vom continua cercetarea scripturii cu fragmentul din...

1 Lumina Vechilor Cărări

Asta înseamnă că apostolul Pavel avea scribi

care-i scriau epistolele, desigur după dictare. Poate

că începutul epistolei întâi către Corinteni

menționează asta: „Pavel, chemat să fie apostol al lui

Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu şi fratele

Sosten, către Biserica lui Dumnezeu care este în

Corint,” sau începutul epistolei către Coloseni:

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui

Dumnezeu şi fratele Timotei, către sfinţii şi fraţii

credincioşi în Hristos, care sunt în Colose:” La fel și

cele două epistole către Tesaloniceni sau cea către

Filimon. De fapt expresia: „Urarea de sănătate este

cu mâna mea: Pavel.” poate fi întâlnită doar în

epistolele care la începutul lor au menționat pe lângă

numele apostolului Pavel și numele unui alt

credincios, care se poate presupune că este al

scribului.

Însă dintr-o epistolă întreagă, plină cu

învățături de căpătâi pentru mersul credincioșilor pe

calea pocăinței, câteva cuvinte – doar câteva cuvinte

– erau scrise direct de mâna apostolului. Asta trebuie

să însemne că cel puțin pentru el, acele câteva

cuvinte sau mai degrabă ideea pe care aceste

cuvinte vor s-o transmită, este foarte importantă. N-

aș putea spune că ar fi mai importantă decât toată

epistola, dar cu siguranță foarte importantă. Și care

era aceasta ?

„Urarea de sănătate este cu mâna mea:

Pavel.” O urare de sănătate ! Care este valoarea ei ?

Care este rostul ei ? Care este motivul pentru care

apostolul Pavel insistă pentru aceasta la sfârșitul

epistolelor sale, menționând că o face cu mâna lui ?

Îmi aduc aminte de un om plin de râvnă pentru

creștinism, dar cu o capacitate de gândire oarecum

îndoielnică, care în câteva rânduri când a fost salutat

cu „Sănătate bade X !” el a răspuns: „Da de unde ai

atâta sănătate ca să-mi dai și mie ?” Este adevărat

că un salut de acest fel nu transmite sănătate, dar

poate dori sănătate celui căruia îi este adresat. Și în

mod obișnuit, majoritatea oamenilor consideră

sănătatea ca fiind de valoare maximă. Și dacă cineva

dorește sănătate altcuiva, este un lucru frumos.

Atunci să fi urmărit apostolul doar transmiterea

dorinței lui ca frații să aibă o sănătate prosperă ?

Desigur că și asta (3In.2), dar o urare de sănătate

înseamnă de obicei mai mult: înseamnă o mână

întinsă pentru o relație de suflet ! Mai cu seamă când

se menționează că este pornită din suflet: „este

scrisă cu mâna mea !”

Da, când scria epistole - și cred că și în

celelalte activități - apostolul Pavel nu încerca să

transmită doar învățătură creștină, ci încerca să lege

relații... Și când insista pe faptul că urările de

sănătate sunt scrise cu mâna lui, aceasta era de fapt

o unealtă folosită cu scopul de a lega relații frumoase

cu ceilalți credincioși. Și asta este datoria oricărui

credincios în Dumnezeu ! De dimineață până seara,

în orice ocazie ce se ivește, credincioșii folosesc

felurite modalități (fie și o simplă urare de sănătate)

pentru a forma și întări relații calde cu semenii și mai

ales cu frații de credință.

Apostolul Pavel era conștient că până și niște

epistole cu profund conținut duhovnicesc, nu pot

avea un folos prea mare, dacă nu se creează în

același timp relații creștinești. De fapt chiar Domnul

Isus a accentuat acest aspect al creștinismului

autentic; deși era Învățătorul cel peste măsură de

așteptat de mulțimi de oameni, a găsit vorba și timpul

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.18a:

„Urarea de sănătate este cu mâna mea: Pavel.”


trebuincios pentru felurite persoane pe lângă care a

trecut. Și ultima rugăciune adresată Tatălui, accentul

pus, dorința Lui fierbinte a fost: „Mă rog ca toţi să fie

una,” (In.17.21).

Opusul acestui fel creștinesc de a fi, este

starea de om ursuz, închis în sine, nesimțitor,

interesat doar de el însuși, fără să-i pese de semenul

de aproape, exact așa cum este descris în Scripturi:

„Cel ursuz caută ce-i place lui,” (Pr.18.1a).

Urează de sănătate, întreabă de sănătate,

folosește cuvinte prietenoase, exprimă-ți bucuria de a

fi cu cineva, laudă ceea ce poate fi lăudat, caută să fii

din când în când în apropierea cuiva, nu fugi de cel

ce se așază lângă tine, intrând în muțenie. Poate vei

spune că din fire nu ești prea sociabil. Semeni cu

mine: dacă cineva nu-mi vorbește o săptămână, nu

simt nevoia să mă plâng de asta. Dar vreau în rai;

vreau să plac Domnului Isus... De aceea mă

străduiesc. Rezultatul ? Mă mir eu de mine însumi !

Și uneori trec drept foarte sociabil !!! Pentru mine

însă este important să fiu cum Domnul meu vrea,

chiar dacă nu-mi vine din fire. Și mă bucur desigur

când văd că un fel de a fi activ și prietenos, dă

rezultate frumoase: creează relații. Unele trecătoare,

altele de durată... Sănătate tuturor !

Din „Comorile mele”

Alianța Bisericilor Conservatoare Surducu Mic 26.07.2019

Întrunirea pentru tineri „...mai mult !” (Ioan 21.15)

„Noi suntem nebuni pentru Hristos !” (1Cor.4.10a) Schița de desfășurare a tematicii: Din nefericire „nebunia” unui creștin poate fi: _ nebunie care poate fi considerată negativă. (1Co.14.23) _ nebunie care poate fi considerată pozitivă. Cea care poate fi considerată pozitivă, poate fi privită la rândul ei în două feluri: _ nebun pentru lume sau în ochii lumii. (1Co.1.18) _ nebun pentru Hristos. (1Co.4.10a) Acest ultim segment constituie tema întrunirii pentru tineri. „Nebun pentru Hristos” poate fi înțeles și își are locul numai dacă acceptăm existența progresiei, în

practica credinței în Dumnezeu. Adică faptul că în relația lor cu Dumnezeu, oamenii se diferențiază unii de alții, unii slujindu-L mai mult sau mai bine sau mai cu drag sau mai... față de alții. Ori a fi nebun pentru Hristos înseamnă tocmai tendința de a-L sluji pe Dumnezeu mai mult decât pe oricine, orice, oricât... cu tot ceea ce decurge de aici. Domnul Isus arată clar că aceasta I-a fost dorința cea mai mare după slujirea Sa pe pământ, prin aceea că înainte de înălțare pune întrebarea: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (In.21.15a). Aceasta dorește Dumnezeu de la noi: să-L iubim mai mult decât este iubit în mod obișnuit în creștinătate. Și aceasta să se vadă în gândire, în sentimente, în atitudini și în fapte ! Aceasta înseamnă a fi nebun după Dumnezeu; a-L iubi ca niște nebuni !

Testul de verificare a măsurii în care a fost înțeleasă această temă prezentată în detalii la întrunirea de la Surducul Mic, test completat de toți cei aproximativ 135 de participanți, arată că tinerii prezenți acolo au înțeles așteptările lui Dumnezeu de la ei în această privință, ba mai mult, s-au angajat în scris să încerce să trăiască ca niște nebuni pentru Hristos.

Având în vedere graba cu care acestui fragment biblic i se dă sens de fanatism, unde oameni care pe drept sau pe nedrept sunt catalogați drept fanatici (lucru intrat în obișnuință când se vorbește despre Alianța Bisericilor Conservatoare și alți credincioși biblici, conservatori) redăm mai jos una din întrebările puse în timpul slujbei de la Surducu Mic și de asemenea și răspunsul dat: „Care este diferența între fanatic religios și nebun pentru Hristos ?” „Diferența stă în prezența sau absența agresivității, a răutății.” Redăm două specificații aici: Mai întâi, cazul textului din întâia epistolă către Corinteni, cap.14.23: „Deci dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc şi toţi ar vorbi în alte limbi şi ar intra şi dintre cei fără daruri sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?” Aici agresivitatea nu stă în acțiuni violente, ci doar în nepăsarea față de cei care se roagă alături și care sunt puși în situația să păcătuiască. Așadar putem avea de-a face cu fanatism chiar și când cei implicați practică lucruri biblice. De partea cealaltă putem lua drept exemplu fragmentul din epistola către Efeseni, cap. 5.11, care spune: „...şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le.” Ori a osândi anumite lucruri, presupune un ton mai categoric, aspru chiar, dar asta nu înseamnă răutate, nu înseamnă fanatism, ci dorința de a avertiza (nu de a amenința) asupra unor aspecte care duc la iad.

Tema în detalii ar putea fi prezentată în paginile revistei din următorul număr.


Au trecut câteva luni de când am scris un articol despre răbdare. Am analizat căile pe care intră răbdarea în viața noastră. Le vom recapitula înainte de a face aceeași analiză smereniei.

1. Necazul aduce răbdarea - e lucrarea prin care Dumnezeu făurește una dintre cele mai mărețe realizări în viața credinciosului. Din urâțenia necazului scoate splendoarea răbdării. Dar pe cât de necesară e vieții noastre de credință această virtute, pe atât de anevoioasă e prelucrarea ei în viața noastră prin metoda necazului.

2. Roada Duhului […] este […] îndelunga răbdare - Roada Duhului e metoda cu mai puțină durere, totuși nu e preferată de cei mai mulți. Dumnezeu dă posibilitatea cultivării răbdării cultivând Roada Duhului în viața noastră. Această cale s-ar putea numi: Calea plinătății Duhului.

Dacă astfel stau lucrurile cu dobândirea răbdării, cum facem cu smerenia ?! În lista calităților prezente în roada Duhului, nu citim despre smerenie. Deci care ar fi metoda dobândirii acestei calități atât de neastâmpărate? Spun neastâmpărate pentru că dacă te silești tare de tot să o dobândești, ești în pericol să dobândești opusul ei: mândria.

Răsfoind Biblia am constatat că sunt foarte multe versete care ne îndeamnă la smerenie, fie ca poruncă dumnezeiască, fie pentru că această virtute e răsplătită. Dar trebuie căutată bine o rețetă a smereniei. Vom analiza așadar mai întâi niște sinonime biblice ale smereniei:

„Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava şi viaţa.” (Proverbele 22:4). Versetul citat mai sus ne prezintă smerenia ca fiind frica de Domnul. În acest caz am luat un alt verset care ne vorbește despre frica de Domnul. Am selectat unul din mulțimea celor ce exprimă același adevăr: „… Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea ...” (Iov 28:28a). În urma acestei scurte analize, avem acest rezultat: smerenie = frică de Domnul = înțelepciune.

Având în minte aceste aspecte, putem face o listă a căilor la care trebuie să lucrăm pentru ca smerenia să se instaleze în viața noastră:

1. Strădanie personală. Acele multe îndemnuri ale Scripturii la smerenie,

ne transmit că e o acțiune care atârnă de noi și asupra căreia putem avea control. Expresii ca „smeriți-vă dar…”; „să fiți împodobiți cu smerenie…”, și altele asemenea, dovedesc puterea noastră de a „umbla smeriți cu Dumnezeul nostru”.

Analizând acest tip de smerire prin propria experiență, mă declar neîncrezător. Dacă nu aș fi constatat în repetate rânduri că mai degrabă reușesc să descopăr o altă latură urâtă a mândriei, în loc de smerenia căutată prin strădanie personală, probabil că aș încerca această variantă cu încredere…

2. Ne smerește Dumnezeu E o variantă mai puțin plăcută, dar pe care

Dumnezeu poate să o pună în operă atunci când situația o cere. Aceasta era constatarea lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului, atunci când și-a revenit din nebunia lui de șapte vremi. Apostolul Pavel pe de altă

parte, se temea ca nu cumva Dumnezeu să îl smerească cu privire la creștinii corinteni.

Mai sunt și alte exemple în Scriptură care demonstrează acest mod de lucru al lui Dumnezeu. Unora Dumnezeu le-a smerit inima prin suferință iar pe acest domeniu se întâmplă să cunoaștem persoane care au suferit un astfel de tratament din partea Domnului. Unii, ce-i drept au devenit alți oameni în urma smeririi, dar alții, după ce a trecut smerirea au revenit la felul de a fi înainte de suferință. Și din păcate, a doua categorie are ponderea mai mare.

Cu toate că sunt convins că Dumnezeu știe să facă toate lucrurile perfect, totuși - pentru că țin la pielea mea și pentru că mai cunosc și exemple de inconsecvență în smerenia de acest fel - aș prefera o altă metodă de smerire.

3. Smerenie învățată Domnul Isus ne cheamă pe toți să învățăm de la

El pentru că el e blând și smerit cu inima. Înaintea acestei chemări ne cheamă să luăm jugul Lui asupra noastră. Smerenia se învață în jug iar un jug are loc pentru două capete. În pilda acesta a Domnului Isus înțelegem că El este deja pus la jug iar noi, trăgând împreună cu El, vom învăța smerenia; vom învăța să tragem ca El. Principiul rămâne valabil și azi când Domnul Isus nu mai e printre noi în carne și oase: smerenia se învață în jug, alături de cei ce trag.

Am cunoscut oameni care au pornit cu mare avânt pe calea Domnului și am crezut că nimic nu îi mai poate opri. Lucrarea în umbra unui slujitor era felul lor de a fi. Dar acest lucru se poate pierde cu vremea. Chiar la umbra unui slujitor se poate întâmpla să nu înveți smerenia, ci mândria și critica pentru că poți considera că te descurci mai bine la un moment dat. Până și la umbra Domnului Isus unul dintre cei mai implicați ucenici, Petru, a considerat o dată că Domnul Isus ar trebuie corectat și a început prin: „să te ferească Dumnezeu, Doamne…”.

Oare să cred în capacitatea mea de a învăța smerenia!?...

4. Lucrarea Duhului „Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de

înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite... - Isaia 11:2-3.

