Feţele iubirii

Fetele iubirii

Vol.II

Aşteptarea - momentul cel mai greu

Pierderea unei vieţi, fie că este vorba de un părinte, un frate sau o soră, un fiu sau o fiică, un soţ sau o soţie, un prieten, un iubit, sau pur şi simplu o cunoştinţă, afectează pe fiecare om într-o mai mică sau mai mare măsură, dar îl afectează şi aceasta persistă în sufletul lui poate ani sau uneori o viaţă întreagă. Sunt atâtea şi atâtea cazuri de mame care, după ce şi-au pierdut fiul, şi-au continuat viaţa în plâns şi durere, îndoliate până la ultima lor suflare, sau cazuri de femei care, rămânând văduve, se descurcă aşa cum pot, fiindu-le destul de greu, trăind în suferinţă dar, purtând de grijă copiilor rămaşi fără tată, luptă cu viaţa până la sfârşit, sau continuă , chiar de taţi văduvi, deşi îndureraţi, rămân devotaţi familiei, şi exemplele pot continua.

La fel de dureroase sunt şi momentele care te pun în situaţia de a te gândi la posibilitatea pierderii unei fiinţe dragi. Într-o asemenea situaţie se găseau toţi cei care o cunoşteau pe Cecilia, acum când o ştiau în comă în urma acelui accident nenorocit de maşină. Erau îngijoraţi prietenii ei, familia, până şi cei doi copii, Florina şi Sorin, dar mai mult şi mai mult cel care suferea era Matei, soţul său.

Ore în şir veghea la căpătâiul ei, nedormit, nemâncat, îndurerat, întrebându-i pe colegii lui avizaţi sau mai puţin avizaţi despre ce se va întâmpla, în speranţa că cineva îi va spune că, până la urmă, totul va fi bine. Nu o dată au existat discuţii de felul acesta cu Nistor Predescu, specialist în neurochirurgie, care îi era foarte bun prieten, ca atunci când, la o contravizită, Matei îl acostase:

– Nistore dragă, spune-mi tu ce se va întâmpla cu Cecilia, că ai văzut-o cum arată conectată la aparate.

– Dragă Matei, ce pot eu să-ţi spun?

– Poţi, că ai mai văzut oameni în comă, care şi-au revenit sau nu.

– Aşa ceva ai văzut şi tu.

– Dar eu nu sunt specialist în neurologie şi psihiatrie ca tine. Dă-ţi o părere! Hai la mine în cabinet. Magda, te rog să aduci două cafele pentru mine şi domnul doctor Predescu.

Mergând amândoi în cabinetul lui Matei, au discutat diferite posibilităţi.

– Eu am să spun ce gândesc, chiar dacă într-un fel te va dezamăgi.

– Sincer să-mi spui părerea ta, fiindcă îmi eşti prieten adevărat, să ştiu la ce să mă aştept.

– Uite ce este, Matei, sunt mai multe posibilităţi. Încep cu ce ar fi mar rău. S-ar putea ca Cecilia să nu-şi mai revină.

– Ce mă fac atunci? Izbucneşte în plâns Matei.

– Dacă nu eşti bărbat şi nu te potoleşti, n-are rost să mai discutăm.

– Hai, continuă, trebuie să mă înţelegi şi tu de ce nu-mi pot stăpâni sentimentele.

– Dar, să sperăm că, fiind tânără, voinică, o luptătoare, să-şi revină.

– Să te-audă Dumnezeu!

Într-o fracţiune de secundă Matei îşi dă seama că, pentru prima dată după mult timp, gândul i se îndreaptă spre Dumnezeu. El nu este un bisericos, dar nici un ateu, fiindcă a intrat cu Cecilia în biserică şi s-au rugat împreună încă de la începutul relaţiei lor şi totul le-a mers bine până acum. Oare pentru că n-a perseverat să fi uitat Dumnezeu de ei?! Îi venea să cadă chiar acum în genunchi şi să se roage, dar se gândea la ce va spune Nistor. Din această meditaţie îl trezesc cuvintele lui Nistor.

– Dar să punem răul în faţă, revenindu-şi, s-ar putea, din cauza unor traumatisme să nu poată vorbi, să fie paralizată sau să fie amnezică.

– Vai! vai! vai!, suspină Matei.

– Să fie o amnezie retrogradă.

– Dar şi amnezia retrogradă poate fi gradată temporal şi limitată, afirmă Matei, încercând să se încurajeze singur, gândindu-se la o formă mai uşoară de amnezie.

– Aşa este, îi întăreşte afirmaţia Nistor. Amnezia retrogradă poate fi extinsă pe toată perioada vieţii, când pacientul nu-şi mai aminteşte nimic despre viaţa lui.

– Sau poate să cuprindă doar o perioadă de câţiva ani.

– Trebuie luată în calcul şi amnezia selectivă, completează Nistor.

– Care este o formă a amneziei disociative, intervine Matei.

– Când pacientul nu-şi poate aminti fragmente de informaţie dintr-o perioadă circumscrisă în timp şi care survine după evenimente traumatice, cum e şi cazul Ceciliei. O altă formă a amneziei disociative este şi amnezia sistematizată, care se referă la pierderea memoriei pentru anumite categorii de informaţie, ca de exemplu informaţia legată de o persoană anume, explică în continuare Nistor.

– Nu ştiu ce va fi, dar toate aceste posibilităţi de care am vorbit sunt de neacceptat.

– Trebuie să aşteptăm şi să vedem cum răspunde Cecilia, şi numai atunci ne putem da seama de adevărata ei stare. Până atunci ..., sunt întrerupţi de o bătaie în uşă.

– Poftiţi! răspunde Matei.

– Bună! Deranjăm? Întreabă medicul Romulus Azap, căruia i se alăturase Bogdan Sferdeanu, un alt medic, ambii prieteni cu Matei.

– Deloc. Intraţi şi luaţi loc, poate mă ajutaţi şi voi cu o părere, că mă simt atât de neajutorat în situaţia în care mă aflu, îi invită Matei.

– Vorbeam despre Cecilia, că Matei, ca oricine într-un asemenea impas, este foarte îngrijorat că nu ştie ce va urma, cum va reacţiona ea, îi informează Nistor.

– Am convingerea că în curând Cecilia îşi va reveni, îşi spuse opinia Romulus Azap, hotărât.

– Şi eu prevăd acelaşi lucru, fiindcă Cecilia este o femeie tânără, puternică şi luptătoare, completează Bogdan Sferdeanu.

– Asta-i spuneam şi eu, adaugă Nistor Predescu, dar trebuie să fim realişti şi să ne gândim dacă revenirea ei o va aduce la viaţă aşa cum a fost înainte de accident, sănătoasă sub toate aspectele fizice şi psihice, ori vor apărea unele deficienţe mai mult sau mai puţin grave, de pildă să nu poată vorbi, să fie paralizată, să fie amnezică.

– Ai dreptate, întăresc părerea lui Nistor ceilalţi medici. În cazul unei paralizii să nu-şi mai poată mişca o mână, un picior, sau să nu-şi mai simtă picioarele.

– O paralizie extinsă ar transforma-o într-o legumă, de-abia poate vorbi Matei, înecat de lacrimile ce-i curg pe obraz.

– Nu trebuie să te gândeşti la ce-i mai rău, dragă Matei, noi facem nişte supoziţii doar, îl consolează colegii.

– Chiar şi în cazul unei amnezii, nu trebuie neapărat să ne gândim la cea mai gravă formă. Ar putea fi vorba de o amnezie sistematizată, despre care vorbeam mai înainte cu Matei, care este restrânsă şi poate fi doar pe o perioadă de timp.

– Dragă Matei, nu-ţi pierde firea până nu vedem ce se va întâmpla. Cecilia va reveni curând la viaţă şi va fi cea dinainte de accident, îl încurajează toţi, deşi în sinea lor au o oarecare îndoială, şi pornesc spre salonul ei, pentru a o asista.

Toţi patru merg tăcuţi, în aşteptarea unui miracol. Ajungând în salonul Ceciliei, o privesc cu atenţie, conectată la aparate, parcă pentru prima dată, deşi zilnic trecuseră pe la ea. Nemişcată, cu ochii închişi, palidă, această femeie minunată provoacă atâta durere şi o linişte, lăsând doar gândurile să vorbească. Şi opiniile pe care şi le exprimaseră în convorbirea anterioară dispăruseră. O privesc toţi tăcuţi şi, mai tăcut, Matei care, luându-i mâna în a sa, lasă lacrimile să-i umezească obrajii.

În acel moment intră Magda şi, observând atmosfera încărcată de durere copleşitoare, mai ales pentru Matei, intervine :

– Domnilor doctori, nu observaţi o schimbare la doamna Cecilia?

Toţi o privesc mai atent, că până aci priveau mai mult în podea, spre deosebire de Matei, care o examina amânunţit, şi ridică din umeri nedumeriţi.

– Faţa ei pare mai veselă. Nu vi se pare?

Medicii fac iarăşi un gest de nedumerire, necrezând-o pe Magda.

– Uitaţi-vă, domnule doctor Matei, paloarea nu mai este atât de pronunţată. Cel puţin mie aşa mi se pare. Am fost şi mai înainte la dumneaei şi am văzut această schimbare. Am venit şi acum, ca să mă conving, şi acelaşi lucru văd.

– Să fie cum zici tu , Magda, să fie bine, să avem această mare bucurie.

Doctoriţa Sorana Milian, care intrase şi ascultase convorbirea lor, intervine:

– Simţurile ne mai pot înşela, dar aparatele nu. La control am văzut că starea Ceciliei este aceeaşi.

– Dar spuneţi dumneavoastră, doamna doctor, faţa ei nu este mai veselă decât...?

– Magda, nu te contrazic, dar ceea ce trebuie să spun este că aparatele nu arată nici o schimbare de ieri până azi, şi nu de ieri, de-acum 6 ore, fiindcă este sub controlul meu în permanenţă.

Medicii pleacă dezamăgiţi, dar Matei rămâne lângă Cecilia oftând şi nelăsându-i mâna din mâna lui. Doctoriţa Sorana Milian se apropie şi-i spune:

– Matei, poţi să pleci şi tu, fiindcă rămân eu cu ea pentru un nou control. Te rog, du-te! îl îndeamnă ea. Nu vezi în ce hal ai ajuns? Vrei să te distrugi? Dar eşti medic, şi ştii că trebuie să învingi durerea şi, ca s-o învingi, nu poţi sta în permanenţă aici. Hai! Te rog frumos, îl ia de mână şi-l conduce afară din salon.

– Sărut mâna! Abia îngaimă Matei, ieşind încet.

– Ai toată încrederea în mine, că fac tot ceea ce îmi stă în putinţă.

–Ştiu că eşti un cadru medical cu multă responsabilitate. Din punctul acesta de vedere nu-mi fac probleme. Mă gândesc însă ce ne va rezerva soarta.

– Gândeşte pozitiv şi va fi bine.

– Sărut mâna!

–Numai bine îţi doresc! Dacă apare vreo schimbare te anunţ imediat. Să fii fără grijă.

– Sărut mâna!

În această aşteptare stresantă, de nesuportat, nu se afla numai Matei, ci toţi cei care o cunoşteau pe Cecilia, mai ales membrii familiei, în special părinţii şi sora ei. Acasă numai despre starea ei vorbeau.

–De ce a venit nenorocirea asta peste noi, Alexandre? Cu ce-am greşit? Plângea Silvia, mama ei.

–Aşa a fost să fie, răspundea Alexandru, încercând să pară consolat.

–Nu a fost de-ajuns cât m-am chinuit eu cu boala mea şi cât v-aţi chinuit şi voi cu mine, şi-acum să avem acest necaz? De ce nu m-o fi luat Dumnezeu atunci, ca să nu mai trec prin această suferinţă? Să mă ia acum, că mi-am trăit viaţa şi s-o lase pe ea să şi-o trăiască.

–Taci, mamă, nu mai spune vorbele astea, o liniştea Lenuş, îmbrăţişând-o. Vrei să ţi se facă rău? Să leşini ca atunci când ai auzit că Cecilia este în comă?

–Lenuş, Lenuş, la ce să mai trăiesc? Asta-i viaţă?

–Taci şi nu te mai tângui, măi femeie, că nu te alegi cu nimic. Îţi faci numai ţie rău. Crezi că mie nu mi se rupe sufletul, dar tac şi rabd, şi tac şi rabd şi rabd, rabd şi rabd, este gata să izbucnească în plâns Alexandru.

