CURTEA DE APEL GALAŢI

DECIZII RELEVANTEPE TRIMESTRUL al II-lea 2015

CUPRINS

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

DREPT PENAL1. Concurs de infracțiuni. Recidiva postcondamnatorie. Recidiva postexecutorie………………32. Pedepse complementare și accesorii. Aplicare în caz de pluralitate de infracțiuni….…………8

DREPT PROCESUAL PENAL1. Schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecății. Aplicarea dispoziţiilor art. 386 Cod pr. penală şi în situaţia în care schimbarea încadrării faptei dată prin rechizitoriu are loc ca urmare a aplicării prevederilor art. 5 Cod penal.…………………..………………….………..152. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Analizare admisibilitate în principiu. Inculpat care nu a fost citat în mod legal la proces şi nici nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acest………………………………………………..23

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Dreptul asigurărilor sociale ……………….………..…………………………………………27 2. Dreptul asigurărilor sociale …………………………………………………………………...35

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Imposibilitatea acordării unor drepturi neprevăzute de legile de salarizare a personalului bugetar, dar prevăzute de contracte sau acorduri colective de muncă, încheiate sub forma unor acorduri de mediere încuviinţate de instanţele de judecată….………………………….……….372. Imposibilitatea dovedită de a procura înscrisuri, prevăzută de art. 2 alin. 4 şi 5 HG 1120/2006. Imposibilitatea completării unor înscrisuri care există, însă nu privesc pe solicitant, cu alte mijloace de probă……………………..……………………………………………………….…393. Elaborarea şi adoptarea Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie o recunoaştere voluntară a obligaţiei din partea Statului, care să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune privind restituirea taxei de poluare………………….…………………………………………………....434. Existenţa unor debite fiscale restante şi neprezentarea administratorului unei societăţi pentru a da relaţii organului fiscal nu constituie, în lipsa dovedirii relei-credinţe, motive suficiente pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, în baza art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) OG nr. 92/2003 republicată………………………………………………………………………………45

I. DREPT PENAL

1. Titlu: Concurs de infracțiuni. Recidiva postcondamnatorie. Recidiva postexecutorieCuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pluralitatea de infracțiuni.Legislaţie relevantă: art. 33 lit. b, art. 34 alin.1 lit. b, art. 37 alin.1 lit. a și b, art. 39 alin.1 Cod penal din 1969 Rezumat: Inculpatul a mai fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 359/2010 a Judecătoriei Galaţi, definitivă la 17.06.2010, pedeapsă ce a fost executată integral în perioada 12.02.2009 – 11.02.2013.

Faptele deduse judecății fiind comise după executarea acestei pedepse (la 12.04.2013) se impunea reținerea și a stării de recidivă postexecutorie, potrivit art. 37 lit.b Cod penal din 1969, pe lângă starea de recidivă postcondamnatorie atrasă de condamnarea de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/2013 a Judecătoriei Focșani.

Cu privire la antecedentele penale ale inculpatul N.R.I., se constată că mecanismul de contopire a fiecăreia dintre cele două pedepse, aplicate pentru faptele deduse judecății, cu pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/2013 a Judecătoriei Focșani, potrivit art.39 alin.1 Cod penal din 1969 referitoare la stabilirea pedepsei în caz de recidivă postcondamnatorie, și apoi contopirea celor două pedepse rezultante, conform art. 33 și art. 34 Cod penal din 1969 referitoare la stabilirea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, nu este corectă.

În acest sens, practica judiciară, preluată parțial și în noul Cod penal la art.43 alin.2, a stabilit că, în situația în care mai multe infracțiuni concurente sunt comise în stare de recidivă postcondamnatorie, mai întâi se contopesc pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente, conform art. 33 și art.34 Cod penal din 1969, și apoi pedeapsa rezultantă se contopește, potrivit art.39 alin.1 Cod penal din 1969, cu pedeapsa sau restul de pedeapsă care a atras starea de recidivă postcondamnatorie.

Decizia penală nr. 595/A/14.05.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 135/29.01.2015 a Judecătoriei Galaţi, în temeiul art. 386 alin.1 N.C.p.p. cu aplicarea art.5 alin.1 N.C.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art.335 alin.1 noul C.pen., reţinută în sarcina inculpatului N.R.I., în infracţiunea de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere prev. de art. 86 alin.1 din OUG 195/2002, rep.

În temeiul art. 396 alin. 2 şi alin. 10 N. C.p.p., cu aplicarea art. 37 lit. a vechiul C.pen şi art. 5 alin.1 noul C.pen., a fost condamnat inculpatul N.R.I. la o pedeapsă de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere prev. de art. 86 alin.1 din OUG 195/2002, rep. (faptă din data de 12.04.2013).

În temeiul art. 386 alin. 1 N.C.p.p. cu aplicarea art. 5 alin.1 N.C.pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. 1 noul C.pen., reţinută în sarcina inculpatului N.R.I., în

infracţiunea de conducere a unui vehicul pe drumurile publice neînmatriculat prev. de art. 85 alin.1 din OUG 195/2002, rep.

În temeiul art. 396 alin.2 şi alin.10 N. C.p.p., cu aplicarea art. 37 lit. a vechiul C.pen şi art. 5 alin.1 noul C.pen., a fost condamnat inculpatul N.R.I., la o pedeapsă de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice neînmatriculat, prev. de art. 85 alin.1 din OUG 195/2002, rep. (faptă din data de 12.04.2013).

S-a constat că, infracţiunile din prezenta cauză au fost comise de inculpatul N.R.I. înainte de executarea pedepsei de 1 an şi 10 luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, definitivă prin nerecurare 09.04.2013.

În temeiul art. 39 alin.1 vechiul C.pen – art.34 alin.1 lit. b vechiul C.pen. s-a contopit pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice fără permis de conducere prev. de art. 86alin.1 din OUG 195/2002, rep. (faptă din data de 12.04.2013) aplicată prin prezenta sentinţă cu pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, definitivă prin nerecurare 09.04.2013, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea sporită la 2 ani închisoare.

În temeiul art. 39 alin.1 vechiul C.pen – art.34 alin.1, lit.b vechiul C.pen. s-a contopit pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice neînmatriculat prev. de art. 85 alin.1 din OUG 195/2002, rep. (faptă din data de 12.04.2013) aplicată prin prezenta sentinţă cu pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, definitivă prin nerecurare 09.04.2013, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea sporită la 2 ani închisoare.

În temeiul art.33 lit. b – art. 34 lit. b C.pen. cu aplicarea art.5 alin.1 noul C.pen. s-au contopit pedepsele rezultante arătate anterior, urmând ca inculpatul N.R.I., să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare sporită la 2 ani şi 2 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată de la data de 04.11.2011 la 11.02.2013, de la data de 17.04.2013 la data de 09.10.2013.

În temeiul art. 396 alin. 2 şi alin.10 N.C.p.p., cu aplicarea art. 5 alin.1 noul C.pen., a fost condamnat inculpatul G.M.A. la o pedeapsă de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin.1 N.C.pen. (faptă din data de 12.04.2013).

În temeiul art. 396 alin. 2 şi alin.10 N.C.p.p., a fost condamnat inculpatul G.M.A., la o pedeapsă de 9 (nouă) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art.334 alin.1 N.C.pen. (faptă din data de 04.02.2014).

În temeiul art. 38 alin.1 – art.39 lit. b Cod penal s-au contopit cele două pedepse astfel cum au fost aplicate anterior şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 9 (nouă) luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cea de-a doua pedeapsă, în final urmând să execute o pedeapsă de 1 (unu) an închisoare.

În baza art. 83 alin. (1), (3) C. pen., s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere stabilit în condiţiile art. 82 C. pen., de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

S-a dispus ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) C.pen.

În motivarea hotărârii s-a arătat că prin rechizitoriul nr. 2813/P/2013 din 12.05.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Galaţi, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N.R.I., pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută de art. 335 alin.1 noul C.pen. şi pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin.1 noul C.pen., ambele cu aplicarea art.33 lit. b vechiul C.pen. art. 37 lit. a şi b vechiul C.pen. şi art.5 alin.1 noul C.pen.

S-a reţinut în sarcina inculpatului N.R.I. faptul că, în data de 12.04.2013 în jurul orei 23 50

a condus pe drumurile publice din mun. Galaţi autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare … având autorizaţia provizorie de circulaţie expirată şi fără a deţine permis de conducere.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.M.A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin.1 noul C.pen. cu aplicarea art. 38 alin. 1 noul C.pen. şi art. 5 alin.1 N.C.pen. S-a reţinut în sarcina inculpatului G.M.A. faptul că, în data de 12.04.2013 i-a încredinţat autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare … inculpatului N.R.I. pentru a-l conduce, deşi autorizaţia provizorie de circulaţie era expirată, iar în data de 04.02.2014 a condus acelaşi autoturism pe drumurile publice din mun. Galaţi având autorizaţia de circulaţie expirată.

Prin încheierea de cameră preliminară din data de 30.06.2014 a Judecătoriei Galaţi s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi respectiv legalitatea actelor de urmărire penală, s-a dispus începerea judecăţii şi s-a fixat în acelaşi timp şi termen de judecată.

Prezenţi fiind în faţa instanţei de judecată la termenul din data de 04.12.2014 şi respectiv 15.01.2015, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpaţii au declarat că recunosc în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei, şi au solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunosc şi le însuşesc şi nu solicită administrarea de probe noi, cu excepţia actelor în circumstanţiere. După admiterea cererii privind recunoaşterea învinuirii, instanţa a procedat la audierea inculpaţilor şi având în vedere poziţia procesuală a acestora şi concluziile procurorului, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea prevederilor art. 375 noul Cod procedură penală.

S-a arătat că, săvârșirea infracţiunilor de către inculpaţii din prezenta cauză reiese din probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale precum şi din declaraţiile date în faţa instanţei de judecată cu ocazia recunoaşterii învinuirii.

S-a reținut că, în drept, fapta inculpatului N.R.I. care, în data de 12.04.2013 în jurul orei 2350 a condus pe drumurile publice din mun. Galaţi autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare … fără a deţine permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

Fapta inculpatului N.R.I. care, în data de 12.04.2013 în jurul orei 23.50 a condus pe drumurile publice din mun. Galaţi autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare …

având autorizaţia provizorie expirată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

S-a arătat că la individualizarea pedepsei ce va fi aplicată, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 72 vechiul Cod penal, va ţine seama de limitele de pedeapsă stabilite de textul incriminator pentru fapta săvârşită, va ţine seama de pericolul social concret al faptei dedusă judecăţii, de împrejurarea şi modalitatea în care a fost comisă, de urmările produse, precum şi de circumstanţele personale ale inculpatului care nu se află la primul impact cu legea penală.

S-a menționat că, din actele aflate la dosarul cauzei reiese că, inculpatul N.R.I. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, definitivă prin nerecurare la data de 09.04.2013, la o pedeapsă de 1 an şi 10 luni închisoare, executarea pedepsei începând cu data de 17.04.2013 şi fiind liberat condiţionat la data de 09.10.2013. S-a reținut că, inculpatul a comis faptele din prezenta cauză la data de 12.04.2013, deci după data rămânerii definitive a sentinţei penale arătate anterior astfel că, în temeiul art. 39 alin.1 vechiul C.pen – art. 34 alin.1, lit. b vechiul C.pen. se va contopi fiecare pedeapsă aplicată pentru faptele deduse judecății cu pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, definitivă prin nerecurare 09.04.2013, urmând ca inculpatul să execute pedepsele mai grele sporite corespunzător, după care, în temeiul art. 33 lit. b – art. 34 lit. b C.pen., va contopi pedepsele rezultante.

S-a precizat că se va deduce din pedeapsa aplicată, perioada executată din condamnarea anterioară de la data de 04.11.2011 la 11.02.2013 şi de la data de 17.04.2013 la data de 09.10.2013.

S-a mai reținut că, în drept, fapta inculpatului G.M.A. care, în data de 12.04.2013, i-a încredinţat autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare … inculpatului N.R.I. pentru a-l conduce pe drumurile publice din mun. Galaţi, deşi autorizaţia provizorie de circulaţie era expirată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art.334 alin.1 N.C.pen. (faptă din data de 12.04.2013).

Fapta inculpatului G.M.A. care, în data de 04.02.2014, a condus autoturismul marca Renault Twingo cu nr. de înmatriculare … pe drumurile publice din mun. Galaţi, deşi autorizaţia provizorie de circulaţie era expirată, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat, prev. de art.334 alin.1 N.C.pen. (faptă din data de 04.02.2014).

S-a precizat că la individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, instanţa va avea în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. Pen, respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

S-a reținut că, inculpatul G.M.A. nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii, şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi

ţinând cont şi de conduita anterioară a inculpatului instanţa a apreciat că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se va impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați și inculpatul N.R.I.

Parchetul a arătat că trebuiau reţinute și dispoziţiile art. 37 lit. b C.pen. din 1969 în sarcina inculpatului N.R.I. și că antecedentele penale ale acestuia au fost soluționate greșit.

Inculpatul N.R.I. și-a retras apelul, astfel se va lua act de voința acestuia.Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați este fondat.Examinând cauza prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu sub toate aspectele de

fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 C.proc.pen., Curtea a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaților, pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, au fost corect stabilite de prima instanţă, prin probele administrate în cauză, dând încadrarea juridică corespunzătoare faptelor comise de aceștia.

Însă, hotărârea apelată este nelegală prin omisiunea de a se reține în încadrarea juridică a infracțiunilor comise de inculpatul N.R.I. a dispozițiilor art. 37 lit. b Cod penal din 1969, referitoare la starea de recidivă postexecutorie.

În acest sens, s-a constatat că acest inculpat a mai fost condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 359/2010 a Judecătoriei Galaţi, definitivă la 17.06.2010, pedeapsă ce a fost executată integral în perioada 12.02.2009 – 11.02.2013.

Faptele deduse judecății fiind comise după executarea acestei pedepse (la 12.04.2013) se impunea reținerea și a stării de recidivă postexecutorie, potrivit art. 37 lit. b Cod penal din 1969, pe lângă starea de recidivă postcondamnatorie atrasă de condamnarea de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/2013 a Judecătoriei Focșani.

Cu privire la antecedentele penale ale inculpatul N.R.I., s-a constatat că mecanismul de contopire a fiecăreia dintre cele două pedepse, aplicate pentru faptele deduse judecății, cu pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/2013 a Judecătoriei Focșani, potrivit art.39 alin.1 Cod penal din 1969 referitoare la stabilirea pedepsei în caz de recidivă postcondamnatorie, și apoi contopirea celor două pedepse rezultante, conform art.33 și art.34 Cod penal din 1969 referitoare la stabilirea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni, nu este corectă.