Aceste versete se referă la Domnul Isus. Lucrarea Duhului în viața Sa a avut printre altele, forma unui duh de înțelepciune și de frică de Domnul. Mai înainte, analizând felul în care putem obține smerenia, am dovedit din Scripturi că frica de Domnul și înțelepciunea conțin din belșug rețeta smereniei. Consider că aceasta e rețeta perfectă pentru smerenie: plinătatea Duhului.

Plin de Duhul Sfânt fiind, strădaniile personale își au locul lor; smerirea făcută de Dumnezeu are rolul ei. Iar de i se potrivește exact și dă roade, poți învăța să fii smerit de la Domnul Isus și de la frați.

Șandra Adelman Cezar - Bihor

REȚETA SMERENIEI - ce să fac să devin smerit -


Adaptabil, adică omul care se îndoaie după situații și împrejurări, care găsește modalități de a se potrivi cu ceea ce aduce vremea și viața. Se adaptează. Numai că sunt în lumea asta și persoane greu adaptabile sau chiar neadaptabile sau inadaptabile cu privire la credința lor în Dumnezeu; care numai nu se pot îndoi după cum curge vremea.

Ion și Vasile sunt probabil cele mai des întâlnite nume între români.

Și uite așa, cei doi frați de credință, aproximativ de aceeași vârstă, parte din aceeași Biserică, amândoi implicați în lucrarea de propovăduire, ajung pe rând în biroul secretarului de partid de la fabrica unde lucrau. Propunerea secretarului a fost aceea de a colabora... Ion să le mai spună ce se mai petrece printre credincioși iar partidul va avea grijă de urcarea lui într-o următoare categorie profesională !Nu trebuia să se lase de pocăință, doar să se adapteze la noua situație politică a țării. Și Ion a ascultat în tăcere iar când i s-a cerut răspunsul, a spus calm, dar suficient de răspicat încât să se înțeleagă că nu are rost să se continue negocierile:

_ Eu nu pot să-mi vând frații... Dar tot i-au dat timp de gândire. Și la a doua

întrevedere, întâmpinând aceeași hotărâre, secretarul de partid a încheiat prin a-i spune:

_ Îmi pare rău de tine: îți lipsește capacitatea de a te adapta la mersul vieții. Din vina ta vei rămânea de căruță, în urma societății.

A urmat Vasile. Dar Vasile s-a putut adapta...! Și n-a urmat numai avansarea profesională din fabrică, ci în curând Vasile a ajuns și păstor. Evident, mai întâi pentru tineret și apoi... nici nu s-a prea știut între frați de ce așa dintr-odată păstorul principal s-a retras... din motive personale !!!

Și nu după multă vreme a venit revoluția. La prima slujbă, fratele păstor Vasile a ieșit în față și plin de exuberanță, de bucurie împletită cu înflăcărare, a anunțat „ivirea zorilor libertății” și nu mult după aceea a început a chema adunarea la rugăciune pentru noile uși deschise pentru evanghelizarea localităților din jur. Și fratele Ion nu s-a putut abține să nu-l întrebe într-o zi de schimbarea asta așa de abruptă: de la comunism la anticomunism, în viața lui.

_ Ioane... trebuie să știi să te adaptezi... Altfel viața te rupe...

Și Ion a tăcut înțelegând că are dreptate:

„Când văd fățărnicia asta mi se rupe inima !” Și în curând evanghelizările au adus rod. În

ele a fost implicat și fratele Ion datorită înzestrării lui în Evanghelie. Dar într-o zi acesta a fost chemat la comitet:

_ Frate, avem ceva plângeri cu privire la felul în care tratezi candidații pentru botez din localitatea „X”.

_ Știu la ce vă referiți. Până la urmă este localitatea de care mă ocup eu, de drept pentru că așa s-a hotărât în comitet și de fapt pentru că rar care dintre voi a răspuns chemărilor mele repetate de a mă ajuta acolo... Știu despre ce este vorba... Femeia aceea nu poate fi botezată pentru că felul ei de a se îmbrăca nu a suferit modificări față de vremea când era în lume – dacă nu cumva și acum tot acolo este, măcar că vine regulat la casa în care ne adunăm, împreună cu soțul ei. Majoritatea celor din comitet au fost de acord cu fratele Ion: trebuie o naștere din nou înainte de botez.

_ Dintre două rele trebuie să-l alegem pe cel mai mic: soțul ei este singurul care are potențial de a construi o casă de rugăciune acolo și chiar să și sponsorizeze lucrarea de evanghelizare din localitatea aceea. Trebuie să avem capacitatea de a ne adapta la împrejurările vieții...

Dar fratele Ion a rămas pe poziția lui: nu s-a putut adapta cu „împrejurările vieții” după cum le prezenta tovarășul lui din tinerețe, acum fratele păstor Vasile. Așa că altcineva a preluat lucrarea de evanghelizare de acolo, - sponsorizat de acum - după ce Ion s-a trudit acolo de la zero; au urmat botezurile ocazie în care femeia aceea a găsit momentul în care să-l privească triumfătoare în ochi. Și cum a fost până la botez, așa a rămas și după... Și după, nu mult după... o parte din femeile din adunare semănau deja cu doamna...

Surprinzător că nici familia fratelui Vasile, n-a scăpat de transformările după chipul și asemănarea doamnei patron. Au fost desigur discuții și... „La pâraiele lui Ruben au fost mari hotărâri!” Ba că se vor lua măsuri... Că nu vor fi primiți la Cină... Până la urmă că doar nu vor putea cânta în cor ! Fratele Ion nu mai era de mult în comitet dar... se mai auzea câte una alta... Cele mai multe decizii țineau o săptămână, două... Și fratele Ion se mira de ce Vasile n-o spune pe șleau de la început că nu are nimic împotriva lucrurilor lumești care se cuibăresc în adunare ! Și când lumescul s-a generalizat iar obiecțiile unor frați s-au accentuat, Vasile a știut să folosească artileria


grea: s-au anunțat stăruințe după Duhul Sfânt ! Toate cu mărturisiri, așa ca la carte ! Și a fost har... și rezultate !

Când într-o seară de toamnă, cu vânt rece, cei doi protagoniști se întâlnesc pe un trotuar noroios, fratele Vasile îi spune de departe:

_ Vin dintr-o familie... Am stat mult acolo... Sunt grăbit !

_ Totuși... Doar o vorbă pentru că mă doare mintea... Fata aia... a fost la mărturisire, a primit botezul... adică... a primit... Tot la vecinii mei stă seară de seară și ei nu sunt acasă. Sunt numai...

_ Mărturisirea este a prorocului... Este protejată până și de lege... Însă eu unul pot spune cu mâna pe inimă: N-am ce să le mai fac ! Ar trebui să dau afară jumătate din adunare... Voi ăștia nu vă mai rămâne decât să vă adaptați la felul în care arată adunarea. Asta e !

„Daca-ș putea...” se gândea fratele Ion, înaintând printre frunzele ce cădeau din copaci, măturate de vânt...

Apoi a venit vremea cea rea... De data asta fratele Vasile îl oprește pe Ion:

_ Ioane, noi ne cunoaștem din copilărie. Ți-am spus de mult că mergi pe drum greșit cu strictețea ta... Asta se putea trăi pe vremea părinților noștri, dar nu mai dă rezultate azi. Am stat de vorbă cu un băiat de-al tău: te condamnă pentru regulile pe care le-ai impus în casa ta...

_ Și care-s alea ? Să vedem răul din ele ! _ N-are importanță. Eu am ales să mă

adaptez după alegerile fiecărui copil care a crescut. Și ne înțelegem bine: care cu pocăința, care cu lumea... Ce să-i faci ?! Dumnezeu va avea milă de fiecare.

După discuția asta, fratele Ion încă vorbea; dar nu cu vreun om, ci cu Dumnezeu: „Să fac și eu așa ? Să las frâiele din mâini ? Să îi las pe toți în voia lor ? Ceilalți dintre copii, adică majoritatea, care încă cred și slujesc lui Dumnezeu vor rezista dacă renunțăm la a-L sluji pe Dumnezeu în familie ?” Și... a rămas un neadaptat... Suferind o relație mai rece acolo unde s-ar fi bucurat mult să fie una caldă, frumoasă și binecuvântată.

Când după câțiva ani, teatrul slujirii celor cu „har” zgomotos care cuprindea o sumedenie de promisiuni puse pe seama lui Dumnezeu n-a mai ținut pentru că devenise mascaradă ridicolă, Vasile s-a adaptat mai departe la alte și alte găselnițe lumești, adică la lucruri care țin de miezul păcătoșeniei: plaje, ștranduri cu bărbați și femei, pe care nu le mai poți certa fiindcă se suspendă corul ! Doar, doar le va putea ține în adunare...

Iar fratele Ion, inadaptabilul, a mai stat pe acasă, a mai mers prin alte adunări considerate mai conservatoare... A mai plâns pe genunchi sau prin grădini...

E tragedia inadaptabililor; a credincioșilor care nu se pot potrivi cu continua lumificare a creștinismului contemporan, instrumentată de niște indivizi care au în caracter capacitatea de a se potrivi mereu, mereu cu orice invenție drăcească ce s-a văzut pe fața pământului sau nu încă.

Inadaptabilii ? Trebuie să fii orb să nu vezi în întreaga Scriptură cât de izbitoare este diferența dintre cei care au împrumutat toate stricăciunile popoarelor idolatre și cei care și-au văzut de pocăință așa cum au găsit-o în Scripturi, oricât de neînțeleși și de batjocoriți au fost. Inadaptabilii deci ? „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.” (Ml. 3.16-18). Și astea nu-s vorbe în vânt... Și încă ceva: eu nu pot înțelege de ce inadaptabilii ăștia sunt împrăștiați pe toată fața pământului, pe toate continentele, dar știu că are dreptate Scriptura când zice: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (1Pt.5.8-10). Da, mai aveți frați în lume... Nu deznădăjduiți ! Numai fiecare din lucrurile pentru care suferiți, să fie sprijinite de Scripturi...

Din „Comorile mele !”


Mă opresc asupra gândului „Și să umbli smerit cu Dumnezeu”.

A umbla este ceea ce dorește Dumnezeu și anume de a te pune în mișcare. Umblarea înseamnă a nu sta pe loc. Vă aduceți aminte de poporul Israel; oamenii aceștia porniseră cu Dumnezeu și au început astfel să călătorească spre Canaan. Oamenii aceia dacă nu porneau când pornea stâlpul de foc sau de nor, rămâneau pe dinafară. Un lucru deosebit l-am văzut în viața de credință: să pornești când pornește Dumnezeu și să te oprești când se oprește Dumnezeu. Toată lucrarea aceasta este învăluită de smerenie, pentru că nu poți să umbli cu Dumnezeu și să fii mândru. S-a amintit aici în rânduri repetate ideea aceasta, fraza aceasta și găsim în nenumărate versete unde Biblia vorbește despre starea de smerenie care te duce în prezența lui Dumnezeu, care te poartă cu Dumnezeu și care te va povățui până în ziua în care vom intra în cer.

Nu pot să vorbesc de umblare cu Dumnezeu și să nu ne aducem aminte de patriarhul Enoh. A fost un om deosebit, care la vârsta de 65 de ani a luat o hotărâre. Nu știu cine a umblat până atunci cu Enoh; se subînțelege că a umblat fără de Dumnezeu. Dacă a existat o zi despre care să se spună despre Enoh că la 65 de ani omul acesta începe să umble cu Dumnezeu, asta mă face să înțeleg că până atunci a avut și el alte ocupații și ca și Dima de altă dată, tovarășul de misiune al apostolului Pavel, din dragoste pentru lumea de atunci, l-a părăsit pe apostol, l-a părăsit pe Dumnezeu, a umblat fără Dumnezeu. Dar a fost o zi la 65 de ani când a spus Enoh: de astăzi înainte voi umbla cu Dumnezeu. Și îl văd pe omul acesta care se apucă să umble cu Dumnezeu și primul lucru când vrei să te apuci să umbli cu Dumnezeu e să-I cunoști urma. Spunea apostolul Pavel corintenilor în 1 Corinteni 11: „Călcați pe urma mea întrucât eu calc pe urma lui Hristos”. Este o urmă pe care a lăsat-o Domnul Hristos, demnă de urmat pe pământul acesta. Enoh nu a avut parte de urma Domnului Hristos, dar a avut parte de urma lui Dumnezeu și în Vechiul Testament Îl găsim pe Dumnezeu făcând anumite acțiuni. Mai târziu îl găsim și pe Moise care urca în prezența lu Dumnezeu, avea o întâlnire aparte cu Dumnezeu, cunoștea căile lui Dumnezeu, cunoștea faptele, trăirea, umblarea, cum să umble poporul pentru a rămâne în urma lui Dumnezeu. Pentru noi astăzi ni s-a trasat o urmă a Domnului Isus Hristos. Atunci când vorbesc de urma Domnului Isus Hristos vorbesc de oameni care urcă. Nu pot să văd că oamenii care calcă pe urma Domnului Isus Hristos și își potrivesc pasul lor bine în urma Domnului Isus Hristos, oamenii ăștia coboară. Întotdeauna mi-am imaginat urcușul și l-

am văzut pe Domnul Isus ca Unul care a străbătut și a făcut cărarea posibilă prin urmele Sale, urcând pe acest munte înalt al mântuirii. Și muntele acesta a ajuns Hristos și a ajuns la capăt, a ajuns cu bine la sfârșit. S-a vorbit aici că a trasat calea aceasta și până la finalul alergării, a fost cel care a plătit chiar cu preț de sânge ca să se poată despica această cale și să fie posibilă urcarea și pentru noi. Apostolul Pavel; nu știu la ce bornă era omul acesta când a spus: călcați pe urmele mele întrucât eu calc pe urmele lui Hristos. Dar știm cu toții că suntem la o oarecare bornă în călătoria vieții noastre. Nu știu dacă unii ați început să umblați cu Dumnezeu. Poate ești la borna 0. Te-ai uitat la muntele care ți s-a pus înainte cu privire la smerenie, cu privire la lucrările care ne atrag și ne fac să începem să călcăm pe urmele Domnului și spui și tu ca și unii care au coborât sau care au urcat până la o bornă anume și au început să coboare la vale spunând: nu se poate, e prea greu, am urcat atâta, până la borna vârstei de 60 de ani de 70 de ani și au început să coboare înapoi. Se strigă din stânga și din dreapta: „E prea greu! Urma Domnului este imposibilă, e prea multă smerenie, în toate domeniile trebuie smerenie, e prea greu. „Nu, nu, nu e greu. De ce? Pentru că pe urmele acestea a călcat Domnul Hristos, pe urmele acestea a călcat apostolul Pavel, pe urmele acesta au călcat sfinții și cartea Evrei ne vorbește despre oamenii aceștia care pentru ei urma Domnului a fost mai de preț decât orice altă urmă. Cu prețul vieții au fost gata să plătească pentru urmele acestea doar să rămână în urma și în umblarea cu Dumnezeu.

