· web viewcentrul Şcolar de educaŢie incluzivĂ „aurora” reŞiŢa centrul Şcolar pentru...

Simpozionul regional „Elevul meu azi, cetăţeanul lumii mâine”

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ „AURORA” REŞIŢACENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ „PAUL POPESCU NEVEANU” TIMIŞOARA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL PENTRU COPII CU DEFICIENŢE AUDITIVE BUZĂU

Coordonatori:Prof. DRĂGHIȚĂ MARIA-RODICA

Prof. HÎNCU MARIANAProf. RAICOV SIMONA

EDUCAREA ELEVILOR ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

- ÎNDRUMĂTOR -

1


REŞIŢA, 2018

CENTRUL ŞCOLAR DE EDUCAŢIE INCLUZIVĂ „AURORA” REŞIŢACENTRUL ŞCOLAR PENTRU EDUCAŢIE INCLUZIVĂ „PAUL POPESCU NEVEANU” TIMIŞOARA

LICEUL TEHNOLOGIC SPECIAL PENTRU COPII CU DEFICIENŢE AUDITIVE BUZĂU

Coordonatori:Prof. DRĂGHIȚĂ MARIA-RODICA

Prof. HÎNCU MARIANAProf. RAICOV SIMONA

EDUCAREA ELEVILOR ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

- ÎNDRUMĂTOR -

REŞIŢA, 20182


Prezenta publicaţie conţine o sinteză a lucrărilor prezentate la simpozionul regional desfăşurat în cadrul

proiectului regional ”Să creăm împreună o lume mai frumoasă”, coordonat de prof. Drăghiță Maria-Rodica,

prof. Hîncu Mariana, prof. Raicov Simona.

Proiectul este avizat de Ministerul Educaţiei Naţionale în C.A.E.R.I., nr. 3076 / 17.01.2018, poz. 227 şi s-a

desfăşurat la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă ,,Aurora’’ Reşiţa, Centrul Şcolar pentru Educaţie

Incluzivă ,,Paul Popescu Neveanu” Timişoara, Liceul Tehnologic Special pentru Copii Cu Deficiențe Auditive

Buzău.

COLABORATORI:

Prof. Andrei Doina - Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Prof. Hîncu Mariana - Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

Prof. Vasilica Diaconu - Școala Profesională Specială „Paul Popescu Neveanu”, structură la

Școala Profesională Specială „Emil Gârleanu” Galaţi

Prof. Andrei Elena - Colegiul Economic Buzău

Prof. Căpriţă Paraschiva - Colegiul Economic Buzău

Prof. Dinu Alina Laura - Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Buzău

Profesor Staicu Florina - Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Buzău

Prof. Coman Adriana - Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Prof. Bîra Mihaela-Diana - Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Prof. Tutulan Maria Pachița - Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Prof. Ion Stănica - Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Prof. Ștefan Simona - Daniela - Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Buzău

Prof. Ștefan Corneliu - Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Buzău

Prof. Sivu Săndica - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu” Timişoara

Profesor Carmen Rădulescu - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu”

Timişoara

Profesor Rădulescu Ciprian - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu”

Timişoara

Prof. Apafaian Mihaela-Raluca - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu”

Timişoara

Prof. Dobrin Maria-Doralina - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu”

Timişoara

Prof. Mioara Novac - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă „Paul Popescu Neveanu” Timişoara

Prof. Raicov Simona Cecilia - Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă “Paul Popescu Neveanu”

Timişoara3


Prof. învățământ primar Tutulan Iulia-Diana - Școala Gimnazială nr. 309 București

Prof. Vlad Eugenia-Ioana - Școala Gimnazială „George Poboran” Slatina

Prof. Maroiu Manuela - Centrul Școlar de Educație Incluzivă ”Aurora” Reșița

Prof. Mezin Daniela-Mărioara - Centrul Școlar de Educație Incluzivă “Aurora” Reșița

Prof. Bordeţ Dorin Dănuţ - Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă ,,Aurora” Reşiţa

Prof. Dogaru Letiția Nadia - Centrul Școlar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reșița

Prof.-educ. Holub Mihaela-Carmen - Centrul Școlar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reșița

Prof. Drăghiţă Rodica - Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă “Aurora” Reşiţa

Prof. Racu Semenica - Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reşiţa

Prof. Sârbu Alina - Centrul Școlar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reșița

Prof. Boru Adriana - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Prof. Puşcaşu Mihaela - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Prof. Bălean Cristian - Colegiul Naţional „Diaconovici-Tietz” Reşiţa

Prof. învăţământ primar Drăgilă Ozana - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Prof. învăţământ primar Jurca Eufemia - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Prof. învăţământ primar Bălănescu Camelia - Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Prof.înv. primar Saşec Rodica Daniela - Colegiul Naţional ,, Mircea Eliade” Reşiţa

4


EDUCAȚIA INTERCULTURALĂ, UN IMPERATIV PENTRU FORMAREA

CETĂȚENILOR DE MÂINE

Prof. Andrei Doina

Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Lumea actuală se caracterizează prin progresul tehnico-științific, creșterea complexității

proceselor sociale și economice, explozia informațională și dezvoltarea rapidă a mass-media.

Aceste condiții favorizează implicarea tuturor în diversele aspecte ale problematicii lumii

contemporane. Se produce o deschidere către influențele din exterior, categoria filosofică de spațiu

este depășită real, dar mai cu seamă virtual. Întreaga umanitate este implicată în rezolvarea unor

probleme regionale și la nivel de mapamond.

Pentru a beneficia de rezultatele civilizației umane trebuie să acceptăm diversitatea și să

dovedim un comportament adecvat interferenței culturale. Diversitatea culturală este apreciată la

moment atât ca o sursă de cunoaștere și îmbogățire spirituală reciprocă, cât și o problemă globală,

generatoare de tensiune în relații interumane și chiar conflicte. Oricare nu ar fi efectele

multiculturalității, fenomenul există, ia amploare și necesită transformare în interculturalitate,

proces ce se caracterizează prin dinamism și interferență, comunicare și relaționare axată pe

acceptare, umanism și toleranță. Dacă multiculturalitatea constituie un rezultat al evoluției istorice,

interculturalitatea este un rezultat al influenței educative și cunoașterii mai multor culturi. Cei care

educă, părinții și cadrele didactice, în condițiile actuale trebuie să îmbine cu măiestrie rolul social

de educator, cu rolul profesional de educator și responsabilitatea civică, orientate spre formarea

atitudinilor pozitive a discipolilor de a face față diversității culturale, a stima și tolera nu numai

conaționalii, ci și alte popoare.

5

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate

aparţine în exclusivitate autorilor.


Solidaritatea pe plan mondial înseamnă depășirea tendinței de concentrare asupra propriei

identități pe baza respectului diversității. Aici răspunderea educației este esențială, deoarece trebuie

să-i facă pe indivizi conștienți de propriile rădăcini, astfel încât să poată avea puncte de referință

pentru a-și găsi locul în lume, dar trebuie să-i învețe și respectul pentru alte culturi. În acest context

educația pentru diversitatea culturală devine o necesitate vitală. Deschiderea către diversitate este

favorizată de reperele conceptuale în care se conturează societatea postmodernă. Ca și proces cu un

pronunțat caracter prospectiv, educația are menirea de a prefigura societatea, astfel în societatea

contemporană cele mai importante instituții devin cele educaționale.

Pentru cercetători – inclusiv în domeniul educației – atrage atenția vechiul principiu al

unității în diversitate. M. Malița numește „civilizație” acel corp comun de cunoștințe, valori și

tehnici care conferă dimensiunea universală a existenței umane. Culturile nu există decât la plural,

într-o mare diversitate. Culturile care coexistă în același plan spațio-temporal trebuie să-și împartă

zonele de influență sau trebuie să se tolereze, să interfereze construindu-se reciproc. Relația cultură-

educație, abordată ca rezultat și proces, este influențată de politica exercitată față de acest raport.

Pentru a-și pune în valoare statutul de cetățean, omul are nevoie de competențele civice

necesare, care nu se obțin doar prin calitatea legală, recunoscută de statul de care aparține, ci și prin

achiziții culturale și comportamentale adecvate. În acest fel, cetățeanul devine conștient de rolul

său, învață să interacționeze și este capabil de o participare responsabilă la activitățile publice.

Aceste competențe necesare participării la societatea politică, pe care cetățeanul le învață pe toată

durata vieții, reprezintă și o finalitate implicită a educației interculturale. Pluralismul cultural pune

problema nu numai a apărării diversităților, ci și a dialogului culturilor care recunosc, dincolo de

diferențele lor, că fiecare contribuie la îmbogățirea experienței umane și că fiecare dintre ele este un

efort de universalizare a unei experiențe particulare.

Diversitatea culturală nu mai este un prejudiciu, ci o realitate ce trebuie fructificată în

mediul școlar. Dacă la început reflecția asupra interculturalității în învățământ a fost restrânsă doar

la soluționarea problemelor imigranților, astăzi se constată că vechea paradigmă nu mai este

suficientă. Odată cu perspectiva construirii unui spațiu unitar european, a internaționalizării

economiei, a globalizării informațiilor, problemele se pun altfel. A învăța recunoașterea diversității

codurilor culturale diferite, a ști să comunici într-un context intercultural, a lua cunoștință de propria

identitate culturală, a fi capabil de a trece dincolo de stereotipuri și prejudicii, de a cunoaște mai

bine instituțiile, caracteristicile sociale, formele de viețuire din diverse țări europene, acestea ar

putea să fie obiectivele unei practici interculturale lărgite în educație.

Pentru a redimensiona responsabilitatea profesională a cadrelor didactice, C. Bennett a

identificat patru dimensiuni de realizare practică a obiectivelor educației interculturale:

6


conceptualizarea orientării interculturale, conținuturile interculturale, procesul formal de educație

interculturală și angajamentul intercultural.

Școala, ca principal instrument de socializare, devine locul unei armonizări culturale ce o

devansează pe cea socială. Gestionarea cât mai operativă și timpurie a diferențelor obligă cu

necesitate la întronarea unui model educativ care să favorizeze întâlnirea și cooperarea între mai

mulți parteneri. Prelungirea perioadei de școlarizare face din școală principalul mediu de construire

a identității culturale.

Întâlnirea reală sau virtuală a culturilor diferite aduce în prim-plan necesitatea restructurării

educației din perspectiva diversității. În același timp, diversitatea, ca problemă pentru societate, este

considerată drept promotor al creativității educaționale. Astfel, interculturalitatea poate reprezenta

pentru educator o resursă prețioasă ce poate fi valorificată în procesul de învățământ.

Spectrul larg al diferențelor atrage după sine o suită de reacții complexe de natură cognitivă,

afectivă, comportamentală. Valorile înglobate finalităților educației interculturale nu se pot realiza

de la sine în raporturile interculturale. Toleranța, deschiderea, acceptarea nu sunt înnăscute, ci se

construiesc în personalitățile individuale prin demersuri educaționale sistematice. Astfel educația

interculturală devine o strategie de pregătire a societății viitoare în care adaptarea la diversitatea

culturală este necesară atât pentru „minoritari”, cât și pentru „majoritari”, în interacțiunile prezente

și viitoare.

Obiectivul principal al educației interculturale rezidă în pregătirea persoanelor pentru a

percepe, accepta, respecta și a experimenta alteritatea.

Conținutul educației interculturale este determinat la două niveluri de referință, care privesc

anumite fenomene și tendințe ale lumii contemporane, abordate în sens restrâns și în sens larg.

a) În sens restrâns, educația interculturală urmărește „tratarea pedagogică a unei realități

eterogene confundată inițial cu școlarizarea copiilor migranților”.

b) În sens larg, educația interculturală reflectă, în plan pedagogic, complexitatea

raporturilor, proprii societății postmoderne, între tendința promovării globalizării și cea a respectării

comunităților teritoriale și locale; fenomenele „de analiză și de înțelegere a problemelor legate de

alteritate și de diversitate culturală”.

În concordanță cu întrebuințarea pe care o dăm termenului „intercultural”, să precizăm

sensul dat și altor termeni utilizați frecvent. Multicultural (multi = mulți) și pluricultural (plures =

mai mulți) sunt de ordinul descrierii statice a unor situații. Societățile sunt, de fapt, pluri- sau

multiculturale. Ele reunesc indivizi sau grupuri provenite din sau raportate la multe sau foarte multe

culturi diferite. Într-o abordare „multiculturală”, interacțiunile nu sunt excluse, dar ele nu sunt puse

în evidență în mod explicit, ele nu sunt deci implicite conceptului. Dacă educația multiculturală

pune accentul pe măsuri care să vizeze coexistența a mai multor culturi, în mod separat, educația 7


interculturală este axată pe cooperare și acțiune conjugată. Din cele relatate conchidem că termenul

„intercultural” are o valoare eminamente dinamică și pedagogică.

C. Levi-Strauss susținea un fapt interesant pentru educație, în special pentru cea

interculturală (care presupune intervenție): „descoperirea celorlalți înseamnă descoperirea relațiilor,

a punctelor comune, și nu a barierelor”.

Educația interculturală solicită actorilor educaționali nu doar participarea activă, creatoare și

responsabilă, ci mai ales un efort continuu de autoconstrucție interioară, de reflecție personală, de

cultivare a responsabilității față de propriile valori și a respectului față de valorile celuilalt. Din

aceste considerente, educația interculturală poate fi percepută nu doar ca o măsură temporară,

tranzitorie sau o extensie a programelor de învățământ, ci mult mai mult decât atât – o atitudine, o

stare de spirit, un sistem lărgit de practici, teorii cu deschidere spre pluralismul cultural, care

traversează întregul mediu educațional. În opinia lui A. Perotti, educația interculturală vizează

dezvoltarea unei educații pentru toți în spiritul recunoașterii diferențelor ce există în interiorul

aceleiași societăți și mai puțin (sau deloc) o educație pentru culturi diferite, ceea ce ar presupune

staticism și o izolare a grupurilor culturale.

Educația interculturală ca și conținut educațional pretinde a avea o poziție prioritară

deoarece la momentul actual nicio societate nu este și nici nu poate fi omogenă, fiecare fiind

constituită din oameni diferiți atât din punctul de vedere al originii etnice, apartenenței

confesionale, convingerilor politice, dar și din cel al vârstei, sexului, intereselor, educației, situației

materiale etc. Calitatea unei societăți depinde de modul de conviețuire al membrilor ei.

Concluzii

Educația interculturală a devenit o necesitate determinată de multiple premise: economice,

demografice, ecologice, tehnologice, etc. Acest conținut educațional constituie o parte integrantă a

educației în perioada postmodernă, ce se caracterizează prin diversitate și deschidere. Condițiile

vieții ne orientează de la o cultură egocentrică spre o abordare pluri și interculturală, deoarece la

moment a te integra social, presupune cunoașterea și acceptarea altor culturi, precum și

manifestarea unor comportamente ce armonizează diferențele. În condițiile epocii pe care o

parcurgem nu putem vorbi despre „mono” culturi. Progresul tehnico-științific, mobilitatea sporită

generează interferențe ale culturilor. Cu toate că sunt utilizați diverși termeni care definesc

pluralismul cultural, multitudinea acestora este justificată prin faptul că accepțiile se referă la

fenomene socioculturale diverse. Există societăți în care sunt prezente mai multe culturi, iar

fenomenul identificat este numit multiculturalitate, care nu presupune sine qua non și interacțiunea

acestora. Studiile în problemă demonstrează că umanitatea astăzi are nevoie de interculturalitate, ce

presupune neapărat interacțiunea dintre culturi.

8


Educația interculturală a apărut ca răspuns la o problemă globală, problema diversității

culturale, care se observă la nivel local, regional și global. Poate (și trebuie) să fie realizată în

context implicit (social) și explicit (școlar), dar preponderanța cadrului educațional explicit este

incontestabilă, dat fiind multiplele aspecte metodologice ce pot fi respectate doar într-un proces

educațional susținut pedagogic.

Pornind de la constatarea că orice comportament eficient constituie un ansamblu de

competențe, este evident că eficiența integrării sociale într-o lume a incertitudinii și diversității este

condiționată de competența interculturală. Prin competență se înțelege totalitatea cunoștințelor,

atitudinilor și abilităților integrate într-un context de viață, capabile să rezolve o situație de

problemă. Din această perspectivă poate fi pus în valoare aspectul cognitiv, atitudinal și

operațional/relațional al competenței. În baza multiplelor studii poate fi identificat conținutul

acestor dimensiuni vizavi de competența interculturală, demonstrat în prezentarea de sine și

gestiunea relaționării, aceste dimensiuni: individuală și colectivă, trebuie să fie abordate prin prisma

aspectului pedagogic, psihologic și social. În prezent fenomenul diversității a luat o atare amploare,

încât fenomenul interculturalității trebuie să depășească categoria filosofică de spațiu.

Din acest considerent concluzionăm că actul educațional realizat de către profesor necesită

formarea competențelor interculturale ale elevilor, menite să le asigure integrarea într-o societate

interculturală și interacțiunea optimă cu ceilalți.

Bibliografie:

1. Cozma T., O nouă provocare pentru educație: interculturalitatea, Editura Polirom, Iași, 2001;

2. Cristea S., Educația interculturală, în Didactica Pro, nr. 4-5, octombrie 2003;

3. Duhlicher O., Dandara O., Educația interculturală - premisă a integrării cu succes în societatea

contemporană, Didactica Pro, Nr. 1 (59) februarie 2010;

4. Grumea L., Gonția V., Educația în spiritul toleranței, Chișinău, Gunivas, 2004;

5. Malita M., Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 1998;

6. Perotti A., Pledoarie pentru intercultural, Timișoara, Institutul Intercultural, 1998.

IMPORTANŢA ORIENTĂRII ŞCOLARE ŞI PROFESIONALE

ÎN TRANSFORMAREA ELEVILOR DE AZI, ÎN CETĂŢENII LUMII DE MÂINE

Prof. Căpriţă Paraschiva9


Colegiul Economic Buzău

Întrucât orientarea trebuie să se facă atât în funcţie de individ, cât şi de cerinţele societăţii

este necesar ca cei care o realizează să pornească de la o bună cunoaştere a realităţilor sociale şi a

personalităţii orientatului. Baza socială a orientării implică luarea în consideraţie a unor

particularităţi ale societăţii în care urmează să se integreze elevii, dar şi aspiraţiile, concepţiile

mediului social apropiat elevului, îndeosebi ale familiei. Dintre determinările sociale care urmează a

fi luate în consideraţie, cele mai importante se referă la o serie de aspecte cum ar fi:

dinamica societăţii; o societate caracterizată prin modificări rapide în structura profesiilor

ca urmare a frecventelor schimbări tehnologice, va fi interesată de o orientare generală, nu numai

profesională, realizată sub forma unor programe educative care să dezvolte toate calităţile potenţiale

ale individului pentru a-l face mai puţin tributar fluctuaţiilor economice;

caracteristicile pieţei muncii concretizate în fenomene de creştere sau scădere a cererii de

forţă de muncă, datorită unor perioade de progres sau de regres economic, ori datorită creşterii sau

scăderii natalităţii;

politicile şcolare de prelungire a şcolarităţii se asociază de regulă cu creşterea interesului

pentru o orientare realizată sub forma unor programe educative pe termen lung;

structura locurilor de muncă exprimată prin anumite cerinţe privind calităţile umane

necesare desfăşurării unor anumite procese de muncă, dar şi prin ratele specifice de înlocuire din

diferite profesii;

planificarea economică ce poate influenţa, prin obiectivele ei, opinia publică în legătură cu

profesiile care vor fi cele mai căutate şi apreciate în perioadele următoare.

Toate aceste fenomene sociale vor determina caracteristicile activităţii de orientare şcolară şi

profesională a elevilor, căci în funcţie de ele se vor contura orientările posibile, aspectele cantitative

ale orientării, dar şi momentele opţiunilor.

O orientare realistă va trebui să ţină seama de o serie de factori sociali legaţi de valori

specifice mediului social apropiat al copilului. „Proiectele de orientare sunt acceptate sau respinse,

după cum se integrează sau nu într-un sistem valoare-atitudine, specific grupului din care face parte

subiectul”. De exemplu, în diferite medii socio-profesionale din care provin copiii, pot exista

concepţii diferite cu privire la ierarhiile profesionale, în funcţie de modul în care este conceput

raportul dintre veniturile potenţiale aduse de practicarea unei profesii şi eforturile necesare pentru a

atinge nivelurile culturale cerute de profesiunea respectivă. În funcţie de aceste concepţii, mediul

social apropiat va exercita presiuni asupra copilului pentru a-l convinge să se orienteze în anumite

direcţii, iar orientarea şcolară şi profesională trebuie să le ia în consideraţie.

Bazele psihopedagogice ale orientării exprimă necesitatea de a o concepe în funcţie de 10


particularităţile subiectului de orientat.

„Ca subsistem educativ, activitatea de orientare necesită efectuarea unor investigaţii

psihologice sistematice şi de durată cu privire la structura şi dinamica personalităţii elevilor.

Diversele aspecte ale personalităţii, care trebuie depistate şi dezvoltate în scopurile orientării şcolare

şi profesionale pot fi grupate în trei componente fundamentale: a) intelectuală; b) afectiv-

motivaţională; c) volitiv-caracterială.”

Aptitudinile elevului vor constitui, fără îndoială, un prim temei psihopedagogic al orientării

sale. Dar, aptitudinile singure, nu explică întotdeauna diferenţele de randament între indivizi într-un

domeniu sau altul. Randamentele superioare se pot explica nu neapărat prin aptitudini, ci şi prin un

eventual avans al dezvoltării copilului, aşa cum este posibil ca randamentele scăzute să aibă drept

cauză obiectivă o anumită întârziere în dezvoltare, care poate fi recuperată.

Tot mai mulţi manageri dintre cei solicitaţi să facă aprecieri în legătură cu calităţile umane

care condiţionează integrarea cu succes în domeniile profesionale pe care le coordonează

evidenţiază importanţa unor trăsături caracteriale: perseverenţa, consecvenţa, fermitatea, cinstea,

hărnicia. Psihologii au confirmat importanţa caracterului în orientarea individului: „preferinţele

individului, tăria voinţei sale, dorinţa de a reuşi, capacitatea sa de realizare şi de muncă determină

soarta aptitudinilor sale”. Rămâne în sarcina persoanelor care realizează orientarea de a nu confunda

însă simplele dorinţe ale copilului, reveriile sale cu aspiraţiile sale profunde şi autentice. De o

deosebită utilitate pentru stabilirea nivelului propriilor aspiraţii este capacitatea copilului de

autoapreciere realistă a propriilor capacităţi şi limite. Educaţia acestor capacităţi necesită perioade

îndelungate de timp.

Orientarea va trebui să ţină seama şi de starea fizică şi fiziologică a elevului, căci ea nu

trebuie să pună în primejdie sănătatea şi securitatea vieţii individului.

„Înainte însă de a interzice o anumită orientare este bine să ne întrebăm dacă handicapul are

un caracter provizoriu sau definitiv”.

„În funcţie de accentul pus pe diferiţi factori individuali de la care trebuie să pornească

orientarea şcolară şi profesională, de-a lungul timpului, s-au conturat mai multe concepţii teoretico-

metodologice: concepţia psihofiziologică aptitudinală; concepţia caracterologică; concepţia clinică;

concepţia psihopedagogică”.

a) Concepţia psihofiziologică – aptitudinală consideră că elementele de bază în realizarea

selecţiei şi orientării sunt însuşirile psihofizice individuale (văzul, auzul, viteza de reacţie etc. ) şi

aptitudinile.

b) Concepţia caracterologică a pus accentul pe cunoaşterea intereselor profesionale ale

individului, considerate mai importante decât aptitudinile subiectului.

11


c) Concepţia clinică susţine că accentul trebuie pus pe investigarea înclinaţiilor individului

şi a perspectivelor de evoluţie a personalităţii sale.

d) Concepţia psihopedagogică susţine necesitatea educării individului în vederea alegerii

studiilor şi profesiunilor sale viitoare.

Prestigiul actual al concepţiei psihopedagogice despre orientare se concretizează în o serie

de direcţii şi tendinţe constatabile în practica orientării şcolare şi profesionale din majoritatea ţărilor

lumii:

accentuarea caracterului formativ educativ al orientării şcolare şi profesionale;

începerea cât mai de timpuriu a acţiunilor de orientare, încă din clasele primare, prin

acţiuni de cunoaştere a elevilor, dezvoltare a talentelor şi acţiuni de informare a elevilor despre

lumea muncii şi despre societate;

intensificarea acţiunilor de cunoaştere de către elevi a cerinţelor social economice;

considerarea acţiunilor practice desfăşurate în ateliere, întreprinderi şi pe terenuri agricole

ca mijloc esenţial de orientare „ întrucât ele îi pun pe elevi în contact direct cu munca productivă şi

cu principalele profesiuni din industrie şi agricultură”;

extinderea acţiunilor de informare şcolară şi profesională a elevilor;

amânarea momentului alegerii studiilor şi a profesiunii „pentru ca aceasta să fie cât mai

conştientă şi mai responsabilă”;

constituirea unor sisteme naţionale de orientare integrate în învăţământ care include

activităţile de orientare a elevilor în programul şcolar prin participarea întregului personal didactic

al şcolii, la care se adaugă acţiunea altor servicii speciale de orientare (centre şi cabinete de

asistenţă psihopedagogică a elevilor, cadrelor didactice şi a părinţilor).

Bibliografie:

1) Drevillon J., Orientarea şcolară şi profesională, EDP, Bucureşti, 1973

2) Tomşa, Gh. ,Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de editură şi presă Viaţa românească,

Bucureşti 1999.

ROLUL LECTURII ÎN FORMAREA PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI

Prof. Coman Adriana

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău12


În condițiile educației permanente, școlii îi revine misiunea de a-i înarma pe elevii cu

deprinderi temeinice de autoinstruire și autoperfecționare prin intermediul tuturor mijloacelor și, nu

în ultimul rând, prin mijlocirea cărții. La vârsta școlară, lectura are un rol hotărâtor în îmbogățirea și

dezvoltarea cunoștințelor elevilor, în formarea gustului pentru citit, în cultivarea și îmbogățirea

limbajului prin formarea și dezvoltarea unui vocabular adecvat. Valoarea instructiv-educativă a

cărților este deosebită, ele aducând o preţioasă contribuţie la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a

proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voinţă şi caracter, la formarea personalităţii copiilor.

Prin lecturile care exprimă conflicte între cele două forţe: ale binelui şi răului, micii cititori îşi

formează reprezentări şi noţiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverenţă,

hărnicie. Lectura acestora îmbogăţeşte fondul cognitiv și afectiv al copilului.

Formarea şi cultivarea gustului pentru lectură, reprezintă unul dintre obiectivele

fundamentale ale orelor de limba şi literatura română. Prin marea lor varietate, textele literare,

reprezintă un real suport, ce poate asigura dezvoltarea şi nuanţarea vocabularului, a limbajului

literar, a creativităţii copiilor, precum şi dezvoltarea unor capacităţi intelectuale, imaginative şi

motivaţionale. Astfel, lecturile selectate de cadrul didactic în cadrul procesului instructiv-educativ

au rolul de apropia copilul de realitate, de a-i oferi o gamă largă, diversificată de informaţii şi

experienţe umane, modele morale, emoţii şi sentimente. Lectura expresivă îi face pe copii

descoperitori ai unui tezaur de informaţii din literatura română şi universală.

Prin intermediul lecturilor percepția elevilor este antrenată și consolidată modelând un stil

de viață civilizat și este stimulat comportamentul creativ în diverse domenii ce oferă un suport

pentru reușita școlară în ansamblul ei. Educația elevilor este desăvârșită prin intermediul cărților,

acei prieteni tăcuţi care se dăruiesc total şi care nu cer în schimb decât trăire sinceră şi puţin timp.

Cartea este o lume fermecată, plină de feerie, este lăcașul unde se pun bazele clădirii fizice și

spirituale a ,,puiului de om”, ea modelează sufletul și mințile elevilor cu mult tact și răbdare,

trecându-l pragul palatului fermecat pentru a îmbrăca haina plină de vrajă și mister a învățăturii. Cu

ajutorul cărții elevul poate să progreseze cu mai multă ușurință și mult mai temeinic spre o stăpânite

a cunoștințelor. Ea niciodată nu epuizează sfera influențelor formative asupra elevilor.

În formarea tuturor acestor competențe o importanță deosebita revine cărților. O carte o

citeşti când vrei, cum vrei şi ori de câte ori vrei. Acest prieten tăcut îţi oferă ori de câte ori ai nevoie

acelaşi răspuns fidel la fiecare întrebare şi-l repetă cu nesfârşită răbdare până ce l-ai înţeles. Cartea

este atât de înţelegătoare, încât atunci când n-ai înţeles-o nu se supără, nu jigneşte, te aşteaptă să

revii. O regăseşti oricând la fel de credincioasă şi discretă. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,

cartea a fost un izvor de bucurie şi alinare al sufletului omenesc.

Cartea îndeplineşte numeroase funcţii. Între acestea cea mai înaltă menire a cărţii e cea 13


instructiv-educativă. Întregul proces de învăţământ, de la cel preşcolar la cel postuniversitar se

bazează pe cartea-manual. Transmiterea sistematică şi cât mai completă a cunoştinţelor dobândite

de omenire de-a lungul timpului prin stăruitoare eforturi nu se poate face decât prin intermediul

şcolii, al cărţilor şcolare.

Dar nu numai manualul are o funcţie instructivă. Drumul învăţării şi citirii unei cărţi n-are

sfârşit; toate cărţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei, tehnicii, artelor, moralei,

comportamentului etc. Cine consideră că după ce a încheiat procesul de învăţământ în şcoală şi a

obţinut o diplomă a încheiat totodată şi contactul cu cartea, acela a renunţat la ambiţia progresului.

Efortul şi dorinţa spre lectură continuă sistematic, vizând o perspectivă, reprezintă condiţia oricărui

succes personal.

O carte te trimite la alte cărţi şi toate împreună formează baza trainică a culturii noastre.

Toate celelalte mijloace de răspândire a cunoştinţelor rămân subordonate cărţii şi subordonate vor

rămâne oricât de mult se vor înmulţi şi perfecţiona procedeele lor tehnice. În opinia mea cartea este

foarte importantă în viaţa omul. Ea este comoara fără preţ, este învatatorul care te conduce la bine,

te face să te bucuri, să râzi şi să plangi. Cartea nu doar îţi dezvoltă vocabularul, ci ea ne face să fim

mai buni, ne ajută să trecem mai uşor peste greutăţile vieţii , ne întăreşte. În ,,Cititul şi scrisul’’

Nicolae Manolescu spunea: ,,La ce sunt bune carţile? Îmi vine să răspund: la tot şi la nimic. Poti trăi

foarte bine fară să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce

pierd e tot una cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr

printer cei care nu pot trăi fără carţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am

nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi

aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută. “

Scopul lecturii în perioada şcolarităţii primare este acela de a forma progresiv unnui copil o

cultură comunicaţională şi literară de bază, să devină capabil să înteleagă lumea din jurul său, să

comunice şi să interacţioneze cu semenii, exprimându-şi gânduri, stări, sentimente, opinii, să fie

sensibil la frumosul din natură şi la cel creat de om şi, în viitor, să poată continua procesul de

învăţare în orice fază a existenţei sale. Lectura ajută la observarea mediului înconjurător, îi învaţă

pe elevi să gândească, îmbogăţeşte cunoştinţele despre natură, lume şi viaţă, cultivă sensibilitatea şi

imaginaţia, modelează caracterele, contribuie la educarea moral-cetăţenească, ajută omul în

aspiraţiile sale spre autodepăşire, într-un cuvânt ajută fiinţa umană să-şi formeze o personalitate

puternică şi bine conturată.

În alegerea cărților potrivite, cadrului didactic îi revine responsabilitatea de a ține cont de

particularităţile de vârstă şi psihice ale copiilor, preferinţele lor, climatul familial, toate acestea

putând transforma lectura într-o necesitate, o delectare sau nu. În acest sens, pentru a veni în

sprijinul înțelegerii informațiilor citite, cadrul didactic trebuie să realizeze mai multe etape, temeinic 14


structurate și ierarhizate.

Trezirea interesului și a gustului pentru lectură implică pentru școală o responsabilitate

incontestabilă. Lectura literară pune la dispoziția copilului cunoștințe despre mediul înconjurător,

despre viața oamenilor și a animalelor, despre trecutul istoric al poporului, despre muncă și

profesiuni, educație cultural-artistică și moral-religioasă.

De aceea, încă din clasele primare este necesar să cunoaștem ce și cât citesc copiii,

respectând particularitățile lor de vârstă. Micii cititori trebuie inițiați și deprinși cât mai de timpuriu

cu utilizarea concomitentă a cărții și a mijloacelor moderne audiovizuale ca premisă esențială a unei

învățături eficiente. Din partea factorilor educativi este nevoie de răbdare, perseverență, voință,

precum și de modelul propriu.

Copiii pot citi atât creațiile literare dedicate lor, cât și altele care, prin problematică,

frumusețea limbii și mesaj, interesează deopotrivă și pe adulți. Marea varietate a creațiilor artistice

aparținând unor genuri și specii literare diferite, care se integrează în sfera literaturii pentru copii,

evidențiază receptivitatea copiilor față de frumos, dorința lor de cunoaștere.

Dintre creațiile literare în proză, basmele și poveștile au rămas de-a lungul veacurilor

operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de

adolescență. Valoarea instructiv-educativă a basmelor este deosebită. Ele aduc o prețioasă

contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, a proceselor afective, la formarea trăsăturilor de

voință și caracter, la formarea personalității copiilor.

Cartea trebuie să devină prietena copilului de la cea mai fragedă vârstă. Ea îl ajută să

parcurgă căile cunoaşterii, de la concret la abstract, de la intuiţie la reprezentare şi fantezie. Cu

ajutorul ei, copilul intră în posesia numeroaselor instrumente care îi pot satisface dorinţa de a

descoperi realitatea înconjurătoare, ea însăşi fiind o lume. Şcoala joacă un rol important în

apropierea copilului de lumea cărţii şi implicit, de lectură.

Povestirile contribuie, totodată, la înţelegerea şi transmiterea mesajelor, la educarea

capacităţii de a audia cu atenţie un text, de a reţine ideile acestuia, de a demonstra că l-a înţeles, la

îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv pe baza experienţei, activităţii personale şi/sau a relaţiilor

cu ceilalţi şi simultan la utilizarea unui limbaj oral corect din punct de vedere gramatical.

În acelaşi timp, povestirile ajută copilul să recunoască existenţa scrisului oriunde îl

întâlneşte, să găsească ideea unui text urmărind indiciile oferite de imagini (existenţa imaginilor

este obligatorie pentru susţinerea acestor activităţi), să dezvolte interesul copiilor pentru citit.

Pentru realizarea lecturilor, este importantă selectarea textelor ce se pretează a fi abordate în

această manieră, ţinând cont de caracteristicile grupei de copii, de caracteristicile psihoindividuale

ale dezvoltării acestora, de mesajul ce se doreşte transmis.

Memorizările contribuie la dezvoltarea gândirii logice a copilului, dezvoltarea atenţiei şi a 15


puterii de concentrare, dezvoltarea memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmărite,

prin conştientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare; dezvoltarea auzului

fonematic al copiilor; dezvoltarea capacităţii de înmagazinare şi de reproducere a cunoştinţelor;

formarea şi dezvoltarea deprinderii de a recita corect şi expresiv; sensibilizarea copiilor la

expresivitatea limbajului prin însuşirea unor cuvinte şi expresii cu valoare emotivă.

Realizarea acestei forme de activitate trebuie susţinută în mod obligatoriu de material

didactic corespunzător, de o recitare-model a profesorului care trebuie să îndeplinească anumite

cerinţe: să fie clară, expresivă, însoţită de mimică şi gesticulaţie corespunzătoare, să creeze emoţie

copiilor pentru a le motiva memorizarea.

În concluzie, pentru eficiența învățării copiilor de vârstă mică trebuie să ne raportăm la

lumea lor, la universul imediat. Acest univers este și o creație a copilului, deoarece el în permanență

face ceva: desenează, modelează, rupe, lipește sau privește cu atenție un mesaj artistic. În cadrul

activităților instructiv-educative copilul are primul contact cu lectura, cu povestea, cu poezia, cu

cartea. Imaginile, desenele din cărți atrag atenția copilului făcându-l să reacționeze instinctiv.

Desenele nu reprezintă doar imagini ci și acte pline de semnificație. Un desen devine astfel un

simbol care evocă un obiect, o imagine, o idee, o noțiune sau un sentiment. Copilul trebuie să

perceapă cartea ca pe un domeniu care merită să fie cucerit, ca pe un prieten mereu alaturi de el, un

prieten care îi vorbește, îi dă sfaturi bune și care nu-l trădează niciodată.

Urmărind comportamentul copiilor în contactul cu cartea, sub îndrumarea mai mult sau mai

puţin directă putem concluziona următoarele: rolul cărții în pregătirea acțiunii de citit este esenţial;

timpul are o valoare aparte în formarea motivației interioare pentru citit prin recepționarea

cuvintelor de timpuriu (ceea ce depăşeste domeniu psihomotor). A învăța să citească și a iubi acest

lucru, implică anumite cerințe psihopedagogice care trebuie respectate de adult în dirijarea

copilului. Oferirea cărților să fie persuasivă la dispoziția copilului, sugerându-i cu ce să înceapă.

Când va ști să citească, va cere ajutor pentru o carte mai complicată. A da ajutor este o plăcere

pentru ceilalți copii, în cazul grupelor eterogene (fapt ce implică coordonata socio-afectivă). De

asemenea trebuie creat momentul în care, împreună cu copilul, să se povestească despre carte.

Cărțile să fie atractive, ilustrațiile sugestive, dar nu acaparatoare. Nu predarea citirii este cheia, ci

sprijinirea ei, ceea ce implică necesitatea de a forma copilului deprinderea de a citi, ca mijloc de

informare.

Bibliografie:

1. Alexandru G., Lecturi literare pentru ciclul primar-îndrumător metodic pentru învăţători,

părinţi şi elevi, Editura „ Gheorghe Alexandru”, Craiova, 1995

2. Cornea P., Introducerea în teoria lecturii, Editura Minerva, București, 198816


3. Manolescu N., Cititul şi scrisul , Editura Polirom, Iasi, 2002

EDUCAȚIA BAZATĂ PE INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Prof. Bîra Mihaela-Diana

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională foloseşte tehnici specifice, simple, dar importante,

care pot contribui la pacea şi armonia familiei. Primul pas este acela de a-i învăţa pe părinţi să

lucreze cu propriile emoţii inteligent, constructiv, pozitiv şi creativ respectând realităţile biologice şi

rolul sentimentelor în natura omenească. Acest tip de educaţie porneşte de la faptul că totalitatea

acţiunilor noastre ne permite să creăm un echilibru sănătos în relaţiile cu copiii prin accentuarea

importanţei sentimentelor şi prin controlul emoţiilor. Cultivarea inteligenţei emoţionale atât la

părinte cât şi la preșcolar poate să fie cel mai important aspect al unei relaţii iubitoare, bazat pe

încredere şi sinceritate. Părinţii nu trebuie să cadă în capcana de a se concentra numai pe rezultatele

şcolare, pe performanţele intelectuale ale copiilor lor. Prin empatie îl veţi putea înţelege mult mai

bine. Părinţii trebuie să stimuleze inteligenţa emoţională la preșcolari. Părintele trebuie să

„cimenteze relaţia emoţională” cu copiii lor. Segal dă chiar câteva sfaturi pentru a dezvolta

inteligenţa emoţională copiilor lor:

- Daţi-le tinerilor o sarcină sau două, de care ei să se poată achita foarte bine.

Dacă vrem ca aceştia să devină oameni independenţi, autonomi, atunci, ei trebuie să

dobândească conştiinţa valorii de sine – conştiinţă pe care o capătă atunci când hotărâţi că aveţi

încredere şi că vă bazaţi pe ei.

Când vă priviţi copiii, vă cuprinde un sentiment de satisfacţie uitându-vă atent la ceea ce fac

ei. Cu ajutorul empatiei, veţi şti ce activităţi anume v-ar energiza copilul.

- Nu ţineţi cu orice preţ să vă faceţi plăcut. Trebuie să avem capacitatea de a-i lăsa să se

afirme într-un mod care să nu influenţeze nevoile şi drepturile celorlalţi membrii ai familiei, chiar

dacă asta înseamnă că, aparent, vă va respinge. Nu daţi dovadă de slăbiciune, permiţând orgoliului

rănit să vă domine deciziile. Dacă aveţi în mod repetat o senzaţie de inconfort şi nelinişte, încercaţi

să aflaţi dacă nu cumva ceea ce simţiţi vă împiedică să percepeţi sentimentele tânărului.17


- Cereţi-vă iertare atunci când greşiţi. Procedând astfel, le veţi arăta copiilor că îi respectaţi

şi îi trataţi ca pe nişte oameni maturi. Le veţi reduce teama de a nu se face de râs. Tot odată îi veţi

apropia şi mai mult, împiedicând deteriorarea relaţiei părinte – copil.

- Iubiţi-l. Asta nu înseamnă, totuşi, să-l lăsaţi să facă tot ce i-ar trece prin cap. Copiii au

nevoie de un mediu pozitiv, care le oferă numeroase oportunităţi. Educaţia bazată pe inteligenţa

emoţională porneşte de la faptul că totalitatea acţiunilor noastre ne permite să creăm un echilibru

mai sănătos în relaţiile cu copiii prin accentuarea importanţei sentimentelor şi prin controlul

emoţiilor. Inteligenţa emoţională ţine de conştientizarea propriilor emoţii, stăpânirea acestor emoţii

(prin controlarea cauzelor generatoare), motivaţia interioară de a evolua, dublată de iniţiativă,

optimism şi dăruire, empatie (capacitatea de a înţelege emoţiile şi sentimentele altora) şi, nu în

ultimul rând, de aptitudinile sociale, adică de capacitatea de a stabili relaţii pozitive, de a coopera şi

colabora cu ceilalţi, de a rezolva conflicte, de a capta atenţia. Capacitatea de a recunoaşte şi de a

face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la şcoală, în muncă şi în relaţiile interumane.

Părinţii pot dezvolta inteligenţa emoţională copiilor lor. Ei pot construi o punte de comunicare cu

preşcolarul folosind aceste tehnici, inclusiv ascultarea activă care înseamnă a-i furniza copilului un

feed-back nonverbal şi uneori mental. Vorbă lui Tom Peters „primul pas spre inovaţie este formarea

obiceiului de a asculta”

Exemple de activităţi care pot fi folosite după citirea poveştii, pe parcursul întregii zile

pentru a facilita dezvoltarea abilităţilor socio-emoţionale:

Discutaţi cu copiii despre emoţiile pe care peştişorul curcubeu le-a trăit de-a lungul

povestirii

Solicitaţi copiilor să vă răspundă la următoarele întrebări:

- Cum se simţea peştişorul curcubeu când se uita la solzii săi coloraţi şi strălucitori?

- De ce îşi dorea peştişorul albastru un solz de la peştişorul curcubeu?

- Cum credeţi că s-a simţit peştişorul albastru şi peştişorii plaţi când peştişorul curcubeu a

refuzat să se joace cu ei şi să împartă din solzii lui strălucitori?

- De ce se simţea peştişorul curcubeu singur şi trist?

- De ce se simţea peştişorul curcubeu fericit la finalul poveştii?

- Cum s-au simţit ceilalţi peştişori când peştişorul curcubeu a împărţit cu ei din solzii săi

coloraţi şi strălucitori?