În acest sens, practica judiciară, preluată parțial și în noul Cod penal la art.43 alin.2, a stabilit că, în situația în care mai multe infracțiuni concurente sunt comise în stare de recidivă postcondamnatorie, mai întâi se contopesc pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente, conform art. 33 și art. 34 Cod penal din 1969, și apoi pedeapsa rezultantă se contopește, potrivit art. 39 alin.1 Cod penal din 1969, cu pedeapsa sau restul de pedeapsă care a atras starea de recidivă postcondamnatorie.

Faţă de cele arătate, în baza disp. art. 421 pct. 2 lit. a C.proc.pen., s-a admis apelul Parchetului şi s-a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată.

În rejudecare, s-a reținut în încadrarea juridică a infracţiunilor comise de inculpatul N.R.I. și dispozițiile art. 37 lit. b Cod penal din 1969 și s-a dispus înlăturarea dispoziţiilor privind soluționarea antecedentelor penale ale acestuia.

Conform art. 33 lit. b, art. 34 lit. b Cod penal din 1969 s-au contopit pedepsele aplicate pentru infracțiunile deduse judecății, inculpatul N.R.I. urmând să execute pedeapsa cea mai grea sporită corespunzător.

Ulterior, în baza art.39 alin.1 Cod penal din 1969, s-a contopit pedeapsa rezultantă stabilită mai sus cu pedeapsa de 1 an şi 10 luni, aplicată prin sentinţa penală nr. 552/22.03.2013 a Judecătoriei Focşani, inculpatul N.R.I. urmând să execute pedeapsa cea mai grea la care se va aplica un spor care să conducă la atingerea scopului educativ-preventiv al pedepsei.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului N.R.I. perioada executată de la data de 04.11.2011 la 11.02.2013, de la data de 17.04.2013 la data de 09.10.2013.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate și, conform art. 415 alin.1 Cod procedură penală, s-a luat act de retragerea apelului declarat de inculpatul N.R.I. împotriva aceleiași hotărâri.

2. Titlu: Pedepse complementare și accesorii. Aplicare în caz de pluralitate de infracțiuni.Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepse complementare și accesorii.Legislaţie relevantă: art. 45, art. 65, art. 67 Cod penal Rezumat: Hotărârea apelată este nelegală cu privire la modalitatea de aplicare a pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii, după soluţionarea antecedentelor penale.În acest sens, se constată că legea prevede, atât pentru infracțiunea de viol, prev. de art. 218 alin. 1 C.pen., cât și pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 – art.234 alin. 1 lit. d şi f C.pen., aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, pe lângă pedeapsa închisorii.

De asemenea, odată aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, devine obligatorie aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării acelorași drepturi, care au fost interzise ca pedeapsă complementară, conform art.65 alin.1 C.pen.

Prin urmare, se impunea aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pentru fiecare infracțiune în parte, potrivit art.67 alin.1, 2 C.pen., și apoi a pedepsei accesorii aferente, de asemenea pentru fiecare infracțiune în parte.

Ulterior, potrivit art.45 C.pen., se stabileau pedepsele complementare și accesorii ce urmau să se execute în cazul pluralității de infracțiuni.

Decizia penală nr. 774/A/25.06.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr.197/12.05.2015 a Judecătoriei Adjud, în baza art. 396 alin. (2) C.proc.pen. rap. la art. art. 218 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. e C.pen. şi a art. 396 al. 10 raportat la art. 374 al. 4 şi art. 375 C.proc.pen., a fost condamnat inculpatul M.I. la pedeapsa de 6 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol.

În baza art. 396 alin. (2) C.proc.pen. rap. la art. art. 233-234 alin. 1 lit. d şi f C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. e C.pen. şi a art. 396 al. 10 raportat la art. 374 al. 4 şi art. 375 C.proc.pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie calificată.

În baza art. 39 al. 1 lit. b cu referire la art. 38 al. 1 C.pen., s-au contopit pedepsele stabilite pentru cele două infracţiuni aflate în concurs real şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 2 ani închisoare, stabilind în sarcina inculpatului pedeapsa rezultantă de 8 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 104 al. 2 C.pen. s-a revocat beneficiul liberării condiţionate acordat inculpatului prin sentinţa penală nr. 1460/16.06.2014 a Jud. Focşani şi s-a dispus executarea restului de 355 zile rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 19/27.01.2012 pronunţată în dosarul 787/2011 al Judecătoriei Adjud.

S-a dispus ca, în baza art. 43 al. 2 C.pen., inculpatul să execute pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, la care se adaugă restul de 355 zile.

S-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.În temeiul art. 72 C.pen. s-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada în

care acesta a fost supus măsurilor preventive privative de libertate, respectiv perioada de la 10.12.2014 şi până la data pronunţării hotărârii. În baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi n C.pen. s-au interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, pe o perioadă de 5 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a, b şi n C.pen. s-au interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a luat act de faptul că partea vătămată I.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.În baza art. 274 alin. 1 C.proc.pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1500 lei

reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.În motivarea hotărârii s-a arătat că prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Adjud la data de 27.01.2015 în dosarul nr. 1347/P/2014 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, prev. de art. 218 al. 1 C.pen. si tâlhărie calificată, prev. de art. 233 - 234 al. 1 lit. d si f C.pen., ambele cu aplicarea art. 77 lit. e C.pen., art. 41 al. 1 C.pen. si a art. 38 al. C.pen., constând în aceea că în noaptea de 09/10.12.2014, în jurul orelor 00.30 – 01.00, s-a deplasat la locuința persoanei vătămate I.M., despre care aflase anterior că deține sume de bani si că locuiește singură, a pătruns înăuntru, iar când aceasta s-a trezit a lovit-o si, prin constrângere şi profitând de vârsta înaintată a acesteia (87 ani) şi imposibilitatea de a se apăra, a întreținut un act sexual normal cu ea, după care,

amenințând-o cu acte de violenţă, i-a sustras suma de 300 lei dintr-un portofel şi 2100 lei dintr-o cutie metalică.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Adjud la data de 27.01.2015 sub nr. 2192/173/2015, inculpatul M.I. fiind trimis in judecată in stare de arest preventiv (măsură luată prin încheierea din data de 11.12.2014 a Judecătoriei Adjud şi menținută cu ocazia verificărilor periodice ulterioare).

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 10.03.2015, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii in cauza.

La termenul de judecată din data de 27.04.2015 inculpatul a înțeles să se prevaleze de prev. art. 374 si 375 NCPP, declarând că recunoaște în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei, şi a solicitat ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor prezentate, probe pe care nu le contestă. Declaraţia acestuia a fost consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.

In consecință, văzând că sunt îndeplinite condițiile legale, prin încheierea din aceeași dată instanța a admis cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii prevăzute de art.374-375 CPP.

Persoana vătămată I.M., prezentă in faţa instanței la 27.04.2015, a arătat că nu se constituie parte civila in cauză, poziția sa fiind consemnată in încheierea de ședință de la data menționată.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În noaptea de 09/10.12.2014, în jurul orelor 00.30 – 01.00 , inculpatul a mers la casa persoanei vătămate I.M. şi, pătrunzând in locuință, a îmbrâncit-o pe aceasta pe pat, a întrebat-o unde ţine banii şi a început să o pipăie în zona pieptului. Întrucât aceasta a strigat după ajutor, inculpatul a amenințat că o omoară dacă nu îi dă banii pe care îi are, a început să o lovească cu pumnii în zona pieptului si a întreținut relații sexuale normale cu ea, profitând de faptul că aceasta nu se putea apăra datorita vârstei înaintate (87 de ani), stării de temere insuflate de apariția unui bărbat in locuința ei în plină noapte şi epuizării fizice cauzate de atacul venit din partea inculpatului. Din relatările făcute de persoana vătămată în faţa organelor de cercetare penala mai rezultă că, după ce a întreținut relații sexuale forțate cu ea, inculpatul, amenințând-o în continuare cu acte de violenţă, a întrebat-o unde ţine banii. Persoana vătămată i-a indicat un portofel pe patul de lângă ușa de acces în cameră, în care avea suma de 300 lei. În momentul în care acesta a luat portofelul, profitând de neatenția lui, persoana vătămată a scos de sub saltea o cutie metalică în care avea suma de 2100 lei si a aruncat-o în sobă, însă a fost văzută de inculpat, care a scos din sobă cutia metalică si a luat si suma de 2100 lei din cutie, după care a părăsit locuința persoanei vătămate.

S-a arătat că faptele săvârșite de inculpat au fost dovedite cu următoarele mijloace de probă: declarația persoanei vătămate, care cuprinde descrierea amănunțită a modului de săvârșire a faptelor, declarațiile inculpatului, care confirma cele susținute de persoana vătămată, procesul-verbal de conducere în teren, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, în cuprinsul căruia se menționează că persoana vătămată l-a recunoscut pe inculpat după analizarea unei

planșe fotografice conținând fotografiile a 8 persoane având trăsături asemănătoare cu cele ale inculpatului, declarațiile martorilor C.V., B.A. şi M.G., proces-verbal de depistare, proces-verbal de control corporal, proces-verbal de ridicare articole de îmbrăcăminte de la inculpatul M.I., proces-verbal de ridicare a sumei de 2.400 lei de la același inculpat, aceasta fiind exact suma reclamată de persoana vătămată ca fiind cea sustrasă de către inculpat.

Instanța a reținut cu precădere aspectele constatate prin certificatul medico-legal nr. …/10.12.2014, act din care reiese că la data constatării persoana vătămată I.M. prezenta multiple echimoze faciale si corporale, excoriații superficiale, leziunile traumatice pledând pentru producerea lor prin apucare-comprimare-zgâriere cu mâinile in jurul datei de 09/10.12.2014. De asemenea, examenul medico-legal genital a obiectivat leziuni de natură traumatică cu aspect recent, leziuni care au putut fi produse în urma consumării unui raport sexual cu intromisiune la data declarată, iar pe frotiurile realizate din secreția vaginală recoltată de la persoana vătămată s-au pus în evidentă spermatozoizi, ceea ce atestă consumarea unui raport sexual normal cu intromisiune în ultimele 12-24 ore înaintea controlului.

S-a reținut că, în drept, faptele inculpatului, săvârșite în modalitatea şi împrejurările reținute mai sus, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de viol prevăzută de art. 218 al. 1 C.pen. şi tâlhărie calificată prevăzută de art. 233 - 234 al. 1 lit. d si f C.pen., ambele cu aplicarea art. 77 lit. e C.pen., 41 al. 1 C.pen. si a art. 38 al. C.pen.

S-a reținut, având în vedere datele din cazierul judiciar, că faptele comise de inculpat în noaptea de 09/10.12.2014 sunt săvârșite, în termenul de liberare condiționată, în stare de recidivă postcondamnatorie, drept pentru care au fost reținute și dispozițiile art. 41 al. 1 C.pen., privind starea de recidivă.

Întrucât cele două infracțiuni au fost săvârșite de către inculpat prin acțiuni diferite, înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 38 al. 1 C.pen., privind concursul real de infracțiuni.

S-a menționat că, deoarece la comiterea infracțiunilor inculpatul a profitat efectiv de starea vădită de vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei (87 ani), vor fi reținute si dispozițiile art. 77 lit. e C.pen.

S-a precizat că la individualizarea pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatului pentru fiecare din infracțiunile săvârșite, instanţa va face mai întâi aplicarea prevederilor art. 396 al.10 C.pr.pen., după care, raportat la limitele de pedeapsă astfel reduse, va proceda la stabilirea cuantumului pedepselor, cu observarea criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale inculpatului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Instanța a mai avut în vedere la stabilirea cuantumului concret al pedepselor şi prevederile art.78 cu referire la art.77 lit. e C.pen., urmând a se orienta în privința ambelor infracțiuni la pedepse către maximul special, astfel cum este acesta redus ca efect al aplicării dispozițiilor art. 396 al.10 C.pr.pen.

Observând că inculpatul a săvârșit faptele deduse judecății în termenul de supraveghere stabilit conform art. 100 al. 6 C.pen., în aplicarea art. 104 al. 2 C.pen. instanța a revocat beneficiul liberării condiţionate acordat inculpatului prin sentinţa penală nr. 1460/16.06.2014 a Judecătoriei Focşani şi a dispus executarea restului de 355 zile rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 19/27.01.2012 pronunţată în dosarul 787/2011 al Judecătoriei Adjud, alături de pedeapsa rezultantă.

Văzând că inculpatul a fost arestat preventiv la 10.12.2014, măsura menținându-se pe tot parcursul efectuării actelor de urmărire penală şi al cercetării judecătorești, în temeiul art. 72 C.pen. instanța a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatului perioada în care acesta a fost supus măsurilor preventive privative de libertate.

S-a arătat că, în baza art. 66 alin. 1 lit. a, b şi n C.pen., ca urmare a condamnării inculpatului la pedeapsa închisorii, va interzice acestuia, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, pe o perioadă de 5 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

S-a menționat că, în baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit.a, b şi n Cpen., va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Faţă de poziția exprimată de persoana vătămată I.M. la termenul de judecată din data de 27.04.2015, s-a luat act de faptul că aceasta nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud și inculpatul M.I.

Parchetul a arătat că modalitatea de aplicare a pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii, după soluţionarea antecedentelor penale, este nelegală. Inculpatul a solicitat reducerea pedepselor.

Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud este fondat, iar apelul declarat de inculpatul M.I. este nefondat.

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 alin.2 C.proc.pen., Curtea a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii, au fost corect stabilite de prima instanţă, prin probele administrate în cauză, dând încadrarea juridică corespunzătoare faptelor comise de acesta.

De asemenea, pedepsele aplicate inculpatului, au fost just individualizate față de împrejurările comiterii faptelor, gravitatea acestora şi persoana inculpatului.

În acest sens, se constată că infracţiunile comise prezintă un grad ridicat de pericol social, fiind afectate relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei, cele referitoare la integritatea fizică a acesteia, precum și relațiile referitoare la patrimoniul persoanei.

Este de reţinut violenţa fizică și psihică cu care a acţionat inculpatul pentru înfrângerea voinţei părţii vătămate, profitând de faptul că aceasta era singură, avea o vârstă înaintată și nu se putea opune în mod eficient, precum și suma relativ ridicată de bani sustrasă de la persoana vătămată.

Din perspectiva persoanei inculpatului se observă că acesta are antecedente penale, suferind numeroase condamnări pentru comiterea de infracțiuni, prezentele fapte fiind comise la doar câteva luni de la liberarea condiționată, astfel că pedepsele anterioare nu şi-au atins scopul educativ-preventiv, iar recunoaşterea faptei a fost valorificată în procedura de judecată simplificată prin reducerea cu o treime a limitelor minime şi maxime ale pedepselor prevăzute de lege.