Pentru tine în această zi, întrebarea se pune: cât prețuiesc urmele Domnului și umblarea cu Domnul? Pentru că de felul în care vom prețui urmele acestea, așa ne vom da silința. Îmi aduc aminte de apostolul Petru, care a început să urce cu Domnul Isus, a început să calce pe urmele Domnului Isus. La un


moment dat - vă aduceți aminte - evangheliștii vorbesc despre acea lucrare de întrerupere în care Petru s-a lepădat. Și parcă mi-l imaginez că era gata, gata să piardă urmele Domnului Isus. Pentru aceasta Domnul Isus s-a rugat să nu i se piardă credința. L-a încurajat și i-a făcut de cunoscut: „Petre, ai grijă că nu va cânta cocoșul până te vei lepăda de trei ori de Mine; ai grijă, eu m-am rugat pentru credința ta să nu se piardă, să nu-mi pierzi urma. Petre, este atâta de grav când pierzi urma.” Dar apoi, când s-a uitat Domnul Isus la el, Petru și-a adus aminte și a început să plângă cu amar. Pentru el urma pierderea vieții veșnice. Dar omul acesta plin de o credință, plin de o nădejde, a sfârșit-o cu bine, a fost mutat acasă la Domnul. Într-o împrejurare, apostolul Petru spunea privind urma: „Doamne, noi am lăsat totul și te-am urmat.” Și asta nu a spus-o așa, mai lăsăm, mai luăm, ne plimbăm, mai vedem ce fac ceilalți. A urmat pe Domnul Isus trei ani și jumătate; a fost cu El. Cât prețuiește pentru noi urma Domnului Isus?

Haideți să trecem la puțină practică pentru că nu ne-ar ajuta cu nimic să ne uităm la cei din Scriptură care s-au luptat, care au trasat, care au urmat pe Domnul Isus și să spunem: da, oameni demni de urmat, dar oarecum pentru noi rămâne încă discutabilă problema aceasta. Îl urmăm și noi pe Domnul, dar știți, nu putem ca și ei. Așa se spune tot mai mult.

Mi-aduc aminte că într-o zi m-am întâlnit cu o femeie pe stradă, acolo unde vestesc Evanghelia în Stratford, în fața shopping-centerului. Când termin orele de muncă mai repede mă duc acolo și vestesc cuvântul Evangheliei. Într-o zi am găsit o femeie care m-a izbit oarecum cu gândul acesta pe care mi l-a spus și anume: am căutat o Biserică penticostală aici și am căutat un pocăit și asta a durat un timp mai îndelungat și într-un final - a spus ea - s-a dus într-o locație de aceasta de negri. Și sigur, când am întâlnit-o nici nu puteai să spui că s-a pocăit femeia aceasta, că a înțeles ceva, că a călcat pe urmele Domnului; dar gândul care m-a frământat în momentele acelea: unde a fost Domnul Isus și unde am fost eu, dacă am fost cu Domnul Isus sau n-am fost. Să fi fost în momentul acela în stradă și să-i fi vorbit femeii aceleia că este o cale care duce spre veșnicie și să-i arăt o urmă a Domnului Isus. De prea puține ori lăsăm timpul să treacă, lăsăm oamenii să intre în cimitire neîmpăcați cu Dumnezeu și fără să ne asumăm această problemă. Domnul Hristos a stat într-o zi în fața omenirii ca un indicator și a spus: Intrați pe poarta cea strâmtă și a spus și de ce să nu intrăm și pe poarta cea largă, pentru că se sfârșește în iazul cu foc, se sfârșește în moarte.

Mă uit la apostolul Pavel ca la unul care a cunoscut urmele Domnului Isus și nu s-a mai lăsat. A fost un timp în care a venit Acuila și Priscila și aceștia au început să lucreze și ei același meșteșug: confecționarea corturilor. Și într-o zi au spus: Frate Pavel, tu I-ai găsit urmele, tu știi să le arăți clar și altora, dă-te întru totul Evangheliei. Noi vom munci și îți vom asigura și partea aceasta.

Mi-aduc aminte că l-am întâlnit pe Wiliam în Londra, un fost tânăr francez care a venit să muncească și care acum avea 84 de ani. L-am întâlnit tot în fața shopping-centerului aceluia. Am intrat în vorbă, trăgea un cărucior după el. Mi-a povestit cum Dumnezeu l-a ajutat să-l cunoască pe El undeva în pușcărie în Londra, după ce l-au închis datorită

drogurilor și prostituției pe care alesese să le săvârșească. Omul acesta a ajuns în pușcărie și în noaptea aceea, înainte de a se pune la culcare, a avut un gând. Și-a amintit că la o școală duminicală la care a participat în copilărie dus de bunica sa, o soră i-a spus despre pilda aceasta din Luca 15, cu oaia pierdută. Și când s-a văzut intrat în celula aceea a spus: eu sunt oaia pierdută. În noaptea aceea Dumnezeu a rânduit un lucru; i-a dat un vis și se făcea că era dus pe marginea unei prăpăstii plină de foc, ca pe marginea unui vulcan. Și Dumnezeu a strigat din cer în dreptul lui: Wiliam, dacă mai faci un pas vei ajunge în iazul cu foc! Povestea omul acesta la 84 de ani, plângând. „M-am trezit – zice - și acum aud vocea aceea. M-am trezit din coșmarul acela. Tremuram, plângeam, am căzut pe genunchi înaintea lui Dumnezeu și am spus: „Dumnezeule, ajută-mă să mă întorc la Tine, ajută-mă să fac și eu schimbarea.” După ani de zile, după ce și-a ispășit pedeapsa care a fost scurtată datorită comportamentului lui, se hotărâse să-L slujească pe Dumnezeu. Nu s-a căsătorit. Mergea greu, își târâia un picior, dar căra căruciorul cu literatură să o împartă oamenilor. Mi-a dat și mie două teancuri cu experiențe. Le căuta de la oameni. I-am povestit și eu experiențe cum m-a găsit Dumnezeu pe mine. Le scria cu mâna, le dădea la tipografie, adăuga câteva versete din Biblie, le printa și apoi le împărțea oamenilor, ca aceștia să-L găsească pe Dumnezeu. Acesta era lucrul lui.

Unde suntem cu umblarea noastră cu Dumnezeu? A mai venit acolo o femeie care era de origine irlandeză și care vorbea și ea oamenilor despre Dumnezeu. Am vorbit cu ea și-i spuneam de felul ei, că nu avea capul învelit, nu era îmbrăcată cuviincios și i-am spus: „Femeie, în primul rând nu-ți este îngăduit. Al doilea lucru, îmbracă-te cum scrie în Scriptură.” S-a supărat. A venit și ea în momentele acelea și l-a tras pe Wiliam deoparte și am fost curios să văd ce face Wiliam. Și i-a povestit cine sunt, că am oprit-o, că i-am spus de lucrurile acestea... Când au terminat, bătrânul a venit la mine și m-a întrebat: „Cornel, eu sunt într-o adunare creștină, dar am citit în Biblie multe lucruri cu privire la îmbrăcămintea femeiască și nu le-am înțeles până astăzi. Femeia asta mi-a spus că voi vă îmbrăcați femeile așa și așa; e drept? Am confirmat și am adăugat că nevasta mea era cu soacra mea undeva în apropiere; făceau câteva cumpărături. „Vreau să vină să le să vad, Cornel, vreau să văd cu ochii mei !” Am sunat, au venit, ne-am întâlnit și când le-a văzut, m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Nu știa nici mama soacră ce s-a întâmplat. Plângea și spunea: „M-am bucurat că am înțeles și lucrurile astea. Luptă-te în continuare că ne vom vedea în cer.”

Cum umblăm cu Dumnezeu? Aș vrea pentru nimeni din această zi să nu fie prea târziu când să se hotărască să umble cu Dumnezeu cum n-a umblat poate până astăzi. Am convingerea că din ceea ce s-a vestit astăzi până aici, au fost multe lucruri care ați dori să le schimbați.

Propovăduirea fratelui Cornel Hîj - Suceava Întrunirea zonală ABC, Berbești Vîlcea


Genesa 25.23-34; 27;

„Cel dintâi a ieşit roşu de tot: ca o manta de păr; şi de aceea i-au pus numele Esau... Vegheați să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că cu toate că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe... Esau s-a aşezat în muntele Seir. Esau înseamnă Edom.”

Esau este perceput adesea ca un personaj negativ din Scripturi. Pentru a-l înțelege mai bine pe Esau, voi puncta faptul că omul acesta nu era un fel de criminal sau vagabond, ci a fost un om care a dat dovadă de o bunătate deosebită. Pornesc de la faptul că este foarte cunoscută între creștini, dușmănia dintre cei doi fii ai patriarhului Isaac. Rebeca însă, mama lui, îl știa ușor de îmbunat. Cu toate acestea, când s-a reîntâlnit cu fratele său Iacov, pentru prima dată după douăzeci de ani, „Esau a alergat înaintea lui, l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns.” (Gn.33.4). S-ar putea spune că lucrurile acestea s-au petrecut după o noapte petrecută de Iacov în rugăciune, totuși plânsul acela dovedește un atașament familial deosebit. Și faptul că n-a primit darurile fratelui său în schimbul bunăvoinței sale, decât după insistențe nesfârșite și stăruința lui Esau de a-i oferi protecție armată prin pustie, spun același lucru. (Gn.33.1-15). Apoi peste o vreme, alege să-și ia bunurile și să plece definitiv în Seir, lăsându-l pe Iacov, fratele său să locuiască în casa părintească. Și lucrul acesta s-a petrecut fără incidente care să fie menționate în Scripturi. Se poate adăuga că a fost prezent alături de Iacov la înmormântarea tatălui lor. (Gn.35.29). Nu, Esau n-a fost un tiran cu inimă rece, sadică. Am putea spune chiar că a fost un om cu inimă bună. Și îndemânatic în munca lui. (Gn.25.27). Totuși... se pare că asta nu-i de ajuns ca cineva să meargă în rai !

Atunci de ce ajung în iad, oameni buni ? Cel puțin cu privire la acești doi frați gemeni, Scriptura face referire la o alegere făcută de Dumnezeu, înainte chiar ca ei să se nască. „Ba mai mult, tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic.” După cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit iar pe Esau l-am urât.” Asupra acestor lucruri s-a mai scris în paginile revistei, prin urmare mă repet sumar. Cred că Dumnezeu nu face alegeri în funcție de iubirea sau

mânia Sa, adică după capricii. Fragmentul din epistola către Romani, cap. 8, 9 care descrie aceste alegeri ale lui Dumnezeu, înainte de a folosi exemplul cu Esau și Iacov, începe prin a descrie fundamentele acestor alegeri făcute de Dumnezeu: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său,” (Rm.8.29a). Așadar fiindcă Dumnezeu are puterea să cunoască mai înainte ca un om să se nască, ce alegeri va face acesta în viață, în funcție de aceasta El face la rândul Lui alegerea în virtutea căreia cu unii se comportă într-un fel și cu alții în altul, înlesnind unora mersul spre rai iar celorlalți le rabdă nelegiuirile. Pe aceștia din ultima categorie nu trebuie să le înlesnească pașii spre iad; are grijă satana de asta... Însă pe unii din ultima categorie, îi folosește ca și „vase de ocară” (2Tm.2.20) pentru a-și dovedi între oameni statutul lui de Dumnezeu. Este exact cum eu am ales ca unii dintre copiii mei să meargă la o școală iar pe alții la alta, numai pentru că am știut mai dinainte care sunt înclinațiile și capacitățile lor; înainte ca ei să poată face alegeri potrivite. Tot așa și Dumnezeu pregătește, înlesnește sau îngăduie o serie întreagă de lucruri în viața unui om, „conducându-l” spre rai sau spre iad, respectând înclinația și alegerea lui, pe care o știa dinainte. Încheierea fragmentului din epistola către Romani, în care se vorbește despre aceste lucruri, găsim scris că pentru Dumnezeu, experiența aceasta cu mântuirea unor oameni și pierzarea altora nu este nici pe departe un divertisment, un joc de-a veșnicia, ci este o stare de lucruri dureroasă pe care El o rabdă. (Rm.9.22). Așa că în fond problema nu e că Dumnezeu a hotărât pierzarea cuiva că așa a vrut El și sărmanul om nu mai are ce face, ci este invers: omul alege să îi râdă în față lui Dumnezeu iar Dumnezeu a ales să-l rabde și să-l suporte multă vreme... Cum poate deosebi un om că se găsește într-o categorie sau alta ? Iată testul: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis;” (In.6.44a). Simți atracția spre Dumnezeu ? Aceasta nu poate veni de la diavolul; aceasta vine de la Dumnezeu care lucrează pentru tine, pentru veșnicia ta, deși este adevărat că un asemenea om

Esau

Un om bun care merge în iad


poate zădărnici „planul lui Dumnezeu” (Lc.7.30). Așadar eșecul lui Esau trebuie căutat în viața

și alegerile lui. Avem de-a face - după cum am deosebit ceva mai sus - cu un om bun la inimă, sufletist, darnic, îndemânatic în munca lui... Și dacă ne referim la țipetele și plânsul lui zbuciumat după ce și-a dat seama că nu mai are șanse la binecuvântarea părintească, (Gn.27.34,38) înțelegem că nu era în necunoștință de cauză de cele duhovnicești și nici nu se poate spune că a fost dezinteresat de ele. Atunci ? „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut.” (Ev.12.16). Cea mai directă caracterizare a lui Esau, pe care o găsim în Scripturi. Orice altceva am spune despre caracterul lui Esau, sunt concluzii în urma altor informații pe care le găsim pe paginile ei. Da, Esau a fost un om bun și cunoscător al lucrurilor lui Dumnezeu, dar în același timp a fost curvar... și lumesc; un om care a pus puțin preț pe așezămintele duhovnicești !