Solicitaţi copiilor să povestească despre momente din viaţa lor în care s-au simţit ca şi

peştişorul curcubeu (Nu au dorit să împartă ceva cu ceilalţi copii – de ex. jucării, mâncare, cărţi

etc.)

Cum credeţi că v-aţi fi simţit dacă peştele curcubeu nu ar fi împărţit solzii lui strălucitori

cu voi?18


Discutaţi cu copiii despre dificultatea pe care o resimţim câteodată în a împărţi cu ceilalţi

lucrurile personale.

Ce puteţi să faceţi atunci când simţiţi că vă este greu să împărţiţi jucăriile cu care vă

jucaţi? (de exemplu copiii pot solicita copilului care cere jucăria să aştepte jucăria pe care o va

primi peste 5 min.)

Ce a făcut peştele curcubeu atunci când i-a fost greu să împartă solzii cu ceilalţi peştişori?

(A solicitat ajutorul caracatiţei înţelepte!)

Explicaţi copiilor că atunci când au momente în care simt că le este greu să împartă să

procedeze precum peştişorul curcubeu şi să ceară ajutorul educatoarei sau unui alt prieten.

Discutaţi cu copiii despre importanţa prieteniei

Ce înseamnă să fii un bun prieten? (să cer permisiunea de a mă juca cu o jucărie care nu

este a mea, să folosesc cuvinte potrivite, să aştept rândul pentru a mă juca cu o jucărie de la

grădiniţă, să ofer ajutorul atunci când mi se cere etc.)

Creaţi împreună cu copiii un poster în care să ilustraţi toate comportamentele care descriu

ce însemnă să fii un bun prieten peştişor. Posterul se poate decora cu peştişorii decupaţi.

Faceţi referire la poster de fiecare dată când un copil manifestă un comportament dintre

cele ilustrate pe poster.

Declaraţi o zi ca fiind Ziua Prieteniei pentru a oferi copiilor oportunitatea de a folosi

abilităţile de bun prieten pe parcursul întregii zile. Faceţi referire la posterul cu prietenia pentru a le

reaminti copiilor comportamentele care descriu ce însemnă să fii un bun prieten.

,,Povestea pestisorului curcubeu” – poveste;

În marele ocean trăia odată un peşte curcubeu. Era cel mai frumos peşte şi era foarte mândru

de asta. Solzii lui străluceau şi aveau toate culorile curcubeului: roşu, albastru, verde, portocaliu,

mov, galben. De aceea i se spunea peştele curcubeu.

Peştele curcubeu este foarte mândru de solzii lui. Ceilalţi peşti se învârteau în jurul lui şi se

minunau de cât de frumos este.

Într-o zi peştişorul albastru s-a apropiat de el:

- Bună, pe mine mă cheamă peştişorul albastru, pe tine cum te cheamă?

- Pe mine mă cheamă peştişorul curcubeu.

- Ce haine frumoase ai! Îmi dai şi mie un solz din hăinuţa ta că îţi dau şi eu unul din hăinuţa

mea? Îmi plac foarte mult culorile pe care le porţi tu! Eu am doar o singură culoare şi mi-aş dori să

port şi eu o amintire de la tine.

- Cum să îşi stric eu frumuseţe de haină! Nu pot!

Peştele curcubeu s-a întors cu spatele şi a dat să plece.

- Stai nu pleca! Vrei să fim prieteni şi să ne jucăm împreună? Uite îţi ofer eu o amintire, un 19


solz din hăinuţa mea!

- Cum să port eu un asemenea solz lipsit de culoare în haina mea strălucitoare? Tu nu vezi

că nu se potriveşte? Păstrează-l că nu am nevoie! Eu nu mă joc cu peşti care au haine atât de

ponosite şi de lipsite de culoare.

Peştişorul curcubeu i-a întors spatele şi a plecat mândru să înoate în altă parte.

Peştişorul albastru era foarte trist că peştişorul curcubeu nu îi primise darul şi nici nu dorise să se

joace cu el.

- Nu-i nimic, o să merg în altă parte să caut alţi peştişori cu care să mă joc şi pe care să mi-i

fac prieteni.

Peştişorul albastru a mers la un grup de peştişori plaţi care înotau puţin mai departe şi i-a

întrebat dacă doresc să se joace cu el. Peştişorii plaţi i-au povestit că ei au dorit să se joace cu

peştişorul curcubeu dar că el nu a acceptat deoarece nu-i place să se joace cu peştişori care arată atât

de ciudat. Ei l-au primit cu drag pe peştişorul albastru în jocul lor şi au început să se joace

împreună.

Pe zi ce trecea, peştişorul curcubeu se simţea din ce în ce mai trist. Nimeni nu mai venea să-l

întrebe dacă vrea să se mai joace sau să împartă solzi. Ceilalţi peşti se jucau şi înotau bucuroşi cât

era ziua de lungă.

Într-o zi peştişorul curcubeu în timp ce plângea că este singur şi că nu are nici un prieten

întâlneşte caracatiţa cea înţeleaptă. Atunci i-a venit ideea că ar putea să ceară ajutorul caracatiţei.

- Doamnă caracatiţă sunt foarte trist şi am nevoie de ajutor. Nu am nici un prieten şi nici un

peştişor nu mai doreşte să se joace cu mine.

Peştişorul curcubeu îi povesteşte ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă, cum a refuzat să

împartă cu peştişorii din solzii lui strălucitori.

- Dragă peştişorului, cheia prieteniei constă tocmai în acest lucru: să împarţi cu ceilalţi din

lucrurile tale şi să accepţi că ceilalţi sunt diferiţi de tine iar diferenţa nu însemnă că sunt mai răi sau

mai buni ci că fiecare este frumos şi bun în felul său.

- Doriţi să spuneţi că dacă voi împărţi cu ceilalţi din solzii mei voi avea şi eu prieteni?

- Exact. Cum te simţi când cineva împarte cu tine ceva de la el?

- Sunt fericit.

- La fel se simte şi celălalt când tu îi oferi ceva de la tine.

- Şi acum hai să găsim ceva frumos la ceilalţi. Vezi tu, tu te-ai născut cu solzii foarte

frumoşi şi strălucitori. Alţi peşti chiar dacă nu au hăinuţa atât de frumoasă ca a ta cu siguranţă că au

alte lucruri care pot să îşi placă la ei. Fiecare este frumos în felul lui. Pentru mama lor fiecare dintre

ei este cel mai frumos. Hai să descoperi la prietenii tăi lucruri care îţi plac:

- Peştişorul albastru are ochii frumoşi.20


- Super, spune caracatiţa.

- Peştişorii plaţi au aripioarele puternice şi graţioase în acelaşi timp.

- Acum hai să le spunem ce îţi place la ei şi să îţi faci prieteni.

Peştişorul curcubeu a plecat către grupul de peştişori care se jucau veseli puţin mai departe. A pus

în aplicare toate sfaturile înţelepte pe care le primise de la caracatiţă şi în plus le-a oferit peştişorilor

câte un solz din frumoasa sa hăinuţă. Când a venit seara a plecat fericit acasă că şi-a făcut mulţi

prieteni.

CETĂȚENI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ...

Prof. Vasilica Diaconu

Școala Profesională Specială „P. Popescu Neveanu”,

structură la Școala Profesională Specială „Emil Gârleanu” Galaţi

Eram în mare grabă, într-un cartier din București, iar zona nu-mi era cunoscută... căutam o

cofetărie; mergeam în vizită și voiam sa cumpăr prăjituri. În fața mea, un grup răsfirat: bunica și

nepoata așteptau la semafor, o tânără mamă era la câțiva pași mai în spate. M-am apropiat și am

rugat-o să mă îndrume spre cofetărie. Tânăra s-a întors spre mine și m-a privit încurcată,

neputincioasă și agitându-și mâinile mi-a transmis mesajul „Nu știu, nu aud, nu vorbesc, nu pot

ajuta... îmi pare rău!”

Atunci, mă aflam în București pentru a participa la un curs care implica și comunicarea în

limbaj mimico-gestual. Poate ca o influență a cursului, graba mea sau faptul ca elevii cu care lucrez

au deficiențe de auz și sunt familiarizată cu modul lor de comunicare m-au determinat să nu renunț,

ci să reiau rugămintea în limbaj mimico-gestual.

Agitația și neputința tinerei au dispărut, lăsând loc uimirii, zâmbetului și stării de

normalitate a unei conversații firești între două persoane. Între timp soțul, tot deficient de auz, s-a

alăturat grupului și pentru că mergeam în aceeași direcție, discuția a continuat. Amabili mi-au oferit

informații despre sortimentele de prăjituri și... sugestii ce ar fi bine să cumpăr!

Am fost mulțumită și fericită că pentru câteva minute s-a creat o situație de normalitate în

viața cotidiană a unor cetățeni.

Această întâmplare mi-a amintit de unii dintre elevii mei cu deficiențe de auz care, excesiv

de timorați, când merg la cumpărături arată doar cu degetul și nu îndrăznesc să vorbească, chiar 21


dacă verbalizează suficient de bine pentru a se face înțeleși, ori la gestul reflex de a-și acoperi gura

cu mâna când vorbesc între ei în spațiul public.

Pentru depăşirea dificultăţilor de integrare ce rezidă din realitatea cotidiană, elevii deficienţi

de auz trebuie să se adapteze, să se facă înţeleşi şi să-i înţeleagă pe ceilalţi. Un pas spre realizarea

incluziunii sociale, o reprezintă activităţile comune din cadrul unor proiecte desfăşurate în

parteneriat cu unităţi şcolare din învăţământul de masă, ori cu alți membri auzitori ai comunității.

Realizarea de produse, activităţi ludice, de loisir, de ecologizare, manifestări cultural artistice şi

sportive, excursii, vizite în unităţi de producţie/prestări servicii ori la obiective de interes turistic

derulate în comun, care permit stabilirea unui contact pozitiv cu auzitorii, a unor relaţii de

colaborare, respect reciproc, exersarea comunicării în condiţii concrete de viaţă, valorizarea

corespunzătoare a partenerilor, cunoaşterea, acceptarea şi respectarea setului de norme şi valori

promovat de societatea în care trăim. Pregătirea pentru muncă se realizează prin activităţi practice

de preprofesionalizare/abilitare manuală/terapie ocupaţională, desfăşurate în atelierul de

preprofesionalizare amenajat în acest scop, activităţi care permit elevilor să-şi dezvolte deprinderi şi

abilităţi să-şi descopere/ valorifice înclinaţiile şi creativitatea. De asemenea, se pot realiza jocuri de

rol/ dramatizări care să ilustreze aspecte concrete ale vieții, specificul unor profesii, întâlniri cu

persoane încadrate în muncă (cu sau fără deficienţe auditive) care să le împărtăşească din experienţa

lor – dificultăţi, realizări, modalităţi de adaptare concrete la cerinţele impuse, prezentarea de filme,

imagini despre diferite aspecte/profesii. Realizarea de activităţi comune: elevi, părinţi, cadre

didactice permit o mai bună cunoaştere, interrelaţionare şi conştientizare a potenţialului şi

perspectivelor elevului deficient de auz în abordarea paşilor necesari integrării socio-profesionale.

Este utilă informarea elevilor despre principiile care guvernează conviețuirea în societate, piaţa

muncii, şansele lor de angajare, despre posibilităţile oferite de un anumit nivel de educaţie/

calificare. Viitorilor absolvenţi nu trebuie să le lipsească încrederea în forţele proprii, în capacitatea

de a lua decizii, în dorinţa de a da piept cu aspecte necunoscute ale vieţii.

Și pentru ca elevul meu de azi să devină cetățeanul lumii mâine, adaptat la mediul social,

este necesară parcurgerea unui proces de normalizare şi integrare socio-profesională, condiţionată

de dezvoltarea unui sistem de comunicare cu acest mediu, de realizarea transferului de cunoştinţe în

diferite contexte cotidiene şi de însuşirea unor modele corecte de interacţiune cu semenii.

ELEVUL MEU AZI, CETĂȚEANUL LUMII MÂINE

22


Prof. Dinu Alina Laura

Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Buzău

Trăim într-un secol al vitezei, în care totul se face în grabă, cât mai schițat, cât mai concis,

fără a se mai ține cont de detalii și parcă se omite esența lucrurilor ce stă tocmai în amănuntele

acelea mărunte pe care, din lipsă de timp, le trecem cu vederea.

Așa stau lucurile și când vine vorba de educarea tinerilor, tineri care sunt mai mult

preocupați de material, palpabil și mai puțin de spiritual și asta nu pentru că nu mai simt sau nu mai

vor, ci pentru că sunt într-o permanentă adaptare la un timp și o societate tehnologizată și în

continua schimbare care nu le mai permite să viseze. Școala a devenit, din păcate, o punte de

legătura între elev și familie, un „consilier” al cestora doi, pentru că părinții, din dorința de a-i oferi

copilului cât mai multă bunăstare, uită că tot ce acesta își dorește este prezenţa sa. Astfel, profesorul

e cel care vede transformările ce se produc în tânărul din clasa și încearcă să îl înțeleagă, încearcă să

îl apropie de familie, încearcă să îl facă să comunice cu ea și să se înțeleagă reciproc.

Problemele tinerior din ziua de astăzi nu mai sunt în primul rând cele de natură educatională,

ci, din păcate, cele de natură emoțională. Ei închizându-se într-un spațiu atât de mic numit laptop,

tabletă sau telefon, rup contactele cu lumea reală și se cufundă într-o lume virtuală perfectă în care

poți fi oricine vrei, fără a fi judecat, fără a răspunde pentru ceea ce faci, unde ai mii de prieteni care

te apreciază și multe persoane cu care să vorbești. Însă aceștia trăiesc o mare iluzie și când dau piept

cu realitatea și societatea nu știu cum să reacționeze, își dau seama că nu au prieteni, că lumea lor

nu este perfectă, că aprecierile celor din jur nu vin atât de ușor, că oamenii au pe lângă calități și

multe defecte și mare parte din acești tineri dezvoltă depresii și comportament antisocial de la vârste

foarte mici.

Bazele „cetățeanului de mâine” sunt puse în familie, sunt clădite cărămidă cu cărămidă de

părinți prin exemple de comportare civilizată atât în familie, cât și în afara acesteia, de respect, de

ajutor acordat semenilor, de norme și principii morale și mai ales de capacitatea de ascultare,

înțelegere și iubire. Pe toate acestea, sau pe lipsa lor, școala vine și modelează elevul pentru a-l

transforma în „bun cetățean”.

Am făcut această mică paranteză pentru a sublinia importanța familiei în dezvoltarea

elevului și în formarea lui ca adult și mai apoi ca cetățean, pentru că oricât de mult ar încerca

profesorul sau școala să intervină și să schimbe lucrurile în bine, fără sprijinul familiei nu va ajunge

la un rezultat extraordinar.

În învățământul special, acolo unde elevii se confruntă cu limitări intelectuale și bariere

sociale, munca profesorului devine extrem de grea, mai ales când elevii provin din familii

defavorizate sau din centre de plasament.23


Profesorul trebuie să fie aici, în primul rând părinte pentru elevul respectiv, să îl înțeleagă, să

îi ofere afecțiunea de care acesta duce lipsă, să îl învețe normele de igienă și comportare adecvată în

școala și în societate.

Apoi trebuie să fie un bun psiholog ca să poată vedea dincolo de stările de furie, de revoltă

și de refuz, cauza care a generat toate acestea, trebuie să îl învețe pe elev să simtă și să își exprime

emoțiile, să își controleze sau manifeste adecvat emoțiile negative, trebuie să observe permanent

elevul și să culeagă datele importante care să îl ajute în procesul de dezvoltare.

Profesorul trebuie să fie și un bun cunoscător al normelor de prim ajutor și al

caracteristicilor tuturor bolilor și deficiențelor cu care elevii săi se confruntă, pentru a-i putea ajuta

pe aceștia în cazuri de criză și mai ales pentru a-i învața cum să reacționeze în anumite situații

pentru a nu pune în pericol viața lor și a celor din jur.

Profesorul, cum am spus și mai sus, trebuie să fie și un bun consilier familial pentru a reuși,

acolo unde se poate, întărirea relației elevului cu familia sa, pentru a putea ajuta familia să înțeleagă

perioadele dificile pe care elevul le traversează și mai ales să învețe cum să se comporte adecvat cu

acesta și cu nevoile lui pentru o bună dezvoltare psihică și emotională.

Profesorul trebuie să fie legătura dintre elev și mediul social, trebuie să îl ajute pe acesta să

își depășească limitele și să se plieze pe normele cerute de societate, trebuie să învețe elevul să se

adapteze și să devină independent într-o societate în care persoanele cu dizabilități nu sunt ușor

integrate, nu au drepturi care se respectă cu strictețe, se lovesc de marginalizare și discriminare și

pentru asta profesorul trebuie să ajute atât elevul să poată face față cerinţelor sociale și să fie

integrat pe piața muncii cât și societatea să înțeleagă și să accepte un cetățean care se „abate” de la

tiparele „normalității”.

Și în cele din urmă profesorului din învațământul special îi rămâne timp și pentru

dezvoltarea intelectuală a elevului cu dizabilități. Aici munca sa devine și mai grea deoarece fiecare

elev trebuie ajutat în funcție de nevoile și dizabilitatea sau dizabilitățile pe care le are. Timpul,

răbdarea și rutina devin aliații principali în procesul instructiv-educativ, iar suportul vizual,

exemplele, contactul direct cu obiectele și mediul ajung să fie baza tuturor orelor de curs.

Activitățile extracurriculare, partenerialtele cu școli de masa și instituții publice, programele de

socilizare, vizionările de filme și piese de teatru, excursiile ajută la transformarea elevului într-un

cetățean care înțelege societatea, învață să se conformeze cerințelor ei, o accepta și ușor se

integrează în ea și învață să se comporte adecvat.

Un alt sprijin major pe care profesorul îl poate da elevului cu nevoi speciale în formarea sa

ca cetăţean este prin intermediul terapiilor alternative (terapia prin artă, prin muzică, prin dans, prin

teatru etc.), terapii care se pot integra cu ușurință în cadrul orelor de curs. Aceste tipuri de terapie

fac elevul să se deschidă mai ușor, să se exprime, sa înțeleagă mai bine, ajută la eliminarea frustrării 24


și a anxietății, la acceptarea celor din jur. Terapia prin artă, de exemplu, îl ajută pe elev să se

înțeleagă pe sine, să se elibereze de tensiunile acumulate, să dezvolte abiliăți de comunicare si să

exerseze şi optimizeze propriile capacități de relaționare cu ceilalti elevi și cu adulții, ajutând în

final, la elaborarea unor strategii de rezolvare a conflictelor. Unele dintre beneficiile utilizării

terapiilor alternative sunt: dezvoltarea inteligenței emoționale, dezvoltarea abilităților de exprimare,

comunicare și relaționare, creșterea adaptării în societate, o dezvoltare armonioasă, echilibrată,

responsabilizare, dezvoltarea inițiativei, dezvoltarea imaginației și a spiritului creativ, reducerea

tensiunilor şi a anxietății, dezvoltarea unor instrumente sănătoase de rezolvare a conflictelor și

creșterea stimei de sine.

Un alt punct important de care profesorul trebuie să țină cont este comunicarea cu elevii săi.

Comunicarea trebuie să fie eficientă și să vină în sprijinul elevului, să înlăture barierele dintre

aceștia și să nu accentueze temerile, neîncrederea, fricile de orice natură. Un profesor ce comunică

eficient cu elevii săi este un profesor care a învățat în primul rând să asculte. Nu poți oferi

îndrumările corespunzătoare dacă nu îți faci timp să asculți nevoile elevului, supărările lui, temerile

și dorințele acestuia.

Așa că, profesorii trebuie să țină în permanență cont de ceea ce afirma Rudolf Steiner cum

că: „ orice educaţie este autoeducație, iar noi, ca dascăli și educatori, creăm de fapt doar contextul în

care copilul se autoeducă. Trebuie să realizăm contextul optim, pentru ca, prin noi, copilul să se

educe singur, așa cum trebuie să se educe el prin propriul său destin...”.

Bibliografie:

1. Abrudan C., Elemente de psihopedagogie socială, Editura Europrint, Oradea, 2003,

2. Judith A. R., Art-terapia. Teorie și practică, Editura Trei, 2009

3. Dotrens R., Institutori ieri, institutori mâine, Bucureşti, E.D.P., 1970

DEZVOLTAREA TOLERANȚEI ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Prof. Andrei Elena


În esenţă, toleranţa nu înseamnă nici indulgenţă, nici indiferenţă, ci respectul şi aprecierea

diversităţii culturale şi a formelor ei de expresie, a opiniei contrare, a deciziilor altor oameni,

grupuri, popoare sau religii. Toleranţa recunoaşte drepturile universale ale omului şi libertăţile 25


fundamentale şi asigură supravieţuirea comunităţilor mixte în orice regiune a lumii.

Astfel, educaţia pentru toleranţă trebuie îndreptată împotriva fricii şi excluziunii şi către

dezvoltarea capacităţii tinerilor de a judeca liber şi independent. Diversitatea religioasă, lingvistică,

culturală şi etnică nu trebuie să fie pretext al conflictelor, ci să îmbogăţească viaţa noastră comună.

De aceea, prin activităţile derulate în şcoală, elevii învaţă să respecte opiniile contrare,

deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire şi puncte de vedere, alte

stiluri şi moduri de viaţă, învaţă să fie mai buni, corecţi, empatici, îngăduitori.

Intoleranţa, termen evident opus toleranţei, poate merge până la fanatism. Cu toţii, probabil,

am ajuns la o singură concluzie: intoleranţa nu ne conduce la nimic bun, fiind o boală care poate fi

vindecată într-un fel sau altul, pentru că se doreşte în schimb o societate a Toleranţei şi Înţelegerii.

O societate tolerantă e în bună măsură creativă, inovativă, tocmai datorită faptului că se dedică

noilor descoperiri. Încurajată prin cunoaştere, deschiderea spiritului, libertatea gândirii, conştiinţei,

credinţei, toleranţa mai înseamnă şi acceptare, respect şi aprecierea bogaţiei culturii lumii noastre şi

nu înseamnă a face concesii sau a renunţa la propriile convingeri.

În cadrul şcolii antrenăm elevii în programe, proiecte care vizează abordarea unor teme

legate de ce înseamnă să fii tolerant, dar şi implicarea în activităţile comunităţii. Din dezbateri

reiese faptul că, după conştientizarea conceptului de toleranţă, elevii au devenit mai toleranţi, au

început să înţeleagă mai bine faptul că o atitudine ostilă faţa de grupurile dezavantajate nu e o

soluţie. Depăşirea prejudecaţilor ţine şi de voinţa personală a indivizilor de a trata cu respect

semenii lor.

În spiritul şi pentru promovarea toleranţei, şcoala românească se implică în numeroase

activităţi care contribuie la procesul de autocunoaştere, învăţarea respectării regulilor şi relaţionarii

cu ceilalţi (alegerea partenerilor, negocierea), dar şi a comportamentului tolerant în faţa succesului

şi a eşecului.

Nevoia de toleranţă ne este foarte clară, iar astăzi opinia publică este mobilizată în favoarea

educaţiei pentru toleranţă şi pentru a ne reaminti că trebuie să ne şi îndeplinim obligaţia de a fi

toleranţi şi, poate, cel mai bun slogan al zilei ar fi „Intoleranţa nu va fi tolerată!”

ELEVUL MEU AZI, CETĂŢEANUL LUMII MÂINE

Prof. Sivu Săndica

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă

“Paul Popescu Neveanu” Timişoara 26


Educaţia este o activitate practică de formare a omului. Prin conţinutul educaţiei se înţelege

experienţa de viaţă a generaţiilor anterioare, valorile culturale, morale, artistice, pe care trebuie să şi

le însuşească noua generaţie spre a putea să se apropie cât mai mult de ceea ce cere societatea , deci

de idealul educaţional. Conţinutul educaţiei se referă la toate laturile personalităţii umane. Este

materialul care ajută la dezvoltarea intelectuală, morală, profesională, estetică şi fizică a omului.

Asimilat de elev, acest conţinut îl ajută să se transforme şi să progreseze în direcţia idealului

educativ sau a scopurilor mai apropiate, îl ajută să se adapteze şi să se integreze în societate. O parte

a conţinutului educaţiei este asimilată de elev în familie, o altă parte ca influenţă educativă a

mediului social din care face parte, dar partea esenţială a conţinutului educaţiei este asimilată de

elev în şcoală, acesta formând conţinuturile învăţământului sau instruirii.

Teoria şi practica ştiinţifică au dovedit că educaţia trebuie şi poate fi începută din primii ani

de viaţa ai copilului fiind continuată, în mod sistematic, toată viaţa.

În mediul şcolar, elevul are posibilitatea de a trăi de mic viaţa de cetăţean ordonat şi activ

prin convingere; în acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinări cu caracter de utilitate publică

pentru ordinea, igiena, estetica şi bunul mers al şcolii prin muncă, prin opere de asistenţă şi de

cultură ca: farmacie şcolară, bibliotecă, excursii, etc., activităţi care sunt echivalente cu funcţiile

sociale din societatea românească.

Cu răbdare şi tact se pot contura elemente care definesc disciplina liberă, adică supunerea

benevolă a elevilor, pe baza convingerii personale, chiar dacă primele câştiguri formative şi

instructive sunt modeste.

Ştiut fiind faptul că prin intermediul normelor şi regulilor exterioare constrângerea încetează

să fie o formă de sine, am pus în faţa elevilor modele, norme şi valori social-afective pe care le-am

distribuit în trei compartimente:

a) cunoaşterea de sine – tradusă prin simţul răspunderii şi al muncii ( autonomia, declararea

identităţii); deprinderi igienice; asumarea răspunderii asupra obiectelor personale; norme de

securitate civică şi rutieră;

b) relaţii cu alte persoane – concretizate prin respectul şi afecţiunea pentru părinţi,

comportarea civilizată în relaţie cu alţii, dorinţa de a avea prieteni, de a îndeplini activităţi în grup

social;

c) relaţii cu mediul înconjurător – oglindite prin activităţi sociale de tipul: sentimentul

datoriei, spiritul de disciplină, utilizarea banilor, responsabilitatea şi grija pentru bunurile personale

şi cele publice.

Jocurile, distracţia în colectiv, diferite manifestări colective, serbările şcolare sunt elemente

ce vin şi completează vastul câmp de investigaţie pedagogică, menite să tempereze şi să prelucreze 27


toate informaţiile educaţionale. Aceste elemente fac obiectul educaţiei moral- civice şi au căpătat

semnul valorilor morale prin mijloacele şi procedeele care au fost utilizate, ţinându-se cont de

particularităţile educaţiei morale la vârsta şcolară mică dar şi de personalitatea elevilor.

Educaţia moral - civică urmăreşte formarea unui set de componente civice, necesare pentru a

face din copil un bun cetăţean.

Privind personalitatea copilului – a micului cetăţean – dintr-o dublă perspectivă temporală

putem constata:

- din perspectiva prezentului – copilul este „cetăţeanul ucenic” care învaţă prin toate

experienţele lui sociale „ mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi modelat cu răbdare

şi responsabilitate civică.

- dimensiunea viitorului ne aminteşte mereu că aşa cum vom forma copii de astăzi, aşa vor fi

cetăţenii de mâine.

Societatea îşi reproduce în indivizii tineri liniile de forţă, idealurile, tendinţele manifestate,

dar mai ales pe cele latente ale generaţiilor adulte, în special ale părinţilor.

De aceea nici o societate nu este îndreptăţită să se plângă de indivizii săi, deoarece aceştia

sun aşa cum i-a format. Generaţiile tinere reproduc ceea ce are bun şi ceea ce are rău societatea

dată.

Educaţia moral civică urmăreşte şi contribuie după forţele ei, la reproducerea binelui social,

la formarea civilităţii. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelalte dimensiuni etnico-civile

ale învăţământului şi ale societăţii, puterile educaţiei moral-civice reprezintă o formă deloc de

neglijat.

Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un

comportament civic (activ, liber, tolerant, responsabil, deschis, comunicativ, reflexiv,

autoevaluativ), unele atitudini şi valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de

prieteni, părinţi, oameni în general, faţă de şcoală, muncă).

Elevul trebuie să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi

norme, pe care el trebuie să le înţeleagă şi să le respecte printr-un comportament corespunzător şi

specific vârstei, prin valori sociale şi atitudini morale care să ducă la armonia comunităţii şi la

progresul acesteia.

Acţiunea didactică are în vedere transmiterea de cunoştinţe despre societate, exersarea

reflexiei critice asupra normelor şi valorilor sociale şi stimularea atitudinilor civice.

Pentru a stabili o relaţie între educator şi elev, pentru cultivarea acestor valori, atitudini,

comportamente, comunicarea dintre aceştia trebuie să-l convingă pe elev de faptul că:

- este respectat ca partener şi nu va fi dominat;

- îi este respectat dreptul la opinie;28


- îi sunt respectate şi preţuite deciziile;

- îi sunt respectate valorile şi experienţa.

Comportamentul civic al elevilor se formează oferindu-le în permanenţă ca exemplu, în

primul rând, propriul nostru comportament. Atitudinile şi faptele de zi cu zi trebuie să se constituie

într-o conduită general umană pozitivă, pe care micul şcolar o va recepta ca atare.

În acest fel, elevii vor dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acţiuni pe

cele demne de urmat, conştientizând treptat valoarea acestui tip de comportament.

Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării opiniilor

faţă de activitatea grupurilor din care fac parte reprezintă unul din obiectivele care contribuie la

antrenarea copiilor în activităţi directe.

Aceste activităţi pot îmbrăca diferite forme:

- dezbaterea unor fapte reale de clasă;

- jocuri de rol;

- dramatizări;

- exerciţii de simulare a unor cazuri concrete;

- ateliere de creaţie pe elaborarea unor compuneri cu conţinut civic, a unor imagini

desenate;

- exerciţii de comentare (valorificare a conţinutului unei ştiri);

- teatru de marionete cu păpuşi;

- completarea unor rebusuri;

- jocuri didactice prin intermediu cărora se educă trăsături ale personalităţii, de pot asimila

modele de relaţii interpersonale, se pot forma atitudini şi convingeri;

- realizarea unor caricaturi şi afişe de echipă.

Este important să organizăm activităţi care să contribuie efectiv la dezvoltarea personalităţii

fiecărui copil şi la educarea pentru o bună convieţuire a grupurilor de apartenenţă şi de referinţă.

Merită orice efort,dacă ne gândim la efectele în timp şi de durată pe care le are această disciplină de

învăţământ şi la amprenta pe care o lasă activitatea şi personalitatea învăţătorului în viaţa oricărui

individ.

În perioada şcolarităţii, elevul îşi însuşeşte majoritatea noţiunilor morale, echipându-se cu

multiple reprezentări, ca apoi să înceapă să emită judecăţi morale corecte care vor fi folosite şi în

autoaprecierea propriului comportament. Astfel, educaţia morală din clasele mici contribuie la

conturarea viitoarei personalităţi, operă ce se va desăvârşi abia după vârsta de 20 de ani.

29


JOCURILE DIDACTICE ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA COPII CU CERINŢE

EDUCATIVE SPECIALE

Profesor Staicu Florina

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă Buzău

Jocul didactic constituie un mijloc şi un procedeu deosebit de valoros de acumulare de noi

cunoştinţe, de dezvoltare a vocabularului elevilor, precum şi de corectare a tulburărilor de vorbire a

acestora. Îmbinarea armonioasă a elementului instructiv şi a exerciţiului, pe de o parte, cu

procedeele de joc, care-i oferă caracterul distractiv, pe de altă parte, determină trăsătura

fundamentală a acestui fel de activitate.

Spre deosebire de celelalte jocuri, el este creat de cadrul didactic şi în consecinţă, este

orientat şi subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative programate. El intră în fondul

mijloacelor pedagogice, este însuşit treptat de către copii şi apoi preluat şi prelucrat în activităţile

iniţiate de ei, influenţând sistematic conţinutul acestora.

Jocul didactic contribuie sistematic la lărgirea, precizarea, fixarea, aprofundarea şi

sistematizarea cunoştinţelor însuşite prin posibilitatea pe care o dă de a fi reluat într-un cadru, într-

un context sau o formă nouă. Astfel, şcolarii cu cerinţe educative speciale au ocazia de a opera cu

diferite cunoştinţe, de a le aplica în situaţii de viaţă provocate în mod special prin acţiunea jocului.

Ceea ce este mai important în legătură cu valoarea jocului didactic este influenţa pe care acesta o

exercită în stimularea şi dezvoltarea tuturor proceselor psihice acestora adică îi antrenează şi îi

motivează pentru învăţare. Orientarea dominant formativă a jocului se manifestă în faptul că

procesul de asimilare a cunoştinţelor este subordonat exersării şi perfecţionării senzaţiilor,

percepţiilor, memoriei, imaginaţiei, atenţiei şi mai ales a gândirii unde după cum ştim la elevii cu

cerinţe educative speciale sunt într-o formă sau alta dezechilibrate. Însăşi structura jocului didactic,

prin problema didactică pe care o cuprinde, solicită de la copii cheltuirea unui efort intelectual

pentru a stabili relaţii, pentru a efectua unele clasificări, pentru a face deducţii, comparaţii,

generalizări sau abstractizări. Dacă ţinem seama că aceste operaţii intelectuale se realizează iniţial

pe planul obiectual şi că în majoritatea cazurilor, se verbalizează, putem afirma că fiecare joc 30


didactic încorporează o bogată gamă de stimuli ai vieţii psihice.

Faţă de alte activităţi de dezvoltarea vorbirii cu conţinut asemănător, jocul didactic se

diferenţiază prin atmosfera lui specifică, printr-o participare afectivă intensă a copiilor datorită

caracterului său ludic,antrenant şi mobilizator. În acest scop, este necesar să se realizeze

concordanţa între procesul de învăţare şi activitatea de joc, deoarece, copiii participă cu mare

plăcere la joc, fiind atraşi de aspectul distractiv şi prezintă mai puţin interes pentru aspectul

instructiv, pentru a învăţa ceva. Sarcina, ca şi regulile didactice, le realizează, dar mai puţin

participă la asimilarea cunoştinţelor. O parte dintre copii respectă regulile şi sarcinile didactice, deşi

acestea sunt uneori complexe şi impuse şi monitorizate de cadrul didactic. Ei acordă o mare atenţie

rolului pe care îl au de interpretat, mai ales celui de adult, şi încearcă să-l realizeze, prin activităţile

lor.

Unele jocuri didactice desfăşurate de mine cu elevi cu cerinţe speciale cer o mai mare

concentrare, copiii conştientizează sarcina jocului, deşi nu neglijează aspectul distractiv şi recreativ.

Având în vedere atribuţiile jocului didactic, am desfăşurat cât mai multe jocuri pentru

antrenarea cu deosebire a acelor copii care dovedesc lacune în asimilarea şi folosirea cunoştinţelor

însuşite, pregătindu-i astfel pentru însuşirea citirii.

Activitatea aceasta necesită dezvoltarea limbajului sub aspectele: fonetic, lexical şi

gramatical, dând o mare atenţie fluidităţii şi expresivităţii. Am pus accent deosebit pe dezvoltarea

auzului şi pe percepţia fonetică, pe formarea abilităţii de a distinge cuvintele din propoziţii şi de a

pronunţa corect cuvintele, formulând propoziţii simple, în care să folosească corect regulile

gramaticale.

Jocul didactic constituie una dintre cele mai plăcute forme de muncă cu elevii din şcolile

speciale , întrucât asigură o participare atractivă, deconectantă. Prin transpunerea acestora în roluri

de adulţi, se poate ancora în orice temă a vieţii, lărgind orizontul de cunoaştere a copiilor,

experienţa de viaţă se îmbogăţeşte, vocabularul se îmbogăţeşte prin folosirea limbii ca mijloc de

comunicare în orice împrejurare socială. Aceste jocuri oferă copiilor posibilitatea să-şi formeze

anumite noţiuni, să-şi însuşească treptat formele structurii gramaticale, contribuie din plin la

ridicarea nivelului calitativ al comunicării verbale.

Cu ajutorul jocurilor didactice copiii pot fi iniţiaţi mai uşor în tehnica analizei şi sintezei

fonetice. Astfel, efectuarea analizei şi sintezei fonetice presupune găsirea unor metode şi procedee

adecvate vârstei prin care copilul este determinat să opereze conştient cu materialul verbal

achiziţionat. Desigur, metoda de bază rămâne tot exerciţiul, dar nu un exerciţiu plictisitor, ci un joc

– exerciţiu plin de surprize, care să le ofere copiilor satisfacţia participării active şi a afirmării

priceperii lor.

Pentru formarea deprinderii de a efectua analize am desfăşurat jocuri didactice, ca de 31


exemplu: ,,Alege corect!”, ,,Cine spune mai departe?”, ,,Ghiceşte ce spun eu?”. Prin jocul

didactic ,,Fii atent!”, am deprins copiii cu analiza fonetică, antrenându-i să desprindă din cuvânt

primul sunet cu care acesta începe, punând accent pe pronunţarea corectă a sunetelor separat şi în

cuvinte.

Jocurile destinate dezvoltării limbajului contribuie în mare măsură la dezvoltarea acuităţii

auditive, a auzului fonematic.

Ele solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziţiei sonore sau semnalarea

prezenţei sau absenţei unui anumit sunet într-un cuvânt. De astfel de sarcini se ţine seama în

jocurile didactice: ,,Deschide urechea bine!”, ,,Ce se aude?”, ,,Repetă ce spun eu!”.

Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată şi de sarcina deosebit de importantă privind

corectarea defectelor de vorbire, întrucât cauza principală a acestor defecte o constituie tocmai slaba

dezvoltare a auzului fonematic.

În acest sens, jocurile didactice pot aduce o contribuţie de seamă nu numai la perceperea

clară şi corectă a sunetelor corespunzătoare, ci şi la corectarea pronunţiei defectuoase a copiilor

solicitându-i în audierea cu atenţie şi reproducerea lor corectă. Un mijloc eficient în acest sens îl

oferă calea întrebărilor prin intermediul jocurilor didactice: ,,Cine face aşa?”, ,,Cum face…?”.

Perceperea diferenţiată a silabelor am pregătit-o tot prin jocurile didactice, dar am avut în

vedere gradarea dificultăţilor în analiza fonetică a cuvintelor. Astfel, în primele jocuri am folosit

cuvinte alcătuite din una şi două silabe, apoi cuvinte din trei, patru silabe. Prin jocul didactic ,,Din

jumătate întreg!” am familiarizat copiii cu componenţa silabică a unor cuvinte formate din două

silabe, având sarcina de a reconstitui imagini din două jumătăţi, verbalizând fiecare parte. De

asemenea, a trebuit ca ei să determine numărul silabelor şi ordinea lor în cuvânt.

„Găseşte un cuvânt cu tot atâtea silabe!” – joc didactic pentru consolidarea deprinderii de a

despărţi cuvintele în silabe şi de a le reprezenta grafic.

Denumind imaginile de pe jetoane, copiii au aflat numărul de silabe şi au căutat alte cuvinte

cu tot atâtea silabe. Exemplele corespunzătoare le-am reprezentat grafic, pe tablă.

„Cu ce sunet începe (sfârşeşte) cuvântul?” – joc didactic pentru consolidarea deprinderii de

a fragmenta cuvântul în silabe, cu precizarea sunetelor componente şi reprezentarea lor grafică. Prin

fixarea, în timp, a sunetelor ce intră în componenţa silabelor, copilul este ajutat să depăşească

posibilele confuzii din etapa abecedară, când va fi nevoie să le citească şi să le scrie corect.

Datorită conţinutului şi modului lor de desfăşurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente

de activizare a întregului colectiv al clasei, dezvoltă spiritul de echipă, de colaborare, cooperare. Pe

lângă valoarea formativă contribuie la conturarea personalităţii elevilor cu cerinţe educative

speciale dezvoltând posibilităţile proprii de a comunica şi a fi înţeles cât mai bine ce vor să transmit.

Fiind înţeleşi atunci se consolidează forţele proprii de a participa la actul comunicării şi colaborării, 32


ceea ce echilibrează acele neajunsuri ale copiilor cu cerinţe educative speciale.

Bibliografie:

1. Barbu, Marian – coordonator, (2003), Metodica predării limbii şi literaturii române în

învăţământul primar, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova.

2. Bădică Tatiana.. , Jocuri didactice pentru dezvoltarea vorbirii , E.D.P. Bucureşti , 1974.

3. Buda , A. şi Francu , B.A. , Jocuri didactice şi exerciţii distractive - Culegere pentru

clasa I , E.D.P., Bucureşti, 1970.

4. Popovici, Constantin; Chitic, Olimpia; Gheba, Lucreţia; Popovici, Elena, (1971), Culegere de

jocuri didactice pentru clasele I-IV, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

ELEVUL CU ADHD, CETĂȚEAN AL LUMII DE MÂINE

Prof. Tutulan Maria Pachița

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Buzău

Deoarece îmi desfășor activitatea profesională într-o școală specială, la o clasă de elevi cu

deficiențe mintale severe, tulburări de comportament și ADHD, consider că practica educațională

este mai eficace atunci când se acordă o atenție specială capacității de implicare activă a imaginației

în învățare în școală și în clasă. Prin această abordare se poate realiza eficient și benefic

interacțiunea cadrului didactic cu clasa.

Modul în care profesorul reușește să creeze un mediu proprice de învățare, modul în care se

utilizează curriculumul, activitățile de învățare și gradul în care anumite metode de predare sunt

utilizate pot să aibă un impact pozitiv asupra motivației și succesului școlar. Pentru profesorul de

învățământ special este o mare provocare educarea unei clase ca o entitate complexă, având în

vedere varietatea caracteristicilor elevilor (tip de deficiență, sexe, etnie, temperament, abilități,

competențe). Elevul deficient prezintă o personalitate dizarmonică, asocierea la diagnostic a

sindromului ADHD face ca managementul clasei să fie uneori dificil, dar conform principiului că

fiecare copil poate/ este capabil să învețe, profesorul are datoria de a găsi acele mijloace adecvate

pentru ca acest lucru să se întâmple. Împărțirea resurselor de care dispune un profesor - timp,

atenție, disponibilitate, predare diferențiată la o întreagă clasă este foarte importantă în atingerea

scopului educativ. Este important să educăm diferențiat pentru a reuși integrarea și normalizarea 33


elevilor cu CES.

Succesul în educația specială depinde fundamental de profesorii implicați, care pot să

găsească căile în care elevul nu numai trebuie să învețe, ci și modul în care efectiv aceștia pot să

învețe, în funcție de aptitudinile și atitudinile ce pot fi dezvoltate. Rolul celui care educă este foarte

important pentru succesul sau insuccesul elevilor. Educația copiilor cu ADHD este îngreunată dacă

pe lângă hiperactivitate se suprapun deseori tulburări de învățare și deficit de atenție. Profesorul

trebuie sa abordeze metode adecvate de educație, capabile să angajeze activ elevii în învățare și să

optimizeze implicarea lor în activitățile din sala de clasă, pornind de la teoria educației imaginative,

așa cum a fost ea constituită de Kieran Egan în jurul anilor 80. Profesorul trebuie să aibă curajul să

se întrebe: ”Ce aș putea face eu diferit pentru ca elevii mei să aibă un mai mare succes și să fie mai

bine integrați în activitățile școlare?”.

ADHD-ul este practic sindromul deficitului de atenție cu hiperactivitate (Attention Deficit

Hyperactivity Disorder), este o tulburare de tip comportamental care apare frecvent ca diagnostic

la copii și adolescenți. Prezintă grade diferite de manifestare și intensitate a simptomelor, se

remarcă nivel ridicat de inteligență asociat cu trăsături puternice de personalitate. Mai este

identificat și sub denumirea de hiperkinezie, hiperactivitate.