În consecinţă, pedepsele de 6 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de viol, și de 6 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, sunt apte să asigure atingerea scopului educativ-preventiv al pedepsei, astfel că este nefondată cererea inculpatului de reducere a cuantumului pedepselor.

Pedeapsa principală rezultantă, pentru concursul de infracțiuni, precum și pedeapsa principală rezultantă finală pentru starea de recidivă postcondamnatorie, au fost corect stabilite conform art. 39 alin.1 lit.b C.pen. și, respectiv art. 104 alin.2 și art. 43 alin.2 C.pen.

Însă, hotărârea apelată este nelegală cu privire la modalitatea de aplicare a pedepsei complementare şi a pedepsei accesorii, după soluţionarea antecedentelor penale.

În acest sens, se constată că legea prevede, atât pentru infracțiunea de viol, prev. de art. 218 alin. 1 C.pen., cât și pentru infracțiunea de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 – art.234 alin. 1 lit. d şi f C.pen., aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, pe lângă pedeapsa închisorii.

De asemenea, odată aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, devine obligatorie aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării acelorași drepturi, care au fost interzise ca pedeapsă complementară, conform art.65 alin.1 C.pen..

Prin urmare, se impunea aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pentru fiecare infracțiune în parte, potrivit art.67 alin.1, 2 C.pen., și apoi a pedepsei accesorii aferente, de asemenea pentru fiecare infracțiune în parte.

Ulterior, potrivit art.45 C.pen., se stabileau pedepsele complementare și accesorii ce urmau să se execute în cazul pluralității de infracțiuni.

Faţă de cele arătate, în baza disp. art. 421 pct. 2 lit. a C.proc.pen., va fi admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud şi se va desfiinţa în parte sentinţa penală apelată.

În rejudecare, se vor înlătură dispoziţiile privind aplicarea pedepsei complementare şi a celor privind aplicarea pedepsei accesorii faţă de inculpat.

Conform art. 67 al. 1 şi 2 Cod penal, se va aplica inculpatului M.I. pentru fiecare dintre cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, alături de pedepsele principale, şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu

victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a, b şi n Cod penal, pe o durată de 5 ani.

Conform art. 65 Cod penal, se va aplica inculpatului pentru fiecare dintre cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, alături de pedepsele principale, şi pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi care au fost interzise ca pedeapsă complementară.

În art. 45 Cod penal se va aplica inculpatului M.I. pedeapsa rezultantă complementară a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu victima I.M. ori de a se apropia de aceasta, prevăzute de art. 66 al. 1 lit. a, b şi n Cod penal, pe o durată de 5 ani şi pedeapsa rezultantă accesorie a interzicerii acelorași drepturi, alături de pedeapsa principală rezultantă de 8 ani, 6 luni şi 355 zile închisoare.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.Conform disp. art. 421 pct. 1 lit. b C.proc.pen. se va respinge ca nefondat apelul

declarat de inculpatul M.I. împotriva aceleiași sentinţei penale.

II. DREPT PROCESUAL PENAL

1. Titlu: Schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecății. Aplicarea dispoziţiilor art. 386 Cod pr. penală şi în situaţia în care schimbarea încadrării faptei dată prin rechizitoriu are loc ca urmare a aplicării prevederilor art. 5 Cod penal.Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Desfăşurarea judecării cauzelor.Legislaţie relevantă: Cod procedură penală, art. 386 Cod pr. penală Rezumat: Simpla trimitere la prevederile art. 5 Cod penal nu este suficientă pentru respectarea dispozițiilor art. 386 Cod pr. penală, în concret, instanța trebuind să facă mențiunea expresă privind aplicarea prevederilor art. 386 Cod pr. penală și să dispună schimbarea încadrării

juridice din infracțiunea prevăzută de Cod penal din 1969 în infracţiunea prevăzută de Noul Cod penal.

Decizia nr. 416/A/1.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 237/18.12.2014 a Judecătoriei Tg. Bujor s-a dispus, în baza art. 193 al. 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal, condamnarea inculpatului T.I. pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a), b) Cod penal a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) Cod penal a fost interzisă inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 92 Cod penal.

A fost încredinţată supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Galaţi.

În temeiul art. 93 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal, s-a impus condamnatului respectarea următoarelor obligaţii: să se prezinte la sediul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Galaţi, la datele fixate de consilierii de probaţiune; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; să presteze pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile la Primăria D. sau Şcoala Gimnazială nr. …, jud. Galaţi, câte o zi săptămânal până la epuizarea acestei perioade, astfel cum se va stabili de către serviciul de probaţiune în funcţie de aptitudinile şi pregătirea socio-profesională a inculpatului şi în conformitate cu legea de executare a pedepselor.

A fost atrasă atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 397 alin. 1 C.pr.pen., raportat la art.19 Cod procedură penală şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă SCJU ,,Sf. Ap. Andrei,, Galaţi, iar în temeiul art. 1357 C.civ., a fost obligat inculpatul T.I. la plata către partea civilă a sumei totale de 130,36 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu spitalizarea persoanei vătămate.

În baza art. 274, alin.2 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul T.I. la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în ambele etape ale procesului penal, în cuantum total de 379,45 lei.

În baza disp. art. 275 alin. 3 Cod procedură penală suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu al condamnatului s-a dispus a fi achitată Baroului Galaţi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, urmând a fi inclusă în cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat. Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 689/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor a fost trimis în judecată în stare de libertate inculpatul T.I., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. 1 Cod penal (1968).

În actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut în esenţă că de mai mult timp, între persoana vătămată M.C. şi inculpatul T.I. există o relaţie tensionată, între aceştia consumându-se mai multe episoade de violenţă verbală şi fizică.

În data de 16.04.2012, în jurul orei 20,30, persoana vătămată M.C., se afla în parcarea din faţa Primăriei Comunei D., situată vis-à-vis de barul PFA C.E., pregătindu-se să urce în autoturismul proprietate personală, pentru a se deplasa la discoteca din localitate. În acel moment, şi-a făcut apariţia în zonă învinuitul T.I. care, amintindu-şi de conflictul ce avusese loc în ziua precedentă, în care persoana vătămată îl agresase fizic pe cumnatul său, i-a adresat acesteia injurii.

În replică, persoana vătămată s-a înarmat cu o rangă de fier, pe care a luat-o din portbagajul autoturismului, şi a început să alerge după inculpat, cu intenţia de a-l lovi. Speriat, acesta l-a contactat telefonic pe tatăl său, T.G., căruia i-a relatat cele întâmplate şi i-a solicitat ajutorul. După aproximativ 3-4 minute, realizând că nu poate scăpa de urmăritor, inculpatul s-a întors către acesta, l-a deposedat de obiectul contondent şi a început să-i aplice lovituri peste faţă şi corp. În urma loviturilor primite, victima a picat pe sol, plină de sânge. În momentul respectiv, la faţa locului a apărut martorul S.G., care a intervenit şi l-a deposedat pe învinuit de ranga folosită la exercitarea violenţelor. Acesta i-a observat, la o distanţă de aproximativ 20-30 metri de locul faptei pe învinuitul T.G. şi pe martora T.T., însoţiţi de ginerele lor, numitul P.M., poziţionaţi pe marginea drumului, fără a fi înarmaţi, veniţi probabil pentru a-i acorda acestuia sprijinul solicitat.

În momentele următoare, inculpatul a părăsit zona, iar din incinta barului situat peste drum, au ieşit mai multe persoane, printre care şi martorii T.D., C.C., B.D., care i-au acordat primul ajutor părţii vătămate şi au apelat SNUAU 112.

Persoana vătămată M.C. a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Orăşenesc Tg. Bujor, unde a primit îngrijiri medicale, însă a refuzat internarea.

Resimţindu-se în urma loviturilor primite, a doua zi, respectiv 17.04.2012, acesta s-a deplasat la Spitalul Clinic Judeţean de URGENŢĂ „Sf. Apostol Andrei” Galaţi. În urma controlului radiologic la care a fost supusă, s-a constatat că prezintă, la nivelul antebraţului stâng, fractură 1/3 proximală a diafizei ulmare stângi, drept pentru care s-a practicat imobilizare în aparat ghipsat.

La data de 19.04.2012 a fost examinată medico-legal. Conform certificatului medico-legal nr. … din 19.04.2012 emis de Serviciul Clinic de Medicină Legală Galaţi, la data examinării, numitul M.C. prezenta leziuni de violenţă ce au putut fi produse prin lovire repetată cu corp contondent alungit. Leziunile pot data din 16.04.2012 şi au necesitat un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără a-i pune în primejdie viaţa.

În cursul urmăririi penale s-au efectuat acte de urmărire penală specifice, concretizate în următoarele mijloace materiale de probă: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate, certificatul medico-legal nr. … din 19.04.2012 emis de Serviciul Clinic de Medicină Legală Galaţi, proces-verbal de cercetare la faţă locului însoţit de planşă fotografică, procesele-verbale de confruntare, declaraţii martor T.D., declarații martor S.G., declarații martor T.T., declarații martor T.F., declarații P.M., declarații martor B.D., declarații martor S.A.M., declarații martor O.S., declarații martor C.C., declarații martor M.L. şi declaraţii inculpat.

În cursul cercetărilor judecătoreşti la termenul de judecată din 23.09.2014 a fost audiat inculpatul T.I., persoana vătămată M.C.

La termenul de judecată din 21.10.2014 a fost audiat martorul T.T., martorul T.G., iar la termenul de judecată din 18.11.2014 a fost audiat martorul P.M., martorul S.G., martorul T.D., martorul C.C., martorul B.D. și martorul T.F.

În vederea soluţionării cauzei, instanţa a dispus ataşarea la dosar a fişei de cazier judiciar a inculpatului.

Inculpatul a fost asistat de apărător din oficiu. Cu adresa nr. …/14.07.2014, SCJU „Sf. Apostol Andrei” Galaţi a comunicat faptul că se

constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 130,36 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate persoanei vătămate M.C.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În data de 16.04.2012, în jurul orei 20,30, persoana vătămată M.C., se afla în parcarea din faţa Primăriei Comunei D, situată vis-à-vis de barul PFA C.E., pregătindu-se să urce în autoturismul proprietate personală, pentru a se deplasa la discoteca din localitate. În acel moment, şi-a făcut apariţia în zonă învinuitul T.I. care, amintindu-şi de conflictul ce avusese loc în ziua precedentă, în care persoana vătămată îl agresase fizic pe cumnatul său, i-a adresat acesteia injurii.

În replică, persoana vătămată s-a înarmat cu o rangă de fier, pe care a luat-o din portbagajul autoturismului, şi a început să alerge după inculpat, cu intenţia de a-l lovi. Speriat, acesta l-a contactat telefonic pe tatăl său, T.G., căruia i-a relatat cele întâmplate şi i-a solicitat ajutorul. După aproximativ 3-4 minute, realizând că nu poate scăpa de urmăritor, inculpatul s-a întors către acesta, l-a deposedat de obiectul contondent şi a început să-i aplice lovituri peste faţă şi corp. În urma loviturilor primite, victima a picat pe sol, plină de sânge. În momentul respectiv, la faţa locului a apărut martorul S.G., care a intervenit şi l-a deposedat pe învinuit de ranga folosită la exercitarea violenţelor. Acesta i-a observat, la o distanţă de aproximativ 20-30 metri de locul faptei pe învinuitul T.G. şi pe martora T.T., însoţiţi de ginerele lor, numitul P.M.,

poziţionaţi pe marginea drumului, fără a fi înarmaţi, veniţi probabil pentru a-i acorda acestuia sprijinul solicitat.

În momentele următoare, inculpatul a părăsit zona iar, din incinta barului situat peste drum, au ieşit mai multe persoane, printre care şi martorii T.D., C.C., B.D., care i-au acordat primul ajutor părţii vătămate şi au apelat SNUAU 112.

Persoana vătămată M.C. a fost transportată cu ambulanţa la Spitalul Orăşenesc Tg. Bujor, unde a primit îngrijiri medicale, însă a refuzat internarea.

Resimţindu-se în urma loviturilor primite, a doua zi, respectiv 17.04.2012, acesta s-a deplasat la SCJU „Sf. Apostol Andrei” Galaţi. În urma controlului radiologic la care a fost supusă, s-a constatat că prezintă, la nivelul antebraţului stâng, fractură 1/3 proximală a diafizei ulmare stângi, drept pentru care s-a practicat imobilizare în aparat ghipsat.

La data de 19.04.2012 a fost examinată medico-legal. Conform certificatului medico-legal nr. … din 19.04.2012 emis de Serviciul Clinic de Medicină Legală Galaţi, la data examinării, numitul M.C. prezenta leziuni de violenţă ce au putut fi produse prin lovire repetată cu corp contondent alungit. Leziunile pot data din 16.04.2012 şi au necesitat un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fără a-i pune în primejdie viaţa.

În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul T.I. nu a recunoscut săvârşirea faptei şi nu a solicitat judecarea conform procedurii simplificate prevăzute de art. 375 Cod procedură penală.

Martorii audiaţi in cursul urmăririi penale indică modul în care s-au derulat evenimentele în ziua respectivă.

Astfel, din declaraţiile martorului T.D. rezultă că acesta l-a văzut pe inculpat cum lovea persoana vătămată cu un obiect contondent, declarația matorului S.G. din care rezultă că l-a văzut pe inculpat lovind persoana vătămată căută la pământ cu o bâtă de aproximativ 1,5 m- 2m, declarația martorului B.D. din care rezultă că l-a văzut pe M.C. care era susținut de numitul T.D. și care prezenta urme de violență în urma loviturilor primite de la inculpat, declarațiile martorului S.A.M. din care rezultă că a văzut persoana vătămată în parcarea Primăriei rezemată de un stâlp, murdară de sânge pe față și pe mâini, declarațiile martorului O.S. care declară că a văzut persoana vătămată căzută jos, iar numiții S.G. și T.D. îi acordau îngrijiri medicale, declarațiile martorului C.C. care declară că l-a văzut pe M.C. că prezenta urme de violență și că avea urme de sânge.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută mai sus, rezultă din analiza următoarelor mijloace de probă administrate în cauză: plângerea şi declaraţiile persoanei vătămate, certificatul medico-legal nr. … din 19.04.2012 emis de Serviciul Clinic de Medicină Legală Galaţi, proces-verbal de cercetare la faţă locului însoţit de planşă fotografică; procesele-verbale de confruntare, declaraţii martor T.D., declarații martor S.G., declarații martor T.T., declarații martor T.F., declarații P.M., declarații martor B.D., declarații martor S.A.M., declarații martor O.S., declarații martor C.C., declarații martor M.L. şi declaraţii inculpat, declarație inculpatul T.I., declarație persoana vătămată M.C., declarații martor T.T., declarații martor T.G., declarații martor P.M., declarații martor S.G., declarații martor T.D., declarații martor C.C., declarații martor B.D., și declarații martor T.F.