Într-o seară îi sună Filip Ardelean din Germania, şi-i răspunde Lenuş.

–Alo, Silvia, tu eşti? Sunt Filip.

– Sărut mâna, unchiule, sunt Lenuş.

–Ce faceţi? Bine? Am aşteptat veşti de la voi, dar pauză, şi de aceea v-am sunat. Ce mai este pe acolo? Ce face Cecilia?

–Nu e bine, caută să fie reţinută Lenuş, pentru a nu-l îngrijora pe Filip.

– Ce s-a întâmplat?

– A avut un accident de maşină şi este internată în spital.

– Doamne fereşte! Este grav?

–Este sub supravegherea medicilor, răspunde Lenuş în doi peri, ca să-l scutească pe Filip de suferinţă.

– Cum aşa?

– Nu ştiu să-ţi spun mai mult, unchiule!

– Silvia este acasă?

– Da! Răspunde ea cu jumătate de gură, ştiind că o va chema la telefon şi se va dezvălui adevărata situaţie, şi iar plânsete şi vaiete.

– Dă-mi-o, te rog!

– Mamă, vină repede la telefon, că unchiul Filip din Germania vrea să-ţi vorbească.

–Au! Au! Au!, vai de capul meu! Se îndreaptă Silvia spre telefon şi ia receptorul din mâna lui Lenuş.

– Au! Au! Au! Filipe dragă, a dat nenorocirea peste noi, izbucneşte în plâns Silvia.

– Silvia, linişteşte-te şi fă-mă să înţeleg ce s-a întâmplat.

– Cecilia a avut un accident şi este în spital.

– Îmi spuse Lenuş, dar de ce plângi? Este în stare gravă?

–Nu ştiu ce să-ţi spun, este sub îngrijirea medicilor, caută şi Silvia să-l menajeze, spre satisfacţia lui Lenuş.

–Să ştii că eu am avut o presimţire. Ceva mă neliniştea în ultima vreme de câte ori mă gândeam la voi. Nu am luat în seamă la început, dar în ultimele zile, orice făceam, orice nu făceam, gândul meu se îndrepta mereu spre voi şi, de fiecare dată, mă cuprindea o nelinişte neexplicată. Mi-am zis că poate mi se apropie sfârşitul şi voi veţi fi departe de mine în acel moment, de aceea neliniştea mea. M-am hotărât să vă sun, că voi nu v-aţi învrednicit s-o faceţi.

– Numai la asta nu ne-am mai gândit, prin ce trecem noi.

– Lasă, că dacă este sub tratament, se va face bine Cecilia.

– Să dea Dumnezeu!

– Dar să nu mă anunţaţi voi şi pe mine. Asta chiar că mă supără. Are telefonul cu ea?

– Nu-l are.

– Să i-l duceţi ca s-o sun şi pe ea.

– N-o mai suna!

– De ce?

– Nu le place medicilor.

– Doar nu fac nimic rău.

– Las-o să stea liniştită!

– De ce s-o las?

– Nu poate vorbi.

– Şi tu eşti încăpăţânată, Silvia! De ce nu poate vorbi?

– Fiindcă este în comă, Filipe, şi nu ştim dacă mai scapă sau nu, izbucneşte în plâns Silvia.

– Aoleu! De ce nu mi-ai spus de la început? Ce spun medicii?

– Ce să spună. Aşteaptă şi ei ca şi noi toţi, dar nu sunt siguri de nimic.

– Şi nu se mai poate face ceva?

– Ce să se facă? Este alimentată artificial, conectată la aparate, sub supravegherea lor, aşteptăm şi aşteptăm cu toţii o minune.

– Silvia, dacă-i aşa, iau avionul şi sosesc urgent acolo.

– Nu te mai pune pe drumuri. Stai până îţi spunem noi ce se întâmplă.

– Vă voi suna zilnic. Alexandru ce face? Dă-mi-l să vorbesc şi cu el.

– Nu este acasă. S-a dus la spital la Cecilia, că în permanenţă este câte unul din noi lângă ea, ca să nu fie singură, când va da Dumnezeu să-şi revină. Bietul Matei e acolo zi şi noapte. Este distrus, săracul.

– Bine! Noapte bună! şi nu vă pierdeţi nădejdea , că bun este Dumnezeu.

– Noapte bună, Filipe, şi ai grijă de tine.

– Până la urmă tot i-ai spus că Cecilia este în comă.

–Ce să fi făcut, Lenuş? M-a luat cu atâtea întrebări, încât n-am mai rezistat cu ocolişurile, şi i-am spus pe şleau ceea ce trebuia să ştie. Tot afla cândva. Mai bine că ştie de acum care este situaţia, ca să nu se mai scalde şi el în ape tulburi, că va fi aia, că va fi cealaltă.

– Mamă, dacă tata ne aduce o veste bună, acum când se întoarce de la spital?

– Ne-ar intra bucuria în casă şi-ar alunga tristeţea asta nesuferită.

De această tristeţe nu erau scutiţi nici cei din familia lui Virgil Zamfirescu, tatăl lui Matei. Chiar şi pe stradă, Virgil Zamfirescu era oprit de cunoscuţi, care-l întrebau despre Cecilia. Într-o zi s-a întâlnit cu profesorul Ilarie Popovici.

– Bună ziua, domnule Zamfirescu! Mă scuzaţi că vă opresc, dar vreau să vă întreb, cum se mai simte nora dumneavoastră? Este adevărat că se află în comă?

– Este adevărat, domnule Popovici.

– Ce întâmplare nenorocită. Medicii ce spun?

– Nu ştiu să dea acum un verdict. Sunt şi ei în aşteptare.

– Din câte am auzit, vinovat de accident n-ar fi acocatul Sebastian Avramescu.

– Vinovatul este cel care a intrat în el cu maşina.

–M-am gândit că nu putea fi Sebastian Avramescu, fiindcă îl ştiu un om calculat şi responsabil. Necazul este că dintre cei din maşină, nora dumneavoastră a fost cea mai grav accidentată.

– Matei, fiu-meu, este distrus.

– Cred. Îl compătimesc. Ei se iubesc foarte mult şi tocmai această iubire mare le doresc să-i aducă din nou împreună, mai ales că au şi doi copii de crescut.

– Vă mulţumesc!

– Mă scuzaţi că v-am oprit.

– Nu-i nimic.

– Multă, multă sănătate doamnei Cecilia!

– Mulţumesc. Salut!

Acasă, de asemenea, în permanenţă se discuta despre cazul Ceciliei.

– Abia aştept să-şi revină Cecilia, să-i pregătesc mâncărurile care-i plac ei, să i le duc şi s-o pun cât mai repede pe picioare, îşi exprimă dorinţa Ştefania.

– Crezi că Cecilia are acum nevoie de mâncarea ta? Îi trebuie un noroc, o şansă, un miracol, afirmă Virgil.

– Poate că le va avea pe toate, că mare este Dumnezeu. Mă cuprinde jalea când o văd sub aparatele alea, nemişcată. Mi-e milă şi de ea şi de bietul Matei.

– Ce noroc a mai avut şi frate-meu, intervine Tiberiu.

– Nu gândeşti bine, îl dojeneşte Virgil. A avut mare noroc. Are o profesie frumoasă, s-a căsătorit cu o fată deosebită, se iubesc foarte mult, au doi copii frumoşi. Ce mai vrei?

– Nu la astea mă refeream, ci la necazurile lor. Ştii cât de mult timp au stat despărţiţi până a se căsători, iar acum sunt în impasul acesta.

– Viaţa are şi bune şi rele, adaugă Ştefania. Nimeni nu trăieşte numai pe roze.

– Eu m-aş duce mai des să stau cu Cecilia, dar mai ales noaptea, când e linişte şi o privesc, îmi vine să plâng. Nu mi-e nici soţie, nici soră, dar mă cuprinde o milă de nedescris, care îmi face atât de rău, încât nici nu vă închipuiţi. Dacă nu şi-ar reveni, eu aş pleca din oraş.

– Eşti şi tu sensibil ca şi frate-tău. Îţi închipui ce s-ar întâmpla atunci cu Matei? îl întreabă Virgil.

– Nici nu vreau să mă gândesc, răspunde Tibi. Când o mângâi pe faţă, o iau de mână, nu este rece!

– Nu este rece fiindcă are funcţiile vitale, doar nu este moartă, Doamne fereşte! îi explică Ştefania.

Tot oraşul vuia despre starea Ceciliei, fiindcă mulţi o cunoşteau şi pe ea şi pe Matei, dar cei mai afectaţi erau logodnicii care mereu se duceau la spital să o mai vadă, să mai audă câte ceva, în speranţa că vor afla despre semne îmbucurătoare privind îmbunătăţirea stării ei.

După una din aceste vizite, au mers acasă şi au discutat îndelung.

– Ei, ce mai zici acum, Leontino, sau mai bine zis îţi spune inima că totul se va termina cu bine, cum susţineai sus şi tare? Ai văzut-o întinsă sub aparate, nemişcată, cum arăta? Se îmbrăţişează amândoi şi plâng ca doi copii. Şi-i vorbeai ţinând-o de mână, ca şi când ea te-ar fi auzit: „ Cecilia, întoarce-te la noi, întoarce-te la soţul tău Matei, care te iubeşte atât de mult, întoarce-te la Florina şi la Sorin, copiii tăi dragi, cărora le este dor de tine şi vor să te vadă, să te îmbrăţişeze, să te sărute, că nici nu ştiu, de fapt, ce s-a întâmplat, dar văd că nu mai vii acasă. Fie-ţi milă de ei, de Matei, de noi toţi cei care te iubim, şi întoarce-te la noi. Întoarce-te ca să ne dovedeşti că ne iubeşti, cum te iubim şi noi pe tine, draga noastră, draga noastră Cecilia!”

– Îmi pare atât de rău de ea, reuşeşte Leontina să-şi stăpânească plânsul, să se desprindă din braţele lui Gelu. Totuşi trebuie să-şi revină, vreau să-şi revină. Nu se poate s-o pierdem, Gelule, susţine ea cu încăpăţânare.

– Vreau şi eu acest lucru, spune Gelu. Mă doare sufletul când mă gândesc la starea în care este şi la bietul Matei, că este de nerecunoscut, în ce hal de disperare a ajuns. Nici nu ştiu ce să-i spun, când mă întâlnesc cu el. Să-l întreb despre Cecilia, ce să-l întreb? că doar ştiu situaţia şi i-aş spori suferinţa. Să nu-l întreb, poate ar crede că nu-mi pasă. Zău că nu ştiu cum să procedez, şi mă întâlnesc foarte des cu el.

– Ei şi tu, Gelule, cum nu ştii să-l iei. Vorbeşte-i ca de la bărbat la bărbat, încurajează-l, dă-i speranţe.

– Este uşor de zis, Leontino, dar greu de pus în practică.

– Să ştii că nici mie nu mi-e totuna, dar am impresia că după ce vorbesc cu el, pare mai liniştit. Trebuie să fim alături de el, că-i suntem cei mai buni prieteni.

De fapt avea dreptate Leontina, fiindcă Matei se simţea mai liniştit, mai optimist alături de ei. Nu trecea zi ca să nu se vorbească de Cecilia şi la tribunal, unde lucra ea, şi la şcoala unde învăţau Florina şi Sorin, şi pe stradă, când se întâlneau prieteni sau cunoscuţi de-ai lor, iar la spital tot personalul era în aşteptare.

Când Sebastian Avramescu a fost externat din spital şi s-a întors la serviciu, toţi au năvălit cu întrebări:

– Cum s-a întâmplat, Sebastiane? erau curioşi să afle.

– Cum să se întâmple? Un zăpăcit neatent s-a aventurat într-o depăşire, când nu era cazul, şi ca să-l evite pe cel care-i venea din faţă, şi având şi o mare viteză, a intrat în mine şi s-a produs accidentul.

–- Ne-am speriat când am auzit că tu ai fost la volan, considerându-te vinovat şi gândindu-ne la pedeapsa ce ţi s-ar fi dat.

– Eu de la început am ştiut că nu puteai fi tu vinovatul, fiindcă ştiu cât de atent şi cât de sigur pe tine conduci, îşi exprimă părerea avocatul Panaitescu.

– Ai avut mari emoţii, nu? îl întreabă avocata Simona Ionescu.