Atunci când sunt elaborate, selectate sau implementate strategii de succes destinate

incluziunii școlare la acest tip de elevi este necesară mai întâi o bună înțelegere asupra

caracteristicilor copilului, inclusiv asupra disfuncțiilor sau condițiilor specifice care afectează

activitatea în clasă.

Un bun managemet al clasei este în mod evident determinat de buna predare. Chiar și elevii

cu probleme manifeste de impulsivitate și control al comportamentului adoptă o conduită potrivită

în momentul în care profesorul oferă în clasă:

- activități de învățare interesante, angajante, semnificative pentru elevi;

- educație diferențiată, în funcție de sarcinile de învățare, nevoile specifice;

- implicarea activă a imaginației elevilor în ceea ce învață, evitând și eliminând plictiseala

- lecții bine planificate, cu pauze organizate de timp în care elevii se relaxează, dar sunt și

curioși să afle în ce activități vor fi implicați la reluarea activității.

Profesorul abordează conștient și intuitiv elevii cu ADHD, construiește strategii specifice,

planifică planul educațional individualizat, care va avea drept scop integrarea elevului, evitarea

marginalizăriii sau alienarea elevului cu ADHD, pentru a nu deveni un exemplu negativ pentru

clasă. Aceste greșeli pot conduce la premisele eșecului școlar și la mărirea stărilor conflictuale între

elevul cu ADHD, colegii săi /sau profesor.

Un element fundamental pentru un bun management al clasei cu o mare capacitate de

efienticizare constă în capacitatea cadrului didactic de a construi relații pozitive cu elevii, un climat 34


prietenos bazat pe respectul mutual și colaborare. Depinde de flexibilitatea și înțelegerea cadrului

didactic capacitatea de adaptare la situații noi, capacitatea de rezolvare pozitivă a situațiilor

conflictuale, constanță, corectitudine, echidistanță, echilibru.

Cadrul didactic își poate dezvolta această capacitate și optimiza planul de management al

clasei prin următoarele moduri: modelarea unui limbaj respectos, controlarea tonalității vocii și a

limbajului, întâmpinarea elevilor și încheierea orelor cu un zâmbet și o atitudine pozitivă în fiecare

zi, comunicarea progreselor și aspectelor pe care le apreciază cadrul didactic către elevii din clasa

sa, menținerea unor standarde ridicate și sprijinirea activă a elevilor pentru a atinge aceste

standarde, alocarea timpului pentru realizarea unei legături personale cu elevii, a fi sensibil, empatic

și a răspunde nevoilor speciale ale elevilor, păstrarea sensului umorului, activități de învățare

interesante și amuzante, cerințele și regulile sunt transmise și impuse într-un mod care respecta

personalitatea și demnitatea fiecărui elev, construirea căilor de comunicare cu familia/ părinții

elevilor, evitarea situațiilor în care elevul este jenat sau se poate simți umilit. Aceste direcții

necesită calm și efort constant din partea cadrului didactic.

Un management eficient al clasei evită pe termen lung situațiile stresante, conflictele și

limitează semnificativ efortul depus în clasă. Acest aspect va influența pe termen mediu și lung

cetățeanul de mâine.

Bibliografie:

1. Iucu, R., Managementul clasei de elevi. Aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză

educaţională, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

2. Jinga, I., Conducerea învăţământului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.

3. Manolache, C., Structuri de securitate și gestionare a crizelor în context european, Editura

Cantes, Iași, 2004.

4. Popescu, V. V., Ştiinţa conducerii învăţământului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1973.

ROLUL EMOȚIILOR ÎN DEZVOLTAREA ŞI FUNCŢIONAREA INDIVIDULUI

Profesor CarmenRădulescu


„Paul Popescu Neveanu” Timişoara

35


În urma cercetărilor neurofiziologice din ultimii ani, emoţiile şi-au căpătat locul central în

teoriile privind dezvoltarea şi funcţionarea individului. Emoţiile sunt reglate, controlate şi, în acelaşi

timp, deţin un rol de control asupra funcţionării psihice de ansamblu. Ele sunt generate în

tranzacţiile cu mediul de viaţă al individului, în primul rând cu mediul social, relaţiile, interacţiunile

individului cu ceilalţi. Aceste tranzacţii implică atât procese cognitive, cât şi schimbări fizice ale

individului: endocrine, fiziologice, anatomice.

Emoţiile generează reacţii faţă de modificările din mediul extern şi cel intern al

individului. Orice modificare solicită adaptarea individului şi, în acest sens, emoţiile motivează,

susţin conduita umană. Emoţiile pot fi concepute ca evoluând între doi poli: la un capăt emoţiile

negative, la celălalt emoţiile pozitive. În timp ce rolul emoţiilor negative este acela de a mobiliza

individual pentru a schimba, a se proteja, cele pozitive sunt protectoare, dând bunăstarea psihică a

individului, mobilizând capacităţile creatoare. În urma unor cercetări, Carole Izard a descris o scară

de emoţii de bază, alcătuită din 12 trăiri: interes, bucurie, surpriză, tristeţe, mânie, dezgust, dispreţ,

frică, culpabilitate, ruşine, timiditate, ostilitate faţă de sine însuşi. Lista conţine cele două categorii

de emoţii, având o bază neurobiologică diferenţială: emoţiile pozitive (interes, bucurie,surpriză) şi

cele negative (tristeţe, mânie, dezgust, dispreţ, frică, culpabilitate, ruşine, timiditate, stilitate faţă de

sine însuşi). Ele se exprimă facial (mimică) şi corporal (pantomimică). Reacţiile fiziologice

corespunzătoare marilor emoţii, sunt în mare măsură asemănătoare: bucurie - inima bate mai

repede, muşchii relaxaţi, senzaţie difuză de căldură; frică - inima bate mai repede, muşchii rigizi,

tensionaţi, modificarea respiraţiei; mânie - inima bate mai repede, senzaţie de căldură, ard obrajii,

modificări de respiraţie; tristeţe - nod în gât, inima bate mai repede, senzaţie la stomac.

Evenimentele neplăcute, aşa cum arăta Hans Selye, modificări organice importante,

cunoscute sub numele de stres. Stresul are o coloratură emoţională negativă, declanşând o stare de

dezorganizare, dar şi o valoare pozitivă, obligând la o reorganizare în vederea depăşirii

evenimentului. Teoria lui Selyie confirmă observaţia empirică, afirmând că o mare nefericire poate

să te îmbolnăvească, aşa numitele boli psihosomatice, ori să provoace chiar moartea. Este

vorba de reacţii în cascadă, declanşate de eveniment la nivelul sistemului nervos autonom

(simpatic) şi al glandelor corticosuprarenale.

După Bruce Perry, schimbările neurofiziologice pe care le provoacă stresul sunt rapide, dar

reversibile. Experienţele pe care le cunoaşte copilul traumatizat sunt frica, ameninţarea,frustrarea,

haosul, foamea şi durerea. Creierul copilului supus la stres se dezvoltă de parcă întreaga lume ar fi

haotică, violentă, imprevizibilă, înfricoşătoare şi lipsită de afecţiune. Aşadar, ,,nu este surprizător

că, în timp, copilul traumatizat va prezenta hiperactivitate motoare, anxietate, schimbări bruşte de

dispoziţie, comportament impulsiv, probleme de somn, tahicardie şi hipertensiune” (Perry).

Emoţiile sunt un bun indicator al dezvoltării sănătoase, fiind, în acelaşi timp, şi un element 36


de bază în orice intervenţie cu copilul cu probleme de ordin psihosocial. În cazul în care emoţiile nu

apar în secvenţele stabilite în cursul dezvoltării normale, pot fi detectate aspect legate de

neuropatologie. Pot apărea tulburări ale dezvoltării copilului şi în cazul în care emoţiile se manifestă

în acord cu stadiul dezvoltării acestuia, dar părinţii nu răspund mesajului său emoţional, nu intră în

comuniune cu el, astfel încât să îl încurajeze în exprimarea emoţiilor lui. Din cauza handicapului

senzorial, copilul nevăzător nu poate recepţiona zâmbetul de răspuns al mamei la zâmbetul lui care

apare în prima lună de viaţă şi, în consecinţă, la vârsta când zâmbetul devine un instrument de

relaţionare socială, de interacţiune, cel al copilului nevăzător încetează. Copilul nevăzător are

nevoie de o stimulare în plus, atingere, legănat, ţinut în braţe, vorbit. Stimularea auditivă, la care se

recurge de obicei în aceste cazuri, fiind mai comodă, nu este adecvată la început, datorită

maturizării mai târzie a sistemului auditiv în cazulunei stimulări neadecvate, copilul va dezvolta

comportamente compensatorii de autostimulare: legănat, muşcatul mâinilor etc., care îi vor îngreuna

interacţiunea cu ceilalţi şi vor constitui obarieră în plus în dezvoltarea lui normală.

În general, în cazul copiilor cu handicap şi întârziere de dezvoltare, exprimarea emoţiilor

este întârziată, iar expresiile sunt mai sărace. Încurajarea şi antrenarea exprimării sunt componente

importante ale unui program de reabilitatre a acestor copii. Antrenamentul emoţiilor începe cu un

singur cuvânt... empatia. Empatia înseamnă respectarea şi împărtăşirea sentimentelor pe care le

experimentează copilul, de la tristeţea generată de plecarea unui prieten până la furia îndreptată

asupra fratelui mai mare care i-a luat jucăria preferată. Înseamnă vizualizarea emoţiilor, chiar a

celor negative, ca parte naturală avieţii. Empatia crează baza unei relaţii puternice, sănătoase, pline

de încredere. Copiii învaţă să aibă încredere în emoţiile proprii şi cum să le trateze într-un mod

pozitiv. Ei au tendinţa de a se comporta mai bine la şcoală, de a avea prietenii mai bune şi de a se

reface mult mai repede inurma unor evenimente puternic emoţionale. Copiii care beneficiază de

empatia părinţilor sau a îngrijitorilor lor vor avea o dezvoltare armonioasă. Pentru unii,

antrenamentul emoţiilor este cevanatural. Pentru alţii, înseamnă câteva schimbări - începând cu

atitudinea referitoare la emoţii şimodul de tratare a acestora. Antrenamentul emoţiilor se dezvoltă pe

o baza constituită dinempatie, din dorinţa de a împărtăşi, de a îmbogăţi şi de a ghida sentimentele

copiilor pe măsură ce ei experimentează bucuriile şi necazurile vieţii. Antrenamentul emoţiilor

presupune a învăţa copiii ce sunt emoţiile şi cum funcţioneaza ele, cel mai ades chiar în mijlocul

unui eveniment emoţionant. Antrenamentul emoţiilor apreciază toate sentimentele, însă nu toate

comportamentele, deoarece copiii trebuie de asemenea să înveţe să îşi stăpânească emoţiile. Lipsa

emoţiilor pozitive determină aşa numita avitaminoză afectivă specifică copilui dizabil, care constă

în privarea copilului de susţinere şi comunicare afectivă în familie şi mai ales în ruperea relaţiei cu

mama. Carenţele afective determină afecte, uneori ireversibile, în sfera afectivă, morală,

comportamentală, manifestate prin apatie, neangajare în activităţile ludice şi şcolare, insecuritate 37


afectivă şi psihică, reducerea capacităţii de adaptare socială. Ca o reacţie compensatorie, copilul

adoptă un ataşament exagerat faţă de anumite persoane adulte din jur. Absenţa intervenţiilor

educative şi terapeutice în situaţiile de frustrare afectivă generează în timp conduite şi efecte de

tipul: complexul de provenienţă - se manifestă fie prin nostalgie, dor de părinţi, tristeţe, dorinţa

reîntoarcerii în familie; comportament revendicativ - concretizat în revendicarea ostilă a unor

necesităţi şi drepturi; sindromul de hospitalism - prezent la copil după o perioadă mai îndelungată

de timp petrecută într-o instituţie de asistenţă care generează o starede inadaptare la condiţiile

dificile ale vieţii, reacţii de frică, o incapacitate de identificare cu alţii, trăiri negative (copilul nu

poate anticipa corect ce se întâmplă în anumite momente, conjuncturi, pe care le percepe ca fiind

generatoare de necazuri, neplăceri).

Dacă tiparele de interacţiune timpurie persistă şi nu se intervine, tot comportamentul ulterior

va fi tulburat, ca şi dezvoltarea, iar rezultatele sunt pe termen lung. Conştiinţa de sine a copilului e

alterată, ceea ce va influenţa relaţionarea lui cu ceilalţi. Părinţii care nu facilitează manifestările

timpurii ale copilului vor determina tulburări de funcţionare în viaţă. De o importanţă crucială

pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului este priceperea părinţilor de a-l asigura că este iubit,

acceptat. Jaak Panksepp (2001) susţine ideea uni noi taxonomii în psihopatologie, bazată

pecircuitele emoţionale. Ea postulează existenţa unor relaţii între sistemul emoţiilor de

bază,procesele emoţionale comune şi tulburări psihiatrice majore. Cu cât copilul îşi va petrece mai

mult timp sub influenţa emoţiilor negative, cu atât riscul de a creşte cu diferite tulburări de

dezvoltare este mai mare, experienţa timpurie a copilului, în primul rând cu adultul care îl îngrijeşte,

determinând evoluţia individului.

Bibliografie:

1. Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996;

2. Gherguţ, A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2006;

3. Muntean, A., Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

4. Revista reţelei pentru prevenirea abuzului şi neglijării copilului, Copiii de azi sunt părinţii de

mâine, Nr.8, 2001.

IMPORTANȚA JOCULUI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

Profesor Rădulescu Ciprian

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă38


„Paul PopescuNeveanu” Timişoara

Asupra necesităţii şi importanţei jocului în viaţa copilului au insistat toţi marii pedagogi, în

frunte cu intemeietorul grădiniţelor de copii (bazate pe joc şi activitate) – Fr. Frobel. E. Erikson care

consideră că, prin joc, copilul înţelege mai nuanţat lumea înconjurătoare.

M. Montessori considera că jocul este munca copilului, atrăgând în felul acesta atenţia

asupra efortului pe care-l depune copilul în joc. J. Piaget considera că prin joc copilul se manifestă

plenar, stăpânind şi influenţând realitatea. Lucian Blaga spunea că înţelepciunea şi iubirea copilului

este jocul. În mod obişnuit o asemenea activitate este considerată ca izvorâtă din nevoia de acţiune,

de mişcare a copilului, o modalitate de a-şi consuma energia. Mecanismele intime ale jocului sunt

în esenţă, mecanismele învăţării. Palparea obiectelor manipularea lor, deplasarea lor înseamnă în

fond elaborarea spaţiului şi timpului senzorial. După vârsta de 6 ani, jocul îndeplineşte cerinţele

învăţării; transformarea, modificarea structurilor şi funcţiilor mintale şi organizarea lor după

modelul activităţii intelectuale.

Pentru clasicii psihopedagogiei special jocul ocupă un rol determinant. Pe poziţii diametral

opuse faţă de alţi psihologi care consider joculc a o activitate autotelică opusă muncii. Jocurile

educative au o forţă predictivă, fapt care l-a determinat pe Hwallon să le considere veritabile teste

de dezvoltare. Nu există baterie de teste care să ignore itemii referitori la jocuri tot odată având şi o

forţă propulsatoare pe planul dezvoltării psihice a deficientului mintal.

J. Piaget sublinia că funcţia esenţială a tuturor formelor de joc este aceea că transform realul.

Deci primul din efectele jocului este cel de transformare a realităţii pe baza unei acţiuni specific şi

complexe. Triada ludică piagetiană jocul, exerciţiu, jocul simbolic şi jocul cu reguli este structurată

pe scala evolutivă a inteligenţei, fiecare tip de joc reprezentând o anumită etapă de dezvoltare. Jocul

rămâne pentru deficienţi mintali forma pernanentă a procesului de recuperare pentru că această

modalitate constituie o structură unitară între stimuli-întărire-răspuns-modificare. Dienes, care a

descoperit valenţele intime ale jocului ca formă de învăţare a detaşat trei categorii:

a) Forma de învăţare explorator-manipulativ.

b) A doua formă de organizare a învăţării joc-terapie o constituie ceea ce Dienes numeşte

joc reprezentativ. Jocul reprezentativ va apărea de îndată ce obiectele cu care se joacă copiii încep

să ţină locul a ceea ce nu sunt.

c) Al treilea tip de de joc este cel cu reguli. Jocul developează copilului universal relaţiilor

interumane, oferindu-i prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora şi dezvoltând copilului dorinţa

de a se comporta ca adulţii.

Dacă jocul, în general, are atât o forţă predictivă, cât şi una propulsatoare pe planul

dezvoltării deficientului mintal, aserţiunea de joc-învăţare trebuie completată cu cea de joc-terapie. 39


Obiectivul imediat al jocului este educaţional, dar cel final este terapeutic, ameliorarea deficitului

primar al deficientului mintal, imaturitatea cognitivă.

Atmosfera de joc orientează şi sustine activitatea de învăţare prin faptul că pune în acţiune

mobilurile interne ale acesteia, adică motivele, interesele, scopurile imediate ale copilului şi le

armonizează cu cele externe, centrate pe necesitatea educării sistematice a copilului.

Toate activităţile devin accesibile, dorite şi îndrăgite de copii dacă se desfăşoară în timpul

jocului. Aceasta idee este posibilă pentru toate categoriile de joc (simbolice, constructive,

dramatizări), mai ales atunci când jocul organizat este conceput ca mijloc didactic. Folosirea jocului

în activitate diminuează efortul, accentuează interesul, înlătură plictiseala, exersează procesele

mintale, creându-se astfel condiţii reale pentru participarea activă, conştientă şi interesată a copiilor

în activitatea de învăţare.

Există o singură copilărie; tot ceea ce a fost suprimat ori reprimat după perioadele de

dezvoltare şi experimentare va putea fi depăşit prin analiza/autoanaliza de la vârstele adulte.

Carenţele şi distorsiunile emoţionale din copilărie sunt, totuşi, aproape incurabile în viaţa ulterioară.

Jocul este cea mai natural modalitate terapeutică a copilăriei. Indiferent de alte roluri pe care le

poate avea de-a lungul dezvoltării copilului, acesta îl foloseşte şi ca modalitate de compensare în

situaţii de înfrângere, suferinţă, frustrare, deci cu rol cathartic.

Dezvoltarea personal prin joc se bazează pe asumpţia conform căreia un copil devine

ambivalent şi nesigur din cauza unori secrete sau a unei frici faţă de protectori naturali ai jocului său

(familie, vecini), pare a fi capabil să utilizeze protecţia unui adult înţelegător pentru a regăsi liniştea

jocului. Motivul evident ar fi că acesta conţine atât jucăriile ca obiecte materiale, cât şi universul de

relaţii umane concretizat în prezenţa adultului în contextual jocului; rivalităţile fraterne, cicălelile

părinţilor ori rutina nu împiedică derularea jocului şi a intenţiilor sale, oricare ar fi acestea. Liniştea

datorită jocului solitar sau jocului desfăşurat în prezenţa adultului simpatetic îl face pe copil să

radieze, adesea cu o durată şi intensitate destul de mari pentru se intersecta cu recunoaşterea şi

dragostea izvorâte din mediul înconjurător, ceea ce reprezintă un factor absolute necesar în

“tratamentul” psihologic al copilului. Toate acestea îşi întăresc valenţele pozitive, mai ales dacă şi

părintele are posibilitatea de a-şi manifesta ambivalent faţă de copil şi este pregătit să răspundă

“îmbunătăţirilor” care apar la copil.

“Jocul este pentru copil sursa şi resursa sa energetică” (Mitrofan, 2001) sub camuflajul

jocului putând fi utilizate o serie de tehnici şi modalităţi de dezvoltare personal. Utilizarea

instrumentelor muzicale pentru a facilitare exprimarea emoţională, pentru descărcarea furiei şi a

agresivităţii, pentru a facilita comunicarea non verbal în vederea optimizării comunicării

interpersonale.

40


Astfel, modalitatea naturală de exprimare a copilului -jocul- este utilizată ca modalitate

terapeutică în dezvoltarea personală a copilului: problemele familiale (rivalităţile dintre fraţi,

divorţul părinţilor), agresivitatea, abuzurile, anxietăţile curente. I se permite copilului să acţioneze

direct asupra lumii, la o scară redusă, bineînţeles; jucându-se cu material şi instrumente alese cu

grijă, sub îndrumarea adultului, copilul îşi scoate la lumină trăirile, emoţiile ascunse, pentru a putea

fi conştientizate şi înţelese. Educatorul trebuie să accepte ori ce ar spune sau ori ce ar face copilul,

nu trebuie să-l contrazică, să-l moralizeze, să-l critice ori să-l întrerupă pe copil, căci acesta are

nevoie să simtă că se poate manifesta liber şi deschis într-o atmosferă caldă, prietenoasă, non

punitivă.

Se ajunge astfel la o integrare complex prin exprimarea trăirilor şi emoţiilor copilului,

anxietăţilor, nevoilor şi intereselor sale, a confuziilor şi conflictelor sale, într-o manieră deschisă,

natural şi spontană, proprie copilului. Jocul îl ajută pe copil în deblocarea nevoilor sale, îl ajută să

conştientizeze, să intre în contact cu ele, să le înţeleagă şi să le accepte, să se accepte pe sine ca

personalitate în relaţie cu ceilalţi.

“Jocul este forma copilului de autoterapie”, care sprijină dezvoltarea emoţiilor şi

sentimentelor cu încărcătura pozitivă, integrarea fără probleme în realitatea înconjurătoare,

exersarea capacităţilor cognitive, imaginative şi creative ale copilului şi, nu în ultimul rând,

maturizarea sa deplină.

Aşadar, dezvoltarea personală, desfăşurată prin intermediul jocului, se soldează cu

numeroase efecte formative: facilitarea procesului de maturizare cognitivă, emoţională şi relaţională

a copilului, o mai bună coechilibrare cu ambianţa, deblocarea unor diverse temeri, inhibiţii, reţineri,

valorificarea maximal a energiilor de care dispune copilul, ceea ce contribuie la întărirea

sentimentului Eului şi, implicit, la sporirea încrederii în sine a copilului (Golu, Florinda, 2006).

Bibliografie:

1. Ausubel,P.D., Învăţarea în şcoală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970

2. Muşu, I., Taflan, A., Terapie educaţională integrată, Editura Pro Humanitate, 1994

3. Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1970

COPILUL CU DEFICIENŢĂ DE AUZ – DEPISTAREA DEFICIENŢEI, PRIMUL PAS ÎN

INTEGRAREA LUI ÎN SOCIETATE

Prof. Hîncu Mariana

Liceul Tehnologic Special pentru 41


Copii cu Deficienţe Auditive Buzău

Motto: ”Noi putem face ca un surdomut să AUDĂ prin intermediul cititului şi să

VORBEASCĂ prin intermediul scrisului”. (Ieronimus Cardanus)

La o primă vedere, deficienţa de auz nu este prea uşor observabilă. Oamenii pot trece uneori

pe lângă o persoană cu deficienţă de auz fără a bănui acest lucru. Totuşi, pentru o persoană din

această categorie poate fi dificil să ducă o viaţă normală în societate. De aceea este foarte important

ca intervenţia specializată în scopul recuperării să aibă loc cât mai timpuriu. Marea variabilitate a

pierderii senzoriale, dar si momentul pierderii auzului sunt elemente care la copii au implicaţii

serioase în dezvoltarea comunicării verbale. Astfel, tipul si gradul de deficit auditiv, precum şi

momentul pierderii auzului sunt elemente foarte importante care trebuie avute în vedere atunci când

vorbim de protezarea copilului şi stimularea întregului potenţial de dezvoltare a acestuia.

Pentru ca un copil cu deficienţă de auz să ajungă în clasă, la diferite ore să înţeleagă

informaţii diverse, e nevoie de multă muncă; în primul rând din partea elevului, dar şi din partea

specialiştilor responsabili cu recuperarea copilului respectiv şi nu în ultimul rând el are nevoie de

sprijin din partea persoanelor din preajma sa, în special familia, când este cazul.

Astfel, fără a expune aici teorii ce fac referire la deficienţa de auz ori recuperarea copilului

cu deficienţe de auz, vom preciza faptul că la clasă, la gimnaziu, se lucrează după programa

adaptată din învăţământul de masă. Se lucrează după o programă din învăţământul de masă

deoarece se acordă, în acest fel, şanse copiilor pentru a putea participa la examenele naţionale. De

asemenea, există concursuri dedicate copiilor cu deficienţe de auz care se bazează pe conţinuturi

(adaptate, bineînţeles) ce se regăsesc în programele şcolilor de masă. În acest fel se face un pas

important în procesul de integrare a copilului cu deficienţă de auz într-o societate normală.

În cazul copilului cu deficienţe de auz, pentru a asigura succesul procesului educativ, în

general, şi al unei lecţii, în special, este foarte important să cunoaştem stilurile de învăţare (Elena,

Grigore și Cecilia Macri, 2011) ale elevilor de la clasă. Stilul de învăţare, însoţindu-ne de când ne

naştem, nu este un „dat” pe viaţă, ci este o „structură flexibilă”. (Băban, A., 2001)

Pentru un cadru didactic este util să cunoască o varietate de metode pentru a dezvolta

stilurile de învăţare ale elevilor. Dar este de asemenea important pentru un cadru didactic să

identifice stilul de învățare al fiecărui elev din clasă și, mai ales, să-l identifice corect. Având în

vedere că suntem supuși schimbării, cu atât mai mult când este vorba de copii, este nevoie ca

profesorul să repete procedeele de identificare a stilurilor de învățare, mai ales dacă observă

schimbări în ceea ce privește copilul.

Cunoașterea și dezvoltarea stilului de învățare al elevilor pot aduce beneficii atât elevilor, 42


cât și profesorilor, dar mai ales părinților, în acest fel fiecare dintre acești actanți având o șansă în

plus în ceea ce privește reușita. De menţionat este faptul că aceşti copii au, de obicei, părinţi auzitori

care se ghidează după modelul de lucru al părintelui auzitor cu copilul său şi trebuie sprijiniţi în a-şi

ajuta copilul eficient.

Pe scurt, beneficiile identificării şi dezvoltării stilurilor de învăţare ale elevilor, din prisma

profesorilor, sunt următoarele:

- se constată mai puţin stres zi de zi, în situaţiile din clasă şi din afara ei;

- se obţin rezultate mai bune şi există satisfacţie profesională;

- se îmbunătăţeşte managementul timpului;

- se formează o imagine clară asupra diversităţii din clasă;

- creşte spiritul de echipă;

- se dezvoltă relaţia interpersonală dintre profesor-elev şi comunicarea profesorilor cu

părinţii;

- se clarifică nevoile de învăţare individuale ale elevilor;

- are succes învăţarea prin cooperare, lucrul pe grupe;

- se evidenţiază în mod real nevoile elevilor etichetaţi „slabi” şi ale elevilor „talentaţi”;

- se conştientizează cauzele eşecului în învăţare;

- se stabilesc strategii de optimizare a învăţării.

În încheiere, înainte de a vă prezenta mai jos un tabel ce ilustrează dactilemele, vrem să

facem o precizare: se ştie că o deficienţă devine handicap doar atunci cand persoana care o are nu

poate să-şi desfasoare activitatea cotidiană în mod normal din cauza unor piedici din exterior.

Astfel, este responsabilitatea noastră să NU facem din persoanele cu deficienţe personae cu

handicap. In cazul copilului cu deficienţe de auz aceasta este o misiune ce implică multă

responsabilitate, începând cu medicul care-l depistează, continuând cu specialiştii care vor lucra cu

acest copil, cu părinţii care trebuie susţinuţi în încercarea lor şi terminând cu societatea care trebuie

să-i primească fără rezerve.

Dactilemele sunt semne folosie în limbajul mimico-gestual ce corespund literelor

alfabetului.

43


Bibliografie:

1. Ordinul MECI 5097/2009, Anexa nr. 1.

2. Băban, A., coordonator, Consiliere educatională- Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi

consiliere, Cluj Napoca, 2001.

3. Grigore, Elena, Macri, Cecilia, Stilurile de predare, stilurile de învăţare, Modul 3, coordonator

Cecilia Macri, Bucureşti, 2011.

COPILUL DE AZI, OMUL DE MÂINE

Prof. Ion Stănica

Centrul Școlar de Educație Incluzivă, Buzău

Teoria și practica științifică au dovedit că educația trebuie și poate fi începută din primii ani

de viață ai copilului fiind continuată, în mod sistematic, toată viața. În mediul școlar, elevul are

posibilitatea de a trăi de mic viața de cetățean ordonat și activ prin convingere; în acest sistem elevii

îndeplinesc diferite însărcinari cu caracter de utilitate publică pentru ordinea, igiena, estetica și

bunul mers al școlii prin muncă, prin opere de asistență și de cultură ca: farmacie școlară,

bibliotecă, senzori, excursii, etc., activități care sunt echivalente cu funcțiile sociale din societatea

românească.

Cu răbdare și tact se pot contura elemente care definesc disciplina liberă, adică supunerea

benevolă a elevilor, pe baza convingerii personale, chiar dacă primele cîștiguri formative și


Cunoscând faptul că prin intermediul normelor și regulilor exterioare constrîngerea

încetează să fie o formă de sine, am pus în fața elevilor modele, norme și valori social-afective pe

care le-am distribuit în trei compartimente: cunoaşterea de sine – tradusă prin simțul răspunderii și

al muncii (autonomia, declararea identității); deprinderii igienice; asumarea răspunderii asupra 44


obiectelor personale; norme de securitate civică și rutieră; relaţii cu alte persoane – concretizate

prin respectul și afecțiunea pentru părinți, comportarea civilizată în relațiile cu alții (colegi de joacă,

de școală, cu adulții), dorința de a avea prieteni, de a îndeplini activități în grup social; relații cu

mediul înconjurător – oglindite prin activități sociale de tipul: utilizarea banilor, spiritul de

disciplină, sentimentul datoriei, responsabilitatea și grija pentru bunurile personale și cele publice.

Jocurile, distracția în colectiv, diferite manifestări colective, serbările școlare sunt

elemente ce vin și completează vastul câmp de investigație pedagogică, menite să tempereze și să

prelucreze toate informațiile educaţionale. Aceste elemente, ce fac obiectul de educație moral civică

de la clasele a III-a și a IV-a au prin contur și au căpătat semnul valorilor morale prin mijloacele și

procedeele care au fost utilizate, ținându-se cont de particularitățile educației morale la vârsta

şcolară mică dar și de personalitatea elevilor. Astfel, sub generice de tipul “Fapte pe măsura

vorbelor” am căutat să definesc și să conștientizez rolul prieteniei, să cultiv simțul răspunderii și al

muncii, autonomia, declinarea identității. Pentru aceasta am apelat la analiza unor fapte de viață, la

lecturarea unor schițe cu țintă educativă directă și la jocuri didactice.

Doresc să încerc, ca în cadrul acestor ore de educație morală să fiu “mai aproape de elevi”,

să picur mai multă omenie, mai multă iubire și grija pentru copii și să formez sufletele lor pe căi

raționale și sentimentale, încât la fiecare pas să am satisfacția de a vedea triumfând bunul simț și

superioritatea inimii. Prin lecțiile de educație moral-civică trebuie să-i facem pe elevi să înteleagă

că școala trebuie să fie ca o familie adevarată creatoare de suflete sau că “autoritatea ținută cu băţul

şi catalogul” e departe de a fi eficientă.

Educația moral-civică urmăreşte formarea unui set de componente civice, necesare pentru a



putem constata:

- din perspectiva prezentului – copilul este “cetăţeanul ucenic” care învață prin toate

experiențele lui sociale “mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi modelat cu răbdare şi

responsabilitate civică;

- dimensiunea viitorului ne aminteşte mereu că aşa cum vom forma copii de astăzi, aşa vor fi


Societatea îşi reproduce în indivizii tineri liniile de forță, idealurile, tendinţele

manifestate, dar mai ales pe cele latente ale generațiilor adulte, în speţă ale părinţilor.

De aceea nici o societate nu este îndreptățită să se plângă de indivizii săi, deoarece aceștia

sunt așa cum i-a format. Generațiile tinere reproduc ceea ce are bun și ceea ce are rău societatea

dată. Îi reproduc virtuțile și păcatele. O societate sănătoasă are în sine mecanisme suficiente de a

asigura reproducerea de către generațiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea posedă în sine 45


suficiente mijloace educaționale și de altă natură, de a împiedica reproducerea multiplicativă a

răului.

Educația moral-civică urmărește și contribuie după forțele ei, la reproducerea binelui social,

la formarea civilității. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelate dimensiuni etnico-civile ale

învățământului și ale societății, puterile educației moral-civice reprezintă o formă deloc de neglijat.

Necesitatea formării profilului moral-cetățenesc la școlarul mic:

Consider că oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viața socială dacă nu

practică un comportament civic (activ, liber, tolerant, responsabil, deschis, comunicativ, reflexiv,

autoevaluativ), unele atitudini și valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul față de

prieteni, părinți, oameni în general, față de școală, muncă).

Elevul trebuie să înțeleagă că societatea în care trăiește se conduce după anumite reguli și

norme, pe care și el trebuie să le înțeleagă și să le respecte printr-un comportament corespunzator și

specific vârstei, prin valori sociale și atitudini morale care să ducă la armonia comunității și la

progresul acesteia.

Acțiunea didactică are în vedere transmiterea de cunoștințe despre societate, exersarea

reflexiei critice asupra normelor și valorilor sociale și stimularea atitudinilor civice.

Pentru a stabili o relație între educator și elev, pentru cultivarea acestor valori,

atitudini, comportamente, comunicarea dintre aceștia trebuie să-l convingă pe elev de faptul că:

- este respectat ca partener și nu va fi dominat;

- îi este respectat dreptul la opinie;

- îi sunt respectate și prețuite deciziile;

- îi sunt respectate valorile și experiența.

Modalități de formare a valorilor, atitudinilor și comportamentelor civice

Formăm comportamentul civic al elevilor oferindu-le în permanență ca exemplu, în

primul rând, propriul nostru comportament. Atitudinile și faptele de zi cu zi trebuie să se constituie

într-o conduită general umană pozitivă, pe care micul școlar o va recepta ca atare.

În acest fel, elevii vor dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acțiuni pe

cele demne de urmat, conștientizând treptat valoarea acestui tip de comportament.

Dezvoltarea și manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor și exprimării

opiniilor față de activitatea grupurilor din care fac parte, reprezintă unul din obiectivele care

contribuie la antrenarea copiilor în activități directe.

Aceste activități se pot organiza fie pe grupe de elevi, fie cu întreaga clasă, și pot

îmbrăca diferite forme:

- dezbaterea unor fapte reale de clasă (școală);

- jocuri de rol;46


- dramatizări;

- exerciții de simulare a unor cazuri concrete;

- ateliere de creație pe elaborarea unor compuneri cu conținut civic : “Puterea de a ierta”,

“Competiție sau rivalitate”, a unor imagini desenate, colaje care reflectă diferite stări

comportamentale, elucidate în cadrul orei;

- exerciții de comentare (valorificare a conținutului unei știri);

- momente vesele pe aceeași temă dezbătute: “Să râdem puțin” (glume), ori “Copiii

spun lucruri trăznite”, ceea ce presupune imaginarea unui text. De exemplu: “ești o carte în mâna

unui dezordonat (murdar)”;

- învățarea unei strofe dintr-un cântecel din care se extrage concluzia moralizatoare;

- teatru de marionete cu păpuși (copiii creează oral toate dialogurile în care critică;

- lipsa de respect, indisciplina, minciuna, lașitatea, lipsa de igienă, invidia);

- completarea unor rebusuri;

- jocuri didactice prin intermediul cărora se educă trăsături ale personalității, se pot asimila

modele de relații interpersonale, se pot forma atitudini și convingeri;

- realizarea unor caricaturi și afișe de echipă.

Concluzii:

- starea benefică în orice colectiv este armonia;

- un copil tratat cu prietenie învață ce este bunătatea;

- un copil apreciat învață ce este aprecierea;

- un copil încurajat învață să aibă încredere în tine;

- un copil tratat cu toleranță învață ce este răbdarea.

Este important să organizăm activități care să contribuie efectiv la dezvoltarea

personalității fiecărui copil și la educarea pentru o bună conviețuire a grupurilor de apartenență și de

referință. Merită orice efort, dacă ne gândim la efectele în timp și de durată pe care le are această

disciplină de învățământ și la amprenta pe care o lasă activitatea și personalitatea învățătorului în

viața oricărui individ.

În perioada școlarității, elevul își însușește majoritatea noțiunilor morale, echipându-se cu

multiple reprezentări, ca apoi să înceapă să emită judecăți morale corecte care vor fi folosite și în

autoaprecierea propriului comportament. Astfel, educația morală din clasele mici contribuie la

conturarea viitoarei personalități, operă ce se va desăvârși abia după 20 ani.

Bibliografie:

1. Abrudan, C., Elemente de psihopedagogie socială, Editura Europrint, Oradea, 2003.

2. Bonchiş E., Învăţarea şcolară, Editura Universităţii Emanuel, Oradea,2002.47


3. Cercel, R., Blaga, C., Managementul şcolii din perspectiva principiilor educaţiei incluzive,

Editura Universităţii din Oradea, 2005.

4. Dotrens R., Institutori ieri, institutori mâine, Bucureşti, EDP, 1970.

ȘCOALA INOVATOARE PENTRU ELEVUL DE AZI – CETĂŢEANUL DE MÂINE

Prof. Ștefan Simona - Daniela


Prof. Ștefan Corneliu


Moto: „Problema educației constă în a oferi copilului un mediu ambiant lipsit de

obstacole. Atunci manifestările caracteristice de apărare dispar, iar adâncurile sufletului încep să

iasă la iveală.”

Maria Montesouri - Descoperirea copilului

Școala - ca ax esențial al dimensiunii umane a dezvoltării sociale - realizează mobilizarea și

afirmarea energiilor umane ale unei societăți. Ea face parte din ansamblul de capacități endogene

ale dezvoltării sociale. Calitatea școlii și calitatea dezvoltării sociale, sunt aspecte solidare, puternic

corelate.

Școala face parte dintre organizațiile sociale cele mai complexe.

Școlii îi revine în primul rând datoria de a forma complet elevii, „punând la treabă, în același

timp, mintea și sufletul.”

„Omul cât trăiește învață” - promovarea învățării pe întreg parcursul vieții. Transformarea

educației în educație permanentă, care să urmărească integrarea și pregătirea socio-profesională

complexă a omului - constituie o deplasare de accent în procesul de dezvoltare al acestuia. Această

deplasare este văzută ca o acțiune socială care să asigure progresul sistemului de învățământ.

„... înoirea instrumentelor noastre pedagogice”, ce reprezintă informatizarea în educație prin

intermediul computer-ului. Educația trebuie să răspundă exigențelor cerute de realitățile naționale și

internaționale. Semnificațiile și eficiența actului educativ sunt date de disponibilitățile educației de

adaptare și autoreglare față de provocările, tot mai numeroase, ale spațiului social.

„Omul nu este întreg decât atunci când se joacă” (Schiller). Este bine știut că elementele 48


ludice stimulează creativitatea copiilor, libertatea de gândire și acțiune, dezvoltă inițiativa, curajul,

voința, perseverența, combatitivitatea, corectitudinea, disciplina, spiritul de cooperare,

comportamentul civilizat. Cercetările recente comută tot mai activ accentul de pe factori intelectuali

pe cei motivaționali și afectivi, iar jocul este instrumentul cel mai eficient prin integrarea afectiv -

emoțională a participanților. Pentru a deveni, o activitate didactică - trebuie să includă elemente

ludice: explorarea, surpriza, așteptarea, ghicirea, întrecerea.

Se știe că, în intervalul de vârstă 7 - 10/11 ani se cristalizează structura intelectuală a

copilului și se pun bazele stilului de învățare și raportare la activitatea intelectuală, educarea

creativității ar trebui să devină o prioritate: dascăl creativ - elev creativ. Actul de creație nu urmează

un plan fix, profesorul este cel care poate educa creativitatea - un dascăl creativ va forma elevi

creativi. Fiecare copil se naște cu un anumit potențial creativ. Acest potențial dispare dacă nu este

stimulat și educat. Creativitatea fiecăruia se manifestă într-un mod unic: a sesiza o problemă acolo

unde alții nu cred că există și de a descoperi soluții efective la aceste probleme. Jocul pune la

îndemâna copilului posibilitatea dezvoltării acestor abilități, ajutându-l să se dezvolte. Jocul creativ

este o adevărată cale de stimulare a creativității copilului. Contează, de asemenea, posibilitatea ca

prin joc să poată fi depășite blocajele emoționale sau „problemele” unora ditre elevi, să se creeze

disponibilitatea acestora de a se angaja în activități de comunicare mult mai ușor decât în cazul

exercițiilor clasice.

În procesul instructiv - educativ se pune un accent deosebit pe comunicare. Comunicarea

constituie un instrument universal de socializare umană, fiind o formă de manifestare a relațiilor si

atitudinilor interpersonale, dar și o formă specifică de activitate, în procesul căreia se formează

relații și atitudini umane. În școală, în ciclul primar, „inventând” jocuri de comunicare realizăm o

punte de comunicare solidă între noi și elevi, descoperindu-le necesitățile.

Unul din obiectivele majore ale educației este îmbunătățirea puterii de înțelegere a copilului

și cultivarea dorinței acestuia de a învăța - fără efort, fără constrâgeri, în ritmul și la parametrii

solicitați. În teoriile moderne se vorbește din ce în ce mai mult de învățarea experențială, de

profesor cu rol de ghid sau de facilitator al proceselor de învățare, de valorizarea și dezvoltarea

potențialului fiecarui copil, de respectarea ritmului și a stilului său cognitiv propriu. În acest sens,

este foarte important demersul pe care profesorul sau părintele îl poate iniția în direcția stimulării

interesului copilului pentru cunoaștere, al interesului pentru a căuta informația necesară și pentru a

o utiliza în contexte variate, al interesului pentru rezolvarea de probleme și altele, prin planificarea

și organizarea unor activități/jocuri cu acest scop.

„Munca școlară trebuie să fie mai mult dacât joc și mai puțin decât muncă. Este o punte

dintre joc și muncă”

Din cele mai vechi timpuri actul educațional s-a consumat într-un climat generat de un 49


sistem relațional interpersonal. Totuși, modul în care colaborează cei doi parteneri, profesorul și

elevul, este, în permanență, în atenția psiho - socio - pedagogiei moderne. O analiză atentă a

acesteia evidențiază unele aspecte:

- elevul trebuie să aibă motive întemeiate, nu atât logic cât mai ales emoțional, pentru a se

lăsa atras în interacțiune și, mai ales, în efortul presupus de activitățile de învățare;

- elevul știe tot timpul că nu se situează pe aceeași poziție cu profesorul, dar a fi partener,

pentru el, înseamnă a i se acorda încredere, atenție, timp;

- parteneriatul este rezultatul unei tranzacții în plan afectiv - atitudinal între cei doi factori ai

relației educaționale într-un sens intuitiv, care se bazează pe trebuința firească pe care orice om o

are de a fi respectat;

- într-o relație de comunicare, formele tranzacționale pot avea un caracter pozitiv (când

determină încredere, afecțiune, valorizare, apreciere între parteneri) sau pot avea un caracter negativ

(când au ca efect stoparea relațiilor de comunicare, fiind exprimate prin dominare, umilire,

ridiculizare).

Prin specificul său, în școală, climatul constituie o variabilă esențială care influențează

calitatea activității pedagogice în ansamblu, dar mai ales performanțele profesorilor și elevilor.

