RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ

Denumire: „ROLUL JOCURILOR DIDACTICE ÎN

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ȘI A COMUNICĂRII

ORALE” (Ghid metodic)

Autor: GRIGORE I. ANA-MARIA

Unitatea de învăţământ: G.P.P. Nr. 7 Slatina

Disciplina: Educație timpurie

Domeniul: Limbă și Comunicare (Educarea limbajului)

Clasa: Nivel de vârstă I și II

Scopul materialului propus: contribuția la o mai bună

cunoaştere a unora dintre tehnologiile didactice folosite

privind educarea limbajului

1

GRIGORE ANA-MARIA

ROLUL JOCURILOR DIDACTICE ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ŞI A

COMUNICĂRII ORALE

-Ghid metodic-

Slatina, 2015

ISBN – 978-973-0-10522-3

2

C U P R I N S

ARGUMENT .................................................................................................... 4

PARTICULARITĂȚI ALE LIMBAJULUI ȘI VOCABULARULUI LA PREȘCOLARI ................................................................................................. 6

FUNDAMENTAREA PSIHO-PEDAGOGICĂ A JOCULUI DIDACTIC LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ ............................................................................ 10

CUNOAȘTEREA OBIECTIVELOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE PRIVIND DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ȘI A COMUNICĂRII ORALE .......... 14

CONȚINUTUL ACTIVITĂȚII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI ȘI A COMUNICĂRII ORALE ............................................................................. 18

IMPORTANȚA JOCULUI DIDACTIC PRIVIND LATURA LUI FORMATIVĂ ................................................................................................ 22

METODE DE CERCETARE ....................................................................... 25

TIPURI DE JOCURI DIDACTICE ȘI EXERCIȚII DE VORBIRE ........ 30

CONCLUZII ................................................................................................... 37

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 40

ARGUMENT

3

Din dorinţa de a răspunde cât mai prompt cerinţelor actuale ale societăţii care pretind oameni pregătiţi multilateral, capabili să facă faţă unor responsabilităţi din ce în ce mai mari, am considerat că este necesar să ne preocupăm în mod deosebit de problemele care vizează pregătirea copiilor preşcolari în vederea limbii române.

Luând în seamă faptul că esenţialul în munca de educatoare constă în asimilarea deplină şi înfăptuirea consecventă a obiectivelor şi conţinutului pregătirii la nivelul cerinţelor şcolarizării, ne-am călăuzit permanent după ideea potrivit căreia grădiniţa nu trebuie să devină o „şcoală în miniatură”, propunându-şi ca scop final formarea premiselor favorabile continuităţii învăţământului preşcolar cu cel primar.

De-a lungul activităţii noastre, am pornit de la considerentul că reuşita în formarea şi dezvoltarea deprinderilor necesare integrării optime în regimul şcolar este o consecinţă a muncii făcută cu răspundere, tact, discernământ competenţă profesională din partea educatoarei şi totodată a cunoaşterii profunde a particularităţilor psiho-fizice ale copiilor preşcolari.

Dintre atributele definitorii ale personalităţii umane, limbajul este cel mai important, datorită funcţiilor multiple pe care le îndeplineşte şi prin care sunt condiţionate celelalte elemente ale personalităţii: conştiinţa, capacitatea de muncă şi prin toate aceste apartenenţa la grup.

În anii petrecuţi la catedră am ajuns la concluzia că procesul de însuşire a limbii române se realizează în mare măsură prin activităţile de educare a limbajului, care la rândul lor îmbracă mai multe forme de realizare, unul din ele fiind jocul didactic.

Astfel, am ajuns la o preocupare mult mai intensă, aprofundată, minuţioasă, a jocului didactic pentru dezvoltarea vorbirii, prin însăţi tema aleasă „Contribuţia jocului didactic şi a diferitelor tipuri de exerciţii la dezvoltarea vorbirii preşcolarului”.

Ne-a preocupat în mod deosebit, vorbirea copiilor, de aceea am căutat să-i ajutăm să-şi însuşească, încă de la început, o vorbire corectă pentru a-i antrena în realizarea sarcinilor programei instructiv – educative din grădiniţă.

Totdeauna am urmărit ca, dezvoltând vorbirea copiilor să-i putem integra în acţiuni cu caracter complex, care să le solicite efort pe măsura achiziţiilor făcute în procesul cunoaşterii.

4

Suntem sigure că succesul în munca instructiv – educativă depinde în cea mai mare măsură de omul de la catedră, de competenţele şi dragostea lui pentru profesie.

Putem spune că dacă unii copii îşi însuşesc cunoştinţele, priceperile, depinderile mai temeinice, dacă unii sunt pregătiţi pentru viaţă, posedă la un nivel mai ridicat calităţile de voinţă şi caracter conform cerinţelor orânduirii noastre, toate acestea se datorează cadrelor didactice, influenţei pe care a exercitat-o personalitatea lor asupra copiilor.

Drumul lung al cunoaşterii individualităţii copiilor a necesitat muncă, efort, cheltuială nervoasă, dar nimic nu poate crea satisfacţii mai mari pentru un cadru didactic, decât aceea că prin munca sa metodică, perseverentă, migăloasă, contribui la îmbogăţirea treptată a nivelului de cunoaştere al copiilor şi, prin aceasta, al formarea omului nou, constructor al societăţii noastre.

În grădiniţă copilul, această fiinţă vie, cu o lume proprie, această fiinţă aflată într-o permanentă schimbare trebuie să fie redescoperit mereu de către educatoare.

Copilul, acest unicat cu particularităţi „originale” riguros individualizate, trebuie să beneficieze de atenţie şi în jurul acestuia să graviteze toate intervenţiile formative ale educatoarei, să se dezvolte frumos, sub scutul răbdării şi al cugetării iubitoare. Creşterea lui cere pază şi grijă. El trebuie alimentat înainte şi lăsat să lucreze în libertate : libertate în gândire, libertate în mişcare, dar să fie observat, încurajat, îndrumat şi îndemnat să se manifeste sub formă de lecţie sau joc.

Aşadar, educatoarea este aceea care trebuie să ştie să pregătească copilul pentru o viaţă completă, să nască în spiritul fiecăruia din copii ideea că ei au sarcini de îndeplinit faţă de societatea în care trăiesc şi o datorie de achitat.

PARTICULARITĂȚI ALE LIMBAJULUI ȘI VOCABULARULUI LA PREȘCOLARI

5

Pentru orice cetăţean – indiferent de vârstă şi profesie – gradul de stăpânire şi folosire a limbii a devenit o trăsătură definitorie a personalităţii sale.

Având o importanţă majoră în pregătirea profesională şi în viaţa socială a omului, acţiunea de cultivare a limbii a devenit o problemă de stat care se realizează prin organisme de învăţământ şi de cultură specializată, după un program bine stabilit, beneficiind oameni de toate vârstele.

Limbajul poate fi privit din două puncte de vedere - pe de o parte ca mijloc de comunicare şi pe de altă parte ca mijloc de cunoaştere.

Într-o discuţie privitoare la cultivarea limbii, Tudor Vianu făcea precizarea : „o greşeală de limbă nu este numai o încălcare a oricăreia dintre regulile prescrise de gândirea logică, de simţul literar, de civilizaţia în raporturile sociale. O formulare incorectă, confuză improprie sau trivială alcătuieşte o abatere de la norma limbii literare tot atât, dacă nu mai mult decât o greşeală de acord sau decât o formă coruptă de limbă”.1

În momentul trecerii de la o vârstă preşcolară la alta, limbajul prezintă anumite aspecte specifice particularităţilor de vârstă ale aparatului fonomotor, ale analizatorului verbomotor şi auditiv, de particularităţile gândirii copiilor şi de influenţele mediului social uman.

Sub aspect fonetic, limbajul prezintă anumite particularităţi caracteristice particularităţilor de vârstă.

În pronunţia copiilor de vârstă preşcolară mică, dificultăţi mari întâlnim la consoane datorită faptului că ele au o perceptibilitate auditivă mai mică în comparaţie cu vocalele. Acestea din urmă sunt mai favorizate, având o intensitate sonoră mai mare, o durată mai mare, ceea ce face ca ele să fie pronunţate mai bine de către copii.

În general, copiii care nu reuşesc să pronunţe corect anumite sunete (r,s,ş,t,f), le înlocuiesc cu alte sunete mai uşoare sau le omit din cuvânt. De asemenea, urmărind vorbirea copiilor, am observat că nu diferenţiază bine consoanele r şi l , alţi copii nu disting şi nu pronunţă consoanele ş, z, j; iar alţii pe cele semioclusive ce, ci.

De o mare importanţă în vorbirea copiilor este eliminarea sunetului r indiferent în ce poziţie se află în cuvânt : ac – rac; ciorapi 1 Tudor, Vianu Limba română, cls. a- IX-a, 1960, pag. 36

6

– cioapi; mai puţin putem aminti la copii de inversiunea sunetelor, de pildă palce – place, targe – trage, etc.

Printr-o muncă asiduă din partea educatoarei preşcolarii micii vor putea să-şi corecteze acele greşeli pe care le fac în pronunţarea cuvintelor.

Frecvente şi variate sunt cauzele la vârsta preşcolară de substituire a sunetelor. Astfel, înlocuirea lui j cu z (cozoc – cojoc); alţii pe s cu ş (sosoni – şoşoni).

Pe măsură ce copiii înaintează către grupa mijlocie dispar încet aceste sunete omise, înlocuite, substituite, astfel că la grupele mari putem spune că se realizează o pronunţie corectă în proporţie de 100%. Mai este cazul să amintim că pronunţia educatoarei trebuie să fie impecabilă, mai ales ştiind că la această vârstă, spiritul de imitaţie la copii este foarte mare.

Aceste greşeli uşoare în pronunţie la vârsta preşcolară nu trebuie apreciate ca fiind un semn de alarmă pentru noi atunci când ele se încadrează în limitele specifice particularităţilor de vârstă.