– Ce emoţie, am avut un şoc puternic, fiindcă nu atât la cauza accidentului mă gândeam, ştiindu-mă nevinovat, dar mă mustra conştiinţa că am luat-o pe Cecilia cu mine şi cu Camelia. Nu ştiu, parcă ceasul rău m-a îndemnat s-o chem să meargă cu noi la cioban după brânză, că puteam să i-o aducem acasă.

– Din punctul acesta de vedere bine ai făcut, ca să vadă şi ea ce cumpără.

– Aşa mi-am zis şi eu, dar cine se gândea la această nenorocire.

– Tu cu Camelia aţi avut noroc că nu aţi fost răniţi grav.

– Când am văzut-o pe ea inconştientă, plină de sânge, eu m-am speriat atât de tare, că nu mai puteam vorbi, şi nici să le spun celor care mă tot întrebau, cum s-a întâmplat, iar Camelia a început să tremure toată şi să se pipăie pe tot corpul, să vadă dacă este întreagă.

– Au!, Au!, Au!, prin ce clipe aţi trecut! exclamă toţi.

– Am trecut şi trecem, că atât eu, cât şi Camelia, ne gândim la starea Ceciliei. Cât am fost în spital, ne tot duceam s-o vedem, deşi medicii nu ne prea lăsau.

– Cum arată Cecilia acum, că am fost şi eu zilele trecute, şi nu am putut să nu plâng când am văzut-o conectată la aparatele alea?

– Doamnă Simona, este tot aşa.

– Of, Doamne! Doamne! aş vrea să se trezească, să-şi revină odată.

– Eu, poate mai mult decât toţi, doresc acest lucru, că atunci m-aş elibera de mustrarea conştiinţei mele, că, vrând nevrând, sunt implicat în această nenorocire.

În toiul discuţiei intră procurorul Iulian Protopopescu.

– Bună ziua!

– Să trăiţi!

– Te-ai întors la muncă, Avramescule?

– Da, domnule procuror.

– Cum te simţi după toate prin câte ai trecut?

– Împovărat, dezamăgit, domnule procuror.

– Bine că n-ai fost tu vinovatul, că îmi făceam griji că tocmai noi am fi fost puşi în situaţia de a te judeca şi de a te condamna, ceea ce nu mi-ar fi plăcut absolut deloc.

– Ne este greu când judecăm pe alţii, dar mai mult şi mai mult când trebuie să-i judecăm pe-ai noştri, completează toţi.

– Aşa este, dar legea-i lege şi, cum se spune „Unde-i lege, nu-i tocmeală.”

– Aveţi dreptate, domnule procuror.

–Care mai este starea doamnei Sătmăreanu? este curios să afle procurorul.

–Aceeaşi, răspunde Avramescu.

–Tot în comă?

– Da.

– Ce întâmplare nenorocită! exclamă procurorul.

La şcoală, cadrele didactice, de asemenea, se întrebau ce va fi cu Cecilia. Până şi copiii erau curioşi şi-i întrebau despre mama lor pe Florin şi pe Sorin. Într-o zi, în recreaţia mare, colegele Florinei au observat că ea nu-şi luase pacheţelul cu mâncare. Toate înfulecau şi Florina, pauză.

–Tu nu mănânci? o întreabă Silvana, buna ei prietenă şi colegă de bancă.

– Nu mi-e foame.

– Ţi-ai uitat pacheţelul cu mâncare în clasă?

– Nu mi-am luat, o minte Florina, fiindcă Silvia, bunică-să, nu-i lăsa până nu le dădea cu ei sandviciuri, fructe, prăjituri sau, în lipsa acestora, bani, să-şi cumpere de la chioşcul de la poarta şcolii.

– Ia de la mine, o îndeamnă Silvana.

– Mulţumesc, dar nu mi-e foame.

– Hai! Florina, că şi eu am luat de la tine de câte ori.

– Nu! Nu! Nu mănânc!

– Hai să cumpărăm ceva bun de la chioşc, insistă Silvana.

– Nu mi-am luat bani cu mine.

– Îţi dau eu, că şi tu mi-ai dat. Hai! Să mergem să vedem ce găsim. Hai! o trage după ea pe Florina.

– Eşti ca râia, nu te laşi de pe pielea omului, se duce Florina, trasă de colega ei.

Şi-au luat câte o ciocolată fiecare, pe care le-a plătit Silvana. În timpul acesta, Florina scoate bani din buzunarul rochiei şi vrea să-i plătească datoria colegei sale.

– Mincinoaso, ai spus că n-ai bani. Ştrengăriţo, n-am să te mai cred altă dată. De ce m-ai minţit?

De-abia apucaseră să ia o muşcătură din ciocolată când lacrimile îi brăzdau Florinei obrajii.

– Ce ai, se îngrijorează Silvana, ţi-e rău, te doare ceva?

– Nu mă doare, plânge şi mai tare Florina.

– Vino aici, se aşează pe o bancă retrasă din grădina şcolii, să nu te vadă copiii că plângi, că râd de tine.

– De ce plângi? o îmbrăţişează Silvana când s-au aşezat pe bancă.

– De mama.

– Ce-i cu mama? se face Silvana că nu ştie, deşi prin şcoală se vorbea, dar colegii Florinei şi ai lui Sorin fuseseră avertizaţi să nu discute problemele legate de starea în care se găsea mama lor, ca să-i protejeze.

– Ce, tu nu ştii că este în spital în stare gravă, că a avut un accident de maşină?

– Am auzit, dar se va face bine, nu mai plânge!

– Cum să nu mai plâng, că în pauza dinainte am auzit că este în comă.

–De unde ştii? caută să-i ascundă adevărul Silvana.

– De la Sonia.

– Da pe naiba, Sonia de unde ştie? Este doctoriţă să ştie ea?

– Ştie de la soră-sa Georgeta, care este doctoriţă.

– N-o lua în seamă! Cine ştie ce a auzit şi le înfloreşte. Nu mai plânge! o linişteşte Silvana.

– Ai mei nu mă duc nici pe mine nici pe Sorin la mama la spital s-o vedem! Zic că nu-i lasă directorul spitalului. Mi-e dor de ea.

– Când se va face bine, ai s-o vezi.

– Când?

– Aşteaptă! Ai răbdare. Ai să vezi că totul va fi bine, o prinsese mila şi pe Silvana, care gândea:„Ce-am să-i fac nesuferitei de Sonia! Ce s-a apucat ea să pălăvrăgească, doar ne-a spus doamna dirigintă să nu trăncănim. Nesimţita, am s-o bat, am s-o bat.”

Sorin, băiat fiind, nu era atât de sensibil, şi el a reacţionat firesc la întrebările colegilor. Le-a spus celor care le scăpaseră să-l întrebe, deşi fuseseră avertizaţi să-l lase în pace, că nici el nu ştie care este situaţia, de fapt.

– Cum nu ştii, că doar este mama ta, ripostau curioşii.

– Dar ce, eu sunt medic?

– Medicii ce spun?

– Întrebaţi-i pe ei, se enerva Sorin, din cauză că nici el nu era în clar cu situaţia mamei.

– Hai, măi, Sorine, ce eşti aşa? De ce te superi pe noi?

– Nici ei nu ştiu deocamdată nimic precis. Aşteaptă să vadă ce se va întâmpla. Ei aşteaptă, noi aşteptăm, toţi suntem în aşteptare, îi îmbunează Sorin.

Tristeţea a urmărit-o în toată ziua aceea pe Florina, după ce colega ei îi spusese că mamă-sa este în comă. Abia aştepta să se termine orele de curs şi să meargă acasă, să se lămurească. S-ar fi dus direct la tată-său, la spital, să-l întrebe, dar ştia că nu poate merge fără voia lui, că-i spusese că nici directorul spitalului nu-i de acord să-şi primească acolo copiii, aşa că s-a îndreptat spre casă, la bunică-sa Silvia, unde locuiau după accidentul Ceciliei.

Cum a intrat pe uşă, şi-a lăsat ghiozdanul jos, şi a întrebat-o pe Silvia, care o întâmpina.

– Sărut mâna, buni!

– Să trăieşti, draga mea!

– Te rog să-mi spui care este starea mamei.

– Este aceeaşi, fata mea, aşteptăm din zi în zi să se facă mai bine.

– Cum să se facă bine, dacă este în comă, începe să plângă Florina.

– Vai de mine, de unde ai mai scos-o şi pe asta?

– Toată lumea ştie, numai noi nu.

– Cine ţi-a spus?

– Sonia, colega mea.

– De unde ştie ea?

– De la Georgeta, sora ei, care este doctoriţă.

– Să-şi ţină gura, să nu mai trăncănească atâta, că nu ştie ce vorbeşte.

– Buni! o ia pe Silvia cu amândouă mâinile, te rog frumos, o implora Florina cu lacrimi în ochi, spune-mi adevărul, te rog mult de tot! Impresionată de suferinţa nepoatei, Silvia nu se mai poate abţine, şi-i mărturiseşte.

– Florina, scumpa mea, într-adevăr mama este într-o stare gravă, dar doctorii spun că fac tot posibilul s-o readucă la viaţă.

– Este în comă?

– Da! însă cum spun ei, se va trezi, trebuie să avem răbdare, să aşteptăm.

– Noi de ce nu putem s-o vedem?

–Tocmai pentru că acum doarme. Nu vă poate nici vedea, nu puteţi nici să staţi de vorbă cu ea.

– Chiar! dar s-o vedem.

– Ce rost are?

– Ne este dor de ea, buni!

– Mai aveţi răbdare!

– Voi toţi vă duceţi la ea şi pe noi nu ne luaţi.

– Noi suntem mai bătrâni şi reacţionăm altfel decât voi, copiii. Nu i-ar face bine mamei tale să vă ştie acolo suferind, plângând.

– Am sta mai departe de ea, ne-am uita de la distanţă, nici n-ar şti că suntem acolo, dacă ai spus că doarme.

– Să ne rugăm lui Dumnezeu să-şi revină, şi atunci va fi totul bine.

–Mi-e atât de dor de ea, suspină Florina, încercând să accepte interdicţia de a merge la spital s-o vadă pe Cecilia.

Când a venit şi Sorin acasă, Florina l-a întâmpinat:

– Sorine, ştii că mama este în comă?

– Ştiu, răspunde dezbrăcându-şi haina, că toată şcoala vuieşte.

– Nu ţi-e dor de ea?

– Mi-e dor, dar ce-mi pui atâtea întrebări, că m-au zăpăcit la şcoală colegii, tot cerându-mi explicaţii. Hai să mâncăm, că mi-e o foame, de nu te văd, caută să se abţină a-şi da pe faţă suferinţa şi s-o încurajeze şi pe Florina.

– Hai să mâncaţi, copii! îi strigă Silvia.

– Ce ne-ai făcut bun azi, bunico?

– Ce-aveţi în farfurii.

– Ah! chiar că-mi pace, soarbe Sorin cu poftă ciorba de găină cu tăiţei.

Uitând pentru un moment de suferinţa care îi apăsa, încep să relateze întâmplări hazlii de la şcoală, din acea zi. Se antrenează într-un dialog vioi şi hazliu chiar, la care participă cu multă plăcere şi Silvia. Se creează în felul acesta o atmosferă de bucurie, linişte, veselă şi hazlie, care este foarte benefică pentru ei. Aşa îi găseşte Alexandru, bunicul lor, când vine acasă. Asemenea atmosferă îl determină să-şi lase gândurile negre la uşă, ca să fie în ton cu ei, mai ales că, totodată, apare şi Lenuş, care trecuse pe la spital. Deşi venise cu gândul să-i informeze despre starea de ultimă oră a Ceciliei, renunţă, văzându-i atât de destinşi şi veseli.

– Ce sunteţi aşa în vervă? îi întreabă, gândindu-se că o asemenea atmosferă este foarte benefică pentru ei toţi, care de la un timp erau cuprinşi de tristeţe.

– Ne povesteau ăştia mici năzbâtii de pe la ei, de la şcoală, că ne-au făcut să râdem cu hohote.

Aşa se întâmplă cu oamenii, care fiind în situaţie grea, saturaţi până la refuz, îşi caută scăparea într-o atmosferă de pace, de linişte, de veselie, chiar exagerând manifestările lor de bucurie, ca o dorinţă a reprimării durerii lor sufleteşti anterioare. De aceea întâmplările relatate de Sorin şi Florina căpătau dimensiuni ale umorului mult mai mari decât în realitate, antrenându-i pe toţi la râs şi voie bună, ca o descărcare a stării lor sufleteşti de tot ceea ce o împovărase în ultima vreme.