Miles vorbind despre identitate și climatul școlii, se referea la ele ca la un fel de matabolism

propriu, care mediază interiorizarea diferitelor influențe externe și racordarea lor la dimensiunile

interne ale școlii. Rezultatul îl reprezintă climatul școlii. Climatul poate fi considerat unul dintre

indicatorii esențiali ai calității vieții școlare.

Școlile diferă între ele din punct de vedere al climatului. Având în vedere dinamica și

complexitatea vieții școlare și climatele, probabil, se modifică în raport cu variabile situaționale.

Există o strânsă corelație între climatul deschis și „sănătatea” școlii. Acesta încurajează autonomia,

autodisciplina, autodeterminarea, cooperarea, relațiile deschise și sincere, valorizează potențialul

ficăruia și al tuturor.

Dezvoltarea învǎţǎmântului a cunoscut numeroase şi profunde transformǎri dominate de

ideea înnoirii. Elevii trebuie „sǎ înveţe a învǎţa într-un mod nouˮ, dascǎlii trebuie „sǎ înveţe a preda

într-un mod nouˮ, o cerere crescândǎ de însuşire a unor noi modalitǎţi de lucru mai bune, mai

eficace care sǎ ducǎ la sporirea calitǎţii eforturilor de predare şi a celor de învǎţare.

Mulţi considerǎ vechiul un soi de lenevealǎ a sufletului, rutinǎ care este bunǎ în anumite

doze. Cei care sunt vizitatori pe tǎrâmul inovaţiilor tehnologice considerǎ tehnologia avansatǎ un

domeniu demn de „minţi mai aleseˮ. Numai copiii au o relaţie specialǎ cu obiectele. Patima

calculatorului macinǎ tineretul ca un foc lacom. Nu însemni nimic dacǎ nu apari pe Facebook.

Aceşti utilizatori „învǎluiţi în abur coloratˮ, rǎmân adesea ferm ancoraţi în ignoranţa lor.

În educaţie, de la didactica intuiţiei a lui Commenius, pânǎ la învǎţarea programatǎ a lui 50


Skinner, „toate-s vechi şi nouǎ toateˮ. De la planul de lecţie simplu şi clar, la proiectul de

tehnologie didacticǎ, cu strategii, hǎţişuri de obiective în care te pierzi uitând de unde ai plecat şi

unde vrei sǎ ajungi; obiective de neatins uneori de toţi copiii, au trecut ani mulţi care nu au dat

roade bogate. Tehnologiile didactice urmǎresc ceva precis, pânǎ la detalii, dar nu pot surprinde

inefabilul, inexprimabilul, umbrele şi luminile din fiinţa fragilǎ din faţa noastrǎ, copilul. Anumite

sensibilitǎţi nu pot fi acoperite de pedagogie.

Cultura şcolii este îmbogǎţitǎ de cultura dascǎlilor, de cultura elevilor, care o diversificǎ şi

o împrospǎteazǎ continuu. Climatul, etosul profesional, informalul sunt aspecte ce fac ca fiecare

şcoalǎ sǎ aibǎ identitatea ei.

Şcoala corespunde în gradul cel mai înalt ideii de „learning organizationˮ, este o organizaţie

care asimileazǎ noile exigenţe şi le rǎspunde prin adaptǎri, prin soluţii noi creatoare.

De aceea ea trebuie judecatǎ dupǎ calitatea prestaţiei pedagogice şi a „produselorˮ sale. De

aceea, pentru a fi un bun dascǎl, trebuie sǎ te naşti cu „harulˮ de a dǎrui zi de zi altora, fǎrǎ încetare.

Viaţa unui dascǎl nu este, mai niciodatǎ un septembrie senin. E mai bine sǎ fim circumspecţi cu anii

ce vin. Sǎ ne pǎstrǎm libertatea interioarǎ, un bun inalterabil, în ciuda „avalanşei de noutǎţiˮ.

Trecutul, oricât s-ar îndepǎrta, vieţuieşte în noi, ca o uşoarǎ atingere. De aceea este o artǎ sǎ îmbini

modernul cu tradiţionalul. E bine sǎ nu ne lǎsǎm niciodatǎ înşelaţi de culoare, sǎ cǎutǎm tot timpul

nuanţa. Cel mai important este sǎ îi învǎţam pe copii sǎ fie stǎpâni pe firea lor.

Fiecare dascǎl poate sǎ facǎ din clasa de elevi cu care lucreazǎ un adevǎrat laborator de

„încercareˮ şi „validareˮ a eficienţei diferitelor metode şi procedee de predare/învǎţare. Chiar şi cele

mai noi procedee şi tehnici de predare, sugerate de diferite foruri de cercetare ştiinţificǎ, se cuvine a

fi analizate în spirit critic, constructiv şi nu acceptate în mod pasiv, adaptate eventual, situaţiilor

concrete de instruire şcolarǎ.

„Nu toate metodele sunt la fel de bune pentru toate scopurile, aşa încât scopul este cel care

selecteazǎ punctele tari şi slabe ale metodei pentru diferitele ei utilizǎriˮ.

Reîntoarcerea la tradiţie prin prisma modernizǎrii metodologiei, integratǎ noilor orientǎri,

înseamnǎ, de fapt, revigorarea metodelor consacrate sau clasice. Toate sistemele de învǎţǎmânt sunt

în cǎutarea unor metodologii noi, de actualitate, dar totuşi, cu o orientare tradiţionalǎ. Învǎţǎmântul

actual este în cǎutarea şi absorbţia unor noi metode mai eficeinte, în mǎsurǎ sǎ asigure condiţii

optime pentru învǎţare, sǎ ajute elevii în atingerea unui nivel înalt de pregǎtire, îşi pǎstreazǎ

actualitatea, o orientare în direcţia menţinerii unor metode tradiţionale sau clasice, de transmitere

directǎ a cunoştinţelor. Nu neapǎrat tot ceea ce este vechi este şi demodat, nu tot ceea ce este

modern şi nou este şi bun sau eficient... Modalitǎţile noi de predare/învǎţare nu reprezintǎ

nicidecum o rupturǎ faţǎ de tradiţiile metodologice de bazǎ. Este ca şi cum ne-am cumpǎra o hainǎ

nouǎ, cea veche fie ne-a rǎmas micǎ, s-a uzat, ne-am plictisit de ea şi vrem ceva nou, în pas cu 51


moda. Oricum ar fi, de foarte multe ori haina nouǎ, nu are calitatea celei vechi, poate nu este mai

frumoasǎ, nici mai comodǎ, dar este nouǎ...

Prin caracterul ei dinamic, metodologia didacticǎ a rǎmas, astfel un domeniu de permanentǎ

deschidere a cercetǎrilor şi experimentǎrii, inovaţiei şi creaţiei dascǎlilor.

În toate timpurile şi la toate popoarele, odatǎ cu îmbogǎţirea experienţei de cunoaştere şi

acţiune, a existat preocuparea elaborǎrii unor modalitǎţi mai bune de transmitere şi asimilare a

valorilor culturii, a experimentelor umane celor mai înaintate.

Și, totuși, din negura vremurilor, de când există școala, cu bune cu rele, cu vechi cu nou,

omul, la un moment dat al vieții sale, îi duce dorul, de ce oare ?...

Bibliografie:

1. Bârzea, C., Arta și știința educației, Editura Didactică și pedagogică, București, 1995.

2. Cerchez, M., Elemente de management școlar, Editura Spiru Haret, Iași, 1995.

3. Cucoș, C., Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, București, 2006.

4. Păun, E., Școala - abordare sociopedagogică, Editura Polirom,București, 1999.

IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN CONTURAREA VIITORULUI COPIILOR

Prof. Apafaian Mihaela-Raluca


“Paul Popescu Neveanu” Timişoara

Din punctul meu de vedere, personalitatea umană se formează datorită educației, aceasta

fiind cea care face deosebirea între oameni.

Tocmai de aceea școala, prin cadrele didactice, împreună cu familia aparținătoare au un rol

important în conturarea personalității copilului și în educarea acestuia, astfel încât să poată face din

el un adult pregătit pentru societatea din care face parte.

Educația constituie astfel o prioritate în viața fiecărui individ. Ea începe încă din famlie,

continuă apoi cu educația oferită copiilor la grădiniță, la școală și mai încolo la unii dintre ei și la

facultate, iar autoeducația pe tot parcursul vieții. Fiecare etapă de dezvoltare prin care trece copilul

este un salt și iși pune amprenta asupra educației acestuia. Important este însă și mediul din care

provine copilul și de tipul de educație pe care îl primește și îl vede de acasă. Copiii care provin din

familii în care educația, buna creștere și școala nu sunt cele mai importante pentru viitorul unui

52


copil va fi foarte greu pentru școală să schimbe această mentalitate. Tocmai de aceea între școală și

famile ar trebui să existe o colaborare și o susținere permanentă, care să aibă un singur țel - educația

și foramrea copilului pentru societatea de mâine. Omul trăieşte din ce în ce mai mult într-un univers

artificial, construit pe false ierarhii valorice. Este foarte greu, în aceste condiţii, să îi oferi

personalităţii în formare a copilului accesul la valorile adevărate şi să îi fundamentezi, astfel,

relaţiile cu lumea.

Odată cu trecerea anilor, o altă formă de educare se rezumă la oamenii din jur, la anturajul

din care face parte copilul. Acesta poate să aibă o influență pozitivă asupra dezvoltării acestuia sau

dimpotrivă, una negativă. Dacă copilul și-a conturat prin educația primită în familie și mai apoi la

școală o personalitate bazată pe principii de viață solide și pe importanța educației în evoluția și

dezvoltarea ulterioară, va fi mai greu să se lase influnțat de anturaje necorespunzătoare. În schimb

un copil care provine dint-o familie pentru care educația și școala nu au fost puse pe primul plan

este foarte probabil ca un astfel de copil sa fie antrenat și influențat de cercuri și grupuri care sunt

dispuse spre acte de violentă, de orice natură ar fi ea, să fie influnțat în abandonarea școlii, tocmai

datorită faptului ca nu i s-a inoculat încă de mic ideea importanței școlii în educația și viitorul lui.

Stresul, viaţa cotidiană şi modul eronat de înţelegere a democraţiei au dus la alterarea

relaţiei dintre familie-copil-şcoală. Cadrele didactice se confruntă cu situaţii de deviere

comportamentală chiar de la clasele mici: vocabular violent, gesturi răutăcioase, refuzuri categorice

la unele solicitări, deposedarea unor copii fără acordul acestora de diferite obiecte, porecle,

etichetări ironice cu trimiteri la diverse particularităţi fizice, îmbrânciri şi chiar loviri. Toate aceste

manifestări se amplifică în clasele următoare. Luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se

poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele originale, formele de manifestare şi posibilităţile de

prevenire. Atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală se consideră drept surse favorizate

factorii exteriori şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi factorii care ţin de individ, de

personalitatea lui. ,,Adevaratul dascăl e caracterizat prin aceea că mintea sa se mişcă în armonie cu

minţile elevilor săi; trăind dificultăţile şi victoriile individuale deopotrivă.” (John Dewey)

Cel mai important criteriu care impune si justifică educația permanentă este factorul social

schițat de accelerarea schimbărilor, dinamismului, mobilitatea profesiilor, evoluția științelor,

sporirea timpului liber, criza modelelor relaționale și de viață, precum și de creșterea gradului de

democratizare a vieții sociale. Necesitatea educației este impusă și de o serie de factori individuali

cum ar fi necesitatea integrării dinamice a omului în societate, nivelul crescut al aspirațiilor

individuale, sentimentul demnității personale, nevoia de încredere în viitor și în progres. Scopul

fundamental al educației permanente este de a menține și de a îmbunătăți calitatea vieții și

progresul.

53


Așadar, educația ca proces de modelare a personalității, realizat de familie, școală, societate

are ca scop pregatirea educatului pentru educație. Autoeducația evidențiează faptul că omul nu

reprezintă un produs inert al unor forțe externe sau interne. Ființa umană este în mare măsură

rezultatul voinței proprii. Pregătirea pentru educație se realizează prin întreg procesul educațional.

Începand cu primii ani de viață, se pun bazele prin formarea în familie a unor deprinderi de

autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizată și a celor legate de activitățile școlare.

Se poate spune că educația care precede autoeducația oferă tânărului direcția devenirii sale,

îi formează deprinderile și priceperile indispensabile unui caracter independent și îi cultivă

încrederea în sine. Educația pregătește autoeducația într-un sens dublu: oferă o "bază de lansare",

prin sistemul de cunoștințe, priceperi și deprinderi ce stimulează nevoia continuă de educație, de

perfecționare. Menirea școlii, a activității profesionale constă în a provoca în conștiința educatului,

nevoia de educație. Numai o angajare completă în ceea ce întreprinde personalitatea este capabilă să

devină forța motrice care aduce progres de ordin cantitativ și calitativ în procesul educațional. O

astfel de activitate a avut în vedere academicianul V. Pavelcu spunând că: "nu există o sursă mai

bogată în satisfacții decât aceea de a te simți opera propriei tale personalități și sculptor al propriei

tale ființe''.

Prin educație se urmărește formarea unei personalități în concordanță cu cerințele obiective

ale societății, dar și ale individului, tocmai de aceea educația trebuie să prezinte o prioritate în viață

deoarece ea șlefuiește peronalitatea umană, influențând astfel modul de a interacționa cu ceilalți și

de a ne adapta la societatea în care trăim.

ÎNVĂŢAREA CREATIVĂ

Prof. Dobrin Maria-Doralina



MOTTO: „Creativitatea este un proces de învăţare aparte, la care elevul şi profesorul

sunt una şi aceeaşi persoană”.

Creativitatea este o trăsătură general-umană. Tot ceea ce depăşeşte, în viaţa de toate zilele,

limitele rutinei şi cuprinde măcar un dram de noutate, poate fi numit proces creator. Privită în

ansamblu, noţiunea de creativitate nu se referă atât la un construct teoretic precis, cât şi la o rubrică

54


generală, în care sunt incluse, ca aspecte psihologice, atât procesul de creaţie, cât şi personalitatea

creativă. Creativitatea nu este o capacitate psihică autonomă, ci este rezultanta organizării optime a

unor factori de personalitate diferiţi. Ea nu este o dimensiune în plus a personalităţii, ci efectul

conlucrării unor procese psihice variate în condiţii favorabile. Definirea creativităţii se face, prin

referire la produsele creaţiei, în ultimă instanţă ele dau marca personalităţii creative. Sub raport

psihologic, aspectul cel mai important al creativităţii este procesul de creaţie. Procesul de creaţie nu

urmează un tipar unic, modalităţile de realizare a unui produs nou sunt variate, purtând amprenta

personalităţii creative. Rezultatul evident al procesului de creaţie îl reprezintă creaţia. Creaţia este

rezultatul convergenţei factorilor cognitivi cu cei emoţionali, motivaţionali, etc. Constelaţia acestor

factori fiind extrem de complexă, putem asocia termenul de creaţie cu cel de gândire divergentă,

care se caracterizează prin flexibilitate, fluenţă şi originalitate.

Rolul şcolii la formarea comportamentului creator este foarte important, deoarece

rămâne “principalul instrument pe care societatea îl foloseşte pentru cultivarea creativităţii la

membrii ei tineri, de vârsta şcolară” (F. şi A.Turcu, 1999).

Acţiunea de formare a comportamentului creator este bine să înceapă cât mai devreme.

Interacţiunea şi combinarea originală a factorilor creativităţii se face simţită de la vârste mici, copiii

manifestând în mod spontan curiozitate, independenţă, imaginaţie bogată, adică unele caracteristici

de creativitate în formare.

Comportamentul creator presupune o dezvoltare intelectuală armonioasă a elevilor. La

formarea comportamentului creator o contribuţie de seamă o are dezvoltarea imaginaţiei elevilor.

Cosmovici (1998) arată că “funcţia esenţială a procesului de creaţie originală o constituie

imaginaţia”.

În procesul instructiv – educativ trebuie descătuşată fantezia elevilor, cultivată imaginaţia

prin lecţii practice de abilităţi practice, desen, muzică, literatură, geografie, etc. Educaţional se

poate acţiona pe numeroase căi pentru a forma şi dezvolta comportamentul creativ al elevilor.

Potenţialul creativ la vârsta şcolară este în plină dezvoltare, chiar dacă curricular elevul stă

preponderent sub semnul acumulării structurilor ce îi vor permite lărgirea orizontului şi

recombinările atât de necesare creaţiei.

Pentru a dezvolta capacităţile creatoare ale elevilor, cadrele didactice trebuie să cunoască în

primul rând trăsăturile comportamentului creativ, care se referă la:

nivelul de inteligenţă generală;

gândirea divergentă;

fluenţa gândirii;

receptivitatea;

spirit de observare;55


imaginaţie creatoare;

originalitate;

perseverenţa, iniţiativa;

nonconformismul în idei.

S-a confirmat, experimental, faptul că randamentul şcolar nu reflectă fidel nivelul de

creativitate al unui elev. De aceea, e greşit a încuraja creativitatea doar la acei elevi care au rezultate

şcolare deosebite.

Ca şi căi de depistatre a potenţialului creativ, menţionăm :

- analiza realizărilor obţinute la concursuri, competiţii cu caracter creativ;

- teste de investigare a originalităţii;

- teste de investigare a flexibilităţii şi fluidităţii gândirii;

- aprecierile proprii sau ale cadrului didactic pe baza unor chestionare.

Etapele învăţării creative sunt:

- punerea problemei sau crearea unei situaţii problematice;

- imaginarea modului de rezolvare, analiza problemei, găsirea soluţiei de rezolvare;

- verificarea;

- învăţarea creativă se realizează folosind învăţarea euristică prin problematizare, dialog,

descoperire, modelare, etc.

Creativitatea angajează întreaga personalitate a elevului. În şcoală nu se poate vorbi de creaţii

de mare originalitate, decât la elevii excepţionali, la ceilalţi fiind vorba de un potenţial creativ ce se

va dezvolta diferit, atât în procesul de învăţământ cât şi în cadrul activităţilor extracurriculare.

Pentru a putea dezvolta eficient acest potenţial creativ trebuie înlăturate blocaje, cum ar fi:

a) Blocaje culturale:

- conformismul (şi la elev şi la cadrul didactic);

- neîncrederea în fantezie şi preţuirea exagerată a gândirii logice.

b) Blocaje metodologice:

- rigiditatea tiparelor care îngustează gândirea divergentă, creativă;

- fixitatea funcţională (folosirea obiectelor doar în scopul pentru care au fost create);

- critica permanentă.

c) Blocaje emotive:

- teama de a nu greşi;

- graba de a accepta prima idee;

- descurajarea rapidă;

- tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii.

Predarea creativă vizează un antrenament intelectual şi motivaţional – atitudinal al elevului 56


în raport cu conţinuturile abordate. Aceasta presupune implicarea elevilor, intelectual şi acţional, în

descoperirea cunoştinţelor, în descoperirea noului pe baza a ceea ce au învăţat. Învăţarea creativă

se bazează pe căutare activă, pe exploatare, problematizare, pe punere şi dezvoltare de probleme

într-un mod original.

Pentru ca elevii să ajungă la această formă superioară de învăţare, ei au nevoie de

îndrumarea profesorului: trebuie să dea dovadă de spirit inventiv şi inovator în activitatea sa.

Deosebit de importantă este atitudinea profesorului, relaţia sa cu elevii. Nu este indicată

poziţia autoritară, despotică, care poate crea blocaje afective. E nevoie de un climat democratic,

destins, prietenos. Profesorul are însă îndatorirea de a cultiva disponibilităţile imaginative ale

întregii clase, folosind metode adecvate acestui obiectiv didactic major.

Pentru a dezvolta creativitatea “există mijloace nespecifice, fără o relaţie cu un anume

obiect din învăţământ şi metode specifice în raport cu o anumită materie, în funcţie de conţinutul ei”

(Nicola Gr., 1981):

Mijloace nespecifice:

- proba de tip imaginativ – inventiv: când se cere copiilor să elaboreze o compunere având

în centru un obiect simplu: o frunză, o floare;

- proba de tip problematic: în care elevii sunt solicitaţi să formuleze cât mai multe întrebări

în legătură cu obiectele cunoscute: foc, stele, aer, ocean.

Metode şi procedee specifice:

- metoda descoperii dirijate, utilizată aproape la toate disciplinele;

- metoda pălăriilor gânditoare: permite persoanei să se ocupe la un moment dat de un singur

aspect, de o singură latură a gândirii şi face posibile schimbări de perspectivă în exersarea şi

desfăşurarea gândirii unei persoane, fără ca Eul acesteia să fie afectat.

Activităţile extracurriculare oferă numeroase ocazii pentru cultivarea imaginaţiei,

creativităţii.

Vizitarea expoziţiilor, muzeelor, excursiile, drumeţiile lărgesc orizontul, câmpul fanteziei

copiilor şi sunt surse inepuizabile de întrebări.

Preocuparea de formare a independenţei în gândire şi exprimare implică şi o legătură cu

familia. Părinţii trebuie convinşi că tutelarea excesivă impiedică dezvoltarea intelectului,

manifestarea independentă a gândirii şi fanteziei lui, factori esenţiali în dobândirea competenţei

profesionale pe viitor.

Deci, creativitatea trebuie încurajată şi cultivată prin respectul de sine, ea nu este doar un har

dăruit de Dumnezeu.

Primii paşi în crearea unei atmosfere favorabile gândirii creatoare sunt foarte importanţi şi,

deşi, în aparenţă sunt nesemnificativi, valoarea lor funcţională este deosebită. Lowenfeld este de 57


părere că “primii paşi spre creativitate sunt făcuţi atunci când îndemnăm un copil să miroase o

floare, să observe un pom în toate amănuntele sale, să mângâie blana unei pisici. Copilul trebuie

îndrumat să-şi folosească ochii, nu numai pentru a vedea, dar şi pentru a privi, urechile, nu

numai pentru a auzi, dar şi pentru a asculta cu atenţie, mâinile, nu numai pentru a apuca obiectele, ci

şi pentru a le pipăi şi simţi.

În cadrul şcolilor speciale sunt integraţi copii cu deficienţe mintale uşoare şi moderate, iar în

ultimii ani, din ce în ce mai mulţi copii cu deficienţe severe. Obiectivul principal al învăţământului

special este instruirea adaptată şi intervenţia de reabilitare-recuperare, prin şi pentru egalizarea

şanselor, ca mijloc şi premisă esenţială de facilitare a integrării şi participării sociale.

Multe din dificultăţile pe care le întâmpină copilul în adaptarea sa la viaţa socio-culturală se

datorează unor deficienţe de comunicare, necunoscute la timp şi nerezolvate în termen util.

Perturbările în comunicarea interpersonală, verbală şi non-verbală constituie o piedică în integrarea

individului în lumea relaţiilor, cât şi un semn al unor deficienţe potenţiale.

Elaborarea unui program de recuperare educaţională se face prin cunoaşterea potenţialului

de învăţare, pe de o parte, iar pe de alta, prin cunoaşterea ritmului individual de învăţare. De aceea,

aria de comunicare cuprinde elemente de învăţare socială şi morală, prin utilizarea informaţiilor

dobândite, dar şi prin aplicarea lor în cadrul unor activităţi la nivelul clasei, astfel încât, fiecare elev

va executa o sarcină specifică, iar rezultatul final depinde de rezultatul colectivului, grupului sau

întregii clase implicate.

Bibliografie:

1. Buică, Cristian, B., Bazele defectologiei, Editura Aramis, 2004

2. Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom, Bucureşti, 2006

3. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006

4. Gherguţ, A., Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, 2005

5. Muşu, I., Taflan, A., Terapia educaţională complexă şi integrată, Editura Pro Humanitate,

Bucureşti, 1999

6. Nicola, I., Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003

ABANDONUL ŞCOLAR

Prof. Mioara Novac

Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă58

www.referat.ro


„Paul Popescu Neveanu” Timişoara

Frecvenţa cu care se produce “eşecul şcolar” în mediile şcolare şi mai ales aspectul de

fenomen cronicizat pe care poate să îl dobândească, adeseori ne determină să îl privim cu toată

responsabilitatea. Un eşec şcolar este periculos deoarece el determină efecte negative atât în plan

psihologic individual, respectiv o alterare a imaginii de sine a elevului în cauză, care îşi va pierde

încrederea în propriile posibilităţi şi va ajunge să dezvolte o teamă faţă de eşec, cât şi în plan social,

pentru că un eşec şcolar permanetizat stigmatizează, induce o marginalizare socială a elevului în

cauză, o limitare a dreptului la o calificare profesională autentică şi la exercitare a unor roluri

sociale appreciate şi recunoscute ca fiind valorizante pentru personalitate.

Dintre indicatorii care sunt utilizaţi, de obicei, pentru aprecierea existenţei unei situaţii

stabilizate de eşec şcolar, se numără: abandonarea precoce a şcolii, decalajul între potenţialul

personal şi rezultate, părăsirea şcolii fără o calificare, incapacitatea de a atinge obiectivele

pedagogice, eşecul la examenele finale, inadaptarea şcolară, etc.

În plan social, pot fi considerate forme ale eşecului şcolar abandonul şcolar, excluderea

socială şi profesională, analfabetismul.

Abandonul şcolar se caracterizează prin părăsirea prematură a şcolii înaintea obţinerii unei

calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început. De

multe ori abandonul se asociază cu delincvenţa juvenilă, cu recurgerea la droguri, cu viaţa de

familie dezorganizată. Fenomenul se înregistrează în special la sate şi în comunităţile de rromi,

unde copiii sunt folosiţi ca sursă de venit sau văzuţi ca indivizi cu responsabilităţi în gospodărie.

Pentru a putea reduce numărul abandonurilor şcolare au fost identificate şi studiate cauzele

producerii acestui fenomen. Şcolile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie şi

lipsa oportunităţilor de succes socio-profesional pentru absolvenţi. Lipsiţi de motivaţie, mulţi dintre

elevii claselor gimnaziale renunţă în primii ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în

gospodăriile proprii sau muncind ca zilieri la oameni mai avuţi din sate.

Sărăcia comunităţilor din zonele defavorizate limitează posibilităţile părinţilor de a oferi

copiilor resursele necesare educaţiei. Această stare provoacă deseori, exploatarea copiilor prin

muncă de către părinţi. Tendinţa de a considera că familiile din zonele defavorizate nu valorizează

pozitiv importanţa educaţiei este superficială.

De asemenea este menţionată aprecierea potrivit căreia, în mediul rural, abandonul şcolar

creşte iarna, în condiţiile lipsei de subsistenţa şi din cauza lipsei hranei sau îmbrăcămintei necesare.

Pe de alta parte, încălzirea vremii, crearea condiţiilor naturale de practicare a unor îndeletniciri îi

fac pe copii să îşi urmeze părinţii la muncă, abandonând şcoală.

Lipsa interesului pentru şcoală se explică prin presiunile de ordin economic, prin 59


dezamăgirile personale ale părinţilor şi prin lipsa de cultura a comunităţii care poate fi susceptibilă

faţă de instituţiile formale.

Cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educaţional au relevat faptul că

mediul socio-cultural de provenienţă al elevilor este una dintre cele mai importante variabile în

reuşita sau eşecul şcolar şi profesional al elevului. Este foarte importantă atitudinea familiei în

raport cu şcoala. Cunoaşterea acestor atitudini şi identificarea surselor de posibile tensiuni sau

blocaje manifestate în raport cu cariera şcolară a tinerilor constituie un factor important în

prevenirea abandonurilor.

Pentru o mai bună prevenirea abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile

fiecărui copil integrat în sistemul de educaţie fie el de religie sau etnie diferită faţă de restul

copiilor.

Una dintre marile probleme cu care se confruntă mediile politice şi socio-economice

din România o reprezintă educaţia copiilor rromi. Îmbunătăţirea accesului şi participării la educaţie

are ca scop prevenirea şi combaterea marginalizării şi excluderii sociale prin îmbunătăţirea ratei de

participare la educaţie.

Climatul familial – are un rol hotărâtor în cauzele de abandon şcolar. Astfel,

dezorganizarea vieţii de familie, consecinţă a divorţului, climatul familial conflictual şi imoral,

excesiv de permisiv, divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor, atitudinea

rece, indiferentă sau dimpotrivă, tiranică a acestora, iată alte câteva aspecte care conduc spre

abandonul şcolar. Factori de natură socială şi economică – cum ar fi: crize politice, economice,

sociale şi morale, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, confuzia sau absenţa unor norme sau

valori – iată alte cauze care conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul educaţional

şi în final – abandon şcolar. Factorii de natură educaţională – în subordonare faţă de normele şi

regulile şcolare, chiul, absenteism, repetenţie, motivaţii şi interese slabe în raport cu şcoala,

greşelile dascălilor (de atitudine şi relaţionare, competenţă profesională, autoritate morală) – au şi ei

un rol important în apariţia fenomenului de abandon şcolar.

Anturajul – de proastă calitate debusolează elevii cu un psihic labil datorat unor carenţe din

copilărie – dorinţa de a scăpa de sub tutela educaţională sau familială, dorinţa de a capta obiecte,

haine sau mâncare prin căi ocolite, necurate – iată alte cauze pentru care elevul abandonează şcoala.

Abandonul şcolar are un impact şi asupra economiei, atunci când acest fenomen începe să

dispară, se vede şi la nivelul economiei datorită recuperării forţei de muncă calificată şi scăderii

şomajului. O bună intervenţie a cadrului didactic prin însuşi procesul educative pe care-l desfăşoară

cu copiii poate constitui un mijloc de prevenire a abandonului şcolar prin intervenţia acestuia la

nivelul factorilor de risc – individuali, familiali, şcolari.

În cadrul învăţământului preprimar, cadrul didactic are de asemenea un rol decisive în 60


formarea conceptului despre şcoală a copiilor preşcolari şi viitori şcolari, comunicarea copilului cu

cadrul didactic fiind extrem de importantă. Trebuie plecat de la premise că fiecare copil are valoare

şi este unic şi că fiecare copil poate învăţa, indiferent de nevoile lui sociale. Pentru o mai bună

prevenirea abandonului şcolar trebuie cunoscute aptitudinile şi nevoile fiecărui copil integrat în

sistemul de educaţie, fie el de religie sau de etnie diferită faţă de restul copiilor.

Se impun măsuri de prevenire a abandonului şcolar:

Determinarea conştientizării de către părinţi a importanţei educaţiei în formarea

copilului şi implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului cu risc de

abandon şcolar;

Realizarea unei apropieri între elevi şi mediul şcolar;

Creşterea încrederii în forţele proprii a elevilor;

Un impact pozitiv privind perspectiva asupra încadrării pe un loc de muncă şi a unui

standard de viaţă decent;

Schimbarea perspectivei părinţilor asupra rolului pe care îl are şcoala în educaţia copiilor;

Vizite ale unui mediator şcolar la locuinţele copiilor neşcolarizaţi şi a celor care au

abandonat şcoala în scopul de a convinge părinţii să îşi lase copii la şcoală şi de a convinge copiii să

îşi urmeze cursurile;

Achiziţionarea de manuale şi rechizite pentru copiii defavorizaţi deoarece sărăcia este de

asemenea un factor de abandon şcolar care se reflectă la toate nivelurile de vârstă şi învăţare;

Asistenţă, consiliere şi control cu privire la procesul instructiv-educativ;

Psihologii şi consilierii şcolari trebuie să încerce să cunoască mai bine elevii prin activităţi

educative şi de consiliere.

Şcoala a ajunsă fie abandonată şi pentru că, în ziua de azi, nu contează în ierarhii.

Nu se vorbeşte de asemenea de încrederea populaţiei în instituţia şcolară, în valorile dobândite,

ierarhizate prin cantitatea de învăţătură înglobată în ele.

Educaţia pentru toţi este o nevoie a epocii noastre. Depinde de fiecare profesor în parte, de

responsabilitatea şi implicarea tuturor ca ea să devină o realitate din care fiecare să înveţe şi să se

dezvolte.

Bibliografie:

1. Cosmovici, A. şi Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

2. Sălăvăstru, D., Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

61


AUTISMUL, DINCOLO DE CUVINTE

Prof. Raicov Simona Cecilia

Central Şcolar pentru Educaţie Incluzivă


Autismul este o tulburare de dezvoltare de origine neurobiologică şi este considerată drept

una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea

“central” din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de tulburări

din spectrul autismului -TSA (“autism spectrum disorders”), alături de Sindromul Asperger şi

Tulburările pervazive de dezvoltare –nespecificate altfel, denumite şi autism atipic. Termenul

“oficial” folosit în sistemele internaţionale de clasificare (Diagnostic and Statistic Manual, DSM

IV; International Classification of Diseases-ICD 10) este acela de tulburări pervazive de dezvoltare

(pervasive developmental disorders) care include, alături de TSA menţionate mai sus, şi Tulburarea

dezintegrativă a copilăriei şi Sindromul Rett.

Statisticile arată că proporţia este de o fată la 4 băieţi care sunt afectaţi de autism. Fetelor în

schimb, le este specific Sindromul RETT, care face parte din categoria tulburărilor pervazive,

invazive, profunde ale dezvoltării.

Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări clinice, presupuse a fi rezultatul

unor disfuncţionalităţi de dezvoltare multifactoriale ale sistemului nervos central sau genetice.

Cauzele specifice sunt încă necunoscute.

Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la

naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu apar

sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. În ultimii ani cercetătorii recunosc tot mai mult

faptul că se pot observa anumiţi “precursori” ai acestor tipare comportamentale în etape de

dezvoltare ale copilului mult mai timpurii, numărul de instrumente care încearcă să detecteze

autismul la vârste mai mici de 18 luni fiind şi el în creştere.

Uneori există o perioadă de dezvoltare aparent normală, după care copilul se izolează şi

pierde din abilităţile dobândite. Poate fi vorba de o pierdere a utilizării cuvintelor folosit de copil

62


până atunci, de pierderea contactului vizual, a interesului pentru joc sau de retragere socială. În mod

obişnuit, autismul este diagnosticat mai devreme mai ales dacă este acompaniat de retard mental şi

este mai puţin diagnosticat printre copiii şi adolescenţii cu o inteligenţă medie sau superioară.

Fiecare copil diagnosticat cu autism este unic în personalitatea şi caracterul său. De

asemenea, gravitatea şi cauzele tulburării diferă foarte mult, ambii factori influenţând

comportamentul copilului. În ciuda variației manifestărilor tulburării, unele simptome sunt prezente

în diferite grade şi îngăduie stabilirea unui diagnostic. Manifestările autismului sunt grupate în trei

categorii principale și anume:

Aptitudini educaționale/școlare:

copilul autist nu răspunde în momentul când este strigat pe nume;

evită mereu contactul vizual cu alte persoane;

refuză contactul fizic sau momentele de tandrețe cum ar fi îmbrăţişările;

este indiferent şi mereu închis în sine;

preferă să fie lăsat singur, retras faţă de ceilalţi copii de vârstă apropiată.

Limbaj:

copilul diagnosticat cu autism nu vorbeşte sau vorbeşte foarte puţin;

învaţă destul de târziu să vorbească și să comunice;

prezintă dificultăţi în pronunţia cuvintelor şi în formularea proprozițiilor simple;

folosește un ton şi un ritm anormal când se exprimă, uneori vorbeşte cântând;

vorbeşte ilogic, repetând cuvintele pe care tocmai le-a auzit;

repetă cuvinte şi fraze, dar înafară contextului în care au apărut.

Comportament:

face mişcări repetitive cum ar fi: răsucirea mâinilor, legănare, etc;

reacţionează în mod excesiv la cea mai mică schimbare;

poziționarea unui obiect poate provoca o criză emoţională intensă;

se poate automutila singur, lovindu-se cu capul de orice obiect sau obstacole, smulgându-

şi părul, acesta fiind insensibil la durere poate fi hiperactiv;

îşi concentrează atenţia asupra detaliilor spre exemplu, un pai învârtit în propriile degete

poate să îi capteze atenţia pentru mult timp;

dispune uneori de înclinări deosebite într-un anumit domeniu, spre exemplu, în

matematică sau muzică. Un lucru important de precizat ar fi faptul că un procent de aproximativ

50% din savanţi suferă de autism, în timp ce 5-10% din autişti dau dovadă de geniu într-un anumit

domeniu.

Există numeroase abordări ale TSA, încă se menţin semne de întrebare referitoare la cauzele

şi evoluţia în timp a acestora, dar consider, prin prisma experienţei de lucru cu copiii cu TSA, că 63


jocul şi acceptarea necondiţionată a faptului că înainte de orice diagnostic ei rămân copii, cu nevoi

fireşti oricărui copil, iar adulţi din jurul lor trebuie să înveţe să se plieze pe necesităţile lor, să înveţe

să descifreze cerinţele lor şi să-i ajute să înţeleagă, să ordoneze percepţiile lor despre realitatea

apropiată.

Jocul, ca element primordial în dezvoltarea armonioasă a copiilor, implică valenţe noi în

cazul copiilor cu TSA. „Copiii cu autism pot să rămână fixaţi la un anumit stadiu de joacă sau pot

să apară întârzieri în dezvoltarea jocului. De exemplu, sortarea şi aranjarea jucăriilor reprezintă un

pas normal în joaca lor iar pentru unii copii care simt nevoia să fie totul pus în ordine, această etapă

în dezvoltarea jocului poate fi foarte plăcută şi satisfăcătoare” (Carmen Hotar, psiholog clinician

specialist, preşedintele Asociaţei pentru Recuperarea şi Integrarea copiilor cu Autism A.R.I.C.A).

Joaca pentru un copil cu autism nu trebuie să fie diferită faţă de joaca unui copil tipic. Şi el

învaţă, explorează mediul din jurul lui, testează şi se distrează, doar că o face într-o maniera proprie.

Pentru un copil tipic, învârtitul roţilor la o maşină (ore întregi) poate sa fie o activitate foarte

plictisitoare, în timp ce pentru un copil cu autism este de-a dreptul interesantă. Curenţii de aer,

mişcarea frunzelor sau particulele de praf dintr-o raza de soare pot fi fascinante pentru el şi pot

reprezenta bucuria lui în explorarea mediului înconjurător. În acest moment putem interveni şi îl

putem ajuta să-şi redirecţioneze atenţia către un joc tipic, menit sa-i aducă tot atâta bucurie şi

stimulare. Spre exemplu, în cazul unui copil cu TSA, verbal, fără leziuni cerebrale, cu preferinţe

pentru matematică, numărarea şi ordonarea obiectelor, am transformat jocul ,,Micul Bucătar” într-

un joc matematic prin care am explorat diverse gusturi şi texturi ale alimentelor (5 farfurioare, 3

linguri, 2 pahare, etc.).

Rutina specifică unui copil cu autism poate fi redirecţionată într-un joc funcţional, prin

implicare în activitatea lui (aliniem împreună cuburile sau maşinuţele, dacă asta face copilul, dar în

acelaşi timp verbalizăm acţiunea, culorile sau chiar cântăm două versuri despre ce facem). Se va

încerca acceptarea lucrurilor pe care copilul le consideră interesante pentru că foarte greu se poate

capta atenţia şi să-l faceţi să interactioneze, dacă nu îi arătaţi că respectaţi item-urile pe care el le

foloseşte cu plăcere în joacă. Obiectele preferate nu vor fi înlocuite doar vor fi arătate noi modalităţi

de a se juca cu ele (care este funcţia corectă a obiectului şi ce alte utilizări poate avea).

În cazul în care unui copil îi place să sorteze, se pot oferi mai multe lucruri pe care să le

sorteze şi i se arată diferite modalităţi de a face acest lucru (sortare după mărime, culoare, formă).

Copiii cu autism pot să se joace şi se joacă. Dacă joaca lor este diferită de cea a copiilor tipici sau

dacă se joacă cu obiecte ciudate, asta nu înseamnă că sunt disfuncţionali. Ca toţi copiii, au nevoie de

ajutor şi încurajare pentru a progresa în joc şi pentru a-şi dezvolta mai multe abilităţi. Cu siguranţă

putem fi surprinşi de cât de multă afecţiune pot să ofere şi ce dimensiuni ale comunicării se

descoperă împreună cu aceşti copii minunaţi. Sprijinul familiei, implicarea acestora în diferite 64


activităţi extraşcolare este de un real folos, atât în dezvoltarea copilului, cât şi în schimbarea

percepţiei despre autism, pentru deschiderea spre societatea lumii de mâine, mai tolerantă şi mai

luminoasă.

Bibliografie:

1. Tustin, F.(2013), Carapacea protectoare. Funcţionarea autistă la copii şi adulţi, Editura

TREI, Bucureşti

2. www.cursuriautism.ro

3. www.autismromania.ro

ELEVUL MEU DE AZI, VIITORUL SOCIETĂȚII DE MÂINE

Prof. învățământ primar Tutulan Iulia - Diana

Școala Gimnazială nr. 309 București

Omul trăieşte din ce în ce mai mult într-un univers artificial, construit pe false ierarhii

valorice. Este foarte greu, în aceste condiţii, să îi oferi personalităţii în formare a copilului accesul

la valorile adevărate şi să îi fundamentezi, astfel, relaţiile cu lumea. Stresul, viaţa cotidiană şi modul

ironat de înţelegere a democraţiei au dus la alterarea relaţiei dintre familie-copil-şcoală. Cadrele

didactice se confruntă cu situaţii de deviere comportamentală chiar de la clasele mici: vocabular

violent, gesturi răutăcioase, refuzuri categorice la unele solicitări, deposedarea unor copii fără

acordul acestora de diferite obiecte, porecle, etichetări ironice cu trimiteri la diverse particularităţi

fizice, îmbrânciri şi chiar loviri etc. Toate aceste manifestări se amplifică în clasele următoare.

Integrarea României în structurile europene presupune şi un învăţământ modern. Pentru

elevii de azi, şcoala ar trebui să reprezinte un centru de cultură unde să vină cu plăcere şi să fie

dornici de cunoaştere. Primul pas în această direcţie ar fi reconsiderarea relaţiei dintre dascăl şi

elevi.

Având în vedere volumul imens de informaţie de care dispune omenirea, precum şi ritmul

alert în care aceasta sporeşte, copiii trebuie să fie pregătiţi pentru a se adapta rapid şi eficient la

dinamica societăţii, a culturii şi a profesiilor. Mijlocul cel mai eficace de dotare a copilului cu

instrumentele necesare formării şi realizării ca personalitate, este antrenarea lui în cât mai mare

măsură în propria formare. Aceasta necesită reconsiderarea relaţiilor ce se stabilesc între învăţător şi

elevi. Apare evidentă necesitatea educativă ce se exercită asupra lui, dar şi ca subiect care participă 65

http://www.cursuriautism.ro/


efectiv la cunoaşterea realităţii şi la formarea propriei sale personalităţi.

Învăţătorul este cel care îi ajută pe elevi să-şi însuşească nu numai informaţii, ci şi operaţiile

implicate în procesul învăţării să dobândească tehnicile muncii intelectuale şi practice, metodele de

investigare a realităţii, îi învaţă cum să înveţe. Învăţătorul şi elevul comunică prin tot ceea ce

exteriorizează, începând cu prezenţa fizică şi continuând cu vorbele rostite până la acel abia

perceptibil zâmbet îngăduitor sau tăcere. Orice comportament al elevului sau dascălului are valoare

de mesaj. De aceea, nu numai ceea ce spune învăţătorul, ci tot ceea ce face el în contextul

educaţional sau extraşcolar, dar tangent, este recepţionat de elevi şi are influenţă asupra lor.