Dacă sesizăm aceste greşeli şi la grupa mare, aici se poate vorbi de o întârziere dependentă de aparatul fonator şi în acest caz, este nevoie să apelăm la logoped, sau poate fi vorba de o dezvoltare incorectă a laturii fonetice a limbajului, şi atunci se pune problema unor activităţi speciale de îndreptare din partea cadrului didactic din grădiniţă.

O mare greşeală săvârşesc acei adulţi care în vorbirea lor folosesc un limbaj fantil cu copiii, îngreunând astfel însuşirea pronunţiei corecte a sunetelor de către copii. Copilul trebuie să i se dea prilejul să vorbească liber, deschis, să vină cu iniţiative personale, să-şi exprime gândurile şi sentimentele, să-şi exerseze expresivitatea verbală.

La această vârstă copilul îşi măreşte sfera de cunoştinţe luând contact tot mai mult cu mediul înconjurător, determinând o creştere considerabilă a vocabularului. Datele statistice arată că preşcolarul stăpâneşte în medie la 3 luni circa 1000 de cuvinte, mai mult substantive şi verbe; la vârsta de 4 ani, numărul cuvintelor se dublează (2000); la 5 ani, se ridică la 3000 de cuvinte, iar la 6 ani – 3500 de cuvinte. În ceea ce priveşte vocabularul la această vârstă există mari deosebiri la copii : unii au un vocabular mai bogat în conţinut, alţii mai sărac; unii vorbesc numai când sunt întrebaţi, alţii vorbesc prea mult,

7

iar alţii refuză să comunice cu cei din jur. Demn de reţinut este şi faptul că vocabularul pasiv este mai bogat decât cel activ.

Sunt copii care, deşi cunosc cuvintele, le pronunţă corect şi le înţeleg sensul, nu le folosesc în vorbire, din care cauză ei vorbesc puţin, se exprimă greoi şi cu reţineri atunci când sunt solicitaţi în cadrul activităţilor de către educatoare.

Dificultăţile în învăţarea limbii române nu sunt numai de natură fonetică ci mai ales de natură gramaticală: greşeli în folosirea acordului după gen, număr şi caz :

„este mulţi copii” în loc de „sunt mulţi copii”; în conjugarea verbelor : „să mănâncă cu noi” în loc de

„să mănânce cu noi”; în formularea pluralului substantivelor : „lingure” în loc

de „linguri”; în utilizarea cazurilor genitiv şi dativ „i-au dat la

Viorel”.În exprimarea preşcolarului mic, predomină limbajul situativ,

copiii exprimă momentul concret al acţiunii care se desfăşoară.Acţiunea este exprimată prin cuvânt şi nu-l interesează dacă este

ascultat şi înţeles. Treptat această monologare se interiorizează şi funcţia de comunicare socială a limbajului se face simţită prin dorinţa copilului de a fi ascultat, de a pune întrebări, de a povesti ce a făcut, de a împărtăşi din bucuriile şi necazurile lui şi altora.

Copilul preşcolar mare are posibilitatea să vorbească în linii mari acelaşi limbaj ca şi adultul numai că nivelul pe care-l atinge dezvoltarea vorbirii copiilor preşcolari depinde de posibilităţile mentale, de mediu socio-cultural în care trăiesc. Copiii care provin din familii cu pregătire intelectuală au un vocabular bogat pe care-l folosesc şi-l înţeleg, pe când copiii care sunt crescuţi în alt mediu, uneori mai au şi greşeli în exprimare, vin la grădiniţă sub nivelul cerut de particularităţile de vârstă.

Aceste fapte denotă că vorbirea copilului trebuie susţinută şi stimulată în familie cât şi în grădiniţă. Când educatoarea constată că familia influenţează negativ dezvoltarea normală a limbajului, printr-o vorbire neclară din punct de vedere fonetic, sau imitând aşa numita vorbire „baby-talk” trebuie să intervină cu tot tactul pedagogic ce o caracterizează în sensul bun al cuvântului.

8

Viaţa în colectiv cu copiii de aceeaşi vârstă şi îndrumare atentă a adulţilor fac ca limbajul copiilor să se dezvolte din punct de vedere cognitiv şi implicit, se dezvoltă vorbirea.

Cu cât copilul cunoaşte mai multe cuvinte şi semantica lor, cu atât simte nevoia să comunice mai intens. Experienţa lui cognitivă se îmbogăţeşte, sfera reprezentărilor se extinde, funcţia reglatoare a sistemului verbal se intensifică.

Henri Walt spunea că „omul a început cu adevărat să cunoască lumea din clipa în care a izbutit să se refere la un lucru numindu-l, nu arătându-l”.2

La 5 – 6 ani, copilul poate percepe însuşirile unor obiecte numai văzându-le nu şi pipăindu-le (recepţie optică fără analizator motric) ceea ce înseamnă că percepţia s-a detaşat de situaţiile concrete, că încep să se formeze imagini mentale.

Limbajul, sub aspect psihologic, devine un instrument de exprimare şi de comunicare dar şi mijloc de dobândire de noi cunoştinţe. Datorită funcţiei reglatoare a limbajului, se schimbă conduita copilului; acţiunile sunt controlate , renunţă la unele în favoarea altora, dacă motivaţia este accesibilă vârstei.

Nu este suficient numai faptul că ştiu şi înţeleg cuvintele – trebuie să-i obişnuim să le folosească, să intre în vocabularul activ, să dăm copiilor posibilitatea să vorbească cât mai mult : între ei, cu alţi copii mai mari, cu copii mai mici şi cu adulţi. Numai astfel vor ajunge să stăpânească actul vorbirii. Grija noastră este aceea de a nu-i lăsa să vorbească oricum.

FUNDAMENTAREA PSIHO-PEDAGOGICĂ A JOCULUI DIDACTIC LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

2 Henri, Walt : Limbaj şi gândire, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1973, pag. 1049

Copiii, aceste flori pe care Pământul le naşte spre frumuseţe, au nevoie de lumina şi căldura sufletelor noastre, pentru a creşte şi a se împlini, punând cu ei visuri şi speranţe nesăbuite.

Copilul este perceptiv şi sensibil în raport cu universul de valori ale naturii şi culturii, cu evenimente imediate (de fiecare zi) cât şi cu cele privind fenomenele social – umane de mai mare anvergură. El asimilează şi cumulează valorile unei experienţe proprii prin care îşi construieşte şi îşi reconstruieşte sau îşi modelează permanent propriul univers. Mica fiinţă umană este extrem de sensibilă la viaţa naturii, cu toate miracolele ei, prin a căror cunoaştere realistă (accesibilă ei) îşi elaborează o primă filozofie „naivă” dar viguroasă asupra vieţii; copilul se vrea un cunoscător al tuturor „minunilor” universului. Bazele personalităţii copilului se structurează treptat în cadrul a ceea ce putem numi „marile amfiteatre” ale copilăriei: natura şi jocul; munca şi creaţia.

Balzac spune că : „acadeaua şi poezia sunt două dintre preferinţele permanente ale copilăriei. Chiar dacă acestea ar rămâne valori universale ale copiilor, azi spectrul dorinţelor, al trebuinţelor, al năzuinţelor acestora nu se limitează la obişnuitele dulciuri, nici la simple jucării şi nici la activităţi mimetice, reproductive de exemplu – a memora şi a recita o poezie, etc. - ei trăiesc anumite bucurii în toate activităţile accesibile lor. Se poate spune că tradiţionalele lucruri de preţ în universul copilăriei se completează astăzi prin noi valori, iar ansamblul acestora este neordonat sub aspectul semnificaţiilor lor valorice pentru copil”.

Valorile culturii, ale civilizaţiei, implicit ale tehnicii se integrează complex în spectrul de valori spre care aspiră majoritatea copiilor.

Este unanim recunoscut faptul că perioada de 3 – 6/7 ani din viaţa copilului lasă cele mai profunde urme asupra personalităţii în devenire, deoarece aceasta este perioada receptivităţii, sensibilităţii, mobilităţii şi a flexibilităţii psihice dintre cele mai pronunţate.

După unii psihologi actualizarea potenţialului intelectual şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se realizează, de la naştere şi până la această perioadă inclusiv, în proporţie de circa 50%.

„Aceasta este perioada în care influenţele externe lasă cele mai durabile urme, în care se constituie premisele personalităţii şi se aşează

10

bazele eului cognitiv, afectiv motivaţional şi volitiv – caracterial” – afirma profesor dr. doc. A. Chircov.

Din această cauză se impune ca o necesitate logică cuprinderea copiilor de vârstă preşcolară în grădiniţe. Dacă în familie mediul educativ a fost nefavorabil, compensarea se poate găsi în grădiniţă. Aici se poate răspunde unor nevoi şi interese ale copilului, precum şi unor forme de activitate ale copilului, precum şi unor forme de relaţii interpersonale. Toate acestea, luate împreună creează condiţii favorabile pentru, noi achiziţii, progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarului din grupele mică, mijlocie şi mare.

Vârsta preşcolară este considerată drept vârsta jocului. Ea îndeplineşte în viaţa copilului importante funcţii formative. Prin joc se îmbogăţeşte viaţa afectivă şi cognitivă a copilului, se dezvoltă curiozitatea şi se conturează interesele, se extinde sfera relaţiilor interpersonale şi se deschide în planul imaginaţiei – prin imitarea rolurilor socio – profesionale – accentul la viaţa şi activitatea adultului.

Puţine dintre problemele de psihologie preşcolară au frământat într-o mare măsură, încă din cele mai vechi timpuri, mintea oamenilor de ştiinţă, ca problema jocului : „Care este natura şi originea jocului?”, „De ce simte preşcolarul o nevoie atât de imperioasă de a se juca?”, „ce rol îndeplineşte jocul în viaţa copilului?”, etc.

La aceste probleme deosebit de complexe s-au dat răspunsuri diferite în funcţie de concepţia idealistă sau materialistă a celor care le-au studiat.

Pedagogia preşcolară ştiinţifică demonstrează convingător că jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţe specifice copilului preşcolar. „Jocul – spune A.S. Makarenko – are în viaţa copilului o importanţă tot aşa de mare ca şi activitatea, munca sau serviciul la adult”.