Silvia, cu înţelepciunea pe care i-o dădea vârsta, se gândea la cât de bine se simte împreună cu ei acum: „ Doamne, ce bine este când sufletul ţi-e liniştit. Ne-ai dăruit acest moment care să aducă pace în inimile noastre îndurerate. Ai milă de noi şi de copiii ăştia care sunt prea fragezi pentru a îndura loviturile vieţii. Ai milă şi de fata mea, care este între viaţă şi moarte. N-o lua, Doamne! Ajut-o să-şi trăiască viaţa, să-şi crească copiii. Ai milă, Doamne, şi de Matei, care numai el ştie ce se petrece în sufletul lui, şi cât de greu îi este. Ajută-ne, Doamne, suntem păcătoşi, dar iartă-ne şi nu ne părăsi. Tu eşti nădejdea noastră. Ajută-ne să trecem cu bine peste acest impas. Ajută-ne, Doamne! se trezeşte spunând cu voce tare Silvia ultimele cuvinte, fără să-şi dea seama.

– Ce-ai spus, buni? o întreabă Florina şi Sorin.

– Ştie ea ce-a spus, le răspunde Alexandru, care bănuise gândul Silviei.

– Ce-ai spus? De ce-ai spus ajută-ne, Doamne?, n-o lasă ei cu întrebările.

– Pentru ca să ne ajute Dumnezeu s-o vedem pe mamă-ta sănătoasă.

– A! Am uitat să vă spun că a dat unchiul Filip din Germania telefon, fiind foarte îngrijorat. M-a întrebat dacă Ceci a ieşit din co... - pardon, se bate Lenuş cu mâna peste gură, continuând, dacă se simte mai bine.

– De unde să iasă? sar copiii.

– Din co..., din coşmarul prin care trece, caută să-i mintă, neştiind că ei aflaseră că Cecilia este în comă.

– Nu te mai preface, Lenuş, că ştim că mama este în comă.

– Cum aţi aflat, măi iscoditorilor? face nişte ochi mari, cu priviri întrebătoare, Lenuş. Cine v-a spus?

– La noi la şcoală se ştie.

– Doamne, ce lume! Trebuia să vă spună vouă, se îmbufnează Lenuş.

– Lasă, Lenuş, o mângâie Silvia, că până la urmă aflau şi ei. Nu le-au spus-o cu răutate, le-a scăpat. Secretele, cât de păstrate ar fi, în final, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, tot se divulgă.

– Trebuie să vorbesc şi cu Matei, să-i spun să nu-i mai aburească, fiindcă ei deja au aflat, îi şopteşte Lenuş Silviei. Tot mă duc la spital să văd ce mai este.

Nerăbdătoare, Lenuş, după ce a mâncat, s-a îmbrăcat şi a plecat.

– Unde mergi, Lenuş? au fost curioşi Florina şi Sorin.

– Până la magazin, c-au adus marfă nouă, să văd dacă găsesc ce mi-ar plăcea, răspunde Lenuş, ascunzându-le adevărul, ca să n-o mai asalteze să-i ia şi pe ei la spital.

Pe drum, Lenuş se ruga s-o găsească pe Cecilia trează, să nu mai fie în comă, să poată sta de vorbă cu ea: „ Ce bine ar fi ca azi să pot vorbi cu Ceci, să mă strângă în braţe tare, cum obişnuia ea, de-mi pocneau încheieturile, să ne sărutăm, să povestim, să ne tachinăm, cum ne era obiceiul. Ah! ce bine ar fi! Ajută-ne, Doamne! Ajută-ne!” Cu aceste gânduri a ajuns la spital şi, mai întâi, a întrebat de Matei. Sigur că nu-l putea găsi decât în salonul Ceciliei, aşa cum au informat-o toţi. Intrând acolo, Matei s-a bucurat, şi această bucurie, într-un fel, a atenuat suferinţa.

– Ai venit, Lenuş?

– S-o văd pe Ceci şi să vorbesc cu tine. Ce poţi să-mi mai spui despre starea Ceciliei?

– Medicii se arată mai optimişti.

Lenuş se apropie de Cecilia, o ia de mână.

– Ceci, Ceci! doream să te găsesc trează. Vreau să te trezeşti. Nu-ţi pare rău de noi, de Florina şi de Sorin. Să ştii că au aflat că dormi mereu şi sunt atât de trişti. Nu-i mai face să sufere, dragă Ceci! Trezeşte-te!

Matei o desprinde de lângă Cecilia şi, îngrijorat, o întreabă:

– Copiii au aflat că Cecilia este în comă?

– Da! asta am vrut să-ţi spun.

– Cum s-a întâmplat?

– Matei, trebuia să ne aşteptăm la lucrul acesta, şi să le fi spus de la început. Hai să spunem că nu chiar în ziua accidentului, dar, după aceea, tu trebuia să vorbeşti cu ei şi să le explici situaţia ca medic şi ca tată. Când tot oraşul vuieşte, când la şcoală, de asemenea, toată lumea ştia, cum se putea ca ei să nu afle?

– M-am gândit să-i protejăm.

– I-am protejat până acum. Gata! De aceea am venit să-ţi spun ca să nu mai încerci să-i abureşti, că ai deveni ridicol. Să le comunici şi alor tăi.

– Ce ţi-e cu copiii! exclamă îngăduitor Matei. Fac ei ce fac şi scot adevărul cum ai scoate apa chiar din piatră seacă. Au o curiozitate extraordinară şi nu se lasă până nu şi-o satisfac.

– Ei! parcă tu nu ştii. Noi n-am fost ca ei! poţi să te mai duci şi tu pe-acasă, că mai stau şi eu cu Cecilia.

– Mă întorc peste două ore. Este mult? Poţi să stai atât?

– Cum nu? Du-te fără grijă!

– Mai poţi ieşi pe coridoare, pe terasă, dar să treci din când în când pe la ea, că dacă-şi revine, să fim aici. De fapt şi surorile vin des. Important este să fim prezenţi în momentul revenirii ei.

– Bine! Nu-ţi face probleme!

Ieşind din clădirea spitalului, Matei se întâlneşte în curte cu Nataliţa, verişoara Leontinei, care avea un buchet mare de flori.

– Ce faci, Nataliţo?

– Bine, domnule doctor.

– Nu te-am mai văzut de multă vreme.

– V-aţi necăjit destul cu mine când am venit la spital, după ce mă pusese naiba să mă urc în cireş şi-am căzut.

– Am avut dreptate când ţi-am spus că vei putea merge din nou?

– Am crezut atunci, domnule doctor, că rămân oloagă.

– Uite că n-a fost aşa. Te-ai căsătorit cu Aurel al tău?

– Nu m-am căsătorit încă, fiindcă ştiţi că v-am rugat să ne fiţi naş, şi-acum se întâmplă necazul ăsta al doamnei Cecilia. Aşteptăm să se facă sănătoasă.

–Hmmm! respiră adânc Matei, abia aştept, Nataliţo, minunea aceasta.

– Dar unde mergi cu buchetul acesta atât de frumos? Ai pe cineva în spital?

– Pe cine să am, domnule doctor, la cine să merg, Doamne iartă-mă?, la doamna Cecilia.

– Du-te, Nataliţo, dar ea nu-l va vedea.

– Ştiu că este în comă, şi mai ştiu că îşi va reveni, şi atunci va da cu ochii de el. Îi plăceau foarte mult florile. Am vrut săi fac o bucurie. Oare mă lasă să intru la ea?

– Dacă nu te lasă, spui că te-am trimis eu. O vei găsi acolo şi pe soră-sa Lenuş, că numai ce a venit şi stă până mă întorc eu.

– Bine, domnule doctor. Sănătate!

– La revedere, Nataliţo.

– Sper că nu vă răzgândiţi să ne fiţi naşi.

- Nici vorbă, numai să se facă Cecilia bine.

– Se va face. Nu vom porni nunta până doamna Cecilia nu se va însănătoşi. Se va însănătoşi. Ascultaţi ce vă spun, domnule doctor. Simt acest lucru. Doresc acest lucru şi se va împlini. Matei ridică din umeri, neştiind ce să zică.

– Să nu vă îndoiţi! Vom mai vorbi noi şi veţi vedea că am dreptate. Cât de curând ne veţi cununa şi vom juca la nuntă.

– Îmi doresc nespus de mult. La revedere!

– Multă sănătate!

Despărţindu-se de Nataliţa, Matei este surprins de optimismul ei. Se miră cât de hotărâtă este în afirmaţii această fată, parcă ea ar fi stăpână pe situaţie şi ar dirija-o după bunul ei plac. „ Asta înseamnă să gândeşti pozitiv”, este convins el.

Între timp, Natalia intră în clădirea spitalului fără să-i interzică cineva, că portarul nu era momentan şi, întrebând pe prima soră pe care o întâlneşte, ajunge la salonul Ceciliei, care era vegheată de Lenuş.

– Lenuş, mă întâlnii cu domnul doctor Matei, şi îmi spuse că te găsesc aici.

– Apropiaţi-vă, doamnă Natalia, o invită Lenuş, fiindcă o cunoştea de la Leontina, ştiind că logodnicii sunt bunii prieteni ai lui Matei.

Văzând-o pe Cecilia sub aparate, Natalia rămâne încremenită, cu buchetul de flori în mână. Era prima dată când venea aici. Auzise că Cecilia a fost accidentată grav, că este în comă, dar nu şi-o închipuia în starea în care o vedea acum.

– E prima dată când vin s-o văd pe doamna Cecilia. I-am adus flori, cu toate că ştiam că nu se poate bucura de frumuseţea lor acum.

– Sunt foarte frumoase, le aşează Lenuş într-o vază cu apă.

– Sper însă, şi cred, că-şi va reveni.

– Nu ştiu ce să zic, doamna Natalia, dar eu, de câte ori vin, de fiecare dată, am impresia că, măcar cu un milimetru, s-a îmbunătăţit starea ei, de la o zi la alta, dar s-a îmbunătăţit.

– Când am văzut-o prima dată, a fost de groază. Poate eram şi eu şocată, luată pe nepregătite, vedeam lucrurile toate în negru. Nu ştiu de ce, dar acum mi se pare altfel.

– Eu nu pot să fac o comparaţie între cum arăta înainte şi cum arată acum, dar, cum îi spusei şi domnului doctor Matei, simt, cred că se va face bine, şi se va face.

– Să-aveţi gura aurită, doamna Natalia!

– Doresc din tot sufletul, şi nu se poate să nu-şi revină. Nu se poate. Cred că ţi-a spus domnul Matei că vrem să-i punem naşi la nunta mea cu Aurel.

– Zău?!

– Da! Îi sunt foarte recunoscătoare pentru cât m-a ajutat în recuperarea mea, când am căzut din cireş, şi credeam că rămân oloagă. Câte antrenamente a făcut cu mine, cât m-a încurajat, nu sunt în stare să-i mulţumesc pe măsură. Acum îl întrebai dacă-şi ţine promisiunea de a ne cununa.

– Ce spuse, este de acord?

– Aşteaptă să se facă doamna Cecilia bine, şi ne cunună. Iată de ce spun că vreau să se însănătoşească, atât pentru fericirea lor şi a voastră, a noastră, a tuturor celor care îi cunoaştem şi le suntem aproape, cât şi pentru a-i avea naşi, ca să putem face şi noi nunta.

A plecat foarte răvăşită de la spital Natalia, dar cu credinţa că Cecilia îşi va reveni. În drum spre casă, trecând pe lângă biserica „ Sfântul Gheorghe”, n-a putut să nu intre, să aprindă o lumânare şi să se roage pentru sănătatea Ceciliei la icoana Maicii Domnului. Rugându-se, i-a revenit în minte visul pe care l-a avut într-o noapte, când a fost internată în spital, după ce căzuse din cireş. Acum, ca şi atunci, au cucerit-o cuvintele „ Credinţa te va mântui!”

Îngenunchiată fiind, a început să şoptească : „Maică Preacurată, cum m-ai ajutat pe mine atunci, ajut-o, te rog şi pe doamna Cecilia. Adu-o din nou la viaţă, de dragul copiilor ei. Iartă-ne, că suntem pline de păcate, dar cu mila ta nemărginită, ajută-ne! Cum pe mine dintr-o paralizată m-ai făcut să merg pe picioare, aşa, Sfântă Fecioară, ridic-o pe doamna Cecilia din patul suferinţei, şi dă-i sănătate şi ani de viaţă frumoşi!”

