă un complex de condiţii, dintre care multe sunt create de mediul social.

Prin urmare, gestionarea problemei necesită o acţiune socială şi este responsabilitatea colectivă a

societăţii în general pentru a face modificările de mediu necesare pentru participarea deplină a

persoanelor cu dizabilităţi în toate domeniile vieţii sociale. Problema este atât culturală cât şi

ideologică, care implică individul, comunitatea, şi pe scară largă întreaga societate. Din această

perspectivă, accesul egal pentru cineva cu o dizabilitate este o problema a respectării drepturilor

omului la nivel global.

Modelul social se centrează pe ridicarea barierelor sociale, mai degrabă decât pe

„tratamentul” persoanelor care au probleme de sănătate.

În afară de modelele de bază ale dizabilităţii menţionate anterior mai există un şir de

modele cu diverse abordări ale problemei dizabilităţii.

Modelul spectral se referă la gama de simţuri văz, auz şi sensibilitate care participă în

funcţionalitate. Acest model afirmă că dizabilitatea nu înseamnă neapărat reducerea spectrului de

operaţii efectuate.

Modelul moral se referă la afirmaţia conform căreia oamenii sunt responsabili dinpunct

de vedere moral pentru propria dizabilitate. De exemplu, dizabilitatea poate fi văzută drept

rezultatul acţiunilor negative ale părinţilor în cazul afecţiunilor congenitale ale copiilor, sau ca

rezultat al practicării unor lucruri agresive etc. Acest model are aspecte religioase fiind un ecou

de al doctrina de karma din religiile indiene [12].

Modelul expert/profesionial oferă o interpretare tradiţională a problemelor legate de

dizabilitate şi poate fi văzută ca o ramură a modelului medical. În cadrul lui, profesionişti

urmează un algoritm de identificare a dizabilităţii şi limitările persoanei (folosind modelul

medical), după care se întreprind măsurile necesare pentru a îmbunătăţi situaţia persoanei cu

dizabilităţi. Acest lucru a produc un sistem în care un furnizor de servicii foarte activ şi autoritar

acţionează pentru un client pasiv.

Model de tragedie/caritate descrie persoanele cu dizabilităţi drept victime ale

circumstanţă, care sunt demne de milă. Acest model, de rând cu cel medical, sunt modelele cele

mai utilizate de către persoanele fără dizabilităţi pentru a defini şi a explica dizabilitatea.

Modelul legitim apreciază dizabilitatea drept o decizie bazată pe dovezi întru atribuirea

unei persoane a acestui calificativ. Acest punct de vedere permite mai multe interpretări, deci nu

poate fi considerat viabil şi finalizat.

Modelul social adaptat al dizabilităţii menţionează că deşi o persoană cu dizabilităţi

întâlneşte unele limitări într-o societate aptă de muncă, de cele mai multe ori societatea şi mediul

înconjurătore sunt mult mai limite decât invalidul însuşi [17].

470

Modelul economic defineşte dizabilitatea drept incapacitatea unei persoane de a fi

antrenată în câmpul muncii. Acesta evaluează, de asemenea, gradul în care dizabilitatea

afectează productivitatea unei persoane, precum şi consecinţele economice pentru individ,

angajator şi stat. Astfel de consecinţe includ scăderea veniturilor şi plata pentru asistenţă de către

individ, profituri mai mici pentru angajator, precum şi plăţile sociale efectuate de către stat.

Acest model este direct legată de modelul de tragedie/caritate.

Modelul delegării permite persoanei cu dizabilităţi şi familiei sale a decide tratamentul şi

de care servicii doresc să beneficieze. Acest model transformă profesionaliştii într-un furnizor de

servicii al cărui rol este ghidarea şi grija faţă de rezolvarea deciziilor clientului. Acest model

permite individului urmarea propriilor obiective [17].

Modelul de piaţă al dizabilităţii este modelul aliniat la drepturile minorităţilor şi

consumatorilor care recunoaşte persoanele cu dizabilităţi ca reprezentanţi ai unui grup mare de

consumatori, angajaţi şi alegători. Acest model permite persoanelor să-şi identifice dizabilitatea

în mod personal care le permite participarea în activităţile de zi cu zi, cu un accent special pe

angajarea economică. În baza acestui model, conform datelor recensământului din SUA, există

1,2 miliarde de oameni în lume care se autoconsideră a avea o dizabilitate. Alte doua miliarde de

oameni sunt considerate cu dizabilităţi de către persoanele înconjurătoare (familie, prieteni,

angajatori), şi atunci când este suplimentat la numărul de persoane fără dizabilităţi, reprezintă

53% din populaţie [23].

În final putem conchide că modelele dizabilităţii sunt instrumente pentru definirea,

aprecierea şi, în cele din urmă, pentru furnizarea unor date către guvern şi societate, în baza

cărora cele din urmă pot să elaboreze strategii pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu

dizabilitate. Ele sunt adesea tratate cu scepticism, deoarece se crede că acestea nu reflectă o lume

reală, sunt adesea incomplete şi încurajează gândirea îngustă, nu oferă direcţiile şi căile de

soluţionare a problemelor. Cu toate acestea, ele sunt un cadru util pentru a înţelege problemele

legate de dizabilitate, şi, de asemenea, o perspectivă pentru cei care creează şi aplică aceste

modele.

Modelele dizabilităţii sunt în esenţă modele concepute de oameni despre alte persoane.

Ele oferă o imagine de ansamblu de atitudini, concepţii şi prejudecăţi ale celor ce le-au creat şi

modul în care aceste noţiuni au un impact asupra celor pentru care au fost create. Din aceste

aspecte modelele dezvăluie modul în care societatea noastră oferă sau limitează accesul la

muncă, bunuri, servicii, influenţa economică şi puterea de decizie pentru persoanele cu

dizabilităţi.

Concluzii

1. Abordarea semantică a noţiunilor utilizate în raport cu persoanele cu dizabilităţi

(handicap, dizabilitate, invalid) duc deseori la stigmatizarea celor din urmă.

2. În literatura de specialitate sunt descrise diferite modele ale dizabilităţii, care

determină relaţia persoană cu dizabilităţi – mediu/societate (medical, social, etc.).

3. Modelele dizabilităţii sunt influenţate de două filosofii fundamentale: prima vede

persoanele cu dizabilităţi dependente de societate, cea de a doua percepe persoanele

cu dizabilităţi drept consumatori a ceea ce societatea are de oferit.

4. Modelele dizabilităţii nu ar trebuie abordate drept o serie de opţiuni exclusive

superioare sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea şi popularitatea lor ne oferă o

continuitate în raport cu schimbarea atitudinii sociale faţă de dizabilitate şi nivelul ei

la momentul actual. Modelele se schimbă odată cu schimbarea societăţii.

Bibliografie

1. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2010.

2. Barnes C., Oliver M., Barton L. Disability Studies Today. Cambridge: Polity Press. 2002.

288 p.

471

3. Byron M. et al. What does "disability" mean for medical students? An exploration of the

words medical students associate with the term "disability". In: Med Educ. 2005, vol. 39,

nr. 2, p. 176-183.

4. Dizabilitatea între afecțiune și percepție. In: SOMATO-Info. Buletin informaţional al

Asociaţiei SOMATO. 2012, Aprilie, p. 1-2.

5. Enachescu C. Tratat de igienă mentală, Ed. 2-a. Iaşi: Ed. Polirom, 2004.

6. Eurobarometer 54.2 Attitudes of europeans to disability. Belgium, 2001. 82 p.

7. Eurostat report: Disability and social participation in Europe, 2001 edition. Luxemburg.

94 p.

8. Gleeson B.J. Geographies of disability. London: Routledge, 1999.

9. Hahn H. The political implications of disability definitions and data, Disability Policy

Studies. 1993, vol. 4, nr. 3, p. 41-52.

10. Harris J. One principle and three fallacies of disability studies. In: J Med Ethics. 2001,

vol. 27, nr. 6, p. 383-387.

11. Hood P.R. Handicapped parking. In: Am J Nurs. 2000, vol. 100, nr. 9, p. 11-13.

12. Kaplan D. Disability Model. In: . World Institute on Disability. Retrieved 30 October

2011.

13. Leistner K. Is the ICIDH (International Classification of Impairments, Disabilities and

Handicaps) suitible for geriatric rehabilitation? In: Z Gerontol Geriatr. 2001, vol. 34,

suppl 1, p. 30-35.

14. Louhiala P. Philosophy meets disability. In: J Med Ethics. 2009, vol. 35, nr. 9, p. 570-

572.

15. Manea L. Asistenţa socială a persoanelor cu handicap. Bucureşti, 2008. 69 p.

16. Mpofu E., Oakland T. Rehabilitation and health assessment : applying ICF guidelines.

New York: Springer Publishing Company, 2010. 756 p.

17. Nikora L. et al. Disabled Maori and Disability Support Options. University of Waikato

and the Ministry of Health, 2004.

18. Popescu G., Pleşa O. Handicap. Readaptare. Integrare. Bucureşti: Ed. Pro Humanitate

1998

19. Stoica L. Asistenta socială a persoanelor cu dizabilităţi. Alba-Iulia. 2004.

20. Vrăjmaş T., Daunt P., Musu I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative

speciale, Ministerul Învăţământului şi Reprezentanta UNICEF în România, 1996.

21. Wood P: International Classification of Impairments, Disabilities and Handicaps.

Geneva: World Health Organization. 1980

22. Коробов М.В., Помников В.Г. Справочник по медико-социальной экспертизе и

реабилитации. СПб.: Гиппократ, 2005. 856 с.

23. http://www.returnondisability.com/

24. http://www.rtbf.be/cap48/

25. http://www.un.org/ru/youthink/disabilities.shtml

26. http://www.un.org/russian/disabilities/countriesconv.asp

472

ANALIZA FORMELOR DE EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATEA

POPULAŢIEI URBANE

Vladimir Marcenco

(Cond. ştiinţific: Moroşanu Mihail, dr. în med., conf. univ.)

Catedra Economie, Managment şi psihopedagogie în medicina,

USMF “Nicolae Testemiţanu”

Summary

Analysis of forms of education for health in urban population

Education for health is a very important method of action in insuring of the population

health. It has the following tasks: increasing of the level of knowledge in the domain of

sanogenesis; formation and development of some correct habits; creation of an active position of

promoting the health. According to the results of the investigation, it is evident that the most

influential method in education for health is – the audio-visual (mixed), on the second and the

third place is: visual method and the complex one.

Rezumat

Analiza formelor de educaţie pentru sănătatea populaţiei.

Educaţia pentru sănătate reprezintă o importanta metodă de acţiune în asigurarea sănătăţii

populaţiei. Ea are următoarele scopuri: ridicarea nivelului de cunoştinţe al populaţiei în principal

în domeniului sanogenezei; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze

sănătatea; crearea unei poziţii active faţa de sănătatea. Acordând la rezultatele cercetării este

evident, că cea mai des întâlnita metodă este – audio-vizuala (mixta), locul doilea şi treilea ocupă

– metoda vizuala şi complexa.

Actualitatea Educaţia pentru sănătate este o ramura a sănătăţii publice care studiază nivelul de cultura

(cunoştinţe, deprinderi atitudini, comportamente) al diferitor grupuri de populaţie, precum şi

mijloace şi procedurile educaţionale necesare formării şi dezvoltării unui comportament sanogen,

igienic. Privita astfel, educaţia pentru sănătate reprezintă o importanta metoda de acţiune în

asigurarea sănătăţii populaţiei şi a medicinei omului sănătos, constituind totodată o parte integră

a ansamblului acţiunilor educaţionale adresate populaţiei.

Educaţia pentru sănătate are următoarele scopuri:

- ridicarea nivelului de cunoştinţe al populaţiei în principal in domeniului sanogenezei,

protecţiei mediului şi prevenţiei bolilor;

- formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;

- crearea unei poziţii active faţa de sănătatea individuala şi faţa de problemele sănătăţii

publice, în sensul atragerii şi capacităţii maselor la participarea activa în realizarea consolidării

sănătăţii.

In Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (elaborata în anul 1984) se menţionează

că “O opinie publica pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei”.

Creşterea interesului unor largi paturi de populaţie pentru cunoaşterea mijloacelor de

apărare şi păstrare a sănătăţii este o realitate încurajatoare, constituind în acelaşi timp o premisa

pentru elaborarea unor programe de acţiuni cultural-sanitare adresate tuturor categoriilor de

populaţie.

Obiectul de baza al educaţiei pentru sănătate constă în formarea şi dezvoltarea în rândul

populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii şi a unui comportament

igienic, sanogen, în scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase şi fortificării organismului, a

adaptării lui la condiţiile mediului ambiant, natural şi social, precum şi în scopul participării

active a populaţiei la opera de asigurare a sănătăţii publice. In acest sens este necesară formarea

unei opinii de masa, fundamentată ştiinţific, faţă de igiena individuală şi colectivă, faţă de

alimentaţie, îmbrăcăminte, muncă şi odihnă, faţa de utilizarea raţionala a timpului liber şi a

473

factorilor naturali de călire a organismului, faţă de evitarea factorilor de risc, precum şi faţă de

modul de solicitare a asistenţei medicale şi a diferitelor mijloace de investigaţie şi tratament. A

modifica un comportament nociv pentru sănătate sau, mai bine zis, a învăţa comportamente care-

i sunt favorabile – acesta este obiectul educaţiei pentru sănătate.

Scopul studiului: a analiza formele de educaţie pentru sănătatea populaţiei urbane.

Obiectivele 1. Studierea cunoştinţelor despre formele de instruire în educaţie pentru sănătate.

2. Elaborarea unor propuneri strategice privind situaţia curentă în domeniul educaţiei

pentru sănătate.

Materiale si metodele folosite în studiul:

1. Istorică (bibliografică)

2. Statistică

3. Sociologică (sondaj)

4. Analiza comparativă

Formele si mijloacele.

Formele şi mijloacele de instruire şi educaţie pentru sănătate sunt foarte numeroase şi pot

fi clasificate în baza mai multor criterii. În mod obişnuit este utilizata clasificarea în funcţie de

calea de transmitere, de comunicare a mesajului educaţional, criteriu de baza căruia ele pot fi

împărţite în următoarele categorii:

1. forme auditive (orale)

2. tipărituri

3. forme imagistice (vizuale)

4. forme audio-vizuale

5. forme complexe

După criteriul adresabilităţii, deosibim:

1. mijloace individuale

2. de grup (microgrup)

3. mijloace de masă (mass-media).

Formele individuale şi de grup abordează tematici specifici, adaptate strict

caracteristicilor persoanelor cărora li se adresează mesajul educaţional, în formele de masa, de

larga informare, adresate întregii populaţii, se abordează unele teme de interes personal.

În practica activităţii educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forme şi mijloace.

Chiar pentru aceeaşi acţiune medicală (de ex. Organizarea unei acţiuni de dispensarizare) pot fi

utilizate mai multe forme şi metode (conferinţe, convorbiri în grup, lecţii, proiecţii de filme s.a.).

Educaţia pentru sănătate se poate diferenţia după mediul social (urban, rural), după vârstă

şi sexul participanţilor, după tipul de colectivitate (şcoala, grădiniţa de copii, întreprindere,

şantier, instituţie, cămin de nefamilişti, cultura, cartier, domiciliu), după nivelul de instruire şi

interesele educativ-sanitare ale beneficiarilor. După categoria de persoane cărora li se adresează

formele educaţionale, mai deosibim educaţia pentru sănătate a persoanelor sănătoase şi cea a

diferitor categorii de bolnavi (de boli acute sau cornice, infecţioase sau neinfecţioase). Educaţia

persoanelor sănătoase utilizează, de regula, mijloacele informării largi a populaţiei prin forme de

masă, precum şi instruirea diferenţială a unor grupe populaţionale, categorii profesionale sau

formaţiuni sanitare. În cadrul acestei forme, deosibim educaţia pentru sănătate în învăţământ

preşcolar, şcolar şi universitar, educaţia muncitorilor la locul de munca ş.a.

Familia constituie un factor esenţial în asigurarea şi promovarea sănătăţii; de aceea ea

trebuie corect informată supra problematicii sănătăţii, pentru a incorpora aceste informaţii în

sistemele de valori şi a le utiliza în comportamentul ei general. Fiecărei familii îi sunt proprii o

474

serie de practici şi de atitudini faţă de sănătate, de care fiecare membru este puternic influenţat in

cursul întregii sale existenţe.

Nivelul de cultura şi instruire al părinţilor are o mare importantă şi influenţa asupra

modelării caracterului copilului, în formarea lui pentru viaţa şi societate. De asemenea, relaţiile

dintre părinţi, climatul familial au o însemnătate covârşitoare pentru dezvoltarea somatică şi

neuropsihică a copilului, pentru formarea lui ca om şi cetăţean.

Presa, radioul, televiziunea şi celelalte mijloace de comunicare în masă joacă astăzi un rol

esenţial în modelarea unei gânduri şi a unei conştiinţe civice favorabile activităţilor medicale

preventive. Deosibit de utile sunt articolele, notele şi interviurile în care se abordează probleme

educativ-sanitare în cadrul unor ziare sau reviste.

În aceea ce priveşte educaţia pentru sănătate prin radio şi televiziune, menţionam

emisiunile de tipul: “Sănătatea”, “Sfatul medicului”, “Medicina pentru toţi” etc. În unele ţări se

utilizează, cu mare eficienţa, seriale TV cu subiecte privind sănătatea omului şi a familiei,

rolurile fiind interpretate de cei mai populari actori.

Rezultatele şi discuţii

• La studiu au participat 88 studenţi de la 2 instituţii superioare de învăţământ din

Chişinău: USMF si USM.

• Participanţii sunt 36,4 % băieţi şi 63,6 % fete cu vârsta cuprinsă între 20-26 ani.

• Vârsta medie a lor constituie 23 ani.

O parte majoră din respondenţi - 73,86% aveau vârstă cuprinsă intre 21-23 de ani.

Tab.1.

Gradul de cunoaştere a formelor audio de către respondenţi (%)

Nu ştiu despre

metodă

Au întâlnit

aceasta metodă

numai odată

Metodă este des

întâlnită

Metodă este

întâlnită de

fiecare zi

Conferinţe 7,95 29,55 62,5 0,0

Zilele tematice 30,68 63,64 5,68 0,0

Şcolile de

sănătate

46,59 50,0 3,41 0,0

Ziarele orale 60,23 26,14 13,63 0,0

Lecţii la cursuri

sanitare

46,59 50,0 3,41 0,0

Discuţii la

mesele rotunde

63,64 20,45 15,91 0,0

Convorbiri in

grup

0,0 15,91 47,73 36,36

Zilele de

întrebări şi

răspunsuri

29,54 54,54 15,92 0,0

Convorbiri

individuale

0,0 21,59 78,41 0,0

După cum este ilustrat in primul tabel, este evident că, cele mai des întâlnite forme sunt:

convorbiri în grup, convorbiri individuale, panouri şi broşuri. Cele mai rar întâlnite – zilele

tematice, şcolile de sănătate, lecţii la cursuri sanitare.

475

Tab.2.