Realitatea care-l înconjoară pe copil este atât de complexă încât pentru a cunoaşte şi a se orienta în mediul înconjurător, copilul apelează la joc. Din această cauză unii psihologi (H. Wallon) consideră jocul ca o activitate de preînvăţare.

Acţionând asupra obiectelor din jur, copilul cunoaşte treptat ambianţa, îşi satisface nevoia de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încredere în forţele proprii. Jucându-se, copilul cunoaşte şi descoperă lumea şi viaţa.

11

Conţinutul jocurilor îl constituie şi l-a constituit întotdeauna viaţa socială. În societăţile bazate pe clase antagoniste, jocurile copiilor au un caracter de clasă remarcă pedagogii progresişti.

Subliniind valoarea instructiv – educativă a jocului N. K. Krupskaia arată că prin joc se educă şi se formează la copii intelectul, voinţa şi caracterul,

După A. S. Makarenko, prin joc se realizează educaţia viitorului om de acţiune. Aşa cum se comportă copilul în joc, tot aşa se va comporta şi în muncă, în perioada maturităţii.

În literatura pedagogică, sunt cunoscute numeroase teorii care explică natura jocului punând accentul fie pe factorii biologici, fie pe cei psihologici. Dar aceste teorii pierd din vedere tocmai esenţa socială şi caracterul specific uman al jocului copiilor.

Din această categorie fac parte teoriile : biogenetică (St. Hall); a exerciţiului pregătitor (K. Groos); a surplusului de energie (Spencer, Schiiler); a plăcerii funcţionale (K. Buhler); teoriile psihanalitice (S. Freud şi A. Adler); „Sistemul” formalist al Mariei Montessori; etc.

Pentru că în problema originii jocului s-au exprimat puncte de vedere controversate, s-a impus o analiză mai atentă a naturii şi structurii sociale a jocului, ca formă specifică de activitate a copilului, pe care nu o regăsim pe nicio treaptă a scării zoologice, nici chiar la maimuţele antropoide.

În zilele noastre educatoarele înţeleg tot mai bine că, a spori permanent eficienţa, jocul trebuie apreciat ca o bază a conceperii întregii activităţi instructiv – educative, că fără joc eforturile lor sunt zadarnice şi deci, lipsite de o reală finalitate.

Privind prin această prismă în procesul de învăţământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire şi educare a copiilor, ca procedeu metodic de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care şi le propune procesul de învăţământ şi ca formă de organizare a activităţii de cunoaştere şi de dezvoltare a capacităţilor psiho – fizice pe toate planurile.

Activităţile comune cu întreaga grupă îmbinate armonios cu activităţile de joc, constituie o formă specifică a educaţiei preşcolare.

12

Prin îmbinarea raţională a jocului cu elementele de învăţare, se produc însemnate schimbări în natura şi structura proceselor psihice.

Datorită acestei îmbinări impulsurile, trebuinţele. Dorinţele şi fanteziile copilului, cedează tot mai mult locul percepţiilor, reprezentărilor propriu – zise, al căror conţinut încep să reflecte tot mai pregnant realitatea externă.

Sub influenţa educaţiei preşcolare, „lumea copilului” se apropie tot mai mult de „lumea adultului”.

CUNOAȘTEREA OBIECTIVELOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE PRIVIND DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ȘI A

COMUNICĂRII ORALE

13

În condiţiile actuale în care învăţământul a luat mare amploare în dezvoltarea sa, învăţământul preşcolar, fiind o parte integrată a acestuia, se impune tot mai mult perfecţionarea metodelor şi procedeelor didactice şi totodată modernizarea întregului proces informativ. Acest proces informativ se traduce în învăţământul preşcolar prin activitatea de transmitere a cunoştinţelor pe tot parcursul zilei respective. Grădiniţa joacă un rol important pe latura informativă, de aceea nu trebuie privit superficial, mai ales că la vârsta de 5 ani copilul este foarte perceptiv la tot ce-l înconjoară, al orice informaţie.

Paralel cu acest scop, învăţământul trebuie să aibă şi are o finalitate formativă în sensul de a modela fiinţa umană în raport cu posibilităţile anatomo – fiziologice de care dispune.

Experienţa acumulată în munca directă cu preşcolarii, a scos în evidenţă faptul că operaţia de cunoaştere profundă a psihologiei acestora, nu este deloc uşoară.

Pentru a o facilita trebuie iniţial să creăm condiţii prielnice preîntâmpinării sau atenuării crizei de adaptare a copilului, fenomen determinat de sentimentul insecurităţii personale la integrarea într-un mediu străin de cel familial.

De asemenea, celui ce face investigarea i se cere intuiţie psihologică, pricepere, tact şi abilităţi în mânuirea metodelor de cunoaştere a copilului.

Un viitor şcolar i se cere să fie atent, să asculte şi să reţină informaţii pe cale orală, să gândească asupra lor pentru a răspunde adecvat la întrebări. Deci, concentrarea atenţiei, voinţa, gândirea şi maturitatea social - afectivă, au implicaţii deosebite în succesul sau handicapul şcolar. A ajunge la o realizare pe latura formativă din punct de vedere pedagogic înseamnă a crea acea dezvoltare a personalităţii sub aspect fizic, moral, intelectual, estetic.

Caracterul formativ al procesului instructiv – educativ din grădiniţă reiese din următoarele considerente :

a. Grădiniţa – ca primă verigă a învăţământului, trebuie să asigure realizarea sarcinii de a conduce copilul treptat, în mod unitar, la integrarea sa în şcoală;

14

b. Este bine cunoscut faptul că vârsta preşcolară se caracterizează printr-o mare receptivitate şi sensibilitate, ca atare trebuie început de pe acum, studierea personalităţii copilului.

Ţinând seama de aceste cerinţe, orientarea de bază a programei pentru învăţământul preşcolar din ţara noastră, constituie primatul preocupărilor instructiv – educative în grădiniţă.

În lumina acestor consideraţii, ne-am formulat următoarea ipoteză de lucru.

Este posibil ca printr-o muncă de normare, de evaluare periodică a nivelului de pregătire în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului preşcolarilor prin intermediul jocurilor didactice şi a diverselor tipuri de exerciţii de vorbire, să sporească eficienţa procesului instructiv – educativ desfăşurat în grădiniţă.

Odată cu dezvoltarea funcţiei pedagogice a învăţământului preşcolar, superioritatea ei faţă de alte funcţii, fiind componentă importantă în procesul instructiv – educativ, toate acestea au dus la perfecţionarea conţinutului învăţământului în concordanţă cu noile obiective stabilite.

Luând în studiu particularităţile dezvoltării psiho – fizice ale copiilor de la 3 la 6 ani, precum respectarea cerinţelor stabilite de principiul continuităţii şi unităţii acţiunilor de educare şi instruire, atât obiectivele cât şi conţinutul activităţilor prevăzute în capitolul „Dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale” sunt redate corect şi distinct pentru fiecare din cele trei grupe de vârstă. Trebuie specificat că s-a realizat o ierarhizare a acestor obiective, astfel că plecând de la cele mai simple la grup amică, treptat, treptat, s-a trecut la cel mai complexe, specifice grupelor mijlocii şi mari.

Creşterea fizică şi dezvoltarea psihică în primii 6 – 7 ani de viaţă nu constituie procese uniforme şi omogene. Aceste procese se desfăşoară în mai multe faze :

faza infantilă – de la naştere până la 11 – 14 luni; faza antepreşcolară – de la 1 an la 3 ani; faza preşcolară – de la 3 ani la 6-7 ani.

Faza preşcolară este una din cele mai importante perioade psihogenetice, datorită rezultatelor obţinute în toate laturile, în special în formarea sentimentelor şi a personalităţii copilului, vârsta preşcolară este considerată vârsta imaginaţiei, a fanteziei, a visării şi a jocului.

15

Iată de ce este necesară cunoaşterea particularităţilor psiho-fizice, anatomo-fiziologice, caracteristice fiecărei grupe pentru a duce la realizarea cu succes a obiectivelor pregătirii copilului, pentru şcoală.

Copiii trebuie să dobândească încă de la vârsta preşcolară capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-şi exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile, ceea ce va constitui o bază în activitatea şcolară şi apoi în activitatea şi viaţa socială de mai târziu. De aici decurge necesitatea însuşirii vorbirii în mod sistematic în cadrul grădiniţei de copii.

În procesul instructiv –educativ, prin intermediul limbajului se realizează transmiterea cunoştinţelor, lărgirea orizontului cu noi cunoştinţe, lărgirea orizontului cu noi reprezentări. Aşadar, limbajul poate fi privit din două puncte de vedere – pe de o parte ca mijloc de comunicare şi pe de lată parte ca mijloc de cunoaştere.

Copilul foloseşte vorbirea în fiecare clipă a vieţii sale pentru elaborarea şi comunicarea propriilor gânduri, pentru formularea cerinţelor, trebuinţelor, a bucuriilor şi a necazurilor, în organizarea vieţii şi activităţii lui. Însuşindu-şi limba, copilul dobândeşte mijlocul prin care poate realiza comunicarea cu cei din jur în forme superioare, poate ajunge la cunoaşterea tot mai deplină a realităţii obiective. Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar produce o stagnare în dezvoltarea personalităţii copilului, ar modifica relaţiile lui cu oamenii, cu realitatea înconjurătoare, l-ar singulariza şi împiedica să participe activ la viaţa socială, dacă nu s-ar organiza o muncă instructiv – educativă specifică.

Pe măsură ce îşi însuşeşte vorbirea, copilul poate fi educat mai uşor. Prin intermediul cuvântului se contribuie la educarea lui intelectuală.

Dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale a copiilor preşcolari, a posibilităţilor lor de exprimare corectă, coerentă şi expresivă, constituie o sarcină permanentă de bază a muncii instructiv – educative din grădiniţa de copii.

După cum se ştie, însuşirea limbajului este un proces complex care începe din primul an de viaţă al copilului şi se înfăptuieşte în mod practic, prin comunicarea verbală cu adultul şi sub influenţa împrejurărilor concrete de viaţă şi a relaţiilor mereu noi ce se stabilesc între copil şi realitatea înconjurătoare.

