A N U L H L - 8 I U N I E 1 9 3 4

A P A R E IN F I E C A R E L U N Ă L A B R A Ş O V

C U P R I N S U L :

I Cincinat Pavelescu .

Emil Isac . . . . Ion Focşeneanu Vladimir Nicoară . . Gherghinescu Vania . Mircea Pavelescu . Yvonne Rossignon Paul Constant Ion Th. I lea. G. Şt. Cazacu Al, Ceuşianu Ion Vlasiu . Oct. Şireagu C. S. Anderco Petre I. Teodorescu . Smaranda Andricu . Şt. Bachi . . . . Raoul Şerban . . . Maximilian Costin N. Ladmiss Andrescu

( Regele culturii \ Pescuitorii de mărgăritare (versuri) ( Amintiri literare Bătrânul cabotin Mâine (versuri) O reclamaţie bizară (schiţă) Ceasul de-acum (versuri) Ev, Soliloc (versuri) Ploaie (versuri) Om scârbit (schiţă) Drumuri deschise 'n trupul meu (poemă) Simfonie simpla (versuri) O poveste cu glorie, saşi şi secui (schiţă) Pictorul Nicolae Brana închinăciune crepusculară (poemă albă) Mâini (versuri) Gala Galaction

Inelul (poemă albă) Poezie

Ciclu Salut (trad, dupe Stephane Mallarmé) Ecou (versuri)

Cronica cărţ i lor : „La poarta din urmă" (George Gregorian), „Inimi sub

săbii" (Eugen Jebeleanu), „Lumini în interior" (Ştefan Dima), „Antolog :e

de imagini" (Teodor Scarlat) de Ion Focşeneanu ; „Prour pentru porţi uitate"

(Ştefan Bălceşti) de Mircea Pavelescu. — însemnări : Bucureşti, Cluj, Oradea,

Sibiu. — Cronica revistelor , — Redacţ iona le .

Redactor: ION F O C Ş E N E A N U

9 m m m a m m m i m ^ m m m i m m l l l l i m m m m i i m i m m i i m m ^ ^

R e d a c ţ i a şi Administraţia: Str. Reg ina Maria 2 6

B R A Ş O V U L L I T E R A R

R E G E L E CULTURII de CINCINAT PAVELESCU

Braşovul Literar'a apărut la 8 Iunie 1931, aniversarea unui an dela suirea pe tron a Regelui Carol II.

Ne-am rostit atunci gândul nostru, parafrazând cuvintele adresate de Suveran d-lui N. Iorga : „Voi fi un Brâncoveanu al culturii româneşti".

In trei ani de faptă, Regele a depăşit gândul nostru de atunci, înscriindu-se în galeria restrânsă a figurilor regale contimporane cu o triplă superioritate : tinereţe, entusiasm şi o înţelegere care pătrunde fulgerător sufletul oamenilor, rostul lucrurilor şi perspectiva eve-nimentelor>

Educaţia sa, influenţată de sfaturile adânci ale marelui său bunic Carol I, şi de pilda cuminte şi eroică a tatălui întregitor de neam, s'a complectat printr'o largă cultură universală, prin suferinţă şi meditaţie. Toii marii ziarişti străini care l-au cunoscut, au lăudat inteligenta lui diamantină şi preparatia sa pentru rezolvarea tuturor marilor probleme ce se pun la fiecare pas în conducerea unui popor.

încă de când era Principe moştenitor, preocupările sale au fost coordonate în t/un program bine definit. A început să ridice prin Cercetăşie, pe care a creat-o, nivelul sufle­tesc şi moral al tinerimei dela oraşe ; iar prin Fundaţia Culturală Principele Carol, şi cu concursul unor fruntaşi scriitori, a întreprins o adevărată ofensivă culturală la sate, în acelaş spirit de prefacere şi înălţare spirituală. In cei patru ani de domnie, cu maturitatea gândirei sale sporită de răspunderile fiecărei clipe, activitatea sa rodnică, dar îngreuiată uneori de neprielnicia împrejurărilor externe şi din nenorocire şi interne, s'a desfăşurat întregind pro­gramul initial de culturalizare a maselor. Viziunea sa, în tot ce a întreprins,' a fost sigură şi temeinică. Nimic din acel „far presto" al vânătorilor de glorie eftină. Majestatea Sa, caşi toti artiştii mari, nu lucrează decât sub „specia eternităţii." Dându-şi seama c ă viata noastră socială e încă în creştere, şi n'a eşit din dibuirile începutului plin de slăbiciunea inerentă debuturilor, caută cu toată energie, s'o aşeze pe fundamente trainice şi definitive.

Cuvintele regale rostite în toate împrejurările cu acel avânt oratoric care porneşte dintr'un suflet luminos şi dintr'o minte clară, n'au fost niciodată vorbe zadarnice şi sonore. Fiecare discurs regal adevărată pagină de elocintă — a fost enunţarea unui program de muncă care s'a îndeplinit în acte constructive şi generoase.

Credincios lozincei de a fi asemeni prinţului creştin de pioasă memorie şi ctitor ai atâtor aşezăminte de credinţă şi progres, depăşeşte însă prin viguroasele sale realizări, cadrul patriarhal în care a lucrat acesta, integrându-se în sfera de lumină a celui care a fost Regele Soare.

* * E ştiut că secolul lui Pericle a fost apogeul civilizatiunii greceşti ; al lui August —

apogeul puterii romane ; al lui Leon X — apogeul papalitătei ; al Iui Luduvic XIV, trebuia să fie apogeul monarhiei absolute. Fiecare din aceste veacuri par înconjurate de aureola

şi de glorie. Totuşi examinându-le mai stăruitor, nu e greu de văzut, că strălucirile politice şi fanfara victoriilor au fost amestecate foarte puţin în faima lor nemăsurată.

In timpul lui Pericle, sofismul şi viţiul înlocuiseră puritatea moravurilor antice. Bătrâ­nul Areopag, depositar al vechei înţelepciuni patriarhale, devenise venal şi nedrept. Deca­denta Atenei începuse.

Ce a fost domnia lui August pentru R o m a ? La început exiluri, proscriptiuni, suplicii şi teroare. Senatul, odinioară mândru şi liber, da pilda unui servilism desgustător. Odată cu libertatea se irosi în vântul despotismului virtutea, onoarea şi desinteresul. In afară, legiunile lui Varrus suferiră în Germania cea mai sângeroasă înfrângere pe care armatele romane o încercaseră dela luptele cu Hanibal.

Dar domnia lui Ludovic X I V ? începută în turburările Frondei, s'a terminat în mi­jlocul umilirilor şi a loviturilor soartei. La moartea marelui rege Franta era istovită, înnecată în datorii enorme, cu fruntariile ameninţate, iar destinele monarhiei compromise prin slăbi­ciunea şi scandalurile ultime, urmau să intre într'o eclipsă fără nădejde.

* * *

Am vrut să arăt în această scurtă evocare a istoriei că gloria (otală a unei epoci nu se poate răzima numai pe sistemele politice, mai mult sau mai puţin destoinice, nici pe constituţii, mai mult sau mai pujin trecătoare, nici pe victoriile armelor, oricât ar fi de stră­lucite. Când distruge în loc să clădească, politica este o ştiinţă funestă ; când nu e în slujba unei idei de progres, gloria militară e stearpă. Gloria literară este singura sacră şi de netă­găduit, pentrucă numai ea înfătizează atotputernicia inteligentei, domnia bunului gust şi triumful principiilor eterne, pe care se înahă societatea omenească. Iată şi explicaţia pentru ce, cu toate greşelile lor politice, domniile lui Pericle, August şi Ludovic XIV, au fost domnii mari. Geniul lui Ludovic XIV a fost de-a fi înţeles nevoile şi sufletul veacului său.

Acuzaţia că a risipit bogăţia Franţei în lux şi sărbători fără precedent, păleşte în fata marilor realizări de artă din acel timp. Să nu se uite că un Tartuffe, deşi a fost jucat în cinstea Ducesei de Lavaliere, a pus în evidentă geniul lui Molière. Tot ce nu este decât alai şi deşartă măreţie se risipeşte cu sfârşitul luminilor ; dar când capodopere ca Tartuffe sunt miezul acestor serbări, ele se înfig ca nişte cue de lumină în amintirea gene­raţiilor şi fastul lor nu costă niciodată prea mult.

* * *

Am făcut această apropiere între epoca celui mai strălucit dinire regii Franţei şi Regele nostru, pentrucă şi el a înţeles puterea culturii, a cărţii şi a artei, sub toate expresiile ei.

Mi-amintesc de strălucirea serbărilor pioase de anul trecut dela Castelul Peleş şi reaud versurile de bronz ale marelui Octavian Goga, care s'au înscris din voia regală pe o placă de marmoră, ca să proslăvească memoria celui mai ilustru trio regesc !

Ca şi marele rege francez, simpatia regală s'a aplecat ocrotitoare spre munca necu­noscută şi nerăsplătită a scrii'orilor şi artiştilor, înţelegând că sufletul national nu va putea produce valori demne de a intra în conştiinţa universală, decât atunci când va domni o altă aimosferă de încredere, nădejde şi siguranţă, în sufletele frământate de neliniştea arză­toare a creatiunei.

A proclamat dragostea de carte şi apropierea de scriitor, pentru a clarifica puterile zămislitoare de frumos şi de adevăr ale neamului. Ca monarhul francez de odinioară, a strâns în jurul Tronului forţele spiritualităţii noastre, înlesnindu-le o coordonare pentru cre-iarea unui stil de viată şi de gândire naţională. Prin intermediul acestei spiritualităţi, Regele s'a coborît tot mai adânc pe scara sufletului românesc, dovedind că vrea să-1 descopere până în cele mai nebănuite ascunzişuri, pentrucă iubindu-1 în unitatea lui, să i se poată identifica. Chemând la el pe scriitori, pe artişti, pe gânditori, pe oamenii de ştiinţă, Suve­ranul a îmbrăţişat într'un gest de iubire generoasă şi caldă însăşi sufletul poporului în tre­cutul şi aspiraţiile lui.

Paralel cu îndemnul, a urmat gestul de ocrotire şi fapta. In câţiva ani numai, iniţiativa regală a înregistrat succese luminoase şi pilduitoare. Ziua cărţii, creiarea unui nou

Premiu National (al Fundaţiilor), creiarea unei edituri, a Revistei Fundaţiilor Regale, a Albinei pentru culturalizarea satelor, restabilirea premiilor nationale prin acordarea lor unor Tador Arghezi, G. Ibrăileanu, G. Bacouia, editarea tinerilor scriitori premiati anul trecut, sprijinirea unor reviste valoroase ca Azi — sânt numai câteva din firul impresionant al iniţiativelor regale, realizate.