Gradul de cunoaştere a formelor tipografice şi imagistice de către respondenţi (%)

Nu ştiu despre

metodă

Au intalnit

aceasta metodă

numai odată

Metodă este des

intalnită

Metodă este

intalnită de

fiecare zi

Panouri 0,0 0,0 86,36 13,64

Broşuri 0,0 7,95 72,73 19,32

Microplacate 10,22 23,86 45,45 20,47

Buclete 10,22 26,14 52,27 11,37

Pliante 7,95 30,68 54,55 6,82

Modele 26,14 21,59 40,91 11,36

Machete 12,5 35,23 50,0 2,27

Fotogazete 3,41 21,59 64,77 10,23

Fotografii 0,0 0,0 68,18 31,82

Postere 0,0 6,81 90,9 2,27

După cum se vede în tabelul doi, observăm ca cele mai des întâlnite forme sunt:

microplacate, panouri, broşuri, fotografii şi postere. Cele mai rar întâlnite – modele, machete.

Tab.3.

Gradul de cunoaştere a formelor audio-vizuale şi complexe de către respondenţi (%)

Nu ştiu despre

metodă

Au întâlnit

aceasta metodă

numai odată

Metodă este des

întâlnită

Metodă este

întâlnită de

fiecare zi

Desene animate 0,0 17,05 79,55 3,40

Diferite emisiuni 0,0 10,23 76,14 13,63

Filme 0,0 0,0 20,45 79,55

Seriale cu

tematica legata

cu medicina

0,0 9,09 17,05 73,86

Standuri 0,0 19,32 69,32 11,36

Excursii 0,0 46,59 53,41 0,0

Expoziţii 65,91 27,27 6,82 0,0

Colţul sănătăţii 61,36 29,55 9,09 0,0

După cum este ilustrat în tabelul trei este evident că cele mai des întâlnite forme sunt:

desene animate, diferite emisiuni, filme, standuri şi excursii. Cele mai necunoscute sunt –

expoziţii, colţul sănătăţii.

Concluzii 1. Din forme orale cele mai des întâlnite sunt – convorbiri individuale - 78,41%,

convorbiri în grup – 84,09% şi conferinţe – 62,50%.

2. Din tipărituri cele mai des întâlnite sunt – panouri – 100%, broşuri – 92,05%, buclete –

63,64%.

3. Din forme imagistice cele mai des întâlnite sunt – fotografii - 100%, postere – 93,17%

şi reviste-foto – 75%.

4. Din forme audio-vizuale cele mai des întâlnite sunt – filme – 100% şi diferite emisiune

(ex: Sănătatea) – 89,77%.

5. Din forme complexe cele mai des întâlnite sunt – seriale cu tematica legată cu medicina

– 90,91%, şi panouri – 80,68%.

476

Recomandări 1. Promovarea programelor direcţionate spre educarea pentru sănătatea în scopul asigurării

societăţii cu informaţia necesară referitor la apărarea şi păstrarea sănătăţii.

2. Promovarea educaţiei pentru sănătatea în şcoli, universităţi şi alte instituţii de

învăţământ.

3. Folosirea cele mai potrivite metode de educaţie pentru sănătatea, cum ar fi forme

vizuale, mixte şi complexe, la care toată societate are acces.

4. Dezvoltarea telemedicinei ca o mijloace de mare influenţă.

Bibliografie

1. Eţco Constantin, Management în sistemul de sănătate, Chişinău: Editura Epigraf, 2006,

pag. 372.

2. Tintiuc D., Grossu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău: „Medicina”, 2007, 896

p.

3. Василенко Н. Ю. Основы социальной медицины: Учебное пособие. 2004. In:

http://window.edu.ru/library/pdf2txt/932/40932/18237

4. Социальная медицина. In: http://www.medicentro.ru/медицина/социальная-

медицина/

5. http://www.meduniver.com

EVALUAREA ATITUDINILOR, PRACTICILOR ŞI COMPORTAMENTULUI SEXUAL

AL TINERILOR DE LA INSTITUŢIILE SUPERIOARE DE ÎNVĂŢĂMÎNT

DIN MUNICIPIUL CHIŞINĂU

Tatiana Ceban, Vladimir Povar

(Cond. şt. - Alina Ferdohleb, dr. în med.; Mihai Moroşanu dr. în med., conf. univ.)

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină

Summary

Evaluation of attitude, opinions and sexual behaviour of young people

from the institutions of higher education from Chisinau

This article is based on a study that has been conducted this year, in order to determine the

attitudes, knowledge and behavior of the young students from Institutions of Education from

Chisinau. There were analyzed the following particularities, as part of the research: 1) education

received in family in the analyzed field; 2) youth’s attitude towards sexual behavior, 3) risks

related to unprotected young people’s sexual experience; 4) knowledge about sexually

transmitted infections and HIV/AIDS, and 5) knowledge about contraception and planned

pregnancy.

Rezumat Articolul respectiv este bazat pe un studiu desfăşurat anul curent, menit să determine

atitudinile, cunoştinţele şi comportamentul tinerilor studenţi de la instituţiile de învăţămînt din

municipiul Chişnău. În cercetare au fost analizate particularităţi în domeniul: 1) educaţiei primite

în familie în domeniul abordat; 2) atitudinea tinerilor faţă de comportamentul sexual, 3) risuri

legate de experienţa sexuală neprotejată a tinerilor; 4) cunoştinţe privind Infecţiile Sexual

Transmisibile şi HIV/SIDA şi 5) cunoştinţe privind contracepţia şi sarcina planificată.

Actualitatea

Sănătatea reproducerii este domeniul prioritar al OMS, care în 2001 a elaborat Strategia

Europeană în Sănătatea Sexuală şi a Reproducerii, şi a chemat toate cele 51 de state-membre ale

Consiliului Europei să elaboreze documente strategice similare, reieşind din specificul naţional.

477

În susţinerea cerinţelor internaţionale Guvernul Republicii Moldova a elaborat:

• Strategia Naţională a Sănatatii Reproducerii, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 913

din 26.08.2005;

• Hotărîrea privind aprobarea Programului Naţional de prevenire şi control al infecţiei

HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011-2015, nr. 1143 din

16.12.2010.

Scopul acestei lucrării a fost evaluarea atitudinilor, practicilor şi comportamentului sexual

în domeniul planificării familiale a tinerilor, care studiază la instituţiile superioare de învăţămînt

din municipiul Chişinău.

Obiectivele

1. Evaluarea influenţei educaţiei sexuale primite din familie asupra comortamentului sexual al

tinerilor care studiază la instituţiile superioare de învăţămînt din Chişinău.

2. Studierea cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor privind infecţiile sexual-transmisibile şi

HIV/SIDA.

3. Evidenţirea opinii şi atitudinilor tinerilor în privinţa comportamentul sexual adecvat şi

depistarea riscurilor asociate experienţei sexuale a tinerilor.

4. Studierea cunoştinţelor, atitudinilor şi practicilor privind contracepţia şi sarcina la tineri.

5. Elaborarea unor propuneri strategice privind ameliorarea situaţiei în domeniul sănătăţii

reproductive.

Metodele de cercetare au fost: bibliografică şi studiu de caz, matematică şi statistică,

epidemiologică, sociologică (anchetare / sondaj), şi analiza comparativă. În luna februarie anul

2012, cu suportul organizatoric al D-lui Adrian Cotelea Prodecan Sănătate Publică, conf. univ. şi

D-lui Marcel Abraş - preşedintele Asociaţiei Studenţilor şi Rezidenţilor USMF “Nicolae

Testemiţanu” a fost posibilă completarea anonimă de către studenţii a patru instituţii superioare

de învăţămînt a chestionarelor. Eşantionul de cercetarea sa repartizat în următorul fel: 16,6 %

băieţi şi 83,3 % fete cu vîrsta cuprinsă între 18-30 ani; Vârsta medie a constituit 24 ani.

La studiu au participat 216 studenţi de la următoarele instituţii superioare de învăţămînt

din Municipiul Chişinău:

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu – 36 studenţi anul I, şi 32

studenţi anul VI;

Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă – 46 studenţi;

Universitatea de Stat din Moldova – 56 studenţi;

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova – 46 studenţi.

Baza de date a fost structurată şi prelucrată (Microsoft Exel - 2010) de către cercetătorii Povar

Vladimir şi Ceban Tatiana, studenţi ai anului trei – facultatea Sănătatea Publică.

Rezultatele cercetării generale Educaţia sexuală - În decursul ultimelor decenii cînd riscul comportamentului sexual

nesigur (incidenţa ITS, HIV/SIDA, sarcina nedorită) au crescut vădit în special printre tineri.

Este evidentă necesitatea formării unui comportament sexual fără risc.

O serie de studii au demonstrat că educaţia sexuală calitativă poate duce la nivel mai înalt

de abstinenţă, începutul mai tîrziu al activităţii sexuale, utilizarea mai înaltă a contracepţiei şi

număr mai mic al partenerilor sexuali.

Părinţii sunt una din sursele principale de informare a tinerilor (atât reală cât şi solicitată)

despre sexualitate. Totodată s-a scos în evidenţă că în realitate, în majoritatea cazurilor în

familiile adolescenţilor nu s-a discutat pe aceste teme (Fig. 1).

478

Schimbările din

organism din

timpul

adolescenţei

Cum apar

sarcinile

Cum se poate

evita o sarcină

nedorită

Cum se pot

preveni IST

63,7756,73

39,9046,15

27,5435,09

53,84

39,90

8,70 8,17 6,2513,94

Au discutat Nu au discutat Nu-şi amintesc

Fig. 1. Relatările tinerilor privind educaţia sexuală primită în familie (%).

Rezultatele cercetării selective - Respectiv mai mult de treime din tineri nu au discutat

cu părinţii la nici o temă privind sexualitatea. Iar în aproximativ jumătate din familiile din

Moldova nu se vorbeşte despre metodele de contracepţie cu adolescenţii.

Atitudinea tinerilor faţă de comportamentul sexual:

Opiniile tinerilor referitor la vârsta primei relaţii sexuale - Cea mai mare rată de

respondenţi au optat pentru începutul relaţiilor sexuale după 18 ani – 66.5%. Datele studiului

au confirmat, legătura directă dintre opinie şi experienţa sexuală a tinerilor. Iaraşi, 25.60%

din respondenţii, care au avut experienţă sexuală au optat pentru o vârstă mai fragedă de 18

ani; drept potrivită pentru începutul relaţiilor sexuale, spre deosebire de cei care nu au avut

experienţă sexuală care au fost de aceiaşi părere în doar 8.50% cazuri.

Opiniile tinerilor referitor la vîrsta creării familiei - Evaluarea tinerilor referitor la vârsta

creării familiei e unul din componenţii de bază ai estimării orientărilor reproductive a

populaţiei; ce a permis prognosticul asigurării societăţii cu potenţial uman în viitorul

apropiat. Aşadar, Conform datelor studiului majoritatea tinerilor consideră că familia trebuie

creată la 22-25 ani – 70.29%. Aşadar, opinia domnişoarelor, referitor la vârsta creării

familiei, diferă de cea ai băieţilor. Majoritatea fetelor au considerat că vîrsta ideală pentru

începerea familiei ar fi de 22-25 ani – 72.15%. Pe când băieţii în mare parte (58.34 %) au

optat pentru vîrsta de 24-27 ani. Deasemenea vârsta medie optimă pentru crearea familiei în

opinia fetelor este de 25 de ani, iar a băieţilor 30 ani (Fig. 2).

8,33

16,67

44,45

13,89

5,56

11,117,96

31,81

40,34

7,96

1,71

10,228,02

29,25

41,04

8,962,36

10,38

20-21 ani 22-23 ani 24-25 ani 26-27 ani 28,30,40 ani Nu ştiu

Băieţi Fete Total

Fig. 2. Vîrsta la care consideră tinerii că ar fi bine să formeze o familie (%)

Menţionăm, că opinia viitorilor MEDICI nu diferă în privinţa vârstei căsătoriei de cea a

tinerilor de la alte instituţii de învăţămînt, în pofida faptului că durata studiilor pe care le fac e

mai mare.

479

Atitudinea tinerilor faţă de valorile ce ţin de căsătorie - Respondenţilor li s-au

propus întrebări ce ţin de valorile legate de virginitate şi necesiatea înregistrării căsătoriei şi să-şi

manifeste acordul sau dezacordul cu ele. Aproape jumătate din respondenţi (39.6%) au fost de

părerea că doar fata trebuie să îşi păstreze virginitatea pînă la căsătorie şi 0.94 % că numai

băiatul.

Opiniile tinerilor referitor la motivele neutilizării prezervativului - Dintre tinerii

care au recunoscut că întreţin relaţii sexuale 21.98% au afirmat că utilizează prezervativul la

fiecare contact sexual, 49,45 % uneori îl utilizează, alteori nu şi 28.57% din respondenţi nu au

folosit niciodată prezervativul în decursul ultimelor 12 luni. Pentru a vedea care e cauza

refuzului utilizării acestuia, tinerii au încercuit obţiunile din graficul (Fig. 3).

3,09

5,40

6,56

2,70

24,32

1,54

25,09

5,79

14,28

11,19

Alte motive

Cred că prezervativele nu sunt sigure şi nu

protejează

Le este ruşine să le procure

Sunt scumpe

Au numai un partener sexual în care au încredere

Prezervativele sunt greu de găsit

Prezervativul este incomod, micşorează plăcerea

Le este ruşine să îi propună partenerului

/partenerei să îl folosească

Partenerul/partenera refuză să folosească

prezervativul

Nu au relaţii sexuale

Fig. 3. Opinia tinerilor referitor la motivele neutilizării prezervativului (%).

Menţionăm, că fetele au indicat cele mai frecvente cauze a neutilizării prezervativului

incomoditatea lui 23.78%, faptul că au numai un partener sexual în care au încredere şi ceea ce e

mai grav că partenerul refuză să îl folosească. Iar băieţii refuză utilizarea prezervativului pentru

că este incomod şi le micşorează plăcerea 42.10%. Acest fapt ne face să presupunem că băieţii

nu doresc să-şi asume responsabilitatea pentru consecinţele unui raport sexual neprotejat într-o

măsură mai mare decît fetele.

Experienţa sexuală a tinerilor şi Riscuri asociate - În cadrul studiului dat, s-au

evaluat componentele de bază ale experienţei sexuale printre tineri: începutul relaţiilor sexuale

(vârsta la primul contact sexual, utilizarea prezervativului la primul contact sexual), experienţa

sexuală curentă (parteneri stabili sau ocazionali, utilizarea curentă a prezervativului) şi

consecinţele comportamentului sexual riscant.

Începutul experienţei sexuale - Din 216 respondenţi, 37.96% au recunoscut că au

experienţă sexuală. Vârsta medie a primului contact sexual printre tinerii care studiază la

instituţiile superioare de învăţămînt din capitală este de 17,5 ani. Din grupul de băieţi interogaţi

61.11% au relaţii sexuale, iar din grupul de fete 39.44%.

Utilizarea prezervativului la primul contact sexual - Folosirea prezervativului la

primul contact sexual indică gradul de informare a tinerilor la începutul relaţiilor sexuale despre

măsurile de protecţie împotriva sarcinii nedorite şi a ITS şi HIV/SIDA, precum şi pregătirea

480

tinerilor pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru relaţiile sexuale. Din tinerii care au declarat

că şi-au început viaţa sexuală 52.14% nu au folosit prezervativul şi doar 37.42% au avut un act

sexual protejat.

Activitatea sexuală curentă printre tineri - Întreţinerea unei relaţii de cuplu stabile

este un factor esenţial în prevenirea multor riscuri de sănătate, aşa ca infecţiile sexual-

transmisibile, inclusiv HIV/SIDA şi evaluarea ei, conform rccomandărilor UNAIDS este inclusă

ca punct de pornire în estimarea riscurilor comportamentului sexual printre tineri. În acest

contest, tinerii au fost întrebaţi, dacă în decursul ultimelor 12 luni au avut o relaţie (soţ / soţie,

prieten / prietenă). Menţionăm că, majoritatea respondenţilor (47.37 %), ce au experienţă sexulă,

întreţin o relaţie de cuplu stabilă.

Aşadar, studiul conturează o tendinţă pozitivă de sporire a stabilităţii în relaţiile sexuale

printre tineri odată cu avansarea în vârstă. Dacă tinerii ce au experienţă sexuală de la 12-17 ani

au relatat în 23.08% de cazuri o relaţie stabilă, cei de 18-24 ani în 68.66%.

Totodată, studiul denotă că aproape jumătate dintre tinerii ce au avut experienţă sexuală au

raportat despre contacte sexuale ocazionale în decursul ultimului an, această experienţă fiind mai

răspîndită printre băieţi decît printre fete. Odată cu înaintarea în vîrstă tendinţa de a avea numai

un singur partener creşte.

Pentru a evalua continuitatea deprinderilor de a pratica sexul protejat, tinerilor li s-a propus

întrebarea referitor la utilizarea prezervativului în decursul ultimului an, în general şi cu ultimul

partener ocazional. Rezultatele studiului referitor la fregvenţa utilizării prezervativului în

decursul ultimului an denotă că doar 23,53% dintre tineri, care au relaţii sexuale, utilizează

prezervativul la fiecare contact, pe cînd 40,00% nu l-au folosit niciodată, iar 36,47% îl folosesc

episodic. Acest fapt este deosebit de îngrijorător, deoarece riscurile sarcinii nedorite şi a

infectării cu ITS/HIV/SIDA în cadrul unei relaţii ocazionale sunt cu mult mai mari decât într-un

cuplu stabil şi, respectiv, utilizarea prezervativului în asemenea situaţii are o importanţă majoră

pentru evitarea acestor riscuri.

Cunoştinţe, atitudini şi practice privind la infecţiile sexual-transmisibile şi HIV/SIDA:

Cunoştinţele tinerilor referitor la identificarea infecţiilor care se transmit pe cale

sexuală - Pentru evaluarea cunoştinţele tinerilor la acest subiect respondenţilor li s-a propus să

selecteze maladiile infecţioase care se transmit pe cale sexuală. Cu toate că majoritatea

respondenţilor au indicat HIV infecţia, sifilisul, gonoreea ca infecţii cu transmitere sexuală,

numai 48.14% din responenţi au indicat corect toate cele 3 mai răspândite ITS.

S-a observat vădit nivelul de cunoştinţe în acest domeniu mai ridicat la USMF „Nicolae

Testemiţanu”, toţi studenţii din anul VI au răspuns corect la această întrebare, excepţie făcînd o

persoană; iar din anul I au răspuns corect 58.33% dintre studenţii interogaţi. Din celelalte

instituţii de învăţămînt care au participat la studiu (Universitatea Pedagogică de Stat Ion

Creangă, Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova) au

răspuns corect doar 30 - 40% din respondenţi.

Răspîndirea printre tineri a semnelor infecţiilor aparatului genital, inclusiv a

infecţiilor cu transmitere sexuală (IG/ITS). Indicatorul de bază al sănătăţii reproducerii tinerilor a

fost prevalenţa infecţiilor genitale (IG), inclusiv ai infecţiilor cu transmitere sexuală (ITS). Este

bine cunoscut că persoanele cu IG/ITS au riscul crescut pentru a se infecta cu HIV şi pentru a

transmite HIV infecţia partenerului/partenerilor lor (C. M. Huezo, C. S. Carigan, 1997).

În cadrul studiului, acest fenomen s-a evaluat prin intermediul întrebărilor referitor la

prezenţa pe parcursul ultimului an de studiu, la tineri a celor mai uşor identificabile semne ale

infecţiilor genitale (eliminări din uretră, vagin, urinări fregvente, dureri abdominale).