16

O vorbire corectă presupune claritate. Aceasta se realizează prin formarea deprinderii copiilor de a respecta ordinea cuvintelor în propoziţie, de a folosi în mod corespunzător formele gramaticale, morfologice şi sintactice.

Trebuie stimulată apoi exprimarea coerentă a copiilor, care presupun o înlănţuire logică, succesivă a ideilor în propoziţii şi fraze, punând în evidenţă unitatea de sens a acestora.

O altă calitate a vorbirii preşcolarului pe care educatoarea o dezvoltă în grădiniţă este expresivitatea. Aceasta se realizează la vârsta preşcolară în primul rând printr-o intonaţie corespunzătoare.

Sub aceste aspecte, programa este orientată spre următoarele direcţii : însuşirea corectă a compoziţiei fonetice a limbii; pronunţarea corectă a sunetelor cuvintelor şi a grupurilor

de cuvinte; asimilarea unui fond de cuvinte şi însuşirea semnificaţiei

raţionale a acestora necesară viitorului şcolar; însuşirea practică a structurii gramaticale; cultivarea vorbirii dialogate şi a celei monologate,

contextual; formarea deprinderilor de exprimare coerentă şi

expresivă.În prezent odată cu coborârea vârstei de şcolarizare sunt

schimbate şi optica şi concepţia asupra rolului grădiniţei în pregătirea copilului pentru şcoală. În noul context, considerăm că programa grădiniţelor de copii, prin sarcinile de ordin formativ pe care le stabileşte, răspunde din plin cerinţei dezvoltării capacităţilor intelectuale ale copiilor, pregătirii lor pentru viaţă.

La vârsta preşcolară au loc lărgirea şi complicarea raporturilor dintre copii şi realitatea înconjurătoare, fapt ce se răsfrânge şi asupra limbajului lor.

17

CONȚINUTUL ACTIVITĂȚII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI ȘI A COMUNICĂRII ORALE

În vederea realizării scopului şi sarcinilor educaţiei preşcolare, procesul instructiv – educativ din grădiniţă se călăuzeşte după mai multe principii elaborate în Programa activităţilor instructiv – educative în grădiniţă.

Aceste principii se referă la asigurarea caracterului ştiinţific al procesului de învăţământ, valorificarea maximă a funcţiilor formative ale jocului – activitate specifică vârstei preşcolare.

Conţinutul programei de dezvoltare a limbajului şi a comunicării orale vizează activităţi de comunicare, de formare a deprinderilor de exprimare ordonată a gândurilor, de însuşire treptată a structurii gramaticale. Sub aspect fonetic, pronunţarea corectă a cuvintelor constituie forme de bază în conţinutul activităţilor de dezvoltare a limbajului. Apoi, sub aspect lexical îmbogăţirea vocabularului cu diferite substantive, verbe, adverbe, adjective, pronume. De asemenea, vom avea în vedere anumite exerciţii privind expresivitatea vorbirii lor. Toate aceste cunoştinţe se vor transmite ţinând cont de nivelul gândirii logice a preşcolarului.

În realizarea activităţilor de dezvoltare a limbajului şi a comunicării orale ne referim la toate celelalte activităţi, ne axăm pe două forme de activităţi : activităţi comune, adresate tuturor copiilor, iar cea de-a doua categorie, la alegerea copiilor şi a educatoarei, desfăşurate cu grupuri de copii, dând posibilitatea dezvoltării fiecărui copil.

Oprindu-ne la unul din principalele aspecte ale procesului instructiv – educativ – jocul – foarte mulţi cercetători s-au ocupat de acest capitol subliniind importanţa deosebită pe care o are jocul, el a fost, este şi trebuie să rămână forma conducătoare în dezvoltarea psihică a copilului.

În grădiniţă, jocul este un mijloc de realizare a activităţilor comune. Dezvoltarea vorbirii copiilor se realizează în condiţiile intensificării activităţii de intercomunicare ale unui proces de formare a limbajului interior, de memorare verbală şi de îmbogăţire şi activizare a vocabularului.

18

Îmbogăţirea vocabularului merge în pas cu cunoaşterea realităţii. În perioada preşcolarităţii, copiii se ridică treptat de la cuvântul care defineşte un obiect, o fiinţă sau o însuşire anume, la cuvântul generalizator, care defineşte o categorie de obiecte, de însuşiri, adică o noţiune. Treptat copiii pot face o comparaţie între obiecte, stabilesc notele comune şi esenţiale ale obiectelor deosebindu-le de altele.

Astfel, cuvântul generalizator înseamnă o categorie de fiinţe cu aceleaşi trăsături esenţiale.

În jocurile didactice, aşa cum am mai arătat, copiii învaţă să recunoască mărimi, forme, relaţii spaţiale, cuvinte care devin noţiuni, cu o anumită semnificaţie, fapt care permite folosirea acestor cuvinte şi dezvoltarea proceselor gândirii analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea.

Verificarea însuşirii cuvintelor noi e bine să se facă în activităţi şi jocuri alese de copii, unde se poate activiza vocabularul lor.

Este utilă introducerea cuvintelor noi în propoziţii, a cuvintelor ce pot fi explicate prin sinonime, lecturi după imagini, convorbiri, povestiri.

Latura fonetică a limbajului trebuie să ne preocupe în permanenţă, iar corectarea defectelor de pronunţie prin activităţile speciale efectuate cu toată grupa de copii sau cu grup restrâns fac parte din tematica activităţii de dezvoltare a limbajului şi a comunicării.

Încă de la primul contact cu copilul, educatoarea are obligaţia de a-l obişnui nu numai cu verbalizarea unor sarcini, cât şi cu relatarea evenimentelor şi a întâmplărilor din viaţa sa proprie. În cadrul acestor relatări copilul este nevoit să folosească cuvinte diverse, nuanţe, construcţii verbale noi, forme verbale diferite.

Sarcina însuşirii structurii gramaticale a limbii se realizează prin toate activităţile din grădiniţă şi prin activităţile speciale. Dar, vocabularul copiilor posedă mari diferenţe individuale determinate de mediul înconjurător, de familie şi de societate, de mijloacele moderne de informare, de activitatea desfăşurată în grădiniţă. Cea mai frecventă deficienţă constă în lipsa de înţelegere a sensului cuvintelor. Unii pronunţă cuvintele fără să le cunoască conţinutul lor noţional, altele rămân în faza de denumire. Sarcina grădiniţei este aceea de a dezvolta vorbirea copiilor pe baza cunoaşterii precise a proceselor psihice şi a metodelor care stau la temelia însuşirii limbii. În acest sens, orice cuvânt nou va fi explicat cu sens contrar, prin comparaţie, prin

19

folosirea unor materiale concrete sau a unor imagini în aplicarea cuvintelor.

Jocurile didactice „Găseşte cuvântul potrivit”, „Cum este?”, „Cum aşezăm caracterele?”, etc. Oferă copiilor posibilitatea să-şi formeze anumite noţiuni, să-şi însuşească treptat formele structurii gramaticale ale limbii. Pornind de la propoziţiile simple, în care se exersează acordul dintre subiect şi predicat, la forma singulară, se ajunge la propoziţii care presupun raporturi gramaticale mai complexe şi al elaborarea unor raporturi logice între noţiuni.

Odată cu dezvoltarea gândirii se formează la copii o vorbire corectă. Educatoarelor le revine sarcina să urmărească în special pe cei cu o exprimare greoaie, care întâmpină greutăţi pe plan logic şi verbal a relaţiilor de subordonare sau a acordurilor şi legăturilor între cuvinte.

După apariţia limbajului interior, vorbirea copilului devine mai închegată, mai logică, desprinzându-se de caracterul imediat prezent. La grupa mare se intensifică funcţia intelectuală a limbajului, iar vorbirea devine coerentă, logică. Povestirile, convorbirile, jocurile didactice ajută copiii să se detaşeze de prezent, vorbirea lor devine expresivă, nuanţată. Jocurile didactice dau copiilor posibilitatea să expună pe scurt sau cu detalii, conţinutul unui text literar.

Dezvoltarea limbajului copiilor preşcolari urmăreşte pregătirea lor pentru şcoală şi stabileşte o strânsă legătură între conţinutul muncii instructiv - educative din grădiniţă şi şcoală. Se impune o intensă muncă de perfecţionare a limbajului, de formare a priceperii de a analiza componenţa de sunete a unui cuvânt, ca bază necesară citirii şi scrierii.

Dar dezvoltarea limbajului la preşcolari nu se reduce numai la fonetică, la creşterea cantitativă a vocabularului, ci, odată cu asimilarea fondului lexical, copilul îşi însuşeşte şi semnificaţia cuvintelor şi structura gramaticală în mod practic, în procesul viu al comunicării, ascultând vorbirea celor din jur, participând la activităţile organizate de grădiniţă.

Preşcolarul nu învaţă regulile gramaticale, nu cunoaşte definiţiile lor, nu ştie ce este substantivul, verbul, conjuncţia, etc., dar respectă în vorbire aceste reguli, pentru că are în jur permanent, modelul de vorbire, este antrenat să cunoască prin jocuri şi exerciţii, este corectat atunci când greşeşte.

20

Aşadar, dezvoltarea limbajului constituie una din sarcinile de bază ale educaţiei intelectuale din instituţiile preşcolare. În literatura psihologică, limbajul este definit „drept o formă de activitate specific umană care constă în esenţă, în folosirea limbii în procesul de comunicare şi de gândire. El constituie procesul comunicării dintre oameni prin intermediul limbii”.

21

CONȚINUTUL ACTIVITĂȚII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI ȘI A COMUNICĂRII ORALE

Având în vedere importanţa ce i se acordă şcolii ca factor al progresului, este necesar ca în procesul instructiv – educativ să se practice cele mai eficiente şi variate metode şi procedee, pentru a stimula creşterea ritmului de însuşire a cunoştinţelor în raport cu cuceririle ştiinţei, cu dezvoltarea rapidă a societăţii.

Pornind de la uşor la greu, de la simplu la complex, vom ajunge la rezultate foarte bune în procesul de formare a omului multilateral dezvoltat. Unul din mijloacele adecvate particularităţilor de vârstă al preşcolarilor, de o deosebită importanţă în realizarea laturii formative îl constituie jocul didactic.