Desigur toate acestea ar fi avut altă amploare dacă voia suverană n'ar fi fost corectată adesea de coaliţia neprielnică a unui politicianism exagerat

Privind în Ziua Cârtii, cum tot rodul gândirii şi artei româneşti se răstoarnă sub ochii luminati de bucurie ai Suveranului, am înţeles că toată gloria şi toate drepturile unui popor cresc prin frumuseţea artistică şi limpezimea cugetării înalte, şi poate pentru prima-oară după patru decenii de poezie, am zărit, aci în Orient, înăliandu-se din sufletul nostru, o coloană albă, sub capitelul civilizaţiei şi al eternităţii.

In Ziua Cârtii, Regele şi spiritul neamului au fost una. Iubirea regală s'a topit în sângele poporului. Poporul şi-a întins o mână, plină de floarea inimii şi de rodul mintii. Tot ce e spirit românesc, a trecut atunci dintr'un fund al trecutului, prin inima suveranului, spre mâine şi spre totdeauna.

* * Când cu trei ani în urmă, prima bătaie de aripă a acestei Te viste, a fost închinată

Regelui tânăr şi cărturar, am avut viziunea precisă că aducem, nu numai un omagiu pentru Capul Statului, dar şi o închinare profundă pentru noul simbol menit să polarizeze grelele comori ale neamului.

Statul national, Statul religios, Statul traditional de care vorbeam atunci, strâng azi c ingătoarede lumină în jurul Statului monarhic, ridicat la putere, strălucire şi demnitate de energia neînfrântă a unui mare Domn.

Cetatea de veche tradiţie cărturărească a Braşovului, unde s'au tipărit cu pene muiate în soare şi în sânge primele cărţi de slovă românească, îşi pleacă turnurile de burg medieval, sub gestul larg de suverană ocrotire a spiritului, a artei şi a culturii româneşti-

Braşovul, această mică inimă a tării şi toii acei care în incinta lui înfloresc p ramura albă pentru vis şi pentru poezie, aduc dar, gloria trecutului şi sufletul de azi, la în­ceputul celui de-al 5-lea an de domnie a Regelui Culturii.

M Â I N E . . .

— Mâine, iubito, Când sub zarea frunţii îti vor asfinţii stele Şi scoicile de fildeş marea n'o vor mai roti; Când zambila rumenă a gurii va păli In unghiul vag al scuturatelor lalele...

Mâine, Când părul tău va spori mreajea rădăcinii Iar sânii albi, oarbele drumuri de râme; Când braţul lutului va veni să sfărâme Plăsmuirea mâinilor străvezii ale luminii...

Mâine, Când vei fi bob încins de nisip Şi poate de stea în cădere, un plâns — Eu şi dragostea noastră, vom însemna rugul stăns : Lumea 'n beznă, îşi va pierde ultimul chip.

— Mâine, iubite. Când toate vor fi triste precum ai spus, Voi rămâne, totuşi, mireasma locului unde-a murit

[un crin, Lujerul adâncit în glastra inimii ca un spin, Ecoul sunetului de corn în arama codrului apus.

Din tine, ca pe-o plantă, numai sorbul fiecărui an Mă va smulge spre supremul departe. Abia cu ultimul, pulberea oglinzii mele sparte Va ninge peste lume cum peste un ocean...

ION F O C Ş E N E A N U

O reclamatie bizară de VLADIMIR NICOARA

Un bun prieten, abil reporter la un mare coti­dian, în drumul său trudnic pentru descoperirea sen­zaţionalului, a aflat la o circumscripţie poliţienească dela periferie, între obiectele găsite şi nereclamate, o servietă de piele de vitei. Nimic neobişnuit, nu i a ş a ? Cine nu poartă servietă? Ministrul şi moaşa, advocatul şi cocota, medicul şi voiajorul comercial, studentul şi agentul loteriei de stat. Servieta, deşi e confecţionată din piele de vilei sau de porc, nu transmite purtătorului nici una dintre calilătile vieţui­toarelor care şi-au dat pielea, şi prin urmare nu-1 compromit. Dimpotrivă: ea dă o anumită prestanţă de intelectualitate, din care pricină s a răspândit atât de mult şi e purtată cu motiv şi fără.

Dar servieta, dela circumscripţia de periferie,, nu se ştie cui ar putea apartine. Ştiu ce veti zice d-v : „Deschide-o domnule comisar!" Dacă e goală e a unui ministru ; dacă are câteva ziare e a unui funcţionar superior; dacă are o cutie cu pudră şi alte utensile de tualetă măruntă e a unei studente, şi aşa mai departe

Foarte b ine! Dar tot n'am făcut nimic! Putem stabili cel mult pătura, — ca să nu zicem clasa, — socială a proprietarului, dar el tot anonim rămâne. Şi în cazul nostru, chestiunea e mult mai complicată. Servieta nu contine decât conceptul neisprăvit al unei plângeri către un primprocuror, iar reclamantul e un Bou. Da, da, nu vă mirati ! Veti vedea din conţinutul reclamatei ! Dar servieta nu poate fi a unui bou pentru două motive : aceste patrupede pâ­nă acum nu ştiu carte, — deşi unii profesori uzează de expresia „vacă încălţată", spusă elevilor, cari ştiu totuşi să scrie şi să citească, — şi servieta fiind de piele de vitei nu putea fi purtată de un bou. fiinţă sinceră şi consecventă, căruia nu i se poate atribui o aşa de mare perversiune, specific umană, încât să poarte un obiect confecţionat din pielea co­pilului său, ca să zicem aşa.

E adevărat că servieta ar putea fi a unui ad­vocat , dat fiind că în aceste vremuri de crâncenă criză, sunt advocaţi cari n'au în servietă nici măcar conceptul unei singure reclamaţii ; iar petiţia cu pri­c ina fiind scrisă la persoana întâi, ar dovedi că ad­vocatul s'a identificat cu pricina clientului său, caz destul de răspândit în lumea juridică.

Dar, toate aceste supoziţii, n'au nici-o valoare fată de fondul serios şi cu totul neobişnuit al cauzei. Prietenul reporter, — la rândul său prieten cu şeful circumscripţiei respective, — a scos o copie de pe conceptul acelei reclamaţii penale. Şi cum cotidia­nul la care el lucrează, nu face literatură nici mă­

car Dumineca, nu putea utiliza aceas tă piesă rară. Oferindu-mi-o. o dau publicităţii, bazat pe dictonul francez c ă : „prietenii prietenilor noştri, ne sunt prie­teni" aşa că, în virtutea acestei prietenii logice şi ideale, şeful circumscripţiei poliţieneşti nu se poate supăra pe mine, pentru divulgarea acestui secret, mai mult sau mai puţin profesional.

Şi acum iată şi reclamaiia domnului Bou :

DOMNULE PRIM PROCUROR,

Ştiu c ă sunteti obişnuit să cititi în primul rând semnătura, pentru a vedea dacă. reclamantul face parte din lumea politică, lume c^re are drepturi largi şi urgente la proteciiunea legilor al căror reprezen­tant sunteti. E adevărat că semnătura n'o să vă spună nimic. Să nu eredet' însă, că banalitatea nu­melui: „Plăvan Boul" ar fi o ficţiune, un pseudo­nim, sau încercarea unei farse de prost gust. Nu. Domnule Procuror! Sunt o fiinţă reală şi concretă, şi dacă nu mi-ar fi scârbă de politica umană, — pentru motivele pe cari le expun mai la vale, — aşi putea deveni chiar o personalitate cu multă influentă pe lsngă Ministrul Justiţiei, şeful. dv. direct! Vă rog să nu luaţi aceasta ca o ameninţare, pentrucă, după cum v'am spus, nu fac politică, ci ca o lămurire şi un îndemn pentru a lua în .considerare plângerea mea şi a-mi acorda protectiunea legilor respective.

' Primul advocat la care m'am adresat pentru a lua apărarea cauzei mele, m'a reiuzat net, sub mo­tiv, că legile cu cari el jonglează, sunt pentru oa­meni şi nu pentru patrupedele rumegătoare dintre cari fac parte. Cum ştiam precis că legile, mai ales în orient, nu sunt pentru oameni, ci pentru Monito­rul oficial, pentru cartoanele unei viitoare istorii so­ciale şi politice, sau în cel mai bun caz pentru a fi mereu modificate şi la urmă călcate de autorii lor, afirmaţia advocatului m'a surprins. M'am lămurit însă, când am aflat, că advocatul a fost pe vremuri Ministru de justiţie. Prin urmare face politică mili­tantă şi s'a simţit personal jignit de pretenţiile mele.

E adevărat, Domnule Procuror, că nu sunt ce­tăţean român. Deşi născut şi crescut în aceas tă tară, pe care o iubesc pentru bogăţia păşunelor sale, mai mult ca un ministru de finanţe bugetul ofticos, îmi place să rămân international, şi n'am cerut încetă-tenirea de teamă să nu deviu contribuabil şi să fiu trecut în listele electorale. Răbdarea mea proverbială a prilejuit în tara noastră, o imundă calomnie la adresa mea. Se zice : „rabdă ca boul". Şi nu-e drept, Domnule Procuror, pentrucă există o fiinţă mai răb-

durie, mai blândă şi mai necuvântătoare ca mine. E contribuabilul! Ar trebui, prin urmare, să se z i c ă : irabdă ca un contribuabil român ; iar comparatia cu răbdarea mea, este deadreptul calomnioasă."

Am ajuns, Domnule Procuror, tocmai la obiec­tul reclamatei mele : mă consider calomniat. Calom­niat în parlament, în şcoală şi în viata de familie. Oamenii, cari ar putea găsi oricând termeni de com­paratie din viata lor, socială şi politică, obiş/iuesc totuşi să pomenească numai rrumele meu, terfeliţi-du-1, degradându-1, ofensându-I. B a , dacă ţinem seamă de obârşia mea, aşi putea zice, divină, — un strămoş al meu a fost zeu : Boul Apis, — ori de necontestata mea nobleţă, — un alt strămoş al meu şi-a oferit capul drept emblemă a unei frumoase ţări, — m'aşi putea considera mai mult decât calomniat, şi dacă n'aşi fi patruped şi rumegător, m'aşi putea prevela de un articol din Codul penal, cu sancţiuni mult mai severe.

Ca să vă dovedesc. Domnule Procuror, că sunt ofensat şi calomniat am să vă dau câteva exemple luate din viata de toate, zilele,

S ă zicem că dv. na t i fost niciodată la parla­ment. Ca şi mine de altfel. Nu se poate însă să nu fi cetit dezbaterile parlamentare. Nu cele din Moni­torul oficial unde calomniarea mea este mai precisă, ci numai cele din cotidianele independente. A{i ob­servat sper, câf de des vine riposta: „eşti un bou", pe lângă mugetele cu cari se întrerup oratorii. Ei bine, Domnule Procuror, nu pot pricepe şi nici ad­mite aceas tă calomnie. Mai întâiu că nu fac politică şi decj n'am fost şi nu voi fi în parlament. Nu cred în eficacitatea acestei fabrici de legi şi n a m nici-un punct de asemănare cu omul politic. Adecă, nu; am un singur punct : rumegarea. Eu rumeg c e a m mânca t ; omul politic mănâncă nerumegat când è la guvern, ca să aibă ce rumega în timpul opoziţiei. Eu rumeg nutreţul ce mi se dă răsplată a muncei mele ; omul politic rumegă budgetul ce nu i se dă, dar îl ia singur, drept răsplată a neaclivitătei sale. Cum vedeţi chiar acest punct de asemănare este pentru mine o ofensă şi m'am hotărât să nu mai rumeg pentru a face să dispară şi aceasta asemănare .