Instanţa a reţinut astfel că, din ansamblul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza de cercetare judecătorească rezultă, fără putinţă de tăgadă că inculpatul T.I. a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 (1968).

În drept, fapta inculpatului T.I. în modalitatea descrisă anterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal (1968).

Instanţa a observat că la data de 01.02.2014 au intrat în vigoare noile Coduri penal şi de procedură.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Noul Cod penal în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului este prevăzută în Noul Cod penal în art. 193 alin. 2 sub denumirea marginală de lovire sau alte violențe, fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amendă. În Codul penal din 1968 infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este prevăzută în art. 182 alin. 1 și este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani.

În opinia instanţei de fond actuala reglementare a infracţiunii este mai favorabilă inculpatului sub aspectul limitelor de pedeapsă.

În drept, fapta inculpatului Ț.I., care la data de 16.04.2012, a lovit persoana vătămată M.C. cu o rangă de fier, provocându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 65-70 zile de îngrijiri medicale, întruneşte sub aspect obiectiv si subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 Cod penal.

Astfel, din punctul de vedere al laturii obiective, elementul material al infracţiunii se caracterizează prin acţiunea inculpatului de lovire cu o rangă de fier pe persoana vătămată, iar urmarea imediată este reprezentată de vătămarea corporală a persoanei vătămate, aceasta necesitând pentru vindecare un număr de 65-70 zile de îngrijiri medicale. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din materialul probator administrat în cauza.

Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită cu intenţie directă, modalitate prevăzută de art.16 al. 3 lit. a C.pen., dat fiind că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea vătămării corporale a persoanei vătămate.

Întrucât fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune neexistând vreo cauză justificativă sau de neimputabilitate şi a fost săvârşită de către inculpat, atrăgând răspunderea penală conform art. 15 Cod penal, instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare a acestuia.

La individualizarea sancţiunii şi proporţionalizarea acesteia, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 74 Cod penal.

În conformitate cu dispoziţiile 74 Cod penal, instanţa a avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol social creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Astfel, instanţa a apreciat că fapta săvârşită de inculpat prezintă un grad de pericol social mediu, având în vedere modul in care inculpatul a acţionat, precum şi prejudiciul produs.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului Ț.I., acesta nu a avut o atitudine sinceră, nerecunoscând săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa. S-a reţinut totodată că inculpatul s-a prezentat atât la chemarea organelor de urmărire penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, având din acest punct de vedere o atitudine procesuală corectă.

De asemenea, instanţa a ţinut cont de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, fiind la prima abatere de la dispoziţiile legii penale, astfel cum rezultă din fişa de cazier judiciar ataşată la dosarul cauzei.

În privinţa limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, instanţa a reţinut că potrivit art. 192 alin. 2 sub denumirea marginală de lovire sau alte violențe, fapta dedusă judecăţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 NCP, scopurile pedepsei, reţinând în acest sens gradul mediu de pericol social al faptelor săvârşite şi modalitatea de comitere, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, dar și atitudinea nesinceră manifestată de inculpat pe parcursul judecării cauzei.

Astfel, punând în balanţă ansamblul acestor considerente, prin prisma dispoziţiilor legale invocate anterior, instanţa a apreciat că pentru asigurarea prevenţiei generale şi speciale se impune aplicarea unei pedepse faţă de inculpat în cuantum de 3 ani închisoare, având ca modalitate de individualizare suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta fiind aptă să atingă scopul preventiv şi punitiv al sancţiunii, neimpunându-se executarea pedepsei în regim de detenţie pentru îndreptarea inculpatului, cu atât mai mult cu cât acesta va executa efectiv pedeapsa aplicata prin prezenta hotărâre în cazul în care în termenul de încercare ce urmează a fi stabilit conform art. 96 C.pen. va săvârşi o altă infracţiune.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 193 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal a condamnat pe inculpatul Ţ.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violențe.

În baza art. 66 alin. 1 lit. a), b) Cod penal a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 4 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

În baza art. 65 alin. 1 raportat la art. 66 alin. 1 lit. a), b) Cod penal a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

Având acordul inculpatului de a presta o muncă în folosul comunităţii şi fiind întrunite condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, anume cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale, precum şi aprecierea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea pedepsei în regim de detenţie, în temeiul art. 91 NCP, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art.

92 C.p, urmând a încredinţa supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Galaţi.

În temeiul art. 93 alin. 1, 2 şi 3 Cod penal, a impus condamnatului respectarea următoarelor obligaţii: să se prezinte la sediul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Galaţi, la datele fixate de consilierii de probaţiune; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; să presteze pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 100 de zile la Primăria D. sau Şcoala Gimnazială nr. …, jud. Galaţi, câte o zi săptămânal până la epuizarea acestei perioade, astfel cum se va stabili de către serviciul de probaţiune în funcţie de aptitudinile şi pregătirea socio-profesională a inculpatului şi în conformitate cu legea de executare a pedepselor.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 CP, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 397 alin. 1 C.pr.pen., raportat la art.19 Cod procedură penală şi art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C.J.U ,,Sf. Apostol Andrei,, Galaţi, iar în temeiul art.1357 C.civ., a fost obligat inculpatul T.I. la plata către partea civilă a sumei totale de 130,36 lei reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate persoanei vătămate.

În baza art. 274, alin.2 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul T.I. la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în ambele etape ale procesului penal, în cuantum total de 379,45 lei.

În baza dispoziţiilor art.272 C.pr.pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul T.I. s-a dispus a fi avansat către Baroul Galaţi din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei, urmând a rămâne în sarcina statului.

În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor criticând-o sub aspectul omisiunii de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei deduse judecăţii, având în vedere că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 al. 1 Cod penal din 1969, iar prin sentinţă s-a dispus condamnarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 al. 2 Cod penal.

Suplimentar, procurorul a solicitat analizarea legii penale mai favorabile apreciind că în cauză se impunea suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei în baza dispozițiilor art. 861 din Cod penal din 1969. Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele considerente. Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea constată că situaţia de fapt şi vinovăţia T.I. au fost în mod corect reţinute de instanţa de fond, pe

baza unei analize pertinente şi complete a probelor administrate în cauză, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată.

Inculpatul nu a recunoscut că a lovit-o pe persoana vătămată M.C. însă comiterea faptei de către inculpat rezultă din depoziția persoanei vătămate, care se coroborează cu aceea a martorilor T.D. și S.G., aceștia văzând pe inculpat cum lovea persoana vătămată cu un obiect contondent.

În ceea ce priveşte criticile concrete formulate de procuror, Curtea reţine că este întemeiată cea legată de omisiunea instanței de fond de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei de duse judecății.

Potrivit art. 386 al. 1 Cod pr. penală Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

Din cuprinsul încheierii din 16.12.2014, când au avut loc dezbaterile, rezultă că s-au formulat concluzii privind schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, iar ulterior instanța de fond a reținut o altă încadrare juridică decât cea din rechizitoriu, dar a omis să se pronunțe expres asupra acestui aspect.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că simpla trimitere la prevederile art. 5 Cod penal nu este suficientă pentru respectarea dispozițiilor art. 386 Cod pr. penală și că, în concret, instanța de fond trebuia să facă mențiunea expresă privind aplicarea prevederilor art. 386 Cod pr. penală și să dispună schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 182 al. 1 Cod penal din 1969 în infracţiunea prevăzută de art. 193 al. 2 Cod penal. Pentru acest motiv urmează ca apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor să fie admis, cu consecința desființării în parte a sentinței penale apelate, urmând ca în rejudecare să fie completat dispozitivul sentinței apelate în sensul că în baza art. 386 Cod pr. penală se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul T.I. a fost trimis în judecată, din infracțiunea prevăzută de art. 182 al. 1 Cod penal din 1969 în infracţiunea prevăzută de art. 193 al. 2 Cod penal.

Referitor la motivul suplimentar de apel invocat oral de procuror, Curtea apreciază că este neîntemeiat, întrucât aplicarea prevederilor art. 861 din Cod penal din 1969 s-ar putea face doar în condițiile reținerii încadrării juridice și aplicării pedepsei potrivit dispozițiilor din vechiul Cod penal.

Prevederile art.182 al. 1 Cod penal din 1969 sunt însă vădit mai nefavorabile inculpatului, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 7 ani, spre deosebire de dispozițiile art. 193 al. 2 Cod penal, ce stabilesc o pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, alternativ cu amenda.

Cum în cauză prin sentință s-a stabilit o pedeapsă orientată cu mult peste minimul special prevăzut de art. 193 al. 2 Cod penal rezultă că reținerea art. 182 al. 1 Cod penal din 1969 ar atrage aplicarea unei pedepse peste cea de 3 ani stabilită de prima instanță, situație care ar fi în mod vădit mai nefavorabilă inculpatului.

Rezultă astfel că nu se impune aplicarea globală a legii penale vechi și că în concret legea penala nouă, reținută de prima instanță, este mai favorabilă inculpatului T.I.

2. Titlu: Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Analizare admisibilitate în principiu. Inculpat care nu a fost citat în mod legal la proces şi nici nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta.Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate.Legislaţie relevantă: Cod procedură penală, art. 466 al. 2 Cod pr. penală Rezumat: În situaţia în care inculpatul nu a fost citată în mod legal la proces şi nici nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerată ca fiind persoană condamnată în lipsă ce are dreptul de cere rejudecarea cauzei sale.

Decizia nr. 461/A/8.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa penală nr. 31/27.01.2015 a Judecătoriei Panciu s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii formulată de condamnata M.M. având ca obiect redeschiderea procesului penal şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele: Cu cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Panciu sub nr. 4595/275/2014, petenta M.M. a solicitat instanţei ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în conformitate cu art.466 Cod procedură penală, să dispună redeschiderea procesului penal şi rejudecarea cauzei ce formează obiectul dosarului penal nr.1836/275/2014 al Judecătoriei Panciu.

În motivarea cererii sale, petenta a arătat că în data de 06.02.2014 a fost pronunţată sentinţa penală nr.31/2014 prin care a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prev. de art. 378 lit. Cod penal la un an închisoare iar în baza art. 83 şi 84 Cod penal s-a dispus amânarea aplicării pedepsei stabilite pe durata unui termen de încercare de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.

Că nu a avut cunoştinţă de dispoziţiile instanţei întrucât nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului penal 3914/275/2013.

La dosarul cauzei a fost ataşat dosarul de fond a cărui rejudecare se solicită.Instanţa analizând legalitatea cererii formulate de petentă reţine următoarele: în data de

06.02.2014 a fost pronunţată sentinţa penală nr. 31/2014 prin care a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prev. de art. 378 lit. Cod penal la un an închisoare, iar în baza art. 83 şi 84 Cod penal s-a dispus amânarea aplicării pedepsei stabilite pe durata unui termen de încercare de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei.

Că nu a avut cunoştinţă de dispoziţiile instanţei întrucât nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului penal 3914/275/2013.

Pe parcursul soluţionării în fond a cauzei penale în care petenta a avut calitatea procesuală de inculpată, aceasta nu a fost prezentă la nici un termen de judecată însă în cauză s-a dispus legala citare a acesteia la domiciliul cunoscut, indicat de inculpată, inclusiv cu mandat de aducere şi prin afişare, în conformitate cu dispoziţiile legale din Codul penal anterior (1968).

Instanţa a mai reţinut că, anterior, prin sentinţa penală nr. 349/16.09.2014 a Judecătoriei Panciu s-a dispus revocarea amânării aplicării pedepsei şi aplicarea pedepsei de un an închisoare, în condiţiile art. 582 Cod procedură penală raportat la art. 88 Cod penal, ca urmare a faptului că inculpata nu şi-a respectat obligaţiile stabilite în sarcina sa de instanţă, în conformitate cu art. 85 alin.1 Noul Cod Penal.

Împrejurarea că aceasta nu s-a prezentat la cercetarea judecătorească nu înseamnă că în cauză au fost încălcate dispoziţiile legale privind legala citare a acesteia.

Mai mult decât atât din actul de inculpare întocmit în cauză rezultă că în timpul cercetărilor organele de poliţie au luat legătura telefonic cu mama inculpatei (aflată şi ea in Italia) aducându-i la cunoştinţă învinuirea ce i se aduce fiicei sale.

Aşa fiind petenta nu poate susţine că nu a cunoscut existenţa dosarului penal.Or, potrivit alineatului 2 al art. 466 Cod procedură penală este considerată judecată în

lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în nici un alt mod oficial despre aceasta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana, care, după comunicarea, potrivit legii a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.

Cum petenta nu se încadrează în nici una dintre ipotezele prevăzute le legiuitor, limitativ, instanţa a constatat neîntemeiată prezenta cerere şi pe cale de consecinţă, a respins-o.

În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel condamnata M.M., solicitând admiterea cererii sale de redeschidere a procesului penal, arătând că nu avut cunoştinţă de proces întrucât la data judecării în fond a cauzei era plecată în Italia.

Apelul declarat de condamnata M.M. este fondat şi urmează a fi admis, pentru următoarele motive. Examinând sentinţa supusă controlului judiciar prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 417 al. 2 Cod pr. penală, Curtea reţine că, potrivit art. 466 al. 1 Cod pr. penală Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, iar conform art. 466 al. 2 Cod pr. penală Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul

procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.

În speţă, condamnata M.M. a fost trimisă în judecată la data de 04.12.2013, cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Panciu sub nr. 3914/275/2013.

La primul termen de judecată acordat, 19.12.2013, cauza a fost amânată întrucât părţile au fost citate, iar la termenul următor, din 16.01.2014, citaţia adresată inculpatei la domiciliul din com. S., sat D., s-a întors cu menţiunea că aceasta este plecată în Italia.

Pentru termenul următor, din 06.02.2014, când avut loc şi judecata în fond a cauzei, inculpata M.M. a fost citată din nou la aceeaşi adresă, citaţia întorcându-se cu aceeași menţiune privind faptul că inculpata nu mai locuieşte la adresa respectivă şi este plecată în Italia. Tot pentru acelaşi termen, s-a dispus emiterea unui mandat de aducere pentru inculpată, care însă nu a fost executat de organele de poliţie, precum şi citarea prin afişare la uşa instanţei.