Rolul şi locul jocului în sistemul mijloacelor educative a fost şi este recunoscut de către marea majoritate a pedagogilor. Jocul este prin urmare, activitatea dominată a copilăriei. Formele de manifestare ale jocului şi funcţiile sale diferă de la o perioadă de vârstă a lata. Dacă în perioada copilăriei jocul îndeplineşte mai multe funcţii cognitive sau formativ – educative, mai târziu funcţiile sale devin de recreare şi reconformare fizică şi psihică.

Odată cu intrarea preşcolarului în şcoală, jocul trece însă de pe primul plan, pe cel secund. În viaţa copilului intervine o schimbare radicală – locul dominant al jocului fiind luat de altă formă de activitate – învăţământ – după cum mai târziu, locul acestuia îl ia munca. Practica dovedeşte că atât cronologic, cât şi evolutiv, legea dezvoltării copilului urmează calea de la joc la învăţătură şi muncă.

Jocul didactic are un loc bine definit în planul de învăţământ al instituţiilor preşcolare determinat de faptul că pe măsură ce copilul îşi însuşeşte, pe baza experienţei sale de viaţă, cât şi pe alte căi, o serie de cunoştinţe şi priceperi, de deprinderi, rolul său creşte în vederea acumulării altora superioare. Ceea ce caracterizează, în esenţă, jocul didactic constă tocmai în acea că el îmbină într-un tot unitar şi armonios atât sarcini şi funcţii specifice jocului cât şi sarcini şi funcţii specifice învăţăturii. Prin urmare, jocurile didactice au drept scop, pe de o parte, sporirea interesului pentru activitatea respectivă, prin utilizarea unor elemente distractive caracteristice jocului care

22

facilitează atingerea scopului formativ – educativ urmărit şi împreună cu celelalte activităţi obligatorii exercită o puternică influenţă formativ – educativă asupra copilului în vederea pregătirii pentru şcoală.

O însemnătate deosebită în acest sens o au jocurile didactice pentru dezvoltarea limbajului şi a comunicării. Se ştie că mediul familial exercită o influenţă cultural – educativă binefăcătoare asupra dezvoltării psihice a copilului, şi în mod deosebit, asupra dezvoltării limbajului acestuia. Cu toate acestea, realitatea confirmă că influenţele exercitate de mediul familial sub acest aspect, sunt încă deosebit de variate. În consecinţă, la intrarea lor în grădiniţă, diferenţele semnalate în dezvoltarea limbajului său, a vocabularului acestora sunt încă deosebit de sensibile.

Aceste diferenţieri accentuate se menţin până la intrarea copilului în şcoală, mai ales pentru cei ce nu frecventează grădiniţa. Ori între limbaj şi gândire există o interdependenţă binecunoscută.

Se înţelege că aceste diferenţieri mari în domeniul dezvoltării limbajului situează copiii în poziţii diferite, sub aspectele complexe ale activităţilor instructiv – educative organizate la începutul ciclului primar.

Jocul didactic, împreună cu celelalte mijloace de dezvoltare a vorbirii – pot aduce o contribuţie de seamă sub următoarele aspecte deosebit de importante pregătirii pentru şcoală: pronunţarea clară şi corectă a tuturor sunetelor ce intră în

componenţa cuvintelor; clarificarea şi precizarea noţiunilor de mare circulaţie

legate de activitatea preşcolară şi de cea şcolară: îmbogăţirea vocabularului cu noţiuni noi şi îndeosebi cu

termeni specifici învăţării citi – scrisului; activizarea vocabularului cu noţiunile nou introduse în

limbajul copiilor.Eficienţa jocului didactic în raport cu celelalte mijloace

practicate în grădiniţa de copii este cu atât mai mare cu cât realizăm o concordanţă perfectă între procesul de cunoaştere a mediului înconjurător, procesul de învăţare şi acţiunea de joc, atât de atractive pentru preşcolar.

Practica a dovedit că aceste jocuri contribuie nu numai la consolidarea şi sistematizarea cunoştinţelor copilului. Prin aceste jocuri se dezvoltă percepţia, orientarea în spaţiu, capacitatea de a

23

distinge culorile, formele, etc. Astfel, prin intermediul jocului didactic se fixează, se precizează şi se activizează vocabularul copiilor, ce contribuie la îmbogăţirea pronunţiei, la formarea unor noţiuni, a unei fluidităţi şi flexibilităţii verbale atât de necesare mai târziu în munca şcolară.

„Eficienţa învăţământului preşcolar este mai ridicată dacă educatoarea se sprijină pe joc ca pe un aspect de bază al activităţii copiilor în vârstă de la 3 la 6 ani, dacă aceasta creează condiţii de trecere de la joc la instrucţie”- afirmă Economia Agnes Vinte.

Caracterul de joc al învăţământului preşcolar şi aplicarea jocului ca metodă se bazează pe specificul de a-i face pe copii să cunoască lumea. De aceea încercăm tot timpul perioadei preşcolare să acordăm jocurilor locul cuvenit.

Jocul este metoda principală a educaţiei preşcolarilor, deoarece acesta stă la baza activităţilor copiilor de la 3 la 6 ani. Prin activitatea de bază se înţelege că de dezvoltarea acesteia sunt legate schimbările de bază cu psihicul copiilor şi formarea proceselor psihice care pregătesc trecerea la un nivel superior.

Când apreciem acţiunea pentru care stârneşte un mare interes, se cuvine să cităm cuvintele lui Gorki „Jocul – este calea copilului spre cunoaşterea realităţii în care trăieşte şi pe care este chemat s-o formeze în continuare”.

Copilul face cunoştinţă în timpul jocului cu lumea exterioară, cu obiecte reale, cu oamenii, cu relaţiile dintre i, adică activitatea de joc dă o bază largă pentru dobândirea de cunoştinţe spontane. Acest proces de dobândire de cunoştinţe este motivat de curiozitate, este însoţit de o atenţie involuntară prelungit, de interes şi de bucurie pentru descoperiri, aprofundare, creaţie independentă.

24

METODE DE CERCETARE

Cadrul didactic nu este numai specialist într-o disciplină sau alta şi conducător al procesului de învăţământ. În aceeaşi măsură în care se preocupă de asigurarea organizării eficiente a activităţii instructiv – educative, trebuie să cunoască posibilităţile de experimentare şi cercetare extensivă şi intensivă a proceselor pedagogice în vederea îmbunătăţirii lor.

Legarea şcolii de cercetarea ştiinţifică asigură cadrului didactic o menţinere în problematica actuală a ştiinţei pedagogice şi a disciplinelor de predare, adică autoperfecţionare profesională continuă şi dezvoltă interesul pentru cercetarea ştiinţifică.

În faţa şcolii şi a unei societăţi preocupate stăruitor, permanent şi general de educaţie, se pun numeroase şi variate probleme care constituie o multitudine de teme de cercetare, o bogată tematică a cercetării pedagogice. Sunt astfel necesare cunoştinţe de metodologie a cercetării pedagogice.

Specificul cercetării pedagogice derivă din specificul pedagogiei – ştiinţa a formării pentru desăvârşirea sa şi pentru integrarea utilă în societate.

Formarea omului nou presupune schimbări adecvate schimbării realizate în cadrul desfăşurării procesului instructiv – educativ. Formarea omului nou, pe care o urmăreşte cercetarea pedagogică, rezultă din schimbări şi încercări care să conducă la perfecţionări în tehnica instructiv – educativă curentă, tradiţională, pentru atingerea, cantitativ şi calitativ superioară, a scopurilor muncii de formare.

În cercetarea pedagogică se folosesc metode menite să asigure colectarea datelor în problema investigată. Dintre acestea cel mai des se reculege la :

observarea pedagogică; experimentul pedagogic; convorbirea; studiul de caz; analiza produselor activităţii; teste şi probe psihologice; fişa pedagogică, etc.

25

Oricât de utile ar fi metodele de colectare a datelor şi tehnicilor de prelucrare a acestora, ele nu pot înlocui imaginaţia cercetătorului manifestată în interpretarea datelor, în analiza lor teoretică. De aceea sunt necesare acumularea de experienţă de cercetare şi exersare permanentă a imaginaţiei creatoare.

Metoda observaţiei este deosebit de importantă în cercetarea pedagogică constând în urmărirea sistematică a fenomenelor instructiv – educative, urmărirea unor anumite fapte cu scopul sesizării aspectelor esenţiale sau a celor diferenţiate. Ea este mai mult o atitudine a cercetătorului, decât o metodă.

Folosirea metodei observaţiei furnizează date importante care permit cunoaşterea individualităţii copiilor, a stadiului lor de dezvoltare în plan intelectual social – afectiv, asigurând o bună orientare în alegerea celor mai eficiente căi şi mijloace de formare şi dezvoltare a unei vorbiri corecte şi coerente. În acelaşi timp se impune organizarea logică, esenţializată, a conţinutului programei preşcolare, astfel încât şansele de a fi asimilate, să crească progresiv cu avansarea în câmpul cunoaşterii fără a fi neglijate preocupările pentru explicaţii, concretizare, alegerea şi utilizarea unor strategii, tehnici şi procedee specifice, astfel încât să fie solicitate cât mai mare angajare psihică a preşcolarilor, o cât mai largă valorificare a experienţei fiecărui copil (problematizare, descoperire).

Datele observaţiei pedagogice au demonstrat că educaţia intelectuală a copiilor de vârstă preşcolară se realizează în primul rând sub aspectul dezvoltării proceselor psihice de cunoaştere, al formării unor deprinderi de activitate intelectuală şi a spiritului de orientare în mediul înconjurător.

Prin această formă se urmăreşte acumularea unor cunoştinţe, formare de deprinderi, dezvoltarea gândirii şi observarea spontană prezentă în toate activităţile de zi cu zi; trebuie să fie învăţaţi ce să observe, cum să observe, ce să înţeleagă din variatele manifestări ce au loc în jurul lui. De asemenea, am observat că într-un fel se exprimă copiii în activităţile comune, unde educatoarea este aceea care conduce permanent activitatea şi altfel se exprimă în activităţile alese, educatoarea intervenind numai când este absolut solicitată sau la rezolvarea unor conflicte dintre ei.