Dar în şcoală ? ! Poate că domniei-voastre nu i s'a întâmplat,

dar nu cred să nu fi auzit, mai ales la ora de mate­matică, pe vre-un profesor spunând unui elev rămas taciturn în fata tablei : „stai ca un vitei la poarta nouă". Ei bine, Domnule Procuror, aceas tă formulă pedagogică, astăzi perimată, — de oarece civilizaţia i-a dezvoltat şi viţelului simţul de orientare, — este totuşi întrebuinţată destul de des. Şi o găsesc ofen­satoare şi calomnioasă. Cu atât mai vârtos că oamenii ar putea găsi termeni de comparatie, mult mai ade­văraţi, luaţi din viata lor. S'ar putea zice : stai ca un subsecretar de stat în fata hârtiilor de rezolvat ; sau : stri ca un doctor în medicină ajuns ministru de jus­tiţie ; sau : stai ca un candidat în fata comisiei exa­minatoare ; sau . . . dar câte comparaţii nu s'ar putea găsi !

In viata socială şi mai ales matrimonială calom­nierea mea ia proporţii uriaşe. In primul loc eu nu mă însor, din motive fiziologice cunoscute de toată lumea. La noi se practică amorul liber, iar cel care practică acest amor e taurul şi nu eu, boul. Atunci, vă rog, pentru ce din coarnele mele, — podoabă şi

armă de apărare, — se face emblema masculină a căsniciei moderne? Este, sau nu, aceas ta o adeve-rată ca lomnie? Biata mea mamă este permanent ofensată. Unei femei fără temperament i se zice : vacă, deşi mamă-mea n a susţinut niciodată că ar avea, — pe lângă vitei şi lapte de muls, — şi tem­perament; în şcolile de fete unele profesoare pome­nesc foarte des numele mamei mele, cu toate că máma mea, estè o, fiinţă tptdeauna folositoare, iar o fată-eu titluri-academice este- foarte rare ori folosi­toare, ei, soţului şi societătei. Dar, luând în consi-, derare că nu numai mamă-mea este pomenită cu intenţii ofensatoare, ci chiar şi alte mame sunt pome­nite cu vehementă şi cu diverse acţiuni impudice; în parlament şi în viata de toate zilele, să lăsăm la o parte aceas lă calomnie.

Din cele relatate până acum cred, Domnule Procuror, că v'am pus la dispoziţie suficiente dovezi pentru a putea încadra calomniarea mea în respec­tivul texf de Cpd penal.

Să nu credeţi însă c ă sunt animat de vre-un resentiment înpotriva întregei omeniri. Nu, Domnule Procuror. Trebue să recunosc aici c ă au fost şi oameni cari s a u simţit mişcaţi de calităţile mele. De pildă poetul Carducci a cântat frumuseţea ochilor mei, iar ţăranul român blând, răbdător şi muncitor. — calităţi cu care mă mândresc şi eu, — are în gră­diniţele Iui de flori, o floare numită: „ochiul boului". Sunt profund mişcat de aceas tă atenţie şi iată pentruce îi dau toată puterea mea de muncă. Şi notati, Dom­nule Procuror, c ă ţăranul nici nu mă mănâncă. Eu şi ai mei ne dăm viata pentru orăşenii, cari ne calomniază zilnic. Purtarea este specific omenească . Şi, evident că — fiind abia cunoscută decadenta umană, — n'am pretenţia să cer recunoştinţă de la oameni, deşi Ia ofer tot ce am, în viajă şi dnpă asasinare, dar /cer să nu fiu şi calomniat.

Reclamátiá se termină fără încheere şi fără semnătură. Nu ştim dacă Plăvan Boul dorea să se constitue şi parte civilă.

Se cunoaştea însă c ă bietul Plăvan nu cunoaşte drumurile umane. Omul, — potrivit dictonului biblic : „Dumnezeu ceartă pe cel iubit" — obişnueşte să-şi bată jr>c tocmai de cei cari îl ajută. Dovadă: porcul îi este un animşl foarte folositor ; câinele îi este foarte credincios ; din aceste două animale, pe cari ar trebui să le iubească, omul a făcut o monstruozitate necunoscută în zoologie „porcul de câine", insultă aruncată semenului său.

Dar, domnul Bou n'are dreptate apelând la legile umane, pentrucă, aceste legi nu sunt aplicate nici oamefiilor. Pretentiunea domniei-sale ia mai curând înfăţişarea unui conflict între . . . naţiuni şi nu poate fi spigionata cu ajutorul Codului penal. N'are decât să se adreseze la . . . Geneva !

Lui B R A N - L E M E N Y

Iţi dau întregul meu sufragiu Dar spune-mi zău fără necaz, Nu crezi că A n c o r e , T a l a z , Miros puţin a n a u f r a g i u ?

CINCINAT PAVELESCU

PESCUITORII DE MĂRGĂRITARE

De-alungul umedelor stânci Uitate 'n mările adânci,, Ca 'ntr'un mormânt ce le înghite, Necunoscute nasc şi mor

în scoica lor Mărgăritare negăsite I

Dar îndrăsnetul beat de vraja Strălucitorului său vis, In valul care le ascunde S'asvârle — fulger în abis.

Şi mâna-i pipăe cu spaimă Pe când în gol coboară greu Spre fundul mărei unde perla Se frânge 'n ploi de curcubeu.

O vede, o atinge, iat-o ! Sub năzuinţa care-l mână, Prin valul de 'ntuneric sue Ca şi un zeu, co stea în mână !

Şi voi poeti — mărgăritarul Cules pe-al sufletului fund Ca un pescar prin foi de unde Il ridicati pe scări de gând !

Poetului Ion Focşeneanu

MIRCEA PAVELESCU

E V

Decând svărlită luna în ţăndări reef s e sparse ultimul gest trecuse topit în întuneric. Mişcarea-i răstignită în golul mut şi sferic peste coloane frânte şi peste tâmple arse.

Au pus îngerii negri pe buze recii zăvor, în urne largi şi grele ecouri au închis, tăcerile pe ziduri au evadat din vis şi-au împietrit de-avalma lângă străjerii lor.

Ce suflet prin sigilii să năzuiască până la puntea ridicată pe moarte şi pe gol? pe uliţele drepte să umble care sol? la uşile zidite să bată care mână ?

Se va deschide poarta ca pleoapa de uşoară şi ochii seci, o clipă te vor privi pe rând 'iar plantele de sârmă vor plânge stele, când pa trâmbiţa cocoşul de fier a treia oară.

SOLILOC Mon front est rouge encor du baiser de la reine ;

Gerard de Nerval.

Reuarsd din legendă sângele altor seri peste terasa unde dansează ambasada, tu, răcoreşte-ti, rege, în crinii tineri spada şi pune-mi-o pe rana verzuie de tăceri.

Mf-e fruntea sângerată de marele sărut ce mi l-a dat prinţesa acestei reci Bretonii; de-atunci prin solitudini ascult cum sună anii ca o cădere lentă de stele peste scut.

Ce clară, oh, ce clară e linia tristeţii! Buchetul de vocale nu ti l-am mai întors vreau să-l păstrez — lumină pentru informul tors sau lampă simplă pentru singurătatea fetii.

Dar soraele, ce suflu coclit de scorpion ! Voi arde ochii umezi de stearpa lui culoare ca să rămân, în umbră clamând o desperare cu barba răvăşită către Septentrion.

A m i n t i r i l i t e r a r e L e o n G h i k a D u m b r ă v e n i şi s t a t u i a lui E m i n e s c u

de CINCINAT PAVELESCU

Mă aflam pe la sfârşitul anului 1902 magistrat la Corabia, fiind muiat dela Brăila, din cauza unei epigrame adresate puternicului şef local al liberali­lor, d. Consi. Cociaş.

Ministrul de justiţie, regretatul C. Siofcescu, în­trebuinţase cu mine ceva din eleganza lui ironică. Ca să nu mă mâhnească prea mult transferarea dintr'un oraş bogat, pitoresc şi vesel ca Brăila, în-tr'un mic port, cu un oraş în formaţie, cum era Co­rabia, îmi scrisese o epistolă autografă de dojana şi de încurajare. Mă certa dulce că-mi risipesc prea mult talentul cu sburdălnicia epigramelor şi motiva mutarea mea sperând că vederea locurilor pe unde armatele române au trecut Dunărea în răsboiul glo­rios al Independentei, o să-mi inspire poeme epice şi lirice, de care, spunea el, o literatură tânără ca a noastră are atâta nevoe.

Această politeţă exagerată a ministrului era pri­cinuită de stima în care mă tinea D-na Demetru Stürza, soţia Primului ministru, care era în visita cu mama mea şi pe vremea aceea mă însărcinase să fac o poemă pentru monumentul eroilor dela Gri­glia, ridicat Ia Ploeşti. Poema o recitasem la un mare festival literar organizat în acest scop şi la care luase parte poetul Vlăhută şi trubadurul Dela-vrancea.

Leon Ghika Dumbrăveni (pe care îl cunoscu­sem la Printesa Marta Bibescu) locuia pe-atunci în spatele Hotelului Athénée Palace , în casa Blaren-berg, cu vederea în grădina Ateneului, unde se strângeau după teatru Prinţul Moruzi, George Va­lentin Bibescu, Părintele Lucaci, Const. Dissescu, Costea Balş, Doctorul Haralam, Alex. Davilla, Prin­ţul Grigore Ghika şi soţia sa Prinţesa Margareta Ghika, născută Creteanu, Radu Văcărescu, (cunos­cător perfect al clasicilor francezi şi al parlamenta­rismului român) şi alte personalităţi din elita bucu-reşteană. Leon Ghika Dumbrăveni era un om de o mare cultură şi un adevărat mare senior, care acorda poeţilor, artiştilor şi scriitorilor o largă şi prelungită ospitalitate, mai cu seamă la moşia sa Dumbrăveni din Botoşani, situată Ia douăzeci şi cinci de kilo­metri de Suceava-

Aflând că tatăl marelui poet Eminescu locuise cu familia sa, în calitate de administrator general al Balşilor, care stăpâneau pe atunci această imensă proprietate, s a hotărît să ridice în parcul Dumbră­veni o statue marelui poet ce-şi petrecuse o parte a copilăriei la conacul acestei moşii boereşti.