A plecat mai liniştită din biserică şi, cu multă speranţă, dar totuşi abătută, stare pe care au observat-o şi ai ei, când a ajuns acasă.

– Parcă nu eşti în apele tale, Nataliţo, i s-a adresat Suzana, mamă-sa.

– Chiar că nu sunt, mamă, a oftat Natalia.

– De ce?

– Ce-ai mai făcut? se îngrijorează Andrei, tată-său, gândindu-se la posibilitatea vreunui fapt necugetat al ei.

– Nu despre mine este vorba, ci despre soarta noastră, a tuturor, care ne pocneşte când ţi-e lumea mai dragă, când nici nu te aştepţi.

– Ce s-a întâmplat? se uită amândoi la ea, foarte curioşi.

– Ah! respiră adânc Natalia, parcă adunându-şi forţele să le spună. Am fost la doamna Cecilia Sătmăreanu la spital. M-a răvăşit starea ei.

– Ei! se aşează amândoi în jurul Nataliei să asculte.

– Ce-a fost cu mine, când am căzut din cireş, e o nimic toată, pe lângă cum arată ea.

– Nu mai spune!

– Este ca moartă, doar aparatele o ţin în viaţă.

– Săraca de ea!

– Întinsă, nemişcată, cu ochii închişi, ce să vă spun. M-a cuprins jalea.

– Va avea şanse să scape?

– Medicii speră. Să ştiţi că, chiar dacă am văzut-o în starea asta, eu cred că se va face bine, că, uitându-mă la faţa ei, arată ca un om viu.

– Păi doar nu este moartă, explică Andrei.

– Am auzit că atât de mult se iubesc oamenii ăştia, ea cu doctorul, cum rar soţi se întâlnesc, şi uite, ca să nu le fie bine, ce-a dat peste ei. Ce zice bărbatu-său? întreabă Suzana.

– Ce să zică? Speră. Eu l-am încurajat şi l-am întrebat dacă îşi menţine promisiunea de a ne cununa.

– Şi el ce-a spus?

– Ne va cununa de îndată ce doamna Cecilia se va face bine.

– Auzi, fata mea, să dea Dumnezeu să se facă bine cât mai repede, dar cum nu putem ştii ce va fi, voi să vă căutaţi alţi naşi.

– Ce spui, tată?

– Chiar dacă se face bine, poate tratamentul mai durează…

– Nici nu mă gândesc. Pe ei i-am ales naşi, ei vreau să-mi pună pirostriile. Numai eu ştiu cât m-a ajutat domnul doctor Matei, când credeam că rămân şchioapă sau oloagă. Când eram în culmea disperării, el m-a încurajat, s-a purtat frumos cu mine, dându-mi speranţe, căutând să mă înveselească. N-am să-l uit toată viaţa, cât bine mi-a făcut.

– Aurel mai are răbdare să aştepte?

– Mă înţeleg eu cu el, se ridică Natalia şi merge în camera ei.

În timp ce-şi aranja lucrurile se gândea că nu-i va fi chiar atât de simplu să-l înduplece pe Aurel, care mereu îi spunea de nuntă. Făcându-şi planul cum să procedeze, reflecta: „ Nu ştiu şi băiatul ăsta ce-i aşa nerăbdător! Cum a stat până acum necăsătorit, nu mai poate amâna un pic? Să zic eu, că sunt fată, ar trebui să mă grăbesc, să nu treacă anii şi să nu mă mai ia nimeni, să rămân fată bătrână, dar el, flăcău, ce-l apucă grija? Parcă-i nebun. Toată ziua mă întreabă de data nunţii. Ce-o să zică, dacă aude că trebuie să vedem ce se întâmplă cu doamna Cecilia? E în stare să mă bată. A! numai să îndrăznească. Nici nu mă mai mărit atunci cu el. Cu cine mai îmi leg capul? Mai găsesc altul atât de bun ca Aurel? Mă iubeşte foarte, foarte mult, şi eu de asemenea îl iubesc, chiar dacă uneori, când mă supără, îmi vine să-i crăp capul. Îmi dau seama că sunt o proastă. Apoi ce-ar zice părinţii mei şi ai lui când, dintr-un moft al meu cu naşii, aş rupe relaţia cu el. Dar nu-i moft. Este dorinţa mea de a avea naşi pe doamna Cecilia şi pe domnul Matei. Ştie şi el asta şi a fost de acord cu mine, şi dacă a fost de acord, trebuie să fie până la capăt. Că ne vom cununa acum, peste o lună, un an, nu contează. Dacă mă iubeşte, trebuie să accepte. Să mă gândesc cum am să-l iau, ca să nu dau greş.”

Este întreruptă meditaţia ei de telefonul lui Aurel.

– Bună, Nataliţo!

– Bună, dragul meu, chiar mă gândeam la tine.

– Serios? se miră Aurel că i se adresează atât de mieros, cum nu prea obişnuia Natalia.

– Mă bucur că te-ai gândit la mine, probabil ţi-era dor să mă vezi.

– Îmi era dor, dragule, îi răspunde Natalia, deşi nu acesta era motivul, dar vroiam să-ţi spun ceva.

Nerăbdător să afle despre ce este vorba, şi mai ales de ce se poartă atât de drăguţ cu el, o invită la cofetărie.

– Vin să te iau peste o jumătate de oră, sau mai mult?

– Nu, scumpule, vino peste o jumătate de oră. Te aştept! Te sărut! Moa! Moa!

Atitudinea binevoitoare a Nataliei îl pune pe gânduri pe Aurel. „ Ce-o fi păţit Nataliţa? Nu-i prea sta în fire să fie atât de binevoitoare. Mai mult îi plăcea să mă repeadă, să fie pusă pe harţă, să strige la mine ca o nebună, când avea toane rele. Este foarte imprevizibilă fiinţa asta, dar tocmai pentru aceasta o iubesc atât de mult. Sunt curios să văd ce-a apucat-o.

Cu gândurile acestea a ajuns la casa Nataliei, strigă la poartă. Se iveşte Suzana, dar Natalia se grăbeşte s-o ia înaintea mamei şi să-l întâmpine pe Aurel.

– Sărut mâna, doamnă Suzana!

– Să trăieşti, Aurel mamă, hai înăuntru.

Aurel ar fi voit să intre, dar Natalia îl ia de braţ, luându-şi rămas bun de la mama, căreia nu voia să-i dea ocazia să vorbească ceva cu Aurel despre nuntă, şi să-l convingă să o amâne din cauza bolii Ceciliei.

– Sărut mâna, mamă! Am plecat cu Aurel.

– Sărut mâna, doamnă Suzana.

– Mergeţi cu bine! le urează Suzana, luată prin surprindere de repeziciunea cu care acţionează Natalia.

Pe drum, şi la cofetărie, Natalia este foarte afectuoasă.

– Ce prăjituri ne alegem? îl întreabă Natalia pe Aurel, ţinându-l de mână şi uitându-se prin galantare.

– ?!?

– Stai că ştiu ce-ţi place. Două savarine, vă rog, două sucuri de portocale şi… două cafele, comandă Natalia şi dă să plătească.

– Nataliţo, fata mea, cine a făcut invitaţia la cofetărie?

– Tu!

– Păi atunci lasă-mă pe mine să plătesc.

– Ieşim din tiparniţa bunelor maniere, fiindcă tot tu ai cam plătit consumaţiile, pe la cofetărie, pe la restaurant, pe la cafe-bar.

– Nu se poate, nu se poate, scoate portmoneul Aurel.

– Te roog, Aurel, te roog frumos, lasă să plătesc şi eu o dată, insistă Natalia, sărutându-l pe obraz.

Din nou se miră Aurel, ce-a apucat-o dragostea manifestată atât de insistent şi o lasă să-şi împlinească dorinţa, că n-are ce face. Se duc la masă şi Aurel o întreabă:

– Ai spus că vrei să-mi spui ceva.

– Da, dragul meu. Ştii unde am fost azi?

– Dacă-mi spui…

– La doamna Cecilia, la spital.

– Cum se mai simte?

– Nu este bine! Am întâlnit-o la ea şi pe soră-sa, care-l înlocuia pe domnul Matei, care numai ce plecase. Am vorbit puţin şi cu el. Ce să-ţi spun? m-a cuprins jalea când am văzut-o pe doamna Cecilia sub aparatele alea, nemişcată, cu ochii închişi, că ziceai că-i moartă.

– Este în comă, nu? întreabă Aurel.

– Da! însă toţi trag nădejde că-şi va reveni. Eu vreau să-şi revină. Tu nu?

– Doamne, Nataliţo, ce întrebare îmi pui? Sigur că vreau, că şi cei care n-o cunosc, dar au auzit ce i s-a întâmplat, îi doresc să se facă sănătoasă.

- Am vorbit cum îţi spusei, şi cu domnul Matei, şi l-am întrebat dacă-şi menţine promisiunea de a ne cununa, că ştii că i-am ales pe ei.

–Ştiu, dar acum că s-a întâmplat această nenorocire cu doamna Cecilia…

– Ce dacă s-a întâmplat, ne vor cunun când se va face bine.

– Măi Nataliţo, eu îi doresc să se facă mâine bine, dar când se va face, numai Dumnezeu ştie, şi-atunci noi nu putem aştepta.

– De ce nu?

– Poate dura luni, sau, Doamne fereşte! dacă nu-şi mai revine?

– Nu vorbi aşa, dragule! Îmi spune inima că în curând îşi va reveni.

– Ascultă, Nataliţo, tu ştii că eu, de la început, am grăbit nunta, aşa că asta este situaţia, găsim alţi naşi. Uite, putem să-i punem pe…

– Nu te grăbi, Aurele! Mi-e ruşine de domnul doctor Matei. Dacă am vorbit cu el, vorbă rămâne!

– Atunci ne căsătorim la Paştele cailor?

– Dar de ce te grăbeşti aşa? Cum ai stat până acum, nu mai poţi aştepta?

– Nu mai pot, că stau ca pe ghimpi până nu mă ştiu la casa mea împreună cu tine.

– Acum nu suntem împreună?

– Dar nu ca soţi.

– Ca prieteni, ca iubiţi.

– Nu-i totuna.

– Nu te încăpăţâna, dragul meu, fii şi tu o dată de acord cu mine, îl sărută mieroasă Natalia.

– A! ăsta era motivul! Mă miram eu de ce eşti azi atât de drăgăstoasă, de binevoitoare! Urmăreai acordul meu pentru amânarea nunţii, îi cuprinde Aurel mâinile şi i le sărută pe rând.

– Hî! Hî! Hî! râde cu poftă Natalia.

– Am dreptate?

– Hî! Hî! Hî! nu se poate opri din râs Natalia, că Aurel îi ghicise intenţia.

– Ştrengăriţo! Dacă amânăm nunta şi te pierd, te omor.

– Cum să mă pierzi?

– Mâine, poimâine ţi se scurg ochii după altul, şi…

– Ţie, poate, urâciosule, ţi se scurg după alta.

– Nu mă face urâcios, o strânge de obraz Aurel, că încă nu m-am hotărât dacă să amânăm sau nu nunta.

– Frumosul meu, dragul meu, scumpul meu, …

– Hai, mai spune, mai spune, ca să mă convingi.

– Simpaticul meu, iubitul meu, nepreţuitul meu, adoratul meu, …

– Ce mă fac eu cu tine, Nataliţo, pot să te refuz?

– Nu poţi! Nu poţi! Nu poţi! îl îmbrăţişează cu drag pe Aurel, bucuroasă că l-a determinat să amâne nunta.

– Nu pot! N-am ştiut că ai atâta talent de a convinge oamenii.

– Vezi? Să mai spui că n-am calităţi, îi spune Natalia triumfătoare.

– Am văzut eu, de când am venit acasă, să te iau la cofetărie, o schimbare în atitudinea ta. O schimbare totală. Nu înţelegeam de ce?! Acum văd că tu ai urmărit acest scop. Măi Nataliţo, ai luptat cu atâta zel şi-ai jucat atât de bine teatru, încât nu te-ai lăsat până nu ţi-ai atins scopul. Pentru aceasta meriţi să-ţi mai cumpăr o ciocolată. Eşti foarte, foarte imprevizibilă.