Dispozitivul sentinţei pronunţată în cauză, nr. 31/06.02.2014, a fost comunicat către inculpata M.M. la aceeaşi adresă din com. S., sat D., şi s-a întors tot cu menţiunea că aceasta este plecată în Italia.

În aceste condiţii sentinţa penală nr. 31/06.02.2014 a Judecătoriei Panciu a rămas definitivă prin neapelare, fiind emise formele de executare ale acesteia.

Este de subliniat că şi în cursul urmăririi penale inculpata nu a fost audiată, actele de căutare dovedind că este plecată în Italia, neexistând practic o înştiinţare oficială către inculpată din care aceasta să afle că se desfăşoară un proces penal împotriva sa.

În această privinţă, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul invocat de prima instanţă, care a apreciat că inculpata cunoştea de proces deoarece din rechizitoriu rezultă că organele de poliţie au luat telefonic legătura cu mama inculpatei, aflată şi ea în Italia, şi că aceasta a precizat că o va anunţa pe inculpată de proces, întrucât această „procedură” nu poate constitui o înştiinţare oficială, în sensul art. 466 al. 2 Cod pr. penală.

Curtea constată că în acest fel condamnata M.M. nu a fost citată în mod legal la proces şi nici nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, astfel încât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerată ca fiind persoană condamnată în lipsă ce are dreptul de cere rejudecarea cauzei sale.

Pentru cele mai sus arătate, urmează ca apelul promovat de condamnata M.M. să fie admis, cu consecinţa desfiinţării în totalitate a sentinţei penale nr. 31/27.01.2015 a Judecătoriei Panciu, urmând ca în rejudecare să se admită cererea de redeschidere a procesului penal formulată de condamnata M.M. cu privire la cauza în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 31/06.02.2014 a Judecătoriei Panciu şi să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 470 Cod pr. penală la Judecătoria Panciu.

Conform art. 469 al. 7 Cod pr. penală se va constata că sentinţa penală nr. 31/06.02.2014 a Judecătoriei Panciu, sentinţa penală nr. 349/16.09.2014 a Judecătoriei Panciu (prin care ulterior s-a dispus revocarea amânării aplicării pedepsei de 1 an închisoare şi executarea efectivă a acesteia), precum şi formele de executare emise în baza acestor sentinţe sunt desfiinţate de drept.

Conform art. 275 alin. 3 Cod pr. penală cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului vor rămâne în sarcina statului.

SECŢIA PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

1. Titlu: Dreptul asigurărilor socialeCuprins pe materii: Acordarea pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare prin valorificarea unei perioade lucrată în grupa a II-a de muncăLegislaţie relevantă: Art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, Art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 şi HG nr. 1223/1990Rezumat: Perioada lucrată în grupa a II-a de muncă și pentru care s-au calculat și plătit contribuții la asigurările sociale de stat, atestată de înscrisuri emise de angajator, trebuie valorificată la stabilirea drepturilor la pensie. În situația în care angajatorul a realizat încadrarea în grupa a II-a de muncă, chiar dacă este eronată, dar a respectat procedura de încadrare și toate etapele prevăzute de art. 2, art. 3 și art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 și art. 1 din HG. Nr. 1223/1990, angajatului nu i se poate limita dreptul de a beneficia de avantajele pe care i le conferă această încadrare.

Decizia civilă nr. 399/A/26.05.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentința civilă nr. 940/10.12.2014 pronunţată de Tribunalul Brăila, a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de contestator A.M., împotriva deciziei nr. …/22.01.2014 emisă

de intimata CJP B şi a Hotărârii nr. …/08.09.2014, emisă de CNPP – Comisia Centrală de Contestaţii.

Pentru a pronunţa sentinţa civilă, prima instanţă a reţinut următoarele:Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, A.M. a solicitat anularea deciziei

nr. …/22.01.2014, emisă de CJP B şi Hotărârii nr. …/08.09.2014 a Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul CNPP, obligarea pârâtei CJP B la verificarea în grupa a II-a a perioadelor: 15.08.1973-15.01.1974; 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982, acordarea pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare, începând cu data de 08.12.2014.

Contestatorul a susţinut că, fiind născut la 8 decembrie 1953, a împlinit vârsta standard de pensionare, de 65 de ani, la data de 8 decembrie 2014.

Dacă prin decizia contestată, pârâta CJP B i-ar fi valorificat perioadele individualizate mai sus ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă, astfel cum a făcut dovada cu adeverinţa nr. …/14.09.2012 eliberată de SC „A.A.”, vârsta standard de pensionare i s-ar fi redus cu 4 ani, astfel că ar fi avut dreptul să fie pensionat pentru limită de vârstă începând cu data de 8 decembrie 2014, când ar fi împlinit vârsta de 61 ani.

Contestaţia formulată împotriva deciziei a fost respinsă de Comisia Centrală de Contestaţii prin Hotărârea nr. …/08.09.2014, cu motivarea că în mod corect nu s-au valorificat cele 3 perioade în grupa a doua de muncă ca urmare a faptului că funcţiile în care a lucrat (şef de fermă şi tehnician) nu se încadrează în dispoziţiile Ordinului 50/1990, anexa 2 poziţia 178 pct. f.

Această Hotărâre a Comisiei Centrale de Contestaţii este nelegală în opinia contestatorului, întrucât conform art. 3 din Ordinul nr. 50/1990 „Beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă fără limitarea numărului personalului care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni care lucrează efectiv la locurile de muncă în activităţile prevăzute în anexa 1 şi 2.

Contestatorul a invocat şi practica judiciară în sensul admiterii cererii sale. În dovedirea contestaţiei a depus înscrisurile la care a făcut referire.Pârâtele CJP B şi Comisia Centrală de Contestaţii, prin întâmpinare, şi-au formulat

următoarele apărări:În primul rând au invocat inadmisibilitatea acţiunii. În opinia pârâtelor contestatorul nu

poate solicita direct instanţei de judecată stabilirea drepturilor pentru limită de vârstă în condiţiile în care singura cerere adresată CJP B a fost cea din data de 23.12.2013 prin care a cerut pensia anticipată parţial.

Potrivit art. 103 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 cererea pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, însoţită de actele doveditoare se depune la CJP B, şi nu la instanţa de fond, care nu are competenţe legale în acest sens.

A doua excepţie invocată a fost aceea a prematurităţii, ca urmare a faptului că, dacă s-ar lua în considerare cele trei perioade enunţate în contestaţie ca fiind lucrate în grupa a doua de muncă, dată la care contestatorul împlineşte vârsta în vederea acordării pensiei pentru limita de vârstă este 8 decembrie 2014, iar acţiunea a fost pronunţată la 7 octombrie 2014.

Pe fondul litigiului, pârâtele au cerut respingerea contestaţiei ca nefondată. Unul dintre argumente a fost acela că nu s-a enunţat motivul de nulitate al deciziei. Valorificarea sau nevalorificarea perioadelor lucrate în grupa a doua de muncă nu constituie motive de nulitate a actului contestat. Un alt motiv al cererii de respingere al contestaţiei constă în faptul că în mod legal nu au fost valorificate acele perioade în grupa a doua de muncă, întrucât adeverinţa care le atestă nu a fost întocmită conform legii, în sensul că funcţia îndeplinită de A.M., de tehnician agronom şi inginer stagiar, nu se încadrează în dispoziţiile actului normativ menţionat.

În dovedirea apărărilor de mai sus, pârâtele au depus actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate.

Răspunzând celor două întâmpinări, contestatorul A.M. a cerut respingerea excepţiilor şi a apărărilor formulate, insistând în admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată.

Analizând contestaţia pe baza probelor administrate (înscrisuri) şi a dispoziţiilor legale aplicabile, tribunalul a reţinut cele ce vor fi arătate în continuare:

Prin decizia nr. …/22.01.2014 emisă de CJP B, a fost admisă cererea contestatorului pentru înscriere la pensie anticipată parţial, înregistrată sub nr. …/23.12.2013 şi s-a acordat acestuia pensie anticipată parţial începând cu data de 23.12.2013, în cuantum de 1209 lei, avându-se în vedere: vârsta contestatorului de 60 ani, vârsta standard de pensionare de 65 ani, vârsta de pensionare pentru limită de vârstă de 61 ani şi 6 luni, stagiul total de cotizare de 38 ani, 10 luni şi 15 zile din care 35 ani în condiţii normale.

Prin decizie s-a reţinut că perioadele 15.08.1973-15.01.1974; 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982 nu au fost valorificate în grupa a doua de muncă pentru că funcţia îndeplinită nu se regăseşte în actul normativ citat (Ordinul nr. 50/1990).

Nemulţumit, A.M. a contestat în termen legal decizia la Comisia Centrală de Contestaţii care, prin hotărârea nr. 8541/08.09.2014, a respins-o cu aceeaşi motivare de mai sus.

În aceste condiţii a fost sesizată instanța prin prezenta contestaţie.Examinând, cu prioritate, în temeiul art. 248 din noul Cod de procedură civilă excepţiile

invocate, tribunalul a reţinut cele ce vor fi expuse în continuare:Excepţia inadmisibilităţii nu a fost primită, întrucât obiectul litigiului este contestaţia

împotriva Hotărârii nr. 8541/08.08.2014 a Comisiei Centrale de Contestaţii, a cărei soluţionare, în temeiul art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, este de competenţa tribunalului.

Faptul că s-a cerut acordarea pensiei pentru limită de vârstă s-a apreciat că nu este de natură să facă inadmisibilă acţiunea.

Din aceleaşi considerente nu a apărut fondată nici excepţia prematurităţii, analizarea dreptului contestatorului la pensie pentru limită de vârstă fiind o chestiune de fond.

Aşadar, sub aspectul fondului litigiului, tribunalul a reţinut că A.M. a contestat decizia pentru pensie anticipată parţial, ca urmare a faptului că nu au fost valorificate în grupa a II-a de muncă cele 3 perioade de timp şi ca o consecinţă a acestei valorificări nu i s-a acordat pensia pentru limită de vârstă.

Din actele aflate la dosar, tribunalul a constatat că la data de 23.12.2013 contestatorul a cerut CJP B înscrierea la pensie anticipată parţial.

Din acest punct de vedere s-a apreciat că decizia contestată este temeinică şi legală intimata CJP B pronunțându-se asupra cererii formulate.

O altă critică adusă deciziei şi implicit hotărârii emise de Comisia Centrală de Contestaţii, s-a referit la nevalorificarea celor 3 perioade în vederea stabilirii drepturilor de pensie de limită de vârstă.

Şi din acest punct de vedere s-a apreciat că decizia şi hotărârea sunt temeinice şi legale întrucât emitentele au analizat perioadele în litigiu raportat la cererea cu care au fost învestite, respectiv pentru pensie anticipată parţial. Tribunalul a reţinut că, în şedinţa publică la termenul de soluţionare a cauzei, contestatorul prin apărător a precizat încă o dată obiectul acţiunii şi anume că nu a cerut obligarea CJP la emiterea altei decizii, ci doar la valorificarea perioadelor lucrate în grupa a doua, în vederea emiterii ulterioare a deciziei pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.

Având în vedere cadrul procesual astfel stabilit de contestator în baza principiului disponibilităţii, dar şi a dispoziţiilor art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, s-a apreciat că analiza legalităţii valorificării perioadelor lucrate în grupa a doua urmează să se facă în cadrul unei eventuale contestaţii formulate împotriva deciziei de stabilire a pensiei pentru limită de vârstă.

Faţă de această precizare, Tribunalul a constatat că acţiunea este nefondată, întrucât valorificarea ca atare a perioadelor lucrate în grupa a doua, fără a fi integrate într-o decizie de pensie, nu poate fi primită de instanţă.

De asemenea, Tribunalul a constatat că şi cererea de acordare a pensiei pentru limită de vârstă, începând cu data de 8 decembrie 2014 este nefondată având în vedere considerentele expuse şi pentru că petentul nu s-a adresat conform legii mai întâi CJP B pentru acordarea acestei pensii.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul a respins contestaţia ca nefondată.Aceeaşi opinie a fost exprimată şi de asistenţii judiciari care au făcut parte din completul

de judecată.Împotriva sentinţei civile a declarat apel contestatorul A.M., criticând-o ca fiind

netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive: Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe problema de fapt şi de drept ce a fost dedusă

judecăţii - legalitatea valorificării perioadelor lucrate în grupa a II-a de muncă, ci, în mod greşit, instanţa de fond, sub motivarea principiului disponibilității, a respins cererea întrucât nu ar fi solicitat valorificarea acestora printr-o decizie corespunzătoare.

A arătat încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că doreşte anularea actelor emise de CJP B şi obligarea acesteia la valorificarea perioadelor 15.08.1973-15.01.1974, 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982, în care a fost angajat în grupa a II-a de muncă. O astfel de valorificare nu se putea realiza decât prin emiterea unei noi decizii de pensionare în care să fie avute în vedere şi aceste perioade.

În mod greşit CJP B a refuzat valorificarea perioadelor 15.08.1973-15.01.1974, 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982 ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă,

întrucât motivul menţionat în cuprinsul deciziei contestate „funcţia îndeplinită nu se regăseşte în actul normativ invocat” nu are temei juridic.

Ordinului comun nr. 50/1990 i s-au adus mai multe modificări, modificări ce au făcut corp comun cu acest act normativ. Potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990, aşa cum a fost el modificat, aplicabilitatea sa a fost lărgită şi altor categorii de activităţi şi funcţii, diferite de cele iniţiale, printre care şi cele prestate de apelant. Reglementării unice, cu efect global al Ordinului comun nr. 50/1990, astfel cum a fost dată prin succesivele modificări şi precizări aduse acestuia, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, atâta timp cât lipseşte o dispoziţie expresă a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior. O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv, prin completările şi modificările ulterioare, a fost menită să elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente.

Din adeverinţa nr. 608/14.09.2012 eliberată de SC A. A., rezultă că a fost angajat al SC S. SA (fostă IAS), unde a realizat stagii de cotizare în grupa a II-a de muncă, în procent de 90%, având funcţia de tehnician agronom şi şef de fermă.

Grupa de muncă a fost aprobată în şedinţa CA din 06.11.1998, calculându-se pensie suplimentară şi CAS conform legislaţiei în vigoare la acea dată. Temeiul juridic al încadrării în grupa a II-a de muncă l-a reprezentat, conform adeverinţei nr. 608/14.09.2012, Ordinul comun nr. 50/1990, anexa 2, poziţia 178 lit. f.

Potrivit art. 3, „Beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.”.