Este necesar de menţionat că datele obţinute au fost tratate cu atenţie, luând în consideraţie

cîteva momente ce ar putea influenţa relatarea corectă a tabloului real. Astfel, semnele date de

afectare a sistemului genital pot fi provocate atît de infecţiile cu transmitere sexuală cît şi de alte

infecţii genitale ce nu se transmit sexual, dar la fel pot afecta aparatul genital. De aceea noi nu le-

am referit doar la infecţiile cu transmitere sexuală ci am utilizat termenul general de infecţie

genitală, ce include şi cel de infecţii sexual transmisibile. Un alt aspect este că, pe de o parte, un

481

număr mare din cei infectaţi nu au nici un semn de boală pînă la 70% din femei şi 30% dintre

bărbaţi, conform datelor studiilor (C. M. Huezo, C. S. Carigan,1997), iar, pe de altă parte, multe

personae nu pot să identifice semnele infecţiilor genitale. Conform datelor studiului s-a constatat

că 22,18 % din numărul total de tineri au relatat prezenţa la ei a semnelor infecţiilor genitale.

Studiul denotă diferenţe esenţiale în relatările tinerilor despre semnele infecţiilor genitale în

funcţie de experienţa sexuală.

Printre fetele şi băieţii cu experienţă sexuală, semnele infecţiilor genitale se observă circa de

2 ori mai fregvent decît la cei care nu au avut relaţii sexuale. Situaţia de mai sus poate fi

explicată în mare măsură de practicarea sexului neprotejat printre tineri ceea ce sporeşte riscul

infecţiilor cu transmitere sexuală. Studiul a elucidat, iarăşi şi o problemă legată de răspîndirea

infecţiilor genitale printre tineri – tratamentul infecţiilor. Astfel, 54,54% dintre tinerii cu o astfel

de probleme de sănătate nu s-au adresat la medic şi nu au urmat un tratament. Majoritatea

tinerilor nu au putut explica din ce motive nu s-au adresat la medic sau nu au tratat problema de

sănătate cu care s-au confruntat. Aşadar, o rată destul de mare au răspuns că nu au încredere în

personalul medical (16.22%); în aceeaşi măsură că le e teamă că cei din jur vor afla despre

problema lor. De menţionat, ce este destul de alarmant 10.81% din respondenţii care au afirmat

că au neregularităţi ale aparatului genital nu s-au adresat la medic şi nu s-au tratat pentru că nu

au avut bani.

Cunoştinţe, atitudini şi practice privind la contracepţia şi sarcina la tineri:

Metodele care le utilizează tinerii cu scopul prevenirii sarcinilor nedorite - În

cadrul studiului s-au evaluat practicile contraceptive curente printre tineri şi rezultatele obţinute

denotă următoarele. Cele mai fregvent folosite metode de contracepţie printre tineri sunt raportul

sexual întrerupt (46.96%) şi prezervativul (44.35%). Utilizarea pe larg a raportului sexual

întrerupt cu scop de contraceţie este un fapt îngrijorător datorită eficacităţii scăzute a metodei şi

riscul sporit a survenirii unei sarcini nedorite. Respectiv responsabilitatea în ceea ce priveşte

prevenirea unei sarcini nedorite este atribuită mai mult băieţilor. Totodată 20,43% din tinerii care

au afirmat că întreţin relaţii sexuale nu folosesc nici o metodă de contracepţie. Este îmbucurător

faptul că steriletul nu este folosit de nici unul din respondenţii studiului.

Cunoştinţele tinerilor referitor la concepţie şi contraceptive (pastile

anticoncepţionale şi prezervativ) - Evaluarea cunoştinţelor elementare ale tinerilor despre

fiziologia survenirii sarcinii poate explica, în mare măsură, practicile contraceptive eronate. În

cadrul studiului, respondenţilor li s-a propus o serie din 2 cele mai răspîndite concepţii despre

apariţia sarcinii, pentru a indica dacă sunt false sau adevărate. Rezultatele studiului au elucidat

unele lacune în nivelul de cunoştinţe ale tinerilor la această temă. Însă, majoritatea tinerilor

(93.33%), însă, au cunoştinţe veridice în domeniu cercetat.

Atribuirea responsabilităţii pentru prevenirea sarcinii nedorite - Evaluarea

atitudinii faţă de atribuirea responsabilităţii pentru utilizarea contracepţiei printre tineri ne

permite să stabilim în ce măsură tinerii sunt motivaţi să acţioneze personal în cadrul cuplului

pentru a lua măsurile de prevenire a unei sarcini nedorite. Conform, rezultatelor studiului,

majoritatea tinerilor (92.00%) consideră că ambii parteneri sunt responsabili pentru apariţia unei

sarcini nedorite.

Atitudinea tinerilor faţă de avort - Pentru a realiza programe eficiente în sensul

reducerii reale a avorturilor printre adolescenţi şi tineri e necesar de a evalua atitudinea lor faţă

de întreruperea de sarcină. În cadrul cercetării tinerilor li s-a propus să-şi manifeste acordul sau

dezacordul cu opţiunea că avortul e o metodă bună de control al naşterilor. Majoritatea 81.73%

au susţinut idea că avortul nu trebuie să fie o metodă de control al naşterilor. Opinia studenţilor

anului VI, (USMF “Nicolae Testemiţanu”), nu diferă de opinia generală aproximativ 10% susţin

că avortul este o metodă bună de control al naşterilor, iar mai mult de 10% nu şi-au exprimat nici

o atitudine referitor la acest fapt.

Experienţa sarcinilor printre tineri - Pentru a evalua experienţa sarcinilor printre

tineri în cadrul studiului respondenţii au fost întrebaţi: fetele dacă au avut sarcini, iar băieţii dacă

au provocat sarcini, şi care a fost rezultatul acestora – naştere sau avort.

482

Conform rezultatelor studiului circa 6.22% din respondenţi au avut experienţa unei sarcini, pe

cînd 2,87% dintre tineri şi tinere nu sunt siguri dacă au lăsat pe cineva însărcinată sau dacă la

moment pot fi însărcinate. Dintre tinerii care s-au confruntat cu o astfel de situaţie, o treime au

păstrat sarcina, aproape o cincime au recurs la avort artificial şi 9.52% au suferit o pierdere de

sarcină.

Tinerii care au avut experienţa unui avort au declarat că şi-au început viaţa sexuală între

14-17 ani, iar cei a unei naşteri între 17-21 ani.

Constatări

În ceea ce priveşte educaţia tinerilor 39.09% dintre ei au afirmat că nu au discutat

niciodată cu părinţii despre teme legate de sexualitate, însă verificînd influenţa acestui fenomen

asupra comportamentului sexual a lor nu am primit date semnificativ diferite de cele generale.

Iarăşi, 51.86% din respondenţi nu ştiu că HIV/SIDA, gonoreea şi sifilisul sunt infecţii sexual-

transmisibile. 30.52% (7.44% căsătoriţi) din respondenţi, au recunoscut că au experienţă sexuală.

Aproximativ 40% din tinerii activi din punct de vedere sexual au mai mult de 1 partener în

decursul ultimului an. Peste 76% din tineri nu folosesc regulat prezervativul, dintre care 40% nu

îl utilizează niciodată. 10% dintre tineri susţin că avortul este o metodă bună de control al

naşterilor, iar mai mult de 10% nu şi-au exprimat nici o atitudine referitor la acest fapt (Opinii

studenţilor anului VI, (USMF “Nicolae Testemiţanu”, nu diferă de opinii generale a tinerelor

studenţi). Aproape 20% dintre tinerii activi sexual au riscat suportînd un avort sau mai multe.

Bibliografie

1. Ministerul Sănătăţii, Politica Naţională de Sănătate a Republicii Moldova, 2007-2021,

http://www.ms.gov.md

2. Ministerul Sănătăţii, Programului Naţional de prevenire şi control al infecţiei HIV/SIDA

şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011-2015, nr. 1143 din 16.12.2010,

http://www.ms.gov.md

3. Ministerul Sănătăţii, Strategia Naţională a Sănătăţii Reproducerii, aprobată nr. 913 din

26.08.2005, http://www.ms.gov.md

4. Societatea de planificare a familiei din Moldova, http:/www.iubire.md

5. Asociaţia Obştească “Centrul de instruire în domeniul sănătăţii reproductive” din

Republica Moldova, http://www.avort.md

DEZVOLTAREA PERSONALULUI CA ASPECT IMPORTANT AL

MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE AL INSTITUŢIILOR MEDICALE

Doina Sirbu

(Conducător ştiinţific - Constantin Eţco, dr. hab. în medicină, profesor universitar)

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină

Summary

Staff development as an aspect of human resource management

of medical institutions

This paper reports the results of research done in a state public medical institution aimed

to diagnosing human resource management in medical institutions of the Republic of Moldova

and the development of measures to improve of the efficierncy staff; to raise efficiency of

medical work in Municipal Hospital No.1. Also to develop measures to improve human

resources management algorithm specific scientific medical institutions.

483

Rezumat

Lucrarea relatează despre rezultatele unei cercetări desfăşurate într-o instituţie medico-

sanitară publică de stat care a avut drept scop diagnosticarea managementului resurselor umane

în instituţiile medicale din Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri de perfecţionare a

dirijării personalului în scopul ridicării eficienţii activităţii medicale în Spitalul Clinic Municipal

Nr. 1. De asemenea şi elaborarea măsurilor de perfecţionare a algoritmului ştiintific al

managementului resurselor umane specifice instituţiilor medical .

Actualitatea

Managemenul Resurselor Umane (MRU) constituie complexul de activităţi orientate către

utilizarea eficientă a ,,capitalului uman”, în scopul realizării obiectivelor organizaţionale,

simultan cu asigurarea condiţiilor ce garantează satisfacerea nevoilor angajaţilor.

Actualmente, orice activitate poate fi desfăşurată cu o eficacitate maximă numai cu

condiţia, că unitatea respectivă este asigurată la timp cu resurse umane din punct de vedere

cantitativ, structural şi calitativ.

Obiectivul de baza al tezei îl constituie sporirea eficienţei activităţii instituţiilor medicale

din Republica Moldova prin perfecţionarea managementului resurselor umane.

Scopul cercetării constă în diagnosticarea managementului resurselor umane în instituţiile

medicale din Republica Moldova şi elaborarea unor măsuri de perfecţionare a dirijării

personalului în scopul ridicării eficienţii activităţii medicale.

Sarcinile

- identificarea problemelor majore şi a oportunităţilor în instituţiile medicale din Republica

Moldova la etapa actuală;

- sistematizarea indicatorilor eficienţei resurselor umane şi determinarea corelaţiei dintre

aceştia şi eficienţa activităţii instituţiilor medicale;

- analiza managementului resurselor umane utilizat actualmente de instituţiile medicale din

Moldova şi evidenţierea principalelor probleme existente;

- formularea strategiei în domeniul resurselor umane pentru instituţiile medicale;

- elaborarea măsurilor de perfecţionare a managementului resurselor umane şi reorganizare

a funcţiei de personal în instituţiile medicale;

Material şi metode

Metodele principale de cercetare utilizate în lucrare sunt: metoda analitică, comparaţia,

deducţia, etc.

Baza metodologică şi teoretico-ştiintifică a cercetării au constituit-o lucrările savanţilor

străini şi autohtoni în domeniul managementului resurselor umane.

Ca metodă de cercetare am folosit chestionarul, care a fost efectuat pe un eşantion de 150

de subiecţi, persoane angajate în Spitalul Clinic Municipal Nr. 1.

Am încercat să obţinem informaţii referitoare la:

- Părerea angajaţilor cu privire la condiţii de lucru.

- Părerea angajaţilor cu privire la salarizare.

- Părerea angajaţilor cu privire la conducerea instituţiei medicale, legătura acesteia cu

angajaţii şi relaţiile dintre aceştia.

- Părerea angajaţilor cu privire la promovarea în cadrul instituţiei medicale.

Rezultate şi discuţii Necătînd la tendinţele de creştere a numărului de personal, instituţiile medicale din

Moldova se confruntă cu un neajuns drastic de forţă de muncă, ceea ce este cauzat de mai multe

motive şi anume:

484

- migraţia masivă a populaţiei, inclusiv a femeilor în ţările înalt dezvoltate (Italia, Spania,

Portugalia etc.) în căutarea unor locuri de muncă;

- pregătirea slabă în domeniu a studenţilor;

- motivarea slabă a angajaţilor la instituţiile medicale mici şi mijlocii;

Atît gradul de eficienţă a utilizării forţei de muncă, cît şi performanţele angajaţilor

instituţiei medicale, direct depind de gradul de asigurare a spitalelor cu medici calificaţi,

deoarece de calitatea lucrului efectuat depinde foarte mult evoluţia viitoare a instituţiilor

medicale.

68% 32%32%68%

00

0% 20% 40% 60% 80% 100%

Cursuri de perfecționare

Cursuri de seminare

Cursuri rotativde 2 ori

de 5 ori

Fig. 3.1. Repartizarea participărilor angajaţilor instituţiei medicale la

perfecţionările din ultimii 5 ani

Din analiza datelor prezentate în tabelul de mai sus se vede că tendinţa generală în ce

priveşte dezvoltarea personalului este cea de creştere, fapt care poate fi apreciat pozitiv la prima

vedere. În ultimii 5 ani au participat de 2 ori la cursuri de perfecţionare 102 persoane,adică

68%,iar la seminare 48 persoane, adică 32%. De 5 ori la cursuri de perfecţionare au fost 48 de

persoane, adică 32% şi la seminare 102, adică 68%. Desigur, instituţiile medicale, care

înregistrează o creştere a performanţelor mai mult de 50 %, nu pot asigura o creştere a nivelului

de remunerare, iar că consecinţă, apare personalul nemotivat şi fluctuaţie înaltă, ceea ce nu

permite sporirea productivităţii.

Fig. 3.2. Incidenţa perfecţionărilor şi locul desfăşurării lor

Ultima perfecţionare a fost organizată de instituţia unde sînt angajaţi şi a avut loc la

USMF,,Nicolae Testemiţanu” unde au participat 78 de persoane, adică 52%, şi în SCM nr. 3, aici

au participat 72 de persoane, adică 48%, instituţia medicală organizează dezvoltarea personalului

eficient.

485

Fig. 3.3. Distribuţia perfecţionărilor pentru angajaţii instituţiei medicale

după utilitate

La întrebarea cît de utilă a fost ultima perfecţionare am obţinut următoarele

răspunsuri:pentru 77 de persoane = 51,33% a fost foarte utilă, pentru 50 de persoane=33,3% a

fost utilă, pentru 21 de persoane=14% a fost mediu şi pentru 2 persoane=1,33% a fost parţial

utilă.

0%

50%

100%

RelaxanteDe prietenie Amicie

Încordate

10% 0

82%

8%

Fig. 3.6. Repartizarea relaţiilor corespunzător mediului de lucru

Relaţiile în mediul în care lucrează personalul preponderent sînt de amiciţie - 82% (123

persoane), relaxante - 0% (15 persoane), încordate 8% (12 persoane). Nici un angajat nu este de

părere că relaţiile din mediul în care lucrează sunt de prietenie.

Ca punct final, se poate aprecia că schimbarea locului managementului resurselor umane

atît sub aspect structural, prin introducerea acestuia în sistemul indicatorilor de eficienţă, cît si

practic, prin utilizarea rezervelor, care există în acest sens în oricare dintre activităţile

productive, va trebui să reprezinte punctul central în construirea strategiilor viitoare ale

managementului resurselor umane.

Concluzii 1. Managementul resurselor umane ca orice alt domeniu ştiinţific este rezultatul cercetării

specializate şi se înscrie pe traiectoria deja cunoscută a unei evoluţii şi diversificări relativ rapide

în numeroase domenii de activitate.În opinia noastră, managementul resurselor umane reprezintă

managementul strategic şi operaţional, care se concentrează asupra activităţilor de asigurare,

menţinere şi folosire eficientă a personalului instituţiei medicale în concordanţă cu nevoile

instituţiei medicale şi condiţiile mediului economic şi social în care aceasta funcţionează.

2. Teoria managementului resurselor umane propune practicienilor algoritmul ştiinţific de

derulare a conducerii personalului în cadrul unei instituţii medicale. Acest algoritm ştiinţific

cuprinde astfel de etape ca: planificarea strategică a resurselor umane, analiza şi descrierea

posturilor, recrutarea şi selectarea personalului, adaptarea la muncă, evaluarea competenţelor

angajaţilor, instruirea etc.

486

3. Deşi activitatea de management a resurselor umane nu este nouă, pîna în prezent, nu s-a

acordat importanţă acestei probleme, decît în mod tangenţial. Această situaţie este cauzată atît de

lipsa cunoştinţelor şi experienţei manageriale în acest domeniu, cît şi de mentalităţile ce mai

persistă din perioada sistemului economic de comandă.

4. Fiind un domeniu bine conturat în ştiinţa managerială, managementul resurselor umane

apare că o problematică mai puţin cunoscută . Cauzele principale ale situaţiei create sunt: lipsa

specialiştilor calificaţi în domeniu, fară o argumentare ştiinţifică şi pe termen lung, atribuirea

rolului secundar departamentului resurse umane, persistenţa inerţiei şi mentalităţii vechi.

Recomandări 1. Este absolut cert că o instituţie medicală modernă să adopte o viziune strategică în

domeniul managementului resurselor umane. Necesitatea rezidă din faptul că competitivitatea şi

performanţele economice sunt determinate în cele din urmă de competenţele şi performanţele

personalului. Influenţele, aportul şi contribuţiile pe care le pot avea resursele umane sunt

dependente de politicile şi obiectivele capabile să dezvolte această resursă. Reieşind din

condiţiile actuale de dezvoltare a instituţilor medicale este binevenită promovarea strategiei

resurselor umane orientate spre investiţii în capitalul uman.

2. Reieşind din practica mondială şi diagnosticarea MRU, în opinia noastră, se impune

reorganizarea radicălă a funcţiei de personal în sector. În acest context, pentru eficientizarea

funcţiunii de personal au fost selectate activităţile necesare pentru departamentul resurse umane,

ce reiesă din algoritmul ştiinţific al MRU.

3. Una din deficienţele principale în managementul resurselor umane se reduce la lipsa

unei abordări complexe în acest domeniu. Drept măsură de perfecţionare a managementului

resurselor umane este propusă revizuirea algoritmului ştiinţific, care prevede următoarele.

a. pentru planificarea eficientă a necesarului de personal se impune elaborarea Planului

necesarului în personal şi este prezentată metodologia de calcul a necesităţii în personal;

b. pentru recrutarea şi selectarea personalului s-a elaborat un regulament special precum şi

forma Planului de recrutare a resurselor umane;

c. evaluarea competenţelor angajaţilor se propune de a fi efectuată în 2 etape: (I) evaluarea

angajatului de către superiorul sau nemijlocit prin metoda scărilor numerice şi (II) evaluarea

angajatului în baza testării profesionale şi psihologice;

d. managerul resurse umane trebuie să elaboreze Planul de instruire conform necesităţilor

de instruire identificate. Este important de evaluat şi eficienţa instruirii. O forma de evaluare o

constituie raportarea costurilor antrenate de pregătire a personalului la profitul obţinut în urma

aplicării programului de pregatire sau a altor efecte ale acestui;

e. se propune elaborarea Planurilor anuale a carierei angajaţilor şi planificarea candidaţilor

pentru promovare. Orice angajat trebuie să-şi cunoască perspectivele sale în companie pe durată

lungă de timp, precum şi obiectivele pe care trebuie să le atingă pentru a fi promovat.