– Ai avut prilejul să cunoşti şi altă caracteristică a mea. Aşa că e binevenită amânarea nunţii, ca să mă poţi cunoaşte mai bine.

– Înseamnă că atunci, luându-mă după căpşorul ăsta al tău mintos, nu putem fixa data nunţii până nu vedem ce se întâmplă cu doamna Cecilia.

– Aşa este.

– Şi eu speram că până la sfârşitul verii să ne căsătorim…!

Cecilia revine la viaţă

Au trecut zile apăsătoare pentru cei din familia Ceciliei, dar mai ales pentru Matei. Toţi încercau o stare de spirit ciudată. Pe deoparte parcă durerea îi învăţase cu ea, îi învăţase s-o accepte şi, în felul acesta, le era mai suportabilă decât în primele momente după producerea accidentului. Pe de altă parte, odată cu trecerea timpului, îi apăsa şi le strivea inimile.

Cel mai afectat era Matei, poate că era mai mult timp alături de ea, făcându-şi serviciul la spital, poate că o iubea foarte mult, poate că era şi o fire mai sensibilă. Îi veneau în minte atâtea şi atâtea secvenţe din viaţă, când se bucurau împreună, când treceau prin momente mai grele, dându-şi seama că fără ea n-ar fi reuşit să aibă o familie atât de frumoasă. Se gândea că fără Cecilia viaţa pentru el s-ar fi oprit în loc. Nu ar mai avea dorinţa şi forţa de a merge mai departe şi, chiar dacă ar merge, acest lucru se va întâmpla ca şi când o frunză ar fi dusă de apă. N-ar mai avea rost iniţiativele, ţelurile, efortul de a le îndeplini. Ar trăi, că ar trebui să trăiască, dar fără nicio aspiraţie, fără nicio bucurie în urma unei realizări, în urma unui succes în activitatea de medic.

Uneori se condamna pe el, spunându-şi că n-are rost să-şi mai dea silinţa în salvarea vieţii oamenilor, dacă n-a fost în stare să facă nimic pentru iubirea vieţii lui, aşa cum o considera şi o simţea pe Cecilia. Această nenorocire îl demoralizase până la negativism.

Sunt oameni şi oameni. În faţa unui obstacol grav din viaţă, unii reacţionează acceptând situaţia, alţii, luptând să-l depăşească, animaţi de o ambiţie acerbă, iar alţii depunând armele, devenind pesimişti, negativişti. Matei gândea în acest moment la fel ca cei din urmă, deşi, în alte împrejurări, s-a dovedit a fi un luptător pentru înfăptuirea lucrurilor bune. Câte vieţi nu salvase ca medic chirurg bine pregătit şi cu drag de meseria sa. Durerea care-l dusese până la stadiul demoralizării nu-i dădea posibilitatea de a pune în balanţă succesele lui, ci doar de a lua în considerare că, de această dată, n-a putut face nimic, găsindu-şi un soi de vină pe care de fapt n-o avea, fiindcă nici nu era în specialitate în acest domeniu şi chiar cel mai bun specialist ce ar fi putut să facă, decât să aştepte cum evoluează reacţiile Ceciliei.

Într-o noapte, fiind de gardă, îi spuse Magdei, care şi ea se nimerise a fi de gardă:

– Magda, am mers prin saloane după contravizită şi m-am asigurat că nu este nimic deosebit. De aceea eu n-am să stau la camera de gardă. Mă voi duce la Cecilia.

– Sigur, domnule doctor.

– Dacă va veni vreo urgenţă, acolo mă găseşti.

– Bine! domnule doctor.

– Să-mi faci tu, te rog, o cafea, până se linişteşte toată lumea.

– Cu cea mai mare plăcere, dar la ora asta?

– Da!

– Nu vă veţi odihni, că nu veţi putea dormi.

– Tocmai! De obosit ce sunt, s-ar putea să dorm buştean şi să nu fiu pe fază cu posibile reacţii ale Ceciliei.

– Vin eu să stau pe-aproape.

– Lasă, că şi tu eşti epuizată. După ce faci injecţiile celor din salonul 3, care le iau din şase în şase ore, te poţi culca, că am vorbit cu asistenta Malvina să supravegheze ea totul.

– Este şi ea în tură?

– Da! şi ea.

Întrând în salon, la Cecilia, a privit-o, i-a simţit respiraţia uşoară, a controlat funcţionarea aparatelor la care era conectată, apoi s-a aşezat la măsuţa de lângă ea, pe un fotoliu în care dormea de ori câte ori o veghea. Neputând să doarmă, a început să răsfoiască revistele pe care şi le adusese. Era interesat cum se manifestă coma, de aceea citea diferite articole despre cazuri de pacienţi care s-au aflat în comă de diferite grade, unii revenindu-şi, alţii fiind înfrânţi. Aspectele acestea le urmărea şi pe internet. Dăduse peste un articol pe care l-a citit cu atenţie. Era vorba despre diagnosticarea stării de comă, fiindcă sunt persoane care, deşi sunt diagnosticate ca fiind în stare de comă vegetativă, ele nu se află în această stare. Sunt la graniţa dintre viaţă şi moarte, au totuşi un grad de conştienţă minimă. Un pacient cu o stare de conştienţă minimă este păstrat în viaţă cu ajutorul aparatelor pentru o perioadă nedefinită de timp, cazul Eluanei, o tânără italiancă, al cărui deces a avut loc după 17 ani de comă, caz care, în Italia a relansat dezbaterea în privinţa dreptului de a muri. Familia a dus o lungă luptă juridică pentru deconectarea tinerei femei de la aparate şi lupta politică între susţinătorii şi opozanţii dreptului de a muri, a dezvăluit vidul juridic din jurul morţii din acea ţară.

Scriitorul Umberto Eco publică un articol în ziua în care a fost înmormântată Eluana, în care revendică dreptul de a-şi alege moartea. „ Acum că tânăra a murit, ( spune el), se poate vorbi despre aceste probleme, fără teama de a ne comporta precum un şacal în aprropierea unui corp în suferinţă.”

Cu toate acestea, gândindu-se la propria-i persoană, Umberto Eco nu este pentru prelungirea tratamentului în cazul în care ar fi victima unui accident de viaţă suspendată. Iată ce spune el : „… doresc să nu fie continuat tratamentul pentru a se evita tensiunile, disperarea, falsele speranţe, traumatismele şi ( permiteţi-mi) cheltuielile insuportabile ale apropiaţilor mei. Cine sunt eu să distrug viaţa uneia, a două, trei sau mai multe persoane pentru posibilitatea îndepărtată de a avea câteva clipe sau câţiva ani de paradis virtual?”

Articolul citit de Matei sublinia că, în cazul în care un pacient este în stare de comă vegetativă, aparatele pot fi oprite imediat. Problema este că nu pot face diferenţa dintre o stare de comă sau alta, decât medicii şi, uneori nici ei. Cercetătorii de la Universitatea din Liege recomandă Scala J.F.K. a Revenirii din Comă ca pe un nou instrument ce constă în peste 20 de teste clinice. Aceasta permite doctorilor nu numai să facă diferenţa între pacienţii aflaţi în stare vegetativă şi cei cu o conştienţă minimală, dar îi ajută şi la identificarea celor care s-au aflat anterior într-o conştienţă minimală, ieşind ulterior din respectiva stare, aşa cum s-a întâmplat în unele cazuri când, cu toate că medicii nu observaseră acest lucru, pacienţii erau acum capabili să comunice.

Matei, în căutările lui de informaţii, mai dăduse şi peste un caz, când un pacient a trecut din comă de gradul III în comă de gradul II, dar mama sa era nemulţumită că nu vedea schimbări în bine. Bineînţeles că aceste schimbări nu înseamnă că cel în cauză se ridică din pat şi vorbeşte, ci se citesc pe aparate. Acum o înţelegea Matei, spre bucuria lui, pe doctoriţa Sorana Milian, care se ocupa de Cecilia, că, în ultimul timp, era mai senină când vorbea cu el, decât la început, când se arăta foarte preocupată. Îi tot spunea: „ E mai bine! E mai bine!” după ce pleca de la Cecilia, deşi Matei n-o vedea pe soţia lui, decât ca şi până atunci, întinsă la pat, nemişcată. Înţelegea acum că evoluţia spre bine este doar la nivelul aparatelor, ceea ce, ca medic, îşi dădea seama, dar parcă tot nu credea. Citind, îşi amintea şi de alte cazuri de oameni în comă, şi de fiecare dată făcea comparaţii cu starea Ceciliei.

Îi tot revenea în minte cazul unui soţ de 33 de ani, care, după un accident rutier, a stat în comă profundă trei săptămâni. Nu a avut operaţii pe creier, cum nu a avut nici Cecilia, doar creierul i-a fost zdruncinat, ca în cazul ei. Medicii nu i-au dat nicio şansă, fiind într-o comă profundă, care, obişnuit, este ireversibilă, dar s-a făcut bine. În cazul Ceciliei, medicii au fost optimişti, de aceea Matei credea cu disperare că-şi va reveni. Acel soţ care s-a făcut bine a rămas însă cu o hemipareză dreaptă, dar, după tratament mergea aproape perfect, era însă foarte depresiv. Soţia lui, îngrijorată, întreba dacă se va reface psihic, fiindcă după un an a început să delireze şi să-şi piardă minţile. Femeia simţea pe propria-i piele ce înseamnă coma, că soţul ei va suferi toată viaţa, şi ea, de asemenea, iar omul care a fost nu va mai fi aşa, şi avea doar 34 de ani.

Se gândea că, dacă Cecilia se va face bine, şi se va face, îşi spunea el, dar dacă va rămâne paralizată, sau şi mai rău, dacă-şi va pierde şi ea minţile? Nu putea să accepte o asemenea situaţie. N-o vedea pe Cecilia decât aşa cum a fost.

Cu toată faţa lui negativă, acest caz al soţului, care şi-a revenit din coma profundă, îl făcea pe Matei să spere. Coma profundă este cea mai gravă, fiindcă se manifestă prin pierderea totală a conştienţei şi a flectivităţii la excitanţii externi, spre deosebire de precoma sau subcoma cu reacţie la excitanţi şi de vigila în care este păstrată sensibilitatea dureroasă. De aceea, asemenea comă este obişnuit ireversibilă; şi totuşi în unele cazuri, cum s-a văzut, se întâmplă minunea de a reveni la viaţă. Mai citise şi despre un copilaş în comă de gradul 2-3, după ce a suferit un traumatism cranio-cerebral grav. El strângea pe mamă-sa de mână, sau mişca uneori capul, şi mama lui se întreba dacă sunt reacţii normale, sau reflexe, atunci când ea îl striga.

Matei, de multe ori, se adresa Ceciliei: „ Cecilia, draga mea, trezeşte-te”, dar n-a observat nicio manifestare din partea ei. Se gândea că fiecare om, într-o asemenea situaţie, reacţionează diferit. Ce l-a atras mai mult şi mai mult dintre toate aceste cazuri, a fost acela al trezirii din comă cu un sărut. După două săptămâni de şedere la căpătâiul soţiei, un britanic îşi pierduse speranţa. Medicii nu-i mai dădeau şanse. Atunci el i-a pus înregistrări cu fiica lor, care striga: „ Trezeşte-te, mami!”. Degeaba. Disperat, s-a aplecat şi a sărutat-o, spunându-i: „ Emma, dacă mă auzi, te rog sărută-mă!”. Femeia şi-a întors capul spre el şi l-a sărutat.

Matei o sărutase şi el pe Cecilia, dar nu s-a bucurat de revenirea ei. Se gândea la faptul că nu toţi pacienţii reacţionează la fel, cum s-a arătat mai înainte, sau poate, supărată fiind, că n-a însoţit-o când a plecat în ziua accidentului să ridice brânza de la cioban, n-a dorit să-i răspundă. Posibilitatea aceasta îl cutremura. „ Dacă supărarea aceasta a rămas în subconştientul ei, pentru că a plecat cu ea de-acasă? Dacă acest sentiment va fi prezent în clipele trezirii? Cu ce ochi se va uita la mine? Ce va trebui să fac eu? Bineînţeles că voi fi în culmea fericirii, o voi săruta şi-o voi săruta de drag, de bucurie. Dacă ea va fi rezervată, distantă şi chiar mă va respinge? Aş fi distrus la gândul că într-un moment atât de important nu i-am putut oferi un stâlp solid, de care să se agaţe cu încredere, pentru a-şi continua viaţa, să-i dau siguranţa că sunt alături de ea, că iubirea noastră este mai puternică decât oricând. Atunci eu mă voi simţi absolut inutil. Groaznic! Nici nu vreau să mă mai gândesc la aşa ceva”, îşi întrerupe Matei brusc gândurile, ridicându-se de pe scaun şi apropiindu-se de patul în care era imobilizată Cecilia.