26

Frecvente la această vârstă sunt bâlbâiala şi dislalia. Ca metode şi procedee folosite în prevenirea şi corectarea acestor tulburări de vorbire ale copiilor au fost investigaţiile în rândul părinţilor.

În practica efectuată la clasă până acum s-a constatat că aceste abateri de la vorbirea corectă au cauzalitatea în anumite condiţii psiho – sociale nefavorabile :

traume psihice datorită unor stări sufocante din mediul familial dezorganizat;

un model greşit din partea adultului; un regim de viaţă necorespunzător; sugerea degetului – ceea ce produce modificări linguale

şi faciale.Metoda experimentului – experimentul presupune producerea

sau schimbarea deliberată a unor evenimente sau procese educaţionale cu scopul de a observa, măsura şi evalua prin control sistematic factorii care le influenţează, le determină. Este cea mai precisă metodă de cercetare pedagogică, în sensul că se bazează pe o strategie precisă de lucruri privind premisele cercetării, ipotezele formulate, variabilele controlate.

În cadrul experimentului didactic şi pedagogic întâlnim trei categorii variabile independente, dependente şi intermediare. Variabilele independente sunt tocmai acele modificări produse în desfăşurarea experimentului, controlate; cele dependente sunt totalitatea modificărilor produse şi care urmează să fie explicate.

Folosind metoda experimentului în funcţie de natura problemei au fost aplicate tehnici adecvate de investigare. Astfel pentru formarea deprinderii de a citi limbajul unor imagini se aplică observaţia dirijată în contextul lecturilor după imagini. Acest procedeu pune în evidenţă interacţiunea specifică l acare se produce acest dialog, respectiv verbalizarea mesajului informaţional transmis prin imagini vizuale.

Datele obţinute vor fi investigate şi înregistrate în fişe individuale pentru fiecare copil. Prelucrate pe diferite perioade ale anului, vor fi puse în evidenţă performanţele respectiv progresele pe care le-au înregistrat copiii în sfera variabilelor psihice studiate.

Astfel s-a putut constata că fiecare parcurge anumite trepte ale scării evolutive exprimate în proporţii statistice diferite. În dependenţă de treapta pe care se situează copilul pe scara evolutivă, ne putem da

27

seama de starea „actuală” a dezvoltării sale, în raportare cu nivelul posibilităţilor vârstei.

Astfel, datele experimentului relevă că optimizarea procesului educaţional în grădiniţă este asigurată prin cercetarea metodico – ştiinţifică prin care educatoarele învaţă să se apropie de copii şi să le cunoască particularităţile individuale, să înţeleagă în mod cauzal schimbările succesive, progresive ce se produc în aceştia, să orienteze ansamblul măsurilor formative pe copil şi să-şi adapteze conduita în funcţie de criterii valorice obiective.

Metoda testelor – are o mare importanţă în obţinerea datelor cercetării. Această metodă este un instrument constituit dintr-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea înregistrării prezentei sau observaţiei unui fenomen psihic a unui comportament sau reacţii la un stimul dat.

Ca instrument proiectat special pentru depistarea şi măsurarea unei anumite trăsături psihice, testul psihologic sprijină cercetarea ştiinţifică îi oferă o informaţie cuantificată (măsurată). În scopul realizării unei activităţi individualizate, diferenţiate, se folosesc testele şi probele psihologice pentru determinarea diferitelor niveluri ale gradului de dezvoltare din grupa mare.

Dintre acestea amintim : probele de analiză şi sinteză (separarea unor noţiuni care

nu se integrează în grupul celor propuse); probe de generalizare (completarea de propoziţii cu

cuvântul potrivit); probe de clasificare (gruparea unor obiecte şi fiinţe

înfăţişate pe planşe după criterii stabilite de educatoare).Folosirea testelor oferă date privind stadiul de dezvoltare în plan

intelectual al fiecărui copil, permiţând investigaţii suplimentare în cazurile copiilor cu lacune în bagajul de cunoştinţe şi de stabilire a unor cerinţe suplimentare în cazul copiilor foarte buni.

Se foloseşte metoda testelor pentru a constata nivelul deprinderii de vorbire corectă la copiii de grupa mare care vor merge la şcoală.

Cu ajutorul jocului didactic organizat în acest scop, se înregistrează progresul copiilor prin procedee obiective: numărarea greşelilor în proba de pronunţare a sunetelor de genul : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, etc., precum şi a diftongilor.

De asemenea se pot folosi :

28

probele de completare a lacunelor în propoziţie, de alcătuire a propoziţiilor cu un cuvânt dat, a acordului în propoziţii dintre subiect şi predicat; adjectiv – substantiv; probe de desfăşurare a cuvintelor în silabe prin folosirea

fişelor, etc.Rezultatele obţinute pot fi înregistrate atât la începutul anului cât

şi la sfârşitul lui, progresul fiind valabil prin scăderea greşelilor între etapa iniţială şi cea finală. Referitor la această metodă Mihai Peteanu subliniază : „o calitate din ce în ce mai apreciată a testelor pedagogice o constituie faptul că ele pot fi utilizate nu numai ca metodă de apreciere obiectivă a randamentului şcolar, ci şi ca metodă sau procedeu de asimilare temeinică şi durabilă a cunoştinţelor”.

Metoda convorbirii – duce la realizarea unor rezultate deosebite în munca de cercetare. În procesul instructiv – educativ desfăşurat în grădiniţă, educatoarele au posibilitatea să folosească din plin convorbirea, în deosebi la sosirea copiilor la grădiniţă, când aceştia sosind pe rând, educatoarea intră în discuţie cu ei, ascultându-i cu interes, lăsându-i să-şi spună dorinţele, năzuinţele. Bucuriile.

În faza de contact cu copilul, educatoarea trebuie să aibă o atitudine de acceptare şi înţelegere. Educatoarea trebuie să evite o intervenţie bruscă, să-l condamne sau să-l dojenească pe copil. Observându-i pe copii cu atenţie în toate acţiunile lor şi mai ales în jocurile spontane, educatoarea poate descoperi interesele, dirijând aceste interese spre diversificarea timpului activităţii lor.

Pe primul plan la această vârstă se situează interesul cognitiv, încercările copilului d a trage concluzii independente despre tot ce-l înconjoară. Întrebarea „Ce-i asta?”, demonstrează apariţia acestui interes. După ce copilul află denumirea obiectelor, fenomenelor, el formulează întrebări cu ajutorul cărora el încearcă să afle relaţiile dintre ele : „de ce?”, „al cui este?”, „pentru ce?”. Educatoarea trebuie să acorde o mare atenţie acestor interese.

Orice cadru didactic care îşi desfăşoară activitatea cu preşcolarii nu a putut să nu constate că în orice moment, convorbirea îl ajută să-i cunoască, să-i înţeleagă şi să-i apropie de suflet, pentru ca, mai apoi, să le îndrepte tuturor paşii pe drumul lung al descoperirii.

29

TIPURI DE JOCURI DIDACTICE ȘI EXERCIȚII DE VORBIRE

Am arătat mai sus că jocul didactic constituie cel mai valoros şi mai eficient mijloc de instruire şi educare a copiilor de vârstă preşcolară, deoarece rezolvă, într-o formă cu totul specială particularităţile de vârstă, sarcini instructive complexe, contribuind la dezvoltarea vorbirii şi gândirii copiilor preşcolari.

Clasificarea jocurilor didactice se poate face după mai multe criterii :

- conţinut;- material didactic.Orientându-ne după criteriul conţinutului, jocurile didactice pot fi :- jocuri pentru cunoaşterea mediului înconjurător;- jocuri pentru dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale;- jocuri pentru dezvoltarea gândirii logice;- jocuri pentru însuşirea normelor de comportare civilizată.

După criteriul materialului didactic folosit în jocuri, indiferent de natura conţinutului lor, jocurile didactice se împart în două grupe mari:

- jocuri didactice cu material;- jocuri didactice fără material sau jocuri orale care se

practică mai ales la grupa mare (5 – 6 ani). Din această categorie fac parte: ghicitorile, jocuri de alcătuire de propoziţii şi fraze; jocuri cu completare de poveşti.

Practica pedagogică a permis o clasificare a jocurilor didactice pentru dezvoltarea limbajului şi a comunicării orale care abordează în mod gradat sunetul, silaba, cuvântul, propoziţia, astfel:

jocuri didactice destinate analizei fonetice a cuvintelor, exersând în acelaşi timp aparatul fonator pentru o pronunţie corectă a sunetelor vorbirii;

jocuri didactice destinate construcţiei corecte a propoziţiei simple şi dezvoltate, a frazei în scopul utilizării corecte a topicii limbii române;

30

jocuri didactice destinate pătrunderii sensului unor noţiuni, ale unor figuri de stil şi dezvoltarea capacităţii copiilor de a face generalizări.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea limbajului şi comunicării orale la copiii preşcolari îl au exerciţiile de vorbire. Ele au fost împărţite în două grupa mari :

1. exerciţii pentru analiza fonetică :- exerciţii pentru formarea deprinderii de izolare a

cuvintelor din propoziţii, de alcătuire, dezvoltare şi restrângere a propoziţiei;

- exerciţii pentru izolarea cuvintelor scurte din propoziţie (cuvinte lungi, conjuncţii, pronumele, forme neaccentuate ale verbelor);

- exerciţii pentru formarea deprinderii copiilor de a despărţi cuvintele în silabe;

- exerciţii pentru formarea deprinderii copiilor de a despărţi sunetele din cuvinte.

2. exerciţii pentru explicarea unor cuvinte şi expresii şi pentru formarea unei exprimări corecte şi fluente :

- exerciţii pentru precizarea înţelesului unor antonime, omonime şi sinonime şi folosirea lor corectă;

- exerciţii pentru explicarea, consolidarea şi verificarea corectitudinii unor noţiuni şi cuvinte însuşite de copii şi care vor fi folosite în unele activităţi comune întregii grupe.