Stilul comunicaţional al învăţătorului asigură sau nu, în funcţie de calitatea lui, suportul

motivaţional şi afectiv al tendinţei copilului de autoafirmare şi autorealizare. Un stil defectuos poate

provoca la copil reacţii de rezistenţă, obişnuirea cu admonestările şi chiar complacerea în situaţia

neplăcută în care se află. Comportamentul elevului este oglinda în care se reflectă ce, cât şi cum a

recepţionat el din mesajele transmise de educator. A vedea la maturitate la ce i-ar fi slujit şcoala, e

prea târziu. A şti în fiecare moment ce, cât, cum şi la ce-i foloseşte ceea ce ţi-ai propus să-l înveţi

înseamnă a afla la timp dacă trebuie urmată în continuare calea pe care te afli sau să găseşti o alta,

mai potrivită. Învăţătorul care practică o predare activă (şi interactivă) şi urmăreşte o învăţare

activă, inițiază şi organizează activitatea de învăţare în aşa fel încât elevul să devină iniţiator şi

organizator al experienţelor sale de învăţare, să devină capabil de organizare şi structurare

permanentă a achiziţiilor proprii. Practicarea sistematică şi de durată a unui stil activ şi activizant

poate duce la descoperirea de către copil a plăcerii de a învăţa, a dorinţei de cunoaştere, a încrederii

în forţele proprii, ca mijloc de autorealizare.

De-a lungul timpului, s-a observat că, pentru a avea o bună relaţie cu elevii, este important

ca dascălul să le respecte personalitatea. Aceasta se manifestă mai ales prin aceea că învăţătorul nu

desconsideră, nu face de râs şi nu batjocoreşte niciodată elevii, nu face glume deplasate la adresa

lor, nu li se adresează cu atribute demobilizatoare, respectă într-o anumită măsură părerile sau

opiniile elevilor, le dă posibilitatea să-şi exprime ideile, eventual corijează punctele de vedere

enunţate prin discuţii sau argumente convingătoare. Nu impune elevilor punctele sale de vedere şi

nu-i obligă să le accepte în mod aprioric. Raporturile corecte dintre dascăl şi elev sunt determinate

şi de o exigenţă moderată din partea învăţătorului, în sensul că acesta nu trebuie să fie nici

”sperietoarea elevilor”, dar nici să le permită să abuzeze de bunăvoinţa sa.

Eficienţa comunicării didactice depinde atât de ambianţa favorabilă ascultării, cât şi de o

serie de factori tehnici (calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne

distorsiunile şi pierderile de informaţii, condiţiile de igienă şi condiţiile estetice creează o bună

ambianţă şi un tonus ridicat, favorabil actului comunicării).

Ambianţa favorabilă ascultării nu înseamnă intimidate, care ar scădea efectele autorităţii şi 66


nici intimidare, care ar determina stări de refuz şi ostilitate. Învăţătorul trebuie să se implice cu

seriozitate şi politeţe în actul comunicării, fără excese de afect şi fără stimularea pasiunii pentru

ceea ce face, pentru că elevii sesizează orice artificiu de acest gen şi pun la îndoială credibilitatea nu

numai a celor spuse, ci însăşi autoritatea emitentului. De asemenea, atitudinea arogantă, distantă sau

marcată de timiditate a învăţătorului, provoacă distorsiuni în comunicare. Prezenţa fizică, ţinuta

vestimentară îngrijită, lipsită de ostentaţie, dar cochetă, contribuie la ambianţa agreabilă a

comunicării.

În vederea realizării unei învăţări interactive este foarte important ca învăţătorul să dirijeze

relaţiile interpersonale din grup, pentru a asigura climatul psiho-social favorabil dezvoltării

personalităţii elevilor. Intensificarea interacţiunilor interpersonale, concertarea eforturilor pentru

atingerea unor scopuri sau realizarea unor sarcini, bucuria reuşitei unesc membrii grupului, dezvoltă

sentimente amicale şi solidaritatea de grup.

Învăţământul tradiţional pregăteşte insuficient copilul pentru cooperare cu alţii. Cu toate

progresele obţinute în orientarea procesului didactic spre învăţarea interactivă, pe fondul cooperării

între dascăl şi elevi, interacţiunea lor se realizează intermitent. În predare încă predomină activitatea

dascălului, iar în verificare cea a elevului. Problematizarea, conversaţia, aprobarea şi dezaprobarea,

stimularea interogaţiilor elevilor, dialogul viu, autentic dintre profesor şi elevi, activitatea pe

grupuri sunt menite să activizeze elevii şi, în egală masură, să-i pună în situaţii de colaborare.

Conduita comunicaţională a învăţătorului este nu numai mijloc de influenţare a conduitei

elevului, ci şi model de relaţionare comunicaţională interumană, civilizată, pentru elevii cu care

interacţionează. Conţinutul actelor de comunicare, modul de exprimare şi receptare a comunicării

pot şi trebuie să fie dirijate de către învăţător spre a le spori efectele formative, inclusiv asupra

formării competenţelor comunicative ale elevilor. Este necesar ca învăţământul, în calitatea sa de

prestator de servicii, să se adapteze cerinţelor copiilor şi nu invers. Ţinta finală este să se asigure că

toţi copiii să aibă acces la o educaţie în cadrul comunităţii, educaţie care să fie adecvată, relevantă şi

eficientă. Instituţia învăţământului trebuie să recunoască şi să reacţioneze la diversele cerinţe ale

copiilor, să armonizeze diferenţele de stiluri de învăţare, diferenţele între grade de reuşită şcolară, să

asigure o educaţie de calitate pentru toţi.

Copiii care continuă să întâmpine dificultăţi de învăţare şi adaptare, chiar şi după

parcurgerea perioadei de pregătire a debutului şcolar, vor putea fi integraţi individual sau în grupuri

restrânse în clasele primare obişnuite, beneficiind de toate facilităţile integrării (în special de

intervenţia profesorului de sprijin şi frecventarea unor programe speciale de recuperare şi adaptare

şcolară).

Strategiile interactive pun accentul pe relaţiile dintre copii şi relaţia dascălului cu copiii în

actul învăţării.67


Şcolile din sistemul de învăţământ obişnuit, trebuie pregătite să primească şi să integreze toţi

copiii, si pe cei din învăţământul special. În sistemul social de educaţie, cadrele didactice trebuie să

se raporteze la cei pe care îi educă, să stabilească relaţii de cooperare cu părinţii şi alţi factori

interesaţi ai societății. Dacă avem convingerea că elevii au în ei valoare şi capacitate şi că menirea

dascălilor e să îi ajute să înveţe să aprecieze ceea ce intuitiv ştiu deja, se vor crea condiţiile care să

le permită să înflorească, plivind, fertilizând şi îndepărtând uscăturile, precum marii grădinari.

Bibliografie:


2. Bonchiş, E., Învăţarea şcolară, Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2002.



4. Dotrens, R., Institutori ieri, institutori mâine, Bucureşti, EDP, 1970.

ASPECTE MOTIVAŢIONALE

ÎN ORIENTAREA PROFESIONALĂ A ADOLESCENŢILOR

Prof. Vlad Eugenia-Ioana

Școala Gimnazială „George Poboran” Slatina

Rezumat: Orientarea profesională este o acţiune permanentă care începe din prima zi de

şcoală şi durează toată perioada şcolarizării. Investigarea sferei motivaţionale a alegerii profesiei

la elevii din clasele absolvente va fi mai reuşită prin prezentarea de lecţii, expuneri, dezbateri,

monografii şcolare şi profesionale, pliante ale şcolilor întreprinderilor, filme, casete, activitaţi în

laboratoare, etc. Alegerea profesiei reprezintă o expresie a personalitaţii şi depinde de congruenţa

dintre propria personalitate şi mediul în care lucrează sau va lucra. Din date statistice care sunt

efectuate în şcoala noastră putem face concluzia: "Cu cît nivelul social al familiei este mai scăzut,

cu atît copiii acelei famlii au reprezentări mai incerte cu privire la realitatea socială".

Cuvinte cheie: autoînţelegere, piaţa forţei de muncă, informare, consiliere.

Orientarea profesională este o acţiune complexă atât prin numărul factorilor implicaţi

(profesori, părinţi, sponsori, specialişti, etc), cât şi prin faptul că face parte integrantă din procesul

instructiv-educativ. Este o acţiune permanentă care începe în prima zi de şcoală şi durează toată

perioada şcolarizării. 68


Tinerii vor fi îndrumaţi spre alegerea unei anumite şcoli şi profesii prin prezentarea de lecţii,

expuneri, dezbateri, monografii şcolare şi profesionale, pliante ale şcolilor, întreprinderilor, filme,

casete, activităţi în laboratoare, etc.

Orientarea are trei direcţii de abordare:

- orientarea privind opţiunile scolare şi are suportul elevilor;

- orientarea profesională privind opţiunile şi plasarea în rolurile ocupaţionale şi locurile de

muncă;

- orientarea/consilierea individuală.

Orientarea profesională prezintă acea activitate în cadrul căreia o persoană este ajutată să se

dezvolte şi să accepte o imagine completă despre sine, despre rolul său în societate, presupune

testarea concepţiilor şi transformarea lor în conformitate cu realitatea înconjuratoare, astfel încât

acea persoană să obţină satisfacţii şi să desfăşoare o activitate benefică societăţii. Orientarea carierei

constă în activităţi şi programe prin care indivizii sunt ajutaţi în asimilarea şi integrarea

cunoştinţelor, a experienţei în corelaţie cu:

- autoînţelegerea, care include cunoaşterea propriei personalităţi şi raportarea acesteia la

personalitatea altora;

- înţelegerea mecanismelor de funcţionare a societăţii şi a acelor factori care contribuie la

schimbarea permanentă a acestora, incluzând aici şi atitudinea faţă de muncă;

- conştientizarea rolului pe care îl poate juca timpul liber in viaţa personală;

- înţelegerea necesităţii existenţei unei mulţimi de factori cu rol activ în planificarea

carierei;

- înţelegerea necesităţii informaţiilor şi abilităţilor în obţinerea succesului şi a satisfacţiei în

activităţile de muncă, dar şi în activităţile desfăşurate în timpul liber;

- învăţarea procesului de luare a deciziilor în alegerea şi dezvoltarea carierei.

Consilierea pentru orientarea şcolară

Acest tip de consiliere constă în îndrumarea clientului în vederea alegerii unei forme de

învăţământ potrivit nivelului de pregătire atins anterior şi, mai ales, potrivit aptitudinilor, intereselor

profesionale şi personalităţii lui. Nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor poate fi cunoscut prin

examene şi probe profesionale. La acestea se adaugă diagnosticul psihologic stabilit de specialist

prin aplicarea unor teste psihologice: teste de aptitudini, teste de interese profesionale, teste şi

chestionare de personalitate.

În urma evaluării, elevului i se fac recomandări privind continuarea educaţiei, i se oferă

informaţii despre unităţile şcolare care corespund cerinţelor sale educaţionale, despre condiţiile de

acces la aceste unităţi şi despre formalităţile ce trebuie îndeplinite în acest scop. Apoi se alcătuieşte

un plan de acţiune. Orientarea şcolară este o etapă premergătoare orientării profesionale şi este 69


important că încă din această etapă să se ţină seama de criteriul integrării ulterioare a actualului elev

în viaţa activă.

Consilierea pentru orientarea profesională

Aceasta este strâns legată de alegerea, schimbarea sau evoluţia profesiei. Ea se îmbină cu

orientarea şcolară atunci când se acordă elevilor care se îndreaptă spre o şcoală profesională, o

şcoală de specialitate (liceu tehnologic, liceu de muzică, liceu sportiv, etc.) sau care doresc să

urmeze o facultate. Aceasta se centrează pe alegerea optimă a profesiunii, pe valorificarea

maximală a capacităţii persoanei prin calificare şi profesionalizare, se realizează în liceu facultate,

locul de muncă.

Reformele învăţământului care la întâlnirea între pregătirea teoretică şi pregătirea practic-

productivă au răspuns necesităţilor economico-sociale şi pentru a avea eficienţă în consilierea

profesională trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- profesiunea trebuie înţeleasă şi tratată ca un mod de viaţă şi un rol social, nu numai o

ocupaţie economică;

- modelul carierei trebuie privit din punct de vedere al psihologiei dezvoltării şi nu al

psihologiei diferenţiale. Aceasta înseamnă că în evoluţia subiectului educaţional formarea şi

dezvoltarea sa este obiectivul principal şi nu selecţia acestuia pentru o anumită profesiune;

- asumarea conceptului de carieră ca fiind nu ascensiunea pe plan social ci îmbinarea mai

multor ocupaţii apropiate şi integrarea lor unei cariere unice;

- principiul creativităţii trebuie să fie principiul coordonator superior al învăţământului;

- piatra unghiulară a adaptării şi integrării socio-profesionale trebuie să fie relaţia complexă

şi dinamică între învăţământ – practică şi profesiune.

Într-o piaţă a forţei de muncă aflată în continuă mişcare există o presiune asupra valorilor

salariaţilor şi nu numai. În mediul competitiv al economiei de piaţă, managerii îi determină pe

angajaţi să adere la valorile circumscrise carierei şi în special la cele ale întreprinzătorilor. În

economia de piaţă tot mai multe reguli, roluri şi valori ale salariaţilor sunt puse sub semnul

întrebării de celelalte seturi de valori (ale întreprinzătorului şi celui ce doreşte să facă o carieră).

Se poate menţiona, că o informare asupra principiilor care guvernează piaţa muncii, despre

situaţia privind perspectivele reale de angajare, despre posibilităţile profesionale oferite de un

anumit nivel de educaţie reprezintă un demers util încă din perioada şcolarizării ciclului gimnazial.

Prin consilierea şcolară şi profesională acordată elevilor se urmăreşte creşterea încrederii acestora în

forţele proprii şi în capacitatea lor de a alege. Consilierea pentru orientarea şcolară este un serviciu

care se oferă atât persoanelor individuali, cât şi unor grupuri de clienţi (de exemplu, elevii unei

clase). Orientarea şcolară presupune şi o serie de activităţi dedicate părinţilor şi profesorilor.

Influenţa acestora asupra deciziei copilului poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de 70


mentalitate, de poziţia socială, de nivelul lor cultural. Colaborarea cu părinţii se poate face prin

întrevederi, reuniuni, seminarii, conferinţe. Profesorilor li se pot propune stagii de formare prin

activitatea de orientare şi li se pot furniza materiale informative. Scopul este acelaşi: transformarea

părinţilor şi profesorilor în procesul de orientare conştientă şi realistă a copiilor pe un drum

profesional care să corespundă aptitudinilor, dar şi posibilităţilor concrete oferite pe piaţa muncii.

Alegerea profesiei reprezintă o expresie a personalităţii; inventarele de interes sunt inventare

de personalitate; membrii aceluiaşi domeniu de activitate au personalităţi similare, precum şi istorii

similare ale dezvoltării personalităţii; indivizii unui grup vocaţional, având personalităţi similare,

vor răspunde, în multe situaţii şi la multe probleme, în mod similar, punându-şi amprenta asupra

mediului de muncă, dându-i acestuia anumite caracteristici; satisfacţia profesională, stabilitatea şi

realizarea în profesie depind de congruenţa dintre propria personalitate şi mediul în care lucrează

sau va lucra.

Analizând date statistice care s-au atestat în şcoala noastra ipoteza ar avea următoarea

formă: „Dacă statutul social al familiei este scăzut, atunci copiii acelei familii dau răspunsuri vagi”.

Caracterul vag al raspunsului presupune asocierea modului de reprerezentare a realităţii sociale cu o

mare doză de incertitudine.

De aici concluzia: „Cu cât nivelul social al familiei este mai scăzut, cu atât copiii acelei

familii au reprezentări mai incerte cu privire la realitatea socială”.

Bibliografie:

1. Ghica V., Ghid de consiliere şi orientare şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

2. Moisa, Plosca M., Consiliere privind cariera, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

3. Tomşa Gheorghe, Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presa Viaţa

Românească, Bucureşti, 2009.

COPILUL DE AZI, OMUL DE MÂINE

Prof. Maroiu Manuela

Centrul Școlar de Educație Incluzivă ”Aurora” Reșița

În mediul școlar, elevul are posibilitatea de a trăi de mic viața de cetățean ordonat și activ

prin convingere; în acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinări cu caracter de utilitate publică

pentru ordinea, igiena, estetica și bunul mers al școlii prin muncă, prin opere de asistență și de 71


cultură ca: farmacie școlară, bibliotecă, senzori, excursii, etc., activități care sunt echivalente cu

funcțiile sociale din societatea românească.


benevolă a elevilor, pe baza convingerii personale, chiar dacă primele câștiguri formative și


Cunoscând faptul că prin intermediul normelor și regulilor exterioare constrângerea

încetează să fie o formă de sine, am pus în fața elevilor modele, norme și valori social-afective pe

care le-am distribuit în trei compartimente:

Cunoașterea de sine – tradusă prin simțul răspunderii și al muncii (autonomia, declararea

identității); deprinderii igienice; asumarea răspunderii asupra obiectelor personale; norme de

securitate civica și rutieră;

Relații cu alte persoane – concretizate prin respectul și afecțiunea pentru parinți,

comportarea civilizată în relațiile cu alții (colegi de joacă, de școală, cu adulții), dorința de a avea

prieteni, de a îndeplini activități în grup social;

Relații cu mediul înconjurător – oglindite prin activități sociale de tipul: utilizarea

banilor, spiritul de disciplină, sentimentul datoriei, responsabilitatea și grija pentru bunurile

personale și cele publice.



prelucreze toate informațiile educaționale. Aceste elemente au prins contur și au căpătat semnul

valorilor morale prin mijloacele și procedeele care au fost utilizate, ținându-se cont de

particularitățile educației morale la vârsta școlară mică dar și de personalitatea elevilor.

Astfel, sub generice de tipul “Fapte pe măsura vorbelor”, “Am salvat viața unei flori”, am

căutat să definesc și să conștientizez rolul prieteniei, să cultiv simțul răspunderii și al muncii,

autonomia, declinarea identității. Pentru aceasta am apelat la analiza unor fapte de viață, la

lecturarea unor schițe cu țintă educativă directă și la jocuri didactice.

Doresc să încerc, ca în cadrul acestor ore de educație morală să fiu “mai aproape de elevi”,

să picur mai multă omenie, mai multă iubire și grija pentru copii și să formez sufletele lor pe căi

raționale și sentimentale, încât la fiecare pas să am satisfacția de a vedea triumfând bunul simț și

superioritatea inimii. Prin lecțiile de educație moral-civică trebuie să-i facem pe elevi să înțeleagă

că școala trebuie să fie ca o familie adevărată creatoare de suflete sau că “autoritatea ținută cu băţul

și catalogul” e departe de a fi eficientă.

Educația moral-civică urmăreşte formarea unui set de componente civice , necesare pentru a


Privind personalitatea copilului – a micului cetăţean – dintr-o dublă perspectivă 72


temporală putem constata:

din perspectiva prezentului – copilul este “cetăţeanul ucenic” care învață prin toate

experiențele lui sociale “mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi modelat cu răbdare şi

responsabilitate civică.

dimensiunea viitorului ne aminteşte mereu că aşa cum vom forma copii de astăzi, aşa vor

fi cetăţenii de mâine.

Societatea îşi reproduce în indivizii tineri liniile de forță, idealurile, tendinţele

manifestate, dar mai ales pe cele latente ale generațiilor adulte, în speţă ale părinţilor.


sunt așa cum i-a format. Generațiile tinere reproduc ceea ce are bun și ceea ce are rău societatea

dată. Îi reproduc virtuțile și păcatele. O societate sănătoasă are în sine mecanisme suficiente de a

asigura reproducerea de către generațiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea posedă în sine

suficiente mijloace educaționale și de altă natură de a împiedica reproducerea multiplicativă a

răului.

Educația moral civică urmărește și contribuie după forțele ei, la reproducerea binelui social,

la formarea civilității. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelate dimensiuni etnico-civile ale

învățământului și ale societății, puterile educației moral-civice reprezintă o formă deloc de neglijat.

Necesitatea formării profilului moral-cetățenesc la școlarul mic

Consider că oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viața socială dacă nu


autoevaluativ), unele atitudini și valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul față de

prieteni, părinți, oameni în general, față de școală, muncă).


norme, pe care și el trebuie să le înțeleagă și să le respecte printr-un comportament corespunzător și


progresul acesteia.

Acțiunea didactică are în vedere transmiterea de cunoștințe despre societate, exersarea



atitudini, comportamente, comunicarea dintre aceștia trebuie să-l convingă pe elev de faptul că:

este respectat ca partener și nu va fi dominat; îi este respectat dreptul la opinie; îi sunt respectate și

prețuite deciziile; îi sunt respectate valorile și experiența.

Modalități de formare a valorilor, atitudinilor și comportamentelor civice

Formăm comportamentul civic al elevilor oferindu-le în permanență ca exemplu, în

primul rând, propriul nostru comportament. Atitudinile și faptele de zi cu zi trebuie să se constituie 73


într-o conduită general umană pozitivă, pe care micul școlar o va recepta ca atare.

În acest fel, elevii vor dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acțiuni pe cele

demne de urmat, conștientizând treptat valoarea acestui tip de comportament.


opiniilor față de activitatea grupurilor din care fac parte reprezintă unul din obiectivele care

contribuie la antrenarea copiilor în activiăți directe.

Aceste activități se pot organiza fie pe grupe de elevi, fie cu întreaga clasă, și pot îmbrăca

diferite forme: dezbaterea unor fapte reale de clasă (școală); jocuri de rol; dramatizări; exerciții de

simulare a unor cazuri concrete; ateliere de creație pe elaborarea unor compuneri cu conținut civic:

imagini desenate, colaje care reflectă diferite stări comportamentale, elucidate în cadrul orei;

exerciții de comentare (valorificare a conținutului unei știri); momente vesele pe aceeași temă

dezbătute: “Să râdem puțin” (glume), ori “Copiii spun lucruri trăznite”, ceea ce presupune

imaginarea unui text. De exemplu: “ești o carte în mână unui dezordonat (murdar)”; învățarea unei

strofe dintr-un cântecel din care se extrage concluzia moralizatoare; teatru de marionete cu păpuși

(copii creează oral toate dialogurile în care critică: lipsa de respect, indisciplina, minciuna, lașitatea,

lipsa de igienă, invidia); completarea unor rebusuri; jocuri didactice prin intermediul cărora se

educă trăsături ale personalității, se pot asimila modele de relații interpersonale, se pot forma

atitudini și convingeri; realizarea unor caricaturi și afișe de echipă.

Concluzii: starea benefică în orice colectiv este armonia; un copil tratat cu prietenie învață

ce este bunătatea; un copil apreciat învață ce este aprecierea; un copil încurajat învață să aibă

încredere în tine; un copil tratat cu toleranță învață ce este răbdarea.

Este important să organizăm activități care să contribuie efectiv la dezvoltarea

personalității fiecarui copil și la educarea pentru o bună conviețuire a grupurilor de apartenență și de


disciplină de învățământ și la amprenta pe care o lasă activitatea și personalitatea învățătorului în

viața oricarui individ.

Bibliografie:


2. Bonchiş E., Învăţarea şcolară, Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2002.




74


RELAȚIA TRIPARTITĂ: PROFESOR-ELEV-PĂRINTE

Prof. Mezin Daniela-Mărioara

Centrul Școlar de Educație Incluzivă “Aurora Reșița”

În relația profesor-elev-părinte unul dintre aspectele esențiale este colaborarea dintre

profesor și părinte. În ultima perioadă, acest „parteneriat” este tot mai fragil: profesorii vorbesc tot

mai frecvent despre neimplicarea părinților, iar părinții critică școala și situația generală a

învățământului. Un pas important pentru unificarea celor două „tabere” ar fi dialogul constant. În

prezent, contactul părinților cu școala este foarte limitat, mai ales după ce elevii trec în ciclul școlar

gimnazial sau la liceu, părinții venind la școală doar în situații excepționale și prin asta înțelegând

situații negative.

Cel mai adesea, această absență a părintelui este motivată prin lipsa de timp sau

numeroasele responsabilități care îl împiedică să păstreze un contact permanent cu dirigintele sau

profesorii. Totodată, lipsa de implicare este determinată și de faptul că foarte mulți părinți consideră

că răspunderea educației nu mai este în mâinile lor, ci în mâinile profesorilor. Alții, deși prezenți,

cred că este important săse intereseze doar de randamentul școlar, uitând că rolul școlii nu este doar

acela de a învăța în sensul de transmitere de cunoștințe, ci de a pregăti pentru viață.

Colaborarea școală-familie nu trebuie să fie exclusiv o inițiativă a școlii, ci ar trebui să fie

rezultatul unui acord nescris în care ambele părți își iau angajamentul de a-și susține eforturile

pentru formarea copiilor. Cu siguranță acordul dintre profesor și părinte trebuie încheiat încă de la

intrarea copilului în școală și menținut și dezvoltat pe întreaga perioadă până la terminarea liceului.

Cum putem găsi modalități de a implica părinții pe măsură ce copiii lor cresc? Ce ar putea face

diriginții sau consilierii școlari?

Când profesorul și părintele fac front comun, beneficiarul este elevul. Parteneriatul dintre

profesor și părinte este un parteneriat pentru educație și pentru o formare disciplinată, socială și

morală a copilului. Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi

angajați în discuții și bunicii, unchii, mătușile, frații, surorile și prietenii apropiați ai familiei.

Important este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul său școlar.

Beneficii ale comunicării, avantaje pentru toți cei angajați în acest proces.75


Părinții:

Să își pregătească copiii pentru a învăța. Să le prezinte școala ca fiind interesantă

și importantă;

Să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relație adecvată cuei. Să

conștientizeze faptul că fiecare are de învățat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o

întâlnire la școală sau acasă la copil îi pot uni pe amândoi,în scopul de a-l ajuta pe copil;

Să participe la evenimentele din școală. Ședințele cu profesorii, evenimentelesportive și

jocurile în școală – toate le oferă șansa de a-i cunoaște pe profesorii copilului lor. Mai mult de-atât,

copilul va fi foarte mândru când părinții săimerg la școală;

Să fie pregătiți. Să cunoască profesorii, orarul copilului și regulile din școală. Să știe ce

tip de temă i se dă și în cât timp trebuie să finalizeze;

Să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la școală. Să-i pună întrebări

specifice, legate de activitatea din clasă, de profesori și de alte acțiuni suplimentare;

Să creeze acasă un mediu bun de învățare. Să sprijine învățarea, prin desfășurarea de

activități zilnice cu copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV sau la

jocurile video;

Să observe și să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de

ansamblu a ceea ce se întâmplă la școală. Să cunoască și rezultatele altor elevi, pentru a putea să

conștientizeze nivelul la care se află propriul copil;

Să ceară și sfatul profesorilor. Aceștia știu mai multe despre dezvoltarea copilului și își

petrec mult timp cu el;

Să le ofere informații utile profesorilor. Schimbarea condițiilor familiale, cum ar fi

divorțul, boala părinților sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de

concentrare în învățare;

Să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educația copilului.

Politici familiale „prietenoase”, cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe și săptămâni

comprimate de lucru oferă angajaților câteva oreîn timpul zilei de școală, pentru a se implica în

activitățile de aici. Orele libere obținute pot fi folosite pentru a merge mai târziu la slujbă sau pentru

a veni mai devreme acasă;

Să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunității să procedeze în modsimilar.

Implicarea adulților îmbunătățește activitatea școlii. Fiecare acțiune dinșcoală trebuie făcută cu

entuziasm;

Să se implice în organizațiile care sprijină colaborarea părinte-profesor și în reforma

școlii. Să învețe cum funcționează consiliul școlii respective. Să ajute conducerea la stabilirea de

76


reguli. Să ceară sfatul unui profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul în care

se pot implica.

Părinții și profesorii, împreună:

Să aibă expectații ridicate și să-i laude adesea pe copii;

Să stabilească obiceiuri bune de învățare. Să-i ajute pe copii să își planifice activitățile și

să le dezvolte interesul în diverse domenii;

Să se angajeze în discuții unii cu alții, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o

situație dificilă le va fi mai ușor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relație bună;

Să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există problemă sau când

apar aspecte bune;

Să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă și la școală, pentru a ușura comunicarea;

Să se aibă în vedere și stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părți, dacă nu

este posibil să se vadă la școală;

Fiecare să elaboreze o listă cu întrebări și să o prezinte. Nici unul nu trebuieînsă să

comenteze asupra ideilor celuilalt;

Nu trebuie să se uite că părinții și profesorii au cea mai mare influență asupra tinerilor.

Fiecare să încerce să ofere oportunități de învățare. Să lucreze ca parteneri.

Profesorii:

Să-i determine pe părinți să înțeleagă că ușa le este deschisă și că întotdeauna vor fi bine

primiți, dacă doresc să intre în clasă și să-i vadă pe copii la lucru;

Să mențină fluxul comunicațional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui,

prin care acesta este înștiințat în legătură cu activitățile clasei. Să dea „veștile bune” personal sau să

le telefoneze părinților de câteva ori pe an;

Să caute oportunități pentru discuții informale. Să meargă pe terenul de joacă în fiecare zi

câteva minute, pentru a le oferi oportunitatea părinților de a-1cunoaște. Să participe la evenimentele

comunității;

Să învețe despre cultura, viața, locul de muncă al celor din familii, pentru arealiza

impactul tuturor acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alți membri ai familiei sau prieteni

apropiați ai acestora, care sunt interesați de educația copiilor;

Să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;

Să descrie părinților modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;

Să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înțeleagă

motivele pentru care profesorul crede că elevul va avea succes;

77


Să ceară părinților să se înscrie ca voluntari. Dacă aceștia nu pot fi prezenți în timpul

orelor de școală, atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se potrealiza în afara orarului

obișnuit;

Să-i informeze pe părinți în legătură cu problemele curente ale învățământului. Să le

explice structura consiliului școlii și politicile școlare. Să le ofere un glosar de termeni și să evite

folosirea lor, dacă părinții nu-i stăpânesc încă;

Să participe la organizațiile care sprijină colaborarea profesor – părinte. Să le ajute să se

centreze pe scopuri specifice și să le dezvolte. Să atragă atenția asupra nevoilor unor familii, care nu

sunt prezente la ședințele cu părinții, dar ai căror copii vin totuși la școală;

Să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul încare pot fi

contactați părinții. Să ceară directorului sau consiliului școlii să furnizeze instruire inițială în

domeniul implicării părinților în școală, precum și cea referitoare la rolurile educatorilor;

Să-i ajute pe părinți să înțeleagă importanța sprijinului lor. Să mulțumească acestora

pentru implicare și să explice care vor fi avantajele acțiunilor lor pentrucopil și pentru școală.

Elevii de azi sunt mult mai libertini, iar comunicarea elev-profesor se face mult mai ușor. Cu

o condiție însă, ca ea sa nu fie prost înțeleasă, mai ales când profesorul e foarte tânăr. Dacă încerci

să te apropii prea mult de ei și dacă-i dai un deget, elevul îți poate lua toată mâna. Metoda

pedagogică s-a schimbat datorită comunicării, învățarea e interactivă, poți veni cu propriile tale idei

și poți aduce permanent completări.

Părinții și cadrul didactic au un interes comun în obținerea unor rezultate bune la învățătură

de către elev și de aceea trebuie să fie căutat mereu un liant de stimulare și comunicare pozitivă

între acești factori: părinți, elev, cadrul didactic.

Având aceste condiții realizate, elevul îți va concentra atenția asupra studiului,părinții vor

realiza că efortul depus în creșterea și educarea copilului nu este zadarnic, iar cadrul didactic are

satisfacția unei munci împlinite.

Cadrele didactice au o mare parte a meritului de a oferi societății oameni debază, cu

capacitatea de a discerne binele de rău și să descopere anumite afinități ale elevilor pentru o anumită

muncă în cadrul unei societăți dezvoltate, încurajându-le alegerea unui domeniu potrivit cu

aptitudinile lor.

Este astfel evident că părinții și profesorii împărtășesc o responsabilitate uriașă. Împreună

oferă copiilor dorința de a învăța și a munci din greu. O bună comunicare între ei este esențială

succesului, în scopul motivării copiilor pentru învățare și al creșterii interesului lor în această

direcție.

Bibliografie:78


1. Azarov I.P., Pedagogia relațiilor familiale, Editura Lumina, Chișinău, 1986.

2. Bîran – Pescaru Am, Familia azi, o perspectivă sociopsihopedagogică, Editura Aramis, 2004.

3. Călin M., Teoria educației, Editura ALL, București, 1996.

4. Ghibu O., Despre educație, București, 1995.

5. Macovei E., Teoria educației, Vol. I Editura Aramis, București, 1997.

6. Nicola Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și pedagogică,

București, 1996.

ELEVUL ROMÂN DE AZI, CETĂŢEANUL EUROPEAN DE MÂINE

Prof. Bordeţ Dorin Dănuţ

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă ,,Aurora” Reşiţa

Integrarea României în structurile europene presupune şi un învaţământ modern. Pentru

elevii de azi, şcoala ar trebui să reprezinte un centru de cultură unde să vină cu plăcere şi să fie

dornici de cunoaştere. Primul pas în această direcţie ar fi reconsiderarea relaţiei dintre dascăl şi

elevi.

Având în vedere volumul imens de informaţie de care dispune omenirea, precum şi ritmul

alert în care aceasta sporeşte, copiii trebuie să fie pregătiţi pentru a se adapta rapid şi eficient la

dinamica societăţii, a culturii şi a profesiilor. Mijlocul cel mai eficace de dotare a copilului cu

instrumentele necesare formării şi realizării ca personalitate, este antrenarea lui în cât mai mare

măsură în propria formare. Aceasta necesită reconsiderarea relaţiilor ce se stabilesc între învăţător şi

elevi. Apare evidentă necesitatea educativă ce se exercita asupra lui, dar şi ca subiect care participă

efectiv la cunoaşterea realităţii şi la formarea propriei sale personalităţi.

Învăţătorul este cel care îi ajută pe elevi să-şi însuşească nu numai informaţii, ci şi operaţiile

implicate în procesul învăţării să dobândească tehnicile muncii intelectuale şi practice, metodele de

investigare a realităţii, îi învaţă cum să înveţe. Învăţătorul şi elevul comunică prin tot ceea ce

exteriorizează, începând cu prezenţa fizică şi continuând cu vorbele rostite până la acel abia

perceptibil zâmbet îngăduitor sau tăcere. Orice comportament al elevului sau dascălului are valoare

de mesaj. De aceea, nu numai ceea ce spune învăţătorul, ci tot ceea ce face el în contextul

educaţional sau extraşcolar dar tangent, este recepţionat de elevi şi are influenţă asupra lor.

Stilul comunicaţional al învăţătorului asigură sau nu, în funcţie de calitatea lui, suportul

motivaţional şi afectiv al tendinţei copilului de autoafirmare şi autorealizare. Un stil defectuos poate 79


provoca la copil reacţii de rezistenţă, obişnuirea cu admonestările şi chiar complacerea în situaţia

neplăcută în care se află. Comportamentul elevului este oglinda în care se reflectă ce, cât şi cum a

recepţionat el din mesajele transmise de educator. A vedea la maturitate la ce i-ar fi slujit şcoala, e

prea târziu. A şti în fiecare moment ce, cât, cum şi la ce îi foloseşte ceea ce ţi-ai propus să-l înveţi

înseamnă a afla la timp dacă trebuie urmată în continuare calea pe care te afli sau să găseşti o alta,

mai potrivită. Învăţătorul care practică o predare activă (şi interactivă) şi urmăreşte o învăţare

activă, iniţiază şi organizează activitatea de învăţare în aşa fel încât elevul să devină iniţiator şi

organizator al experienţelor sale de învaţare, să devină capabil de organizare şi structurare

permanentă a achiziţiilor proprii. Practicarea sistematică şi de durată a unui stil activ şi activizant

poate duce la descoperirea de către copil a plăcerii de a învăţa, a dorinţei de cunoaştere, a încrederii

în forţele proprii, ca mijloc de autorealizare.

În cei treizeci de ani de activitate cu copiii, am observat că, pentru a avea o bună relaţie cu

ei, este important ca dascălul să le respecte personalitatea. Aceasta se manifestă mai ales prin aceea

că învăţătorul nu desconsideră, nu face de râs şi nu batjocoreşte niciodată elevii, nu face glume

deplasate la adresa lor, nu li se adresează cu atribute demobilizatoare (proşti, răi, incapabili).

Respectă într-o anumită măsură părerile sau opiniile elevilor, le dă posibilitatea să-şi

exprime ideile, eventual corijează punctele de vedere enunţate prin discuţii sau argumente

convingătoare. Nu impune elevilor punctele sale de vedere şi nu-i obligă să le accepte în mod

aprioric.

Raporturile corecte dintre dascăl şi elev sunt determinate şi de o exigenţă moderată din

partea învăţătorului, în sensul că acesta nu trebuie să fie nici ”sperietoarea elevilor”, dar nici să le

permită să abuzeze de bunăvoinţa sa.

Eficienţa comunicării didactice depinde atât de ambianţa favorabilă ascultării, cât şi de o

serie de factori tehnici (calitatea canalelor de informare favorizează schimbul de mesaje, previne

distorsiunile şi pierderile de informaţii, condiţiile de igienă şi condiţiile estetice creează o buna

ambianţă şi un tonus ridicat, favorabil actului comunicării).

Ambianţa favorabilă ascultării nu înseamnă intimitate care ar scădea efectele autorităţii şi

nici intimidare care ar determina stări de refuz şi ostilitate. Învăţătorul trebuie să se implice cu

seriozitate şi politeţe în actul comunicării, fără excese de afect şi fără stimularea pasiunii pentru

ceea ce face, pentru că elevii sesizează orice artificiu de acest gen şi pun la îndoială credibilitatea nu

numai a celor spuse, ci însăşi autoritatea emitentului. De asemenea, atitudinea arogantă, distantă sau

marcată de timiditate a învăţătorului, provoacă distorsiuni în comunicare. Prezenţa fizică, ţinuta

vestimentară îngrijită, lipsită de ostentaţie dar cochetă, contribuie la ambianţa agreabilă a

comunicării.

În vederea realizării unei învăţări interactive este foarte important ca învăţătorul să dirijeze 80


relaţiile interpersonale din grup, pentru a asigura climatul psiho-social favorabil dezvoltării

personalităţii elevilor. Intensificarea interacţiunilor interpersonale, concertarea eforturilor pentru

atingerea unor scopuri sau realizarea unor sarcini, bucuria reuşitei unesc membrii grupului, dezvoltă

sentimente amicale şi solidaritatea de grup.

Învaţământul tradiţional pregăteşte insuficient copilul pentru cooperare cu alţii. Cu toate

progresele obţinute în orientarea procesului didactic spre învăţarea interactivă, pe fondul cooperarii

între dascăl şi elevi, interacţiunea lor se realizează intermitent. În predare încă predomină activitatea

dascălului, iar în verificare cea a elevului. Problematizarea, conversaţia, aprobarea şi dezaprobarea,

stimularea interogaţiilor elevilor, dialogul viu, autentic dintre profesor şi elevi, activitatea pe

grupuri sunt menite să activizeze elevii şi, în egală masură, să-i pună în situaţii de colaborare.

Conduita comunicaţională a învăţătorului este nu numai mijloc de influenţare a conduitei

elevului, ci şi model de relaţionare comunicaţională interumană, civilizată, pentru elevii cu care

interacţionează. Conţinutul actelor de comunicare, modul de exprimare şi receptare a comunicării

pot şi trebuie să fie dirijate de către învăţător spre a le spori efectele formative, inclusiv asupra

formării competenţelor comunicative ale elevilor.

Este necesar ca învăţământul, în calitatea sa de prestator de servicii, să se adapteze cerinţelor

copiilor şi nu invers. Ţinta finală este să se asigure ca toţi copiii să aibă acces la o educaţie în cadrul

comunitaţii, educaţie care să fie adecvată, relevantă şi eficientă. Instituţia învăţământului trebuie să

recunoască şi să reacţioneze la diversele cerinţe ale copiilor, să armonizeze diferenţele de stiluri de

învăţare, diferenţele între grade de reuşită şcolară, să asigure o educaţie de calitate pentru toţi.

Asumarea acestui punct de vedere a dus la numeroase restructurări în ultima perioadă,

privind:

- programe analitice elaborate de o manieră în care să răspundă cerinţelor tuturor copiilor,

în raport cu posibilităţile reale de învăţare, de stilul şi de ritmul fiecărui copil;

- tehnologii educaţionale individualizate, care să eficientizeze procesul de învăţare;

- organizarea învăţării pe principiile învăţării active, participative, de cooperare, de ajutor

reciproc;

- valorizarea socială a fiecărui copil, diferenţa fiind respectată şi valorificată.

Copiii care continuă să întâmpine dificultăţi de învăţare şi adaptare, chiar şi după

parcurgerea perioadei de pregătire a debutului şcolar, vor putea fi integraţi individual sau în grupuri

restrânse în clasele primare obişnuite, beneficiind de toate facilităţile integrării (în special de

intervenţia profesorului de sprijin şi frecventarea unor programe speciale de recuperare şi adaptare

şcolară).

Dascălul care foloseşte strategii incluzive de educaţie este: participativ, colaborator,

partener, reflexiv, pozitiv, empatic.81


Strategiile interactive pun accentul pe relaţiile dintre copii şi relaţia dascălului cu copiii în

actul învăţării.

Folosirea strategiilor comprehensive/inclusive în clasa de elevi, presupune că există

următoarele cerinţe de bază:

1. Elevii trebuie să înveţe în clasă, folosind resursele interne şi externe propuse de dascăl şi

de ceilalţi elevi.

2. Procesul învăţării este mai important decât rezultatele obţinute pe termen scurt.

3. Învăţarea trebuie să fie efectivă şi eficientă atât pentru elev, cât şi pentru dascăl.

4. Învăţarea este mai importantă ca predarea.

5. Problemele de învăţare la elevi sunt fireşti şi ele devin impulsuri de perfecţionare a

strategiilor didactice pe viitor.

6. Pe fundalul diversităţii de elevi, fiecare copil este important şi unic, indiferent de

rezultatele sale şcolare.

7. Pentru a răspunde nevoilor/cerinţelor fiecărui copil se propun strategiile individualizate

ale învăţării.

8. Parteneriatul educaţional constituie o formă de exprimare a relaţiilor eficiente de predare

şi învăţare precum şi un sprijin necesar procesului didactic în interior şi în exterior.

9. Procesul didactic este sprijinit şi prin revalorizarea resurselor extreme ale învăţării –

mediul educaţional/ambientul.

10. Resursele interne care sprijină învăţarea vin din empatia manifestată între dascăl şi elev şi

din valorizarea experienţelor de viaţă în predare şi învăţare.

Aceste cerinţe au putere de teze fundamentale şi constituie punctul de plecare în alegerea

modalităţilor şi căilor de predare - învăţare. Ele sunt în fapt tezele şcolii inclusive/pentru toţi elevii.

Caracteristicile strategiilor incluzive, ca strategii ce se adresează tuturor copiilor şi caută

căile să atingă şi să rezolve problemele de învăţare a tuturor, sunt următoarele: flexibilitatea,

efectivitatea, eficienţa, diversitatea, dinamica, interacţiunile şi cooperarea, creativitatea,

globalitatea, interdisciplinaritatea.

Şcolile din sistemul de învăţământ obişnuit, trebuie pregătite să primească şi să integreze toţi

copiii, şi pe cei din învăţământul special.

În sistemul social de educaţie, cadrele didactice trebuie să se raporteze la cei pe care îi

educă, să stabilească relaţii de cooperare cu părinţii şi alţi factori interesaţi ai societaţii.

Dacă avem convingerea că elevii au în ei valoare şi capacitate şi că menirea noastră e să îi

ajutăm să înveţe să aprecieze ceea ce intuitiv ştiu deja, vom crea condiţiile care să le permită să

înflorească, plivind, fertilizând şi îndepărtând uscăturile, precum marii grădinari.