Trecuse de miezul nopţii, când Magda a venit să ia ceaşca de cafea pe care i-o adusese lui Matei, şi să vadă dacă nu cumva a adormit ca să mai stea în preajma Ceciliei.

– Domnu’ doctor, încă nu v-aţi culcat? îl întreabă văzându-l lângă patul Ceciliei.

– Nu pot să dorm, Magda.

– V-am spus eu că de vină va fi cafeaua.

– Nu asta e cauza, ci necazul ăsta care s-a abătut asupra mea.

– Vă înţeleg, dar trebuie să gândiţi că, până la urmă, totul va fi bine.

– Nu ştiu, dar am aşa o nelinişte, o stare pe care nici eu nu mi-o pot defini. Mă simt aşa ca niciodată.

– Să nu vă îmbolnăviţi şi dumneavoastră, îi pune Magda mâna pe frunte. Nu aveţi temperatură.

– Nu am, că nu am frisoane, dar nu ştiu ce-i cu mine!

– Dacă vreţi, duceţi-vă la camera de gardă şi odihniţi-vă, că rămân eu aici.

– Nu!

– Vă rog, domnu’doctor!

– Mulţumesc pentru bunăvoinţă, ştiu că mai m-ai înlocuit, dar acum nu pot pleca de lângă ea, spune el hotărât, parcă presimţea că ceva rău sau bine se va întâmpla.

Îl cuprinsese o temere neînţeleasă.

– Dacă e ceva, mă anunţaţi! îi spuse Magda ieşind pe uşă.

– Bine, Magda! îi răspunde Matei care, deşi trecuse de miezul nopţii, nu-i venea să aţipească măcar puţin, cum se mai întâmplase în alte dăţi.

Controlează funcţionarea aparatelor, se aşează la măsuţa de lângă canapea, mai frunzăreşte revistele, din care nu mai avea ce informaţii să desprindă, fiindcă de cu seara şi până acum le parcursese de la un capăt la altul. Se aşează iar lângă patul Ceciliei şi, luându-i mâna, ca de fiecare dată, i-o sărută. Deodată simte că degetul ei mic îi apasă palma lui, aproape imperceptibil. Nu-i vine să creadă, îşi deschide palma, şi urmăreşte mişcarea foarte înceată, tremurândă a degetului ei. Văzând că nu s-a înşelat, îi sărută mâna, mai ales degetul mic, plângând de bucurie.

–Cecilia! Cecilia! Trezeşte-te, draga mea! Trezeşte-te, scumpa mea Cecilia! o strigă, gândindu-se dacă această mişcare este o reacţie normală a ei, sau doar un reflex ca în cazul copilului la care se gândise cu câteva ore înainte, care o strângea pe mamă-sa de mână, sau întorcea capul când era strigat, fiind în comă.

O strânge şi mai tare de mână şi, simţind o uşoară strângere şi din partea ei, o priveşte curios, cu nerăbdare, în timp ce Cecilia, deschizând ochii încet, ce păreau obosiţi, foarte obosiţi, dar al căror albastru nu-şi pierduse farmecul, îl priveşte nedumerită pe Matei.

– Iubitule! Ce-i cu mine? întreabă ea uimită, cu un glas stins

– Iartă-mă, draga mea! o sărută pe obraji, pe frunte, Matei.

– Unde-ai fost, dragul meu? constată absenţa lui Matei, fără să-şi dea seama că ea a fost în comă.

– Aici! Cecilia mea scumpă, nu conteneşte Matei de a o săruta.

– De ce n-ai fost cu mine? se simte Cecilia singură. Ce s-a întâmplat? ce-i cu mine? se simte şi mai singură.

– Iartă-mă, Cecilia mea scumpă, sunt aici cu tine, îşi reproşează lui însuţi faptul că n-o însoţise pe Cecilia când a plecat cu maşina în ziua accidentului. Iartă-mă! Iartă-mă!

– Unde sunt eu? Ce-i cu mine? de-abia mai poate spune Cecilia şi intră în şoc.

– Cecilia! Cecilia! Draga mea! Iese repede pe coridor şi strigă disperat după Magda.

Strigătele lui pun tot personalul medical în alertă, care se îndreaptă spre salonul Ceciliei.

– Telefonaţi, vă rog să vină urgent doamna Sorana Milian. S-o aducă salvarea, le spune el, dacă nu este în spital.

Silviu Tomescu, medic psihiatru, îi roagă să iasă din salonul în care dăduseră năvală, şi rămâne numai el cu Matei şi cu Magda, care controlează pulsul Ceciliei.

– Ce s-a întâmplat, Matei? era nerăbdător să afle Silviu Tomescu.

– Fiind lângă patul ei, am luat-o de mână, ca de obicei, şi, deodată, am simţit că mişcă degetul mic în palmă la mine. Am deschis palma să văd dacă nu mă înşel şi am văzut aceeaşi mişcare tremurătoare a degetului ei. Am strigat-o, fiind foarte surprins şi bucuros în acelaşi timp. Am strigat-o de mai multe ori şi tot ţinând-o de mână, am simţit că şi ea a răspuns gestului meu.

– Te-a strâns şi ea?

– Da! foarte uşor. Atunci m-am uitat la ea şi am văzut cum a deschis încet, încet ochii. Părea foarte obosită, şi m-a întrebat: „ Iubitule! Ce-i cu mine?” În timp ce eu o sărutam, mă tot întreba unde am fost, de ce n-am fost eu cu ea şi eu i-am spus să mă ierte, că sunt aici cu ea.

– De ce i-ai spus să te ierte?

– Domnule doctor, am înţeles că se simţea singură, fiindcă eu n-am fost cu ea în timpul acestei experienţe din viaţă prin care a trecut, cât a fost în comă, pe deoparte, şi pe de altă parte că, atunci când a plecat de-acasă cu maşina, înainte de accident, a mers tot singură. Într-un fel mă consideram vinovat. Ea a mai întrebat: „ Ce s-a întâmplat? Ce-i cu mine?”. A închis ochii şi n-a mai zis nimic, intrând în starea în care se află acum.

Imediat a sosit şi doctoriţa Sorana Milian, care a început s-o controleze pe Cecilia şi să-i ceară lui Matei să-i relateze amănunţit situaţia. Toţi se mirau cum de s-a întâmplat ca, după trezire, Cecilia să recadă în comă. Silviu Tomescu l-a luat pe Matei deoparte şi i-a spus:

– Matei, te rog să-mi spui amănunţit şi sincer cum s-au petrecut lucrurile puţin înainte de a pleca Cecilia de-acasă. Am impresia că ceva a nemulţumit-o, şi acel ceva care i-a rămas în inconştient, a ieşit la suprafaţă în momentul trezirii.

– Într-adevăr am avut o discuţie neplăcută, fiindcă, deşi promisesem că merg cu ea, cu maşina, împreună cu Sebastian Avramescu…

– Avocatul?

– Da! avocatul, să ridicăm brânza de la un cioban, nu m-am mai dus, că am vrut să văd meciul de fotbal care tocmai atunci se transmitea la televizor. Parcă a fost ceasul rău. Ea, pe bună dreptate, s-a supărat, a trântit uşa şi a plecat atât de repede că, deşi am strigat-o, n-am mai putut-o opri. După puţin timp am fost sunat la telefon şi mi s-a spus că ea a fost accidentată. De aici ştiţi ce s-a întâmplat.

– Acum îmi explic şocul ei care a readus-o în comă. Nu trebuia să-ţi ceri iertare. Faptul că ai procedat aşa, i-ai scos din inconştient supărarea pe care i-ai cauzat-o, făcând-o să retrăiască momentele dinainte şi din timpul accidentului, pe care nu le-a mai putut suporta, şi a intrat în şoc.

– Mă simţeam vinovat că nu mi-am respectat promisiunea, că nu am mers împreună cu ea, domnule doctor.

– Te înţeleg, deşi nu trebuie să te consideri cauza accidentului. Dacă ar fi condus ea maşina, atunci era altceva, fiindcă supărarea produsă de tine ar fi influenţat-o, i-ar fi distras atenţia, favorizând producerea accidentului. Greşeala ta este că nu trebuia să-ţi ceri iertare, fiindcă readucând-o prin aceasta la clipele stresante şi groaznice din timpul accidentului, ea s-a simţit fără apărare, de aceea ţi-a spus că se simte singură şi te-a întrebat unde ai fost şi de ce n-ai fost cu ea.

– Îmi pare atât de rău! Ce se va întâmpla? Îşi va reveni, totuşi?

– Fii liniştit că-şi va reveni.

– Voi sta în continuare lângă ea zi şi noapte, numai să-şi revină. Să-ţi spun ceva. Am presimţit că în noaptea asta va fi o schimbare, fiindcă eram neliniştit. Aveam o stare pe care n-am mai avut-o până acum. Aşteptam ceva să se întâmple, dar nu ştiam ce, de aceea nici nu m-am dus să mă odihnesc în camera de gardă, deşi Magda mi-a spus că va sta ea în locul meu. I-am răspuns că nu mi-e somn şi rămân, ca nu cumva să nu fiu aici în posibilul moment al trezirii. Am fost, şi, din prea mare dragoste pentru ea, am greşit, cerându-mi iertare. De unde era să ştiu că nu fac bine? Am greşit! Am greşit!... îşi dă cu pumnii în cap Matei.

–Faptul este consumat, îl linişteşte Silviu Tomescu. Problema care se pune acum este cum va reacţiona Cecilia când se va trezi din nou şi te va vedea.

– Mă va urî? este îngrijorat Matei.

– Trebuie să fiu sincer cu tine Matei, şi să-ţi explic nişte lucruri pentru a te pune în gardă, ca să ştii ce atitudine să iei. Şocul acesta, nu numai că i-a readus din subconştient momentele grele trăite, atât înainte, cât mai ales în timpul accidentului ci a determinat-o să facă o asociere între acestea şi persoana ta. Inconştientul ei luptă să le uite dar, uitându-le, s-ar putea să te uite şi pe tine. Când te va revedea, poate nu te va mai cunoaşte.

– Aoleu! este vorba de amnezie.

–Da! depinde ce formă de amnezie, şi cât de gravă va fi.

–Acelaşi lucru mi-a spus şi doctorul Nistor Predescu.

– Este şi el specialist în acest domeniu şi un specialist bun.

– Am discutat despre multe aspecte şi într-un fel a căutat să mă pregătească la ce să mă aştept. Cum să procedez dacă nu mă va cunoaşte?

– Asta e! Să nu-ţi mai ceri iertare, zâmbeşte Silviu Tomescu.

– Am învăţat lecţia. Dacă ai şti cât de mult regret că am procedat aşa.

– Vei intra în jocul minţii ei, adică te vei comporta nu ca soţul, pentru care momentan subconştientul ei păstrează o îndepărtare, o nerecunoaştere, o uitare, ci ca o persoană cu care să-i facă plăcere să stea de vorbă şi care, în ultimă instanţă s-o recucerească.

– Vreţi să spuneţi că trebuie să mă dau drept prietenul ei?

– Chiar iubitul ei. Nu îţi este greu, că ştiu că vă iubiţi foarte mult.

– Greu nu-mi este, că o iubesc ca pe ochii mei, dar să nu fac iarăşi vreo imprudenţă, să-i amintesc despre mine ca despre soţul ei.

– Dragă Matei, trebuie să dai dovadă de mult tact, multă răbdare ca s-o recucereşti. Numai aşa ea te va accepta şi-şi va reaminti de tine.

– Va fi foarte dificil ca eu, soţul ei iubitor, să apar ca prietenul ei iubitor, sau ca iubitul ei.

– Vei avea un rol greu de jucat, dar de talentul tău, sau mai degrabă de înţelepciunea ta va depinde regăsirea voastră, fericirea voastră.

– Şi toată viaţa să fie aşa? Să trăim în minciună, de fapt să acoperim adevărul cu minciună?

– Deocamdată aşa va trebui să procedezi. Mai târziu se va vedea cum va mai reacţiona Cecilia.