Exerciţiile de vorbire pot fi desfăşurate atât cu întreaga grupă de copii cât şi cu grupuri mici sau chiar pentru munca individuală, în prima parte a programului, în scopul pregătirii verbale a activităţilor comune.

Aceste exerciţii presupun alcătuirea de propoziţii, precizarea numărului de cuvinte dintr-o propoziţie simplă, izolarea cuvintelor din propoziţii, cu precizarea poziţiei lor în context, despărţirea cuvintelor în silabe, izolarea sunetelor din silabă şi rostirea lor corectă.

Un exemplu edificator îl constituie exerciţiul „Ce face?”.Exerciţiul porneşte de la un material care constă în imagini

înfăţişând persoane care îndeplinesc diferite acţiuni (mama coase, bunicul citeşte ziarul, băiatul desenează). Educatoarea fixează planşa pe un satir cu faţa către copii şi pune întrebarea :”Ce face?”. Copilul numit formulează răspunsul într-o propoziţie pe care i-o sugerează

31

imaginea respectivă. Grupa de copii repetă propoziţia, bătând din palme o dată pentru fiecare cuvânt, iar unul din participanţi, numit de colegii lui, va preciza numărul de cuvinte şi ordinea lor. În încheiere, un copil a repeta propoziţia.

Pentru formarea de propoziţii dezvoltate, propune exerciţiul „Mai spune ceva!”. Educatoarea spune un cuvânt care în propoziţie poate fi subiect sau predicat. Copiii au sarcina ca atunci când le vine rândul, să adauge la acest cuvânt ceva. Le atrage atenţia, când se explică şi se demonstrează că ceea ce vor adăuga trebuie să aibă legătură cu ce s-a spus. Copiii din grupul respectiv vor face completări până se încheagă o propoziţie dezvoltată. De exemplu :

CăţelulCăţelul latră.Căţelul latră în curte.Căţelul latră în curte pe necunoscuţi.O atenţie deosebită se acordă exerciţiilor pentru formarea

deprinderii copiilor de a despărţi cuvintele în silabe. Pentru formarea deprinderii de a despărţi corect cuvântul în silabe, trebuie să-i solicităm pe copii să precizeze câte silabe are cuvântul dat şi să solicităm pe copii să precizeze câte silabe are cuvântul dat şi să spună care este prima silabă, cea de a doua, cea de a treia, etc.

În acest scop se pot face exerciţii de mai multe feluri, inclusiv exerciţii de completare a unor versuri cu silaba care lipseşte.

Pentru a-i deprinde pe copii să despartă corect cuvintele în silabe, se gradează dificultatea exerciţiilor începând cu sunetele scurte, formate din două silabe, continuând cu cuvinte formate din trei şi apoi din mai multe.

Pentru exemplificare dăm exerciţiul : „Poţi să spui?”, copiii denumesc o poezie, un cântec, un personaj dint-o poveste, al cărui nume este format din două, trei, patru silabe. Exemplu, iarna, toamna, capra, Ciripel, Cenuşăreasa, etc.

Copilul care a rezolvat sarcina corect vine la tablă şi reprezintă prin liniuţe numărul de silabe din cuvântul rostit de el, în timp ce grupa rosteşte tare cuvântul împărţit în silabe şi apoi întreg.

Folositoare şi atractive sunt exerciţiile pentru formarea deprinderii copiilor de a desprinde sunetele din cuvinte. La început sunetul trebuie surprins, identificat în poziţia iniţială şi finală şi abia

32

după aceea în cea mediană. Apoi se va trece la despărţirea cuvântului în silabe şi a silabelor în sunete.

Exemplu, exerciţiul „Încercuiţi?”. Copiilor li se împart fişe pe care sunt desenate mai multe obiecte care încep cu sunetul b. Pe aceeaşi fişă sunt desenate şi alte obiecte care încep cu alt sunet. Sarcina copiilor este aceea de a încercui toate cuvintele care încep cu sunetul b, apoi, vor fi analizate, pe rând, toate cuvintele încercuite şi împărţite în silabe.

O altă categorie de exerciţiile pentru explicarea unor cuvinte şi expresii şi pentru formarea unei exprimări corecte şi fluente.

Exerciţiile din această categorie au ca scop înţelegerea sensului de către preşcolari, cum sunt de pildă, antonimele, omonimele, sinonimele sau alte cuvinte, expresii sau dialoguri ce vor fi folosite în jocuri şi activităţi şi cu care copiii trebuie familiarizaţi mai înainte de desfăşurarea acestora. Aceste exerciţii contribuie la îmbogăţirea vocabularului, sarcină deosebit de importantă la vârsta preşcolară, vârstă a marilor acumulări în acest domeniu.

În continuare vom prezenta câteva exerciţii de vorbire care operează cu antonime adjectivale, adverbiale, substantivale şi verbale, ştiut fiind faptul că preşcolarul îşi precizează mai uşor sensul cuvintelor pe care le diferenţiază prin contrast.

Exemplu : „Ce-şi spune roata?”Pe un disc împărţit pe mai multe sectoare sunt desenate chipuri

umane, exprimând elocvent stări sufleteşti, fizice sau însuşiri morale. Deasupra acestuia se fixează pe acelaşi ax, un alt disc căruia i se decupează un sector egal cu sectoarele discului desenat. Educatoarea roteşte discul de deasupra şi când s-a oprit la o anumită imagine, rosteşte întrebarea „Ce-ţi spune roata?”. Copilul desemnat trebuie să spună ce vede, fiind îndrumat, cu întrebări ajutătoare, către expresia sau însuşirea de chipul respectiv (copil vesel, fată harnică, elev ordonat, etc.). Un alt copil trebuie să spună însuşirea opusă (trist, leneşă, dezordonat).

Pentru antonime adverbiale vom numi exerciţiile : „Unde se află?”, „Când şi cum?”, etc.

Cel mai des întâlnim în textele literare, fie poezie sau proză, cuvintele care au acelaşi sens, dar forme diferite, acestea fiind sinonimele. Să vedem în exerciţiul „Zăpadă”, cum poate fi explicată sinonimia.

33

Educatoarea arată grupului de copii o imagine reprezentând o scenă de iarnă cu zăpadă abundentă. Se intuieşte imaginea şi se descrie de către copii, pentru a se ajunge la pronunţarea cuvântului „zăpadă”.

Copiii sunt întrebaţi dacă ştiu şi alt cuvânt care să însemne tot zăpadă. Dacă nu ştiu, li se repetă aceeaşi propoziţie, care conţinea cuvântul zăpadă pe care însă îl înlocuieşte cu sinonimul „omăt” sau „nea”. Pentru a le ţine minte se poate recurge la învăţarea unei poezii: „Zăpadă, omăt sau nea

Aşterne-ţi covor moale De fulgi albi, pufoşi şi moi Ce ne bucură pe noi”.

La fel se procedează şi în cazul sinonimelor – adjectivale „Cum este?”.

„Vulpea este şireată”. „Vulpea este vicleană”, amândouă cuvintele având acelaşi sens.

Copilul trebuie familiarizat cu sinonimele pentru că se face permanent apel la ele în explicarea cuvintelor noi.

O categorie importantă de exerciţii de vorbire o constituie exerciţiile pentru explicarea şi consolidarea unor cuvinte ce vor fi folosite în unele jocuri de creaţie.

Este ştiută importanţa deosebită a jocurilor de creaţie pentru dezvoltarea imaginaţiei, a gândirii şi a creativităţii preşcolarilor. Dar eficienţa acestor jocuri depinde de temeinicia cuantumului de cunoştinţe şi de precizia vocabularului vizat de jocurile respective.

Pregătirea acestor jocuri constă în familiarizarea copiilor cu situaţii de viaţă adecvate jocurilor respective şi în explicarea, însuşirea şi consolidarea vocabularului ce se referă la acestea. Pregătirea jocurilor de creaţie nu poate fi ruptă de problemele mediului înconjurător, fără de care nu se poate îmbogăţi vocabularul (sub toate aspectele sale).

Pentru pregătirea fiecărui joc a pornit de la aspectele de viaţă cele mai pregnante ce pot să se reflecte în joc. Aceste aspecte, precum şi corespondentele lor verbale (cuvinte, expresii, dialoguri caracteristice). Vor fi introduse treptat în cadrul jocului, pe măsură ce cunoaşterea lor prin exerciţiile propuse, îmbogăţeşte experienţa copiilor şi posibilităţile lor de exprimare.

O să ne oprim asupra unuia dintre cele mai îndrăgite jocuri de creaţie inspirat din viaţa cotidiană şi anume „De-a doctorul”.

34

Pregătirea copiilor pentru acest joc se face cu precădere prin intermediul imaginilor, într-una este reprezentată sala de aşteptare în care discută părinţii cu copii, în a doua este reprezentat medicul stând la birou şi discutând cu o mamă care are copilul în braţe, iar în cea de a treia, medicul consultând copilul (folosind stetoscopul).

După ce copiii descriu primul tablou şi acţiunile care le sugerează, se va imagina dialogul purtat de persoanele respective. Astfel, educatoarea cere copilului sau grupului de copii cu care lucrează să-i spună :

- Ce credeţi voi că vorbesc mamele din imagine între ele?

- Ce credeţi că vorbesc copiii din imagine între ei?- Ce credeţi că vorbesc mamele din imagine cu copiii

lor?Planul se fixează în funcţie de conţinutul imaginii luate în

discuţie.Pentru realizarea unui dialog mai viu, educatoarea trebuie să

intervină cu întrebările ajutătoare de felul celor redate mai jos :- Spune de ce ai venit la doctor?- Ce are copilul?- Cum l-ai îngrijit până acum?

În afară de familiarizarea copiilor cu aspecte de viaţă sau cu texte şi scene din basme, în pregătirea jocurilor de creaţie mai întâi se realizează verificarea cunoştinţelor, chiar şi precizarea şi consolidarea lor, în legătură cu dimensiuni, mărimi, culori, cunoştinţe legate în mod concret de cuvintele folosite în cadrul jocului.