4. Actualmente, îşi creează sisteme de motivare proprii, care prevăd calculul salariului

fiecărui angajat în dependenţă de performanţele în muncă a acestuia. În aceste sisteme de

motivare sunt prevăzuţi anumiţi indicatori necesari pentru evaluarea performanţelor angajatului

şi calcularea salariului acestuia.

5. Impactul componenţei umane asupra eficienţei economice este foarte

puternic. Evaluarea eficienţei dirijării personalului include două tipuri de evaluări: evaluarea

eficienţei economice (productivitatea, costul de producţie, rentabilitatea, calitatea muncii

personalului) şi evaluarea eficienţei sociale (loialitatea personalului, gradul de satisfacţie al

angajaţilor etc.). Eficienţa economică totală a managementului resurselor umane se determină ca

raportul rezultatului activităţii personalului pentru o perioada anumita către cheltuielile

respective.

6. În teza s-a propus metodologia de evaluare a eficienţei managementului resurselor

umane. Esenţa metodologiei constă în determinarea indicatorilor de performanţă pentru fiecare

487

etapa a MRU şi determinarea indicatorului general al eficienţei MRU, precum şi evaluarea

acestuia în comparaţie cu valorile optime.

7. Ridicarea eficienţei dirijării personalului va contribui la creşterea eficienţei economice

totale. După cum arată rezultatele analizei de corelaţie, cea mai mare influenţă asupra

rentabilităţii economice o au factorii: salariul mediu lunar, cheltuielile de recrutare şi coeficientul

de stabilitate a personalului.

Dirijarea eficientă a resurselor umane şi luarea oportună a deciziilor manageriale este un

nou model de conducere, iar lucrul permanent cu angajaţii trebuie să devină una din priorităţile

de bază pentru că este un element component al culturii de afaceri, care trebuie să o însuşească

managerii din secolul XXI.

Bibliografie

1. A. Bîrcă Salarizarea personalului. // Chişinău, ASEM, 2001.

2. A. Bîrcă Managementul Resurselor Umane. // Chişinău, ASEM, 2005.

3. A. Manolescu Managementul Resurselor Umane. // Bucureşti, Editura Economică, 2001.

4. Baieşu M. Managementul Resurselor Uman. // Chişinău, ASEM, 2003.

5. Baieşu M. Managementul Resurselor Uman. // Chişinău, ASEM, 2004.

6. Burloiu P. Managementul Resurselor Umane. // Bucureşti, Editura Lumina Lex: 1997.

7. Eţco C. Management în sistemul de sănătate // Chişinău,EPIGRAF, 2006.

8. D.Tintiuc I.Grossu Sănatate Publică şi Management // Chişinău, 2007.

9. D. Torrington, L. Hall Personnel Managemen // Ediţia a 3-a, Prentice Hall, 1995.

10. Drucker P. Inovaţia şi sistemul antreprenoria // Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993.

11. Iosif Gh. Managementul resurselor umane: psihologia personalului // Bucureşti: Victor,

2001.

12. Mathis R., Jackson J. Human resource management // N.Y.: West Publishing Company,

1991.

13. Mathis R. L., Nica P. Rusu C. Managementul Resurselor Umane // Bucureşti, Editura

Economică: 1997.

14. Mihuleac E. Bazele managementului // Bucureşti: Editura Economică, 1993.

15. Moldovan M. Ergonomie //Bucureşti: Editura Didictică şi Pedagogică, 1993.

16. Moldovan-Scholz M. Managementul Resurselor Umane // Bucureşti, Editura Economică,

2000.

17. M. Jalencu Managementul Resurselor Umane // Chişinău, UCCM, 2003.

MODALITĂŢI DE ABORDARE ŞI METODE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR

APLICATE DE STUDENŢII MEDICI

Aculina Zaporojan

(Conducător ştiinţific: Nina Globa, asistent universitar)

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină

Summary

Ways to approach and methods of conflict resolution applied by medical students

This paper describes some results of a study aimed at identifying ways to approach and

methods of conflict resolution, applied by medical students. The most common causes of

conflicts between students are examined and considered. Are analyzed also the features of

conflict management.

Rezumat

În lucrare sunt descrise rezultatele unui studiu care a avut drept scop identificarea

modalităţilor de abordare şi a deverselor strategii de rezolvare a conflictelor, aplicate de studenţii

488

medici. Sunt elucidate de asemenea cele mai frecvente cauze ale conflictelor între studenţi şi sunt

analizate particularităţile managementului conflictelor.

Actualitatea

Un studiu efectuat de către Asociaţia Americană de Management [Lippitt, 1982, p. 67 - 72] a

relevat faptul că managerii superiori şi intermediari îşi consumă circa 24% din timpul lor pentru

soluţionarea unor situaţii conflictuale. Datorită acestui fapt, tot mai mulţi specialişti consideră

managementul conflictului ca fiind la fel de important ca şi celelalte funcţii ale managementului [7].

Existenţa unui mare număr de situaţii conflictuale şi amplificarea acestora, pe fondul unei

situaţii economice precare, a făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, o pondere tot mai

importantă având-o conflictele colective de munca [4].

În domeniul relaţiilor de muncă, grupurile se angajează în consultări atunci când

interesele lor fundamentale intră în conflict iar în rezolvarea problemelor se implică doar atunci

când interesele sunt comune [6].

Dată fiind importanţa deosebită a soluţionării eficiente a stărilor conflictuale, în viitor este

necesar ca managerii să posede mai multe cunoştinţe despre posibilităţile de rezolvare constructivă a

situaţiilor conflictuale, iar resursele instituţionale alocate soluţionării conflictelor individuale să fie

sporite. În acelaşi timp, prin sistemul educaţional, îndeosebi cel superior, ar trebui să se acorde o mai

mare atenţie pregătirii în domeniul soluţionării stărilor conflictuale cu caracter distructiv [3].

Material şi metode

Scopul acestei lucrări a fost identificarea modalităţilor de abordare şi a deverselor

strategii de rezolvare a conflictelor, aplicate de studenţii medici.

Obiectivele cercetării au fost: studierea managementului conflictului din perspectiva

abordării lui de către studenţi; analiza şi interpretarea metodelor de rezolvare a conflictelor

folosite de studenţi, psihodiagnosticul cu ajutorul testului ”Stilul personal de rezolvare a

conflictelor”. Metodele folosite în cercetare au fost: bibliografică, comparativă, sociologică şi de

psihodiagnostic. Materialele utilizate în studiu reprezintă date bibliografice şi date obţinute prin

chestionarea şi testarea studenţilor. Eşantionul de studiu a fost constituit din 66 de studenţi ai

facultăţii de sănătate publică a USMF ”N. Testemiţanu”.

Rezultate şi discuţii

Conflictul este rezultatul manifestării diferenţelor. Ca urmare, recunoaşterea unei stări

conflictuale şi intervenţia în soluţionarea sa implică acceptarea diferenţelor. Termenul de conflict

are deseori o puternică conotaţie negativă, evocând cuvinte ca opoziţie, mânie, agresivitate. Dar

conflictul nu trebuie să fie neapărat o experienţă negativă [7].

Conflictul presupune un dezacord sau un comportament incompatibil între părţile

implicate, perceput chiar de acestea. Această definiţie ilustrează o gamă largă de conflicte

experimentate de oameni în organizaţii – incompatibilitatea scopurilor, diferenţe în interpretarea

faptelor, dezacorduri privind aşteptările comportamentale ş.a. [5].

Conflictele sunt diverse şi au o taxonomie care ia în calcul mai multe criterii, însa cel mai

des se întâlnesc conflictele externe, personale şi subiective. Ele îşi pot schimba forma şi tipologia

în funcţie de paşii întreprinşi de părţi. Uneori putem să schimbăm cursul conflictului doar prin

privire la el din alt punct de vedere. În aşa mod, conflictul pe parcursul derulării sale se poate

încadra în mai multe tipologii însă această transformare cere o pregătire specială şi o artă din

partea unei părţi participante în conflict [3].

Conflictele pot avea mai multe cauze, printre care putem numi:

1) Comunicarea defectuoasă – oferirea de informaţii insuficiente sau incomplete,

folosirea de mijloace sau canale de comunicare inadecvate, folosirea unui limbaj neadecvat

interlocutorului.

2) Sistemele de valori – dezacordurile pot viza aspecte etice, limitele şi modalităţile în

care trebuie exercitată puterea etc.

489

3) Existenţa unor scopuri diferite - devine periculos atunci când indivizi sau grupuri

au o “agendă ascunsă”, scopuri nedeclarate, de multe ori diferite de cele ale organizaţiei, pe

care le urmăresc în detrimentul acesteia.

4) Stilurile manageriale şi ambiguităţile organizaţionale – unii manageri alimentează

conflicte inter - personale tocmai pentru a-şi întări poziţia.

5) Resursele limitate – limitarea oricărei resurse poate da naştere la conflict: timpul,

banii, resursele materiale, cele umane şi informaţia [6].

6) Dependenţă departamentală reciprocă – atunci când două sau mai multe

departamente, colective, compartimente sau proiecte depind unele de altele, conflictul

structural este de neevitat.

7) Diferenţe inter-grup de statut social – faptul că membrii unui grup au un statut

profesional considerat în exterior mai bun faţă de cel al membrilor din alt grup, constituie o

importantă cauză de conflict [6].

Încercând să soluţioneze conflictul, persoanele pot adopta diverse strategii de

rezolvare cum ar fi:

Retragerea - retragerea fizică sau emoţională din conflict, în general de teama

confruntării directe.

Aplanarea - refuzul de a accepta existenţa unui conflict este un comportament la

care recurgem din dorinţa de a avea linişte cu orice preţ.

Forţarea - acest stil este adeseori rezultatul tendinţei inconştiente de a vă proteja

de durerea eşecului. În strategia victorie/înfrângere se produce o etalare de forţe din care

obligatoriu o parte iese înfrântă.

Compromisul - este o strategie care reclamă anumite capacităţi de negociator

pentru ca fiecare să câştige câte ceva.

Rezolvarea problemei - este strategia ideală, care nu presupune un învingător şi un

învins. Procesul de găsire a soluţiei poate fi mai lung şi mai anevoios, însă cu siguranţă

relaţiile se vor consolida, iar soluţia va fi mai durabilă [2].

Dupa datele studiului efectuat pe un lot de 66 de studenţi ai USMF „Nicolae

Testemiţanu” am obţinut că conflictul este abordat diferit de studenţii care au participat în

studiu, fig.1. Conform criteriului de sex, eşantionul a fost repartizat după cum urmează: 11

băieţi (16,7%) şi 55 de fete (83,3%), având vârsta medie de 21,12 ani (vârsta minimă - 19

ani, vârsta maximă - 26 ani).

43,94

48,48

7,58

0 10 20 30 40 50 60

tradițională

relațiile umane

interacționistă

Abordările conflictului

Fig.1.Abordările conflictului de către respondenţi (%)

Din cei care au răspuns la întrebarea cum abordează ei conflictul, 48,48% au spus că

adoptă o abordare bazată pe relaţiile umane, adică pentru ei conflictul este ceva pozitiv, natural şi

inevitabil. Dacă analizăm lucrurile la nivel de organizaţie în realitate conflictul poate avea efecte

pozitive în organizaţie. Iniţierea şi rezolvarea unui conflict duce adesea la o soluţionare

constructivă a problemei. Rezolvarea conflictului reprezintă deseori un stimulent pentru o

490

schimbare pozitivă în cadrul companiei. De asemenea, un aspect pozitiv a conflictului este că el

îi încurajează pe oameni să-şi rezolve diferenţele şi să se implice în dezvoltarea unei organizaţii

etice şi echitabile.

O altă categorie de respondenţi - 43,98% au răspuns că ei au o abordare tradiţională,

adică pentru ei conflictul este ceva negativ care nu duce la nimic bun. Conflictul poate avea

serioase efecte negative şi poate dăuna eforturilor de atingere a scopurilor.

Conflictul poate epuiza resursele, în special timpul, banii şi confortul psihic al studenţilor.

Ideile, gândurile, părerile conflictuale pot conduce la resentimente, tensiune, anxietate. Pe de altă

parte, conflictele şi competiţia puternică afectează negativ rezultatele atunci când cooperarea

între studenţi este necesară.

O parte mult mai mică de studenţi au afirmat că ei au o abordare interacţionista, adică ei

consideră că conflictul nu numai că este inevitabil ba chiar este şi ceva necesar. Oamenii pot

suferi de pe urma unui grad prea scăzut sau prea ridicat de conflict. Punctul de vedere echilibrat

promovează ideea că un conflict, într-un anume fel, nu numai că este o forţă pozitivă într-un

grup, dar este absolut necesar pentru ca un grup să fie eficient. Această abordare încurajează

şeful de grup să menţină un nivel moderat de conflict – îndeajuns pentru a menţine grupul viabil,

critic cu sine însuşi şi creativ.

Cauzele intrării în conflict la studenţi sunt diferite şi diferă după situaţiile în care sunt

puşi studenţii de către mediul ce-i înconjoară, fie asta decanat, profesori sau colegi, fig. 2.

Cauza care a fost aleasă de 50% din respondenţi este existenţa unor scopuri diferite în

ceea ce priveşte relaţiile dintre colegi pentru frecventarea lecţiei cât şi dintre studenţi şi profesori

în privinţa metodelor de predare a cursurilor, prelucrarea absenţelor şi a notelor negative.

Pe al doilea loc se află comunicarea defectuoasă care a acumulat 45,45% din opiniile

respondenţilor. Această cauză se referă la sistemul de informaţii a universităţii, deoarece

informaţia care ajunge la studenţi este mai des incompletă, sau ajunge cu o zi înainte de data de

dare a unor documente. La fel şi pe pagina web a universităţii orarul examenelor, sau altă

informaţie apare uneori cu o zi înainte de examenele propriu zise.

O a treia cauză de apariţie a conflictelor o reprezintă diferenţele inter-grup de statut social

care au acumulat 33,33% din numărul respondenţilor, adică fiecare al treilea respondent

consideră că în cadrul universităţii persistă diferenţe de grup social cu care el personal s-a

întâlnit. Sub diferenţele de grup social se înţelege că în cadrul universităţii există o diferenţă de

comportament a unor profesori faţă de studenţii diferitor facultăţi. Aceste cauze duc la conflicte

care au un final neplăcut în special pentru studenţi.

0 10 20 30 40 50

comunicare defectuoasă

sisteme de valori

scopuri diferite

stiluri manageriale

resurse limitate

diferențele intergrup

45,4521,21

50

24,24

10,6

33,33

Fig.2. Cauzele care provoacă conflicte între studenţi (%)

Alte cauze care provoacă conflicte printre studenţi sunt stiluri manageriale şi ambiguităţi

organizaţionale care au acumulat 24,24% din alegerile respondenţilor, sistemele de valori au

acumulat 21,21%, şi o cauză care este de doar 10,6% este cauza resurselor limitate, în special

cele de timp.

491

Când au fost întrebaţi cu cine intră mai des în conflict, 90% dintre studenţi au răspuns că

cu colegii şi doar 10% din ei afirmă că intră mai des în conflict cu profesorii.

Marea majoritate a studenţilor afirmă ca atunci când nu sunt de acord cu profesorul

preferă să nu intre în conflict (86,4%). Drept cauze care îi opreşte să intre în conflict, 59,9% au

răspuns că cred că conflictul va înrăutăţi situaţia iar alţii 18,2% cred că dacă vor intra în conflict

cu profesorul cel din urma işi va schimba comportamentul faţă de dânsul. Iar 15,5% sunt de

părerea că conflictul este inutil deoarece părerea profesorului nu va putea fi schimbată. Și numai

7,6% cred că profesorul ştie mai bine problema şi nu are rost să intre în conflict căzând de acord

cu părerea profesorului.

Unele conflicte ajută studenţii să rezolve problemele la universitate. Astfel, 68,2% din cei

anchetaţi au afirmat că conflictele doar câteodată pot să rezolve problema. Pe când 21,2% afirmă

că conflictele nu rezolva problemele ci mai tare le înrăutăţesc şi doar 10,6% au răspuns că

conflictele întotdeauna i-au ajutat să rezolve problemele. Conflictul rezolvat prin metoda

confruntării poate aduce beneficii în rezolvarea unor probleme la universitate.

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

negocierile mediere arbitrajul judecata

80,3

9,14,5 6,1

Fig. 3. Procedeele de abordare a conflictului da către studenţi(%)

Procedeul cel mai des utilizat cu care abordează conflictul studenţii este negocierea

(80,3%) sau discuţiile care vor duce la aflarea cauzei şi la alegerea celei mai bune soluţii de

rezolvare a conflictului, fig. 3.

Întrebaţi cât de des provoacă sau se folosesc de un conflict în scopuri personale

respondenţii au răspuns că o dată în lună 36,4%, o dată în an 28,8% din respondenţi şi 27,3% din

studenţi au răspuns că nu fac asta niciodată. Aceste rezultate ne vorbesc despre faptul că

conflictul nu numai este o situaţie pozitivă sau negativă dar este şi o modalitate prin care oamenii

îşi pot atinge scopurile personale.

În urma aplicării testului pentru determinarea stilului personal de soluţionare a

conflictelor s-au obţinut următoarele rezultate, prezentate în figura 4.

Fig.4. Stilurile personale de rezolvare a conflictului (%)

492

Metodele interpersonale de rezolvare a conflictului folosite de respondenţi sunt:

Evitarea, retragerea ceea ce face broasca ţestoasă care se retrage în carapacea ei. Aceasta

metoda este folosită de 6,06% din respondenţi în rezolvarea conflictelor, aceste persoane preferă

să nu nimerească în situaţii de conflict evitând persoanele şi situaţiile conflictuale. Persoanele

consideră că e mai uşor să te retragi fizic şi psihologic din conflict decât să îl confrunţi [8].

Prin forţare sau constrângere rezolvă conflictele 15,15% din respondenţi. Rechinii îşi

domină adversarii şi le impun punctul lor de vedere prin acceptarea soluţiei propuse de el în

rezolvarea conflictelor. El consideră că rezolvarea conflictului este atunci când este un câştigător

şi un învins.

La aplanare sau atenuare apelează 27,27% din persoanele anchetate, aceştia fiind

ursuleţii. Ei pun accent pe relaţiile interpersonale, lăsând în umbră propriile scopuri. În aceste

cazuri se uită de problema conflictului, care poate reapărea cu un val mai mare de forţă care duce

la explozie de emoţii [9].

Vulpea este cea care foloseşte compromisul în rezolvarea conflictului, astfel de persoane

sunt 15,16% din respondenţi. Aceste persoane accepta opinia părţii opuse doar într-o oarecare

măsură. Soluţia vulpii este cea de mijloc între două extreme. Însă partea negativă a acestei

metode este că nu are loc diagnosticarea problemei şi înlăturarea factorului declanşator [9].

Confruntarea sau însăşi rezolvarea problemei este folosită de 36,36% din studenţii testaţi.

Bufniţele recunosc existenţa mai multor puncte de vedere şi nu se opresc până nu găsesc soluţia

cea mai bună, convenabilă ambelor părţi. Ea vede conflictul ca pe o metodă de îmbunătăţire a

relaţiilor prin reducerea tensiunii [8].