Ajunși aici, este uimitor să constatăm că Esau nu este un unicat, ci se aseamănă foarte bine cu mulțimi de oameni care umplu casele de rugăciuni ale diferitelor grupări religioase. În ce privește curvia, aceasta de obicei de desfășoară în cadru privat, motiv din pricina căruia nu putem aprecia dimensiunea acestui fenomen, deși trebuie să recunoaștem că anumite aspecte ale ei tind să devină mai răspândite (masturbarea, vizionarea filmelor artistice, vestimentația provocatoare, muzica ritmată, prietenii fără scop între băieți și fete), toate lucruri condamnate cu putere în Scripturi. În ce privește însă aspectul lumesc, acesta este un lucru care marchează religia creștină a zilelor noastre. De aceea în același timp, aspectul lumesc este unul dintre lucrurile care a determinat dintotdeauna diferența dintre latura conservatoare a penticostalismului și cea libertină. Din pricină că Scriptura este foarte categorică asupra a ceea ce poate fi numit lumesc, până într-acolo că găsim scris: „Suflete preacurvare ! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.” (Ic.4.4); „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” (1In.2.15); trebuie să înțelegem că problema aceasta este foarte categorică în ochii lui Dumnezeu. Pentru a deosebi la ce se referă Scriptura când spune: „lumesc”, putem lua versetul următor din același text din întâia epistolă a lui Ioan: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din lume.” adică tocmai explicația cerinței de mai înainte. Așadar poate fi lumesc ceea ce poftește carnea, ceea ce poftesc ochii sau lăudăroșeniile rostite sau nerostite, cele din urmă trăite doar în mintea și pieptul omului.

Este foarte folosită de oamenii din probabil toate popoarele expresia „poftă bună”, dar n-am găsit în Scripturi să existe așa ceva; se pare că pofta totdeauna este rea ! Plăcerea este o preferință; pofta este o atracție nestăvilită. Și în afara Scripturii mai este o modalitate de a defini ceea ce-i lumesc, este adevărat nu cu aceeași claritate, dar totuși destul de conturat. Și anume ceea ce ne poate lămuri ceea ce-i lumesc, nepotrivit cu statutul de creștin, este însăși natura noastră umană. Scriptura spune: „Nu vă învaţă chiar şi firea că...?” (1Co.11.14). Așadar până și omul necredincios dacă-l întrebi (un om normal), dacă vrea să gândească și să se pronunțe sincer, va putea spune cu destul de multă exactitate dacă un anumit lucru din viață este lumesc sau duhovnicesc; dacă potrivește cu un om care se închină lui Dumnezeu sau nu. Așa că dacă cineva nu este clar în privința asta și are trei sferturi din comportament plasat în Corintul de acum două mii de ani (știți sărmanii care propovăduiesc că o serie de cerințe ale Scripturii trebuie înțelese potrivit culturii din Corintul antic), întreabă vecinul nepocăit; va avea un răspuns de care se poate să trebuiască să ții seama.

Un alt aspect care-l caracterizează pe Esau se poate observa din diferența de atitudine față de cele două evenimente majore din viața lui: dreptul de întâi născut și binecuvântarea. Componenta cea mai importantă a dreptului de întâi născut era faptul că un asemenea copil aparținea lui Dumnezeu într-un mod mai special (Ex.13.2) și abia apoi se putea vorbi de avantaje materiale. Binecuvântarea părintească – întotdeauna mai bogată pentru întâiul născut - contura cumva traiectoria vieții celui binecuvântat, punctând-o cu împliniri pământești. Ori Esau pe cea dintâi care avea încărcătură duhovnicească a vândut-o pe un borș, fără regrete, însă când a fost vorba de binecuvântarea care privea viața de jos, a plâns cu „mari țipete”. (Gn.27.34a).

Așadar Esau: un om bun, sufletist, generos, dar pentru el lucrurile lui Dumnezeu nu aveau prețuirea celor de pe pământ ! A trăit independent, a făcut ce i-a plăcut ca la urmă să plângă amar ! Rezultatul ? Din această pricină și nu invers, „...pe Esau L-am urât.” (Rm.9.13); spune Dumnezeu. A meritat ? Nu cred... Și nici azi nu merită pentru cei


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

care fac la fel. La cele de mai sus, care țin de alegerile

personale ale lui Esau, s-ar mai putea adăuga și anumite lipsuri din casa părintească, dar acestea nu pot fi așezate decât în plan secund, pentru că de fapt ceea ce contează pentru o oarecare persoană sunt propriile ei alegeri:

Părtinirea părinților lui, astfel încât tata iubea pe unul iar mama pe altul, lucru nu numai rău, ci și foarte urât. (Gn.25.28). Apoi faptul că putem citi în Scripturi că „Esau a văzut că Isaac binecuvântase pe Iacov şi-l trimisese la Padan-Aram ca să-şi ia nevastă de acolo, şi că binecuvântându-l, îi dăduse porunca aceasta: „Să nu-ţi iei nevastă dintre fetele lui Canaan.” A văzut că Iacov ascultase de tatăl său şi de mama sa şi plecase la Padan-Aram. Esau a înţeles astfel că fetele lui Canaan nu-i plăceau tatălui său Isaac.” (Gn.28.6-8); dă de gândit. Anume de ce abia așa târziu și doar în acest mod a putut înțelege Esau ce era bine și ce nu în privința căsătoriei ? Poate că n-a prea fost pe acasă ca să poată învăța, dar la fel de bine se poate spune că nu s-a prea comunicat cu el în casă...

În final se mai poate face referire la faptul că Esau prin urmașii lui a devenit un popor numit Edom, care s-a stabilit în estul Canaanului, într-o zonă muntoasă și foarte accidentată, numită Seir, de unde i-au alungat pe vechii locuitori ai acelor locuri: horiții. (Dt.2.12). Cu toate că Esau a ales calea lui și urmașii lui au avut dumnezeii lor, (2Cr.25.14) Dumnezeu a tratat cu considerație acest popor (probabil din pricina tatălui lor Isaac), (Dt.2.5; 23.7). În timp,

edomiții au ieșit în evidență în Scripturi prin atitudinea lor josnică față de evrei, măcar că erau rudenii, lovindu-i pe ascuns, pe la spate, pe cei mai slabi sau în vreme ce și alte popoare le provocau necazuri. (Ob.10-14). Această atitudine a adus mânia lui Dumnezeu, astfel că au avut parte de numeroase conflicte armate din care s-au refăcut cu greu; și evreii au fost la fel de sălbatici cu frații lor edomiți. (2Cr.25.12). Apoi – potrivit istoriei – în secolul cinci înainte de Hristos, teritoriul lor a fost cucerit definitiv de arabi. Din pricina terorii, în următoarele două sute de ani, numeroși edomiți s-au refugiat între evrei. Numărul lor fiind considerabil, Iuda macabeul le-a cerut să se taie împrejur și au fost înglobați în poporul evreu. Asupra acestor lucruri se găsesc referințe și în cărțile apocrife ale Macabeilor. Parte din familia lui Irod, regele iudeu din vremea Domnului Isus, a fost edomit.

Ca un adaus spus, mi se pare foarte aparte remarca găsită în Scripturi în cartea Genesa, cap.36.43b: „Acesta este Esau !” Această expresie nu se găsește în urma unei descrieri a persoanei lui, ci a descrierii urmașilor lui. Aceasta înseamnă că în ochii lui Dumnezeu sau altfel spus, adevărata identitate a unui om nu se regăsește în felul în care se prezintă el ca persoană, ci după cum se prezintă el împreună cu urmașii lui ! Mi se pare interesant asta ! Și cred că este adevărat.

Din „Comorile mele !”

Nacealnicul se uita cu băgare de seamă în jur. Părea că gândește la situația în care se găsea. Căuta o ieșire pentru că nu îndrăznea să împuște un secretar de partid, care mai era și căpetenia acelei mulțimi uimite de cele ce se petreceau. Apoi, dintr-odată a urcat pe un cal al unui tovarăș și s-a repezit la vale. Nu s-a oprit decât la tăietorul de butuci:

_ Morun, secretarul de partid a înnebunit; este demonizat, înțelegi ? Să-l împușc nu pot... Să-l leg, nici cu 30 de militari n-am reușit. Dar când încă eram acasă în Rusia, la noi în adunare s-au făcut rugăciuni pentru așa oameni și s-au slobozit. Unii de tot, alții pentru moment... În noaptea aceea mi-ai povestit de niște întâmplări care ți s-au petrecut când Dumnezeu te-a izbăvit. Dacă

Dumnezeu este cu tine, poți să ieși în calea acestui om ?

Adam privea în direcția satului, privea în gol...

_ Poți ? – insista nacealnicul... Dinspre sat au început a se auzi zgomotul

multor voci. Toți cei de la tăietorul de butuci se uitau într-acolo, doar grupa de ostași care ocupa drumul a rămas pe locul ei, neprimind un alt ordin. Și nacealnicul părea că a uitat de întrebarea lui; de motivul pentru care a alergat până acolo. Apoi a început să se întrezărească mulțimea. Și cobora la vale fără să-și întrerupă mersul. Odată cu vederea oamenilor care îl însoțeau pe Toh, Adam a început a simți o bucurie deosebită care-l învăluia. Fața i s-a destins într-un zâmbet asemănător cu acela al


unei întâlniri cu o persoană dragă și mult așteptată. Șeful militar îl privea cu coada ochiului și nu putea să-și înăbușe întrebarea dacă nu cumva are de-a face cu doi nebuni, nu cu unul ! Însă Adam știa că ceva se va petrece, ceva se va întâmpla; Dumnezeu va face ceva... Prezența aceea a unei Ființe care-i învăluia făptura, îi era de acum cunoscută din alte asemenea împrejurări. Numai nu știa ce anume va fi. Privea în mintea lui spre el însuși, cântărind cele două tendințe ce se luptau în ființa lui: pe de o parte înclinația spre siguranța care vine din a ști mai dinainte ce se va întâmpla, și-și dorea asta; pe de altă parte n-ar fi vrut să știe cum va lucra Dumnezeu, pentru a putea păstra un simțământ plăcut de curiozitate copilărească, care așteaptă să vadă surpriza pe care o va face tata...

Mulțimea se apropia. Când oamenii au putut fi deosebiți la față, cei de lângă Adam s-au tras înapoi: înfățișarea căpeteniei Toh era groaznică. Hainele sfâșiate și pline de noroi și sânge, ca și fața și mâinile pe care le flutura deasupra capului, arătând înainte. Striga un fel de „haa, haaa...” întocmai ca cei care doresc să alunge păsările. Când a ajuns destul de aproape, văzându-l pe Adam, a început a-l privi fix și mersul i s-a încetinit. Pășea îndoind genunchii întocmai ca o fiară care se pregătește să sară asupra prăzii. Nacealnicul nu s-a tras înapoi ca și ceilalți, dar a făcut câțiva pași spre dreapta, privind și el ca și înțepenit. Adam a stat pe loc, încurajat de acea Prezență divină, până când au ajuns față în față la vreo trei pași. Odată Toh i-a spus că este făcut să fie căpetenie... Acum erau față în față și păreau a fi două căpetenii ! Doar că arătau foarte diferit unul de altul... După câteva clipe de cumpănire, când privirile lor păreau lipite una de alta, Toh strigă cu un glas ce părea neomenesc:

_ Dacă dracii mei sunt mai tari decât Dumnezeul tău, atunci de ce nu ți-e frică ?

Adam n-a răspuns. Și asta pentru că nu considera trebuincios să o facă. Adversarul său continua să-l privească întimpinând aceeași față senină și zâmbitoare. Și cei din jur se uitau uimiți la înfruntarea asta așa de neobișnuită. La un moment dat, Toh s-a întors încet, rotindu-și privirea peste toți cei ce erau adunați: o mulțime mută care părea că așteaptă un deznodământ. Deodată privirea i-a fost atrasă de căruțele sosite în seara dinainte, pe o platformă unde se opreau de obicei caravanele cu bunuri care veneau de jos din oraș, până se stabilea unde vor fi descărcate. Privea la fel de fix cum l-a privit până atunci pe Adam. Apoi deodată a început să râdă zgomotos, astfel încât „ha ha ha-urile” lui, preluate de ecoul pădurii, se transformau într-un fel de răget sinistru.

_ Voi creștinii vă întăriți cu rugăciuni, noi ne întărim cu rachiu...!

Cei de aproape care l-au putut auzi și

înțelege, au priceput deodată la ce se uita așa lung mai înainte: erau câteva căruțe în care se găseau câteva butoaie nu prea mari, pline cu rachiu. Până acolo era cam o sută de pași și Toh s-a pornit spre ele. Oamenii îl urmăreau cu privirea iar câțiva chiar s-au dus mai aproape. Când a ajuns la căruțe, a găsit lângă butoaie și o damigeană din piele, care pentru a fi protejată, avea peste ea o împletitură de nuiele cojite, cu ochiuri foarte largi. I-a scos dopul și când a dat-o jos de la gură și a răsturnat-o cu fundul în sus, din ea a mai curs o dușcă două... Și avea mai mult de un litru ! Apoi s-a întors din nou cotrobăind prin coșul căruței. La un moment dat a tresăltat de bucurie dând să se înțeleagă că a găsit ceea ce-și dorea. A scos șase ceaune din metal turnat, pe care le-a așezat în linie pe o scândură groasă pe care a găsit-o în preajmă. A desfăcut capacul unui butoi și folosind un fel de polonic, a turnat în fiecare o anumită cantitate de rachiu. Câțiva militari s-au apropiat de șeful lor întrebând ce trebuie să facă.