Or, conform pct. 178 Anexa 2 din Ordinul nr. 50/1990, aceste locuri de muncă sunt: „Mecanici agricoli care efectuează lucrări în câmp, vii şi livezi, cu tractoare şi combine autopropulsate, cei care efectuează tratamente fitosanitare prin stropire şi prăfuire cu maşini de erbicidat şi maşini pentru stropit şi prăjit, precum şi mecanici de întreţinere a tractoarelor, combinelor şi maşinilor agricole pentru perioada lucrată în câmp.”.

În concluzie, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate conform art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, anularea deciziei nr. …/22.01.2014 privind acordarea pensiei anticipate parţiale, obligarea intimatei la valorificarea perioadelor 15.08.1973 – 15.01.1974, 03.08.1978 – 16.08.1977 şi 01.10.1981 - 01.04.1982 lucrate în grupa a II-a de muncă, emiterea unei alte decizii de pensionare corespunzătoare şi obligarea la cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, art. 3 din Legea nr. 3/1977, art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, art. 2 lit. c), art. 114 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 263/2010, pct. 6, art. 3 şi pct. 178 Anexa 2 din Ordinul nr. 50/1990.

Prin întâmpinare, intimata CJP B a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 940/10.12.2014 pronunţată de Tribunalul Brăila pentru următoarele considerente:

Cu privire la solicitarea reclamantului de valorificare a perioadelor 15.01.1974; 03.08.1976 – 16.08.1977; 01.10.1981 – 01.04.1982 ca fiind lucrate în grupa a II-a, solicită să se constate ca fiind nefondată motivat de faptul că perioadele mai sus menţionate au fost certificate ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă prin două adeverințe şi anume: adeverința nr. …/14.09.2012 eliberata de SC A. A. şi adeverința nr. …/13.04.2002 eliberată de SC S. S. SA.

Conform dispozițiilor art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 „adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe l şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001”.

Având în vedere dispozițiile legale mai sus arătate solicită să se aibă în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut în sarcina instituției intimate obligația de a valorifica adeverințele privind încadrarea în grupele I şi/sau a II-a de muncă numai în situația în care acestea au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 01.04.2001.

În urma analizării atât a adeverinței nr. …/14.09.2012 eliberată de SC A. A., cât şi a adeverinței nr. …/13.04.2002 eliberată de SC S. S. SA şi având în vedere cele mai sus arătate instituția intimată a stabilit faptul că perioadele 15.01.1974; 03.08.1976 – 16.08.1977; 01.10.1981 – 01.04.1982 nu pot fi valorificate ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă, motiv pentru care a fost emisă decizia nr. …/22.01.2014 prin care s-a dus la cunoștința reclamantului acest lucru.

La baza neluării în calcul a perioadelor mai sus arătate ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă a stat faptul că funcția îndeplinită de către reclamant în aceste perioade nu se regăsește în actul normativ menționat în aceste adeverințe.

Din cele două adeverințe mai sus arătate rezultă faptul că încadrarea în grupa a II-a de muncă pentru perioadele mai sus arătate s-a făcut conform Ordinului nr. 50/1990 anexa nr. 2, poziția 178, litera f, anexa la scrisoarea MMPS nr. 382/MB/08.11.2000.

Potrivit prevederilor poziției 178 din anexa nr. 2 la Ordinul MMOS nr. 50/1990, coroborat cu scrisoarea MMPS nr. 382/2000, se încadrează în grupa a II-a de muncă mecanici agricoli care efectuează lucrări în câmp, vii şi livezi, cu tractoare şi combine autopropulsate, cei care efectuează tratamente fitosanitare prin stropire şi prăfuire cu mașini de erbicidat şi mașini pentru stropit şi prăfuit, precum şi mecanicii de întreținere a tractoarelor, combinelor şi mașinilor agricole pentru perioada lucrată în câmp.

Prin anexa la Scrisoarea MMPS nr. 382/MB/08.11.2000 s-au prevăzut în mod expres care sunt persoanele (în funcție de activitatea efectiv desfășurată) care pot fi încadrate în grupa a II-a de muncă.

La litera f de la poziția nr. 178 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 50/1990 sunt prevăzuți „șefii de fermă care au lucrat în câmp, vii, legumicultură, livezi şi pajişti”.

Din carnetul de muncă al reclamantului rezultă faptul că în perioadele 15.01.1974; 03.08.1976 – 16.08.1977; 01.10.1981 – 01.04.1982 acesta a avut funcția de tehnician agronom şi inginer stagiar.

În aceste condiții, având în vedere funcția avută de către reclamant în perioadele sus-menționate, precum şi dispozițiile Ordinului nr. 50/1990, anexa nr. 2 punctul nr. 178 litera f, așa

cum a fost detaliat prin anexa la Scrisoarea MMPS nr. 382/MB/08.11.2000, reclamantul nu putea fi încadrat în grupa a II-a de muncă, funcția îndeplinită de acesta neregăsindu-se în temeiul legal invocat.

Examinând hotărârea apelată prin prisma motivelor invocate de contestator şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

De menţionat faptul că, potrivit art. 22 alin. 6 din noul Cod de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca regulă, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către reclamant, sub aspectele obiectului cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut şi fără a depăşi limitele învestirii sale.

Obiectul judecăţii îl constituie anularea deciziei nr. …/22.01.2014 şi a Hotărârii nr. 8541/18.09.2014 şi obligarea intimatei să valorifice perioadele 15.08.1973-15.01.1974, 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982, ca fiind lucrate în grupa a II a de muncă.

Prin decizia nr. …/22.01.2014 emisă de intimata CJP B, contestatorului i s-a stabilit o pensie anticipată parţială în sumă de 1209 lei, începând cu data de 23.12.2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 263/2010.

Potrivit deciziei contestate, perioadele 15.08.1973-15.01.1974,03.08.1976-16.08 1977 şi 01.10.1981-01.04.1982 nu au fost valorificate în grupa a II-a de muncă întrucât funcţia îndeplinită nu se regăseşte în actul normativ menţionat.

După cum se observă, instanţa de fond avea obligaţia de a verifica legalitatea emiterii deciziei emisă de intimată prin prisma nevalorificării în grupa a II-a de muncă a perioadelor menţionate în conţinutul acesteia şi nu în cadrul unei eventuale contestaţii formulate împotriva deciziei de stabilire a pensiei pentru limită de vârstă.

Litigiul a fost generat de refuzul casei de pensii de a valorifica la stabilirea pensiei stagiul de cotizare realizat de contestatorul-apelant în grupa a II-a de muncă în perioadele menţionate, conform adeverinţei nr. …/14.09.2012, eliberată de S.C. A. A. SA.

Potrivit art. 158 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.

În baza acestei dispoziţii legale, CJP are dreptul şi obligaţia să verifice dacă există documente din care să rezulte că activitatea salariatului a fost încadrată în grupa de muncă menţionată în adeverinţă.

Chiar dacă angajatorul poartă întreaga răspundere pentru valabilitatea şi corectitudinea datelor înscrise în adeverinţă, în aplicarea art. 158 din Legea nr. 263/2010, casa de pensii este abilitată să analizeze conţinutul adeverinţei, prin raportare la alte înscrisuri doveditoare.

Instanţa trebuie să analizeze probele administrate pentru a putea stabili dacă perioada 15.08.1973 - 01.04.1982, constituie stagiu realizat în grupa a II-a de muncă şi dacă încadrarea în

grupa de muncă s-a realizat de către angajator conform procedurii prevăzută de Ordinul nr. 50/1990.

Conform menţiunilor din adeverinţa nr. …/14.09.2012, eliberată de SC A. A. SRL în calitate de deţinător de arhivă a fostei S.C. S. SA, apelantul-contestator a lucrat în funcţia de tehnician agronom şi şef de fermă în perioadele 15.08.1973-15.01.1974, 03.08.1976-16.08.1977 şi 01.10.1981-01.04.1982, perioade care s-au încadrat în grupa a II-a de muncă în procent de 90%, conform Ordinului nr. 50/1990, scrisoarea nr. 382/MB/08.11.2000/05.07.1991 a MMPS şi Hotărârii Consiliului de administraţie din 06.11.1998.

Referitor la încadrarea în grupe de muncă, Curtea reţine că potrivit art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, beneficiază de încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de munca şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.

Beneficiază, de asemenea, de aceleaşi drepturi şi personalul muncitor din construcţii-montaj sau din alte activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului încadrat în grupele I şi a II-a de muncă.

Prin HG nr. 1223/1990 privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, în vederea pensionarii, a unor locuri de muncă sau activităţi din construcţii-montaj s-a decis că personalul care este în activitate şi care a lucrat la locurile de muncă sau activităţile cu condiţii de muncă nocive, grele sau periculoase de pe şantierele de construcţii-montaj, grupurile de şantiere şi întreprinderile - şantier, inclusiv unităţile de deservire ale acestora: bazele de producţie, depozitele, laboratoarele, unităţile de mecanizare se încadrează în grupa a II-a de muncă în vederea pensionării, pentru întreaga perioadă efectiv lucrată după 18 martie 1969.

În situaţia în care angajatorul a realizat încadrarea în grupa de muncă, chiar dacă este eronată, dar a respectat procedura de încadrare şi toate etapele prevăzute de art. 2, 3, 6, din Ordinul nr. 50/1991, art. 1 din HG nr. 1223/1990, Curtea constată că nu i se poate limita dreptul fostului asigurat de a beneficia de avantajele pe care i le conferă această încadrare. Un argument în sprijinul acestei concluzii este acela că, potrivit Ordinului nr. 50/1990, întreaga procedură privind încadrarea în grupe de muncă este supravegheată, îndrumată şi controlată de Ministerul Muncii, autoritate centrală cu atribuţii în ceea ce priveşte sistemul de asigurări sociale, care ar fi putut sesiza chiar la acel moment nelegala încadrare în grupe de muncă a angajaţilor unei societăţi.

Dacă se dovedeşte că, în aplicarea Ordinului nr. 50/1990 şi HG nr. 1223/1990, sindicatele şi conducerea au fost de acord cu încadrarea activităţii unui salariat în grupa a II-a de muncă, adoptând o hotărâre în acest sens, casa de pensii nu poate interveni, întrucât s-ar ajunge la o aplicare excesivă a art. 158 din Legea nr. 263/2010.

În adeverinţa nr. …/14.09.2012, eliberată de S.C. A. A. se menţionează că apelantul A.M. a avut funcţia de tehnician agronom şi şef de fermă, în perioadele în discuţie, şi a fost încadrat în grupa a II-a de muncă conform nominalizării efectuate prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 06.11.1998.

Curtea constată că adeverinţa eliberată de angajator are la bază documente verificabile. Nominalizarea personalului a cărui activitate se încadrează în grupe de muncă a fost realizată la nivelul unităţii prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 06.11.1998 fiind enumerată funcţia de şef de fermă şi de tehnician agronom. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă este atributul conducerii unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, conform art. 6 din Ordinul nr. 50/1991, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc.), casa de pensii neputând face aprecieri cu privire la condiţiile de lucru ale contestatorului, prin prisma funcţiei pe care salariatul a îndeplinit-o.

Atât timp cât adeverinţa prezentată de contestator dovedeşte că acesta a lucrat în grupa a II-a de muncă în perioadele din litigiu, natura unităţii în care a lucrat, precum şi faptul că s-au calculat contribuţiile la asigurările sociale de stat, iar la emiterea deciziei contestate nu s-a luat în calculul stagiul total de cotizare şi cel realizat în grupa menţionată, instanţa apreciază că se impune anularea parţială a deciziei şi a hotărârii şi obligarea intimatei să valorifice perioadelor indicate de contestator ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 1şi 2 din Noul Cod de procedură civilă va fi admis apelul declarat de contestator, va fi schimbată în tot sentinţa civilă nr. 940/2014 a Tribunalului Brăila şi, în rejudecare, va fi admisă contestaţia, vor fi anulate parţial decizia nr. 1-…/22.01.2014 emisă de intimata CJP B şi Hotărârea nr. …/08.09.2014 a Comisiei de Contestaţii din cadrul CNPP B şi va fi obligată intimata CJP B la valorificarea perioadelor 15.08.1973 - 15.01.1974, 03.08.1978 - 16.08.1977 şi 01.10.1981 - 01.04.1982 considerate ca fiind lucrate în grupa a II-a de muncă.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă va fi obligată intimata să plătească apelantului suma de 500 lei reprezentând onorariu avocat în apel.

2. Titlu: Dreptul asigurărilor sociale Cuprins pe materii: Perimarea contestației; invocarea din oficiu a excepției perimării; necitarea contestatoarei pentru termenul de judecată la care a fost invocată din oficiu excepția perimării și curgerea termenului de formulare a recursului.Legislaţie relevantă: art. 85 și art. 248 din Vechiul Cod de procedură civilă.Rezumat: Necitarea corectă a contestatoarei pentru termenul la care s-a invocat din oficiu excepția perimării și s-a soluționat cauza, o pune pe aceasta în imposibilitate de a avea cunoștință de sentința de constatare a intervenirii perimării cererii și de a formula recurs în termenul de 5 zile de la data pronunțării hotărârii, cu consecința de a nu beneficia de un proces echitabil și de a avea liber acces la justiție.

Decizia civilă nr. 50/2.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 1845/28.11.2014 Tribunalul Galați a admis excepţia perimării, invocată din oficiu.

A constatat perimată cauza privind pe reclamanta B.E. şi pe pârâta CJP G, având ca obiect recalculare pensie.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:Asupra cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta B.E., înregistrată pe

rolul Tribunalului Galaţi sub nr ...Având în vedere că din verificarea actelor de la dosar rezultă că ultimul act de procedură

a fost efectuat la data de 29.01.2013, când judecarea acţiunii a fost suspendată în baza disp. art. 155 ind. 1 Cod procedură civilă.

Văzând că în conformitate cu dispoziţiile art. 248 Cod procedură civilă orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar şi împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, iar potrivit dispozițiilor art.252 Cod procedură civilă perimarea se poate constata şi din oficiu;

Constatând că de la data de 29.01.2013 prezenta cauză a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina părţilor, nemaiîndeplinindu-se nici un act de procedură în vederea judecării pricinii;

Tribunalul, în baza art. 248 şi următoarele Cod procedură civilă, a constatat perimată acţiunea de faţă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.E., care a criticat soluţia primei instanţe sub următoarele aspecte:

Nu a fost citată pentru termenul de judecată din data de 28.11.2014 când s-a pus în discuție excepția perimării, iar recursul l-a formulat începând cu data comunicării hotărârii.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția tardivității formulării recursului față de prevederile art. 253 al. 2 din vechiul Cod de procedură civilă întrucât recursul trebuia declarat în termen de 5 zile calculate de la data de pronunțării hotărârii.