Intro zi m'am pomenit la Corabia cu o tele­gramă iscălită Leon Ghika, prin care mă invita să viu imediat la Dumbrăveni, că se inaugurează peste două zile statuia lui Eminescu. Am plecat cu primul tren. Călătoria era lungă, din micul port din Roma-nati, tocmai la moşia princiară de lângă Suceava. Trebuia să străbat, pe o căldură de Iunie, toată Va-lahia şi întreaga. Moldovă. Am ajuns seara în gara Vereşti, unde mă aştepta un poştalion cu 4 cai şi un secretar al Prinţului. Am fost primit cu mare bucurie atât de nobilul amfitrion cât şi de oaspeţii aleşi, pe c a r e ' î n mare parte îi cunoşteam şi inslalat într'o splendidă odae la „Cucurigu", un fel de vilă specială pentru invitati, şi pe al cărei înalt tavan alb se răsfăţa un imens păianjen de bronz mat. Cel mai sgomotos şi vesel mosafir era sculptorul Oscar Spälhe, autorul statuei ce trebuia să fie des-vel i tăa doua zi. înalt, blond, cu ochi albaştri râză­tori, bun povestitor la chef, cu mustăţile înfipte în cer, la gât cu o lavalieră neagră, era tipul teutonului simpatic şi sigur de sine, dar care s a latinizat mai cu seamă prin libaţiile "cu vinurile noastre nationale. Intr'un colt zâmbea barba a lbă a marelui avocat-boer Petre Grădişteanu, preşedinte al Ligei Culturale. Asculta pe poetul Dimitrie Anghel, foarte în vervă, ce se pierdea în nişte paradoxe, care făceau pe timidul Şt. O. Iosif să deschidă ochi mari şi cam roşii.

Alex. Davilla era din obişnuiţii casei. Erau multi invitati. Reprezentanţi ai presei şi ai marilor reviste. Academicianul de azi Sextil Puşcariu venise, mi se pare, din partea României June din Viena. Poetul Dem. Nanu îşi plimba melancolia tăcută şi visătoare prin colturile bibliotecilor. Multi scriitori şi publicişti din Iaşi, Botoşani şi Bucovina se înrola­seră în corurile organizate de Spăthe şi consumau fără milă butoaiele cu bere de München intonând răguşiţi „Gaudeamus igitur".

După masa care se prelungise, Leon Ghika ne-a strâns într'un comitet de arbitri, c a să ne pro­nunţăm asupra unor ode, din care el opina să ale­gem pentru a fi citite a doua zi, odată cu desve-lirea statuei. Davilla, Anghel, Iosif, Nanu şi ceilalţi au declarat solidari că poeziile sunt proaste. Leon Ghika era consternat :

— „Nu credeţi domnilor, interveni el, că ar fi bine să mai recitim cel pujin pe cea din u r m ă ? Am făgăduit autorului, care e dela Botoşani."

— „Sunt proaste, Printule."

— Atunci ce e de făcut? Faceti Dv. altele mai bune."

Davilla replică: — Dati-mi 3 ani şi voi scrie eu o odă în ge­

nul Baladei strămoşilor." Atmosfera era grea. Afară o noapte cu lună vărsa argintu-i pe vârfurile mesteacănilor din parc.

Leon Ghika cam necăjit îi spune lui Davilla : — Eşti ridicol, cerându-mi să aman serbarea

peste 3 ani, ca să te chinueşti tu a scrie o poemă ocazională. S ă fim serioşi. Mai bine să-i dăm lui Cincinat o cupă de şampanie şi 50 de minute. El n'are nevoe de un concediu de trei ani ca d-ta.

Toate privirile se aţintiseră asupra mea. Am refu­zat dela început, pretextând c ă sunt foarte obosit de drum şi apoi eram pe atunci redactor la revistele lite­rare ale lui Alexandru Macetionschi, pe care l-ar fi mâhnit omagiul adus rivalului său, de un intim colaborator. (

Dar Leon Ghika persista în ideea lui de a se da o mai mare amploare serbărei prin citirea unei ode.

M'am pomenit că Prinţesa Jean Ghika îmi dă braţul şi-mi cere să facem un tur prin parc. Prinţul Jean , care era locotenent de roşiori, juca bridge. Printesa era blondă, tânără şi americană. Era fata milionarului Singer, fabricantul celebrelor maşini de cusut. Fiind în călătorie prin Constantinopol cu iachtul părintesc^ a zărit într'o vitrină a unui negustor turc de covoare, o păpuşă îmbrăcată în uniformă de ofi­ţer de roşiori şi a cerut tatălui său să i-o cumpere. Negustorul i-a răspuns că se înşeală. N'are în vitrină nici-ö păpuşă, ci locotenentul, care se uită la co­voare, e fiul ministrului român la Constantinopol. Capricioasa americană a declarat c ă i este egal. Dar vrea pe acest ofiţer. Şi iată cum s'a făcut cu­noştinţa, iar frumosul locotenent a plecat imediat cu logodnica sa în călătorie de nuntă împrejurul pă­mântului.

O cunoscusem cu trei luni înainte la Bucureşti, când a venit să-şi viziteze familia.

In seara aceia de lună m a dus până lângă statue. Spâthe, profitând de clarul lunar care prefă­cuse noaptea în zi, se apucase să şlefuiască puţin figura marelui poet. Se răspândise vorba că din toate fotografiile, el alesese tocmai una cu barbă. Şi i s'a dovedit că aceia era a unui unchi al lui Eminescu, a şa că maestrul a trebuit noaptea să-i rază barba numai cu săpun lunar.

In coltul unei alei era o masă rotundă de mar­moră. Spre surprinderea mea, sub becul mare elec­tric care făcea concurentă lunii, se afla hârtie, cer­neală, o sticlă cu şampanie şi două cupe de cristal. Cum era să rezist? Am început să scriu . . . Prinţesa a dispărut discret în umbra boschetelor şi foşnetul Tochei albe de mătase, sporea vraja misterioasă a serii parfumate de crini şi de trandafiri.

Oda mea citită seara, caldă încă de emoţia in­spiraţiei, a obţinut un succes neaşteptat. S'a hotărît, după propunerea decanului Petre Grădişteanu, să fie citită imediat după serviciul divin, chiar în clipa când se năruia pânza care ascundea ochilor viziunea de bronz.

Toate jurnalele timpului şi revistele literare care apăreau, au reprodus oda lui Eminescu, însoiind-ode laude.

Seara însă, la masa de gală, am avut un aprig duel cu Spâthe, care a fost nemulţumit c ă această poezie improvizată, a pus în umbră opera lui lu­crată pe îndelete. într'un toast în care mă felicita, susţinea totuşi că orice operă de imaginaţie care nu prezintă timpului decât armatura unor cuvinte, rit­muri şi imagini e ursită să dispară din memoria oamenilor, pe când o statue e veşnică, asemeni bronzului din care e făurită.

Leon Ghika, aducându-i elogii pentru ţinuta li­terară a discursului şi mai cu seamă pentru maestria cu care a înfăţişat generaţiei de azi şi celor de mâine, unul din aspectele schimbătoare ale marelui poet. i-a declarat c ă nu împărtăşeşte teoria cam pri­mară a eternităţii bronzului şi mi-a dat cuvântul c a să-i complectez ideea.

Mulţumind Prinţului, în numele scriitorilor pre­zenţi pentru pilda înaltă, dată acelora care-şi cheltuesc averile la Monte-Carlo sau pe câmpurile de curse, fără nici-o înţelegere pentru arfă şi pentru artişti, aceşti crainici spre veşnicie ai popoarelor culte, am răspuns lui Spâthe c ă un cioplitor de piatră oricât de meşter, nu e obligat să ştie c ă versurile lui Homer, ale lui Virgiliu, Horatiu, Catul şi Ovidiu, de şi scrise cu mii de ani în urmă, armonia lor în­cântă şi azi inima şi mintile omeneşti.

Fără să am presum{ia absurdă de-a face vreo apropiere cât de vagă, între geniul acestor regi stră­lucitori ai Parnasului şi modestia lirelor noastre obscure şi anonime, cutez să afirm că aş fi gata să fac o strofă care să dureze cel puţin cât statuia riva-lu'ui meu de astă seară.

Spâthe a primit desfiderea şi eu m'am executat închinându-i aceste 4 versuri :

' Gloria lui Eminescu O să aibă două pete : — Poate, versuri mele; — Sigur: statuia lui Spâthe!

încurajat de aplausele generale, am mai pariat cu Spâthe că-i fac în 7 minute 10 epigrame.

Mi-aduc aminte câteva din e l e : Spâthe juca foarte bine biliard dar într'o par­

tidă cu prefectul de Bacău , Lecca , pe când da ultima lovitură de tac, ca să câştige partida şi cei 100 de lei mizaţi, a dat un chix, sfâşiind şi pânza verde a biliardului. Am făcut aluzie în acesa tă nouă epigramă, la libaţiile excesive pe care Ie făcea zilnic în detrimentul butoaielor de bere golite în timpul corurilor pe care le conducea spre desolarea urechi­lor noastre:

Enorm consumator al berii, c — Spăfhe — graf von Habenixl La biliard îti face serii . . . Dar la busturi, da şi chix!

Şi am continuat : Fantazia-i vagabondă, Pentru ce n butoi s 'afundă? . . . Fiindcă berea este blondă, El cu bronzul o confundă !

Şi altă variantă : Fără să fac pe pesimistul Nu tot ce toarnă e de soi . . • Cu ce talent însă artistul Sculptează, berea din butoi !

Alta. Cum banda veselă a coriştilor lui Späthe era alcătuită în majoritate, din oaspeţi neinvitaji, care veniseră de peste hotare ca la parastas, Leon Ghika le zicea „martirii", însă ei cântau, beau şi mâncau fără preget, aşa că adevăraţii mosafiri sufereau.

Lui Leon Ghika .

In glumă-ai poreclit „martiri" Pe nişte-anume mosafiri, Dar apetitul lor vioi Răsbunător desfide gluma . . . Şi-o zi să mai rămâe numa, Atunci martirii, am fi noi !

Cu toate aceste glume pişcătoare m'am des­părţit de sculptorul Oscar Späthe c a de un bun şi talentat prieten, şi mai târziu mi-a făcut bustul expus azi în sala Ateneului Român — bust admirabil pe care 1-a intitulat: Faun. Se zice că e una din lucră­rile lui de căpetenie. Regretatul Vasile Mortun coman dase două. Const. Mille îl avea pe birou. Petre Carp avea unul de bronz la Ţibăneşti şi altul de marmoră în biroul său din Calea Dorobanţilor. De sigur Späthe a câştigat mai mult cu această copie a capului meu, decât a câştigat originalul cu poezia şi cu magi stratura.

Intorcându-mă din Paris în 1924 la expoziţia Tinerimei artistice, mi s'a cerut de M. S. Regina Maria

să culeg dupe buzele mele, reproduse în marmoră, epigrama care tremura nespusă.

M'am supus ordinului regal şi am înscris cu creionul pe marmora bustului acest catren :

La bustul ăsta şi poetul Şi sculptoru-au colaborat, Căci marmora este de Späthe, Iar sufletul de Gncinat .

Azi consider epigrama nedreaptă, întrucât maes­trul Späthe a pus în aceas tă lucrare de tinereţe şi de inspiraţie, şi poesie şi vis şi adevăr şi spirit, li datoram acest omagiu după toate glumele epigramá-tice de la banchet, unde i se proslăvea talentul.