_ Sunt butoaiele lui. El le-a comandat și le-a plătit jos în oraș...

După asta, în timp ce oamenii se uitau la el ca la un spectacol, și-a scos amnarul din brâu și a dat foc pe rând, la rachiul din fiecare ceaun. Se vedea că era destul de tare de vreme ce s-a aprins ușor și flăcările verzui se ridicau deasupra. După ce toate cele șase ceaune ardeau, s-a așezat în dreptul celor două din mijloc, a ridicat mâinile în sus a rugăciune, a strigat ceva ce nu se putea înțelege. A luat cu polonicul rachiu dintr-unul din ceaunele din fața lui, așa arzând, apoi și-a dat capul pe spate și a încercat să toarne din rachiul acela în gura lui, înclinând polonicul. Și deși polonicul era ridicat ca la o jumătate de metru mai sus de gura lui, rachiul ajuns în gură a luat foc ! Îi ardea gura... A scăpat polonicul și sărea încoace și încolo, scoțând niște strigăte și mai urâte ca cele de până atunci. Câțiva localnici au sărit să-l ajute. I-au înfundat în gură cămașa unuia dintre ei, ca să stingă focul... Dar fiindcă n-au scos-o la timp, se pare că l-au lăsat fără aer, astfel încât căpetenia a căzut jos ca un sac moale. Cei ce au sărit să-l ajute, au cerut apă și l-au pălmuit udându-l cu apă rece și, încet și-a revenit. Au adus de undeva o targă de nuiele din cele folosite în mod obișnuit pentru purtarea diferitelor lucruri, l-au așezat pe ea și au pornit la deal, spre casele lui. Dar fiindcă Toh se zbuciuma puternic riscând să cadă, l-au legat peste burtă și toată procesiunea și-a reluat mersul zgomotos din pricina celor ce vorbeau cu voce tare sau strigau unii la alții, doar că de data asta mersul era înapoi de unde au venit. Muncitorii de la butuci priveau la fel de tăcuți ca și până atunci. Și Adam tăcea, urmărind cu privirea mulțimea care se îndepărta doar că zâmbetul acela de om fericit nu se mai vedea pe fața lui.


_ Crezi că dacă în locul sătenilor care-l duc legat, ar fi fost militari din detașamentele noastre, i-ar fi suportat ? - Era întrebarea nacealnicului, la care Adam a dat încet din umeri. De fapt se pare că șeful militar a pus-o mai degrabă pentru el decât pentru alții.

Pentru muncitorii de la butuci, ziua a intrat în normal. Într-un fel lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de la venirea militarilor ruși, în ce privește felul în care erau priviți: erau cam tot un fel de sclavi ! Spre seară au aflat și ei de la cei care aveau treabă prin zonă, că Toh a fost dus la casa lui unde era îngrijit de vracii lui: niște bătrâni tadjici care pricepeau rostul feluritelor buruieni care creșteau pe munți.

A doua zi însă, s-a dovedit a fi adevărata zi a biruinței ! Înainte de amiază, mica ridicătură de pământ pe care erau construite barăcile celor ce lucrau la butuci, era urcată de trei bărbați, în mers hotărât; se vedea că erau din numărul luptătorilor cu vază, din trib. Cineva l-a strigat pe Adam că au musafiri. Când acesta s-a uitat peste balustrada din căpriori de brad, i s-au părut cunoscuți. Inima a început să-i bată cu putere, fără să vrea. Se gândea că vizita acestor oameni care după mers păreau să nu poată fi opriți înainte de a face ce doreau, avea legătură cu căpetenia Toh.

_ Eu sunt Bury... fratele lui Karim. Și ei sunt de asemenea frați cu noi... – a rostit omul din față, de îndată ce a ajuns înaintea lui Adam, arătând spre cei doi tovarăși ai săi.

Îndată după ce au fost rostite aceste vorbe, Adam și-a adus aminte cu cine are de-a face și aducerea aminte i-a așezat pe față o tresărire adâncă: era omul care-l bătuse cu pumnii și cu picioarele, pe când era încarcerat și legat în hruba de lângă casele lui Toh, după ce a fost adus înapoi de la înfățișarea cu creștinii din trib. Din această pricină tăcea prevăzător privind spre omul din fața lui, ocolindu-i fața.

_ Eu nu sunt făcut să fiu conducător... Dar când sunt convins că trebuie să slujesc pe cineva, atunci o fac cu riscul propriei mele vieți. De aceea te-am bătut așa... Credeam că trebuie să slujesc religiei familiei mele...

După câteva clipe de tăcere în care se vedea că se simte vinovat doar că nu stătea în firea lui să recunoască asta și cu atât mai puțin să ceară iertare, a continuat alegându-și cu grijă cuvintele:

_ Ieri am văzut și am înțeles că Karim, fratele nostru, a avut dreptate: dumnezeii religiilor noastre n-au dat niciodată vreo dovadă că sunt vii. Și acum mă întreb dacă au existat vreodată. Cred acum că doar răul și Binele există... Și noi am slujit răului... Am slujit răului pe viață și pe moarte !

Au urmat din nou câteva clipe de tăcere stingheritoare pentru el, ceea ce l-a făcut să plece capul.

_ Văd că rănile ți-au trecut... Dar o rană sigur a lăsat urme care nu se trec...

Și spunând asta a făcut un pas în față, a pus mâna stângă pe umărul lui Adam, iar cu dreapta a început să-i desfacă șnurul din piele care-i încheia salopeta. Nasturi se găseau foarte rar pe acolo. Adam a înțeles că vrea să-l dezbrace pentru a se uita la rana de sub brațul drept, unde din pricina loviturilor de picior încălțat cu bocanci militari, omul din fața lui i-a rupt o coastă, iar pielea s-a dus pe o porțiune cam cât o palmă. Până ce pielea s-a făcut la loc a durat destul de mult și nici la momentul acela încă nu era vindecat deplin. O vreme coastele se vedeau cu ochii din pricina pielii care nu mai era. Când era la muncă mai grea sau era prea cald afară și transpira, se înfășura cu o pânză pentru ca să nu crape pielea în formare sau să nu se infecteze. Dar acum n-o avea, așa că Bury a dat repede de rană. A plecat un genunchi în pământ și a atins cu fruntea rana aceea. Asta era pentru el un mod de a-și arăta emoția cu privire la vinovăția sa și durerea celuilalt, care a suferit fără să fie vinovat. După câteva clipe, Adam s-a retras un pas, iar celălalt s-a ridicat. Apoi cu aceeași privire fixă, a spus:

_ Noi am venit să te rugăm ca în seara asta să vii la Karim, unde ne vom aduna cu toții... Toh nu ne va mai putea opri, nici chiar dacă s-ar mai ridica vreodată din pat...

Într-adevăr, de la arestarea lui Adam, adică de câteva luni bune, creștinii nu s-au mai putut aduna în casa lui Karim care era supravegheată de însuși rudele lui. Și foarte rar și pe ascuns, unii au mai riscat să se adune pentru a schimba câteva vorbe despre soarta proaspetei lor credințe în Dumnezeu.

S-au adunat. Adam privea la ușa spre camera de alături, unde la ultima slujbă s-a repezit să ascundă Scriptura, ceea ce l-a costat alte lovituri. A aflat de mai multă vreme că încercarea de a ascunde Scriptura în soba care ardea, a reușit chiar dacă palma lui s-a ars. Acum Cartea era așezată pe un șervet frumos brodat, care acoperea o masă mică. Se vedea respectul acestor oameni pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Adam se întreba din ce colț al lumii o fi ajuns acolo broderia aceea, pentru că între băștinași nimeni nu cunoștea cum se poate face așa ceva. Nu și-a putut înfrânge presupunerea că a fost jefuită de pe undeva... Dar cu mult înainte de a începe slujba și-au dat seama că locul acela era deja mult prea strâmt pentru ei, iar la ușă și în fața ei mai erau încă mulți oameni, bărbați și femei. Toți frații lui Karim erau acolo. Între ei, cel mai mare frate le spunea ceva celorlalți frați ai săi care erau lângă el. Adam a observat că vorbeau despre ceva interesant pentru ei, dar nu putea auzi despre ce era vorba. Însă Karim s-a apropiat și i-a deslușit lucrurile: fratele mai mare și care după obiceiul


tadjic era și șeful familiei lărgite, a venit cu propunerea să se facă slujba creștină în casa de arme a clanului. Așa s-a făcut că peste puțin timp erau adunați la aproape 150 de persoane, toți majori fiindcă acolo la întrunirile de sfat pe probleme considerate importante, nu participau persoanele sub 16 ani. Odată ajunși acolo, Adam și-a dat seama că căpetenia Toh avea motive întemeiate să întrețină legături bune cu clanul lui Karim, care pe lângă faptul că era alcătuit din mai multe familii care numărau mai mulți bărbați de război, era și foarte bine înarmat. S-a întâmplat în anii cât a stat în tribul lui Toh, să-i vadă de vreo două ori și casele acestuia în care se păstrau armele. Ei bine, încăperea în care se găseau era una din cele mai mari încăperi pe care Adam le-a văzut acolo, doar că armata rusă a golit-o. Dacă toată încăperea aceea a fost plină cu arme, atunci familia lui Karim ar fi putut concura cu armamentul deținut de căpetenia mare. „Cum lucrează Dumnezeu !” – se gândea. A trimis armata rusă care nu credea în Dumnezeu, ca să pregătească o încăpere potrivită pentru creștinii din munții îndepărtați ai Tadjikistanului. Privea bucuros mulțimea de oameni dornici să asculte ce se putea spune despre puterea Dumnezeului creștinilor, de care și-au putut da seama în ziua ce a trecut. Au cântat cei care știau cânta deja și Adam și Karim au vorbit despre credința în Dumnezeu. Ceea ce l-a mirat pe Adam a fost însă faptul că de rugat s-au rugat și cei care nu s-au mai rugat niciodată lui Dumnezeu; s-au rugat toți odată ca în Evghenia natală, fără ca cineva să întrebe de ce se roagă astfel. Presupunea că poate în religia musulmană sau în vechile lor religii orientale, exista așa ceva... Mai cu seamă creștinii mai vechi au insuflat întregii adunări bucuria lor de a se putea aduna iarăși. Cu zâmbet și cu lacrimi... Totuși acolo Adam și-a adus aminte de o persoană care lipsea și care prin lipsa ei îi aducea o tristețe neînțeleasă: lipsea Galina... Și deși de la plecarea ei s-a scurs mai bine de jumătate de an, tristețea aceea îi apăsa sufletul. Însă a uitat de ea când și-a adus aminte de crucea mătușii Saska. Se gândea cum ar fi fost dacă s-ar fi găsit și ea acolo, de față cu toți acești oameni care însetau după cunoașterea lui Dumnezeu, fără să fie interesați de semnul crucii. Când au ieșit, era deja întuneric măcar că ziua de vară este destul de lungă; slujba lor a ținut vreo cinci ore... La sfârșit, când au anunțat următoarea întâlnire spre sfârșitul săptămânii – după obiceiul lor de mai înainte de a fi opriți – în sala de arme s-a auzit o rumoare de dezaprobare. Cei mai mulți cereau cu insistență să se poată aduna și a doua seară. Și săptămâna aceea ca și cea următoare s-au adunat seară de seară însă după aceea au stabilit trei seri pe săptămână, în care se număra și seara de duminică, fiindcă duminica era zi de muncă pentru cei mai mulți, ca și pentru cei de la butuci, unde

munca nu se oprea niciodată. Adam le explica că hrana din Scripturi trebuie să aibă timp să poată fi rumegată, ca să devină hrănitoare. În timp, s-a putut observa că mai erau și figuri noi iar unii dintre cei ce au venit o dată, de două ori, după aceea nu au mai venit. Pentru Adam era o întrebare chinuitoare de ce unii au venit o dată și apoi nu s-au mai arătat. „De ce ? Ce n-a fost bine ?”

La această întrebare nu a primit un răspuns de la Domnul, ci-și mesteca în minte doar propriile lui răspunsuri posibile, dar la o altă întrebare a căpătat răspuns direct de sus: „De ce toate acestea nu s-au petrecut mai repede ? De ce au trebuit să treacă trei ani ? De ce trei ani nu s-a pocăit aproape nimeni ?” Într-o seară, după vreo două săptămâni, s-a auzit buciumul de jale care potrivit obiceiurilor de acolo, dădea de veste că a murit cineva. Curând s-a dus vestea că a murit căpetenia Toh. Cei care au fost acolo povesteau că starea lui de sănătate era foarte rea, dar că nu dădea semne că se apropie de moarte. Dar în ziua aceea, pe înserat, a apărut o bătrână cu păr alb și trup extrem de scheletic. A intrat direct în camera în care se găsea bolnavul, ca și cum ar mai fi fost pe acolo de multe ori, deși n-a fost văzută de nimeni niciodată. S-a dus direct la patul lui, în vreme ce câteva persoane care erau acolo s-au dat în lături cu teamă; femeia aceea inspira un fel de groază sinistră. L-a descheiat de toți nasturii de la cămașă, i-a privit lung chipul livid și pieptul gol, apoi a suflat cu putere peste el, moment în care Toh a căscat gura încercând să inspire aerul pe care nu l-a mai găsit... Apoi trupul încordat peste câteva clipe s-a destins, semn că a plecat pe lumea cealaltă. Ceea ce a urmat însă a fost și mai sinistru, și mai groaznic: fără să aibă la îndemână nicio unealtă, bătrâna și-a înfipt degetele în pieptul mortului împingându-le până au intrat înlăuntru, a tras cu palmele lărgind rana, i-a smuls inima din piept și așa sângerândă a băgat-o în sânul cămășii sale de un alb gălbui, închisă cu două rânduri de șnururi de piele și uitându-se în jur ca și cum ar fi fost grăbită, a plecat în păduri. Era noapte...