– Pe ceilalţi membrii ai familiei, cunoscuţi, rude, îi va recunoaşte?

– Probabil că da. Pe tine, după părerea mea, în mod cert nu te va recunoaşte.

– Ce mă fac?

– Îţi iei rolul de prieten iubitor în serios.

– Ce ţi-e şi cu psihicul ăsta al omului?! reflectează Matei dezamăgit.

– Trebuie să-i informezi şi pe-ai tăi despre rolul ce-ţi revine, ca nu cumva să te trădeze. Întâi să vedem ce se întâmplă când îşi va reveni. Fii tare, Matei!

După asemenea discuţie, Matei rămâne pe gânduri. Le va explica părinţilor, socrilor, prietenilor, cum stă situaţia, dar ce le va spune copiilor? Până la urmă va trebui să le spună adevărul, că ei tot îl vor afla, cum au aflat că Cecilia este în comă. De aceea este mai bine să ştie de la început. Era curios cum va reacţiona Cecilia când îi va revedea pentru prima dată. Se va bucura enorm şi poate că această bucurie va fi benefică pentru grăbirea însănătoşirii ei.

În ziua aceea, după trezirea Ceciliei, doctoriţa Sorana Milian n-a mai plecat acasă. Ştia că, prin ceea ce îi administrase ea, se va retrezi mai repede de cum se întâmplase prima dată. Cel mai îngrijorat rămânea tot bietul Matei, fiindcă nu ştia cum va reacţiona Cecilia, cu ce atitudine îl va surprinde, şi cum va trebui să acţioneze el, ca să nu mai facă vreo greşeală.

Cecilia, după revenire, chiar dacă intrase în alt şoc, a fost scoasă de sub aparate, pentru că funcţiile vitale erau normale. Doctoriţa i-a mai inoculat un uşor calmant cu glucoză, şi a lăsat-o să doarmă liniştită.

În spital numai despre acest eveniment se vorbea, şi ceea ce-i şocase pe toţi, era faptul că Cecilia intrase din nou în şoc, după ce schimbase câteva vorbe cu Matei.

– Magda, cum a fost? o întrebau surorile şi celelalte asistente.

– Nu ştiu să vă spun prea multe, că eu n-am fost acolo în momentul trezirii ei. Am auzit cum domnu’ doctor Matei mă striga disperat. Am alergat, dar când am ajuns acolo, doamna Cecilia era în şoc. Domnu’ doctor mi-a povestit cum s-a întâmplat, însă eu n-am fost de faţă.

– Ce ţi-a spus?

Magda le-a povestit amănunţit cele relatate de Matei, după care ele îşi dădeau părerea:

– Doamne! de ce-o fi intrat în şoc? că doar îl văzuse pe domnu’ doctor. Se iubesc atât de mult.

– În loc să se bucure să-şi revină pe deplin…

– Este epuizată, dragă, după zilele astea de comă.

– N-ai văzut, că boleşti o zi şi, când te ridici din pat, eşti ameţită, te simţi ca o găină beată, dar ea, săraca, după atâta suferinţă, cum să nu fie dărâmată?!

– Apoi, emoţia care a avut-o când, după atâta stare de neştire, s-a pomenit într-un pat de spital.

– O fi crezut că delirează, săraca!

– Bine! Bine! dar l-a văzut pe domnu’ doctor acolo.

– Ce dacă? tot nu-şi explica de ce este în spital.

– Poate că-i spusese domnu’ Matei.

– N-a apucat să-i spună, că a intrat în şoc, le întrerupe Magda, că de aceea s-a speriat şi domnu’ doctor. Îmi face impresia că starea doamnei Cecilia este mai complicată din câte am înţeles eu, continuă ea.

– De ce?

– Domnu’doctor Tomescu l-a luat deoparte pe domnu’ doctor Zamfirescu şi au discutat mult, le informează Magda. De unde să ştiu? Că doar n-am asistat la discuţie, dar de pe feţele lor şi din ce am mai tras cu urechea, îmi dau seama că sunt nişte lucruri serioase privind situaţia doamnei Cecilia.

– S-ar putea să moară?

– Nu! Asta nu! că şi doamna doctor Sorana a spus că funcţiile ei vitale sunt normale şi cât de curând se va trezi din nou. A şi deconectat-o de la aparate.

– Să n-o fi deconectat-o văzând că nu mai au ce să-i facă?

– Da’ de unde? Vorbiţi şi voi aiurea, le înfruntă Magda. Nu v-am spus că funcţiile ei vitale sunt normale?

– Să dea Dumnezeu să scape, că este o femeie tare cumsecade. Vorbeşte frumos cu toată lumea.

– Este şi drăguţă şi manierată, politicoasă.

– Bună la suflet.

– S-a potrivit cu domnu’ doctor Matei, că şi el este un om bun. Se iubesc foarte mult.

– Ştiţi ce-am auzit? Înainte de a se căsători, ea a mai avut un prieten cât a stat în Germania, spune una dintre ele. Era neamţ.

– O fi avut, ca fiecare. Câte fete n-au mai mulţi prieteni şi, până la urmă, aleg unul dintre ei, cu care se căsătoreşte şi-şi şi trăieşte viaţa. Înseamnă că l-a iubit pe domnu’ doctor Matei mai mult şi cu el s-a şi căsătorit.

– Nu vă aduceţi aminte cât de întristat era domnu’ doctor Matei cât timp a fost doamna Cecilia în Germania? Se gândea că poate o pierde.

– Nu-i adevărat, replică Magda. era necăjit că nu erau împreună. Când era nevoit să meargă la vreo petrecere, trebuia să meargă singur şi, de aceea nici nu se prea ducea. Când avea ceva pe suflet, simţea nevoia să se destăinuie şi n-avea cui. Vouă vă este totuna când nu sunteţi, sau când n-aţi fost cu iubiţii voştri împreună? Aşa şi el, îi simţea lipsa doamnei Cecilia. Hai la treabă! că ne ia la rost şefu’, le îndeamnă Magda. Gata cu taclalele.

– Ai dreptate, răspund celelalte. Pe director l-am văzut umblând prin spital. Acum este în curte. Nu ştim ce tot inspectează.

Aşa cum prevăzuse doctoriţa Sorana Milian, Cecilia se va trezi chiar în după amiaza zilei în care intrase din nou în şoc. Sorana Milian şi psihiatrul Silviu Tomescu s-au nimerit să fie ambii în acel moment în salonul Ceciliei. Se aşezaseră la măsuţa pe care erau încă revistele răsfoite de Matei în noaptea precedentă. Pe când discutau despre situaţia Ceciliei, au simţit un geamăt uşor. Imediat s-au apropiat de ea, fără să spună nimic. Ea s-a frecat cu mâinile la ochi, i-a deschis, surprinsă că nu ştia unde se află, s-a uitat prin salon până în sfârşit, a dat cu ochii de cei doi, pe care-i ştia, că venea des pe la Matei, la spital.

– Doamna Sorana! Domnule Tomescu! Ce faceţi aici? îi întreabă cu o voce stinsă Cecilia.

– Bine, doamna Cecilia, îi răspund ei bucuroşi, văzând că-i recunoaşte, scoţând din calcul posibilitatea amneziei.

– Dar eu ce fac aici?

– Te odihneşti.

– Unde sunt?

– La spital, după cum vezi, răspunde doctoriţa Sorana Milian.

– De ce?

– Ţi-a fost rău, ai leşinat şi-ai fost dusă aici, o informează doctorul Tomescu, pentru a nu-i aminti de accident, atitudine pe care o înţelege şi doctoriţa Sorana Milian.

– De mult sunt aici?

– Nu de multă vreme.

– Pot să plec acasă? încearcă Cecilia să se ridice, nesimţindu-se confortabil cu poziţia ei în pat.

– Stai! se apropie amândoi, o sprijină şi-i pun perna la spate, ajutând-o să se ridice.

– Vai! parcă sunt o varză, o curcă beată.

– Îţi va fi mai bine, îi spun amândoi, bucuroşi că Ceciliei îi revine umorul.

– Ce naiba sunt atât de ameţită?

– Fiindcă ai stat mult culcată (nu-i spun ei despre comă).

– Şi confuză. Parcă vin din altă lume. Ce-i cu mine?

– Eşti bine! Chiar foarte bine. Vei mânca ceva bun, vei dormi la noapte profund, şi mâine dimineaţă vei fi ca nouă, o încurajează doctorul Tomescu.

– Voi putea merge acasă?

– S-ar putea. Trebuie să-i anunţăm pe-ai tăi. Pe cine să anunţăm? conduce doctorul Tomescu discuţia pentru a cerceta evoluţia Ceciliei.

– Pe mama, o indică Cecilia, după un moment de gândire… că tata este la serviciu de dimineaţă, sau pe soră-mea, că mi-e atât de dor de ea, rămâne gânditoare Cecilia.

– Dar dacă nu-i găsim, pe cine altcineva să anunţăm, încearcă doctorul Tomescu să-i forţeze memoria, să vadă dacă îşi aduce aminte de Matei.

– A! pe Florina şi pe Sorin, dragii mei, scumpii mei, vrea să plângă Cecilia, dar doctorul Tomescu intervine imediat.

– Dacă ei sunt la şcoală, pe cine mai putem anunţa?

Cecilia ridică din umeri, ţinteşte privirea în tavan, stând multă vreme nedumerită, apoi, oftând, spune:

– Nu ştiu!

Pentru amândoi medici era clar că de Matei nu-şi mai amintea.

– Bine, doamna Cecilia, acum să încerci să mănânci, să te odihneşti, ca să fii forte, n-o mai oboseşte doctorul Tomescu cu întrebările. Mai stai ridicată sau te aşezăm?

– Mă aşez, că am obosit.

– Bine! o ajută să se aşeze în poziţie orizontală şi ei se îndreaptă spre ieşire.

– Nu mai staţi? Mă lăsaţi singură?

– Nu te lăsăm, ne întoarcem imediat. Până atunci va veni o soră aici.

Ieşind, doctorul Tomescu îi spune Soranei Milian.

– De ce m-am temut s-a confirmat.

– Cecilia nu-şi duce aminte de Matei.

– Înseamnă că are amnezie sistematizată. O asemenea formă de amnezie presupune pierderea memoriei pentru anumite categorii de informaţie, ca de exemplu informaţia legată de o persoană anume, în cazul de faţă de Matei.

– Bine că n-a fost el prezent aici când şi-a revenit Cecilia.

– Trebuie să-l avertizăm, să nu vină la ea decât în prezenţa noastră, ca să vedem cum reacţionează Cecilia, şi să-l ajutăm, să-l integrăm într-un anumit rol.

– Cum adică? este curioasă Sorana Milian?

– Rolul de soţ cade, fiindcă Cecilia nu-l acceptă. Rolul de prieten ar fi potrivit, ca s-o poată recuceri.

– Matei s-apară ca prieten?!! se miră şi mai mult Sorana Milian.

– Ca prieten, mai târziu ca iubit, de ce nu?

– ?!?!

– Până îşi recucereşte soţia. Altă soluţie nu văd.

Sacrificiul suprem în numele iubirii

Ieşind din salon, Sorana Milian şi Silviu Tomescu o cheamă pe Magda şi o trimit să stea cu Cecilia, avertizând-o că, atunci când soseşte Matei, să nu-l lase să stea de vorbă cu Cecilia, până nu vine la ei.

– Ai auzit, Magda? îl trimiţi la noi. Sub nicio formă nu-l laşi să intre la ea!

– Bine! Am înţeles, este foarte nedumerită Magda. Când a intrat în salon, Cecilia deja adormise, fiind obosită de discuţia ce-o avusese cu Sorana Milian şi cu Silviu Tomescu. Magda rămâne mirată, văzând-o pe Cecilia deconectată de la aparate, cu o respiraţie ritmică, uşoară şi cu faţa mai înviorată. „ Şi-a revenit, săraca, gândeşte Magda. Bine că au fost ei aici. Ce păcat că domnul Matei n-a prins momentul. Va regreta enorm. De ce mi-or fi spus să nu-l las să intre până nu stă de vorbă cu ei? De ce să n-o vadă? Doamna Cecilia doarme liniştită, a scăpat de aparate, faţa îi este înviorată, arată destul de bine. Care-i motivul? Le-o fi spus ceva doamna Cecilia? Poate nu doreşte să fie văzută pe patul de spital, boln