Mi s'a spus de curând' de 0 . Caligari nepotul Prinţului Leon Ghika, răpit acum un an iubirei prie­tenilor şi rudelor sale, că statuia marelui Eminescu a fost doborîtă în timpul răsboiului de ţărani, iar piedestalul de marmoră a fost distrus.

S a r cuveni ca Ministerul Instructiunei Publice şi Comisiunea Monumentelor Istorice, să se intereseze de soarta acestei lucrări de artă, ce prelungeşte me­moria celui mai mare poet al nostru şi gestul lumi­nos al unui mare senior care înţelesese că poeţii şi artiştii sunt puntea întinsă de popoarele culte spre eternitate.

CINCINAT PAVELESCU

NOTIŢELE M E L E

Bătrânul cabotin — Vin mult, vin, vin ! Şi beci şi-şi cufundă

sufletul. ~— Odinioară, pe vremea asta, tuna aplausul,

tremurau pereţii de uralele entuziaştilor... ploau flori pe scenă . . . şi apărea chemat la rampă de zece ori.

— Hcum? Hiaturi râd soldaţi:, ţinând în braţe femei . . . fumul de ţigare se urcă la tavan . . . Ceaţa beţiei toarce văi deasupra meselor . . . pe perete icoana unui rege . . . zăngănesc p a h a r e . . . se ciocnesc iubiri şi murdării . . . al zecelea pahar de rom.

— Şi iese gâfâind din cârciumă. Strada luminată, ca un bal rece. Trăsuri, în blănuri trupuri a l b e . . . Ies gonite din cafenele cântecele de lăută. Dumnezeule ! Dumnezeule! Bătrânul cabotin îşi ridică ochii la cer. Ş i nu se deschide cerul, să i se arate Dumnezeu, cu faţa lui bună şi veşnică.

— Se târăşte tuşind, pe străzi. îl îmbrâncesc cete, fără să simtă. J-a murit parcă nu numai tinereţea, ci şi trupul. Picioarele grele, îl reţin. îi fluieră vântul prin zdrenţe.

— Şi se opreşte. Un afiş ! Teatru ! Şi A sboară subţire, ca un tigru rănit. I se înroşesc ochii. încearcă să soarbă cu privirea afişul. „Romeo şi Julieta" la teatru! Romeo . . . Romeo! Şi lacrimile îl podidesc.

— Romeo ! Dar altul ! nitul ! Romeo . . . Shakes­peare . . . Mort. Mort şi dânsul şi el. Şi toţi şi toate.

— Şi rupe, cu puterea lui din urmă afişul. Scâr­ţâie hârtia sfârticată, ca un suflet junghiat. Ninge tot mai des.

— Şi dimineaţa l-au găsit mort, în faţa afişului pe bătrânul cabotin, strângând în mână, ca pe o biblie, o bucată de afiş: „Romeo"

EMIL I S A C

R

Cântecul inelului

Pe degetul meu aurit de lucirea lui mată, inelul tău de aur doarme în seara asta, rece şi roş­cat, lângă inima mea caldă şi nerăbdătoare, şi lângă obrazul meu, pe care l-aş vrea în seara asta, roz ca nişte buze de petale purpurii, ca să-1 parfumeze cu tocite aurorile . . .

Micul tău inel de aur sărută lung degetul meu apăsat pe inima care svâcneşte în beţia unui sărut visat. v

Repetă-mi în seara asta cântecul vorbelor dulci şi poleite de lună, scump ineluş de aur care nu porţi în cercul tău ca un nimb, nici nume, nici dată, nici semne, ci numai inimile noastre tinere şi înlănţuite.

Cântă încet numai pentru mine, şi râzi şi scli­peşte în freamătul clipei ce se apropie cu mângăeri şi muşcături, micuţ ine! de aur ce dai degetului meu culoarea arămie a cizeiărei tale aurite. Şi strânge-mă, sângerează-mă, să-mi aduc aminte cu metalul tău e magnetic, fiindcă l-au atins buzele lui.

SMARANDA ANDR1CU

CEASUL DE-ACUM SIMFONIE SIMPLĂ Domnului OCTAVIAN G O G A

In inimi răsună bătăi De ore ce n'au mai sunat ; Triăm începuturi de leat, In visuri arzând ca 'n văpăi.

Simt sufletul neamului meu In vânt de nelinişti svâcnind; Scântei.de credinţe se-aprind, Văzduhu-i ca iasca şi greu.

Surd huet de forte strunite Şe 'nalfă încet către soare — Simfonie premergătoare Furtunilor deslănjuite...

In mijloc de neam la răscruce, Descifrând în marile semne Porunci pentru vremuri mai demne, Cu 'ncredere-aştept şi-mi fac cruce.

Stihuri răsvrătite, smulse din abisul Unei viefi ce poartă arderi de vulcan. Dacă nu mai are nicio noimă visul, Şi durerea-i mare, fără de liman ;

Dacă năzuinfa noastră spre mai bine Nu-i decât calvarul către-aprinsul rug, Răsvrătite stihuri, spuneţi pentru cine Sângeraţi în urma anilor ce fug ?

Dacă de pe trupul, plin de răni, al vieţii, Smuls a fost veşmântul împletit din fiori, Din împurpurarea vie-a dimineţii Prinsă'n lăcrămarea rumenelor zori;

Spuneţi ce rost are, stihuri răsvrătite, Sfânta noastră jertfă, ruptă din sublim? Pentru ce atâtea visuri dragi sdrobite? Ce mai are viaţa ? Pentru ce iubim ?

VANIA GHERGHINESCU G. ŞT. CAZACM

P L O A I E

Mi-era fierbinte trupul, ca iârâna, Şi presimteam izvoare săgetate, Pe unde-ating salcâmii albi cu mâna De mirodenii albe, arcul slăvii Şi tremură simţind pe Dumnezeu.

Cuţite străvezii de ploi de oteluri Călind înalturi, fulgerul, durut Pe arcuşul plopilor. Şi pe creneluri Bătrâne de păduri, a încins răşina.

Simt fiecare-atingere de ploaie Căutat adânc în reavăn crud de trup, Cum în pământ, în care se îndoaie Cuţitul apei scormonind mireasmă-

îmi plânge ploaia peste trup, uşure Ci parcă i plânsul meu. Şi parcă tu Te despleteşti de-asupra mea, pădure Cu-adânci tristeţi de început de toamnă.

Şi nu mai ştiu de picuri grei de ploaie îmi joac argint pe trup, topiţi în carne Ca n brazdele spuzite; sau bălae De'ntăia brumă, picură din spicuri Cu ritmuri largi căderile de frunză.

IVONNE ROSSIGNOM

O poveste cu glorie, saşi şi secui

Firul celor întâmplate se dapănă în anii de zbu­cium din 1848/49. In centrul acţiunei se situiază figura unui ostaş, umbra căruia se profilează imaginar/ păşind larg şi cu desgust de-acurmezişul câmpului de bătălie.

Că l-au botezat cu nume nemţesc — şi-1 chiama Steinburg, sau alte amănunte de stare civilă d'al d'astea nu importă. Singura notă calitativă, ce dă pregnanţă persoanei, este convingerea înrădăcinată, indestructi­bilă, că destinul 1-a chemat să joace un rol istoric. Acela care'l descoperise de mic copil pentru cariera eroică a fost un unchiu din ramura familiară a mamei, care nu şi-a dat pace până ce băiatul n'a intrat la o şcoală militară.

Orgoliul nutrit astfel din copilărie, de a deveni cineva, îşi arătă roadele de timpuriu. Băiatul avea un temperament eruptiv şi plin de elan. Trei sferturi din bătăile inevitabile dintre tovarăşi, se bucurau de coo­perarea pumnilor săi. Se credea superior tuturor şi manifesta chiar faţă de mai marii săi o atitudine de suverană atotştiinţă. Păcat, că această formidabilă încre­dere de sine a fost tratată cu indiferenţă. Decretul de înaintare la gradul de ofiţer fusese cea dintâi decepţie amară. încadrarea i se făcuse la o unitate din cea mai detestată provincie a ţării — Transilvania. înmormântat aici într'o garnizoană uitată de lume şi mişcare, n'avea cum să-şi pună erudiţia sa militară în evidenţă.

Ori el studiase pe Cesar, pe Turenne, pe Frederic cel Mare, pe Napoleon şi felul cum ştia să reconstitue până în cel mai mic amănunt, anumite bătălii rămase celebre, îl indicau pentru Statul Major. Visul lui era să-şi realizeze integral viaţa de militar.

Ori epoca în care ajunsese să trăiască era de-o stupidă laşitate. Nici-o adiere, cât de îndepărtată de conflict ; de nicăiri, măcar o înfundată zornăire de arme. Totul, pace tembelă şi istovitoare de nădejdi, — căci fără război un militar se zbate ca peştele pe uscat.

Hărţile trudnic migălite îngălbeneau alături de cărţile asupra înaltei strategii, roase de praf. Năbuşea de ciudă şi neputinţă. Serviciul arid şi amorţitor din cazarmă îi făceau zilele insuportabile. O suspectă chelie încununa creştetul capului,înlocuind desagreabil nepie­ritorii lauri, atât de fervent şi avid râvniţi.

Ş'apoi ca un trăznet din senin — revoluţia. Se abătuse asupra omenirii, ca năvala primăvăra­

tecă, ce pătrunde răscolitor în toate fibrele naturii. De ce sunt totuşi oamenii atât de lâncezi ? Lenea

de mişcare, datorită unor stări de pace prelungită, amorţise orice iniţiativă. Să se năruie tăriile cerului, — ziceau generalii — fără ordin prea înalt nu se poate angaja nici-o campanie războinică.

Veni vara şi ţinutul fierbea ca un viespar cuprins

de A L . C E U Ş I A N U

de aiureli nebunatece. Se zvonea de sate aprinse, de oameni schingiuiţi, de vărsări de sânge şi totuşi nici-o intervenţie armată. Atâta doar, că paza ordinei pu­blice devenise mai vie şi patrulările de noapte erau susţinute de militari în tovărăşie cu civilii. Poate va fi contribuit la acesta stare de lucruri şi târguşorul unde'l pironise soartea. Prin alte părţi ţara ardea în vâlvătae, pe-aci se vorbea mult, dar de întâmplat nu se întâmpla nimic. Prea erau bravii gospodari saşi potrivnici ideilor revoluţionare.

Incetinei, cu atitudini sobre, mutrele lor erau împietrite în nepăsare. Palmele lor înscorţoşate de munca pământului nu erau făcute de potriveală armelor. Atâta totuşi a răzbit cu dânşii, de i-a organizat mili-tăreşte, aşa cum primise instrucţiuni de mai sus. Ce-i drept cetăţenii nu prea erau încântaţi de substanţiala schimbare în deprinderile lor zilnice. îşi isprăviseră însă în mare parte lucrul câmpului şi din fire docili, se obişnuiră şi cu viaţa militară. In definitiv dacă „asta era porunca împăratului" n'avea nimeni dreptul să se împotrivească. Eşiau deci de cu dimineaţă să facă exerciţiu de tir, să urce dealuri şi să cutreere câmpurile deşerte, după cum li-o cerea capriciul şi pofta — greu de satisfăcut — a comandantului.