Cele cinci stiluri de rezolvare a conflictului reprezintă de fapt o intenţie de a rezolva un

conflict între părţi. Însă comportamentul părţilor aflate în conflict poate fi diferit de intenţiile lor

din cauza unor greşeli şi cuprinde declaraţiile, acţiunile şi reacţiile lor.

Concluzii

Desfăşurând acest studiu şi analizând rezultatele am ajuns la concluzia că

conflictul este o situaţie de neînţelegere care inevitabil apare între persoane şi care

necesită soluţionare.

75,76% dintre studenţii se află în conflict cel puţin o data pe săptămână.

Din punct de vedere a abordării conflictelor, 48,4% dintre studenţii de la

facultatea de Sănătate Publică au o abordare bazată pe relaţii iar 43,9% aplică

abordarea tradiţională.

Astfel, conflictele se întâlnesc frecvent printre studenţi şi ei aplică diverse metode

pentru a le soluţiona. Cea mai des utilizată metodă este rezolvarea problemei

aplicată de 36,36% dintre studenţi. Totodată, 27,27% studenţi aplică aplanarea iar

15,1% compromisul.

Bibliografie

1. Constantin Eţco, ş.a. Management în sistemul de sănătate. Chişinău: Epigraf, 2006. p.

552-580.

2. Silvia Nistor. Managementul conflictului-o nouă provocare, Bucureşti, 2004.

3. Gary Johns. Comportament organizaţional, înţelegerea şi conducerea oamenilor în

procesul muncii. Bucureşti:Economica, pag. 419 – 449.

4. Şerban Iosifescu. Negociere şi managementul conflictului. Bucureşti: Fortius, 2006.

5. www.regielife.ro.

6. www.tinapse.ro.

7. www.stiucum.com.

8. www.enachescupsihologie.wordpress.com.

9. www.wall-street.ro.

493

COMUNICAREA EFICIENTĂ – UN FACTOR ESENŢIAL

AL UNEI ACTIVITĂŢI REUŞITE

Olga Cara

(Conducător ştiinţific: dr. hab în med., prof. univ., Constantin Eţco)

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină

Summary

Effective communication - an essential factor for a successful activity

This paper describes results of a study aimed at identifying the communication skills in

society and interpersonal barriers to communication between students. It highlights the

importance of information exchange process between people. Also describes the ability of

individuals to communicate and types of people according to these skills.

Rezumat

În lucrare sunt descrise rezultatele unui studiu care a avut drept scop identificarea

aptitudinilor de comunicare în societate şi a barierelor în comunicare interpersonală a studenţilor.

Ea elucidează importanţa procesului schimbului de informaţie între persoane. De asemenea sunt

descrise abilităţile persoanelor de a comunica şi tipurile de persoane conform acestor abilităţi.

Actualitatea Comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Ea

reprezintă un element fundamental al existenţei umane, încă din antichitate înţelepţii

preocupându-se de arta retoricii [2].

După constatarea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, 10% sunt verbale (numai

cuvinte), 35% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale) iar 55% sunt

mesaje non-verbale.

Conform estimărilor profesorului Ray Bridwhistell, o persoană obişnuită, de-a lungul

unei zile, vorbeşte efectiv timp de 10-11 minute, iar o propoziţie durează aproximativ 2 secunde

şi jumătate. El consideră că în cadrul unei conversaţii, componenta non-verbală poate să ajungă

la mai mult de 65% [1; 4; 5].

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu constatarea, potrivit căreia comunicarea

verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce comunicarea non-

verbală este folosită pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar în anumite cazuri, pentru a

înlocui mesajele verbale.

Studierea aspectelor de comunicare are o importanţă deosebită, deoarece comunicarea

reprezintă un element indispensabil al relaţiilor interumane şi deseori o comunicare ineficientă

este cauza multor neînţelegeri sau conflicte între persoane şi grupuri [6; 7; 9].

Din aceste considerente am selectat pentru analiză şi elucidare anume acest subiect.

Material şi metode

Scopul acestei lucrări a fost identificarea aptitudinilor de comunicare în societate şi a

barierelor în comunicarea interpersonală a studenţilor medici.

Metodele folosite în cercetare au fost: bibliografică, sociologică şi de psihodiagnostic.

Pentru colectarea informaţiei studenţilor le-au fost aplicate două teste: testul “Atitudinile

de comunicare” şi testul „Cât de comunicativ eşti?”.

Eşantionul de studiu a fost constituit din 70 de studenţi ai facultăţii de sănătate publică ai

USMF „Nicolae Testemiţanu”.

Rezultate şi discuţii

Comunicarea este un proces activ de transmitere şi recepţionare a informaţiei. Pentru ca

această comunicare să se poată realiza sunt necesare: ascultarea activă, înţelegerea mesajului

transmis, interpretarea limbajului non-verbal şi susţinerea conversaţiei [2].

494

Comunicarea a fost definită ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau

mai multe persoane, între două sau mai multe grupuri care are ca elemente esenţiale relaţia dintre

indivizi sau dintre grupuri, schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii, modificarea

voită sau nu a comportamentului celor angajaţi.

Comunicarea umana se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în forma orală

sau scrisă şi de cel al informaţiei non - verbale, reprezentată de paralimbaj, mişcările corpului şi

folosirea spaţiului [4; 5].

Principala problemă pe care o presupune studiul noţiunii de comunicare este cea a

stabilirii conţinutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cât priveşte

conţinutul, aceasta are un conţinut informaţional, un conţinut afectiv-emoţional, un conţinut

motivaţional şi un conţinutul volitiv. În general, se comunică trei tipuri de informaţii: cognitive;

indiciale; injonctive sau conative [3].

Scopurile comunicării sunt multiple: de atenţionare, de informare, de explicare, de

descriere, de convingere etc.

Totodată, comunicarea îndeplineşte mai multe roluri: de informare, de instruire, de

motivare, de obtinere a informatiei.

Modelul de comunicare elaborat de matematicianul american Claude Shannon (1952)

este relativ simplu şi include următoarele elemente:

emitentul - este orice angajat care deţine informaţii, idei, intenţii şi obiective

privind comunicarea;

receptorul - este orice angajat - manager sau executant - care primeşte mesajul;

mesajul - este simbolul sau ansamblul simbolurilor transmise de emiţător

receptorului;

contextul sau mediul - este o componentă adiacentă, dar care poate influenţa mult

calitatea comunicării. Se referă la spaţiu, timp, starea psihică, interferenţele

zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage atenţia sau

provoca întreruperi, confuzii.

Există numeroase diferenţe între "a spune" şi "a comunica", sau între "a auzi" şi "a

asculta". "A spune" este un proces într-un singur sens, iar "a comunica" presupune transfer de

informaţie în ambele sensuri. Din aceste considerente în cadrul procesului de comunicare pot

apărea diverse bariere, cum ar fi: bariere fizice; semantice; bariere determinate de factori

interni; diferenţe de percepţie; concluzii grăbite; lipsa de cunoaştere; lipsa de interes; blocajul

psihic; emoţiile etc.

Ca urmare a unor studii statistice cu privire la modul de ocupare zilnică a timpului în

cazul unor lucrători din administraţie şi servicii, s-a ajuns la următoarele rezultate: – 9 % din

timp persoana scrie; – 30 % vorbeşte; -16 % citeşte şi – 45 % ascultă. Astfel, conform statisticii

lucrătorul îşi petrece 45% din comunicare, ascultând. Prin urmare, ascultarea este cea care duce

povara comunicării [10].

După alte statistici, pentru o bună comunicare este necesar ca mai mult de 50 % din

timpul de comunicare sa fie utilizat în procesul de ascultare. S-a identificat că aproximativ 60 %

din neînţelegerile care apar în general sunt datorate ascultării incompetente. Concluzia comună a

acestor studii este că, componenta de “ascultare” a comunicării este extrem de importantă [7].

În cadrul cercetării în cauză, noi am studiat diverse aspecte de comunicare pe un

eşantion de 70 de studenţi ai facultăţii de sănătate publică. Fiecărui respondent i s-au administrat

două anchete-test : testul „Atitudinile de comunicare” şi testul „Cît de comunicativ eşti?”.

Aceste teste pun în evidenţă abilităţile de apreciere, de ascultare şi de exprimare a

persoanelor în cauză, precum şi determină tipul lor.

Testul “Cât de comunicativ eşti?” descrie următoarele tipuri de persoane:

Tipul A – Comunicativ sau vorbăreţ;

Tipul B – Taciturn sau tăcut şi interiorizat;

Tipul C – Sociabil;

Tipurile mixte A/B şi A/C.

495

Repartizarea respondenţilor în eşantion conform criteriului de sex a fost următoarea: 56

(80%) femei şi 14 (20%) bărbaţi, cu un raport de 4:1.

Conform datelor, la sondaj au participat 5,71% femei în vârsta de 16-19 ani şi 1,42%

bărbaţi din aceeaşi categorie de vârstă; 72,85% femei şi 15,71% bărbaţi din categoria de

vârstă 20-25 ani, 1,42% femei şi 2,85% bărbaţi din categoria de vârstă cuprinsă între 26-43

ani, fig.1

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

80,00%

femei bărbaţi

16-19 ani

20-25

26-43

Fig.1. Repartizarea respondenţilor pe grupe de vârstă (%)

Tipurile de persoane identificate cu ajutorul testului “Cât de comunicativ eşti? ”, au fost

următoarele:

tipul A - 9 persoane (12,85%);

tipul B - 14 persoane (20,0%);

tipul C - 33 persoane (47,15%);

tipul A/B - 5 persoane (7,15%);

tipul A/C - 9 persoane (12,85%), fig 2.

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

30,00%

35,00%

40,00%

45,00%

femei bărbaţi

tip A

tip B

tip C

tip A/B

tip A/C

Fig.2. Repartizarea respondenţilor după sex şi tipul de comunicare

Astfel, observăm o prevalare a tipului C la femei (42, 41%), ceea ce semnifică că

femeile sunt mai sociabile decât bărbaţii.

Testul “Atitudinile de comunicare” pune în evidenţă abilităţile de apreciere, de

ascultare şi de exprimare a respondenţilor. Conform rezultatelor obţinute:

* abilitatea de apreciere o poseda 22,85% din respondenţi;

* abilitatea de ascultare o poseda 31,42 %;

* abilitatea de exprimare o posedă 44,28%.

Iar 1,42% din respondenţi posedă toate trei abilitaţi la un nivel înalt, fig. 3.

496

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

30,00%

35,00%

40,00%

45,00%

abil. de apreciere

abil. de a asculta

abil.de exprimare

comunicare

Fig.3.Repartizarea respondenţilor după tipul de abilităţi de comunicare pe care le posedă (%)

Conform rezultatelor studiului, se observă prevalarea abilităţii de exprimare în

comparaţie cu cele de apreciere şi de ascultare.

Se ştie că utilizarea gesturilor şi mimicii pot crea bariere în calea unei comunicări

eficiente. 44,28% din respondenţi afirmă că acestea au importanţă doar pentru persoana care

vorbeşte, dar nu şi pentru acea care ascultă; 41,42% din respondenţi au opinia contrară şi 12,85%

din respondenţi nu sunt siguri de importanţa acestei bariere într-o comunicare eficientă.

La întrebarea ”a asculta şi a recepţiona nu este ceva identic ”, respondenţii au răspuns

în 67,14% că sunt absolut de acord, 10,0% sunt în dezacord total şi 21,42% din respondenţi nu

sunt siguri de această afirmaţie, fig.4.

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

acord nesigur dezacord

gesturi, mimică

a asculta / a recepţiona

Fig.4. Repartizarea opiniilor respondenţilor referitor la unele bariere în comunicare.

Concluzii În toate interacţiunile sale, oamenii îşi doresc să aibă o comunicare eficientă, discuţii

deschise, oneste, să primească şi să poată oferi la rândul său, instrucţiuni precise, clare, să

recepţioneze feedback-uri la timp şi utile, care să-i inspire în acţiunile viitoare şi astfel să se

bucure din plin de efectele comunicării eficiente. Cu toate acestea, majoritatea se luptă exact cu

opusul acestor stări, plângându-se frecvent de comunicare ineficientă sau de "lipsă de

comunicare". Comunicarea implică ambele părţi; e o chestiune reciprocă, un schimb.

Rezultatele studiului denotă că tipul de comunicare care predomină (47,15%), în special

printre persoanele de sex feminin (42, 41%) este tipul sociabil.

Referitor la abilităţile de comunicare, prevalează abilităţile de exprimare cu 44,28% şi

de ascultare cu 31,42 %, primele fiind exprimate mai bine la femei.

Conform rezultatelor studiului, se observă prezenţa mai multor bariere în calea unei

comunicări eficiente. Astfel, persoanele deseori sunt copleşite de unele trăiri exterioare, de

stereotipuri, nu cunosc îndeajuns vocabularul limbii materne şi întâmpină o dificultate în

exprimare.

497

Bibliografie

1. Eţco C., Moroşanu M., Goma L., Davidescu - Creangă E. Comunicarea pentru

schimbarea comportamentală. Chişinău: Medicina, 2008.

2. Dinu M. Comunicarea – repere fundamentale, Editura Algos, 2000

3. Iosifescu Ş. Managementul educaţional pentru instituţiile de învăţământ. Tipogrup

press, 2001.

4. Mariş M. Administraţie publică. Cluj: Accent, 2002.

5. Paillart I. Spaţiul public şi comunicarea. Bucureşti: Editura Polirom, 2003.

6. Rogojinaru A. Teme de Relaţii Publice. Bucureşti: Editura Ars Docendi, 2000.

7. Roşca L. Tehnici de comunicare profesională, Note de curs. Sibiu: Ed.ULB, 2000.

8. Vera B. Antrenamentul comunicării sau arta de a ne inţelege. Gemma Pres, 1998.

9. Tudorel N. Comunicarea organizaţională şi managementul situaţiilor de criză.

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006.

10. http://horamare.md.

11. http://www.cezarcaluschi.ro.

EVALUAREA COMPARATIVĂ A CARACTERISTICILOR DE BAZĂ ÎN

ANGOR PECTORAL LA BOLNAVII VÎRSTNICI

Eugenia Ciumac

(Cond. şt. - Moroşanu Mihai - dr. în med., conf. univ.;

Negreanu Mariana - director adjunct clinic CNMF)

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină, USMF Nicolae Testemiţanu

Summary

Comparative evaluation of basic characteristics in angina pectoris in elderly patients

Cardiovascular diseases are the number one of death globally: more people die annually

from cardiovascular diseases than from any other cause. According to statistics of World Health

Organization cardiovascular diseases cause more than 17,3 million deaths annually worldwide,

of which 7,2 million deaths from ischemic heart diseases,than manifested by angina pectoris.

Rezumat

Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial. Conform datelor

statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii patologiile cardiovasculare povoacă anual peste

17,3 milioane de decese în lume, dintre care 7,2 milione decese în urma cardiopatiei ischemice,

ce se manifesta prin angor pectoral.

Actualitatea

Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial: nu există vreo altă

cauză care duce la decesul anual al unui număr atît de mare de oameni, cum de patologiile

cardiovasculare. Conform datelor statistice ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, patologiile

cardiovasculare apovoacă anual peste 17,3 milioane de decese în lume. Din acest număr 7,2

milioane de oameni au decedat în urma bolii ischemice a cordului [1].

Pînă în 2030 aproximativ 23,6 milioane de oameni vor deceda din cauza bolilor

cardiovasculare, în primul rînd, de patologii cardiace şi accidente cerebro-vasculare, care,

corespunzător statisticelor, vor rămîne singurele cauze de deces în lume [1].

Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate prevalenţa generală a

populaţiei Republicii Moldova prin boli cardiovasculare a crescut de la 1233,4 la 10.000

locuitori în 2009 la 1249,2 la 10.000 locuitori în 2010, ceea ce denotă actualitatea

subiectului(vezi Tabelul Nr.1) [5].

498

Tabelul Nr.1

Prevalenţa generală prin bolile cardiovasculare a populaţiei Republicii Moldova pentru

anii 2009-2010 (la 10.000 locuitori)

Conform datelor Societăţii Europene de Cardiologie, prevalenţa anginei pectorale creşte

odată cu vîrsta, pentru ambele sexe: de la 2-5% (la bărbaţii de 45-54 de ani) pînă la 10-20%( la

bărbaţii cu vîrste cuprinse între 65-74 de ani), de la 0,1-1% ( la femeile în vîrsta de 45-54 de ani),

pînă la 10-15%( la femeile cu vîrste cuprinse între 65-74 de ani). [3]

Conform datelor Centrului Naţional de Management în Sănătate, în anul 2010 în Republica

Moldova au fost înregistrate 24.512 decese din cauză maladiilor cardiovasculare, ceea ce

reprezintă 56,20% din totalul deceselor înregistrate în Republica Moldova; din acest număr 60%

decese au fost în urma cardiopatiei ischemice. Dinamica mortalităţii prin maladiile

cardiovasculare este variată: în 2009 de patologii cardiovasculare au decedat 23.647 bolnavi

(56,1%), în 2010 – 24512 (56,2%), iar în 2011 – 22550 (57,5%). [6]

Din totalul de bolnavi inapţi permanent de lucru, cei cu patologie cardiovasculară ocupă

locul de frunte, constituind 20,3 la 100 000 populaţie. Este alarmant faptul, că din 56,1% de

decese cauzate de patologia cardiovasculară, 29,3% au fost persoane în vârstă aptă de muncă. [2]

Creşterea incidenţei, prevalenţei şi letalităţii prin maladii cardiovasculare este în strînsă

concordanţă cu expunerea populaţiei la diverşi factorii de risc: stresul cotidian, obezitatea,

incidenţa majorată a pacienţilor cu diabet zaharat, factorul alimentar şi socio-economic. [2]

În structura invalidităţii primare a populaţiei din Republica Moldova, bolile cadiovasculare

prezintă 21% cu tendintî spre majorare. [4]

Despre importanţa medico-socială a bolilor cardiovasculare denotă şi cota de 30,80% a

asistenţei medicale solicitate de către pacienţii în cauză din totalul chemărilor anuale, iar

medicamentele pentru tratamentul bolilor cardiovasculare ocupă unul dintre primele locuri în

producţie şi consum general. [4]

Scopul

Studierea particularităţilor clinice şi epidemiologice al angorului pectoral la bolnavii

vîrstnici în vederea acordării serviciilor medicale de calitate bolnavilor cu angor pectoral.

Materiale şi metode

Studiul efectuat a fost realizat la baza Centrului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie. Lotul

experemental a cuprins 21 bărbaţi şi 29 femei.

Bolnavii au fost evaluaţi după criteriile de vîrstă, sex, locul de trai, eriditatea, tipul

constituţional, deprinderi vicioase, activitatea profesională exercitată. Studierea datelor de

examenare paraclinică de laborator şi instrumental a bolnavilor s-a bazat pe următoarele metode

499

ale biostatisticii: metoda istorică, metoda epidemiologică, metoda observaţiei, prin calea

evaluării statistice cu cercetare selectivă, evaluarea şi expertizarea documentaţiei (Fişa medicală

– Formular Nr.003/e, aprobat de MS RM 28.05.2002 Nr. 139, Cartela de ambulator, Extras din

fişa medicală - Formular Nr. 027/e, aprobat de MS RM 28.05.2002 Nr. 139 ), participarea la

examenarea paraclinică a bolnavilor: ECG.