82


Bibliografie:


2. Bonchiş E., Învăţarea şcolară, Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2002.




COPILUL DE AZI, VIITORUL SOCIETĂŢII DE MÂINE

Prof. înv. primar Saşec Rodica Daniela

Colegiul Naţional ,, Mircea Eliade” Reşiţa

Teoria şi practica ştiintifică au dovedit că educaţia trebuie şi poate fi începută din primii ani

de viaţă ai copilului fiind continuată, în mod sistematic, toată viaţa.

În mediul şcolar, elevul are posibilitatea de a trăi de mic viaţa de cetăţean ordonat şi activ

prin convingere; în acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinari cu caracter de utilitate publică

pentru ordinea, igiena, estetica şi bunul mers al şcolii prin muncă, prin opere de asistenţă şi de

cultură ca: farmacie şcolară, bibliotecă, senzori, excursii, etc., activităţi care sunt echivalente cu

funcţiile sociale din societatea românească.




Cunoscând faptul că prin intermediul normelor şi regulilor exterioare constrângerea

încetează să fie o formă de sine, am pus în faţa elevilor modele, norme şi valori social-afective pe

care le-am distribuit în trei compartimente:

a) cunoaşterea de sine – tradusă prin simţul răspunderii şi al muncii (autonomia, declararea

identităţii); deprinderii igienice; asumarea răspunderii asupra obiectelor personale; norme de

securitate civică şi rutieră;

b) relaţii cu alte persoane – concretizate prin respectul şi afecţiunea pentru părinţi,

comportarea civilizată în relaţiile cu alţii (colegi de joacă, de şcoală, cu adulţii), dorinţa de a avea

prieteni, de a îndeplini activităţi în grup social;

c) relaţii cu mediul înconjurător – oglindite prin activităţi sociale de tipul: utilizarea banilor, 83


spiritul de disciplină, sentimentul datoriei, responsabilitatea şi grija pentru bunurile personale şi cele

publice;

d) jocurile, distracţia în colectiv, diferite manifestări colective, serbările şcolare sunt

elemente ce vin şi completează vastul câmp de investigaţie pedagogică, menite să tempereze şi să

prelucreze toate informaţiile educaţionale.

Doresc să încerc, ca în cadrul acestor ore de educatie morală să fiu “mai aproape de elevi”,

să picur mai multă omenie, mai multă iubire şi grija pentru copii şi să formez sufletele lor pe căi

raţionale şi sentimentale, încât la fiecare pas să am satisfacţia de a vedea triumfând bunul simţ şi

superioritatea inimii. Prin lecţiile de educaţie moral-civică trebuie să-i facem pe elevi să înteleagă

că şcoala trebuie să fie ca o familie adevarată, creatoare de suflete sau că “autoritatea ţinută cu băţul

şi catalogul” e departe de a fi eficientă.

Educaţia moral-civică urmăreşte formarea unui set de componente civice, necesare pentru a

face din copil un bun cetăţean. Privind personalitatea copilului – a micului cetăţean – dintr-o dublă

perspectivă temporală putem constata: din perspectiva prezentului – copilul este “cetăţeanul ucenic”

care învaţă prin toate experienţele lui sociale “mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi

modelat cu răbdare şi responsabilitate civică.

Societatea îşi reproduce în indivizii tineri liniile de forţă, idealurile, tendinţele

manifestate, dar mai ales pe cele latente ale generaţiilor adulte, în speţă ale părinţilor.

De aceea nicio societate nu este îndreptăţită să se plnîgă de indivizii săi, deoarece aceştia sunt aşa

cum i-a format. Generaţiile tinere reproduc ceea ce are bun şi ceea ce are rău societatea dată. Îi

reproduc virtuţile şi păcatele. O societate sănatoasă are în sine mecanisme suficiente de a asigura

reproducerea de către generaţiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea posedă în sine suficiente

mijloace educaţionale şi de altă natură de a împiedica reproducerea multiplicativă a răului.

Educaţia moral civică urmăreşte şi contribuie dupa forţele ei, la reproducerea binelui social,

la formarea civilizaţiei. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelate dimensiuni etnico-civile

ale învăţământului şi ale societăţii, puterile educaţiei moral-civice reprezintă o formă deloc de

neglijat.

Consider că oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu


autoevaluativ), unele atitudini şi valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul fată de

prieteni, părinţi, oameni în general, faţă de şcoală, muncă).

Elevul trebuie să înteleagă că societatea în care trăieste se conduce dupa anumite reguli şi

norme, pe care şi el trebuie să le înteleagă şi să le respecte printr-un comportament corespunzator şi


progresul acesteia.84



reflexiei critice asupra normelor şi valorilor sociale şi stimularea atitudinilor civice.

Formăm comportamentul civic al elevilor oferindu-le în permanenţă ca exemplu, în

primul rând, propriul nostru comportament. Atitudinile şi faptele de zi cu zi trebuie să se constituie

într-o conduită general umană pozitivă, pe care micul şcolar o va recepta ca atare.

În acest fel, elevii vor dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acţiuni pe

cele demne de urmat, conştientizând treptat valoarea acestui tip de comportament.

Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor şi exprimării

opiniilor faţă de activitatea grupurilor din care fac parte reprezintă unul din obiectivele care

contribuie la antrenarea copiilor în activităţi directe.

Aceste activităţi se pot organiza fie pe grupe de elevi, fie cu întreaga clasă, şi pot îmbraca

diferite forme: dezbaterea unor fapte reale de clasă (şcoală); jocuri de rol; dramatizări; învăţarea

unei strofe dintr-un cântecel din care se extrage concluzia moralizatoare; teatru de marionete cu

păpuşi (copiii creează oral toate dialogurile în care critică: lipsa de respect, indisciplina, minciuna,

laşitatea, lipsa de igienă, invidia); jocuri didactice prin intermediul cărora se pot forma atitudini şi

convingeri.

Este important să organizăm activităţi care să contribuie efectiv la dezvoltarea

personalităţii fiecărui copil şi la educarea pentru o bună convieţuire a grupurilor de apartenenţă şi de

referinţă. Merită orice efort, dacă ne gândim la efectele în timp şi de durată pe care le are aceasta

disciplină de învăţământ şi la amprenta pe care o lasă activitatea şi personalitatea învăţătorului în

viaţa oricărui individ.

În perioada şcolarităţii, elevul îşi însuşeste majoritatea noţiunilor morale, echipându-se cu


autoaprecierea propriului comportament.

Bibliografie:

1. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005.

2. Oprescu, N., Pedagogie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti,1999.

3. Zlate, M., Eul şi personalitatea, EdituraTrei, Bucureşti,1997.

85


COPILUL DE AZI, CETAȚEANUL DE MÂINE

prof. Dogaru Letiția Nadia

Centrul Școlar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reșița

Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nimeni nu ştie când începe şi când

se termină. Ştim doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari şi ne tot amintim apoi ce frumos era

şi cât de fericiţi eram în acel rai care nu se mai întoarce. De câte ori nu ne amintim de ce făceam

acum 20 de ani şi nu ne amuzăm. Între copilăria generaţiilor din anii '80 şi cea de acum există cu

siguranţă o diferenţă sesizabilă. Este şi firesc, având în vedere că lumea este într-o continuă

evoluţie. Copiii de azi sunt evoluaţi, sunt în ton cu tehnologia, dar nu şi esenţa copilăriei, care este

jocul, visul, libertatea, lipsa grijilor, lucruri care predispun mai mult la creativitate şi formarea unei

gândiri autonome.

Educația copilului începe din prima zi de după naștere. Fiecare copil se naște cu o zestre

genetică, dar si cu una psihică ce se remarcă din felul în care își manifestă plăcerile și neplăcerile.

Limbajul lui este limitat și nu stie să-și stăpânească emoțiile, aratându-ne deschis tot ce simte. Prin

educație i se formează personalitatea definită de manualele de psihologie ca fiind combinația, unică

pentru fiecare dintre oameni, a componentelor temperament, caracter, aptitudini. Teoria și practica

științifică au dovedit că educația trebuie și poate fi începută din primii ani de viață ai copilului fiind

continuată, în mod sistematic, toata viața.

În mediul școlar, elevul are posibilitatea de a trăi de mic viața de cetățean ordonat și activ

prin convingere. În acest sistem elevii îndeplinesc diferite sarcini cu caracter de utilitate publică

pentru ordine, igienă, estetică și bunul mers al școlii prin muncă, participă la anumite activități

școlare și extrașcolare în bibliotecă, școală, excursii, etc. activități care sunt echivalente cu funcțiile

sociale din societatea românească.


benevolă a elevilor, pe baza convingerii personale, chiar dacă primele câștiguri formative și


Cunoscând faptul că prin intermediul normelor și regulilor exterioare constrângerea

încetează să fie o formă de sine stătătoare, elevii au în fața lor modele, norme și valori social-

86


afective care pot fi distribuite după trei criterii:

- cunoașterea de sine – adică simțul răspunderii și al muncii (autonomia, declararea

identității); deprinderii igienice; asumarea răspunderii asupra obiectelor personale; norme de

securitate civică și rutieră;

- relații cu alte persoane – concretizate prin respectul și afecțiunea pentru părinți,

comportarea civilizată în relațiile cu alții (colegi de joacă, de școală, cu adulții), dorința de a avea

prieteni, de a îndeplini activități în grup social;

- relații cu mediul înconjurător – oglindite prin activități sociale de tipul: utilizarea banilor,

spiritul de disciplină, sentimentul datoriei, responsabilitatea și grija pentru bunurile personale și cele

publice.



prelucreze toate informațiile educaționale. Aceste elemente, ce fac obiectul de educație moral-civică

de la clasele mici, au prin contur și au capătat semnul valorilor morale prin mijloacele și procedeele

care au fost utilizate, ținându-se cont de particularitățile educației morale la vârsta școlară mică dar

și de personalitatea elevilor.

Astfel, sub diverse titluri, am căutat să definesc și să conștientizez rolul prieteniei, să cultiv

simțul răspunderii și al muncii, autonomia, declinarea identității. Pentru aceasta am apelat la analiza

unor fapte de viață, la lecturarea unor schițe cu țintă educativă directă și la jocuri didactice.

Scopul este ca, în cadrul unor ore de consiliere să fiu mai aproape de elevi, să descopăr mai

multă omenie, mai multă iubire și grijă pentru copii și să formez sufletele lor pe căi raționale și

sentimentale, încât să pot avea satisfacția că văd triumfând bunul simt și superioritatea inimii.

Prin lecțiile de consiliere din școală, trebuie să-i facem pe elevi să înțeleagă că școala trebuie să fie

ca o familie adevarată creatoare de frumos și că “autoritatea ținută cu băţul și catalogul” e departe

de a fi eficientă.

Societatea îşi reproduce prin indivizii tineri liniile de fortă, idealurile, tendinţele manifestate,

dar mai ales pe cele latente ale generațiilor adulte, în speţă ale părinţilor.


sunt aşa cum i-a format. Generațiile tinere reproduc ceea ce are bun și ceea ce are rău societatea

dată. Îi reproduc virtuțiile și păcatele. O societate sănătoasă are în sine mecanisme suficiente de a

asigura reproducerea de către generațiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea posedă în sine

suficiente mijloace educaționale și de alta natură de a impiedica reproducerea multiplicativă a

răului.

Oricât de bine ar fi pregatit un elev, nu se va integra în viața sociala dacă nu practică un

comportament civic (activ, liber, tolerant, responsabil, deschis, comunicativ, reflexiv, 87


autoevaluativ), unele atitudini și valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de

prieteni, părinți, oameni în general, față de școala, muncă).


norme, pe care și el trebuie să le înțeleagă și să le respecte printr-un comportament corespunzător și


progresul acesteia.

Acțiunea didactică are în vedere transmiterea de cunoştințe despre societate, exersarea



atitudini, comportamente, comunicarea dintre acestia trebuie să-l convingă pe elev de faptul că:

este respectat ca partener și nu va fi dominat, îi este respectat dreptul la opinie, îi sunt respectate și

prețuite deciziile,îi sunt respectate valorile și experiența.

Formăm comportamentul civic al elevilor oferindu-le în permanență ca exemplu, în primul

rând, propriul nostru comportament. Atitudinile și faptele de zi cu zi trebuie să se constituie într-o

conduită general umană pozitivă, pe care micul școlar o va recepta ca atare. În acest fel, elevii vor

dobândi capacitatea de a selecta din noianul de fapte sau acțiuni pe cele demne de urmat,

conștientizând treptat valoarea acestui tip de comportament.


opiniilor față de activitatea grupurilor din care fac parte reprezinta unul din obiectivele care

contribuie la antrenarea copiilor în activități directe.

În concluzie, starea benefică în orice colectiv este armonia, un copil tratat cu prietenie învață

ce este bunătatea, un copil apreciat învață ce este aprecierea, un copil încurajat învață să aibă

încredere în cel de lângă el, un copil tratat cu toleranță învață ce este răbdarea.

Ca dascăli, este important să organizăm activități care să contribuie efectiv la dezvoltarea

personalității fiecărui copil și la educarea pentru o bună conviețuire a grupurilor de apartenență și de


disciplină de învățământ și la amprenta pe care o lasă activitatea și personalitatea profesorului în

viața oricărui individ.

În școală, elevul își însusește majoritatea noțiunilor morale, echipându-se cu multiple

reprezentări, ca apoi să înceapă să emită judecăți morale corecte care vor fi folosite și în

autoaprecierea propriului comportament.

Şcoala, prin educaţia pe care o furnizează, îşi pune amprenta în formarea personalităţii

copiilor în ce priveşte atitudinea şi comportamentul lor civic. Aceste aspecte ale personalităţii

contribuie la integrarea viitorilor tineri în societate, la modul în care se raportează la societatea în

care trăiesc. Tinerii de astăzi înţeleg că au doar drepturi, fără să li se ceară nimic în schimb, ori 88


societatea are şi aşteptări de la fiecare individ în parte.

Drepturile sunt reglementate de legi şi regulamente care trebuie respectate, iar libertate

absolută nu există, deoarece, dacă oricine ar fi liber să facă orice, atunci, fără voia sa, ar îngrădi

dreptul la libertatea altcuiva. Un rol important îl are viaţa privată, familia cu zestrea ereditară şi

educaţia primită în primii ani de viaţă în ceea ce priveşte manifestarea unor comportamente

responsabile.

În manifestarea acestor comportamente responsabile îşi pun, de asemenea, amprenta

anturajul, mass-media şi alte instituţii educative. În prezent, elevii nu mai sunt interesați de școală

cum erau generațiile anterioare. Interesul pentru învățătură scade odată cu apariția mai multor

tentații, ceea ce îi distrage pe elevi de la activitățile școlare. Totodată, unii părinți au așteptări mult

mai mari decât capacitățile copilului de a învață și dau vina pe profesori că nu reușesc să atragă

copiii către învățătură.

Numărul elevilor ce lecturează din plăcere a scăzut odată cu evoluarea tehnologiei și

continuă să scadă pe zi ce trece. Activitățile preferate ale adolescenților din ziua de azi sunt să iasă

în oraș cu prietenii, să folosească excesiv telefonul mobil, să se joace la calculator și să utilizeze

site-urile de socializare, folosindu-și tot timpul lor liber, dar și cel în care ar trebui să se pregătească

pentru școală.

Deşi şcoala nu este privită cu ochi buni de toţi elevii, ea este necesară pentru a-ţi dezvolta

capacităţile mentale, pentru a-ţi putea formă o gândire practică şi logică şi pentru a-ţi găsi un loc cât

mai bun de muncă. Și asta va fi esențial indiferent de epoca în care s-ar naște un copil.

ELEVUL MEU AZI, CETĂŢEANUL LUMII MÂINE

prof.-educ. Holub Mihaela-Carmen

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă „Aurora” Reşiţa

Moto: „Şcoala nu poate avea decât două scopuri. Primul e să dăm copilului cunoştinţele

generale de care va avea nevoie să se servească, celălalt este să pregătim copilul de azi pentru

omul de mâine prin educaţie”.

Gaston Berger

Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar şi cu una psihică ce se remarcă din felul în 89


care se manifestă. Limbajul lui este limitat şi nu ştie să-şi stăpânească emoţiile, arătându-ne deschis

tot ce simte. Prin educaţie i se formează personalitatea definită de manualele de psihologie ca fiind

combinaţia unică pentru fiecare dintre oameni a temperamentului, caracterului, aptitudinilor.

Teoria şi practica ştiinţifică au dovedit că educaţia trebuie şi poate fi începută din primii ani

de viaţă ai copilului fiind continuată în mod sistematic pe tot parcursul vieţii. În mediul şcolar

elevul are posibilitatea de a trăi de mic viaţa de cetăţean ordonat si activ prin convingere.



instructive vor fi modeste.

Cunoscând faptul că prin intermediul normelor şi regulilor exterioare constrângerea

încetează să fie o formă de sine, educatorul pune în faţa elevilor modele, norme şi valori social-

afective distribuite în trei compartimente:

cunoaşterea de sine tradusă prin simţul răspunderii şi al muncii (autonomia, declararea

identităţii); deprinderii igienice; asumarea răspunderii asupra obiectelor personale; norme de

securitate civică, rutieră, educaţie ecologică etc.;

relaţii cu alte persoane concretizate prin respectul şi afecţiunea pentru părinţi, comportarea

civilizată în relaţiile cu alţii (colegi de joacă, de şcoală, cu adulţii), dorinţa de a avea prieteni, de a

îndeplini activităţi în grup social;

relaţii cu mediul înconjurător oglindite prin activităţi sociale de tipul: utilizarea banilor,

spiritul de disciplină, sentimentul datoriei, responsabilitatea şi grija pentru bunurile personale şi cele

publice.

Jocurile, diferite manifestări colective, serbările şcolare sunt elemente ce vin şi completează

vastul câmp de investigaţie pedagogică, menite să tempereze şi să prelucreze toate informaţiile

educaţionale. Aceste elemente ce fac obiectul de educaţie moral-civică au prin contur şi au căpătat

semnul valorilor morale prin mijloacele şi procedeele care au fost utilizate, ţinându-se cont de

particularităţile educaţiei morale la vârsta şcolară dar şi de personalitatea elevilor.


putem constata că din perspectiva prezentului – copilul este “cetăţeanul ucenic” care învaţă prin

toate experienţele lui sociale “mecanismele cetăţeniei”. El trebuie ajutat de adulţi şi modelat cu

răbdare şi responsabilitate civică.

Dimensiunea viitorului ne aminteşte mereu că aşa cum vom forma copiii de astăzi, aşa vor fi


Societatea îşi reproduce în indivizii tineri liniile de forţă, idealurile, tendinţele manifestate,

dar mai ales pe cele latente ale generaţiilor adulte, în speţă ale părinţilor.

De aceea nici o societate nu este îndreptăţită să se plângă de indivizii săi, deoarece aceştia 90


sunt aşa cum i-a format. Generaţiile tinere reproduc ceea ce are bun şi ceea ce are rău societatea

dată. Îi reproduc virtuţiile şi păcatele. O societate sănătoasă are în sine mecanisme suficiente de a

asigura reproducerea de către generaţiile tinere cu deosebire a ceea ce e bun. Ea posedă în sine

suficiente mijloace educaţionale şi de altă natură de a împiedica reproducerea multiplicativă a

răului.

Educaţia urmăreşte şi contribuie după forţele ei la reproducerea binelui social, la formarea

civilităţii. Bine organizate, dar mai ales solidare cu celelate dimensiuni etnico-civile ale

învăţământului şi ale societăţii, puterile educaţiei moral-civice reprezintă o formă deloc de neglijat.

Oricât de bine ar fi pregătit un elev, nu se va integra în viaţa socială dacă nu practică un

comportament civic (activ, liber, tolerant, responsabil, deschis, comunicativ, reflexiv,

autoevaluativ), unele atitudini şi valori morale (cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de

prieteni, părinţi, oameni în general, faţă de şcoală şi muncă).

Elevul va ajunge să înţeleagă că societatea în care trăieşte se conduce după anumite reguli şi

norme pe care şi el trebuie să le înţeleagă şi să le respecte printr-un comportament corespunzător şi


progresul acesteia.


reflexiei critice asupra normelor, valorilor sociale şi stimularea atitudinilor civice.

Pentru a stabili o relaţie între educator si elev, pentru cultivarea acestor valori, atitudini,

comportamente, comunicarea dintre aceştia trebuie să-l convingă pe elev de faptul că este respectat

ca partener şi nu va fi dominat, îi este respectat dreptul la opinie, îi sunt respectate şi preţuite

deciziile, îi sunt recunoscute valorile şi experienţa.

Formăm comportamentul civic al elevilor oferindu-le în permanenţă ca exemplu, în primul

rând propriul nostru comportament. Atitudinile şi faptele de zi cu zi trebuie să se constituie într-o

conduită general umană pozitivă pe care elevul o va recepta ca atare. În acest fel, elevii vor dobândi

capacitatea de a selecta din multitudinea de fapte sau acţiuni pe cele demne de urmat, conştientizând

treptat valoarea acestui tip de comportament.

Dezvoltarea şi manifestarea unor atitudini favorabile luării deciziilor si exprimării opiniilor

faţă de activitatea grupurilor din care fac parte elevii reprezintă unul din obiectivele care contribuie

la antrenarea lor în activităţi directe. Merită orice efort, dacă ne gândim la efectele în timp şi de

durată , la amprenta pe care o lasă activitatea şi personalitatea unui cadru didactic la orice nivel în

viaţa fiecărui individ.

În perioada şcolarităţii elevul îşi însuşeşte majoritatea noţiunilor morale, echipându-se cu


autoaprecierea propriului comportament. Astfel, educaţia fiecărui copil contribuie la conturarea 91


viitoarei personalităţi, opera ce se va desăvârşi în ani mulţi când societatea are nevoie de generații

de tineri curajoși, cu spirit de inițiativă, cu simț de responsabilitate, cu respect pentru ceilalți,

încrezători în ei înșiși și în cei din jurul lor, independenți în alegerile pe care le fac, dar capabili să

lucreze în echipă, ghidați de valori sănătoase, cu o atitudine deschisă, capabili să găsească soluții,

care își exprimă nevoile și părerile în fața celorlalți, dorind și fiind capabili să schimbe în bine

societatea şi comunitatea în care trăiesc.

MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE

A CADRULUI DIDACTIC ÎN COMPORTAMENTUL

PERTURBATORIU DIN INTERIORUL GRUPULUI

Prof. Sârbu Alina


Tehnici infailibile de management şi control al grupului nu există. Strategiile şi procedeele

sunt mai degrabă rezultatul generalizat al unor investigaţii empirice de durată decât soluţii certe.

Asimilarea lor va contribui la introducerea profesorilor tineri în ritualul specific meseriei, cu

avantaje şi dezavantaje.

Modalităţi:

Interven ţia secretă – poate îmbrăca două forme:

Prin intermediul primei forme, educatorul poate cere operativ încetarea

comportamentului perturbator printr-o intervenţie scurtă, directă şi la obiect şi cuprinde: numele

elevului, identificarea comportamentului indezirabil, sugerarea comportamentului alternativ.

A doua formă constă în reamintirea sistemului de reguli şi a comportamentului ce

se aşteaptă din partea lor.

Admonestarea elevilor care creeaz ă probleme de disciplină

Studiul a vizat efectul admonestării cu voce tare în faţa clasei sau al admonestării între patru

ochi a elevilor cu comportament indezirabil.

În prima fază a experimentului admonestările s-au făcut cu voce tare în faţa clasei iar în faza

a doua a fost utilizată admonestarea între patru ochi. Prin utilizarea celei din urmă, problemele de

disciplină au fost reduse semnificativ.

Tehnicile interviului:92


Interviul investigativ – reprezintă o strategie utilă în cazul unor forme mai serioase de

comportament indezirabil şi poate fi folosit atunci când sunt implicaţi unul sau mai mulţi elevi.

Acest interviu ar tzrebui să vizeze numai elevul / elevii implicaţi în incident şi să se desfăşoare după

ce s-au mai liniştit puţin lucrurile. Se încearcă reducerea la minimum a efectelor şi a posibilităţilor

de extindere a incidentului.

Dacă sunt implicaţi mai mulţi elevi, ar trebui să i se permită fiecăruia să-şi prezinte propria

dizertaţie asupra a ceea ce s-a întâmplat, profesorul trebuind să intervină doar pentru a discerne între

fapte şi opinii; ar trebui apoi soluţionate discrepanţele dintre diferitele versiuni, pentru a se obţine

una finală, acceptabilă şi acceptată de către toţi elevii implicaţi.

Repere de urm ărit în timpul unui interviu investigativ:

Nu vă implicaţi emoţional;

Dacă este posibil, excludeţi de la discuţii elevii care nu sunt implicaţi în incident;

Fiecare elev implicat trebuie să expună versiunea proprie asupra celor întâmplate;

Încercaţi să clarificaţi faptele şi să eliminaţi opiniile;

Încercaţi să descoperiţi funcţionarea mecanismelor de apărare;

Dacă este posibil, discutaţi cu elevii în cauză despre prezenţa mecanismelor de

apărare;

Atenţie la acţiunile dumneavoastră; ele servesc drept model pentru elevi.

Finalitate: impresionarea elevilor, pedepsirea celor vinovaţi, trimiterea acestora la o

instanţă superioară (directorul, de pildă).

Interviul bazat pe rela ţii de încredere – se referă la faptul când în „culpă” se află un singur

elev, care a dobândit încrederea profesorului şi care pare a fi dispus să recunoască greşelile pe care

le-a comis.

Repere:

Discutaţi între patru ochi cu elevul;

Nu recurgeţi la intimidări mai mult sau mai puţin voalate;

Valorificaţi bunele relaţii cu elevul, anterioare incidentului aflat în discuţie;

Subliniaţi nevoia de sinceritate;

Subliniaţi posibilele consecinţe ale comportamentului său, dar fără a face referire la

o posibilă pedeapsă;

Abordaţi problema conduitei viitoare a elevului.

Reguli de management al situaţiilor comportamentale dificile în care cadrul didactic trebuie

să facă faţă problematicii copilului:

Informarea părinţilor şi colaborarea cu un psiholog / psihiatru;

Oferirea de feedback-uri copilului;93


Repetarea regulilor pentru întărirea comportamentului dezirabil;

Alternarea activităţilor fizice cu cele intelectuale;

Încurajarea copilului pentru a-şi planifica activităţile;

Explicarea criteriilor de reuşită (ce înseamnă că şi-a făcut tema);

Asiguraţi cât mai multe rutine în timpul orelor de clasă (pe unde se circulă, pe unde

este interzis să se circule, respectarea pauzei, unde şi când se pot face activităţile sportive etc.);

Solicitaţi copilul în cât mai multe activităţi fizice (să şteargă tabla, să aducă un caiet

etc.) înainte de apariţia reacţiei de agitaţie (de ex. la 7-10 min. de la sarcina de concentrare);

Descompuneţi sarcinile complexe în sarcini simple şi scurte;

Faceţi-l responsabil cu sarcini simple pentru dezvoltarea încrederii în sine (ex:

închisul şi deschisul, geamului, a uşii);

Avertizaţi-l când se trece la o sarcină nouă;

Stimulaţi-l tactil (hărţi în relief, plastilină, o atingere pe umăr la explicarea lecţiei

etc.);

Reduceţi cât mai mult distractorii din clasă.

Recomandare: nu vă comportaţi ca un dinozaur care nu ştie să rezolve conflictele decât într-

un singur fel. Fiţi capabil să utilizaţi una din cele 5 soluţii ( renunţare, forţare, aplanare, compromis,

colaborare), dar nu uitaţi rugăciunea dascălului:

„Dă-mi, Doamne, calmul, degajarea de a accepta ce nu pot schimba, curajul să schimb

ceea ce pot schimba şi înţelepciunea de a putea face diferenţa între ele”.

Bibliografie:

1. Lisievici P., Ţăranu M., Tudorica R., Pedagogie – concepte, metode şi tehnici esenţiale, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2005;

2. Radu N., Goran L., Ionescu A., Vasile D., Psihologia Educaţiei, Editura Fundaţiei „România de

Mâine”, Bucureşti, 2004.

3.Tudoran D., Consiliere educaţională – Factorii psihopedagogici ce intervin în educaţia şi

formarea individului, Ghid de orientare pentru studenţi şi profesori, Presa Universitară Română,

Timişoara, 2002;

94


IMPORTANȚA CĂRȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COGNTIVĂ A

ELEVILOR

Prof. Boru Adriana

Școala Gimnazială Nr. 2 Reșița

Școala are menirea de a informa elevul, de a-i forma capacitățile psihice, întreaga

personalitate, de a-l pregăti pentru o integrare firească, fără dificultăți, în societate. Cultura

sistematică a individului și implicit a societății nu poate fi concepută fără carte.

Cartea trebuie să devină prietena elevului de la cea mai fragedă vârstă. Ea îl ajută să

parcurgă căile cunoaşterii, de la concret la abstract, de la intuiţie la reprezentare şi fantezie. Cu

ajutorul ei, elevul intră în posesia numeroaselor instrumente care îi pot satisface dorinţa de a

descoperi realitatea înconjurătoare, ea însăşi fiind o lume. Şcoala joacă un rol important în

apropierea elevului de lumea cărţii şi implicit, de lectură.

Rabelais spunea despre copil că „este un foc ce trebuie aprins şi nu un vas ce trebuie

umplut”. Secretul acestui foc rezidă în propria noastră capacitate de a-i prezenta cartea ca pe ceva

ce trebuie cucerit, ca pe o materie vie. Plăcerea de a citi este un sentiment pe care trebuie să-l

împărtăşeşti cu ceilalţi, aceasta va fi deviza cheie. Noi trebuie să avem dragoste pentru carte, pentru

că ea răsplăteşte generos dragostea ce i-o purtăm. Ea te instruieşte chiar şi fără să i-o ceri şi poate,

când nici n-o doreşti.

Nu trebuie ignorate radioul, televizorul sau calculatorul, dar spre deosebire de aceste surse

informaţionale şi de culturalizare trebuie să spunem că nimic nu poate înlocui cartea. Piesa de

teatru, filmul, emisiunile radio şi televizorul ne impun un ritm de urmărire, înţelegere, ne împiedică

să insistăm asupra unor momente care ne-au interesat sau care ne-au plăcut mai mult. O carte te

trimite şi la alte cărţi şi ele toate formează baza trainică a culturii noastre.

Alegerea potrivită a cărţilor duce la formarea interesului pentru lectură. Ele trebuie să fie

potrivite cu vârsta, preocupările şi preferinţele elevului. Pentru a-i determina pe elevi să devină

cititori pasionaţi este necesar să se formeze, cu răbdare, stăruinţă, gustul pentru lectură. Uneori

mediul familial influenţează atitudinea faţă de lectură. Dacă elevul a văzut că părinţii, fraţii nu 95


citesc o carte, el de ce să citească? De aceea intervenţia profesorului este necesară în asemenea

cazuri.

În primul rând, obiectivul principal este trezirea interesului elevilor pentru lectură în general.

Pentru fiecare profesor şi pentru elevii săi cheia succesului o reprezintă acest punct de plecare.

Alegerea cărţilor potrivite este doar un prim pas. Al doilea pas şi tot atât de important este

deprinderea lecturii, obţinerea eficienţei ei maxime în urma citirii unei cărţi. Importanţa lecturii este

evidentă şi mereu actuală. Lectura este un instrument care dezvoltă posibilitatea de comunicare între

oameni, făcându-se ecoul capacităţilor de gândire şi limbaj. Lectura elevilor este un act intelectual

esenţial, care trebuie îndrumat şi supravegheat de şcoală şi familie. Pentru ca apropierea de carte să

devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi – o necesitate dorită şi trăită, e potrivit ca şi

familia să se implice activ în apropierea copilului de miracolul cărţii, încă înainte de învăţarea

alfabetului. Familia constituie primul mediu de viaţă socială şi culturală, iar prin valorile pe care le

transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ale acestuia.

Odată format, gustul pentru lectură se poate transforma într-o adevărată pasiune. Influenţa

pasiunii pentru citit, formată din anii copilăriei sau ai adolescenţei, poate să se resimtă toată viaţa,

un astfel de exemplu dându-ne marile personalităţi culturale ale omenirii, care au fost cititori

pasionaţi.

Lectura eficientă constituie baza oricărei activități de învățare, vizează structurarea

procesului de citire, respectând anumite priorități care, în concepția lui F.R.Robinson, sunt:

explorarea globală a textului, chestionarea care vizează gradul de utilitate a materialului și citirea

desfășurată în gând, șoaptă sau cu voce tare a textului integral (are loc în mod diferit la lecturile

recreative, luând formă științifică atunci când este selective, metodică, formative-creativă, critic-

evaluativă).

Cartea îndeplineşte numeroase funcţii. Între acestea cea mai înaltă menire a cărţii e cea

instructiv-educativă. Întregul proces de învăţământ, de la cel preşcolar la cel post-universitar se

bazează pe cartea-manual.Transmiterea sistematică şi cât mai completă a cunoştinţelor dobândite de

omenire de-a lungul timpului prin stăruitoare eforturi nu se poate face decât prin intermediul şcolii,

al cărţilor şcolare.

Dar nu numai manualul are o funcţie instructivă. Drumul învăţării şi citirii unei cărţi n-are

sfârşit; toate cărţile bune pot să ne înveţe câte ceva pe planul ştiinţei, tehnicii, artelor, moralei,

comportamentului etc. Cine consideră că după ce a încheiat procesul de învăţământ în şcoală şi a

obţinut o diplomă a încheiat totodată şi contactul cu cartea, acela a renunţat la ambiţia progresului.

Efortul şi dorinţa spre lectură continuă sistematic, vizând o perspectivă, reprezintă condiţia

oricărui succes personal.

O carte te trimite la alte cărţi şi toate împreună formează baza trainică a culturii noastre. 96


Toate celelalte mijloace de răspândire a cunoştinţelor rămân subordonate cărţii şi subordonate vor

rămâne oricât de mult se vor înmulţi şi perfecţiona procedeele lor tehnice.

Există factori care determină lectura elevilor: particularităţile de vârstă şi psihice, preferinţele

lor, climatul familial, care pot transforma lectura într-o necesitate, o delectare sau nu. Când gustul

pentru lectură este format din primii ani de şcoală, acesta rămâne pentru toată viaţa, o obişnuinţă

utilă. Gustul pentru lectură nu vine de la sine ci se formează printr-o muncă a factorilor educaţionali

(familia şi şcoala), o muncă caracterizată prin răbdare, perseverenţă, continuitate, voinţă. Este

cunoscut faptul că de la vârsta preşcolarităţii atât familia cât şi grădiniţa depun eforturi pentru a

influenţa universul copilăriei prin basme, poveşti şi poezii. Această dificilă muncă e situată la

nivelul superior, în primele clase ale şcolii. Perioada de formare a gustului pentru citit coincide cu

cea când se pun bazele acestuia, în clasele primare. Elevului mic trebuie să i se trezească

curiozitatea spre lecturi, să i se cultive interesul spre cunoaştere.

Lectura în afara clasei lărgeşte orizontul cunoştinţelor primite în clasă. Este foarte important

ca învăţătorul să ştie care sunt formele de îndrumare a lecturii în afara clasei. Forma cea mai

cunoscută şi cea mai des folosită în această activitate este povestirea. Cei care au citit, povestesc în

clasă lectura citită. Se completează conţinutul povestirii de către mai mulţi copii. În ora de lectură

elevii se întrec în a povesti cât mai mult şi mai frumos, fapt care antrenează şi pe cei mai puţini

dornici de lectură. Tot ca o activitate atractivă care se poate desfăşura pe marginea unui text citit

este completarea unei fişe de lectură. Acesta poate cuprinde mai multe aplicaţii pe textul citit, cum

ar fi: numirea titlului textului, a autorului, a personajelor principale/secundare, pozitive/negative

etc., morala textului (dacă e cazul), realizarea unui desen reprezentativ, extragerea unor expresii

frumoase, caracterizarea personajului preferat şi multe altele.

Limitarea actului citirii, în cadrul lecţiilor, la conţinutul cognitiv al textului, înseamnă a

diminua în mare măsură valenţele formative ale citirii, a familiarizării elevilor cu instrumentele

muncii cu cartea. Cititul nu poate fi mărginit numai la exerciţiul citirii; înţelegerea mesajului

prilejuieşte însuşirea unor cunoştinţe despre mediul înconjurător, a unor fapte, evenimente,

întâmplări etc. absolut necesare în formarea şi dezvoltarea orizontului de cunoştinţe la elevi.

„Lectura – spunea istoricul N. Iorga – joacă un rol important în viaţa copiilor, un rol mai

mare decât în viaţa celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire aproape

toată viaţa şi influenţează dezvoltarea ulterioară a copiilor. Din cărţile pe care le citesc, copiii îşi

formează o anumită concepţie asupra lumii, cărţile formează la ei anumite norme de conduită.”

Bibliografie:

1. Cornea P., Introducere în teoria lecturii, Ed. Minerva, Bucureşti,1988;

2. Ilica A, Moş P., Moş A., Ardelean A., Didactica limbii române şi a lecturii(îndrumări metodice 97


pentru profesorii din învăţământul primar), Editura Universităţii “Aurel Vlaicu” Arad, 2007;

3. Gheorghe A., Lecturi literare pentru ciclul primar – îndrumător metodic pentru învăţători,

părinţi şi elevi, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 1995

4. Robinson, F., Ausbel, D., Învățarea în școală, E.D.P. București, 1981

ELEVII DE AZI, CETĂȚENII DIGITALI DE MÂINE

Prof. Puşcaşu Mihaela

Şcoala Gimnazială Nr. 2 Reşiţa

Tranziția digitală transformă aproape toate aspectele vieții noastre, într-un ritm cu care este

greu să ținem pasul. Toată lumea - elevi, cetățeni - trebuie să dobândească noile abilități și

competențe, necesare pentru a profita de posibilitățile și oportunitățile care ni se deschid. Pe lângă

faptul că aproape toate meseriile presupun competențe digitale, aproape toți au nevoie de un nivel

de bază al acestor competențe pentru a trăi, a învăța, a comunica și de a participa în societate.

Educația are un rol fundamental aici. Vrem ca tinerii europeni să aibă competențele adecvate

pentru a intra și a activa pe piața muncii, însă vrem să fie și cetățeni independenți, implicați.

Aceasta înseamnă că, pe lângă a le facilita eforturile de alfabetizare digitală, avem datoria de a ne

asigura că au la îndemână o busolă morală când navighează în universul online. Transmițându-le

valori fundamentale precum libertate, democrație, demnitate și respect pentru alții, îi vom pregăti

pentru o viață caracterizată de un comportament sigur, adecvat și responsabil. Astfel, ei vor putea

interacționa online cu autoritățile, cu mediul de afaceri și cu comunitatea într-o manieră productivă

și reciproc avantajoasă.

Bazată pe această fundație solidă, tehnologia digitală are forța de a ne transforma

democrația. Într-o perioadă în care deficitul de legitimitate crește la toate nivelurile, în care cetățenii

par tot mai detașați de procesele democratice tradiționale, utilizarea rațională a tehnologiei digitale

are potențialul de a reinventa relațiile cetățenilor cu vecinii și autoritățile. Dezvoltarea cetățeniei

digitale este, prin urmare, esențială pentru ca tinerii să poată participa la societatea on-line, utilizând

mijloacele digitale pentru a-și îndeplini datoria civică, și pentru a profita la maximum de potențialul

de forță tehnologiei.

Profesorii sunt foarte bine poziționați pentru putea detecta primele semne ale radicalizării la

elevi și pentru a le contracara. Proiectele permit profesorilor și elevilor care se confruntă cu

98


probleme similare să facă schimb de experiență și să învețe unii de la alții.

Cetățean în era digitală

Vă considerați „cetățean digital”? În cazul unora, răspunsul imediat ar fi „nu”. Cu toate

acestea, dacă stăm și ne gândim la modul în care participăm zilnic la lumea digitală (petrecem timp

on-line zilnic, suntem conectați simultan la unul sau mai multe dispozitive, luăm legătura cu colegii,

familia sau prietenii cu precădere prin mijloace digitale), mulți și-ar reconsidera răspunsul și ar

realiza că sunt, într-adevăr, cetățeni digitali. Care este situația în cazul elevilor?

Știm cu toții că tinerii și copiii din ziua de astăzi cresc înconjurați de tehnologie. Cunoaștem,

probabil, controversata noțiune de „nativi digitali”, creată de Marc Prensky pentru a descrie ușurința

înnăscută cu care tinerele generații folosesc tehnologiile, comparativ cu generațiile în vârstă, pe care

îi numește „imigranți digitali”, referindu-se la cei care au adoptat tehnologiile mai târziu în viață și

care le vor folosi mereu cu „accent”. S-au scris multe despre această metaforă și modul în care

distorsionează realitatea.

Între timp, copiii navighează în mediul on-line: 93% dintre copiii cu vârste între 5-15 ani din

Regatul Unit au folosit internetul în 2013, cea mai mare incidență înregistrându-se la grupa de

vârstă 5-7 ani, cu patru copii din cinci (82%); indiferent de nivelul competențelor digitale sau de

ușurința (ori greutatea) cu care utilizează tehnologia digitală. Cu toate acestea, metafora lui Prensky

este puternică: ea definește digitalul drept o țară, iar pe utilizatorii de mijloace digitale drept cetățeni

ai acestei țări. Cu toate acestea, subestimează unul dintre cele mai relevante aspecte ale acestei

„lumi noi”: faptul că nu se preconizează frontiere sau, dacă există, acestea sunt foarte puține, că nu

este nevoie de pașaport și, prin urmare, noțiunile de „nativ” și „imigrant” nu au acoperire. Ce mai

rămâne atunci dintr-o țară fără frontiere?

„Având în vedere faptul că tehnologia digitală este o realitate care, astăzi, dictează cursul

vieții oamenilor, conștiința și sensibilitatea tinerei generații sunt singurele care vor juca un rol-cheie

în procesul de recunoaștere a aspectelor pozitive și utile ale acesteia.”.

În încercarea de a defini cetățenia digitală, se conturează trei coordonate fundamentale:

apartenența, implicarea și protecția. Cetățenii digitali aparțin societății digitale. Ei folosesc

tehnologia pentru a se implica în bunul mers al societății. Cetățenia digitală abilitează oamenii să

culeagă roadele tehnologiei digitale într-un mod sigur și eficient. Locul meu este aici

Locul meu este aici

Societatea digitală ne oferă ocazia de a interacționa, a învăța, a munci și de a trăi. Cetățenii

„contribuie”, dar și „beneficiază” de pe urma apartenenței la societate, aspecte ce se aplică și

cetățenilor digitali. Majoritatea interacțiunilor noastre au loc online, prin urmare, suntem membrii

unei societăți digitale în aceeași măsură în care suntem membrii societății (tangibile) în care trăim.

Toată lumea cunoaște sentimentul apartenenței, sentiment care derivă din nevoia de a aparține unei 99


entități. Acest lucru este cu precădere adevărat în cazul tinerilor, care își conturează trăsăturile de

personalitate în raport cu grupul (și societatea) căruia îi aparțin.

În procesul de negociere a drepturilor și responsabilităților care decurg inevitabil din

noțiunea de cetățenie, nu trebuie să uităm de sentimentul de mulțumire, aflat la baza sentimentului

de apartenență. Ne face plăcere să aparținem societății digitale, iar obligațiile noastre față de

societate nu trebuie să umbrească această bucurie a apartenenței.

Sunt implicat

În Europa, 77% dintre cetățeni și 75% dintre copii iau parte la activități online. Participarea

la sfera digitală nu mai este o chestiune de „a avea” sau „a nu avea”, după cum am mai văzut, ci mai

curând de „a putea” sau „a nu putea”.