Culcaţi într'o mirişte umedă, pândeau tocmai un duşman imaginar care nu voia să se mai arate, când răsună de-odată goarna. Sunetele auiau în cadenţa abruptă a unui cântec de cocoş îmbătrânit, înfiorând pustietatea întinderii. De astă dată chemarea venise neobicinuit de timpuriu, iar oamenii bucuroşi că a încetat incomoda vânzolire pe pântece, îşi căutară în mers alene, locul de adunare.

Comandantul era vizibil emoţionat, de cuprinsul unei hârtii ce o ţinea în mână. Un călăreţ — olăcar, stătea în dosul lui mângăindu-şi roibul înspumat cu palma, în timp ce coloanele de glotaşi se burduşiau, cu naivă însufleţire, să se aranjeze după rânduiala militară proaspăt învăţată.

„Băieţi — de-acum merge pe viaţă şi moarte. Avem ordin să pornim asupra secuilor rebeli."

Oamenii îşi căscară gurile largi, parcă ar fi or­becăind nişte sugaci după nutremânt. Pentru dânşii sinistra încunoştinţare a comandantului izbise ca un trăznet. Cum Doamne ? Să plece de-acasă să se bată cu secuiul ? Neam cu porniri sângeroase ? Gornistul îşi ştergea mândru şi satisfăcut instrumentul, fără să reţină decât ascuţita încheiere a comandantului.

„Cine nu va urma cu credinţă porunca mea, va fi împuşcat."

0 sudoare rece — ca roua de toamnă — îmbro-boni frunţile vrâstate de grijă ale bravilor glotaşi.

„împăratul . . . aşa vrea împăratul." — se mângăiară ei şi glasurile strepeziră zarea cu un întreit „Ura". Era bine, că li s'a dat comanda să strige fiindcă altfel ar fi pornit-o pe bocite ca femeile nărăvaşe . . .

Comandantul păşea ca un iluminat înainte. In sufletul lui era soare şi în auz îi cadenţa mereu citatul psalmistului „sosit-a ziua izbăvirii". Toată nedreptatea trecutului era dintr'odată uitată. Viitorul se contura în linii fermecătoare. Gloria. Cât de însetat şi fierbinte dorea el gloria.

De-acu drumul în istorie era şi pentru dânsul, — deschis.

Era încântat, că are sub comanda sa trupa glo-taşilor. Calculul său se dovedise corect. Dacă ar fi rămas la trupa regulată, ar fi împărţit comanda bata­lionului cu cine ştie ce nătâng. Ş'apoi ce poţi face cu o mână de oameni ? Ca să fii îndrumătorul unei bătălii adevărate îţi trebuiesc efective mari, — ori numărul glotaşilor era cât al unei brigăzi.

Plecarea nu-i prijeluise nici-o dificultate. Avutul său se rezuma aşa zicând la o singură bucată de preţ. Sipetul, colorat galben-cafeniu în care îşi ocrotea el lucrările şi cărţile de înaltă ştiinţă militară. Acum că-şi revăzuse faimoasele tratate asupra marilor beliduci — îl covârşise orgoliul. O bătălie. Şi el va avea ocazie

" de acum să conducă o bătălie aşa cum i se şade unui mare şi adevărat militar.

Spectacolul celei dântâi întâlniri cu rebelii îi cauză o profundă desilusie. Vai de mine ? De aceşti piperniciţi la suflet se temea lumea? Glotaşii lui se înşiruiseră pe poziţiile indicate în faţa celui dintâi sat mărginaş, unde se ştia de răzvrătirea iocuitorilor. Urma să se facă o savantă mişcare de învăluire pe cât de simplă pe atât de inutilă, când dinspre sat se văzu răzbind în goana cailor un grup de săteni călăreţi cari fâlfăiau deasupra capetelor un cearceaf alb în semn de necondiţionată supunere.

„De ce nu am tunuri" — se cugetă comandantul plin de pornire — „să le distrug satul, să-i silesc să se bată." Primirea deputăţiei fu plină de încruntare.

„Trădători, nemernici, imbecili" — iar secuii, neînţelegând graiul aşteptau în genunchi, potolirea ocarei.

Intr'un târziu se răsuflă indignarea comandantului şi porunca lui de „înainte băieţi" adună din nou glo­taşii în jurul său. Oamenii — scoşi niţel din condi-ţiunea lor militară, prin executarea dificilei mişcări de împresurare, îşi regăsiră anevoie rândurile, aşa că trecu un timp considerabil până să poată urma în adevăr comanda. Era şi frica la mijloc, căci să zvonise că secuii trag din ascunzişul caselor asupra trupei — şi vezi Doamne — fiecare îşi iubea viaţa. Când trecură însă dincolo de sat, voia bună le inundă sufletele şi încântarea de sine se manifestă tumultuos într'un bă­trânesc cântec de război.

De altfel parodia militară îşi urmă cursul său cu totul inofensiv. Parcă ar executa, în repetiţie, mereu aceiaşi manevră, apariţia glotaşilor avea invariabil acelaş rezultat din sat în sat. O deputăţie din trei până în cinci săteni călăreţi — asistaţi ici colo de popa satului, — asigurau pretutindeni pe comandant de neclintita loialitate a poporului către împărat.

Trecuseră de al optulea, de al zecelea, de al trei-sprezecilea sat. Similitudinea de situaţii obosea nervii. Ce rost mai avea expediţia într'un ţinut unde vrăş­maşul nu se mai arăta nicăiri?

Cea de-a patrusprezecea comună apăru în per­spectiva ochianului. Case povârnite, acoperite cu stuh, prăpădite şi goale. O privire sumară pe hartă pentru identificarea numirii. Satul era secuiesc. Bikafalva.

Comandantul dădu ordinul răstit şi glotaşii obo­siţi de drum se risipiră pe poziţii, ca nişte oi ce merg la belitoare. Manevra obicinuită. Un detaşament la stânga pe colină, altul la dreapta sub poalele pădurii, iar grosul trupei la mijloc, ocupând drumul.

Ceaţa tomnatecă ce acoperise marginea satului se destramă pe o clipă desvăluind ochilor febrila fur­nicare de oameni de acolo. Lumina palidă a soarelui se resfrânse în sclipet mărunt de oţel. Probabil coasele secuilor, legate întins pe codorişte. Altfel nici-un zgomot.

Comandantul îşi revizui mintal poziţia, fremătând de înverşunare. Sosise ceasul. Dădu iureş spre creasta colinei din stânga de unde se deschidea vederea pre­cisă. Neîndoelnic. In faţa lui înainta pieptiş, în linie şerpuitoare de trăgători, — vrăşmaşul. Dacă apropierea va continua în aceiaşi măsură, atunci cel mai târziu într'o jumătate de oră, se va declara încăerarea. Trecură însă două ore şi trupele încremeniseră faţă în faţă pândindu-se în nemişcare. într'un târziu se deslipi din tabă-a secuilor un grup de soldaţi. Capitulară — fără luptă.

Comandantul avu o subită încrâncenare de greaţă. I se spulberase şi de astă dată nădejdea de a-şi eter­niza numele pe preţ de sânge. In ce hal de deznă­dejde a putut să cadă nevolnicul căpitan al secuilor, că i se milogea acum după iertare. Halal de aşa oameni lipsiţi de demnitate ostăşească.

Dacă ar fi fost el în situaţia adversarului, n'ar fi pregetat nici-o clipă să-şi încrunte- sabia. Un ostaş adevărat nu se vinde. Moare sau birue.

Glotaşii lui ? Bravi oameni. Erau ce-i drept puţin­tel caraghioşi cu felul lor încet de a se mişca. Nu-i văzuse nici când să execute o mişcare repede cu sus­ţinută vioiciune, dar cu toată încetineala lor exaspe­rantă, — bravi oameni. Ei nu l-ar fi lăsat să se predee atât de ruşinos, cum o făcuse căpitanul secuilor . . .

De-odată răbufneşte zarvă de dincolo. Glasuri învălmăşite se întrepătrund într'o dispută agitată. Nu. se vede bine ce se petrece acolo, dar dintr'odată sar în faţă vre-o trei însălbătăciţi ridicând arma. Focul pocneşte instantaneu, răscolind un -lung ecou de-alun-gul văii

Comandantul, care şezuse plictisit între bagajele sale şi contemplase pierdut pe gânduri sipetul său încărcat cu cărţi militare — tresări satisfăcut. Se miş-caseră nenorociţii. îndrăzneau să se deie la dânsul. Foarte bine. Va fi suficient să mişte dintr'un deget c a să-i strivească. Pagubă că o bătălie atât de uşoară,, nu-i va procura cuvenita glorie.

Rânjind de plăcere se întoarce către glotaşii săi . Are o căutătură marţială şi cu gesturi imperatorie^ porneşte să dee comanda. Nu vede însă pe nimeni îr* jurul său. La primul moment îi vine să creadă că ini­moşii lui glotaşi, s'au aruncat la pământ cu armele întinse către duşman. Armele ce-i drept zac svârlite în-toate părţile, dar oamenii . . . oamenii lui, se înghe­suie în tropot sălbatec, învălmăşindu-se într'o fugă. besmetică înapoi.

Comandantul îşi cască ochii din orbite şi nu-i vine să creadă. Trupa lui fuge ? Vuetul, care se aude însă de-alungul pădurii şi pe repezişul colinei nu ma i îngădeie nici-o îndoială Glotaşii lui, incapabili de c»

mişcare mai vie, fac bravură de întrecere, ca să scape mai repede din faţa duşmanului.

E o privelişte homerică, să urmăreşti rostogolişul acesta de trupuri măturate de vijelia panicei, rămânâd în urmă doar un singur om împietrit, parcă l-ar ţinea rădăcini de pământ — comandantul. Acesta aruncă o privire circulară în jurul său şi dacă această privire ar avea putere de pătrundere ar face ca pământul să-şi vomeze măruntaiele de scârbă. Ridică maşinal tipetul galben-cafeniu plin de erudiţie militară să mân-suie ce mai poate mântui. Burică sipetul gâfâind câţiva

paşi înainte şi fiindu-i prea greu îl scapă în cele din urmă din mână. înjurătura lui cezariană nu o aude nimeni fiindcă duşmanul nici nu se gândeşte să-1 urmărească . . .

Zvon de clopot, tras în dungă, îl ajunge din urmă, vibrând în cadenţă subţire parcă ar fi gâlgâitul unui râs batjocoritor, — şi el înfăşurându-se în gluga lui surie păşeşte larg şi cu dasgust deacurmezişul câm­pului de bătălie, ca să intre, — prin ceaţa tăcerii ves­perale, definitiv în istorie.

AL. CEUŞIANU

C I C L U

peniru Olga Gaba

Cu Cântecul în fire ea străbate lumea, până durerea cade şi se destramă în adâncul nefiinţei.