Incinerarea trupului rămas au obținut-o vracii susținători ai religiilor strămoșești. După venirea armatei sovietice, presiunea religiei musulmane a scăzut foarte mult, așa că mulți munteni s-au întors pe față la obiceiurile de îmbunare a diferitelor spirite, neglijând pe față apartenența lor declarată altă dată, la religia musulmană. Toh mai avea acolo câteva neveste și patru copii mari: doi băieți și două fete, dar potrivit obiceiurilor străvechi, din momentul morții, persoana decedată nu mai aparținea familiei, ci preoților sau altor reprezentanți ai religiilor, care decideau ce anume și cum, trebuie să se facă mai departe cu mortul. Și ei au decis ca exact la miezul nopții, trupul lui Toh, mai puțin inima, să fie incinerat pe un pat


foarte gros din crengi muiate în diferite uleiuri mirositoare. În noaptea aceea toată suflarea era trează. Fiecare voia să vadă cât mai mult, fie ei musulmani, militari, creștini sau orice altceva ar fi fost. Ba chiar și de pe alte văi ale munților au început a sosi mulți oameni călări. Vracii au considerat că bătrâna aceea a fost trimisa zeilor și că inima lui Toh a fost dorită de ei, de aceea a fost scoasă din pieptul lui. Și asta spuneau în stânga și în dreapta. Însă mulți dintre ei, chiar dintre tadjici, credeau că vracii au trimis după vrăjitoarea aceea ca să-și facă treaba. Creștinii considerau că vracii au dreptate doar că Toh a fost slujitorul unor zei răi, după cum a dovedit-o din plin în timpul vieții lui.

În vreme ce n-a mai rămas țipenie de om prin preajmă – toți grăbindu-se la deal pentru a vedea incinerarea căpeteniei, Adam a rămas pe loc. A venit peste el un fel de jale sufletească în care simțea o puternică lipsă de gust pentru absolut tot ce putea să însemne lucru interesant sau valoros de pe pământ și în același timp o chemare lăuntrică după Dumnezeu. Cunoștea simțământul ăsta; l-a mai trăit din când în când și de fiecare dată asta însemna că Dumnezeu îl cheamă la părtășie cu El. S-a dus în camera lui, a tras drugul de lemn care-i putea baricada ușa grea din lemn masiv, pe dinlăuntru și s-a dus pe genunchi... A urmat o rugăciune în care nu s-a rugat pentru ceva anume, ci a fost mai degrabă o proslăvire a Celui Preaînalt a cărui prezență învăluia întreaga încăpere, o rugăciune în mare parte în alte limbi. La un timp, peretele din față nu mai putea fi văzut chiar dacă ar fi deschis ochii... În fața lui se vedeau colțuri de stânci învăluite în întunericul nopții de afară. Pe ele și printre ele, strecurându-se printre copacii seculari, se furișa o femeie bătrână într-o cămașă lungă alb gălbui, care ținea o mână la sân ca și cum n-ar fi vrut să piardă ceva valoros. Alerga grăbită. La un moment dat a observat în vedenia lui că acea femeie vorbea cu cineva care părea a-i fi aproape, deși nu se mai vedea nimeni:

_ Să ne grăbim ! Lumina Prințului Păcii se lățește tot mai mult. Vom merge să cerem întăriri... Dar acum trebuie să plecăm grabnic de aici !

Apoi vedenia s-a stins încet și îndată după aceea a auzit clar un glas care i-a spus:

_ De aceea biruința a venit așa de târziu: puterea ta a fost mai mică decât a lor. De aceea a trebuit să birui pas cu pas prin toate cele pe care le-ai răbdat. Da, prin răbdare ai putut să te ridici mai sus decât puterea întunericului.

N-a băgat de seamă când a încetat să se mai roage; stătea pe genunchi privind în gol la peretele din față și prin minte îi treceau foarte clar diferite priveliști: rogojina din beciul în care locuia cu oamenii lui Ciaric, foamea îndurată adesea sau oasele aproape goale care i se aruncau, bătut de

atâtea ori, legat pentru a fi mâncat de furnici sau dorința după Galina, frumoasa femeie care s-a dus cu tot și cu totul din inima lui și... grota lui Toh, cu toate grozăviile de acolo... Atâtea vremi de descurajare și despărțirea de familia lui dragă, dragă...! Și atâtea împrejurări când nu putea să nu rostească întrebarea: „Îmi este mult prea greu ! Nu mai pot ! De ce Te porți așa cu mine ?” Când a ieșit afară, stelele spuneau că zorii se vor ivi degrabă. Tovarășii lui erau întorși de la incinerare și dormeau buștean, sforăind care mai de care. S-a reîntors la el și a adormit în așa fel încât a trebuit să vină cineva să-l trezească dimineața.

_ Hei, va fi sărbătoare cu cruce roșie: Adam Morun doarme dimineața după ce soarele a răsărit deja... – se auzea glasul vesel al unui tovarăș.

Peste zi și-a adus aminte iar și iar de minunata noapte care tocmai a trecut. Trăia o liniște binecuvântată, care-i ținea până și loc de foame. Un nou curaj de viață răzbătea din toți mușchii... Însă o întrebare care-i stârnea mirare se ivea mereu în mintea lui: „Dar cum rămâne cu răbdarea mea în ziua când l-am trimis pe Viktor prin perete afară sau când l-am botezat pe Manceap în găleată ?”

Desigur acea vedenie din noaptea plecării lui Toh avea impactul ei asupra stării sufletești a lui Adam, dar chiar și fără acel reazăm lăuntric, o înviorare părea că a pus stăpânire pe întreaga localitate din munți în acel sfârșit de vară fierbinte. Oamenii au devenit mai calmi și mai prietenoși unul cu altul. Părea că au plecat dintre ei demonii violențelor de tot felul. Karim care era mai aproape de traiul lor, povestea că un vecin de-al lui s-a adresat într-o zi unei rude de-a lui, pe când s-au întâlnit la un gard despărțitor dintre casele lor din lemn:

_ Tot timpul am purtat în mine gândul că sunt căpetenia ta (pe vreme de război sau vânătoare chiar era) și am avut dorința ciudată să-ți poruncesc cu asprime și nemulțumire. Mă mir cum de că n-am văzut până acum ce vecin de treabă am și ce bine este să mă port cu bunătate cu tine...

Și ruda aceea a lui Karim l-a întrebat dacă nu cumva vecinul său s-a încreștinat de vorbește astfel. Dar nu era așa; omul acela n-a fost niciodată la casa de arme unde se adunau creștinii, ci pur și simplu oamenii au devenit mai buni unii cu alții... S-au descătușat de ură și asprime cumva!

Și slujbele creștinilor care se desfășurau nestingherite, progresau numeric într-un mod lent, dar clar. A reușit să convingă adunarea să accepte și prezența copiilor la slujbe, ceea ce a făcut ca și casa de arme să fie neîncăpătoare. Se vorbea despre nevoia de a face botezuri. E adevărat că mulți oameni veneau doar pentru că altceva mai interesant nu se petrecea în sălbăticiile acelea. La


scurt timp însă, una dintre slujbe s-a dovedit a fi deosebită. Era o duminică seara. La slujbă au sosit doi oameni străini, deși unul dintre ei îi părea destul de cunoscut lui Adam. Ba chiar și-au întâlnit privirile în timpul slujbei, ceea ce l-a făcut să creadă că și celălalt îl cunoaște de undeva. Karim i-a prezentat ca vizitatori din tribul vecin. Când tânărul acela a cerut să vorbească, a spus că se numește Ivan și că și bunica lui dintr-un sat din Rusia, de pe lângă orașul Samara, a fost și ea pocăită. Și tatăl lui a fost credincios de tânăr, dar s-a lăsat fiindcă a găsit o fată din lume cu care s-a și căsătorit spre mâhnirea mamei lui. În cele din urmă femeia aceea – adică cea care i-a devenit mamă – s-a încurcat cu un ofițer rus care l-a expediat pe tatăl lui într-un lagăr ca și anticomunist, doar pentru ca s-o poată lua pe mama lui de nevastă. Împreună cu alți prieteni, Ivan s-a răzbunat pe acel ofițer scoțându-i ochii, apoi a fugit unde a putut. Așa a ajuns printre tadjici.

_ Dar într-o zi, am fost trimis de căpetenia clanului meu să galopez la marginea satului, unde mi-a spus că trebuie să găsesc un om legat pe un mușuroi de furnici și să-l aduc în sat. Însă când am ajuns acolo, deasupra omului aceluia am văzut o mână strălucitoare care a făcut ca furnicile să înțepenească. Era mâna Domnului Isus pe care am văzut-o cu ochii mei, atât eu cât și cei trei tovarăși ai mei, dintre care unul este aici cu mine. Omul acela este cel pe care am înțeles azi că se numește Adam și care se găsește acolo... a mai spus arătând cu mâna. - De atunci s-a trezit în mine dorința să mă pocăiesc și m-am rugat mereu să se găsească o ocazie și pentru mine. De aceea sunt aici... S-a auzit în clanul tadjik în care trăiesc că după moartea căpeteniei de aici, este acum o altă căpetenie care este creștină și că aproape tot tribul de aici s-a întors la Dumnezeul cel adevărat...

Veștile erau desigur exagerate, dar cele spuse au făcut ca adunarea să izbucnească într-un fel de plâns tăcut. Îndată după aceea s-a ridicat nacealnicul militar, fără să ceară cuiva voie s-o facă. Nu era prima dată când se găsea la slujbă deși nu venea foarte des. Avea glasul înfundat de plânsul pe care nici el nu-l putea stăpâni.

_ Și eu sunt ca Ivan. Am și eu o mamă și un tată care cred că se mai roagă pentru mine măcar că ei nu știu dacă eu mai trăiesc, cum nu știu nici eu despre ei dacă mai sunt în viață. Și eu am crescut în adunare dar... Adam mi-a povestit câte ceva din minunile care s-au petrecut cu el dar... am avut îndoieli. Azi văd puterea lui Dumnezeu – a mai continuat cu greu din pricina plânsului... Puțin îmi pasă dacă mai trăiesc... Sunt gata să mor pentru Dumnezeu...

Posibil că cei mai mulți n-au înțeles de ce vorbea nacealnicul despre moarte pentru Dumnezeu, dar acesta, ca unul care a trăit între comuniști, știa soarta celor care deveneau creștini și se numărau între cei cu funcții de conducere în partid.

Karim a chemat adunarea la rugăciune pentru cei doi tineri care s-au hotărât să-L slujească pe Dumnezeu. Adam era îndoielnic că era momentul cel mai potrivit pentru că și așa adunarea era stârnită emoțional. El era de părere – și așa învăța – că îndemnurile la rugăciune nu trebuie să atingă emoțiile și că este o fățărnicie să te folosești de emoțiile oamenilor pentru a-i face să acționeze cumva, fie și pentru Dumnezeu. Dar aceasta a fost o simplă părere pentru că Karim era cel care conducea partea aceea de slujbă. Așa că în curând nu se mai auzea nimic acolo decât un vuiet de rugăciune. Totuși el stătea reținut. Însă pe neașteptate în fața lui s-a arătat o vedenie: era aceeași Persoană care s-a arătat în seara când a plecat Ciaric în țara lui. Privirea Îi era așa de blândă și de iubitoare... Totuși Adam aștepta să i

se spună ceva. Și măcar că nu și-a pronunțat dorința, Ființa aceea a vorbit: _ Trebuie să pleci de aici... Pe moment Adam a reacționat fără să gândească și de aceea a întrebat numai fiindcă așa se întreabă după așa cuvinte: _ Unde ? _ La ai tăi... _ Când ?

(Va urma)

Prelucrare ####


În urmă cu ceva vreme l-am întrebat pe respectivul antrenor (colegul meu de salon) ce înseamnă credința lui, adică cuvântul „ortodox”, la care interlocutorul meu a ridicat neputincios din umeri, recunoscând că niciodată nu s-a gândit la acest lucru, deci nu știa. L-am întrebat apoi și pe bolnavul din cel de-al doilea pat și nici el nu a știut. Apoi am continuat să pun această întrebare la care putea să răspundă orice copil de grădiniță și am rămas înmărmurit: niciunul din bolnavii din salonul meu - acum 10 la număr - nu a știut să-mi răspundă la cea mai elementară întrebare posibilă.

De exemplu: 1. Am văzut deja în modul cel mai concludent

și mai convingător că botezul în apă nu trebuie săvârșit la 7-8 săptămâni, cum îl fac preoții, ci la vârsta maturității depline;

2. Botezul cu Duhul Sfânt, care este mult mai important ca botezul în apă pentru că este săvârșit de către Dumnezeu, acesta este chiar complet necunoscut de către preoți. De ce? La aceasta trebuie să răspundă chiar ei înșiși! Dar degeaba, până nu le va cere Dumnezeu socoteală.

3. Botezul cu foc. 4. Spălarea picioarelor - simbol al supunerii

și umilinței permanente. 5. Cina Domnului sau sfânta împărtășanie,

care trebuie făcută (luată) cu vin dulce, nefermentat; cu must, nu cu vin fermentat, îmbătător, care dacă e consumat, face din cel mai cuminte om, un curvar, un bătăuș, un criminal, aduce divorțuri, certuri etc.

6. Închinarea la Maria, mama Domnului Isus, închinare pe care Scriptura nu ne-o cere, dar pe care preoții ne-o cer și încă într-un mod insistent! De ce? La aceasta pot răspunde cel mai bine preoții.

7. Închinarea la „sfinți”, interzisă de asemeni în mod categoric de Biblie, dar îndrăgită mult de preoțimea ortodoxă și catolică. De ce, dacă e interzisă de Dumnezeu și de Biblie?

8. Rugăciunea pentru cei morți, de asemenea total interzisă de Biblie, dar agreată întru totul de cele două mari biserici istorice, ortodoxă și catolică.

9. Parastasul, o altă urâciune înaintea Domnului, dar foarte utilizată și căutată de cler (preoțime), pentru că aduce multe „ciubucuri” preoților, precum: bani, colaci, prosoape, lumânări, păsări, etc.

10. Cântarea Evangheliei, în loc de

predicarea și expunerea ei clară. 11. Expunerea pe de rost a unor rugăciuni

șablon, când rugăciunea trebuie să curgă singură, de la sine, așa cum o dirijează Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin duhul omului.