Analizând sentinţa civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentă sub toate aspectele de fapt şi de drept, în baza disp. art. 304 indice 1 C.p.c inclusiv excepția tardivității invocată de către intimată, Curtea constată următoarele:

Într-adevăr, potrivit disp. art. 253 al. 2 din vechiul Cod de procedură civilă, hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare.

Însă în cazul de față se constată că motivele de recurs invocate de recurentă cu privire la nelegala citare a sa pentru termenul de judecată la care s-a invocat excepția perimării sunt întemeiate și, în aceste condiții, era vădit imposibil ca reclamanta să aibă cunoștință de faptul că s-a pronunțat o hotărâre de constatare a perimării ca să poată formula recursul în 5 zile începând cu data pronunțării.

Verificând practicaua sentinței recurate, se observă că grefierul chiar a arătat, făcând referatul cauzei, faptul că este lipsă de procedură cu reclamanta, nefiind restituită dovada de citare, însă instanța a eludat acest aspect procedural și a invocat din oficiu excepția perimării, rămânând în pronunțare asupra excepției, încălcând astfel prevederile art. 85 din vechiul Cod de

procedură civilă potrivit cărora judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților.

Întrucât reclamanta nu a fost legal citată pentru termenul la care s-a constatat perimarea, nu se poate calcula termenul de 5 zile începând cu data pronunțării întrucât s-a încălcat principiul liberului acces la justiție și al unui proces echitabil instituit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind culpa procesuală reclamantei în acest caz, ci a instanței de judecată.

Faţă de toate aceste motive, se va respinge excepția tardivității recursului, și văzând prevederile art. 304 pct. 5 corob. cu art. 312 alin. 5 din vechiul Cod de procedură civilă Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală urmând a admite recursul cu consecința casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, reclamanta va fi legal citată pentru a putea să își exercite dreptul la apărare.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Titlu: Imposibilitatea acordării unor drepturi neprevăzute de legile de salarizare a personalului bugetar, dar prevăzute de contracte sau acorduri colective de muncă, încheiate sub forma unor acorduri de mediere încuviinţate de instanţele de judecată.Cuprins pe materii: Drept administrativ. Salarizarea personalului bugetar. Acord de mediere.Legislaţie relevantă: Legea nr. 192/2006, Legea nr. 62/2011, Legea nr. 284/2010, Legea-cadru nr. 330/2009.Rezumat: Instanţa reţine că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu fac parte drepturile şi stimulentele acordate angajaţilor unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, sumele nu mai pot fi acordate ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 drepturile nu pot fi acordate, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.

Faptul că a existat un acord de mediere conform Legii nr. 192/2006 între intimat şi angajaţi, chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor. În acest sens, s-a cristalizat practica Curţii de Apel, reţinându-se şi faptul că hotărârea prin care se încuviinţează acordul de mediere este dată în procedura necontencioasă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat.

Decizia nr. 1373 din 23.06.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 24/22.01.2015, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. 2308/91/2014, a fost admisă cererea formulată de reclamanta P UAT com. D, jud. V., în

contradictoriu cu pârâta CCR - CC V, având ca obiect anularea parţială a Deciziei nr. 35/12.06.2014 în ceea ce priveşte pct. 4.2 lit. a si b) si II.3; anularea încheierii nr. 1/08.08.2014 şi suspendarea executării Deciziei nr. 35/12.06.2014, a fost anulată Încheierea nr.1/08.08.2014 în ceea ce priveşte soluţia dată contestaţiei referitoare la anularea Deciziei nr.35/2014 pct. II.3, a fost anulată parţial Decizia nr.35/2014 in ce priveşte punctele 4.2.lit.a şi b şi punctul II.3 emisă de CCR - CC V şi a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 2620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta CCR – CC V, criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, a arătat că prin deciziile Curţii Constituţionale s-a arătat că Legea nr. 330/2009 instituie un sistem de salarizare nou, care nu mai este compatibil cu drepturile anterioare, decât în măsura în care se reflectă în sporurile prevăzute de legea nouă. Cum drepturile nu se regăsesc în sistemul nou, ele nu mai pot fi acordate ulterior.

În drept, a invocat disp. art. 488 pct. 8 C.pr.civ.În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.În motivare, a arătat că sentinţa este legală, recurenta dând o interpretare greşită textelor

de lege invocate.În drept, a invocat disp. art. 205 şi urm. C.pr.civ.În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Instanţa a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că

recursul este întemeiat şi se impune a fi admis, având în vedere următoarele considerente:În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că analiza criticilor invocate

face posibilă încadrarea lor în motivul de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., referitor la încălcarea prin hotărâre a normelor de drept material.

În ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că art. 138 alin. 1 Legea nr. 62/2011 interzice stipularea în contractele/acordurile colective de muncă privitoare la personalul bugetar a unor clauze referitoare la drepturi în bani altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare.

Legea nr. 330/2009 a instituit un sistem de salarizare obligatoriu, imperativ, din care nu fac parte drepturile şi stimulentele acordate angajaţilor unităţii administrativ-teritoriale. Aşadar, sumele nu mai pot fi acordate ulterior datei de 31.12.2009, deoarece Legea nr. 330/2009 interzice acest lucru. Nici începând cu 01.01.2011 drepturile nu pot fi acordate, deoarece art. 1 alin. 2 Legea nr. 284/2010 limitează sporurile la cele prevăzute de respectiva lege.

Faptul că a existat un acord de mediere conform Legii nr. 192/2006 între intimat şi angajaţi, chiar şi încuviinţat de instanţa de judecată, nu poate deroga de la dispoziţiile legale imperative, deoarece convenţia rămâne un acord al părţilor, fie şi verificat sumar sub aspect formal de instanţa de judecată, or de la o normă imperativă nu se poate deroga prin consimţământul părţilor. În acest sens, s-a cristalizat practica Curţii de Apel, reţinându-se şi faptul că hotărârea prin care se încuviinţează acordul de mediere este dată în procedura necontencioasă, astfel că nu are autoritate de lucru judecat.

Cum cererea de anulare a actelor emise este neîntemeiată, nu mai poate fi dispusă suspendarea executării actelor şi nici obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală, care se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în tot sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea ca nefondată.

2. Titlu: Imposibilitatea dovedită de a procura înscrisuri, prevăzută de art. 2 alin. 4 şi 5 HG 1120/2006. Imposibilitatea completării unor înscrisuri care există, însă nu privesc pe solicitant, cu alte mijloace de probă.Cuprins pe materii: Despăgubiri pentru persoanele prevăzute de Legea nr. 290/2003. Mijloace de probă. Imposibilitate dovedită de a procura înscrisuri.Legislaţie relevantă: Legea nr. 290/2003, art. 2 alin. 4 şi 5 HG nr. 1120/2006.Rezumat: Instanţa reţine că, spre deosebire de cererea pentru acordarea drepturilor şi indemnizaţiilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, în susţinerea căreia se pot depune mai multe categorii de probe (inclusiv declaraţii de martori), în privinţa cererii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 nu este admisibilă proba testimonială decât în condiţiile art. 2 alin. 4 şi 5 HG nr. 1120/2006. Potrivit acestui text de lege, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura înscrisuri, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţite de declaraţiile autentificate a cel puţin doi martori.

Instanţa consideră că prin „imposibilitate dovedită de a procura înscrisuri” se înţelege numai situaţia în care registrele, actele sau evidenţele autorităţii lipsesc cu desăvârşire din varii motive (de ex., distrugere). În sfera acestei noţiuni nu poate fi inclusă şi situaţia în care registrele sau evidenţele există şi sunt întregi, însă nu conţin referiri la petent sau la autorii pe care acesta îi invocă.

În acest caz, nu este vorba despre o imposibilitate de procurare a înscrisurilor, ci de o lipsă de temeinicie a solicitării de acordare a despăgubirilor. A admite completarea probatoriului cu declaraţii de martori echivalează cu a adăuga la lege şi ar conduce la înlăturarea prin declaraţii testimoniale a unor probe certe, precum înscrisurile.

Decizia nr. 963 din 29.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 1646/12.12.2014, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. 2700/113/2014, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul D.N. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, reclamantul D.N., criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, recurentul a arătat că o primă critică adusă soluției pronunțate de către Tribunalul Brăila este întemeiată pe încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (l) lit. b) N.C.P.C care reglementează obligativitatea ca în conținutul hotărârii să fie arătate motivele pentru care s-au înlăturat apărările părților. In concret, nicăieri în conţinutul hotărârii nu sunt dezvoltate considerentele pentru care au fost înlăturate de către Tribunalul Brăila apărările subsemnatului cu privire la dovada refugierii tatălui meu prin prisma conținutului certificatului de deces, eliberat de Primăria comunei T., jud. B., în baza actului de deces nr. …/03.02.1945, ce confirma decesul tatălui său D.Z., intervenit la data de 01.02.1945 în localitatea T., jud. B., România, deci la doar 10 luni după refugierea din teritoriile ocupate ale Basarabiei.

De asemenea, în conținutul hotărârii recurate nu sunt dezvoltate considerentele pentru care au fost înlăturate de către Tribunalul Brăila apărările recurentului cu privire la dovada refugiului, inclusiv a fratelui său dispărut în război pe Frontul de Est, D.I., născut la data de 24.07.1923, respectiv actele atașate adresei nr. CT 63/29.01.2014 a M.A.N., Unitatea Militară … Pitești, din care rezultă în mod clar faptul că acesta a fost încorporat în Armata Română la data de 20 mai 1944 (deci, peste două luni de la refugiul familiei D. din Basarabia) la Regimentul 4 Roșiori Blindat, București.

In realitate, cu privire la aceste aspecte se impun o serie de precizări. Contrar motivării instanței de fond, recurentul arată că este în măsură să dovedească tocmai demersurile efectuate pe lângă instituțiile care dețin documente de arhivă ale refugiaților, respectiv Arhivele Naționale, în vederea dovedirii refugiului autorului său D.I.Z., prin anexarea în copie certificată a adresei de răspuns nr. …/09.08.2012, eliberată de către Arhivele Naționale, Serviciul Județean Brăila, prin care i s-a dat o negație a constatării situației solicitate.

In ceea ce privește lipsa dovezii calității de moștenitor a autorului său D.I.Z., menționează faptul că a făcut numeroase demersuri pe lângă autoritățile competente în vederea eliberării unui certificat de moștenitor, lucru care nu s-a realizat din considerente ce nu îi pot fi imputate. Astfel, așa cum rezultă din conținutul adresei nr. …/14.02.2012 emisa de Arhivele Naționale, Serviciul Județean Brăila si a adresei nr…/16.02.2012. emisă de către C.N.P. Galați, pe perioada 1945-1952 şi 1954-17.11.1995 nu a fost dezbătută succesiunea de pe urma defunctului D.Z., decedat la data de 01.02.1945.

In baza acestor două răspunsuri scrise recurentul arată că s-a adresat Biroului de Stare Civilă din cadrul U.A.T. T., jud. B., de unde i-a fost eliberat documentul înregistrat sub nr. …/ 22.02.2012, intitulat „Sesizare pentru deschiderea procedurii succesorale". In baza acestor înscrisuri s-a prezentat la notarul public care a refuzat însă să dezbată succesiunea de pe urma tatălui său, defunctul D.Z., deoarece lipseau din adeverințele emise situația anului 1953.

Apreciază că nu există nicio culpă a sa în condițiile în care, a urmat toate procedurile legale, dovedite cu documente oficiale, pentru a dezbate succesiunea, iar acest fapt nu a putut fi finalizat din cauza unor instituții ce nu au fost în măsură să pună la dispoziție informațiile complete necesare acestui demers.

Un alt aspect pe care îl învederează este acela că a făcut numeroase demersuri către autoritățile competente din Romania şi Ucraina pentru a-i elibera dovezi cu privire la decesul mamei sale D.A. şi cu privire la situația fratelui meu dispărut pe front, D.I., materializate prin emiterea adresei de răspuns nr. …/01.03.2010, eliberată de către Arhivele Naționale, Serviciul Județean Ilfov şi a adreselor nr …/13.03.2012 şi nr .../28.08.2012, emise de către Ambasada României în Ucraina.

În acest caz s-a făcut o greșită şi subiectivă interpretare de către instanța de fond a actelor menționate, fără a se ţine cont de faptul că prin adresa nr. …/03.09.2012 eliberată de Consiliul

Satului H. Raionul A., Regiunea O., Ucraina, s-a confirmat că după refugiul în Romania a familiei numitului D.Z.I. nici un membru al acesteia nu a mai locuit în imobilul situat pe raza localității. Apreciază faptul că această informație este perfect valabilă, ea neputând fi înlăturată deoarece este emisă chiar de către autoritățile locale din raza teritorială a imobilului fosta proprietate a familiei D. Dincolo de aceste aspecte, este de notorietate faptul că orice român care s-ar fi întors după anul 1945 în teritoriile ocupate de armata sovietică, ar fi riscat deportarea în Siberia, fapt ce echivala cu moartea.

În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Legal citată, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.În motivare, a arătat că pentru a beneficia de măsurile reparatorii, conform art. 2 alin. (1)

din H.G. 1120/2006, (...) persoanele îndreptăţite trebuie sa facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii.

În ceea ce priveşte dovada refugiului şi a proprietăţii, aceasta se face, conform ar. 2 alin. 1(4) teza I din HG nr. 1120/2006 cu modificările şi completările următoare, cu „(...) acte doveditoare certificate de autorităţi (...).

Referitor la dovada calităţii de refugiat, acesta poate fi făcută, în cazul persoanelor care s-au refugiat pe teritoriul României în 1940, respectiv în 1944, prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele de specialitate a localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităţilor unde s-au stabilit iniţial refugiaţii), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare, emis de comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia Bucovina de Nord şi Ţinutul H., foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective, sau carnet de muncă în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat.

De asemenea, în motivele de recurs, recurentul reclamant susţine că face dovada refugiului autorului său D.Z. cu certificatul de deces al acestuia eliberat de Primăria comunei T. - jud. B., deces „intervenit la data de 01.02.1945, la doar 10 luni după refugierea din teritoriile ocupate.”

Însă, refugiul nu poate fi dovedit cu acte de stare civilă. Actele de stare civilă prin care se indică locul de naştere al autorilor pe teritoriul Basarabiei, Bucovinei de Nord sau Ţinutului Herţa, precum şi decesul acestora pe teritoriul României, nu sunt suficiente în dovedirea refugiului. Actele de stare civilă sunt înscrisuri doveditoare ale stării civile, în sensul de atribut de identificare al persoanei fizice. Pe de altă parte, atât naşterea, cât şi moartea sunt evenimente în condiţiile legii civile şi nu acte juridice. Ele se produc independent de voinţa omului şi nu sunt în măsură a produce alte efecte juridice decât cele atribuite în mod expres de legea civilă.