Din sângele ei se nutresc lotusurile apelor verzi, a căror unde — cu mii de degete de peşti, în solzi de diamant — sclipesc în picuri, clare, râzând şi îmbrăţişând poala moale şi primitoare a mării.

Durerea 'ngheată în zâmbet: Cântecele se pierd în răceala albastră şi fluidă

a cerului, numai cântecul pasărei necunoscute, creşte în unde şi cercuri de groază tot mai tare, tot mai aproape.

Flautul îşi brodează cântul în zadar. In zadar picură pocnete de cristal mandolină. Cerul e verde şi senin în zâmbetul lacului; primăvara se întramă şi creşte din ciripitul păsărilor, în mijitul zorilor, în zadar! mormântul se promite: ofrandă necunos­cutului.

Argintul zumzuitului oglindeşte neştirea senină a gâzelor. De sub haina grea a nopţii, soarele în­cearcă să se strecoare : ceaţă de aur.

Creanga sălciei, smulsă în extaz, îşi reînvie sufletul ucis prin glasul tremurat şi timid al fluerului. Cântecul zămislit se înfrăţeşte cu dorul luminei şi se undueşte spre cer: jertfa pocăinţei.

Treptele scăldate în argint şi purpură sânt pără­site. Prin perdele de lacrimi privirea-mi închină poezia tristeţii. Din nemişcarea clipei o frunză se desprinde şi în cercuri leneşe şerpueşte spre pat.

In timpul când păsările se opresc pe acoperişul caselor, cântecele mele vestesc că noaptea roşise, că luna — disc de fcc — se cufundase în apa lacului şi stelele îşi mijesc ochii cufundaţi în sine, spre pământ.

Acum ea doarme în peşlera-i vrăjită, umbra unei frunze de smochin îi joacă pe obraz.

Cântecele mele sboară, şi-i fes un vis din care nu se mai reîntoarce — visul în care îşi traeste viata.

RAOUL Ş E R B A N

Închinăciune crepusculară

Atât de frumos Te-am văzut aseară, şi 'n atâ­tea variante, cum nu Te udzusem nicicând, sau poate, numai la naştere. Dar nu aşa, cum mi Te-au înfăţi­şat unii şi aliii: bătrân, cu plete lungi şi barba mare, căruntă. Ochii mei Te vedeau numai pe Tine. Te priveau, şi mi se părea că nu văd totuşi nimic . . .

Uneori erai un joc, un amestec de culori, de Hinte pline de-o vioiciune senină, alteori erai atât de urât, încât mă cutremura frica. Dar tot-atunci, simţeam că mă răscolesc fiorii admiraţiei pentru nepătrunsa-Ţi frumuseţe desăvârşită.

Nu puteam să deosebesc deci cu claritate limita

între frumos şi urât, noţiuni, care se înfrăţeau cu iuţeala fulgerului.

Totuşi, reţinusem, şi mi se'ntipări pe oglinda ochilor, ca un timbru dulce pe pereţii lustruiţi ai auzului, mi s'a încrestat în suflet un Nume, purtat de fiecare fiinţă, cu smerenie sfântă, subt care licărea un fel de fericire, o sumedenie de specii nelămurite ale scopului. ..

Căutam acum şi eu acest Nume în mine; îi găsisem însă numai urma. Credeam că sunt un lac, din care arşiţa Soarelui a furat cu ncetul apa. Nu mă întristasem : ştiam, că pe această urmă are să se mai re'ntoarcă Cel ce a fost alungat de lângă mine.

Şi; după părerea de rău, ce mi se urcă 'n gât, ca un val fierbinte, mă podidi şi plânsul. ..

OCTAVIAN ŞIREAGU

STEPHANE M A L L A R M É M Â I N I S A L U T

Nimic, vers virgin, val spumos Drum alb, tăiat de şalupă; Departe, s'afundă o trupă De Sirene, cu capul în jos.

Navigam, o amici, fastuos Eu, retras mai demult lângă pupă Voi, diverşi, strânşi la cârmă în grupă Spintecând val de ierni, furtunos ;

O beţie superbă mă'mpmae

Clătinarea putând a învinge Stând drept să aduc un salut

La stânci, la tăcere, la stele * La toţi şi la tot ce-am avut In grija corăbiei mele.

Mâinile 'n joc încremeneau în aer Pe fluturii cărămizi o clipă, Cu degete 'rimiriate în aripă Şi n sufletul desghiocat de vaer.

Jocul frumos se mistuia în somnul Pădurii, ce vestia înmuguriri sonore Mâinilor, schiţate privirii peste ore, Din fluerul în care sălăşluise Domnul.

Mâinile albe 'n joc spre devenire împrospătau mirate nseilări Şi omogen deschise n depărtări Singurătatea o 'nchegau în fire.

MAXIMILIAN COSTIN C. S. A N D E R C O

Drumuri deschise n trupul meu

Pe şinile trupului meu trec trenuri, tramvae, fără ciocniri, fără deraeri, pe drumuri pietruite de curaj, trec ostaşi, călători cu strae vechi, ţărani cu pluguri trase de boi tari, muncitorii din uzine, conduşi de-acelaş ideal, în mările sufletului plutesc vapoare, ce-aprind cu vârfuri de catarg stelele pe cer. întâlniri vor fi desigur pe drumul deschis întâlnirii, drum fără graniti, pe unde vor trece toţi oamenii întru întâmpinare, toţi reînăscuţi, ridicaţi deasupra întunerecului de a z i . . . E sosită vremea.

Lupta care se cere va fi g r e a . . .

ION TH. ILEA

O M S C Â R B I T

Pe Panait Postelnicu îl cunoscusem, din ve dere numai, într'o cârciumă din sectorul de Verde, ' unde sta gospodărit la o masă vecină cu a mea. Dela început mi s'a părut un om liniştit şi cu multă socoteală într'ale băuturei. Patronul îl înconjura cu multă stimă şi-1 servea „special". Băetii din prăvălie, dresaţi dupe chipul şi asemănarea patronului, îl tra­tau la fel. S e vedea, în sfârşit, c ă era client stator­nic şi de consideraţie. Mai ales s t a to rn i c . . . In urmă am aflat că era atât de statornic, încât casa nu-i servea decât ca motiv justificativ pentru plata chi­riei şi al altor mofturi de ordin conventional-social, printre cari figura şi acel al unui domiciliu stabil şi al unui cămin întemeiat.

Găsindu-1 la „consumul" lui Cristofor Ciorapliu, starostile cârciumarilor din Galben, am rămas cu totul mirat. Evadarea aceasta din sectorul de reşe­dinţă, în ale cărui localuri îşi înfipsese adânc rădă­cinile stimei, mă intrigă. Mă gândeam că s'a mutat, poate, prin partea locului sau că numai întâmplător trecând, se abătuse să guste vinurile din Galben.

Oricum, ţineam să fiu lămurit. Mă aşezai la o masă vecină şi cu interesată politeţă îi dădui bună seara. Aşezându şi tihnit paharul pe masă, îşi şterse mustăţile pe 'ndelete şi îmi răspunse printr'o moiăi-tură din cap. Socotind caşi luat contactul, mă adre­sai prietenos :

„Mi se pare că v'am mai cunoscut la un con­sum pr

«Exact. Aii băut un pahar de pelin la masa din fund, la stânga.

„Vă reamintiţi, deci . . . „îmi pare rău ! ! „Ciorapliu are vinuri mai bune ? „Aşi ! . . . Nişte poşircă ! . . . Ca la cârciumă de

lux, ce să-i faci ! . . . „La cârciumi de lux nu se găseşte vin bun ? „Asta de când e lumea ! . . . „Acum aflu î n t â i ! . . . Atunci de ce conveniţi

să beţi aici ? . . . In Verde sunt atâtea cârciumi. . . cum să vă spun . . . care au vin bun ! . . .

„Ai dreptate ! . . . Vin aici de nevoie, sau mai exact de scârbă !. . .

„De scârbă ? ! . . . „Da, domnule, de scârbă ! . . . îmi scoseseră ăia

din Verde ponos de beţivan ! . . . A trebuit să-mi caut un mijloc de reabi l i ta re . . . Şi dupe cum vezi, a m schimbat de sector ! . . .

„Cam neplăcut, este drept ! . . . Gemând cu obidă, Panait Poslelnicu duse

de P A U L C O N S T A N T

paharul la gură, îl sorbi până 'n fund şi-şi şterse roua pelinului din mustaţă.

„Mi-este scârbă, d o m n u l e ! . . . Oameni răi ş i clevetitori. . . Ca toată lumea, de altfel ! . . .

„Ai dreptate ! . . . „Nu luaţi loc la masa mea ? . . . Mai putem sta

de vorbă . . . „Cu plăcere . . . „Düpe cum îţi spusei, şi-am să li-o repet me­

reu, mi-este scârbă ! . . . Dar nu numai de ăi din Verde . . . De toată lumea ! . . .

„Düpe cum văd eşti un om n e c ă j i t ? ! . . . „Nu necăjit, d o m n u l e ! . . . S c â r b i t ! . . . Scârba

este mai ucigătoare decât necazul. Necazul ti se trage dela un fapt pe care-1 cunoşti, pe care de muite ori tu îl determini şi pe care dibuindu-1 îl poti lecui sau îndrepta. Scârba este caşi pojarul, venită din vânt, din mijlocul unei mase de oameni pe care n o poti separa pentru a alege focarul, aşa ca să-1 stingi sau să-1 domoleşti ! . . .

Uite, bunăoară, în chestia cu ăi din Verde ! . Dacă mi-ar fi spus-o unul : „Panaite. eşti beţiv !" Asta se chema necaz ! . . . II chemam deoparte, beam cu el 3—4 jumătăţi de pelin şi-1 convingeam că are o părere greşită . . . Se chema că dibuind de unde mi se trage necazul, puteam şi eu, ca cel în cauză,, să-mi iau măsuri de alungarea necazului . . . Dar aşa, să vezi că unul nu răsuflă, dar că toţi să uită chiorâş la tine, asta se chiama scârbă ! . . . Scâ rbă de moarte, domnule !. .

„N'ar trebui să ţii s o c o t e a l ă ! . . . Fiindcă, vezu dumneata, mai sunt şi oameni cumsecade . . .

„Parcă numai pentru asta mă s c â r b e s c ? „Ar trebui să comandăm un păhăruţ de vin . . _ „Cu plăcere, însă pelin . . . Pelinul are în gus­

tul lui ceva din amărăciunea sufletului meu ! . . . Cu el parcă mă împac mai bine.

„Domnu, te rog, dă-ne o jumătate de pelin . . .. „Dela butoiul No. 7, Cristofoare ! . . . „Ala este mai bun ? . . . „Nu, este însă o „idee" mai groscior şi mai;

închis la c u l o a r e . . . Să-i dai drumul uşor la c a n a . . . „Dar dece să-i dea drumul u ş o r ? . . . „Ca să nu se tulbure ! . . . Şi cum îţi spuneam?

sunt scârbit de loate câte mi-a fost dat să trăesc şi şi să le petrec ! . . . Oameni răi, clevetitori şi pizmaşi.