12. Biserica ortodoxă nu exclude pe niciun membru al ei pentru vreun păcat, oricât de grav ar fi el.

13. Semnul crucii. În „Îndrumătorul creștin-ortodox”, autorul, episcopul Tudose al Oradiei, la pag.72, menționează un lucru straniu și extrem de ciudat. Citez: „Nici profeții Vechiului Testament nu și-au făcut semnul crucii, nici apostolii Noului Testament nu și-au făcut semnul crucii, nici Domnul Isus - Fiu de Dumnezeu - nu și-a făcut semnul crucii, numai că patriarhia ortodoxă nouă ne cere acest lucru”, adică trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Scriptură și de Dumnezeu. Halal așa credință și doctrină! Crucea trebuie purtată nu la gât, cu un lănțișor de aur, ci în spate, împreună cu cununa de spini a suferințelor, încercărilor și prigonirilor. Aceasta este crucea. Ea trebuie suferită (Evrei 12:2) nu purtată la gât sau făcută printr-un semn al crucii! Așa desigur e foarte ușor să fii creștin. Dacă la o fabrică nu mergi deloc sau mergi de două ori pe an, atunci te mai plătește cineva, te mai ține cineva acolo? Nici vorbă! Dar crezi oare că Dumnezeu te va ține în împărăția Sa dacă nu ești activ zi de zi, ci doar mimezi un semn al crucii?

Foarte elocventă în acest sens ar fi următoarea ilustrație: în Sibiu, un pastor solicită un taximetru. În momentul plecării, șoferul începe să se certe și să se înjure de Dumnezeu, cu dispecera care controla traficul. Trecând pe lângă o mănăstire, șoferul a observat crucea din vârful turnului și imediat, cu cea mai mare seriozitate, gravitate și solemnitate, a început a-și face semnul crucii. Odată trecut de „lăcașul Domnului”, în timp ce se îndepărta de acesta, șoferul și-a reluat și mai nervos cearta și înjurăturile reciproce de Dumnezeu, cu dispecera de la centru. Stau încremenit și nu găsesc cuvinte pentru a califica, într-un fel sau altul această faptă îngrozitoare. Oricum, putem concluziona că această fărădelege groaznică, incalificabilă, se datorează formalismului cu care religiile istorice (ortodoxă, respectiv catolică) ne-au obișnuit.

Dar stimate cititor, de când o fi apărut această formă de închinare, semnul crucii? În anul 325, Împăratul Constantin al Bizanțului a afirmat că

CU DOMNUL... ÎN SPITAL


înaintea unui război deosebit de greu ce-i stătea în față, a văzut pe cer scris cu litere de aur următoarele cuvinte divine, așezate în formă de cruce: „Mergi la luptă, și în numele acestei cruci vei izbândi!” și întâmplător, a învins. Însă reputatul ziarist Ioan Iercan de la ziarul „Adevărul de Arad”, într-un articol excelent a declarat: „Eu sunt ortodox-curat, dar întreb: Mântuitorul pe cruce, chinuit în mod groaznic, inimaginabil, de acei criminali, s-a rugat cu duioșie pentru ei: Tată iartă-i că nu știu ce fac! însă sfântul Împărat Constantin, cu crucea în mână și în numele sfintei cruci, a omorât mii de oameni nevinovați din armata adversară, oameni care nu i-au făcut vreun rău vreodată!”

Același ziarist arădean prezintă într-un articol din anul 1997 și alte năzbâtii ale sfântului Împărat Constantin: și-a omorât soția, doi copii de-ai săi și un cumnat, fapte ce au fost făcute doar de frică să nu-și piardă tronul. Ori să fim serioși stimate cititor, cum se poate ca unui asemenea criminal sinistru, unui asemenea „sfânt”, să i se reveleze Dumnezeu printr-o vedenie??? Imposibil! Și când te gândești că de la o asemenea întâmplare hazlie se trage începutul sfintei cruci, te apucă plânsul. Se mai pune întrebarea legitimă: tu îți mai faci cruce?

Crucea și … „Tatăl nostru” În Spitalul Municipal din Arad, în fiecare

miercuri, la orele 17, venea un preot ortodox care făcea în fiecare salon câte o scurtă rugăciune pentru bolnavi, urmată de „Tatăl nostru” și finalizată bineînțeles, cu semnul crucii. Cu o zi înainte însă, unul dintre colegii mei de salon, inginerul Groza de la Șiria, de religie ortodoxă, îmi pune următoarea întrebare, cu un gând pe care doar el îl știa:

_ Domnu Popa, mâine e din nou miercuri, ceea ce înseamnă că va veni „părintele” nostru, cu șabloanele Bisericii noastre: rugăciune învățată pe de rost, pentru cei bolnavi, „Tatăl nostru” și nelipsitul semn al crucii sfinte. Dar eu văd că dumneata studiezi BIBLIA și de aceea te rog să mă luminezi o dată pentru totdeauna: ne obligă Dumnezeu și Scriptura să facem acest lucru?

I-am răspuns cu toate argumentele prezentate în articolul precedent, pe care nu le mai repet. Eu nu am putut anticipa, nici bănui de ce m-a întrebat inginerul nostru acest lucru. Însă în ziua următoare, fiind din nou un „miercuri”, a venit ca de obicei, „părintele”. De data aceasta, într-un mod cu totul întâmplător când dânsul a ajuns la salonul nostru, eu eram la toaletă iar când m-am reîntors, dânsul tocmai ieșea din salon. L-am salutat respectuos cu „domnul preot” (că dacă îi ziceam „părinte”, mă făceam vinovat de păcatul menționat în Matei 23:8), dar în mod surprinzător, preotul nu răspunde și mai mult, era cam necăjit și abătut.

Din salon se auzea zarvă mare. Ce se întâmplase? Inginerul Groza de aceea mă întrebase în ziua precedentă de semnul crucii, ca să se înarmeze când vine preotul în vizită. De cum a intrat acesta în salon, nu a apucat să înceapă rugăciunea, că inginerul nostru l-a „contrat” tare:

_ Domn părinte, unde scrie în Biblie, negru pe alb, că trebuie să facem semnul crucii?

_ Păi, fraților să vedeți. Într-adevăr, Biblia nu ne arată clar că profeții Vechiului Testament și-au făcut cruce, nici apostolii, nici Domnul Isus n-a făcut-o, dar… Preafericitul și conducerea noastră a crezut că acest lucru are o istorie și nu trebuie lepădată… a răspuns părintele.

_ Atunci - reia inginerul - dacă nu scrie, eu începând de astăzi, nu-mi mai fac cruce! Dacă nu-i obligatoriu… Căci am citit la încheierea Bibliei un avertisment categoric, prin care Dumnezeu nu ne dă voie să adăugăm sau să scădem nimic, nicio literă din ceea ce Dumnezeu a scris. Acum vă întreb: pe ce bază și cu ce drept Patriarhia din București și-a permis să adauge la scrisul original al Bibliei și acest ritual al semnului crucii? Sau trebuia inclus în Biblie, însă a uitat Dumnezeu de acest lucru? Se poate să avem un Dumnezeu uituc?

Astfel bombardat și asediat, preotul a dat din „bară-n bară”, grăbindu-și plecarea din salon. De-abia apoi, după intrarea mea în salon, am înțeles de ce atâta amărăciune pe fața preotului, când acesta a ieșit pe coridor.

De remarcat este și faptul că vreo șapte „miercuri” consecutive, salonul nostru nu a mai fost călcat de preot, care de acum și-a dat seama că de la mine a plecat tulburarea aceasta, că a văzut el că eu înainte nu-mi făceam semnul crucii niciodată și a intuit el că eu eram cel care a lămurit bolnavii despre adevărul cu privire la inutilitatea acestui ritual, de care Dumnezeu, în Cartea Sfântă, nu pomenește absolut nimic.

Apoi după vreo două luni de zile, preotul s-a gândit că noi, cei vechi din salon, am fost externați cu toții și or fi venit alți bolnavi mai noi, care nu or ști nimic de incidentul cu crucea. Mare i-a fost mirarea și uluirea când a constatat cu neplăcere, că printre noii bolnavi, eu eram tot acolo. Și vădit deranjat de continua mea prezență, a exclamat: „Și dumneata, tot ești aici?”

În final, scumpul meu cititor, ce faci acum cu ritualul semnului crucii? Îl mai practici sau vei asculta de glasul Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, care spune și poruncește în mod categoric, ca numai ce-i scris în Biblie să facem? Deci dacă Biblia nu scrie nimic de semnul crucii, atunci nu-l facem!

Mihai Popa - Arad


Nu numai trupele statului islamic, ci și miliția siriană reprezenta pentru acesta un pericol veritabil.

_ Ei au răpit creștinii în permanență. Mi-era frică pentru fiicele mele de aceea mi-am trimis întreaga familie în Libanon.

Mai târziu prietenii l-au ajutat să se refugieze. Însă totul era acum diferit pentru John.

_ În primele șase luni eram deprimat. Eram de părere că dacă Domnul Isus ar fi vrut să mă salveze, atunci El trebuia să îmi salveze și întreaga avere. Pierdusem totul în război și simțeam amărăciune în suflet.

Soția lui John l-a convins să frecventeze o adunare creștină care se îngrijește de refugiați.

_ Pastorul mi-a recomandat să citesc în Biblie. - își amintește John. - Și când am citit acolo am înțeles că eu pierdusem un milion de dolari din avere, dar de partea cealaltă îl aveam de câștigat pe Domnul Isus Hristos. Am început să colaborez la munca din adunare și să ajut și altor refugiați.

Astăzi Domnul Isus înseamnă pentru

mine totul. _ Astăzi Isus înseamnă pentru mine totul! Nu

mă mai gândesc la ceea ce am pierdut. Dorm în schimb un somn liniștit pentru că eu și tot ceea ce mai am îi aparținem lui Isus și știu că El se va îngriji zi de zi de tot ceea ce am nevoie.

Acest vis este de la Isus Hristos John era mereu de părere că este un creștin

și acest lucru până într-o zi când L-a întâlnit personal pe Isus Hristos. Și alți numeroși refugiați musulmani au descoperit drumul către Isus în vâltoarea războiului și a prigoanei; deseori ei au vise și vedenii. De pildă Sara (nume schimbat) care provenea dintr-un mediu sunit, a trebuit să fugă din Siria împreună cu cei cinci copii ai ei, după ce soțul ei a murit în confruntările ce au avut loc. „Am avut un vis în care mi se arăta o stradă lungă și întunecoasă la capătul căreia se afla un înger. Acest înger mi-a întins mâna și mi-a spus: ‘Nu te teme, căci sunt cu tine!’ Eu m-am trezit tremurând, neputând decât să plâng. Când am

început să povestesc altora din Biserică despre toate acestea, aceștia au spus:

_ Acest vis este de la Domnul Isus Hristos. Domnul este cu tine!

Rudele Sarei i-au făcut acesteia o viața atât de amară din pricina credinței în Isus Hristos, încât aceasta a trebuit să se refugieze din nou.

_ Dar atunci când mă gândesc la acest vis – chiar și acum – îmi amintesc de faptul că Domnul este cu mine. Acest lucru îl cred cu adevărat!

O altă femeie care de asemenea se afla în tabăra de refugiați cu copiii ei, povestește felul în care Fiul lui Dumnezeu a întâlnit-o:

_ Deodată L-am văzut pe Domnul Isus în fața mea, la cruce – și era fericit. Bucuria și o pace adâncă mi-au umplut sufletul.

Ea face acum în fiecare duminică un drum de o oră pentru a ajunge la timp la slujba divină.

Domnul Isus îi întâlnește pe oameni în situații grele chiar și în Siria și în Libanon. Îi mulțumim Domnului și îl rugăm ca și mai departe să-și întărească turma și - El fiind Păstorul cel Bun - s-o protejeze și s-o călăuzească.

Dor Iran

„Uneori simt lipsa zilelor din prigoană.”

Aceste cuvinte le-a rostit un păstor iranian care s-a refugiat în vest. Arestarea, bătaia și tot felul de șicane făcute de poliție, erau în Iran pretutindeni răspândite și la ordinea zilei. El și-a pierdut casa și locul de muncă din cauza credinței. Acum el are voie să se roage oriunde voiește. Dar de ce tocmai aici trebuie să ducă dorul zilelor de prigoană de atunci?

Uneori simt lipsa acelor zile - spunea el -

deoarece eram cu adevărat viu și simțeam că Domnul Isus era cu mine în fiecare zi.

În apropiere de frontul războiului irano–irakian, a întemeiat o Biserică. Pentru a-și întreține viața, el lucra ca taximetrist. În timpul curselor își

Am pierdut un milion de dolari – dar în schimb L-am câștigat pe Hristos!

Libanon

John (nume schimbat) numit așa după numele său creștin. Când trupele statului islamic au pătruns în patria sa, Siria, aceștia l-au silit să plătească „gizya” – un soi de taxă pentru protecția creștinilor într-o regiune cu dominație islamică. Aceștia i-au furat cirezile de vite și pe deasupra l-au împușcat într-un picior. Plin de uimire John descoperă azi, că toate acestea și-au meritat prețul. „Am pierdut un milion de dolari”, spune el „dar pentru aceasta L-am câștigat pe Isus Hristos.”


RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: DIACONI

1. Șapte - Faptele Apostolilor 6:7

2. Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon,

Parmena şi Nicolae. 6:5

3. Vorbit de bine, plin de Duhul Sfânt și

înțelepciune. 6:3

4. Văduvele lor erau omise când se împărțeau

ajutoarele. 6:1

5. Rugăciune și propovăduirea Cuvântului 6:4

6. Ștefan 6:8

7. Cerul și pământul 7:49

8. Și-a fixat privirea spre cer 7:55

9. Ștefan 7:55

10. Ca o față de înger 6:15

11. Șovăială = nehotărât, fără șovăială = să fii

neclintit în a duce la capăt o hotărâre bună

indiferent de consecințe.