Participarea la mediul digital depinde de acces și utilizare, însă depinde într-o măsură și mai

mare de atitudini. Participarea poate avea diferite grade, de la simpla navigare la o atitudine

militantă. Poți participa navigând pur și simplu pe net sau susținând (chiar vocal) o cauză. Multă

vreme, cetățenii digitali au fost considerați utilizatori de tehnologie (simpli destinatari,

consumatori). Vedem acum că ei pot deveni și participanți activi. Implicarea lor nu se traduce doar

în consumul de bunuri și conținuturi digitale, ci se manifestă și în crearea de conținut, instrumente,

aplicații, coduri și practici digitale.

Tinerii sunt creatori prolifici de conținut digital: realizează și fac schimb de fotografii,

videoclipuri, materiale multimedia, texte și opinii. Ipostaza de creator, și într-o mai mică măsură cea

de consumator, le permite cetățenilor digitali să contribuie la peisajul societății digitale și să o

înțeleagă mai bine. De exemplu, când ne referim la programare și la avantajele acesteia pentru

educație, aducem întotdeauna argumentul că programarea le permite elevilor să creeze și nu doar să

folosească, ceea ce este adevărat. Cu toate acestea, participând la activitățile de programare, elevii

învață totodată și cum funcționează societatea digitală în care fac incursiuni zilnice.

Au astfel ocazia să surprindă rațiunea algoritmilor care stau la baza motorului de căutare și a

altor instrumente online pe care le folosesc. Participarea la mediul digital poate fi descrisă ca un

proces în patru trepte. Pe prima treaptă ar fi cei care stau ascunși, care observă, care urmăresc, care

folosesc universul digital din postura de consumatori și spectatori. Urmează cei care participă, cei

care fac schimb de informații și conținut, care stabilesc legături între oameni, care diseminează idei

ce merită difuzate.

Pe cea de-a treia treaptă sunt cei care creează conținut, practici și instrumente noi, dând

naștere unei noi modalități de a interacționa cu alți cetățeni digitali și de a face parte din societatea

digitală. Pe a patra treaptă sunt cei care valorifică potențialul tehnologiei de a construi o societate

mai bună. Pe această ultimă treaptă îi regăsim pe cei care doresc să participe la conturarea viitorului

internetului și pe cei care conturează viitorul societății în ansamblu, cu mijloace digitale. Ar trebui 100


să recunoaștem importanța unei participări consecvente și regulate a tinerilor la discuțiile despre

administrarea internetului, dobândind noi înșine cunoștințele și competențele adecvate pentru a

înțelege mai bine și a ne forma opinii despre problematica aferentă funcționă- rii ecosistemului

online. Tinerilor li se pot oferi mijloacele de a construi un spațiu virtual mai bun sau, dacă nu doresc

să ajungă pe cea mai înaltă treaptă, au posibilitatea să contribuie la crearea unui mediu digital mai

bun promovând valorile și comportamentele pozitive. În același timp, trebuie să recunoaștem rolul

tineretului de a participa și de a interacționa cu societatea în calitate de cetățeni digitali.

De exemplu, vedem cu toții că petițiile on-line se afirmă ca instrumente de implicare civică.

Instrumentele și mijloacele digitale se folosesc și pentru promovarea „transparenței” actului

decizional, permițându-le cetățenilor să se reunească în noi forme de organizare.

Concluzii

La începutul acestui referat, în prezentarea a ceea ce înseamnă să fii cetățean digital, lumea

celor angrenați în activități digitale este descrisă ca fiind un tărâm fără frontiere, fără granițe, un loc

în care tocmai acest sentiment de libertate îi pune în dificultate pe cei care ajung acolo. Pentru a fi

un cetățean autentic al acestei țări, locuitorii trebuie să se poată poziționa în patru domenii bine

definite. Aceștia trebuie să aibă:

• un sentiment de apartenență;

• un sentiment de implicare;

• un sentiment de siguranță și responsabilitate;

• un sentiment de încredere și autonomie.

Cetățenii digitali activi sunt prezentați ca fiind persoane dinamice și implicate, care folosesc

forța acestei lumi digitale pentru a provoca, reflecta și crea, pentru a face față provocărilor cu care

se confruntă în situații reale. Cetățenii digitali activi și productivi își pun amprenta, nu doar asupra

lumii digitale, ci și a celei fizice, din jurul nostru. Societatea noastră evoluează și este influențată de

ceea ce se întâmplă în lumea digitală. Însă cetățenii digitali activi nu apar peste noapte, cum nici

cetățenii oricărei țări nu devin activi civic în mod spontan. În ambele cazuri trebuie să existe un

proces de socializare și de dezvoltare.

Bibliografie:

1. Careri V., Dezvoltarea competenţelor digitale, Ghidul profesorilor

2. w.w.w. virtualstage.eu

101


COPILUL DE AZI, ADULTUL DE MÂINE

Prof. Bălean Cristian

Colegiul Naţional „Diaconovici – Tietz” Reşiţa

Motto: "Copilaria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru

cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală și plină de armonie."

Eugen Herovanu

Analiza istorică a fenomenului copil ne dă ciudata impresie de descoperiri succesive a unor

lucruri, cunoscute altfel de când lumea. În adevăr, copilăria este un fenomen comun, prezent în

experiența tuturor adulților, bătrânilor, a diferitelor colectivități și instituții sociale, prezent în legi,

în norme și reguli scrise și nescrise, în folclor și în producțiile și descoperirile savante, în tot ceea ce

numim societate dezvoltată. Așa e în prezent și așa au fost din totdeauna.

Chiar și în cele mai primitive societăți, copilăria și-a avut statutul ei cunoscut și recunoscut

de toată lumea și totuși copilul și copilăria au fost descoperite treptat...

J.J. Rousseau este renumit pentru ca a adus la lumina lumea sufletească a copilului de atunci,

micul univers de dorinți, sparanțe și năzuințe. Pe aceeași linie de analiză și aprofundare a sufletului

infantil s-au angajat mari personalități ale literaturii universale, Dickens, Dostoievski, Mark Twain.

În operele lor opacitatea adultului, indiferența societății, educația sărăcăcioasă contrastează puternic

cu sensibilitatea copilului, cu lumea lui de visuri și dorinți, cu nevoia de ajutor, de formare și

devenire. Contribuția literaturii pe această linie este esențială și nimic nu o poate suplini. Psihologul

este cel care trebuie să privească literatura ca pe un câmp experimental în istorie.

Multe alte contribuții la cunoașterea copilului au venit în sfera pedagogiei și psihologiei, a

sociologiei, fiziologiei, etc. Psihopedagogia studiază modul în care omul se "înșurubează" în

tiparele sociale existente, creând tipare sociale pentru înțelegerea copilului și a copilăriei. Mișcarea,

devenirea în timp intră în chip firesc în preocupările psihologiei istorice. În limitele ei devine

posibil să se preia toate informațiile despre copil, informații împrăștiate azi în atâtea contexte

disciplinare, în ideea conturării unei imagini de ansamblu în timp și spațiu. Copilul de ieri, trăitor în

condiții atât de diferite, copilul de azi, cu condiții mult variate, copilul de mâine a cărui structură va 102


fi mult mai variată, anticipată.

Când studiem copilul de azi, îl vedem prin prisma copilului de ieri, ca moment al evoluției

celui de ieri. Copilul de mâine, ca rezultat al unei educații conștiente, susținute pe toate planurile.

Însă toate se schimbă sub ochii noști: stilul de viață (ex. de la sat la oraș, și mai departe la marile

orașe), de la o mentalitate la alta, diversitatea culturilor – migrația popoarelor, influența internetului

si a mass-mediei.

Epoca actuală accentuează discontinuitatea. Copilul nu-și mai urmează în multe cazuri tatăl

nici în profesiune, nici în mentalități. Sub ochii noștri copilăria este profund solicitată de treceri

permanente. Totul se schimbă, începând cu decorul fizic, care se geometrizează treptat sub influența

culturilor moderne, și până la sentimente, trăsături de caracter și stiluri de viață. Așadar, ereditatea

slăbește, contaminarea modernistă crește, transmisia informațională depașește orice limită și familia

ramâne pilonul de bază, alături de școală în formarea copilului.

Copilul de azi și de mâine va rămâne influențat de societate, dar mai puțin de latura

emoțională și mai mult pe cea informațională, logică și de interes. Mentalitățile vor continua să

joace un rol important în viața lor, dar vor avea probabil o altă semnificație; nu de menținere a ceea

ce a fost valabil altădată, ci de ușurare a adaptării la nou.

În general copilul de mâine, și de azi, va evolua sub zodia computerului, hiperintelectualizat

și instruit dispunând de ajutorul "creierelor electronice" , într-o continuă activitate de instruire,

învățând să ia decizii. Rămâne, desigur, destul spațiu și pentru "omenesc". Copilul nu va avea în

față numai universul calculatoarelor, ci și oamenii, societatea, prilej de manifestare a relațiilor

profund umane. În cutele adânci ale sufletului va continua să se elaboreze profiluri de personalitate

multiple în condițiile date. În sfera meritului nu va fi niciodată acceptată numai inteligența și

cultura, ci în egală măsură, curajul, cinstea, demnitatea, compasiunea, responsabilitatea.

Dar, deocamdată trăim în prezent și nu putem face decât să sprijinim tendințele istorice, să

înțeleagă inovația și libertatea de a alege, democrația, nu doar ca pe un ideal patriotic, ci ca pe un

mod de viată şi de a face diverse lucruri. Copilul trebuie ajutat să-şi aleagă şi să îşi planifice munca

pe care o are de făcut în cooperare cu ceilalți. El va cunoaște țelul muncii lui, pașii pe care îi are de

făcut pentru a-l atinge. El capătă sentimentul responsabilității față de ceilalți – acesta este cel mai

înalt grad al disciplinei.

Studierea copilului total rămâne o tema permanentă de studiat și azi, la fel ca în trecut și va

rămâne și pe viitor, așa cum este el, unic, într-un mediu sau altul de viață, neîmpărțit, justificat din

punct de vedere științific, dar nu și obiectual.

Bibliografie:

103


1. https://doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/copiii-nostri-vor-fi-maine-ceea-ce-suntem-noi-

astazi

2. Maica M., Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi - Editia a II-a, Editura: DEISIS

3. Sophie de Menthon și Delrieu A., Răspunsuri la toate întrebările copiilor, Editura Corint

Junior, București, 2016

ROLUL PĂRINȚILOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Prof. Drăghiţă Rodica

Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă “Aurora” Reşiţa

Părinții reprezintă un model pentru copii, de la naștere și până la vârsta maturității. Rolul

părinților în educația copiilor este esențial, copiii fiind modelați de părinți încă de la vârste fragede.

Nu degeaba se vorbește de cei ”șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care

copiii învață principiile după care se vor ghida în viață. Părinții trebuie să se implice în educația

copiilor, în primul rând pentru că este obligația lor morală. În momentul în care concepi un copil, îți

iei responsabilitatea că îl vei crește așa cum trebuie și că îi vei oferi educația necesară. Rolul

părinților în formarea copiilor, dezvoltarea lor ca personalități și pregătirea lor pentru viață este unul

decisiv de cele mai multe ori. În funcție de educația pe care o primește în familie, un copil va ști să

se descurce de unul singur în viață sau nu.

Rolul de părinte nu este deloc ușor pentru că trebuie să alegi ce este mai bun pentru copilul

tău și să te asiguri că el se va dezvolta sănătos, într-un mediu plăcut. Mai mult decât atât, părinții

trebuie să fie prezenți oriunde, la orice oră pentru copiii lor și să vegheze asupra lor chiar dacă acest

lucru pare uneori imposibil din cauza treburilor casnice sau a stresului de la locul de muncă.

Familia este privită de multe ori ca o instituție socială, este prima școală prin care trece

copilul și în care învață regulile de bun simț și ce înseamnă responsabilitatea și respectul. În acest

sens, rolul părinților în educația copilului este acela de-i îndruma, de a-i ocroti și de a le oferi

mediul propice învățării.

Nu există reguli în educarea copiilor. Fiecare părinte își va educa copilul după cum va crede

de cuviință. Există anumiți părinți permisivi, în acest caz rolul părinților în educarea copiilor fiind

destul de neînsemnat, caracterizat de o implicare scăzută în activitățile copilului și inexistenta unor

norme sau conduite după care copilul se poate ghida. Cea de-a doua categorie de părinți sunt cei

104

https://www.librariaonline.ro/edituri/deisis

https://www.librariaonline.ro/autori/maica_magdalena

https://doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/copiii-nostri-vor-fi-maine-ceea-ce-suntem-noi-astazi

https://doxologia.ro/familie/cresterea-copiilor/copiii-nostri-vor-fi-maine-ceea-ce-suntem-noi-astazi


autoritari, aceia care consideră că rolul părinților în educația copilului este extrem de important și

stabilesc tot felul de reguli și norme rigide pentru a se asigura că cel mic va primi educația necesară.

Ultima categorie de părinți sunt cei autorizați, care combină normele rigide cu libertatea. Mai exact,

acest tip de părinți încurajează dialogul deschis, luarea deciziilor importante prin consultare și

autonomia de acțiune.

Zece reguli de aur în educația copiilor

Dacă respecți câteva reguli în educația copiilor, vei vedea că educarea unui copil este un

lucru plăcut, și uneori, chiar distractiv! În cele ce urmează vom vedea care sunt cele 10 reguli de aur

pe care trebuie să le respecți ca părinte în educarea copilului tău:

Fii un adevărat model pentru copilul tău!

De multe ori, părinții uită că un copil este foarte atent la detalii și are tendința de a imita

orice vede. De aceea, este extrem de important să fii un model pentru copilul tău, să ai grijă la

modul în care te îmbraci, cum vorbești, cum te porți cu cei din jur. Nu adopta acel tip de educație în

care doar vorbele contează. De cele mai multe ori, copiii învață regulile simple din comportamentul

tău. Dacă te porți întotdeauna cu respect față de cei din jur, știi să asculți și să vorbești când trebuie,

vei observa că peste ani vei avea un copil extrem de politicos și respectuos fără ca tu să stai cu gura

pe el să spună ”Mulțumesc” sau ”Te rog”. Prin urmare, de multe ori, rolul părinților în educația

copilului este acela de a fi un model pentru acesta și de a-i insufla anumite principii prin puterea

exemplului.

Nu țipa și nu ridica tonul!

Un copil nu trebuie educat în teroare, cu țipete și urlete. Dacă vrei să fii un părinte autoritar,

îți poți impune regulile și fără să ridici tonul și fără să te folosești de frica copilului pentru a obține

ceea ce îți dorești. Rolul părintelui în educație nu este acela de a crește un copil în teroare, închis

într-o colivie de unde nu se poate exprima liber și nu poate lua propriile decizii.

Înțelege-ți copilul!

Educarea unui copil trebuie să fie privită ca un dialog deschis și continuu. Explică-i

copilului ce așteptări ai de la el, dar în același timp, învață să îl asculți și să îi înțelegi nevoile. Cu

alte cuvinte, dacă cel mic îți spune că astăzi nu vrea să meargă la grădiniță pentru că un coleg de-al

lui a fost rău cu el, nu trebuie să îl obligi să facă asta. Explică-i că orice problemă are o soluție și

propune-i să îi găsiți acestei probleme o soluție împreună.

Folosește cu moderație recompensele!

Unii părinți recurg la anumite metode mai mult sau mai puțin eficiente pentru a fi sigură că

cel mic învață o lecție. Chiar dacă se recomandă ca la o anumită perioadă de timp să îți

recompensezi copilul pentru comportamentul său exemplar, ai grijă să nu duci acest obicei la

extrem și să începi să recompensezi orice mică faptă bună. Copilul nu trebuie învățat să facă 105


anumite lucruri doar pentru că primește la sfârșit o recompensă, ci totul ar trebui să pornească din

inițiativa sa. Același lucru se întâmplă și în cazul pedepselor. Nu trebuie să îți pedepsești copilul

pentru orice boacănă făcută. Până la urmă, e copil și asta înseamnă copilărie. Important e ca după

orice năzbâtâie să îl explici ce a greșit și de ce nu trebuie să o repete. E mult mai eficient și mai

puțin stresant atât pentru părinți, cât și pentru copii.

Stabilește reguli clare!

Dacă vrei să fii tipul de părinte autoritar, asigură-te că regulile tale sunt clare și ușor de

înțeles pentru cel mic. Dacă vrei să te asiguri că a înțeles tot ce i-ai spus, pune-l să repete regulile.

În acest fel, le va și învăța. Însă, rolul părinților în educația copiilor nu este acela de a da reguli

peste reguli, ci de a oferi un exemplu de urmat copiilor.

Nu îi spune că este un ”copil rău”!

Nu de puține ori auzim de la părinți că adresează copiilor lor expresii precum ”ești un copil

rău!”, ”X de ce poate fi cuminte și tu nu?”, etc. Poate ai impresia că aceste expresii îl vor determina

pe copilul tău să adopte un comportament civilizat, dar adevărul este că în timp, el va începe chiar

că creadă că este un copil rău, își va forma o imagine proastă despre el, iar stima de sine va scădea

considerabil. Prin urmare, este de preferat să eviți astfel de expresii pentru ele nu îți vor aduce

rezultatele dorite.

Nu îi reproșa anumite lucruri!

O altă expresie folosită de obicei de părinți este: ”Am renunțat la tot pentru tine”. Chiar dacă

expresia a fost spusă la nervi, copilul se va simți nedorit și se va simți vinovat pentru faptul că el e

sursa nefericirii tale. Un copil nu ar trebui să audă niciodată din gura părinților această expresie

pentru că îl va demoraliza complet și îl va face să adopte un comportament de indiferență față de

lucrurile care se întâmplă în jurul lui.

Laudă-l atunci când face un lucru bun!

Copilul tău a ajutat o bătrânică să treacă strada? Laudă-l și las-l să știe că ești mândră că ești

mama unui copil atât de politicos și săritor la problemele celor din jur. Desigur, lauda prea multă

strică, așa că nu începe să îl lauzi pentru orice mic gest (ca și în cazul recompenselor). La fel nu

trebuie să exagerezi nici cu reproșurile pentru că poate observa că atenția lui e maximă atunci când

face năzbâtâi și atunci va continua să facă doar boacăne pentru a fi sigur că ți-a atras atenția.

Ignoră șantajul emoțional!

Da, știm, e greu să îți vezi copilul plângând. Dar învață să faci diferența dintre un plâns real

și un plâns fals. Copiii plâng mult, uneori cu motiv, alteori pentru că vor să obțină ceva. Important e

să înveți să ignori acele plânsete fără rost, mofturi, dacă nu vrei să crești un copil răsfățat. Poți să

ignori pe moment acele crize de plâns și când se potolește, poți să îi explici de ce nu le-ai luat în

seamă.106


Nu uita că fiecare copil este special în felul lui!

Nu există un ghid al educației pe care părinții să îl poată aplica asupra copiilor lor pentru că

fiecare copil este diferit și învață în felul lui. Așa că, evită să îți compari copilul cu copiii prietenilor

tăi, cu colegii lui de grădiniță sau școală pentru că nu este cazul. Fiecare copil este unic în felul lui,

iar comportamentul lui diferă în funcție de etapa de dezvoltare în care se află, dar și de

evenimentele din viața sa. Rolul părinților în educarea copiilor este unul hotărâtor pentru viitorul

copilului, așa că asigură-te că cel mic are condițiile necesare pentru o dezvoltare armonioasă.

După cum spuneam, familia este o instituție socială, prima școală în care copilul învață

bunele maniere, învață să fie responsabil, să se respecte pe sine și să îi respecte pe cei din jurul lui,

să ia propriile decizii și să și le asume, și lista poate continua la nesfârșit. Toate aceste reguli în

educație nu se învață în cadrul unor cursuri, ci din mers, din plimbările cu părinții, joaca de

weekend sau prin observarea comportamentului acestora. Există câteva momente cheie care pot

avea un impact asupra educației copiilor, cum ar fi plimbările de weekend (și nu numai) și mesele în

familie. Poți transforma aceste două activități în rutina familiei pentru că în cadrul lor copiii pot

învăța multe. Spre exemplu, mesele în familie duc la consolidarea unor relații, la promovarea unui

dialog deschis, la un comportament familial sănătos și de ce nu, la adoptarea unui stil de viață

sănătos.

În concluzie, părinții sunt obligați (cel puțin moral) să îi ofere copilului o educație, cei

”șapte ani de acasă”, să îl pregătească pentru viață și să îi contureze comportamentul și să îi

dezvolte personalitatea. Rolul părinților în educarea copiilor este unul deosebit de important,

hotărâtor pentru viitorul celui mic.

Bibliografie:

1. Creative ART Publisher, Rolul educaţiei.ro

2. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura

Științifică, București, 1991

3. Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iași, 1998

IMPORTANŢA CREATIVITĂŢII ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢAREÎN GIMNAZIU

Prof. Racu Semenica


107


Prin învăţarea creativă trebuie să reuşim să facem din fiecare copil un participant activ al

redescoperirii adevărurilor despre lucruri şi fenomene, atunci când i se indică direcţiile de

cercetare sau i se dau notele definitorii şi să-şi pună întrebări similare cu cele pe care şi le pune

cercetătorul ştiinţific,deoarece ele întreţin interesul pentru cunoaştere şi corespund spiritului de

curiozitate al copilului.

Învăţarea este latura procesului de învăţământ intenţionată, programată, organizată şi

conştientă de asimilarea cunoştinţelor teoretice şi practice de către elev pe baza predării şi a

studiului independent. Aceasta este ceea ce se numeşte învăţarea şcolară.

Învăţarea şcolară este evoluţia fiinţei umane în şcoală (în procesul de învăţământ) în două

componente în interacţiune:

Învăţarea internă este latura intimă (mentală, psihică) a procesului de învăţare, care

valorizează actele de percepţie, înţelegere, abstractizare, generalizare, fixare şi reproducere a

informaţiilor.

Învăţarea externă (comportamentală) este latura exterioară cu caracter acţional, de

aplicare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice.

Perceperea obiectelor şi fenomenelor – este etapa cunoaşterii (învăţării) senzoriale, în cadrul

căreia prin contactul direct cu realitatea (materiale didactice şi intuitive, experienţe, etc.) prin

mijlocirea simţurilor şi a capacităţii raţionale se formează imaginea globală a realităţii sub formă de

percepţii şi reprezentări în plan mintal.

Înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea cunoştinţelor - este etapa cunoaşterii (învăţării)

conştiente, logice, raţionale, abstracte. Pe baza comparaţiilor, analizei şi sintezei, se scot (abstrag)

mintal elementele (semnificaţiile şi conexiunile) esenţiale, tipice şi generale ale realităţii studiate,

realizându-se înţelegerea, abstractizarea şi generalizarea acestora sub formă de noţiuni, concepte,

idei, teze, principii, legi, teorii, ipoteze, etc, ca urmare a interacţiunii dintre mijloacele intuitive şi

mijloacele logico- matematice de predare-învăţare.

Formarea priceperilor şi deprinderilor - este etapa de aplicare a cunoştinţelor, de formare a

capacităţilor, priceperilor şi deprinderilor intelectuale şi practice, de proiectare şi investigaţie

ştiinţifică- după caz. Această etapă este baza formării profesionale a elevilor; ea începe prin

experienţele efectuate în clasă şi continuate prin lucrările, experienţele şi activităţile practice în

cabinetele, laboratoarele, atelierele de producţie şi de proiectare – şcoală sau în activitatea social-

utilă din întreprinderi, societăţi comerciale precum şi în munca independentă a elevilor.

Creativitatea este o capacitate destul de complexă. Ea face posibilă crearea de produse reale

108


ori pur mintale, constituind un progres în plan social. Componenta principală a creativităţii o

constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune şi o motivaţie, dorinţa de a realiza

ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea azi, nu se obţine cu uşurinţă, o altă componentă implicată

este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări şi verificări.

Tipuri de creativitate

Din punct de vedere al produsului creativ, creativitatea poate manifesta următoarele

tipuri (trepte, nivele sau paliere):

Expresivă - este cea care se manifestă la nivelul de execuţie, prin diverse soluţii mai

productive, cu valenţe de perspicacitate.

Productivă - este cea manifestată prin soluţii eficiente de producţie ca urmare a unor

combinări şi recombinări, asocieri de date şi soluţii existente cunoscute.

Inovativă - este legată de cea expresivă şi productivă, dar aduce o soluţie nouă care

sporeşte simţitor productivitatea.

Inventivă - depăşeşte calitatea şi performanţa creaţiei productive şi inovative; în baza

unei gândiri şi restructurări noi, produce o idee, soluţie, tehnologie noi, originale, ce dinamizează

progresul teoretic sau practic într-un anumit domeniu tehnico-ştiinţific.

Emergentă - idei, teorii, soluţii, tehnologii cu caracter de invenţii sau descoperiri

excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale cunoaşterii sau practicii- chimie, fizică,

medicină, biologie, matematică, literatură, economie, tehnică.

Creativitatea duce la progresul teoretic sau practic. S-au făcut cercetări privind rolul

inteligenţei în creativitate şi s-a observat, că printre subiecţii cu note ridicate la inteligenţă sunt unii

având cote slabe la creativitate. În schimb, cei cu performanţe ridicate la testele de creativitate

aveau la inteligenţă cote cel puţin mijlocii. Acest lucru l-am constatat şi la clasele la care predau

matematica.

Profesorul trebuie să depisteze elevii cu potenţial creativ superior, cărora e firesc să li se

asigure posibilităţi speciale de dezvoltare a capacităţii lor. Educatorul trebuie să lase elevilor

iniţiativa de a gândi independent, deoarece numai pe calea exerciţiului, elevul va învăţa să

gândească creativ. Gândirea trebuie să se desfăşoare într-o formă care să intereseze pe elevi .

Iniţiativa se manifestă prin uimire, curiozitate, punerea unor întrebări.

Una din cele mai importante sarcini ce rezultă din cercetarea creativităţii este educaţia

transdisciplinară. Sarcina educatorului este însă aceea de a corela astfel diferite discipline, asigurând

dezvoltarea personalităţii creative a elevilor. Aceasta înseamnă că elevul trebuie să folosească în

rezolvarea problemelor date, asociaţii stabilite la alte discipline sau să coreleze problema cu

cunoştinţele însuşite anterior.

Tendinţele ce se manifestă azi în preconizatele metode de stimulare a creativităţii, sunt de a 109


realiza condiţii pentru o liberă manifestare a asociaţiilor spontane, nestânjenite de rigorile

raţiunii.Desigur, iluminarea e condiţionată, nu numai de munca prealabilă ci şi de întreaga cultură a

creatorului, de bagajul său de cunoştinţe şi de varietatea lor.

Chiar eforturile efectuate de un elev pentru a soluţiona o problemă de matematică implică

momente de incubaţie, dar şi asociaţii salvatoare care vin din memorie, adică din inconştient.

Uneori solicit elevilor ca temă pentru acasă să formuleze probleme pe baze cunoştinţelor pe care le

deţin şi să le rezolve. Le-am sugerat elevilor ca problemele realizate de ei să aibă cel puţin două

cerinţe pentru a fi mai complicate.

În caietul de evaluare am o rubrică unde notez elevii pentru activitatea de creativitate a lor.

Testele de evaluare conţin şi subiecte de creativitate.

Un alt mod de a dezvolta creativitatea este realizarea unor referate cu diverse teme din mai

multe surse bibliografice.

Câtă vreme creativitatea era socotită un privilegiu dobândit ereditar de o minoritate, şcoala

nu s-a ocupat în mod special de acest aspect, deşi, e drept, s-au creat ici şi acolo clase speciale

pentru copii supradotaţi. De când se arată că automatele dirijate de calculatoare înfăptuiesc muncile

monotone, stereotipe şi deci omului îi revin mai mult sarcini de perfecţionare, de înnoire, cultivarea

gândirii creatoare a devenit o sarcină importantă a şcolilor de masă. Pe lângă efortul tradiţional de

educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare şi ea ca un obiectiv major. Aceasta implică

schimbări importante, atât în mentalitatea profesorilor, cât şi în ce priveşte metodele de educare şi

instruire.

Bibliografie:

1. Andrei Cosmovici, Psihologia Generală, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

2. Bontaş Ioan, Tratat de Pedagogie, Ed. All, Bucureşti, 2007

ROLUL ŞCOLII ÎN FORMAREA MORALĂ A ELEVILOR

Prof. învăţământ primar Drăgilă Ozana


În definirea unei laturi a educației, esențial este obiectivul. În acest context, putem spune că

educației morale îi revine ca sarcină formarea dimensiunii morale a personalității. Dimensiunea

morală este formată, la rândul ei, din două concepte esențiale: conștiința morală și conduita morală.

Educația morală este cea care determină marile deosebiri dintre un sistem de educație și altul.110


Dacă, de exemplu, în domeniul educației intelectuale sau fizice accentul se pune pe un

element component, în cazul educației morale deosebirile sunt de esență, fiecare orânduire, fiecare

etapă de dezvoltare are propriile reguli, acestea reflectându-se în relațiile dintre oameni.

Reluând, conștiința morală constituie factorul psihic determinant al conduitei morale. Omul,

spre deosebire de mecanisme, acționează din interior determinat de propria conștiință. Aceasta are o

funcție motivațională. Un element de bază în formarea conștiinței morale îl reprezintă exemplele,

imaginile. Pentru un copil acestea sunt imaginile părinților, ale educatoarei, învățătoarei. El

interiorizează aceste modele prin imitație, asimilându-le propriei conștiințe. Atunci când nivelul

dezvoltării ontogenice o permite, în acest proces de formare a conștiinței morale vor intra noțiunile

morale primite de la părinți, dar mai ales, de la educatori. Aceste noțiuni pentru a putea fi asimilate

de copil trebuiesc explicate, definite, demonstrate. De fapt acestea se formează în jurul celor două

categorii binele și răul.

Copilul învață valorile de bază: cinstea, omenia, sinceritatea, libertatea, echitatea, buna-

cuviință. Dacă acestea sunt dublate de sentimente morale atunci încărcătura lor valorică crește. Spre

deosebire de noțiunile cu care se operează în științe, cele cu care se operează în morală trebuie să

aibă și o componentă afectivă, să iți placă să faci ceva; spre exemplu, cinstea trebuie să o iubești,

altfel nu o poți doar defini.

Cea mai mare importanță în formarea conștiinței morale o au însă convingerile morale.

Acestea au un plus de forță ele determinând atitudinile și comportamentele morale. Idealul joacă un

rol important, el fiind o sinteză a valorilor morale prin care este determinat întregul program de

viață.

Noțiunile, sentimentele, convingerile și idealurile formează latura internă a fizionomiei

morale a unei persoane. Ele trebuiesc transformate în atitudini, conduite și comportamente morale.

Deprinderile morale se formează prin exerciții determinate de suporturi morale, orientate spre

scopuri și idealuri morale. Formarea conștiinței și conduitei morale nu sunt acte spontane, ci

activități încadrate și determinate de o anumită strategie în care se deosebesc factorii care o

formează, căile și mijloacele prin care se formează și metodele de educație morală. Factorii ar fi:

familia, școala, biserica, instituțiile de cultură, grupul (de prieteni, colegi etc). La adolescenți, acesta

din urmă are o foarte mare influență, de aceea este indicat ca părinții să cunoască cine sunt cei mai

apropiați prieteni ai copilului. Metodele sunt la vârste mici intuitive, exemple directe sau indirecte,

povestirea, conversația, mai apoi evoluând spre referate, conferințe.

Evaluarea gradului de dezvoltare a conștiinței morale nu este o sarcină ușoară, datorită

complexității structurii acesteia. E necesar să se țină seama de toate elementele componente, de

gradul lor de dezvoltare. Evaluarea comportamentului moral constituie o modalitate de validare a

educației morale, căci faptele constituie măsura omului moral. Morala nu este un dar primit odată 111


pentru totdeauna, ci un rezultat al educației și mai ales al autoeducației permanente. Rolul

profesorului este unul major. El poate îndruma elevii spre a-și dori să devină persoane mai

responsabile față de propria viață.

Formarea profilului moral începe în primii ani ai copilăriei și se consolidează pe tot

parcursul vieții.

Educația morală este una dintre cele mai importante laturi ale educației.

Școala reprezintă factorul instituțional specializat în formarea și devenirea morală a

omului. Educația morală desfășurată în școală urmărește pe de o parte, dotarea copilului cu

informații, principii și reguli de acțiune fundamentate pe valori morale ferme, iar pe de altă parte,

asigurarea pe această bază a unei cât mai bune consistente etice între ceea ce gândește, ce simte și

ce face efectiv elevul.

Educația morală de tip școlar se bazează în realizarea sa pe respectarea unor principii

didactice ferme, reprezentând norme care orientează conceperea și desfășurarea acțiunilor de

formare a profilului moral al elevilor. Din sistemul principiilor educației morale fac parte:

1. Principiul caracterului experenţial al realizării educației morale - realizarea

educației morale se va baza atât pe valorificarea unor situații de viață ale elevilor, cât și pe

îmbogățirea acesteia ca urmare a antrenării elevilor în diferite activități cu conotații morale.

2. Principiul îmbinării exigenței față de copii cu indulgența și respectul față de aceștia -

afirmarea explicită a sentimentului de încredere în judecata și conduita morală a elevilor și

asigurarea unui echilibru optim, situațional determinat, între indulgență și exigență, evitându-se

extremele.

3. Principiul organizării morale a colectivului de elevi - existența unor preocupări constante

a cadrului didactic pentru dimensionarea relațiilor interpersonale ale elevilor, la nivelul clasei sau

în afara acesteia, în conformitate cu valorile și normele morale.

4. Principiul sprijinirii pe elementele pozitive ale personalității elevilor - desfășurarea

acțiunii educative de formare a moralității elevilor se va realiza concomitent, atât în sensul

identificării și consolidării elementelor pozitive din personalitatea elevului prin întărire pozitivă,

recompense și încurajări, cât și relativ la valorificarea potențialului formativ al acestor componente

în direcția eliminării elementelor negative, prin sistemul întăririlor negative, respectiv a

sancțiunilor și dezaprobării.

5. Principiul sugestiei pozitive - reglementările de ordin moral vor fi formulate prin

intermediul unor sfaturi sau recomandări de forma sugestiei și îndemnului acțional pozitiv,

evitându-se pe cât posibil transpunerea acestora în termeni de restricționare acțională sau interdicții

care pot declanșa instantaneu opoziția subiectivă a elevului față de aceste reglementări.

6. Principiul favorizării intervenției întăritoare a clasei - asigurarea unor reacții adecvate la 112


nivelul colectivului clasei, atât în ceea ce privește încurajarea și aprobarea acțiunilor pozitive ale

elevului de către colegii săi, cât și referitor la sancționarea și dezaprobarea fermă a

comportamentelor negative din punct de vedere moral al acestuia.

7. Principiul continuității educației morale - realizarea unei acțiuni educaționale eficiente

presupune consecvența acțională și unitatea internă, atât în ceea ce privește valorile și principiile

morale promovate cât și referitor la metodele și procedeele didactice utilizate.

8. Principiul realizării diferențiate a educației morale - modul de formare a regulilor și

principiilor morale, alegerea metodelor didactice și organizarea diferitelor acțiuni cu caracter

educativ, utilizarea întăririlor pozitive sau negative și relația educațională cu elevul în general, vor

avea la bază luarea în calcul a caracteristicilor individuale și de vârstă ale acestuia.

Principiile educației morale formează un sistem organizat și structurat, nerespectarea unui

principiu periclitând acțiunea celorlalte principii. Aceste principii asigură un caracter optimal

acțiunilor educative de formare a conștiintei și conduitei morale a elevilor.

Metode și procedee de educație morală: explicația morală, povestirea morală, povața,

dialogul pe teme morale, exemplul, studiul de caz, exercițiul moral, aprobarea și dezaprobarea

morală.

Principalele forme organizatorice prin care se realizează sarcinile educației morale sunt:

procesul de învățământ, jocul și activitățile extradidactice.

În concluzie, trebuie să subliniem rolul important pe care îl au metodele de educație morală

în conturarea profilului moral al școlarului mic. Acestea ajută cadrul didactic să dezvolte

competenţele de cunoaștere ale elevilor și să înțeleagă sensul unor valori morale și frecvența

respectării în situațiile lor de viață, a principiilor morale fundamentale.

Bibliografie:

1. Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002

2. Dragan, P. Petroman, D. Margineantu, Educația noastră cea de toate zilele, Ed. Eurobit, 1992

3. Piaget J., Judecata morală la copil, EDP, București, 1982

4. Stan C., Teoria educației, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

5. www.asociatia-profesorilor.ro/educatia-morala.html

ROLUL CREATIVITĂŢII ŞI AL PROCESULUI DE CREAŢIE ÎN

CONTURAREA PERSONALITĂŢII CREATIVE

113

http://www.asociatia-profesorilor.ro/educatia-morala.html


Prof. învăţământ primar Jurca Eufemia


Creativitatea reprezintă un fenomen deosebit de complex, fiind expresia organizării optime a

unor factori de personalitate diferiţi. Mult timp s-a considerat că actul creaţiei este o caracteristică a

unui număr restrâns de persoane, dar de fapt ea este o trăsătură general-umană, toţi oamenii fiind

creativi într-o măsură mai mare sau mai mică. Aşadar, când rezolvăm o problemă într-o manieră

inedită, când găsim o utilitate unui obiect banal sau când inventăm ceva este implicată creativitatea.

Orice elev are disponibilităţi creative care apar nu doar la elevii supradotaţi: aptitudinile speciale,

imaginaţia, cutezanţa, ingeniozitatea, nonconformismul „sunt dimensiuni ale personalităţii care se

învaţă în sistemul de învăţământ” (Stoica, A., 1983). Scopul educaţiei creative este de a da elevului

posibilitatea să folosească din plin întregul său potenţial.

Creativitatea este o trăsătură general-umană. Tot ceea ce depăşeşte, în viaţa de toate zilele,

limitele rutinei şi cuprinde măcar un dram de noutate, poate fi numit proces creator. Privită în

ansamblu, noţiunea de creativitate nu se referă atât la un construct teoretic precis, cât şi la o rubrică

generală, în care sunt incluse, ca aspecte psihologice, atât procesul de creaţie, cât şi personalitatea

creativă. Creativitatea nu este o capacitate psihică autonomă, ci este rezultanta organizării optime a

unor factori de personalitate diferiţi. Ea nu este o dimensiune în plus a personalităţii, ci efectul

conlucrării unor procese psihice variate în condiţii favorabile. Ca rezultantă a întregii personalităţi,

creativitatea există numai sub forme specifice: creativitate artistică, ştiinţifică, tehnică etc.

Produsele creaţiei pot fi reprezentări artistice, teorii, idei, tehnologii etc. Creativitatea este, deci, o

disponibilitate, o potenţialitate a personalităţii. Creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în

condiţii prielnice, transformarea în act a unei potenţialităţi.

Definirea creativităţii se face, aşadar, prin referire la produsele creaţiei, în ultimă instanţă ele

dau marca personalităţii creative.

Un produs e nou dacă nu este simplă reproducere a unor produse anterioare, dacă este un

unicat, care poate, va face obiectul unor reproduceri ulterioare. Un produs este valoros, dacă prin el

se rezolvă o problemă, sporeşte adaptabilitatea la mediu a creatorului/grupului său sau schimbă

condiţiile existenţei acestuia.

Creativitatea poate fi individuală sau socială. Vorbim de creativitate individuală atunci când

avem de-a face cu noul raportat la sfera experienţelor individuale, respectiv despre creativitatea

socială atunci când acest nou este raportat la cultură. Creativitatea individuală este vitală pentru

dezvoltarea individului, constituie premisa creativităţii sociale, indispensabilă oricărei societăţi sau

oricărei culturi.

114


Sub raport psihologic, aspectul cel mai important al creativităţii este procesul de creaţie.

Procesul de creaţie nu urmează un tipar unic, modalităţile de realizare a unui produs nou şi valoros

pentru societate sunt variate, purtând amprenta personalităţii creative. Rezultatul evident al

procesului de creaţie îl reprezintă creaţia. Creaţia este rezultatul convergenţei factorilor cognitivi cu

cei emoţionali, motivaţionali etc. Constelaţia acestor factori fiind extrem de complexă, putem asocia

termenul de creaţie cu cel de gândire divergentă, care se caracterizează prin flexibilitate, fluenţă şi

originalitate.

Prin analiza atentă şi minuţioasă a celor scrise mai sus, putem constata că există un feed-

bech între noţiunile de creativitate, proces de creaţie şi personalitate creativă, care se reflectă în

aplicarea la clasă a acestor aspecte psihologice, astfel încât să se obţină, prin muncă asiduă şi

valorificare a potenţialului creativ al elevilor înzestraţi cu veleităţi creative, performanţe mult dorite

şi binemeritate.

Metode de stimulare a creativității în școală

Pentru a se utiliza la maximum resursele inconștientului, care au un rol esențial în actul de

creație, s-au preconizat metode având în centru „asocirea liberă”, adică consemnarea acelor idei

care ne vin spontan în minte, fără un efort special de memorie sau raționament.

Brainstorming - constă în separarea intenționată a actului imaginației de faza gândirii critice.

Se pornește de la două principii: orice individ este capabil săproducă idei; cantitatea dezvoltă

calitate. Desfășurarea optimă unei ședințe de brainstorming impune următoarele cerințe:

- suspendarea oricărui gen de criticism;

- manifestarea liberă a imaginației;

- stimularea unui debit ideativ câtmai mare; elevii își pot exprima opinia oral, liber și spontan

la tema aleasă, fără să respecte o anumită ordine, dar și fără discuții sau dezbateri lungi;

- este recomandată preluarea ideilor emise de către ceilalți elevi din grup, precum și

dezvoltarea acestora.

Sinectica - este denumită și metoda analogiilor. Organizarea unei ședințe se fundamentează

pe două principii importante: transformarea straniului în familiar și transformarea familiarului în

straniu.

Philips 6-6 - clasa se divide în grupuri de câte șase elevi. Fiecare grup își desemnează câte

un moderator. Profesorul oferă în scris fiecărei grupe o problemă de rezolvat. Dezbaterea pe

marginea problemei respective durează 6 minute, la sfârșitul cărora moderatorul fiecărui grup

prezintă lista cu soluții obținute.

Metoda 635 - se formează grupuri de șase elevi, fiecare grup fiind dispus în jurul unei mese.

Fiecare elv din grup notează pe o foaie câte 3 soluții posibile de rezolvare ale unei probleme date.

Timpul alocat acestei sarcini este de 5 minute. Apoi foaia este transmisă mai departe în sensul 115


acelor de ceasornic. În acest fel toate cele 6 foi trec o dată pe la toți participanții, fiecare din ei

notând maximum 18 idei.

Pentru a cultiva creativitatea în învățământ este necesar ca stimularea imaginației să

constituie un obiectiv educativ de bază, alături de educarea gândirii. În conținutul educațional este

necesar să promovăm cultura generală deoarece aceasta favorizează creativitatea.

Pentru a dezvolta creativitatea este necesar să aplicăm mijloace cum ar fi: elaborarea unei

compuneri având în centru un obiect simplu (un fruct), formularea a cât mai multe întrebări în

legătură cu elemente cunoscute, exerciții de rescriere a unui mesaj sau povestiri în diferite forme

pentru diferiți cititori, ilustrarea unor povestiri, exerciții de stimulare a abilității de a face predicții

pornind de la un număr restrâns de informații etc.

Numeroase prilejuri pentru cultivarea imaginației ne oferă și activitatea în afara clasei și cea

extrașcolară.

Bibliografie:

1. Băban, A., 2001, Consiliere educațională, Editura „Ardealul”, Cluj.

2. Cucoș, C., 2005, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Polirom,

Iași.