„Eşti slujbaş la s t a t ? „Nu, am f o s t . . . Mi-au suprimat însă funcţia.

Am fost Ia biroul statistic al cimitirului Belu ! . . . „Au tăiat-o din buget ? ! . . . Desigur pentru,

economii !. . .

„Mi-este scârbă, pe cinstea mea ! . . . Totul mi s ' a tras dela o situaţie lunară pe care cerea s : o tri­mit la Serviciul de stare civilă al Municipiului ! . . . Auzi, dumneata ! . . . Trebuia să complectez formu­larul trimis, în care se prevedea, tipărit : născuţi, că­sătorii, divorţuri, morti — pe sexe. Eu, ca unul care îmi cunoaşteam datoria, am iinxit să complectez în­tocmai formularul . . . Şi am arătat pe larg, în co­loana de observaţii c ă nu am avut în cuprinsul ci mitirului nici născuţi, nici căsătoriţi, nici divorţuri, ci numai morti, al căror sex nu-1 pot preciza, ioji fiind acoperiţi de pământ, iar parte din ei mâncaţi de v i e r m i . . .

«Păi bine, domnule, dece nu i-ai luat dupe scripte ? !

„Ce scripte? N'aveam aşa ceva, fiindcă tocmai atunci ne reorganizasem pe baze mai s o l i d e ! . . .

„Ce ghinion, frate I', , . „De unde eram eu să ştiu că ăi dela Muni­

cipiu, îmi trimisese din greşeală fo rmu la ru l ? ! . . . Mi-este scârbă, pe onoarea m e a ! . . . E h e ! . . , . Dacă rămâneam în armată, eram Colonel ! . . . Colegii mei •dela clasele primare sunt toti coloneii ! . . .

„Ai fost ofiţer? „Nu, am dat examen de căprar şi am c ă z u t . . .

Mi-a jucat renghiul un amărât de m a j u r L . . Mi-a stricat cariera, arde-l-ar focul pe unde-o fi 1 . . .

r Cum se poate, f r a t e ! . . . „Uite, aşa . . . Când să dau examen, numai că

s e oferă el să mă „susţină" şi să-mi sufle . . . Eu, de colo, care nu mă pricepeam decât la ale cance­lariei, unde eram furier, ce-mi zic în cugetul meu : bogdeaprosti că am şi eu un om de nădejde cu ca re să sar pe o treaptă a erarchiei ! . . . Comisia, pâinea lui Dumnezeu. Lucru caşi aranjat, ce să'ti mai spun . . . Preşedintele, un comandor cu favoriti, începu să mă examineze: „Ce fel de vase avem noi pe D u n ă r e ? M a j u r u l , din spatele meu, îşi face palma pâlnie şi începe să-mi sufle . . .

„Monitoare . . . Monitoare . . . Eu, de colò, care mă omorâsem la cancelarie

numai cu monitoarele, răspund scurt şi îndesat, aşa c a să nu creadă, cumva, c ă nu sunt sigur pe răs­puns :

«Monitoare o f i c i a l e ! . . . " Dar în cugetul meu, drept să'ti spun, nu eram tocmai dumerit; ce ar căuta monitoarele oficiale pe Dunăre, când la noi ştiam că stau în dulap şi cusute pe dosare . . . Aveam, vasăzică, aşa un mic dubiu fată de ce-mi suflase majurul ! . . . Când îmi auzi răspunsul, preşedintele îşi smulse un fir din favoriti, iar secretarul, un loco­tenent tinerel, se umflă de râs . . .

„ H m ! . . . foarte f r u m o s ! . . . Se vede că eşti pregătit ! . . . Şi ce trupe sunt la marină ! ? Haide, că asta este uşor! Nu se poate, ca marinar, să nu ştii c e fel de trupă trebue să fie la m a r i n ă ? ! . . .

Iar majurul, asudat şi cu palma făcută pâlnie: „Trupele cele mai bune ! . . . Trupele cele mai

bune ! . . . Trupe viteze, bă ! . . ." Eu, care auzisem perfect, statui o clipă să ju­

dec ; bine, mă, din trupele cele mai bune . . . asta este lesne de r ă s p u n s . . . Dar care sunt trupele cele mai bune ? : . . Mă gândi eu la tot felul de trupe, până ce deodată mi se lumină ! . . .

"Vânători de munte ! . . . Domnule Comandor!"

Ce să'ti spun, domnule, când mi-aii auzit răspunsul, s'au tăvălit cu toţii de râs ! . . .

Mă, îmi zic eu atunci, în ăştia s'a umflat pă­satul ! . . . Cine ştie de ce-şi aduc ei aminte, de râd aşa, fără socoteală ! . . .

Preşedintele însă, serios ca toti preşedinţii, mi-a mai pus o întrebare!.

„Dar de un vas-şcoală, ai auzit? -Brrrrricul Mircea ! . . . brrrricul Mircea ! . . . Ear eu, de colo, ca s o sfârşesc mai repede şi

să mă văd odată avansat, răspund tot scurt şi în­desat :

„Ibricul lui Mircea, Domnule Comandor !" „Eşi afară, păcătosule ! . . . Să treci artelnic Ia

bucătărie, nu caporal la m a r i n ă ! . . . " Mai târziu mi-am dat eu cu socoteala că ma­

jurul îmi jucase renghiul. ; . Arde-l-ar focul de pă­cătos, că mi-a stricat cariera ! . . .

„Dar războiul l-ai făcut? „Cum să nu-1 fac, domnule ? B a am eşit şi cu

un b e t e ş u g . . . Mi s'a scrintit clavicula în dreptul glesnei ! Dar cine să'ti recunoască ? Mi-este scârbă, pe cinstea mea ! . . . Am eu ghinion, domnule, s ă dau tot peste oameni anapoda ! . . . Când am fost la e c a r i s a j . . .

„Cum, ai fost şi la e c a r i s a j ? . . . „Am fost, n a ş i mai fi fost 1. . . Şi m a m ars c o

destituire şi-un proces de daune ! . . . ,,Ce vorbeşti, domnule ! . . . Păi acolo ce ti s 'a

mai în tâmpla t . . . „ M i e ? . . . Mie nu mi s'a întâmplat nimic, dar

i s'a întâmplat unei javre de cătăluş a primăresei ! . . Că îl bănuia dumneaei ca să se fi molipsit de tur­bare dintr'o învălmăşeală cu un dulău din mahala . . . Şi numai că ni l trimite nouă să'I ţinem sub supra­veghere . . . Cătăluşul primăresei, gândeşte-te ! II bag într'o cuşcă, - îl tiu o zi, două, şi numai că încep să'mi dau cu soco tea lă : i e pot eu să constat cu asta, domnule ! . . . De-aia avem noi veterinari şi l abo ra toa re? ! Şi numai că dau poruncă să-i taie capul, îl trimit la laborator, cu gândul că dacă I o găsi sănătos să'i raportez femeii să ştie să şi'l pă­streze fără grije . . . Ce să te pomeneşti, domnule ! . . . După ce-i comunic rezultatul „negativ", mă pome­nesc cu nevasta primarului că 'năvăleşte în birou chirăind şi acuzându-mă formal :

„Criminalule, mi-ai ucis pe P u f i ! . . . " Iar primarul, care tremura varga în spatele

cucoanii : „Imbecilule, te-am dat afară din serviciu, am

să te dau în judecată pentru d a u n e ! , . . Aşa eşti când vrei să serveşti omul ! . . . Uite,

iar m'apucă scârba ! . . . Panai te Postelnicu sorbi o înghiţitură fără

să-i dea răgaz de odihnă în gâtlej, îşi şterse mu­staţa şi rămase îngândurat.

„Mă rog, şi acum ce meserie a i ? . . . „Sunt tenor la catedrală! „ T e n o r ? " ,,Da, t enor . . . Când lipseşte însă Gherasie ba­

sul, sunt b a s . . . De felul meu, cinstit vorbind, sunt ba r i t on . . . Când am fest însă angajat, nu erau de cât locuri de tenor şi a trebuit să mă fac tenor ! . . .

„Oricum, ai o slujbă frumoasă şi u ş o a r ă ! . . . „Da, era . . . Acum nu mai este nici frumoasă,

nici u ş o a r ă . . . Asta de când a venit în cor unul

Lăzărică, transferat prin dare-afară dela „Maica Dom­nului" . . . Când s'a prezentat prima zi, numai că întreabă pe dirijor :

„Ce buget aveţ i? „Zece mii pe l u n ă . . . „Jumătate îl iau eu ! . . . „Bine, dar ceilalţi? Mai avem 7 tenori, 3 başi,

2 baritoni, 10 soprane, plus eu, d i r i jorul ! . . . „Pe tenori, dă-i a f a r ă ! . . . Le tiu eu locul la

t o i i . . . Nici n'au vóce, de a l t f e l ! . . . Pe mine, vezi dumneata, nu mă puteau da

a f a r ă . . . Bine, că ft'aveam voce, dar aveam ve­chime ! . . .

Mi-este scârbă, pe cinstea mea . . . Să-1 vezi când merge după mort cum îşi ridică gulerul dela palton şi-şi ascunde faţa să nu-1 vadă lumea ! . . .

Om mare, ce să-i f a c i ! . . . Când ocheşte câte-o c u ­noştinţă se urcă pe trotuar, aşa caşicum n'ar fi îr> cor . . . Dar lumânarea o ia şi bugetul ni-1 suflă pe-jumătate ! . . . Uite, îmi vine să tip . . .

„Nu tipa, că ne dă Cristofor a f a r ă . . . Crede c ă ne-am î m b ă t a t . . .

„Exclus . . . Ştie el că nu mă îmbăt eu din două jumă tă ţ i ! . . . Poate vrei să-{i cânt c e v a ? ! „Pre tine te lăudăm" sau „Troparul al 8-lea" din Dumineca Mare ? ! . . .

„Nu, mul ţumesc . . . Poate mai vrei o jumă­tate . . .

„Hm! Poate c a r fi prea mul t . . . Dar, în sfâr­şit, comand-o ! . . . Asta am s o beau mai mult aşar

de scârbă ! . . . PAUL CONSTANT

P O E Z I E E C O U Lui O c t a v S u l u ţ i u

Cer întors pe spiţa ultimului nor crucificat, Soarele e atât de fierbinte ca un plămân. Gura prinsă în brăţări de cuvinte a jucat Pe dansul slovelor şi puşca a ţipat : rămân.

Muntele deschide cu braţul zenitului larg Obtuz unghiu ; printre jerbele de primăvară Timpul va rupe o inimă (şi o va pune catarg) Tocului ce navighează pe mări de secară.

De spaime, gheata luncii va sparge muguri. Poemul va găsi altul fără cerneală. Blestemul soarelui din file va reface ruguri Pentru poezia prinsă de tâmple, beteală.

Oamenii au fost fraţi, — sufletul era în toţi viu, — stâlp de gând : erau juraţi : fapta bună era isvor din adâncul ivoriu . . . