William Blake va avea probabil pentru totdeauna un loc numai pentru el în istoria artei. A dus o viaţă demnă de admirat şi a creat o operă în care s-au împletit armonios poezia, pictura şi gravura. S-a născut în 1757 la Londra unde s-a pregătit ca gravor şi pentru o scurtă perioadă a fost şi la Academia Regală de Arte. La 25 de ani s-a căsătorit cu o fată mai mică cu 5 ani, Catherine Boucher care era în plus şi analfabetă. A învăţat-o însă să scrie şi a făcut din ea cel mai bun ajutor în realizarea gravurilor sale. Au rămas împreună până la moartea lui Blake, care se zice că i-ar fi făcut un ultim portret soţiei sale chiar pe patul de moarte, înainte de a muri la 69 de ani. Catherine a murit 4 ani mai târziu, complet senină, cu gândul la soţul ei pe care îl striga „de parcă ar fi fost în camera alăturată.”. O mare iubire pe plan personal i-a corespuns alta pe plan

profesional. Şi anume ideile artistice. Chiar dacă toată viaţa a fost mai degrabă sărac iar picturile şi poeziile sale n-au avut succes, a continuat să persiste în ceea ce făcea sfidând efectiv toate legile artistice de la acea vreme.  A răsturnat tehnica gravuri scoţând în relief de pe placa de metal contururile desenului deşi până la el se imprima cu acele contururi adâncite în placă. A realizat nişte tipărituri fabuloase ale propriilor sale cărţi   prin îmbinarea textului poeziilor cu ilustraţii. Acestea sunt foarte la modă şi azi. Eu când eram mic am citit foarte multe cărţi de poveşti ilustrate după această tehnică inventată de Blake. Nu i-a plăcut pictura în ulel însă forţa acuarelelor sale este impresionantă. A pus mereu accentul pe imaginaţie şi a căutat să ne transmită cât mai bine senzaţiile fara să ţină cont de realismul atât de apreciat în epocă. Cele mai

valoroase opere ale sale sunt ilustraţiile pentru diferite cărţi ca poemul „Paradisul pierdut” de Milton (de ex. „Satana, Păcatul şi Moarte”(1808)   unde Satana încoronat este gata-gata să se lupte cu Moarte când intervine Păcatul şi îi spune Satanei că Moartea este fiul lor sau „Diavolul priveşte iubirea dintre Adam şi Eva”). Rămase neterminate sunt ilustraţiile la „Divina Comedie” de Dante la care Blake a lucrat până la moartea sa. O imagine relevantă este „Anteu trecându-i pe Dante şi Vergiliu prin ultimul cerc al Iadului”. De asemenea s-a mai inspirat şi din Biblie pentru opere ca „Trupul lui Abel găsit de Adam şi Eva” unde Cain fuge disperat într-o atmosferă generală sumbră. În pictură l-a avut ca idol pe Michelangelo (lucru vizibil în special în musculatura personajelor sale) şi a realizat chiar o lucrare inspirată din „Judecatade Apoi” a

lui Michelangelo. Una dintre cele mai impresionante imagini create de Blake este în tabloul cu diagonala de doar 54,12 cm, „Satana îl pedepseşte pe Iov cu flăcările iadului”. Pictura face parte dintr-o serie de 22 de gravuri care ilustrau „Cartea lui Iov”   din Biblie, „capodopera poetică e Vechiului Testament şi una din cele mai tulburătoare istorisiri din literatura universală (Bartolomeu Anania). În această carte sunt descrise suferinţele pe care le-a îndurat Iov ca probă pentru credinţa în Dumnezeu. I s-au omorât copiii, s-a îmbolnăvit de ciumă, a ajuns batjocora soţiei sau a fost acoperit de bube din cap până în picioare. Subiectul este destul de popular în artă, creând prilejul pentru nişte lucrări impresinonante. Blake a ilustrat episodul când Satana toarnă peste Iov un lichid şi îl acoperă cu bube pe tot corpul. Imaginaţia artistului este formidabilă.

Priviţi la dispunerea celor 3 personaje: Satana e în centrul imaginii, întins cam pe jumătate din suprafaţa tabloului, solid, cu picioarele groase cu care apasă pe neajutoratul Iov. Acesta e mult mai slab, încordat de durere, cu capul dat pe spate şi ochii scoşi din orbite. Soţia lui Iov e redusă la un monument de durere: capul îi este aplecat, parul atinge pământul… veşmintele sunt şi ele căzute. Nu-i vedem faţa dar nici nu este nevoie – disperarea femeii vibrează parcă şi în noi. Uitaţi-vă de asemenea la aripile diavolului. Blake le-a făcut ca o continuare firească a norilor de foc din spatele său. Satana pare însăşi un element al naturii, născut din focurile Iadului, care a venit pe pământ lăsând o dâră de fum în spatele său. Soarele devine Iadul iar norii sunt transformaţi parcă într-un fum negru, natura e inexistentă. Blake ne dă impresia că toate elementele naturii vibrează şi

răspund la venirea Satanei pe pământ. Cerul şi soarele sunt de partea lui şi ăsta e un sentiment înfricoşător. Observaţi de asemenea albastrul peisajului care contrastează puternic cu roşul de deasupra lui şi contururile norilor, aceleaşi cu aripile Satanei. Este un tablou conceput în totalitate din imaginaţia pictorului şi probabil că în zilele noastre Blake s-ar fi descurcat excelent la benzi desenate şi ar fi creat diavoli şi monştri de mare succes. Poate ca nu degeaba un influent critic de arta britanic a insistat ca muzeul Tate Britain să cumpere o pictură de-a lui Blake în faţa uneia de-a lui Sir Joshua Reynolds. Acelaşi critic, poate justificat sau poate nu, l-a numit pe William Blake „de departe cel mai mare artist pe care l-a produs vreodată Marea Britanie.”