3. Stoica, A., 1983, Creativitatea elevilor, EDP București.

IMPORTANŢA ŞTIINŢELOR NATURII ÎN CUNOAŞTEREA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR DE CĂTRE ELEVII DIN CICLUL PRIMAR

Prof. învăţământ primar Bălănescu Camelia


Ştiinţele naturii pun bazele unei didactici centrate pe experimentarea şi exersarea

învăţării prin ceea ce elevul însuşi face, construieşte, produce, având ca unul din principalele

scopuri transformarea elevului din spectator în actor al activităţii ştiinţifice.

Una dintre finalităţile acestei arii curriculare trebuie să fie aceea de a ajuta la integrarea

conştientă a copilului în mediul natural, social şi cultural, de a-l pregăti adecvat în demersul

adaptării sale la o societate tehnologizată. Este prima treaptă în formarea pregătirii ştiinţifice

şi tehnologice a copilului, fundamentul dezvoltării sale în cadrul “;tiinţelor naturii” şi mai apoi 116


în studiul unor discipline fundamentale ca: biologia, chimia, fizica, geografia şi disciplinele

tehnologice.

Procesul de cunoaştere a mediului înconjurător trebuie să se desfăşoare în strânsă

relaţie cu particularităţile psiho – fizice ale şcolarului mic, realizându – se trecerea de la

cunoaşterea concretă, nemijlocită la cunoaşterea abstractă, mijlocită de cuvânt şi imagine

legată strâns de activitatea gândirii.

Procesul de cunoaştere ştiinţifică, cunoaşterea experimentală în general, presupune:

observarea, clasificarea/gruparea, aplicarea unor metode specifice, efectuarea unor analize

cantitative şi calitative, generalizarea, extinderea proprietăţilor observate asupra unei categorii mai

largi. Mai ales în predarea ştiinţelor este important să se ţină seama de faptul că învăţarea nu este

neapărat rezultatul unui proces de predare, ci un demers inductiv ce trece de la concret la abstract,

ce conduce la o mai bună învăţare.

„Ştiinţele naturii” ca disciplină de învăţământ are ca scop observarea şi perceperea lumii în

ansamblul său, cu componentele, procesele şi fenomenele specifice, dar şi învăţarea prin înţelegere

şi aplicare, încercând evitarea teoretizării excesive.

În predarea-învăţarea- evaluarea cunoştinţelor despre natură şi om, metodele şi

procedeele didactice nu se folosesc izolat, întotdeauna integrate într-un sistem metodic. Într-o

lecţie devine preponderentă o metodă didactică sau alta în funcţie de clasa la care se

desfăşoară, de obiectivele urmărite, de specificul conţinutului şi al unităţii de învăţare, de

tipul de lecţie, de nivelul cunoştinţelor elevilor.

Specificul acestui obiect, precum şi particularităţile elevilor din învăţământul primar

impun utilizarea pe scară largă a unor metode ca: observaţia, demonstraţia, conversaţia, jocul

didactic, exerciţiul, modelarea, problematizarea, învăţarea prin descoperire, instruirea programată.

Metodele îndeplinesc câteva funcţii, unele cu caracter general şi comun, altele cu caracter

particular. Dintre funcţiile cu caracter general, pot fi amintite:

- funcţia cognitivă - de organizare şi dirijare a cunoaşterii (învăţării), de elaborare a unor noi

cunoştinţe;

- funcţia instrumentală ((operaţională) - de intermediar între elev şi materia de studiat, între

obiective de îndeplinit şi rezultate;

- funcţia normativă - de a arăta „cum" anume să se procedeze, „cum" să se predea, „cum" să

se înveţe, încât să se obţină cele mai bune rezultate în condiţiile date; prin intermediul metodei,

educatorul stăpâneşte acţiunea instructivă, o dirijează, o corectează şi o reglează continuu;

- funcţia motivaţională - de stimulare a curiozităţii, de trezire a interesului şi a dorinţei de a

cunoaşte şi acţiona; de energizare a forţelor intelectuale ale elevilor;

117


- funcţia formativ-educativă - de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice şi motorii,

concomitent cu însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor; de influenţare şi modelare a

atitudinilor, opiniilor, convingerilor, sentimentelor, calităţilor morale etc.

În afară de acestea, fiecare metodă deţine, de obicei, o funcţie specifică, prin care se impune

faţă de alte metode care-i conferă o anumită identitate. De exemplu, exerciţiul este exerciţiu şi nu

altceva, tocmai prin funcţia lui aparte, formativă de noi structuri operatorii, de noi priceperi şi

deprinderi, prin repetiţie a unor acţiuni sau operaţii.

Alte metode pot deţine şi unele funcţii adaptate unor sarcini concrete. De exemplu,

conversaţia poate servi simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective: la descoperirea

unor cunoştinţe noi (sub formă de concluzii, generalizări) obţinute pe baza prelucrării datelor

existente deja în mintea elevilor (conversaţia euristică); la fixarea ori la sistematizarea şi verificarea

cunoştinţelor însuşite; la dirijarea învăţării etc. Aceasta înseamnă că o metodă sau alta poate avea un

caracter polifuncţional.

În practica educaţională, eforturile cadrelor didactice au fost şi sunt centrate pe aplicarea

celor mai recente şi valoroase cercetări, din domeniul psihopedagogiei învăţării, pentru

perfecţionarea continuă a metodelor şi procedeelor didactice, prin adaptarea unei noi perspective cu

privire la raportul predare-învăţare-evaluare.

Didactica modernã s-a orientat în favoarea dezvoltãrii unei metodologii centrate pe elev. O

metodologie care caută să înlocuiascã nefirescul metodologiilor nivelatoare, uniformizatoare şi în

locul acestora să promoveze metode pe măsura fiecărui individ, după trebuinţele proprii şi ritmul de

învăţare propriu. Este o metodologie diferenţiatoare, de individualizare sau personalizare a

pocesului de instruire, dar egală prin şanse, cu a celorlalţi.

Această metodologie centrată pe elev îşi găseşte concretizarea în aplicarea la scară largă a

unor aşa-zise metode activ-participative (ciorchinele, metoda cubului, ştiu-vreau să ştiu-am învăţat,

etc.). Prin specificul lor, acestea sunt proceduri care pornesc de la ideea că, prin felul său de a fi,

învăţarea este o activitate personalã care nu poate fi cu nimic înlocuită, cã singur cel care învaţă

poate să fie considerat agent al propriei sale învăţări, fapt care evidenţiazã caracterul

idiosincretic (idios = propriu, specific) al întregului proces de învăţare, aceasta devenind o activitate

care depinde de singularitatea celui care învaţă, individ marcat de istoria sa personală, întotdeauna

inserat într-un context şi într-un timp bine determinat, veşnic tributar unei ţesături de relaţii sociale

specifice clasei şcolare.

Învăţarea aparţine, prin urmare, individului. Este un act personal care angajează elevul în

totalitatea fiinţei sale; este holistică prin influenţele exercitate asupra dezvoltării personalităţii în

ansamblul aspectelor sale. Cum participarea ar fi mai ridicatã în condiţiile învăţării individuale, este

îndreptăţită, opinia acelor specialişti, care acordă studiului individual semnificaţia unei metode 118


centrate prin excelenţă pe elev, decisivă în formarea personalităţiii acestuia. (Ioan Cerghit, pag. 73)

Metodele activ-participative determină învăţătorul să creeze situaţii în care elevii să fie

obligaţi să utilizeze o gamă vastă de procese şi operaţii mintale, să aibă în vedere o abordare

multiplă a ceea ce este de predat încât să ofere elevului posibilitatea să capete experienţa punerii în

mişcare a unor multiple şi variate operaţii mintale adecvate situaţiilor date. Este vorba despre

operaţii de tipul celor de: observare, identificare, comparaţie, compunere, clasificare, categorizare,

organizare, calculare, analiză şi sinteză, emitere de ipoteze şi verificare, explicare a cauzelor,

sesizare a esenţialului, corectare, stabilire de relaţii funcţionale, abstractizare şi generalizare,

evaluare, interpretare, judecată critică, anticipare, conturare de imagini, formare a propriei opinii,

extragere de informaţii, transfer de informaţie în alt context (în alte sarcini de lucru), comunicare

etc. În consecinţă, metodele active presupun tot atât de multe tehnici de activare a unor asemenea

operaţii.

Bibliografie:

1. Ciobanu, M., Didactica ştiinţelor biologice, E.D.P.,R.A, Bucureşti, 2008

2. Cerghit, I., Metode de învăţământ, ediţia a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 2006

3. Creţu, E., Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar, Editura Aramis, 1999

4. Cristici, V., Marin, T., Cioacă, O., Iordan, I. – Ghidul învăţătorului, clasa I, Editura Petrion,

1999

5. Cucoş, Constantin, Pedagogie, ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 2006

6. Cristea, S., Curriculum pedagogic, E.D.P., R.A. Bucureşti, 2006

CE ÎNSEAMNĂ TOLERANȚA ȘI CUM SĂ O APLICI ÎN VIAȚA DE ZI CU ZI

Elev Radu Ancuța-Mădălina

Clasa a XI-a

Liceul Tehnologic Special pentru

Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Prof. coordonator prof. Andrei Doina

Motto: „Gândește pentru tine și lasă și pe alții să facă același lucru.”

Voltaire

119


Toleranța înseamnă să îi respecți pe ceilalți și să înveți de la ei, înlăturând stereotipuri

nedrepte, valorificând diferențele și crearea de noi legături de comunicare pe baza lor. Opusul

toleranței este în multe cazuri prejudecata.

O persoană tolerantă acceptă diversitatea și nu are idei preconcepute despre ceilalți pe baza

diferențelor de religie, rasă, gen, preferințe de orice tip. Dacă trăim în armonie cu ceilalți și căutăm

soluții în loc să iscăm conflicte, putem să ne concentrăm mai mult pe elementele comune decât pe

diferențe. Toleranța înseamnă și să fii flexibil și să îi accepți pe cei din jur și dreptul lor de a fi așa

cum își doresc.

Există mai multe feluri prin care poți să-ți arăți toleranța. Este posibil ca o persoană să fie în

dezacord cu părerile tale, dar în același timp să le respecte. A nu fi în acord cu cineva nu înseamnă să

fii intolerant.

Practică toleranța prin comportamentul zilnic față de ceilalți, fie că e vorba de părinți, colegi,

prieteni, profesori, cunoștințe întâmplătoare sau străini. Poți fi tolerant și cu oamenii pe care nu-i

cunoști. Cum poți să fii tolerant cu cei din jur:

gândește înainte să vorbești, fii binevoitor și ascultă ce are de spus cineva înainte să

reacționezi.

interesează-te de punctul de vedere al celuilalt și încearcă să găsești interesele comune pe

care le aveți, dincolo de diferențe.

apreciază propriile valori culturale, dar și pe ale altora, fără să le judeci.

nu eticheta oamenii pe baza diferențelor.

nu-i judeca pe alții pentru lucruri pe care nu le pot controla și care nu țin de ei.

nu uita totuși că toleranța nu înseamnă să accepți un comportament deplasat, ci înseamnă că

toată lumea merită să fie tratată cu respect și trebuie la rândul lor să îi trateze pe ceilalți cu respect.

CE ÎNSEAMNĂ EGALITATE?

Elev Mizileanu Estera

Clasa a XI-a

Liceul Tehnologic Special pentru

Copii cu Deficiențe Auditive Buzău

Prof. coordonator prof. Andrei Doina

120

http://laitman.ro/societate/ce-inseamna-egalitate/


Egalitate este atunci când fiecare din noi are șanse egale, adică, oportunitatea proprie de a se

exprima pe sine în colectiv, în sistemul integrat, oportunitatea de a primi și dărui și de a fi în

echilibru cu ceilalți.

Este ca și cum inima este egală cu ficatul, rinichii, picioarele, brațele, toate celelalte organe.

Dar în ce fel sunt egale? Sunt egale în aceea că interacționează unul cu celălalt în mod

corespunzător. Fiecare din ele are munca individuală pentru binele comun, care permite corpului să

trăiască.

Ca o analogie, nu este vina mea că m-am născut să am rolul de rinichi, de exemplu, iar tu ai

fost născut să fii inimă, în timp ce altcineva – plămâni. În felul acesta, fiecare din noi este de

neînlocuit. Dar dacă lucrăm în armonie, atunci fiecare este egal cu fiecare și niciunul nu este mai

important ca celălalt. Trăim cu potențialul nostru înnăscut, pe care nu noi l-am ales.

Noi cu toții am fost născuți în familii diferite, cu înclinații diferite. Avem trecuturi diferite și

nivele educaționale diferite. Percepem lumea în mod diferit și ne raportăm la lucruri diferit. Fiecare

din noi face anumite lucruri în felul lui. Dar, fiecare din noi, se realizează pe sine în armonie cu

ceilalți, aceasta va fi egalitatea.

ANTREPRENORIATUL SOCIAL

Elev Tănase Ioana

Clasa a X-a C,


Prof. coordonator Căpriţă Paraschiva

Antreprenoriatul social este o inițiativă formală (sau informală) care prin obiectivele

asumate în mod deliberat și/sau prin efectele sale (pe termen scurt sau pe termen lung) are efecte

pozitive asupra unei populații (grup țintă) relativ dezavantajate, marginalizate, sărace, discriminate

(în prezent sau în trecutul recent).

Antreprenoriatul social nu urmărește neapărat profitul contabil

Adesea, aceste inițiative nu înregistrează un profit contabil ci pierderi, de unde rezultă că

supraviețuirea lor depinde de obținerea de finanțări suplimentare, de tipul donațiilor, subvențiilor

publice sau private.

Antreprenoriatul social nu exclude urmărirea interesului individual

121


Contrar unei accepțiuni eronate destul de răspândite, interesul individual nu se confundă

cu egoismul. Interesul individual nu exclude satisfacția obținută atunci când îți ajuți semenii.

Există antreprenoriat social profitabil

Lipsa de rentabilitate nu poate fi un criteriu de definiție a antreprenoriatului social

deoarece există exemple de antreprenoriat social profitabil.

Antreprenoriatul social este supus constrângerilor economice

Indiferent de tipul de antreprenoriat social, constrângerile de tip economic operează și

aici: resursele sunt limitate și au utilizări alternative.

Contează rezultatele, nu intenția!

Complexitatea interacțiunilor umane face ca bunele intenții să nu fie suficiente pentru a

obține bune rezultate. Astfel, nu orice fel de inițiativă care are declarate obiective sociale obține și

rezultatele anunțate, din cel puțin două categorii de motive: frauda, respectiv erorile de apreciere.

Din aceste motive, antreprenorii sociali dar și donatorii potențiali sunt nevoiți să cunoască și să

utilizeze indicatori ai eficienței acțiunilor lor, adică să compare eforturile și rezultatele.

Indicatorii folosiți în evaluarea activităților care se înscriu în sfera antreprenoriatului social

pot avea o mare diversitate, dar punctul lor comun este compararea eforturilor cu rezultatele

obținute în scenarii alternative de utilizare a resurselor respective.

Adesea, succesul unei inițiative sociale este evaluat prin prisma eforturilor făcute („s-au

cheltuit X lei) și nu prin cea a rezultatelor („s-a reamenajat parcul Y”).

De asemenea, nu întotdeauna se ține cont de experiența altor obținută în alte inițiative

similare (Reabilitarea parcului nu ar fi putut fi realizată mai ieftin în aceleași condiții?).

Antreprenoriatul social poate fi profitabil. Astfel, dacă antreprenoriatul social este definit

prin efectele pozitive asupra unor persoane, categorii sociale sau populații sărace și/sau

defavorizate, putem găsi cel puțin un exemplu relevant în care un antreprenor social a contribuit la

ameliorarea nivelului de trai al unor astfel persoane printr-o organizație care, în timp, a devenit

complet independentă de donații, reușind să se auto-susțină din punct de vedere financiar.

Problemele cu care se confruntă un antreprenor social (real sau ipotetic), chiar și atunci când

are la dispoziție fonduri semnificative:

Care sunt nevoile cele mai urgente?

Care sunt soluțiile cele mai „eficiente?

Cât de diferită este analiza pe termen scurt (ține un pește) de una pe termen mediu (ține o

undiță) sau lung (așa se fabrică o undiță și un eleșteu)?

Cum evităm fraudele?

Cum conving că nu mă ocup cu fraude?

Cum îmi atrag și motivez partenerii? 122


Cum spun „mulțumesc sponsorilor?

Cum atrag resurse suplimentare?

În general, antreprenorii nu trăiesc singuri sau nu lucrează singuri.

Aşa cum Schumpeter îi numea agenţii primi ai schimbării, ai întreruperii şi chiar al

dezechilibrului care modifică spaţiul economic, ei îşi marchează iniţiativele în spaţiul social

Datorită faptului că antreprenorii creează şi dezvoltă organizaţii/afaceri,ei devin lideri. De

ce? Rolul lor este vizibil atât în relaţiile cu furnizorii, cu angajaţii, dar şi cu clienţii.

Cei mai mulţi antreprenori nu lucrează singuri iar calităţile de lider se remarcă atunci când

mai mulţi oameni se îndreaptă spre aceeaşi ţintă. Ei au capacitatea de a transforma viziunea unei

întreprinderi de succes într-o realitate înţeleasă şi implementată de mai mulţi oameni. Aceasta este,

de multe ori, diferenţa dintre un inventator şi un antreprenor de succes.

Un antreprenor care are sau este parte a unei echipe modelează echipa aşa cum face un lider.

Calităţile de lider se replică şi la nivelul membrilor, mai alea în cazul liderului transformaţional,

după cum descriem mai jos. De asemenea, se transferă şi modelul emoţiilor constructive, cum ar fi

optimismul sau determinarea.

Bibliografie:

1) Nicolescu, O., (2001), Managementul întreprinderilor mici și mijlocii, Editura Economică,

București.

2) Sonea, Ș., (2004), Gestiunea dinamică a firmelor mici și mijlocii, Editura UTPRES, Cluj-

Napoca.

PREZENTAREA UNEI AFACERI

Elev Nedelcu Aura

Clasa a X-a C


Prof. coordonator Căpriţă Paraschiva

Prezentarea afacerii poate conţine următoarele elemente:

Descrierea ideii afacerii

Este recomandabil să introducem ideea principală a planului de afaceri după ce explicăm

raţiunea firmei noastre de a exista. De cele mai multe ori motivul existenţei firmei noastre se 123


regăseşte în cadrul misiunii firmei. Să însemne acest lucru că un plan de afaceri poate fi construit

numai dacă vorbim despre o firmă ce şi-a identificat rolul ei de a exista, o misiune şi o viziune

clară? Cu siguranţă da.

Misiunea nu poate fi exprimată în condiţii de profit. De ce? Deşi majoritatea firmelor

generează profit, acesta este mai degrabă un rezultat al satisfacerii nevoilor clientului. Misiunea

priveşte unde se doreşte ca firma să ajungă peste o perioadă de timp. Definirea unei misiuni ne arată

de fapt că a iniţia o afacere nu înseamnă pur şi simplu „ a face bani”, ci înseamnă a dezvolta o

activitate care aduce bunăstare şi o viaţă mai bună atât întreprinzătorului (în termeni de profit,

satisfacţie personală, profesională, contribuţie la dezvoltarea comunităţii), cât şi comunităţii şi

mediului de afaceri, la al căror progres întreprinzătorul contribuie.

Există confuzii între viziune şi misiune în domeniul managementului strategic la nivel

teoretic.

Viziunea poate fi înţeleasă ca “unde ne vom afla în viitor?”

Misiunea este interpretată cel mai des ca răspuns la întrebarea “noi cui servim?”. Probleme

apar probabil când se pune întrebarea: noi cui servim în viitor? Răspunsul la întrebarea “unde ne

vom afla în viitor” poate cuprinde şi detalii referitoare la cum vom ajunge acolo, în timp ce

întrebării „noi cui servim” i se poate răspunde şi prin menţionarea modalităţii prin care vom

satisface pe viitor mai bine nevoile stakeholderilor – reprezentând în sine o „viziune” asupra

evenimentelor.

Pentru a evita confuziile, Hussey confirmă părerea lui Hamel şi a lui Prahalad – nevoia unui

nou termen care să distrugă aceste lupte între termeni - “intenţia strategică” – acel lucru pe care

misiunea sau viziunea trebuie să îl surprindă. Ce avem de gând să facem? Unde avem de gând să

ajungem? Ce probleme avem de gând să rezolvăm? Iată tot atâtea întrebări cărora le-ar putea

răspunde o intenţie strategică.

Misiunea unei organizaţii (firmă, departament, instituţie publică) ar trebui să cuprindă prin

urmare intenţia strategică a respectivei organizaţii – principala intenţie pe care o are organizaţia, şi

în sensul căreia va acţiona.

Putem începe descrierea afacerii prin a menţiona scopul funcţionării firmei, acela de a

realiza produse, de a satisface nevoi, de a apăra interesele angajaţilor – în funcţie de misiunea şi

viziunea firmei – putem găsi adesea sloganuri relevante în sensul misiunii firmei. (Putem vorbi

astfel despre primele repere ce trebuie stabilite în realizarea unui plan de afaceri – anume misiunea

şi viziunea firmei).

Se poate vorbi despre noua idee, despre noul demers care este realizat de către firmă prin

intermediul acestui plan de afaceri. Avem o idee nouă de afacere? Dezvoltăm o nouă gamă de

produse? Ne extindem? Îmbunătăţim ceva anume în cadrul firmei? Toate aceste idei apar datorită 124


nevoilor firmei, datorită nevoilor pieţei, acestea trebuie detaliate în acelaşi timp cu noile obiective.

Este foarte importantă pentru terţii necunoscători ai istoriei firmei şi a ideilor antreprenorului

cunoaşterea contextului stabilirii acestor obiective. Oricum, aceste „nevoi organizaţionale” va trebui

să le formulăm sub forma unor obiective concise, cu termene clare, cu posibilităţi de măsurare.

Putem privi acest punct ca şi intriga planului de afaceri, în timp ce următoarele părţi vin să

susţină că ceea ce ne-am propus este realizabil. Urmează din acest moment o argumentare a

potenţialului intern al firmei (părţile următoare ale descrierii afacerii), argumentarea marketingului

privind cerinţele pieţei pentru schimbarea ce o propunem (planul de marketing), modificările

operaţionale şi managementul ce trebuie şi le vom realiza (planul operaţional), convingerea că riscul

nu este foarte mare, şi, ulterior, toate aceste răspunsuri vor fi redate şi prin limbajul financiar al

indicatorilor economici, ce vor dovedi fezabilitatea acestui plan.

Bibliografie:

1) Nicolescu, O., (2001), Managementul întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Economică,

Bucureşti.

2) Sonea, Ş., (2004), Gestiunea dinamică a firmelor mici şi mijlocii, Editura UTPRES, Cluj-

Napoca.

LUMEA PE CARE O VISEZ

Elev Cătălin Vârlan

Cls. a III -a

Școala Profesională Specială „Paul-Popescu Neveanu”,

structură la Școala Profesională Specială „Emil Gârleanu” Galaţi

Prof. coordonator Vasilica Diaconu

Unu, doi, trei

Unu, doi, trei

Lumea văzută prin ochii mei

Bineînțeles că e frumoasă!

Sunt cel mai bun elev din clasă!

Calculez, scriu și citesc, niciodată nu obosesc!

Mă joc mult, râd și glumesc,

Am prieteni mici și mari125


Și colegii cei mai tari!

Cu cei dragi mie sunt mereu,

Mă-nvață și m-ajută când mi-e greu,

Mă iubesc și mă răsfață

Și-mpreună, noi ne bucurăm de viață!

Acum sunt mic, mă joc, învăț,

Când voi fi mare, voi fi un om ca orișicare,

Iar lumea mea va fi frumoasă

Așa cum o visez - când dorm

În patul cald, furat de somn!

LUMEA PRIN OCHII MEI

Elev Dăngălaș Cosmin Florin

Clasa a VI-a A


Prof. coordonator Dinu Alina Laura

Eu sunt Cosmin și lumea mea este o poveste plină cu fericire și tristețe, liniște și zgomot,

iubire și ură, oameni și umbre.

M-am născut într-o zi de iunie, într-o familie cu patru frați, într-o casă veche, ce stătea să se

dărâme, iar mama abia reușea să ne hrănească și să ne îngrijească pe toți.

Lumea mea s-a schimbat când, într-o zi, fiindu-mi rău de la frig sau lipsa mâncării, nici eu

nu știu, m-am trezit într-un spital și de acolo direct într-un centru de plasament. Nu îmi dădeam

seama ce se întâmplă cu mine, dar știu că ceream mereu sa fiu dus acasă și nimeni nu mă putea

ajuta și nici nu îmi putea spune unde e mama. Am simțit atunci tristețe, furie, vină și am cunoscut

pentru prima dată durerea. Eram singur, fără rădăcini și doar lacrimile îmi mai rămăseseră prietene

și mă calmau. Furia mă transformase într-un urs care arunca obiecte, urla și distrugea tot ce ii ieșea

în cale. Colegii de cameră nu mă ințelegeau, poate pentru că și ei aveau aceleași suferințe. Centrul ii

transformase în oameni cu sufletul de gheață ce trăiau într-o lume în are lupta demonstra cine este

cel mai puternic și primește cel mai mult și nu incetau să mă lovească, să nu mă iubească, să nu se

joace cu mine, erau oameni care nu îmi puteau asculta suferința.126


Dar anii au trecut și rănile s-au stins atunci când mi-am dat seama că oricât aș suferi nu ma

mai pot întoarce niciodată la mama și trebuie sa îmi fac din locul în care mă aflu un prieten care să

mă ajute să trăiesc frumos.

Școala m-a ajutat sa înțeleg multe lucruri, iar colegii și profesorii mi-au fost alături. Aici am

întâlnit copii ca mine care m-au ascultat și m-au iubit așa cum sunt, și profesori care m-au înțeles și

sprijinit. Și mi-am dat seama că lumea mea se schimba. Incepeam să râd, să simt din nou, să mă joc,

să mă bucur, să iubesc și astfel lumea se transforma ușor dintr-un coșmar, într-o poveste frumoasă.

Acum sunt fericit pentru că am învățat să citesc, îmi plac foarte mult cărțile și orice carte îmi

atinge mâinile devine o adevărată lume magică în care intru și descopăr lucruri noi, oameni noi,

povești frumoase. Sunt fericit pentru că m-am plimbat și am văzut alte locuri minunate din țară pe

care altfel poate nu aș fi avut posibilitatea sa le văd. Sunt fericit pentru că acum instructorii și copiii

se poartă frumos cu mine și mă înțeleg, iar colegii și doamna dirigintă sunt familia mea care mă

iubește și ma protejează. Și cel mai mult sunt fericit pentru că mama nu m-a uitat și ma vizitează ori

de câte ori poate, iar fratele meu mai mare a venit aici cu mine și are grijă de mine mereu. Acum nu

îmi mai este frică să simt, nu mă mai sperie nimic, pentru că sunt puternic și am învățat că frumos

poate fi oriunde dacă știi cum să trăiești.

Lumea mea acum este plină de culori și vise, nu mai este totul negru sau gri. Îmi doresc să

termin și liceul, să mă angajez și să devin un dansator cunoscut, pentru că nu v-am spus că și dansul

m-a ajutat să trec peste tristețe și zile urâte.

Așa ca nu pot spune decât ca lumea mea va rămâne un gol umplut frumos de viață și de

oameni dragi.

MAGICAL WORLD

Elev Bas Cătălina Mihaela,

Clasa a XII -a A


Prof. coordonator Andrei Elena

Since I learned reading, I loved lecture and poetry. My favourite story book for kids was and

still is “Snow White”. I just love reading. I read to relax when I have time for this. Sincerely, I do

not appreciate old stories about the history of my country or of the world. My favourite types of

books are science fiction, drama and psychological. I am that kind of girl who does not like 127


romance, because it is too sweet for my taste of books. And I use to buy new books every time I

visit a new city just to remember how the city was.

Now I am thinking to write a book about myself, not like a journal, more like a story about

myself, for all the girls who cannot see themselves beautiful the way they are. I have some good

advice to give, some stories to tell, and I think I have the ability to change a lot of minds. But I have

to work for this, to get more and more experience, and I am capable to wait for my “stage show”.

In my opinion, we all need to read more than a book every month to have a broad culture.

When I have a child I hope I will have enough time to read for him or her a fairy tale every night, or

maybe we will create our own stories. Being cultured, being a “book eater” will make ourselves

better people, and our creativity will give us the opportunity to choose a lot of fun jobs, like

cartoons creator/designer or even a author. To make a conclusion, I am sure that lectures have a

magical power for people and we should not stop reading, creating or appreciating them.

CHILDREN’S DREAMLAND

Elev Corbu Marcel Ionuț

Clasa a XII -a F


Prof. coordonator Andrei Elena

In my opinion, school is one of the best places where we can develop ourselves, where we

learn how to socialize and how to be have.

Firstly, school offers us a lot of chances to create relationships with the kids from our class

and from other classes. For parents school is a very beautiful place to be for their children, but

unfortunately, nowadays for some children it looks like a prison, because they feel like they are

obliged to be in there, to do a lot of homework and to behave.

However, in school we learn a lot of new things, such as chemistry, mathematics, biology

and sports. Some of those subjects might help us in the future, it all depends on how we learn them,

with difficulty or logically. There has always been a difference between children who learn

something because they like it and the ones who learn it because they are obliged by their parents.

This difference can really be noticed, children who learn a subject because they like it will always

remember it, and the ones who learn it by heart, will forget what they have learnt in a very short 128


time.

Secondly, for me the perfect school should be like the one which Romans had. In their

schools classes were not so big, there were about ten to fifteen children. They did not have to learn

so many subjects, just the ones they needed, the others were optional. Physical education was very

important for them, life for the Greeks, having almost at least one or two hours of physical

education every day. In those classes they had pull-ups, push-ups, sit-ups and other exercises, so

that they could have a good posture.

All in all, school is a very beautiful place where children have fun and learn new interesting

things about the world around them and about the laws of nature, but most important they learn how

to behave and how to react well in a group and how to act wisely in society.

EU ȘI LUMEA MEA DE COPIL

Elev Alecu Florin

Clasa a IV-a D


Prof. coordonator Tutulan Iulia - Diana

Mereu m-am întrebat cum văd alți oameni lumea prin ochii lor. Eu, prin niște ochi căprui,

putenic conturați, văd lumea precum un glob de cristal. Vreau să-i văd pe oameni mai apropiați, la

propriu. Să-i văd sau să cred că astfel se iubesc.

Lumea prin ochii mei are propria frumusețe. Privesc lumea prin ochii mei de copil și

trăiesc…magia…viselor din universul meu.

Eu știu că sunt un copil miracol și nu va mai exista vreun alt copil ca mine. Nu voi înceta să

visez, pentru că visând toate ușile rămân deschise.

Atunci când am multe motive să fiu trist mă gândesc că am o mie de motive sa zâmbesc.

Prietenia o văd ca și cum ar rima cu fericirea.

E frumos să fiu un mister pentru mine, pentru că nu am terminat să descoper.

Eu văd lumea prin ochii mei de copil ca o experiență cu totul nouă. Jocul innocent al

copilăriei bate orice joc de pe calculator, pentru că este plin de viață.

Minunata lume a copilăriei e lumea bucuriei…a cântecului…a jocului…a poveștilor.

129



Elev Ene Daria Maria

Clasa a IV-a D


Prof. coordonator Tutulan Iulia - Diana

Sunt copil și mă simt norocoasă în familia în care trăiesc.

Tu știi ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în părinți, în dragoste, să crezi în

frumusețe, să crezi în iepurașul de Paște și în Moș Crăciun. Înseamnă să fii atât de mic, încât

spiridușii Moșului să ajungă să-ți șoptească la ureche, înseamnă să transformi bostanii în calești și

șoriceii în călăreți, papuceii de casă să devină pantofiori de cristal, iar cămașa de noapte să fie o

minunată rochie de bal.

Copiii văd într-un anumit fel lucrurile și sunt singurii cărora nu le este frică de viitor.

Viitorul meu, așa cum eu mi-l închipui, arată cam așa:

În fiecare dimineață îmi doresc să mă trezesc lângă părinții mei, să ne începem ziua luând

micul dejun fără a fi nevoie ca ei să plece la serviciu. Nu mă îngrijorez fiindcă în lumea mea nu

trebuie să exite bani, și goana după ei, lucrurile să poată fi plătite cu fapte bune. Pe stradă toți

oamenii să zâmbească, nimeni să nu fie supărat sau trist, iar oamenii bolnavi să fie făcuți bine de

bagheta magică a unor zâne. Să nu existe spitale, doar locuri în care să meargă să se odihnească și

să se împrietenească. Să existe școli, pentru că fără ele nu am ajunge adulți “cu carte”, iar copiii să

fie buni prieteni și să își împartă pachețelul de mâncare între ei. În parc să existe la fiecare colț vată

de zahăr colorată, iar pe râurile cristaline să plutească lebedele gingașe printre flori de nufăr. Pe

străzi să nu existe mașini, toată lumea să circule cu biciclete, cu trotinete, pe jos sau cu hover board-

uri, fără a polua mediul, să plutească baloane colorate ca fiecare om ce trece pe acolo să poată lua

un balon. Curcubeele să aibă un final, unde se găsesc bomboane pentru fiecare.

Ce bine îmi pare că și ție îți place în lumea mea. Vino! Așa vom fi mai mulți copii fericiți!

130



Elev Popa Flavia

Clasa a V-a

Școala Gimnazială “George Poboran” Slatina

Prof. coordonator Vlad Eugenia-Ioana

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. Existenţa sa nu este posibilă decât într-un mediu

social, rezultat al convieţuirii cu ceilalţi în procesul practicii sociale. Societatea şi omul formează o

unitate indisolubilă, fiecare păstrându-şi o relativă autonomie, socialul este generat de relaţiile

dintre membrii săi, iar odată apărut el nu desfiinţează, nu anihilează personalitatea acestora. De

aceea, omul a avut şi are tendinţa de a face din acest loc (planeta noastră, societatea noastră) cel mai

bun posibil; particularizând, adică referindu-ne la macrosistemul social din care noi, România

facem parte, şi anume Europa şi noua sa organizare, putem afirma necesitatea istorică a integrării în

acest sistem.

Iar cum această integrare înseamnă regândirea unor fundamente ale societăţii româneşti, ne

vom ocupa de o latură a acestui proces, învăţământul şi educarea elevilor în cadrul microgrupului

social în care îşi desfăşoară activitatea: colectivul de elevi. Motivul pentru care am ales acest aspect

din vasta problematică a educaţiei este acela că acest grup social este “pepiniera” unde cresc şi se

formează viitorii cetăţeni ai României, posesori ai unui “paşaport” special spre Europa: pregătirea

profesională, culturală, socială.

Se poate vorbi despre o trebuinţă a omului de comunitate, de a trăi în societate; o existenţă

solitară, în afara societăţii este practic de neînchipuit iar fiinţarea este imposibilă. Pe plan psihologic

ea se exprimă prin sentimentul apartenenţei, acea vibraţie interioară care-l face pe om să se simtă

ataşat de alte fiinţe umane, acestea oferindu-i, la rândul lor, o anume ocrotire psihologică.

Satisfacerea acestei trebuinţe este posibilă numai în cadrul unor colectivităţi umane,

organizate şi strucrurate ierarhic, în interiorul cărora funcţionează o reţea complexă de relaţii

interpersonale.

Trebuinţa de comunitate se manifestă încă de la cea mai fragedă vârstă, ea este una din 131


trebuinţele primare şi fundamnentale ale omului. Cum este şi firesc, cadrul iniţial în care se

manifestă este familia, la care se adaugă, pe parcursul vieţii grupurile spontane şi cele educaţionale.

Din această perspectivă, colectivul de elevi ne apare ca un cadru propice care vine în

întâmpinarea satisfacerii trebuinţei de comunitate şi a exprimării sentimentului de apartenenţă.

Modul în care este ea satisfăcută se va răsfrânge asupra adultului de mai târziu.

În consecinţă, organizarea şi îndrumarea pedagogică a colectivului de elevi se înscrie ca o

strategie educaţională cu profunde implicaţii asupra modelării şi devenirii personalităţii umane.

Referitor la termenul de colectiv, literatura de specialitate consemnează o serie de sensuri;

din punct de vedere pedagogic, colectivul de elevi presupune reuniunea elevilor într-o unitate

microsocială în vederea desfăşurării activităţii instructiv-educative. Prin analogie, s-a ajuns la o

definiţie asemănătoare cu cea a grupului social; sintetizând vom menţiona că notele definitorii ale

colectivului de elevi sunt structura, coeziunea, dinamica şi scopurile specifice.

Structura colectivului de elevi este generată de relaţiile care se stabilesc între membrii ei;

ţinând seama de modul de funcţionare al acesteia, se disting două structuri fundamentale: o

structură formală şi una informală.

Prima, cea formală, apare ca urmare a investirii lor oficiale cu roluri (funcţii,

responsabilităţi). Investirea se face de către profesorul diriginte sau de către învăţător. În urma

investirii apar liderii oficiali (responsabilul de clasă, alţi responsabili temporari sau permanenţi).

Între aceşti lideri şi restul colectivului, se stabilesc relaţii specifice: asigurarea condiţiilor în vederea

atingerii scopurilor propuse şi acţiuni în vederea menţinerii coeziunii grupului.

Cea de a doua structură, cea informală, nu este impusă şi reglementată de către cei care

deţin anumite funcţii, ea este rezultatul spontan al relaţiilor intersubiective ce se stabilesc între

membrii colectivului. Ea are un caracter predominant afectiv, bazat pe legături de simpatie,

antipatie, indiferenţă.

În funcţie de modul în care se distribuie şi se concentrează aceste relaţii interpersonale vor

apărea aşa zişii lideri informali.

Dacă liderii formali ocupă anumite poziţii în virtutea unor reguli şi norme stabilite în

prealabil şi impuse de organizarea internă a colectivului, cei informali ocupă asemenea poziţii ca

urmare a distribuţiei şi restucturării relaţiilor interpersonale din colectiv. Şi unii şi alţi exercită

aceleaşi funcţii – concentrarea eforturilor în vederea îndeplinirii sarcinilor şi menţinerea coeziunii

grupului – nu însă prin aceleaşi mijloace. De aici deosebirile şi contradicţiile care pot să apară între

ei, care pot evolua până acolo încât liderii informali să anihileze şi să contrabalanseze influenţele

exercitate de către cei formali.

Coeziunea colectivului se organizează în funcţie de cele două structuri discutate deja,

formală şi informală. Ea reflectă convergenţa dintre membrii săi, concentrarea interacţiunilor în 132


vederea integrării lor într-un tot unitar. În literatura de specialitate, sunt analizaţi două tipuri de

factori care contribuie la întărirea coeziunii colectivului de elevi, factori extrinseci (condiţii

exterioare ale existenţei grupului ) şi factori intrinseci prin intermediul cărora sunt “vizibili” cei

extrinseci. La rândul lor, cei intrinseci pot fi de două feluri: socio-afectivi (stări afective favorabile

conlucrării dintre membrii colectivului) şi socio-cooperatori vizând organizarea colectivului,

distribuirea şi învestirea cu roluri, stilul de conducere.

Dinamica colectivului surprinde totalitatea transformărilor care au loc în interiorul

colectivului, transformări care îi imprimă colectivului o anumită traiectorie. Este vorba despre

evoluţia colectivului ca întreg, ca unitate de sine stătătoare şi nu de anumite modificări izolate ce se

produc în interiorul său.

Cunoaşterea dinamicii presupune în mod firesc descifrarea forţelor motrice care se află la

originea acestui proces, adică a contradicţiilor interne dintre cele două tipuri fundamentale de

structură, formală şi informală. Întrucât structura formală este impusă, iar cea informală rezultă în

mod spontan ca urmare a relaţiilor ce se stabilesc între elevi, înseamnă că între ele vor apărea

diferenţe şi nepotriviri, contradicţii. Din acest motiv este necesară cunoaşterea mecanismelor

dinamicii grupului respctiv.

Scopurile colectivului de elevi sunt educative, subordonate idealului educaţional, din care

rezultă obiectivele activităţii grupului respectiv.

Dinamica colectivului de elevi este analizată de către pedagogi şi psihologi care au constatat

că sensul evoluţiei sale nu este liniar – ascendent ci fluctuant, oscilatoriu. S-a ajuns la concluzia că

dinamica colectivului de elevi este de natură ondulatorie.

În faza de constituire a grupului, tensiunile şi contradicţiile interne sunt atenuate, coeziunea

fiind în acest fel mai puternică; pe parcurs, în clasele următoare, asemenea fenomene se intensifică,

coeziunea slăbeşte, pentru ca în faza finală, din nou să asistăm la atenuarea unor conflicte şi implicit

la creşterea coeziunii.

Sensul ondulatoriu al dinamicii colectivului, de-a lungul unei perioade determinate de timp,

de regulă un ciclu şcolar, scoate în evidenţă faptul că tensiunile şi contradicţiile interne nu se

atenuează în mod liniar ca urmare a convieţuirii în comun, din contră, după un debut cu manifestări

relativ moderate ale acestor tensiuni urmează o perioadă în care forţele ce fiinţează în interiorul

colectivului se exprimă mai intens pentru ca în final să asistăm la o revenire şi implicit la înstalarea

unei stări mai puţin tensionate.

Pe fondul acestei tendinţe legice se pot delimita etapele devenirii acestui univers microsocial

care este colectivul de elevi:

- etapa evaluării interpersonale caracterizată prin preocuparea fiecărui elev pentru

cunoaşterea celorlalţi parteneri, din perspectiva disponibilităţilor de a stabili contacte interpersonale 133


cu ei, este, de fapt, de procesul complex al percepţiei interpersonale. Imaginile pe care fiecare o are

despre celălalt se întregesc cu alte şi alte elemente ca urmare a fixării şi perfecţionării unui registru

preferenţial-evaluativ.

- etapa constituirii şi închegării structurii socio-

afective a colectivului de elevi ca expresie a personalităţii umane; asistăm la o puternică exprimare

a energiilor umane, a motivaţiilor individuale care orientează în diferite sensuri atitudinea

membrilor grupului. Sensul unor asemnea convulsii interioare nu trebuie apreciat doar ca un

indicator negativ. Gama fenomenelor psihosocale în care elevii sunt implicaţi pot fi cunoscute şi

dirijate de către profesor, care în colaborare cu ceilaţi factori educativi în vederea ameliorării lor şi a

optimizării fenomenelor grupale.

- etapa stabilizării şi recunoaşterii unei structuri socioafective dominante se referă la acea

stare de echilibru relativ, favorabilă realizării obiectivelor sale educativ-formative. Colectivul de

elevi dispune de acea conştiinţă de sine, membrii săi acţionând în mumele colectivului, ca un tot

unitar.

Aceste etape nu se prezintă ca o succesiune de momente distincte, ele se intercondiţionează

şi completează reciproc. Fenomenele etapei anterioare se continuă şi în etapa ce urmează, după

cum, germenii fiecărei etape se află în cea precedentă. Noua etapă preia şi integrează achiziţiile din

etapa anterioară. Stabilirea unor bariere rigide sau a unor intervale cronologice este practice

imposibilă. Semnificative din acest punct de vedere sunt transformările interioare ce se produc

continuu şi imperceptibil atât în atitudinea şi comportamentul elevilor cât şi în manifestările

colectivului ca un microsistem social.

Bibliografie:

1. Golu, P., Psihologia socială, EDP, Bucureşti, 1974.

2. Herseni, T., Sociologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.1982.

3. Nicola, I., Dirigintele şi sintaliatatea colectivului de elevi, EDP, Bucureşti, 1978.

134

· web viewcentrul Şcolar de educaŢie incluzivĂ „aurora” reŞiŢa centrul Şcolar pentru...

Documents