Rezultate şi discuţii

Lotul de studiu a inclus 21 (42,00%) bărbaţi şi 29 (58,00 %) femei. Am constatat că raportul

bărbaţi/femei din lotul de bolnavi examinaţi cu angor pectoral a constituit 2/3.

Evaluarea răspîndirii angorului pectoral la persoanele din raioanele rurale/urbane, incluşi în

studiul nostru, a demonstrat, că 60,00% (30) de bolnavi sunt din raioanele rurale şi 40,00% (20) -

din raioanele urbane.

Menţionăm, că IMSP Spitalul Clinic al Ministerului Sănătăţii al RMoldova este o clinică de

talie republicană, unde să trătează în special bolnavii din raioanele rurale ale republicii, deaceea

rezultatele obţinute nu pot fi considerate statistic certe.

Analizînd lotul experimental, am constat că în grupa de vîrstă 50-55 ani incidenţa angorului

pectoral constituie 2,00% (1) cazuri, în grupa de vîrstă cuprinsă între 55-60 ani - 4,00% cazuri

(2). În grupa de vîrstă cuprinsă între 60-70 ani predomină rata incidenţei de 44,00% (18), iar în

grupa de vîrstă cuprinsă între 70-80 ani rata incidenţei constituie 38,00% (19). Evaluînd grupa de

vîrstă 80-90 ani am constat că incidenţa angorului pectoral constituie 20,00% (10).

Realizînd faptul, că un rol important în dezvolatarea angorului pectoral îi revine eredităţii

agravate, evaluarea istoricului vieţii bolnavilor a constat, că raportul dintre bolnavii cu eriditatea

agravată versus eriditatea neagravată constituie 7:3.

Bolnavii incluşi în studiu au manifestat în 34,00% cazuri (17 bolnavi) exercitarea activităţii

intelectuale şi în 66,00% cazuri (33 bolnavi) pacienţii au marcat activitate preponderent fizică.

Analizînd raportul deprinderilor nocive la bolnavii cu angor pectoral (tabacismul, consum

excesiv de alcool şi de sare de bucătărie) am determinat, că în 30,00% (15 bolnavi) cazuri

bolnavii afirmă fumatul activ/pasiv, în 46,00% cazuri bolnavii fac abuz de sare de bucătărie şi

10,00% bolnavi utilizează alcoolul în exces. Din lotul experimental 14,00% bolnavi neagă

prezenţa factorilor nocivi în viaţa cotidiană. (vezi diagrama Nr.1).

Diagrama Nr.1

Realizînd faptul, că în dezvoltarea angorului pectoral un rol aparte îl prezintă patologiile

concomitente, un criteriu important de evaluare în studiul nostru a fost studierea acestor

patologii. Conform datelor obţinute, hipertensiunea arterială este diagnosticată la 62,00%

bolnavi, diabetulu zaharat se înregistrează la 8,00% bolnavi incluşi în studiu, dereglărilede ritm

şi conducere sunt prezente la 44,00% bolnavi, iar obezitatea - la 14,00% bolnavi.(vezi diagrama

Nr.2).

500

Diagrama Nr. 2

Evaluarea condiţiilor de apariţie a sindromului algic la bolnavii cu angor pectoral incluşi în

studiul nostru a demonstrat, că suprasolicitarea emoţională provoacă apariţia sindromului

anginos în 42,00% cazuri, efortul fizic în 86,00% cazuri, puseul hipertensiv determină accesul de

angor pectoral în 20,00%. La 16,00% bolnavi este înregistrată angină pectorală Prinzmetal, iar la

8,00% bolnavi accesul de dureri retrosternale apare în repaus. (vezi diagrama Nr.3).

Diagrama Nr.3

Conform rezultatelor obţinute la 38,00% de bolnavi accesul de angor pectoral dispare după

înlăturarea factorului provocator (efortul fizic/emoţional), la 36,00% din bonavi se determină

jugularea sindromului algic după administrarea nitroglicerinei şi la 28,00% de bolnavi

normalizarea cifrelor tensiunii arteriale prin administrarea remediilor hipotensive. (vezi

diagrama Nr. 4).

Diagrama Nr.4

501

Concluzii

1. Bolile cardiovasculare sunt principala cauză de deces la nivel mondial

2. Creşterea prevalenţei generale a maladiilor cardiovasculare în anii 2009 - 2010 în

Republica Moldova denotă importanţa şi actualitatea studierii problemei propuse.

3. Rezultatele cercetărilor noastre indică predominarea angorului pectoral la femei

(58%), morbiditate crescută la persoanele din mediul rural (60%) şi afectarea

preponderentă a populaţiei din gupele de vîrstă 60-70 ani (44%) şi 70-80ani (38%), ceea ce

corespunde cu statisticile oficiale.

4. Realizînd faptul, că un rol important în dezvolatarea angorului pectoral îi revine

eredităţii agravate, evaluarea istoricului vieţii bolnavilor a demonstrat, că raportul dintre

bolnavii cu eriditatea agravată versus eriditatea neagravată constituie 7:3, ceea ce denotă

necesitatea promovării modului sănătos de viaţă în rîndurile populaţiei cu eriditatea

cardiovasculară agravată.

5. Analizînd raportul deprinderilor nocive la bolnavii cu angor pectoral (tabacismul

cronic, consum excesiv de alcool şi de sare de bucătărie) am constatat, că în 30,00% cazuri

bolnavii afirmă fumatul activ/pasiv, în 46,00% de cazuri bolnavii fac abuz de sare de

bucătărie şi 10,00% bolnavi utilizează în exces alcoolul, ceea ce permite de a influenţa

nemedicamentos prognosticul angorului pectoral la această categorie de bolnavi.

6. Prezenţa la bolnavii cu angor pectoral a maladiilor concomitente (hipertensiunea

arterială, dereglările de ritm şi de conducere, obezitatea şi diabetul zaharat), dictează

necesitatea abordării complexe a acestor bolnavi în asigurarea calităţii serviciilor medicale

acordate.

7. Evaluarea condiţiilor de apariţie a sindromului algic la bolnavii cu angor pectoral

a demonstrat, că suprasolicitarea emoţională (în 42,00%), efortul fizic (în 86,00%), şi

puseul hipertensiv (în 20,00%) reprezintă cauzele principale de provacare a acceselor de

angor pectoral, ceea ce trebuie de menţionat de către specialiştii medicali în discuţiile

tematice de educaţie pentru sănătate.

8. Conform rezultatelor obţinute, accesul de angor pectoral este jugulat de

înlăturarea factorului provocator/stresul emoţional sau fizic (în 38,00% cazuri),

administrarea nitroglicerinei (în 36,00% cazuri), normalizarea cifrelor tensiunii arteriale

(în 28,00% cazuri), ceea ce trebuie de menţionat în consilierea bolnavilor cu angor

pectoral în vederea acordării serviciilor medicale de calitate pacienţilor vîrstnici.

Bibiografie

1. Bodrug N., Zlatovcena A., Barba D., Negară A., Botezatu A., Maniuc O., Baraniuc L.,

Evaluarea efectului clinic al ozonoterapiei cu ajutorul probelor veloergometrice la

bolnavii vârstnici cu angină pectorală stabilă. In: Anale ştiinţifice ale universităţii de

stat de medicină şi farmacie “nicolae testemiţanu”, ed. a XII-a, vol.3, Chişinău, 2011,

p. 78 – 81.

2. Caproş N., Istrati V., Dragan I., Didic V., Cuzor T., Josan D., More T., Colesnic I,

Cuantificarea prognosticului nefavorabil la pacienţii cu angină pectorală instabilă. In:

Anale ştiinţifice ale universităţii de stat de medicină şi farmacie “nicolae testemiţanu”,

ed. a XII-a, vol.3, Chişinău, 2011, p. 59 – 62.

3. Revenco V.,Grăjdieru R., Ochişor V., Maximenco E., Protocolul Clinic Naţional

“Angina pectorală stabilă”. Chişinău 2011.

4. Tintiuc D., Grosu I., Sănătate Publică şi Management. Chişinău 2007, p.762 - 771

5. Centrul Naţional de Management în Sănătate, Anuar Statistic 2009-2010, Chişinău

2010, p. 13.

6. Indicatori preliminari în format prescurtat privind sănătatea populaţiei şi activitatea

instituţiilor medico-sanitare pe anii 2010-20112, Chişinău 2012.

502

STRATEGII DE MOTIVARE ÎN SITUAŢIE DE CRIZĂ

Diana Oţel

(Conducător ştiinţific: Mihai Moroşanu, dr. în medicină, conferenţiar universitar)

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în Medicină

Summary

Motivation strategies in crisis

This work reports the results of research that took place in a public state medical

institution that aimed to assess the forms and methods of motivation of staff in crisis conditions

applied in CNSP from Chisinau. It also describes strategies used by managers to motivate the

staff within the institution.

Rezumat

Lucrarea relatează despre rezultatele unei cercetări desfăşurate într-o instituţie medico-

sanitară publică de stat care a avut drept scop evaluarea formelor şi metodelor de motivaţie a

personalului în condiţiile de criză aplicate în CNSP din mun.Chişinău. De asemenea sunt

descrise strategiile de motivare utilizate de către manageri asupra personalului din cadrul acestei

instituţii.

Actualitatea

Criza (economiei, a culturii, a valorilor, etc.) a devenit o stare cotidiană, iar cuvântul a

intrat în vocabularul curent al conducătorilor de instituţii, al jurnaliştilor şi al publicului larg.

Prezenţa aproape continuă a crizelor, plasate la cele mai diferite niveluri, a făcut ca tot mai mulţi

lideri politici, conducători de întreprinderi, specialişti în management şi practicieni ai relaţiilor

politice să vorbească despre “gestiunea de criză”, “managementul crizelor” şi despre

”comunicarea de criză”.

Perioada pe care o strabate în prezent economia ţării noastre dovedeşte o dată în plus, că

orice tranziţie în funcţionarea sistemelor de sănătate se face cu eforturi considerabile şi de regulă,

cu risipă de resurse (financiare, tehnice, umane), pe fondul unor puternice dezechilibre.

În acest context, mutaţii profunde se impun a fi operate şi în domeniul managementului

sistemului de sănătate care necesită abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor, precum şi a

relaţiilor de management, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a

proiectării de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere de natură să asigure

creşterea eficienţei organizaţiei mai ales în perioada de criză economico-financiară. Să

gestioneze raţional utilizarea resurselor umane, financiare, materiale, informationale etc.

Scopul

Evaluarea formelor şi metodelor de motivaţie a personalului în condiţiile de criză aplicate

în CNSP din mun.Chişinău.

Obiectivele 1. Descrierea caracteristicelor crizelor economice prezente în ţările Europei (revista

literaturii).

2. Evidenţierea formelor şi metodelor de motivaţie a personalului organizaţiei aplicate în

situaţii de criză.

3. Evaluarea eficienţei formelor şi metodelor de motivare a personalului aplicate în CNSP

în situaţie de criză economico-financiară.

4. Elaborarea unor recomandări de strategii motivaţionale în condiţii de criză economico-

financiară caracteristice IMSP.

503

Material şi metode

Pentru evaluarea strategiilor motivaţionale se folosesc o serie de metode de studiu

grupate în următoarele categorii:

Metode de evaluare bazate pe rezultate (metoda observaţiei, metoda istorică, metoda

comparativă, metoda statistică)

Metode de evaluare bazate pe comportament (metoda sociologică-chestionar)

Metoda de bază pentru colectarea datelor a fost cea sociologică în care am folosit

chestionarul de tip semideschis, constă din 31 de întrebări, cu răspunsuri concrete şi făra

raspunsuri, la care persoanele intervievate trebuiau să selecteze un raspuns la dorinţă, cît mai

aproape de adevar, iar la cele fără răspunsuri, persoanele intervievate dădeau un răspuns la

discreţia lor.

În chestionar s-au pus diverse întrebari ce ţin de strategile de motivare aplicate asupra

personalului în situaţie de criză.

Prin elaborarea acestui chestionar am încercat să obţin informaţii referitoare la:

- Părerea managerilor cu privire la motivarea personalului pentru a ramîne în organizaţie;

- Părerea managerilor cu privire la strategiile de motivare aplicate pentru a creşte imaginea

organizaţiei;

- Părerea managerilor cu privire la conducerea organizaţiei, legatura acesteia cu angajaţii şi

relaţiile dintre aceştia.

- Părerea managerilor cu privire la promovarea angajaţilor în cadrul organizaţiei.

Chestionarul s-a efectuat pe un eşantion de 28 de manageri, persoane angajate în Centrul

National de Sănătate Publică (CNSP).

Rezultate şi discuţii

Criza este unul dintre termenii foarte des întîlnit în zilele nostre ce vehiculează în

administrarea afacerilor din majoritatea organizaţiilor. Criza, conform DEX, poate fi definită ca: „manifestare a unor disfuncţionalităţi

(economice, politice, sociale), perioadă de tensiune, de tulburare, de

încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate.[20]

Din punct de vedere etimologic, termenul de criză provine din

limba greacă -

krisis - care face trimitere la decizie ca element final al procesului de

evaluare, interpretare şi comunicare a modului de rezolvare a unei situaţii.

În Dicţionarul de sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu criza este definită

ca: „o perioadă în dinamică a unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a

dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcţionarea sa normală,

declanşându-se puternice presiuni spre schimbare’’.[20]

Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta fie întregul ansamblu social, fie anumite

sectoare ale acestuia (viaţa economică, sistemul politic, relaţiile internaţionale, sistemele

financiar-bancare, structura socială, instituţiile de sănătate publică, învăţământ şi cultura etc.)

[13]. Termenul de criză aproape că s-a demonetizat prin suprautilizarea lui în diferite domenii:

medicină, psihologie, sociologie, diplomaţie, relaţii internaţionale, economie – toate aceste

domenii folosind cu semnificaţii anume acelaşi termen (astfel, se analizează crizele în evoluţia

unor maladii, crizele sociale, crizele politice, crizele economice, crizele organizaţionale). Toate

acestea au un punct comun şi anume încercarea de a surprinde, de „a diagnostica” starea de

anormalitate.

În perioadele de criză nu apar factori motivaţionali noi, total diferiţi faţă de cei din

perioadele de dezvoltare economică. Oamenii încep să fie mai preocupaţi de nivelurile de bază

ale necesităţilor sale.

504

Factorii motivaţionali rămân aceiaşi, dar creşte importanţa celor legaţi de acoperirea

nevoilor de bază, de existenţă şi de securitate. Securitatea locului de muncă şi acoperirea

nevoilor de bază, de existenţă ale angajaţilor reprezintă cele mai importante lucruri în aceasta

perioadă.

Situaţiile normale nu scot ce e mai bun din oameni, dar situaţiile de criză da. Criza este

ceva pozitiv, îi face pe oameni mai motivaţi, care sa-şi îndeplinească bine obligaţiunile de

funcţii, pentru ca să se ţină la locul lor de muncă, avînd mai mult profesionalism în toate

domeniile.

Drept obiect de cercetare a fost selectat Centrul Naţional de Sănătate Publică din

Republica Moldova.

Centrul Naţional de Sănătate Publică (CNSP) este o instituţie ştiinţifico-practică

predestinată efectuării cercetărilor ştiinţifico-practice şi monitorizării situaţiei în domeniul

Sănătăţii Publice având drept sarcini primordiale:

o Supravegherea şi evaluarea sănătăţii populaţiei, monitorizarea indicatorilor de sănătate

stabiliţi;

o Supravegherea eficienţei măsurilor de prevenire a maladiilor, realizate cu scop de

profilaxie primară;

o Examinarea cererilor şi expertizarea sanitară a procedeelor tehnologice noi;

o Expertiza sanitară a produselor alimentare noi şi suplimentelor alimentare;

o Supravegherea şi controlul bolilor extrem de periculoase cu potenţial de răspîndire

internaţionala sau de folosire în calitate de arma biologică.

Centrul se finanţează din contul mijloacelor bugetare, conform planurilor aprobate de

Ministerul Sănătăţii al R.M, şi finanţelor alocate pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice de catre

Academia de Ştiinţe al R.M., precum şi de sursele suplimentare de finanţare.

În urma realizării sondajului în CNSP în ceea ce priveşte strategiile de motivare în

situaţie de criză am constatat urmatoarele:

- Din punct de vedere socio-demografic, situaţia managerilor care îşi desfaşoară

activitatea în cadrul organizaţiei se caracterizează prin următoarele: predomină bărbaţii în funcţia

de manageri (60,7) vis-a-vis de femei (39,3%).

- Se observă o concentrare a femeilor în grupa de vîrstă 31-40 ani, iar a bărbaţilor în

categoria de vîrstă 51-60 ani astfel se combină cel mai bine entuziasmul specific tînărului şi

spiritul calculat, temperat al omului în vîrstă.

- Analiza scalei nevoilor care îi menţine pe manageri în funcţie a demonstrat că sunt

nevoile fiziologice, existenţionale pentru femei (45,5%), iar pentru bărbaţi sunt nevoile

fiziologice şi cele relaţionale – 47,0%. Nevoile de autorealizare, de dezvoltare, de creştere în

carieră ocupă doar 29,5% la bărbaţi şi 27,3% la femei.(fig. 1; tabelul 1).

23,5%

45,5%

23,5%

18,2%

29,5%

27,3%

23,5%

9,0%

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

nevoi fiziologicenevoi relaţionale nevoi de

dezvoltare

nevoi de

securitate

Bărbaţi Femei

Fig. 1. Structura necesităţilor angajaţilor, după sex (%).

505

Tabelul 1

Structura necesităţilor angajaţilor, după sex (%)

Necesităţi Nevoi fiziologice Nevoi relaţionale Nevoi de

dezvoltare

Nevoi de

securitate

Bărbaţi 23,5% 23,5% 29,5% 23,5%

Femei 45,5% 18,2% 27,3% 9,0 %

- Gradul de satisfacţie al managerilor în privinţa postului deţinut ca bună au menţionat

75,0% din respondenţi, ca relativ bună 21,4%, iar nesatisfăcuţi sunt 3,6%.

Satisfăcuţi de salariul lunar primit totalmente au fost 21,4% din respondenţi, relativ

satisfăcuţi 60,7% din respondenti, iar 17,9% nu sunt satisfăcuţi de salariul lunar.

Satisfăcuţi de relaţiile existente în organizaţie au fost 60,7% din respondenţi. Relativ

satisfăcuţi de relaţiile din organizaţie au fost 32,1% din cei chestionaţi.

Nu sunt satisfăcuţi de relaţiile existente în colectivele structurale ale organizaţiei 17,9%,

iar de cele din organizaţie – 7,2%. (fig. 2; tabelul 2).

75,0%

21,4%

3,6%

21,4%

60,7%

17,9%

46,4%

39,3%

14,3%

60,7%

32,1%

7,2%0,00%

20,00%

40,00%

60,00%

80,00%

postul de

muncă

salariu relaţiile din

colectiv

releţiile din

organizaţie

DA RELATIV NU

Fig. 2. Structura eşantionului după gradul de satisfacţie a angajaţilor în raport cu postul ocupat,

salariu, relaţiile din colectivul de munca şi din organizaţie (%).