12. Să fie iertați 7:60

13. Diacon, Filip – Famenului Etiopian 8:30

14. Fivi – biserica din Chencrea Romani 16:1

15. Fără cârtiri și fără șovăieli. Filipeni 2:14

clădea Biserica, adică propovăduia pasagerilor Evanghelia. Astfel el a reușit numai în doi ani să unească vorbitori de nouă nații diferite. Mulți soldați se rugau cu el în fiecare săptămână, el însuși botezând 15 dintre aceștia.

Păstorul și soția sa formau Biserica împreună cu toți aceștia. Când în jurul lor cădeau bombele, ei se rugau ca Dumnezeu să-i păzească. Atunci când banii nu ajungeau în casă, ei se rugau ca Dumnezeu să le poarte de grijă. Și Dumnezeu avea grijă de ei în fiecare zi. Slujba lor a fost răsplătită prin cei zece păstori care au fost așezați în slujbă, chiar din Biserica lor. Chiar și acum păstorul poate să-și vadă roadele din vremea slujirii „de pe front”.

***

„Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate

veşnică de slavă.” (2 Corinteni 4:17) Dacă n-ai fost niciodată îndrăgostit, nu poți

să-ți imaginezi ce înseamnă o inimă frântă. Dacă n-ai pierdut niciodată un om iubit, niciodată nu vei putea simți intensitatea cu care suferă cei ce jelesc. Nu poți să-ți imaginezi niciodată cu adevărat dorul după ceva ce nu ai trăit niciodată.

Acei care au fost prigoniți din pricina credinței lor, vorbesc despre un astfel de dor demn de remarcat. Ei nu duc dorul prigoanei, ci de sentimentul părtășiei pe care prigoana l-a stârnit în sufletele lor. Ei nu simt lipsa torturii, ei simt lipsa cunoștințelor pe care le-au câștigat în urma torturii; efectele minunate pe care le au asupra ființei credinciosului suferințele îndurate. Dacă vrei să dobândești o legătură strânsă cu Domnul Isus, atunci trebuie să fii pregătit să I te jertfești. Aceasta este de asemenea un rod al suferinței.

***

Din prigoană, pentru viață

În ziua în care ofițerul de altădată, cel care a

contribuit ca eu să fiu eliberat mai repede din pușcărie, și-a ispășit pedeapsa, a venit la mine cu o floare: „Cu recunoștință pentru că mi-ați dat ocazia să sufăr pentru un lucru glorios.”

(Richard Wurmbrand – cel care a fost închis și greu torturat din pricina credinței, în închisorile comuniste din România, între anii 1948-1964).

În românește de Vasile Breabăn Din „Vocea Martirilor” Nr. 7/2019

Pentru ziua de vineri, de 25 octombrie 2019, ora 18, este programată o seară de părtășie pentru frați și surori, suprapusă pe adunarea zonală bilunară a frățietății din zona Prahova Dîmbovița. Aceasta va avea loc cu ajutorul Domnului în casa de rugăciune a Bisericii din Stăncești, județul Prahova. (lângă Ploiești).

Pentru cei care nu au mijloc de transport din Ploiești sau care doresc să rămână peste noapte în zonă, pot fi ajutați cu drag. Îndrumări la tel: 0756.999020; 0728.834321.

Numi dacă Dumnezeu se va îndura, participanții se vor bucura în Duhul Sfânt. De aceea până atunci să vorbim cu Domnul despre seara aceea.


- tânărul sfătuit de Pavel să fie îngăduitor cu oamenii de toate vârstele -

1Timotei 5:1-2, Faptele Apostolilor16, 17

Încă din copilărie Timotei a cunoscut scrierile sfinte, evreiești. Eunice, mama lui și Lois, bunica, erau evreice. Ele au sădit în mintea și inima lui Timotei, Legile lui Dumnezeu. Tatăl său era grec. Timotei s-a născut la Listra, o colonie romană.

Listra a fost vizitată de apostolul Pavel în prima sa călătorie misionară. Cu acel prilej, Pavel a adus la Hristos pe Eunice și Lois, mama și bunica lui Timotei. Mai apoi însuși Timotei L-a primit pe Domnul Isus în viața sa. Așa cum îi este și numele, Timotei – cinstitor de Dumnezeu, el a cinstit pe Dumnezeu cu viața lui, așa cum poți să faci și tu. De când L-a primit pe Domnul Isus, Timotei a fost un creștin activ, pe care frații din Listra l-au recomandat apostolului Pavel ca fiind un tânăr de nădejde. Iar Pavel l-a luat cu el în misiune. Astfel Timotei a părăsit Listra, locul copilăriei lui unde trăia în confort și siguranță lângă părinți și bunică. A plecat spre locuri necunoscute. Iar apostolul Pavel i-a fost părintele spiritual care l-a îndrumat în toate.

Timotei l-a însoțit pe apostol în călătorii misionare în Galatia, apoi la Filipi, la Tesalonic și Bereea, unde a slujit alături de Sila. (F.A. 17:4). I-a ajutat pe frații din Tesalonic când erau persecutați din cauza credinței. (1Tes.3:3). A fost trimis de apostolul Pavel să îndrume Biserica din Corint. (1Cor.4:17). A condus și Biserica din Efes. (1Tim.4:12). Timotei devenise un prieten și un ajutor al apostolului. Pavel l-a trimis și în Macedonia împreună un Erast. (F.A. 19.22).

Timotei a lucrat la vestirea Evangheliei împreună cu apostolul Pavel și la Roma, capitala imperiului. Biblia ne spune că Timotei a fost chiar întemnițat pentru Evanghelie. (Evrei 13.23).

Un tânăr timid, cu temeri, cu suferințe fizice, dar cu o mare dragoste pentru Dumnezeu și pentru semenii lui, care nu-L cunosc pe Mântuitorul; acesta a fost Timotei. Iar când apostolul Pavel era spre sfârșitul activității sale, i-a dat lui Timotei sfaturi prețioase și necesare, pentru ca acesta să ducă lucrarea de misiune mai departe. Pavel i-a spus lui Timotei că în activitatea cu oamenii e necesar să ai toleranță.

Dar ce înseamnă TOLERANȚĂ? TOLERANȚĂ (vs. acuzare) = îngăduință, indulgență, să-ți dai seama că toți suntem la

nivele diferite de formare. Din acest motiv e nevoie să avem îngăduință unii cu alții, să ne tolerăm. Timotei!! Pe un bătrân nu-l mustra cu asprime, sfătuiește-l ca pe un tată! Fii atent și cu tinerii și tinerele: ei să fie ca frații tăi. Iar pe femeile bătrâne să le tratezi ca pe niște mame, îi scria Pavel tânărului slujitor. (1Tim.5:1-2). Pavel îi amintește lui Timotei, că un rob al lui Dumnezeu nu trebuie să se certe … să fie plin de îngăduință. (2Tim.2:24). Mustrarea, certarea și îndemnarea să fie făcute cu blândețe. (2 Tim.4:2).

Îți amintești ultima ceartă în care ai fost implicat? Ia gândește-te, dacă erai îngăduitor mai avea loc cearta? Sau cum e să cerți pe cineva cu blândețe? Ai încercat? Sfaturile apostolului nu sunt doar pentru Timotei, ele sunt pentru fiecare dintre noi.

Învață de la Timotei să Îl cinstești pe Dumnezeu cu viața ta. Când ești un cinstitor de Dumnezeu, îi cinstești și pe oameni fiindcă sunt creatura lui Dumnezeu. Tolerează-ți aproapele și fii plin de blândețe chiar când corectezi sau mustri. Acestea se învață. Doamne ajută!

Pavel i-a trimis lui Timotei două scrisori, acestea sunt acum două cărți biblice numite: 1Timotei și 2Timotei. Aceste scrisori, numite epistole, sunt pline de sfaturi. Citește-le și tu!

Verset de memorat: „Îngăduiți-vă unii pe alții și dacă unul are pricină să se plângă de altul …” (Coloseni 3.13).

L. Ungureanu

1. Ce înseamnă toleranță? 2. Cum se numeau mama și bunica lui

Timotei? 3. Cum se numea orașul de baștină al lui

Timotei? Ce minune a fost făcută prin mâinile apostolilor în orașul lui?

4. Cum îl sfătuiește bătrânul apostol pe tânărul Timotei să se poarte cu: bătrânii, tinerii, tinerele și cu femeile în vârstă?

5. Ce atitudine, care este o roadă a Duhului Sfânt, îi spunea Pavel lui Timotei să aibă atunci când mustră, când ceartă, sau când îndeamnă pe cineva?

6. În prima scrisoare trimisă copilului său în Hristos, Pavel spune că sunt trei surse din care vine dragostea. Dintr-o … … … ?

7. Pavel îl sfătuia pe Timotei că pentru a nu fi disprețuit să fie o pildă/un exemplu pentru credincioși, în ce anume?

8. Ce spune Pavel că se întâmplă celor ce vor să se îmbogățească?

9. Potrivit sfaturilor date de apostol tânărului slujitor Timotei, care este rădăcina tuturor relelor?

10. Completează versetul: Niciun … nu se încurcă cu treburile … , dacă vrea să … celui ce l-a scris la … .

11. Plugarul trebuie să … înainte ca să strângă … ?

12. Timotei a fost sfătuit să fugă de … și ținta pe care o urmărește să fie …?

13. Timotei cunoștea Sfintele Scripturi din pruncie/copilărie, ca și tine. Ce beneficii aduce cunoașterea Scripturii? (Conform spuselor lui Pavel).

14. De ce îl sfătuia Pavel pe Timotei să se ferească de vorbăriile/discuțiile fără sens și lumești?

15. Din sfaturile transmise de apostol unui tânăr, ca tine, ce ai găsit potrivit pentru a face o schimbare în comportamentul tău?


CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Timotei”

„Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba...”

(2 Timotei 4:5)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit Faptele Apostolilor 16, 1 și 2 Timotei şi povestirea de la „Rubrica copiilor: TIMOTEI – tânărul sfătuit de Pavel să fie îngăduitor... ”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.10.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.

Premianţii acestei luni:

Lavric Rebeca – Timișoara; Tudor Loredana – Agigea; Pop Anca – Orțișoara; Vilaghi Maria-Magdalena – Bughea de Jos; Brăgărea Irina – Bughea de Jos; Pop Debora – Orțișoara; Brăgărea Ana – Bughea de Jos; Cioina Emanuela – Salcea; Cuc Sefora-Claudia – Oșorhei.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

URAREA DE SĂNĂTATE

ÎNTRUNIREA PENTRU TINERI

RETETA SMERENIEI

TRAGEDIA INADAPTABILILOR

DESPRE SMERENIE

ESAU UN OM BUN CARE MERGE ÎN IAD

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

CU DOMNUL ÎN SPITAL

AM PIERDUT UN MILION DE DOLARI

DOR - IRAN

TIMOTEI - RUBRICA COPIILOR

CONCURS BIBLIC - TIMOTEI

CE NOAPTE TÂRZIE...

ISSN 2601 - 0526

Ce noapte târzie va fi oare atunci Cu stele plăpânde lucind peste lunci, Cu lună scăldată-n vaduri pustii, Când Tu printre nori Isuse ai să vii? Ce liniște adâncă pluti-va-neștire Să prindă pe oricine în dulce adormire Pe mic și pe mare, bogat ori sărman Să-i cadă ca-n leșin în somnul viclean? Ce vise plăcute, ce neagră uitare Orbi-vor pământul din zare în zare Să-i fure lumina, să-ntunece cerul Să nu mai vadă ce e Adevărul? Cu gândul adesea ce-n suflet ne doare Citim în Scriptură cum zece fecioare Cu candele aprinse, prin lacrimi și șoapte Ațipit-au trudite străine în noapte... Și atunci se aude din trâmbiță clară Strigarea cea sfântă ce arde în pară... Dar cinci dintre ele de noapte învinse Ieșit-au 'nainte cu candele stinse... Spre ce răsplătire au mers fiecare: Spre nimbi de lumină sau lacrimi amare, Spre sfântă cântare ori negre suspine Cunoaștem răspunsul atâta de bine! De aici înțelegem durerea cerească Că noaptea aceia nu-i noapte firească Cu lună și stele lucind peste ape În liniște sfântă pământul să-ngroape, Ci-i noaptea de veacuri în duh înțeleasă Cu beznă și ceață grozavă de deasă, Cu duhuri vrăjmașe ce duc în eroare O lume pierdută și-n veac trecătoare... De aceea e bine în trează veghere Cu candele aprinse, cum Domnul ne cere Să stăm fiecare la porțile sfinte Privind peste noapte în zare 'nainte!

Căci azi bezna nopții e tot mai adâncă Și tot mai amar se întețește încă, Somnul peste lume tot mai greu se lasă Ca o moarte adâncă și neînțeleasă Candelele sfinte stau împrăștiate Fumegând sau stinse și de tot uitate, Cele ce vor haina albă de mireasă În puterea nopții dorm și nu le pasă! Mult prea dulce-i vraja viselor de-acum Prea plăcuți sunt pașii pe-ai plăcerii drum Parcă-i prea dorită clipa cea de azi Ca să mai aștepte plânse pe obraz! Vai ce nălucire! Vai ce somn amar! A cuprins pământul fără de hotar Cum a smuls din inimi dorul așteptării Și-a răpus nădejdea până-n largul zării! Căci privind cu duhul peste adunare, Ce a stat prin vremuri trează-n așteptare Ne mândrim cu sfinții ce ne stau dovadă Luptători destoinici sus pe baricadă Temnițe și ruguri, prigoniri la rând Nu le-a stins din suflet focul lor arzând, Sub orice furtună cu dor neînfrânt Au rămas s-aștepte până la mormânt! Dar noi? Noi... urmașii pe-a sfințirii cale Am rămas departe rătăcind în vale! Somnul greu al nopții peste ochi se lasă Și creștinii astăzi dorm și nu le pasă! Visele deșarte peste zări întinse Risipesc cenușa candelelor stinse, Nimicind făclia ce a stat de strajă Peste vremuri tulburi cu șireata-i vrajă! Iar din slăvi nespuse, peste lumea toată Trâmbița vestirii va suna îndată! Cine va aprinde candelele sfinte Vrednici ca să iasă Domnului 'nainte?

Gh. Crăciun

Ce noapte târzie...

vom continua cercetarea scripturii cu fragmentul din...

Documents