O altă formă de exerciţii de vorbire o constituie cele pentru explicarea, consolidarea şi verificarea corectitudinii unor noţiuni şi cuvinte însuşite de copii şi care vor fi folosite în unele activităţi comune : observări, convorbiri, lecturi de imagini, etc. Şi aici ca şi în cazul jocurilor trebuie să plecăm de la „cunoaşteri” – astfel, vom împărţi copiilor unele cunoştinţe legate de cuvintele ce le denumesc, familiarizându-i cu înţelesul lor, vom proceda la verificarea corectei folosirii a unor cuvinte, le vom consolida şi activiza atunci când va fi necesar.

Să luăm ca exemplu exerciţiul pentru pregătirea activităţii de memorizare a poeziei „Limba românească” de George Siron :

„Mult e dulce şi frumoasă

35

Limba ce-o vorbim,Altă limbă armonioasă

Ca ea nu găsim. Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm Şi pe buze aduce miere Când o cuvântăm”.

Pentru pregătirea acestei activităţi de memorizare, educatoarea va apela la două – trei din cele mai izbutite versuri sub raportul muzicalităţii, din poeziile învăţate anterior. Apoi copiii vor fi întrebaţi cum sună limba română atunci când o vorbim (o cuvântăm), când o ascultăm, ca să ajungă la concluzia că limba noastră este o limbă armonioasă, ca un cântec. Li se precizează copiilor faptul că oricine ascultă limba română se îndrăgosteşte de ea, aşa cum copiilor le place s-o asculte când li se spune poveşti, basme, poezii. Sub forma unei scurte povestiri, li se spune copiilor cu bucurie, ce plăcere trăiesc marinarii, aviatorii, călătorii români care, ajunşi în ţări îndepărtate, aud din întâmplare, vorbindu-se româneşte pe stradă, în magazine. Ei simt că le saltă inima de bucurie şi intră în vorbă cu cei necunoscuţi. Limba română li se pare şi mai frumoasă, mai dulce, de parcă ar aduce miere pe buze.

36

CONCLUZI I

În prezenta lucrare ne-am propus să arătăm în ce constă contribuţia jocurilor didactice şi a diverselor tipuri de exerciţii la dezvoltarea vorbirii copiilor preşcolari. Se ştie că munca, gândirea, vorbirea reprezintă acea activitate didactică ce explică apariţia şi constituirea omului ca specie distinctă. Toate acestea luate împreună nu pot avea consecinţe utile şi semnificative pentru dezvoltarea umanităţii, fără constituirea şi transmiterea din generaţie în generaţie a unui tezaur comun de gândire şi experienţă.

Observând cu mai multă atenţie copiii din ultimele serii, am desprins următoarele aspecte :

activitatea permanentă a copilului privind dezvoltarea vorbirii şi a comunicării prin forme de lucru şi procedee specifice învăţământului preşcolar;

cultivarea proceselor psihice : imaginaţia, memoria, atenţia voluntară, urmărindu-se, în mod deosebit, dezvoltarea spiritului de observaţie, stimularea permanentă a inteligenţei şi creativităţii copiilor, a capacităţii de orientare în diferite situaţii noi;

formarea deprinderii de activitate intelectuală; stimularea limbajului la copii este favorizată de existenţa

unei depline comuniuni între educatoare şi copil, potrivit concepţiei didactice moderne.

Odată cu însuşirea cunoştinţelor se educă la copii şi anumite sentimente, trăsături morale, interese pentru tot ceea ce-i înconjoară, dorinţa de a şti mai mult, optimismul, perseverenţa, conştiinciozitatea.

În toate activităţile susţinute la clasă, şi în special în cadrul jocurilor didactice, am căutat să fim cât mai explicite în transmiterea de cunoştinţe şi totodată, ghidul tuturor acestor activităţi.

De asemenea, în transmiterea de cunoştinţe, în orice fel de activitate, am asigurat participarea efectivă a tuturor copiilor deoarece

37

numai în acest fel se poate asigura dezvoltarea multilaterală a personalităţii fiecăruia.

În cadrul activităţilor trebuie evitat verbalismul excesiv, explicaţiile care nu sunt pe înţelesul copiilor şi care au efect negativ asupra atenţiei şi interesului acestora pentru activităţile menite să dezvolte dorinţa de cunoaştere. Reuşita tuturor activităţilor mai ales a jocurilor didactice, este condiţionată şi se aspectul şi conţinutul materialului didactic folosit.

Bazele vorbirii şi comunicării se creează forate de timpuriu şi trebuie profitat de perioada fertilă, care este vârsta preşcolară, pentru dezvoltarea mijloacelor de comunicare orală.

În amplu proces de dezvoltare a civilizaţiei şi culturii este vizibilă şi perfecţionarea mijloacelor ce permit ca limba noastră să evolueze neîntrerupt, lărgindu-şi capacitatea de exprimare a realităţii. Explozia informaţională necesită o îmbogăţire a vocabularului corespunzătoare apariţiei, în viaţa socială, economică, politică şi tehnico - ştiinţifică a unor noi aspecte.

Prin folosirea unor variate forme de activitate ca: observarea, lecturi după imagini, povestiri, jocuri didactice, convorbiri, educatoarele uşurează drumul spinos al preşcolarilor în cucerirea actului vorbirii. Un mijloc foarte eficient în realizarea unei vorbiri frumoase şi corecte îl constituie jocul – exerciţiu pe bază de material intuitiv. Unind în el principiul căutării, al descoperirii, al programării stringente, exerciţiul pune în mişcare gândirea proprie copilului şi duce la obţinerea unor informaţii puternic ancorate în sistemul reflexelor. Nu numai reîncorporarea informaţiei este câştigul obţinut de copil, şi totodată conţinutul constituie un prilej eficient de valorificare a principiului formativ; creşte în intensitate curiozitatea, se dezvoltă capacitatea de asociere, de analiză, de sinteză. Cu ajutorul exerciţiilor de analiză şi sinteză a structurii cuvintelor, pe baza câtorva modele mai uzuale îi deprinde pe copiii să formeze cuvinte pe care să le înţeleagă uşor. Din exemplele date în această lucrare se poate constata că gândirea copilului preşcolar este profund solicitată atunci când influenţa educaţională se exersează sistematic şi continuu. Antrenarea intensă a gândirii este posibilă numai în strânsă legătură cu stimularea limbajului în sensul valorificării vocabularului însuşit de copil, al exprimării corecte şi clare, precum şi al utilizării unor structuri gramaticale complexe.

38

Jocurile didactice şi diversele jocuri – exerciţii fiind desfăşurate în diverse momente ale programului permit antrenarea tuturor copiilor participând la realizarea lor, ei au fost puşi în situaţia de a colabora, sfătuindu-se între ei cum să realizeze sarcinile propuse, ce materiale să folosească şi când să le folosească, etc. Această modalitate de lucru stimulează dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea limbajului şi a comunicării, capacitatea de a relaţiona cu cei din jur.

Nu ai voie tu, cadru didactic să nu-l exploatezi la maxim pe tot parcursul frecventării grădiniţei de către copii, de la grupa mică până la intrarea în clasa I şi asta pentru că preşcolarii trec de la gândirea intuitivă, legată în mod direct mânuirea obiectelor la gândirea logică, îmbinând materialul didactic cu obiecte cunoscute în mod concret de către copii, având reprezentarea acestora din memorie sau cu grupuri de obiecte (la grupele mari).

În funcţie de nivelul de dezvoltarea intelectuală al copiilor am urmărit permanent creşterea efortului astfel încât ei să treacă de la o variantă simplă la una mai complicată dar numai după ce vor fi realizat sarcina precedentă fără ajutor.

Date fiind particularităţile psihofizice şi intelectuale ale copilului preşcolar, pe de o parte şi exigenţele asumate de învăţământul preşcolar, pe de altă parte se poate emite concluzia că procesul didactic din grădiniţă cunoaşte paradoxul simplităţii şi al complexităţii minime, reflectate în planul a două niveluri ale limbii. Concret este vorba de nivelul fonetic – fonologic şi respectiv, de cel sintactic textual, aflate la intrarea şi respectiv la ieşirea din actul comunicării verbale.

Se poate spune că rolul hotărâtor în domeniul educării limbajului îi revine cadrului didactic care trebuie să cultive în rândul preşcolarilor plăcerea pentru o exprimare clară, frumoasă şi corectă. Totodată rolul lui este să corecteze toate dificultăţile de exprimare şi în acelaşi timp, să ofere modele de vorbire corectă, îngrijită, folosind cuvinte bine articulate, un ritm şi intonaţii potrivite, cu pauze şi accente corespunzătoare conţinutului de idei şi mesajul transmis.

Jocurile didactice oferă copiilor cea mai bună motivaţie de a învăţa.

39

B I B L I O G R A F I E

1) A. Andeaud, „Chem să facem exerciţii de vorbire în grădiniţa de copii” , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;

2) T., Bădica, O., Duţu, E., Marinescu, „Exerciţii pentru dezvoltarea vorbirii preşcolarilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;

3) I., Berea, „Metodica pregătirii limbii române”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;

4) B. Bratu, „Preşcolarul şi literatura – studiu şi Antologie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977;

5) Chircev şi colaboratorii, „Psihologie generală”, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;

6) E., Creţu, „Îndrumător metodic – dezvoltarea vorbirii la clasele I, a II-a şi activităţi recreative la clasa I”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;

7) Ana, Crăciun, „Stimularea gândirii preşcolarilor din grupa mare prin jocurile didactice. Copilul şi jocul” – Culegere metodică editată de Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1975;

8) Prigoriu, Dumitru, „Rolul formativ al jocului didactic în vederea pregătirii preşcolarului pentru şcoală. Copilul şi jocul” - Culegere metodică editată de Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1975;

9) Elena, Dumitrică, „Jocul didactic – mijloc de dezvoltare a limbajului copiilor în vederea şcolarizării” - Culegere metodică editată de Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1979;

10) Paraschiva, Florescu, „Educarea vorbirii corecte la vârsta preşcolară – Grădiniţa şi educaţia copilului preşcolar” - Culegere metodică editată de Revista de Pedagogie, Bucureşti, 1979.

40

41