Tabelul 2

Structura eşantionului după gradul de satisfacţie a angajaţilor în raport cu postul ocupat, salariu,

relaţiile din colectivul de muncă şi din organizaţie (%)

Gradul de satisfacere DA RELATIV NU

Post ocupat 75,0% 21,4% 3,6%

Salariu 21,4% 60,7% 17,9%

Relaţiile din colectiv 46,4 % 39,3% 14,3%

Relaţiile din organiz. 60,7% 32,1% 7,2%

- Din cele expuse putem menţiona că majoritatea managerilor (96,4%) sunt satisfăcuţi de

postul ocupat, 92,8% sunt satisfăcuţi de relaţiile existente în organizaţie, iar de relaţiile existente

în colectivele structurilor funcţionale sunt satisfăcuţi doar 85,7%. Nu sunt satisfăcuţi de salariile

plătite 17,9% din manageri.

506

19,2%

11,5%34,7%

23,1%11,5%

recompensa promovarea respectul implicarea competiţia

Fig. 3. Structura formelor de motivare aplicate în organizaţie (%)

Tabelul 3

Structura formelor de motivare aplicate în organizaţie (%)

Recompensa Promovarea Respectul Implicarea Competiţia

Formele de

motivare

23,1% 34,7% 11,5% 19,2% 11,5%

- Ca forme de motivare a personalului spre noi performanţe de catre respondenţi au fost

menţionate promovarea pe post – 34,7%, recompensa materială şi morală - 23,1 %, implicarea,

participarea în diferite forme de dirijare, de luare a deciziilor – 19,2%, implementarea diferitor

competiţii între structurile funcţionale ale organizaţiei şi între salariaţi, precum şi ridicarea

respectului faţă de salariat, ambele cîte 11,5% din salariaţi.

- Toţi respondenţii au menţionat că organizaţia a trecut şi trece prin criză economică

(75,3%), criză tehnică, tehnologică (16,8%) şi criză profesională (7,9%) (fig. 4; tabelul 4).

7,9%

16,8%

75,3%

economică tehnică profesională

Fig. 4. Structura aprecierii tipului de criză de către manageri (%)

Tabelul 4

Structura aprecierii tipului de criză de către manageri (%)

Tipul crizei Economică Tehnică Profesională

Structura 75,3% 16,8% 7,9%

- Ca metode aplicate pentru ieşirea din criză chestionaţii au menţionat reducera

cheltuielilor şi gestionarea judicioasa a finanţelor în 50,0%, reducerea locurilor de munca şi a

507

cadrelor - 27,0%, elaborarea noilor strategii, noilor misiuni ale organizaţiei - 11,5%, motivarea

suplimentară a salariaţilor - 7,7%, iar 3,8% din respondenţi s-au reţinut de la răspunsuri

concrete.(fig. 5; tabelul 5).

7,7%

11,5% 3,8%

27,0%

50,0%

reducere cadrelor

reducerea cheltuielilor

motivarea suplimentară

noi strategii

altele

Fig. 5. Structura metodelor aplicate pentru ieşirea din criză (%)

Tabelul 5

Structura metodelor aplicate pentru ieşirea din criză (%)

Metode aplicate

p/u ieşirea din

criză

Reducerea

cadrelor

Reducerea

cheltuielilor

Motivarea

suplimentară

Noi misiuni,

strategii

Altele

Structura met. 27,0% 50,0% 7,7% 11,5% 3,8%

Concluzii

1. Nevoile fiziologice şi cele relaţionale sunt principalele motive de menţinere în postura

de manager – 53,5%, pe cînd cele de autorealizare şi de dezvoltare doar 28,6%.

2.Performanţele activităţii organizaţiei sunt direct influenţate de nivelul

profesionalismului şi gradul responsabilităţii cadrelor (41,4% ).

3. Principalele forme de motivare a performanţelor în situaţie de criză şi aşteptate de

managerii intervievaţi sunt adausurile la salariu, recompensa morala şi materială (73,0%), pe

când aplicate în organizaţie sunt promovarea pe post, recompensa morală şi materială (57,7%).

4. Prezenţa crizei în organizaţie au menţionat-o 75,4% din manageri, evidenţiind-o pe cea

economică cu 75,3%, avînd drept cauză lipsa resurselor financiare (86,8%).

5. Reducerea cheltuielilor şi a cadrelor (locurilor de muncă) ca una din căile strategice de

ieşire din criză au menţionat-o 77,0% din respondenţi pe cînd implimentarea noilor proiecte şi

programe finanţate din exteriorul ţării şi aplicarea unui sistem efectiv de stimulente au

menţionat-o 83,1% din respondenţi.

6. Pregătirea joasă a managerilor în domeniul managementului situaţiilor de criză.

Recomandări

1. Reducerea cheltuielilor indirecte procesului de activitate al organizaţiei, cît şi celor

directe, prin reducerea funcţiilor de ordin secundar, economia resurselor pentru întreţinerea

organizaţiei şi altele.

2. Atragerea investiţiilor străine (programe, proiecte ) cît şi lărgirea formelor economice

de finanţare suplimentară a organizaţiei.

3. Ridicarea profesionalismului de toate nivelurile în managementul situaţiilor de criză,

managementul schimbării, managementul comunicării eficiente, prin cursuri de perfecţionare.

4. Aplicarea celor mai eficiente pîrghii concrete de motivare pentru fiecare colectiv a

structurilor funcţionale, cît şi a întregii organizaţii în situaţii de criză – stimulente efective,

reducerea cheltuielilor, perfecţionarea cadrelor, management financiar eficient.

508

5. Aplicarea celor mai evidente şi valide forme de comunicare, de sondaje, de motivare a

personalului în scopul ieşirii din criza existentă.

Bibliografie

1. Boudon R. şi colab. Dicţionar de sociologie, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

2. Chicu V., Nemerenco A., Comunicarea în promovarea sănătăţii, în situaţii de risc i de criză,

2009.

3. Druţă F. Motivaţia economică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

4. Eţco C., ş.a. Management în sistemul de sănătate. Chişinău, 2006.

5. Herzberg F., Manners B., Synderman B. B. The Motivation at Work, Chapman and Hall,

1959.

6. Locke E. A. Towards a Theory of Task Motivation and Incentives, Organizational Behavior

and Human Performance, vol. 3, 1968.

7. Luchian D. G., Managementul schimbărilor în situaţie de criză, 1997.

8. Maslow H. A Theory of Human Motivation, Psychological Review, iulie 1943; Motivation

and Personality, Editia a 3-a, Harper & Row, 1987.

9. Newsom D., Scott S. Organizational crisis, 1993.

10. Rossart J. P. Crisis tipology, 2001.

11. Rotaru P. Managementul strategic, 1998.

12. Sirota D. Motivarea angajaţilor. Edit.: Arc Bucureşti, 2010.

13. Soros. G. Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie. Ed., p. 49.

14. Stacey Ad., Equity Theory, 1965.

15. Timothy W. Coombs. Helping Crisis Managers Protect Reputational Assets: Initial Tests of

the Situational Crisis, 1999.

16. Timothy Coombs, Situational Crisis Communication Theory, 2002.

17. Vroom V. H., “Work and Motivation”, Wiley, 1964.

18. Walonick David S., Ph.D.,1993 Causes and Cures of Stress in Organizations, America, Inc,

Boston, 1989.

19. Warr apud Furnham, Teorii ale motivaţiei prin muncă, 1997, Polirom Arc, Iaşi, 1999.

20. Zamfir, C. şi Vlăsceanu L. (coord.) Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993.

MANAGERII INSTITUŢIILOR MEDICALE: STILURI DE LEADERSHIP

ŞI EFICIENŢA LOR

Ion Purice

(Conducător ştiinţific: Nina Globa, asistent universitar)

Catedra Economie, management şi psihopedagogie în medicină

Summary

The managers of medical institutions: the leadership styles and their efficiency

This paper highlights the results of research conducted in a public health institution

aimed at studying and evaluating leadership styles practiced by managers of health services, in

order to improve and enhance their organizational performance. It also describes some aspects of

leadership and management accomplishment in this institution.

Rezumat

Lucrarea elucidează rezultate unei cercetări desfăşurate într-un centru de sănătate publică

care a avut drept scop studierea şi evaluarea stilurilor de leadership practicate de managerii

serviciului de sănătate publică, în scopul eficientizării lor şi sporirii performanţelor

organizaţionale. De asemenea sunt descrise unele aspecte de realizare a leadershipului şi

managementului în cadrul acestei instituţii.

509

Actualitatea

În condiţiile contemporane ale dezvoltării societăţii, în majoritatea domeniilor ştiinţifice,

medicale, politice etc. un rol primordial îl ocupă persoanele care stau în fruntea organizaţilor:

manageri, leaderi, conducători, administratori, directori, şefi de secţie etc.

Cheia succesului în management, o constituie în mare parte gradul înalt de implicare în

activitate a managerilor şi subordonatilor de la fiecare nivel al organizaţiei. Despre succesul

managerului de cele mai frecvente ori se judeca nu după lucrul efectuat de el, dar după felul în

care el reuşeşte de a-i impulsiona la lucru pe subalterni. Impulsionarea sau motivarea

personalului de a activa poate fi realizată prin intermediulinfluenţei sau/şi puterii [3].

Conform opiniei mai multor autori( Likert, W.I. Reddin, D. McGregor ) stilurile de

leadership aplicate în organizaţii au o influenţă deosebită asupra angajaţilor, performanţelor

acestora şi a modului de funcţionare a întregii instituţii.

La început de mileniu, problemele conducerii organizaţiilor necesită o abordare nouă. La

etapa actuală instituţiile au nevoie de un număr mare de conducători cu viziuni moderne, lipsiţi

de vechile stereotipuri şi de modul de conducere administrativă de comandă. Metodele şi stilurile

de conducere cer schimbări esenţiale pentru aplicarea mai eficientă în practica managementului

resurselor umane, care constituie factorul strategic pentru orice tip de organizaţie.Un loc deosebit

revine şi leadership-ului în conducerea organizaţiilor contemporane, aplicării teoriilor şi stilurilor

de conducere, a puterii şi influenţei [3].

Ca urmare, apare necesitatea de a studia diverse aspecte privind realitatea practică de

desfăşurare a proceselor manageriale şi de leadership în instituţiile medicale. Cercetarea,

rezultatele căreia sunt elucidate în lucrare a fost iniţiată pentru a răspunde acestor necesităţi

Scopul

Studierea şi evaluarea stilurilor de leadership practicate de managerii serviciului de

sănătate publică, în scopul eficientizării lor şi sporirii performanţelor organizaţionale.

Obiectivele

1.Studierea surselor bibliografice privind stilurile de leadership şi eficienţa lor.

2.Identificarea şi caracteristica stilurilor de lideri practicate în Centrul Naţional de

Sănătate Publică (CNSP).

3.Studierea interrelaţiilor manager-lider, stil de leadership - proces managerial în cadrul

CNSP.

4. Evaluarea relaţiilor între manageri şi subordonaţi, prin prisma stilurilor de leadership

practicate în CNSP.

Material şi metode

Metodele de cercetare aplicate în cadrul studiului au fost: metoda observării, metoda

sociologică,metoda epidemiologică, metoda istorică, metoda bibliografică.

Cercetarea ştiinţifică actuală este un studiu descriptiv, selectiv. Drept metode de

colectare a informaţiei au servit: chestionarul şi extragerea informaţiei din documentele

statistice.

Studiul s-a desfăşurat în cadrul Centrului Naţional de Sănătate Publică, în perioada

ianuarie -mai 2012, pe un eşantion de 40 de angajaţi.

Chestionarul aplicat conţinea 20 de itemi cu referire la diverse aspecte de leadership, care

ulterior au fost analizate şi elucidate în lucrare.

Rezultate şi discuţii

Leadershipul este una din temele managementului despre care s-a discutat, cercetat şi

scris cel mai mult. Numai în ultimi 75 de ani ai secolului XX s-au scris peste 5000 de cărţi şi

articole şi zeci de teorii şi modele de leadership au fost propuse. Şi totuşi, pare că se ştie relativ

puţin despre factorii care determină succesul sau eşecul unui lider [8].

510

Stilul de conducere sau de leadership influenţează organizaţia în care este practicat în mai

multe direcţii. El determină nivelul productivităţii muncii şi a productivităţii intelectuale a

grupului condus, relaţiile psihosociale din cadrul grupului, atitudinile membrilor, coeziunea şi

motivaţia subordonaţilor etc.[1].

Creşterea eficienţei stilurilor constituie o preocupare importantă a teoriei şi practicii

manageriale. Deşi au fost realizate numeroase studii în acest domeniu, nu s-a ajuns la formularea

unor principii, a unor reţete universal valabile a căror aplicare să asigure în mod cert o eficienţă

crescută a conducerii.

Aprecierea eficienţei stilurilor nu este o acţiune simplă. Ea presupune luarea în

considerare a unor criterii şi adecvarea lor la tipul organizaţiei. Cert este faptul că stilurile de

conducere apreciate ca eficiente se vor găsi reflectate în performanţele obţinute de organizaţii

[9].

Termenul „leadership” este polisemantic şi nu poate fi tradus în limba română printr-un

singur cuvânt care să exprime adevăratele lui semnificaţii. Dicţionarele româneşti [4] îl traduc

ca: conducere, comandă; şefie; comandament.

Există multe interpretări ale leadership-ului. Definiţia tradiţională spune că: leadership-

ul este influenţa interpersonală îndreptată către atingerea unui obiectiv sau a unor

obiective.

Leadershipul şi managementul nu sunt similare. Mai degrabă leadership-ul şi

management-ul sunt doua sisteme de acţiune distincte şi complementare. Fiecare are funcţia

proprie şi activitati caracteristice.În cadrul unei organizaţii managementul acoperă o sferă mai

largă, ce include şi leadershipul. Există persoane care ocupă funcţii manageriale şi care nu au

capacităţi de lider şi vice-versa. Există lideri care nu sunt totodată şi manageri.

Majoritatea companiilor de astăzi sunt mai mult gestionate (managed) şi mai puţin

conduse (lead). Ele au nevoie să-şi dezvolte capacitatea de a-şi exercita leadership-ul.

Companiile de succes nu aşteaptă ca liderii sa vina spre ele. Ele căuta în mod activ persoane cu

potenţial de a deveni lideri şi în timpul carierei lor îi pun în situaţii proiectate pentru a le dezvolta

potenţialul. Într-adevăr cu o selecţie atentă, dezvoltare şi încurajare, zeci de persoane pot juca

roluri importante de lideri într-o organizaţie.

Bineînţeles nimeni nu este în acelaşi timp un foarte bun lider şi un foarte bun manager.

Unele persoane au capacitatea de a deveni excelenţi manageri dar nu sunt la fel de buni ca liderii.

Un bun lider motivează angajaţii, le urmăreşte performanţele, îi ajută, îi îndrumă şi ia decizii.

Flexibilitatea, inteligenţa şi integritatea sunt caracteristici cheie ale unui lider adevărat [5,6].

Un leader eficient promovează întotdeauna o viziune, adoptă un stil democratic de

conducere, ia decizii corecte şi la timp, are capacitate de a gândi în perspectivă, este un bun

coaching (ghid, meditator, antrenor), om al viziunii, conduce eficient discuţiile, dinamizează

grupul, stabilind obiective realiste, e pretenţios în ceea ce priveşte calitatea, îşi înţelege şi îşi

controlează propriile emoţii, are încredere în forţele proprii, este uşor adaptabil, optimist,

ambiţios, disponibil să acţioneze şi să profite de oportunităţi, delegă sarcini, creează cadrul

necesar pentru o activitate eficientă, comunică clar, încurajând feedback-ul, sprijină membrii

echipei, formează echipa în adevăratul sens, menţine integritatea grupului, foloseşte tactici de

persuasiune, prezintă empatie şi stimulează abilităţile celor din jur prin feed-back şi îndrumare.

Indiferent de pregătirea universitară, de cantitatea de şcoli urmate, de mediul din care vine,

pentru un lider contează, în primul rând, să ştie să se poarte cu oamenii.

Nu în toate cazurile liderii sunt şi manageri. Ei pot fi întâlni-ţi mai ales în lumea politică,

oamenii care nu au funcţii guvernamentale, nu au deci putere decizională, nefiind investiţi formal

cu aşa ceva, dar, cu toate acestea, întreprind acţiuni sociale de mare complexitate, reuşind să

antreneze în acţiunile lor mişcări sociale de masă [6].

Înstituţia în care s-a desfăşurat studiul - CNSP, reprezintă o instituţie de stat ce şi-a

câştigat respectul sau datorită activităţii profesioniste pe care a desfăşurat-o de-a lungul timp.

Această instituţie are o istorie de peste 64 ani, fiind fondată în decembrie 1948, iniţial ca Staţie

Sanitaro - Epidemiologică Republicană.

511

Scopul actual al instituţiei este axat pe elaborarea cadrului legislativ şi normativ în

domeniul sănătăţii publice, promovarea sănătăţii şi supravegherea bolilor netransmisibile,

monitorizarea indicatorilor de sănătate, asigurarea supravegherii epidemiologice a bolilor

transmisibile şi de alertă a urgenţelor în sănătate, supravegherea sanitară a obiectivelor,

evaluarea sănătăţii în relaţie cu mediu, activitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare în domeniu,

etc.[7].

În urma chestionării efectuate, vârsta medie identificată a angajaţilor incluşi în studiu a

fost de 44 ani, iar repartiţia pe sexe a fost următoarea: 47,5% - bărbaţi şi 52,5% - femei. În

funcţie de postul ocupat repartizarea a fost următoarea: manageri -35%, medici - 30 %, asistenţi

medicali -12,5% şi alte funcţii - 22,5%.

Studiind viziunea angajaţilor, dacă managerii instituţiei sunt şi lideri, am determinat

următoarele: 55% au răspuns - d a, 35% - nu ştiu şi 10%-nu (figura 1).

55%

10%

35% Da

Nu

Nuștiu

Figura1 Răspunsul angajaţilor la întrebarea: dacă managerii sunt şi lideri în instituţie

Analizând formele predominante de comunicare în instituţie am determinat: forma

directă nemijlocit între persoane - 62% cazuri şi indirectă (scris, telefon, e-mail, fax) - 38%. În

ceea ce priveşte fercvenţa delegării unor activităţi spre îndeplinire ponderea este următoarea:

deseori – au menţionat 47,5% angajaţi, uneori - 40%, rareori - 30% şi niciodată -10%.

Studiind viziunea angajaţilor faţă de managerul superior al instituţiei am obţinut

următoarele rezultate: 62,5% din angajaţi văd în managerul lor un lider, 47% din ei îl condideră

imaginea principală a instituţiei, 32,5% - difuzor de informaţie, 12,5% - un simbol şi 7,5% -

întreprinzător (fig.2).

12,5%

62,5%

32,5%

7,5%

47%

0 10 20 30 40 50 60 70

Un simbol

Lider

Difuzor de informație

Întreprinzător

Imaginea principală a instituții

Figura 2 Viziunea angajaţilor asupra managerului superior al instituţiei

512

Referitor la atitudinea managerilor (conducătorilor) faţă de angajaţi, 20% din respondenţi

ne-au răspuns că au o atitudine foarte bună, 57,5% - bună , 22,5% - satisfăcătoare. Studiind

atitudinea angajaţilor faţă de manageri am obţinut: 10% din angajaţi au o atitudine foarte bună

faţă de managerii lor, 55% - bună, 32,5% - satisfăcătoare şi 2,5% - rea.

În privinţa frecvenţei realizării funcţiei de control, superiorii controlează subordonaţi:

lunar - 2,5%, săptămînal - 42,5%, zilnic - 40% şi altele - 15%.