În speţa în cauză, având în vedere că D.J. B. a Arhivelor Naţionale nu a eliberat nici un document doveditor pentru refugiul autorului D.Z., recurentul reclamant trebuia să se adreseze şi Primăriei localităţii unde s-a refugiat în anul 1944 însă, acesta nu a făcut dovada niciunui demers în acest sens.

În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Instanţa de recurs a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că

recursul este neîntemeiat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că motivele invocate de partea

recurentă se încadrează în cazurile de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.pr.civ., referitoare la nerespectarea prin hotărârea pronunţată a normelor de drept material şi procesual.

Instanţa reţine că, spre deosebire de cererea pentru acordarea drepturilor şi indemnizaţiilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, în susţinerea căreia se pot depune mai multe categorii de probe (inclusiv declaraţii de martori), în privinţa cererii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 290/2003 nu este admisibilă proba testimonială decât în condiţiile art. 2 alin. 4 şi 5 HG 1120/2006. Potrivit acestui text de lege, în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura înscrisuri, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţite de declaraţiile autentificate a cel puţin doi martori.

Instanţa consideră că prin „imposibilitate dovedită de a procura înscrisuri” se înţelege numai situaţia în care registrele, actele sau evidenţele autorităţii lipsesc cu desăvârşire din varii motive (de ex., distrugere). În sfera acestei noţiuni nu poate fi inclusă şi situaţia în care registrele sau evidenţele există şi sunt întregi, însă nu conţin referiri la petent sau la autorii pe care acesta îi invocă.

În acest caz, nu este vorba despre o imposibilitate de procurare a înscrisurilor, ci de o lipsă de temeinicie a solicitării de acordare a despăgubirilor. A admite completarea probatoriului cu declaraţii de martori echivalează cu a adăuga la lege şi ar conduce la înlăturarea prin declaraţii testimoniale a unor probe certe, precum înscrisurile.

În cauza de faţă, din adresa nr. …/09.08.2012 emisă de Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean B., reiese că numitul D.Z. nu este cuprins în înscrisul intitulat „Tabel cuprinzând refugiaţii stabiliţi pe teritoriul Plăşii V. la data de 13 mai 1944” şi nici în înscrisul „Tabel nominal de persoane dubioase existente în raza Circ. de Miliţie V. cu o situaţie neclară” întocmit în anul 1949.

În condiţiile existenţei unor înscrisuri ce cuprind o situaţie detaliată a persoanelor refugiate de peste Prut şi a persoanelor care au o situaţie de domiciliu neclară, Curtea consideră că nu a fost dovedit refugiul autorilor invocaţi de recurent, astfel că cererea de despăgubiri nu îndeplineşte condiţiile Legii nr. 290/2003.

Certificatul care constată decesul numitului D.Z. în data de 01.02.1945 pe raza com. T., jud. B., nu dovedeşte calitatea de refugiat a acestuia, condiţie esenţială pentru acordarea de despăgubiri, ci numai prezenţa sa pe teritoriul comunei respective la acea dată.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa adeverinţei nr. …/03.09.2012 eliberată de Consiliul satului H., Ucraina, care confirmă părăsirea satului de către autor în data de 26.03.1944, însă nu dovedeşte calitatea sa de refugiat.

Se observă că tabelul cuprinzând refugiaţii stabiliţi pe teritoriul Plăşii V. la data de 13 mai 1944 este situat temporal între data părăsirii Ucrainei (26.03.1944) şi data decesului autorului recurentului (01.02.1945), astfel că numitul D.Z. ar fi trebuit să se regăsească în acest tabel.

Aceeaşi este situaţia şi pentru ceilalţi autori invocaţi iniţial de petent, numiţii D.P. şi D.I. (faţă care s-a renunţat la cererea de despăgubiri), precum şi pentru fratele petentului, numitul D.I., pentru aceştia nefiind dovedit, de asemenea, statutul de refugiat.

În lipsa probării calităţii de refugiat, nu are relevanţă dacă recurentul a dovedit sau nu calitatea sa de moştenitor al autorului D.Z. Curtea consideră că recurentul nu a făcut demersuri suplimentare pentru a lămuri situaţia fratelui său D.I. şi a celorlalte persoane cu vocaţie succesorală, numai după obţinerea unor înscrisuri privind situaţia lor legală putându-se dezbate succesiunea numitului D.Z.

Aşadar, Curtea apreciază că actele contestate sunt legale şi temeinice, nefiind lovite de niciun motiv de nulitate.

De asemenea, Curtea observă că sentinţa instanţei de fond cuprinde analiza motivelor principale pe care se sprijină soluţia, astfel că o apreciază ca îndeplinind condiţia privind o motivare suficientă.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

3. Titlu: Elaborarea şi adoptarea Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie o recunoaştere voluntară a obligaţiei din partea Statului, care să întrerupă prescripţia dreptului la acţiune privind restituirea taxei de poluare.Cuprins pe materii: Drept fiscal. Taxă de poluare. Acţiune în restituire. Prescripţie extinctivă. Cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.Legislaţie relevantă: OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012, OUG nr. 9/2013, Decretul nr. 167/1958 republicat.Rezumat: Curtea reţine faptul că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Elaborarea şi adoptarea OUG nr. 50/2008, a Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie recunoaşteri voluntare ale obligaţiilor, întrerupătoare ale termenului de prescripţie, deoarece au fost făcute ca urmare a constatării unor încălcări ale dreptului comunitar.

Faptul că debitorul execută voluntar obligaţia stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă nu reprezintă o recunoaştere voluntară a dreptului, ci o îndeplinire firească a obligaţiilor stabilite în sarcina sa. Numai dacă recunoaşterea ar fi intervenit anterior existenţei unui titlu executoriu, prescripţia ar fi fost întreruptă.

Aşadar, adoptarea legilor s-a făcut în „executarea” unor hotărâri ale Curţii de Justiţie Europene, care au constatat, cu caracter definitiv şi obligatoriu, încălcarea de către stat a dreptului comunitar.

Mai mult, se observă că, prin actele normative adoptate, nu s-a recunoscut expres dreptul contribuabililor la restituirea taxelor plătite, ci numai eventual neconformitatea cu dreptul european, cele două situaţii fiind distincte.

Decizia nr. 952 din 24.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată sub nr. 338/3/121/2014 la Tribunalul Galaţi reclamanta A. SRL a solicitat obligarea A.F.P. G. restituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, nr…. din 4.12.2008, pentru autoturismul marca …

Prin sentinţa civilă nr. 1953/14.11.2014 Tribunalul Galaţi a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta A.J.F.P. G., a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârâta A.J.F.P. G.; a respins acţiunea privind pe reclamanta A. SRL şi pe pârâta A.J.F.P. G. şi

chematul în garanţie AFM B., având ca obiect anulare act administrativ, ca fiind prescrisă. A respins cererea de chemare în garanţie a AFM B. ca fiind rămasă fără obiect.

Instanţa de fond a reţinut în esenţă că taxa de poluare a fost achitată în cursul anului 2008, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 01.01.2009 şi a expirat la data de 01.01.2014.

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat recurs reclamanta A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare, a arătat, în esenţă, că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin condamnarea României în Cauza Tatu şi în celelalte cauze de către CJUE, ca urmare a încălcării dreptului comunitar prin taxele stabilite.

De asemenea, în preambulul actelor normative de stabilire a taxelor se fac menţiuni referitoare la încălcarea dreptului comunitar, astfel că operează o recunoaştere voluntară a creanţei din partea debitorului, întrerupătoare de prescripţie.

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente Curtea de Apel reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea cu care a învestit instanţa, partea reclamantă a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie suma reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule pe care a achitat-o pentru înmatricularea autovehiculului proprietatea sa.

Taxa a cărei restituire s-a solicitat a fost achitată de către partea reclamantă în temeiul prevederilor OUG nr. 50/2008.

Curtea constată că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, sub aspectul termenului de prescripție a dreptului de a cere restituirea acestei taxe, sunt incidente prevederile speciale ale Codului de procedură fiscală şi nu cele de drept comun, care reglementează un termen general de prescripţie a dreptului la acţiune, având un obiect patrimonial, de trei ani.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 135 din Codul de procedură fiscală republicat potrivit cărora „Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire”.

Având în vedere că partea reclamantă a achitat taxa a cărei restituire o solicită la data de 09.12.2008, se reţine că dreptul de a cere restituirea sumei respective a luat naştere în anul 2008.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile legale mai sus menţionate, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru restituirea acestei sume a început la data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la data de 01.01.2014.

Curtea reţine faptul că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada intervenirii unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie.

Elaborarea şi adoptarea OUG nr. 50/2008, a Legii nr. 9/2012 şi a OUG nr. 9/2013 nu constituie recunoaşteri voluntare ale obligaţiilor, întrerupătoare ale termenului de prescripţie, deoarece au fost făcute ca urmare a constatării unor încălcări ale dreptului comunitar.

Faptul că debitorul execută voluntar obligaţia stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă nu reprezintă o recunoaştere voluntară a dreptului, ci o îndeplinire firească a obligaţiilor stabilite în sarcina sa. Numai dacă recunoaşterea ar fi intervenit anterior existenţei unui titlu executoriu, prescripţia ar fi fost întreruptă.

Aşadar, adoptarea legilor s-a făcut în „executarea” unor hotărâri ale Curţii de Justiţie Europene, care au constatat, cu caracter definitiv şi obligatoriu, încălcarea de către stat a dreptului comunitar.

Mai mult, se observă că, prin actele normative adoptate, nu s-a recunoscut expres dreptul contribuabililor la restituirea taxelor plătite, ci numai eventual neconformitatea cu dreptul european, cele două situaţii fiind distincte.

Aşadar, Curtea constată că în mod legal prima instanţă a admis excepţia invocată şi a respins cererea formulată ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea atacată este legală, în temeiul dispozițiilor art. 496 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

4. Titlu: Existenţa unor debite fiscale restante şi neprezentarea administratorului unei societăţi pentru a da relaţii organului fiscal nu constituie, în lipsa dovedirii relei-credinţe, motive suficiente pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, în baza art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) OG nr. 92/2003 republicată.Cuprins pe materii: Drept fiscal. Răspundere solidară. Condiţii de antrenare.Legislaţie relevantă: art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) OG nr. 92/2003 republicată.Rezumat: Contrar celor susţinute de organul fiscal, reaua-credinţă a administratorului nu a fost dovedită. Simplul fapt că acesta nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relaţii, în condiţiile în care era plecat din ţară şi raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credinţă. Faptul că încetarea raporturilor de muncă şi a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecinţa culpei sale, ci şi a persoanelor care au continuat activitatea societăţii.

Existenţa unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acţionat cu rea-credinţă, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activităţii economice a societăţii, iar faptul că societatea nu a obţinut profit nu poate echivala cu reaua-credinţă a administratorului.

Decizia nr. 946 din 24.04.2015 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa nr. 2042/28.11.2014, pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. 3610/121/2013, a fost admisă cererea privind pe reclamantul M.V. şi pe pârâtele AFP din cadrul DGFP G. şi D.G.R.F.P. G., a fost anulată Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 175/26.11.2012 emisă de parata AJFP G. şi Decizia nr. 7/28.01.2013 emisă de pârâta DGRFP Galați, a fost exonerat reclamantul de plata sumei de 34.980 lei şi au fost obligate pârâtele AJFP G. şi DGRFP G., in solidar, la plata cheltuielilor de judecata către reclamant, in sumă de 1.004,3 lei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta A.J.F.P. G., prin reprezentant legal, criticând-o ca fiind nelegală.

În motivare, recurenta a arătat că motivarea primei instanţe este subţire, aportul judecătorului fiind inexistent.

Reclamantul, administrator al societăţii, nu a dorit clarificarea situaţiei fiscale înainte de a pleca din ţară, fapt ce dovedeşte reaua sa credinţă. Mai mult, la ORC nu au fost înregistrate

documente din care să rezulte ieşirea acestuia din societate. Aceeaşi este situaţia şi în cazul încetării contractului de muncă. Debitele societăţii îi sunt, deci, imputabile.

În drept, a invocat disp. art. 20 Legea nr. 554/2004.În susţinere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat. A solicitat şi cheltuieli de judecată.În motivare, a arătat că, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 06.12.2012

emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, s-a constatat neimplicarea reclamantului în debitele create de societate începând cu 01.02.2008.

O persoană care nu mai are raporturi legale cu societatea nu poate fi considerată de rea-credinţă în crearea unor debite ulterioare încetării acestor raporturi.

În drept, a invocat disp. art. 131, art. 27 alin. 2 lit. c şi d C.pr.fisc.În apărare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.Instanţa a încuviinţat şi a administrat în cauză proba cu înscrisuri.Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că

recursul este neîntemeiat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:În ce priveşte motivul de recurs aplicabil, Curtea constată că motivele invocate de

recurentă se încadrează în cazurile de recurs prev. de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 8 C.pr.civ., referitoare la nerespectarea prin hotărârea pronunţată a normelor de drept material şi procesual.

Curtea observă că disp. art. 27 alin. 2 lit. c şi d C.pr.fisc. condiţionează antrenarea răspunderii administratorilor sau a altor persoane de existenţa unei rele-credinţe a acestora în nedeclararea obligaţiilor fiscale sau în omisiunea de a solicita intrarea în insolvenţă a societăţii.

Contrar celor susţinute de recurentă, reaua-credinţă a intimatului nu a fost dovedită. Simplul fapt că intimatul nu a dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relaţii, în condiţiile în care era plecat din ţară şi raporturile cu societatea încetaseră din cursul anului 2008 nu echivalează cu reaua sa credinţă. Faptul că încetarea raporturilor de muncă şi a raporturilor sociale nu au fost înregistrate la organele competente (ITM, respectiv ORC) nu este, în mod necesar, consecinţa culpei intimatului, ci şi a persoanelor care au continuat activitatea societăţii.

Existenţa unor debite fiscale restante nu înseamnă per se (prin sine) că administratorul a acţionat cu rea-credinţă, în lipsa dovedirii unui scop ilicit urmărit de acesta. Debitele au apărut ca urmare a activităţii economice a societăţii, iar faptul că societatea nu a obţinut profit nu poate echivala cu reaua-credinţă a administratorului.

Acesta a fost raţionamentul pentru care instanţa de fond a dispus anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare, sentinţa primei instanţe fiind motivată suficient.

Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele determinate limitativ de lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel sau în apel.

Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.

Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul ca nefondat.În temeiul art. 451 C.pr.civ., instanţa va obliga recurenta căzută în pretenţii să plătească

intimatului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (onorariu avocat).