Un aspect foarte important îl constituie gradul de motivare al angajaţilor. 52,5% din

angajaţi se consideră motivati, 35 % - parţial motivaţi, şi 2,5% - nemotivati. Modalităţile

principale de motivare a angajaţilor sunt: cuvintele de laudă în faţa colegilor - 60%, diplomele de

merit -45%, primele -52,5%, majorările de salariu-35 %, diverse înlesniri-35%, promovarea în

post - 22,5%.

În cadrul studiului dat angajaţii au fost întrebaţi ce stil de leadership practică managerii

instituţiilor. 50% din angajaţi au raspuns că managerii lor practică un stil democrat, 40%-

autocrat iar 10% - liberal-permisiv (fig. 3).

Figura 3 Stilurile de leadership practicate de manageri

Fiind întrebaţi cum se simt în prezenţa şefului răspunsurile angajaţilor au fost

următoarele: important -7,5%, competent -35%, încrezut -20% şi parte a echipei-37,5%.

Cele mai importante valori promovate în instituţie sunt: profesionalismul -72,5%,

disciplina -55%, responsabilitatea - 57,5%, obiectivitatea - 50%, insistenta - 20%, respectul -

32,5%, democraţia - 45%.

Concluzii 1.Studiind literatura privind stilurile de leadership şi eficienţa lor putem afirma că un

leader eficient: promovează întotdeauna o viziune clară; adoptă un stil democratic de conducere;

ia decizii corecte şi la timp; conduce eficient discuţiile; dinamizează grupul, stabilind obiective

realiste; are încredere în forţele proprii; creează cadrul necesar pentru o activitate eficientă etc.

2.Analizînd stilurile de leadership practicate în CNSP am determinat că stilul

predominant este cel democrat - 50% cazuri, fiind completat de următoarele calităţi: încredere

(81%), profesionalism (72,5%), responsabilitate (57,5%), obiectivitate(50%), ceia ce ajută la

îmbunătăţirea calităţii muncii.

3.Studiind interrelaţia stil de leadership – proces managerial în cadrul CNSP, s-a

evidenţiat legătura între stilul democrat şi procesele de organizare, motivare, control,

comunicare, luarea deciziilor. Astfel, stilul democrat se asociază cu o comunicare mai frecventă

cu angajaţii, o motivaţie mai bună (52,5%), o implicare mai frecventă a angajaţilor în procesul de

luare a deciziilor, accent pe delegare (47,5%), ceia ce sporeşte dinamica şi eficienţa procesului

managerial.

4. Evaluând relaţiile între manageri şi subordonaţi s-a identificat: atitudinea managerilor

faţă de angajaţi predominant bună (57,5%) şi a angajaţilor faţă de manageri similar (55%),

accent pe comunicarea directă (81,5%) şi discuţii permanente (50%) a superiorilor cu angajaţii.

5. Majoritatea managerilor (55%) sunt priviţi ca lideri de către angajaţi, ceia ce este un

proces favorabil instituţiei.

50% 40%

10%

0

2040

60

Democrat Autocrat Liberal

513

Recomandări

1. Continuarea perfecţionării cadrelor manageriale privind stilurile de leadership şi utilizarea lor

eficientă.

2. Însuşirea şi practicarea diferitor stiluri de leadership şi a flexibilităţii lor în aplicare.

3. Adoptarea de către manageri a stilurilor de leadership în dependenţă de contextul

comportamental şi situaţional.

Bibliografie

1. Eţco Constantin, Management în sistemul de sănătate, Chişinău: Editura Epigraf, 2006, pag.

372.

2. Tintiuc D., Grossu I. Sănătate Publică şi Management. Chişinău: „Medicina”, 2007, 896 p.

3. Ţurcan Tosia, Psihologie managerială. Chişinău: Editura Epigraf, 2004, pag. 7, 95.

4. Dicţionar englez-român, Bucureşti, Chişinău: Editura Academiei, 1974.

5. http://www.scribd.com/doc/55294568/2/I-1-Definirea-leadership-ului.

6. www.scribd.com/.../39544893-Management-de-La-Teorie-La-Practic.

7. http://www.cnsp.md/info.php?id1=45&id2=0.

8. Ioan Ursachi, Management. Bucureşti: ASE, 2005, p. 209 – 234.

9. Cornescu, I. Mihăilescu, S. Stanciu, Managementul organizaţiei. Bucureşti: ALL BECK,

2003, p. 125-143.

SUPRAVEGHEREA EPIDEMIOLOGICĂ A MALADIEI HIV/SIDA,

TENDINŢELE ÎN PERIOADA ANILOR 2006-2011

Olga Cara

(Cond şt. – Morosanu Mihail, dr. în med., conf. univ.)

Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină

Summary

Epidemiological supervision of HIV / AIDS diseases,

tendencies in the period of 2006-2011 years

This article describes some features of epidemiological research and their significances. It

emphasizes the importance of prevention and the need to control HIV / AIDS among people. In

this work are described the phenomena of morbidity population and the prevalence of HIV /

AIDS, as well as the results of test prevention in pregnant women and other risk groups.

Rezumat

Articolul respectiv descrie unele particularităţi a cercetărilor epidemiologice a maladiei

HIV/SIDA și însemnătatea acestora. El elucidează importanţa profilaxiei şi necesitatea

controlului infecţiei HIV/SIDA în populaţie. În această lucrare sunt descrise prevalenţele

fenomenelor morbidităţii populaţiei cu infecţia HIV/SIDA, rezultatele examenelor profilactice la

femeile gravide şi a altor grupe de populaţie expuse riscului de infectare.

Actualitatea

Fenomenul HIV/SIDA este un subiect de meditaţie în contemporaneitate pentru individ,

mediu, legiuitor şi societate. Infecţia HIV/SIDA prezintă o problemă globală pentru sănătate şi

dezvoltarea economică. SIDA este o boală cronică incurabilă cu sfârşit letal, reprezintă o

problemă medico–socială ale umanităţii, care trebuie preîntâmpinată [1] .

Scopul acestei lucrări a fost studierea şi analiza prevalenţei maladiei HIV/SIDA printre

populaţia RM. Descrierea cercetării/studiilor în ceea ce priveşte situaţia epidemiologică a

infecţiei HIV/SIDA.

514

Metodele de studiere în cazul nostru au fost:istorică/bibliografică, comparativă, statistică,

etc.

Definiţii, concepte: HIV (Virusul Imunodeficienţei Umane) este virusul care atacă şi distruge progresiv

sistemul imunitar, provocând, în final, SIDA. Deoarece virusul nu distruge celulele rapid,

persoanele infectate cu HIV pot să nu prezinte simptome ani de-a rândul.

SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Umane Dobândite) este manifestarea finală a infecţiei

cu HIV, o boală cronică cu evoluţie îndelungată, imprevizibilă. O persoană este bolnavă de

SIDA când virusul a deteriorat sistemul de apărare al organismului, distrugând celulele care îl

protejează. O dată sistemul imunitar slăbit, corpul este vulnerabil în faţa diverselor tipuri de

infecţii oportuniste, cum ar fi cancerul sau pneumonia [1; 3] .

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie

1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor

acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de

39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul

persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani [4] .

Procesul epidemic a infecţiei HIV/SIDA în Republica Moldova poate fi divizat în 3

perioade: * anii 1987 - 1995 înregistrarea cazurilor sporadice în unele teritorii, preponderent în

rîndurile studenţilor străini cu transmitere sexuală;

* anii 1996 – 2001 se caracterizează prin extinderea teritorială cu răspândirea

preponderentă în rîndul utilizatorilor de droguri injectabile;

* din anul 2002 până în prezent răspândirea infecţiei în toate teritoriile administrative,

inclusiv în teritoriile rurale, sporirea numărului persoanelor infectate pe cale sexuală, inclusiv

femeilor şi gravidelor [2; 6].

În perioada anilor 1987-2010, în total au fost înregistrate 6404 persoane infectate cu

virusul HIV, inclusiv 2041 - în teritoriile de est. Numărul cazurilor noi de infecţie cu HIV în anul

2010 s-a menţinut la nivelul anului 2009 – 704 persoane (17,12 la 100000 populaţie) (figura 1).

92,7

470

609

713 735709

474417

362

258 280234

101 91 116 111159

240 257 254290 296 298 291

8 9 6 2 0 2 3 3 755

413

538

618

731790

407

157176

234206

257

360

704

704

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Persoane testate mii Cazuri HIV noi depistate

Figura 1. Dinamica înregistrării cazurilor noi HIV şi volumul de testări la marcherii virusului

HIV în Republica Moldova pe perioada anilor 1987 – 2010.

Situaţia epidemică prin infecţia HIV/SIDA în Republica Moldova se menţine sub

supraveghere şi monitorizare permanentă. În 2011 au fost depistate 721 cazuri noi de infecţie

HIV, inclusiv în teritoriile de est – 227 (2010-704, inclusiv în teritoriile de est – 247). Incidenţa

515

infecţiei HIV la 100000 populaţie a constituit 13,87 în teritoriile din dreapta Nistrului şi - 42,10

în teritoriile de est [5; 6] .

Răspîndirea infecţiei are loc în toate teritoriile administrative cu o prevalenţă diferită. Cel

mai înalt indice al prevalenţei la 100000 populaţie se înregistrează în municipiile: Bălţi - 860,9;

Chişinău - 146,4; raioanele: Floreşti – 179,9; Glodeni – 159,2; Basarabeasca -132,6; Sîngerei -

131,3; Făleşti - 103,3; din teritoriile de est ale republicii în or.Tiraspol - 579,4 şi raioanele

Rîbniţa - 609,6; Slobozia – 302,4 şi Grigoriopol - 210,3 [5; 6] .

Figura 2. Prevalenţa infecţiei HIV/SIDA la 100000 populaţie (date cumulative 1987-2010)

Conform statisticilor autorităţilor transnistrene de profil, printre localităţile „lider” din

regiune cu incidenţa cea mai ridicată sunt Tiraspol – cu peste o mie de îmbolnăviri, Râbniţa – cu

peste 510 de cazuri şi Tighina – cu peste 260 de infectaţi. „Localităţile rurale nu sunt afectate în

mare măsură de epidemie, deşi „revoluţia sexuală” a ajuns şi acolo. Tradiţiile de familie

puternice şi sfidarea libertinajului tineresc le protejează de SIDA [7] .

Rata înaltă de prevalenţă a HIV/SIDA în Transnistria, care este de aproximativ patru ori

mai mare decât pe malul drept al Nistrului, în opinia Organizaţiei Internaţionale „Medici Fără

Frontiere”, este atribuită faptului că regiunea a fost exclusă timp de mai mulţi ani din programele

de asistenţă internaţională, în vederea combaterii flagelului.

În 2010 au făcut boala SIDA 290 persoane (138 în teritoriile de est). Cele mai frecvente

maladii SIDA indicatoare: infecţia pulmonară cu Mycobacterium tuberculosis, candidoza

esofagiană si sindromul de istovire HIV-11.7% [5] .

În perioada de referinţă, s-a prelungit supravegherea epidemiologică în rîndul grupurilor de

populaţie, inclusiv în grupul cu risc sporit de infectare. Pe parcursul anului au fost testate la

marcherii HIV 290856 persoane (2009 –298310), inclusiv donări de sânge, plasmă – 80335 sau

23,8% din numărul total de mostre de sînge testate (2009 -88444), persoane care se află la

evidenţă cu tuberculoză, inclusiv şi cele depistate cu diagnosticul primar - 7474 (2,5%), persoane

examinate conform indicaţiilor clinice 22474 (7,72%), cetăţenii care pleacă peste hotarele ţării -

18045 (5,35%), recipienţii de sânge pînă la transfuzia preparatelor din sînge 22583 (6,7%),

utilizatoare de droguri injectabile – 3410 (1,2%).

Infecţia HIV/SIDA se înregistrează în rîndul persoanelor tinere de vîrstă reproductivă, apte

de muncă (vîrsta 15-39 ani – 79,5%), iar în segmentele de vârstă 20 - 24 ani – 17,47% şi 25-29

de ani – 22,3% (figura 3).

516

20-24 - 17,5%

25-29 - 22,3%

15-39 -

79,5%

Figura 3. Distribuţia cazurilor infecţiei HIV înregistrate în republica Moldova în 2010 dupa

vârsta la momentul depistării.

Creşte ponderea de transmitere a infecţiei HIV pe cale sexuală – 86,79% (inclusiv

teritoriile de est – 82,9%), comparativ cu anul 2009 - 81,25% (figura.4).

0

100

200

300

400

500

600

700

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

drog heter perin nedet

Figura 4. Distribuţia cazurilor noi de HIV dupa calea de transmitere în Republica Moldova pe

perioada anilor 2001-2010.

La evidenţă medicală se află 8960 persoane utilizatoare de droguri, inclusiv 1304 persoane

luate în evidenţă în 2010, din ele 34 au fost depistate cu infecţia HIV. Acest contingent

insuficient se testează la HIV în 26 de raioane: Aneni Noi, Briceni, Cahul, Cantemir, Călăraşi,

Căuşeni, Cimişlia, Drochia, Edineţ, Făleşti, Hînceşti, Ialoveni, Leova, Nisporeni, Ocniţa, Orhei,

Rezina, Rîşcani, Soroca, Străşeni, Taraclia, Teleneşti, Ungheni, Comrat, Ciadîr Lunga,

Vulcăneşti [5; 6; 7] .

Riscul de contaminare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin

statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Valoarea statistică depinde și de calea

de transmitere, riscul prin contact sexual repetat cu o persoană infectată fiind mai mic decât cel

care îi urmează unei înțepături. Mai mare chiar este riscul de transmitere de la mama netratată la

făt (cu cca. 40%), iar cel de contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. Statistica de mai jos

se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de latență a persoanelor infectate, circa

3 luni după infectare și înaintea izbucnirii bolii:

Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv, comportă un risc de 0,05-0,15 %

la femei și 0,03-5,6% (un studiu) la bărbați ;

Infecția prin înțepăturile de ac (obiecte taioase) sau folosirea lor în comun de către

narcomani;

Transplacentar (de la mama la făt în timpul travaliului sau în timpul alăptării), riscul este

de 30 % ;

În timpul transfuziilor de sînge şi a componentelor sale.

Se știe că riscul este direct dependent de următorii factori:

517

concentrația de viruşi din produsul contaminat;

contagiozitatea (virulenţa) virusului;

transferul de celule infectate;

starea generală a sistemului imun a celui expus [3] .

În republică s-a realizat al treilea Program Naţional de profilaxie şi control al infecţiei

HIV/SIDA şi ITS pentru anii 2006-2010, acesta prevedea:

Instrucţiuni:

*Privind profilaxia infecţiei HIV intraspitalicească;

*Prevenirea infecţiei HIV în caz de expunere profesională;

* Utilizarea testelor rapide.

Ghiduri:

„Controlul infecţiilor” (2008);

„Infecţia HIV cu transmitere materno-fetală (2008).

Supravegherea epidemiologică de generaţia a doua s-a efectuat în rîndul:utilizatori de

droguri injectabile – 1093 persoane (Chişinău, Bălţi, Tiraspol), lucrătorii sexului comercial - 863

(Chişinău, Bălţi), bărbaţilor care fac sex cu bărbaţii – 397 (Chişinău, Bălţi) şi deţinuţilor – 530

persoane. Conform studiului efectuat răspîndirea infecţiei HIV în rîndul acestui grup constituie:

utilizatori de droguri injectabile - 16.4%, lucrătorii sexului comercial - 6.1%, bărbaţilor care fac

sex cu bărbaţii - 1.7% şi deţinuţilor - 3.5%.

În scopul asigurării accesului la servicii de consiliere şi testare voluntară la infecţia HIV a fost

fortificată reţeaua cabinetelor de consiliere şi testare voluntară. În anul 2010 au fost acordate

servicii de consiliere în 67 de cabinete de consiliere şi testare voluntară, inclusiv 52 în IMSP

din teritoriile din stînga Nistrului, 7 instituţii penitenciare şi 8 în teritoriile de est. [3; 5; 6]

Premizele tendinţelor de generalizare a procesului epidemiologic a infecţiei

HIV/SIDA în populaţie

sporirea anuală a incidenţei infecţiei HIV/SIDA;

extinderea ariei geografice;

extinderea cazurilor noi de infecţie în rîndul populaţiei generale, inclusiv populaţiei

rurale;

ponderea înaltă a femeilor infectate cu HIV;

sporirea prevalenţei infecţiei HIV în rîndul gravidelor;

nivel înalt depistării persoanelor HIV în rîndul donatorilor de sînge;

creşterea numărului de persoane infectate cu HIV in rândul migranţilor.

Luând în consideraţie tendinţele actuale ale procesului epidemic, persistenţa unor

probleme în calitatea asistenţei medicale persoanelor cu infecţia HIV şi SIDA este necesar

(recomandari):

1. continuarea realizării obiectivelor prioritare:extinderea accesului universal la prevenire,

consiliere şi testare binevolă cu acordul informat, tratament, îngrijiri şi suport;

2. asigurarea instruirii cadrelor medicale privind profilaxia primară: acoperirea cu activităţi

informaţionale, de profilaxie primară a grupurilor ţinte predispuse la riscul larg de infectare

(migranţii, femeile care practică sex comercial, utilizatori de droguri intravenos, contingentul

instituţiilor penitenciare, bărbaţii care practică sex cu bărbaţii);

3. efectuarea supravegherii epidemiologice, inclusiv de sentinelă în scopul evaluării şi

monitorizării aspectelor şi factorilor comportamentali care favorizează extinderea infecţiei

HIV/SIDA pe grupe de populaţie;

4. aderarea persoanelor cu HIV/SIDA la terapie antiretrovirală specifică;

5. neadmiterea şi excluderea stigmei şi discriminării în viaţă socială, în acordarea

asistenţei medicale şi sociale persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA [1; 7; 8] .

Constatări Comparând datele statistice referitor la situaţia epidemiologică a infecţiei HIV/SIDA,

determinăm o creştere considerabilă a cazurilor de infectare cu virusul HIV printre populaţia

518

tânără (vârsta 19-45 de ani) a RM, din cauza narcomaniei, sexului neprotejat, modului indecent

de viată şi a femeilor gravide seropozitive ce nu sunt la evidenţă la medicul de familie.

Totuşi organizaţiile: UNFPA, ONU, UNAIDS, Medicina fără frontiere, Crucea Roşie şi

alte organizaţii non-guvernamentale, împreună cu MS al RM si CNSP, conlucrează, având

scopul de a continua realizarea activităţilor stipulate în Programul Naţional de prevenire şi

control a infecţiei HIV/SIDA şi infecţiilor cu transmitere sexuală pentru anii 2011 – 2015.

Bibliografie

1. Legea privind supravegherea de stat a sănătăţii publice nr. 10-XVI din 03.02.2009.

2. SĂNĂTATE PUBLICĂ, ECONOMIE ŞI MANAGEMENT ÎN MEDICINĂ. Revistă

ştiinţifico-practică, Chisinau, 2008.

3. Tintiuc D., Grossu Iu., Grăjdeanu T. Sănătate publică şi management., Chişinău: Medicina,

2007.

4.http://ro.wikipedia.org/wiki/SIDA

5. www.statistica.md

6. www.cnsp.md

7. ms.gov.md

8. www.azi.md.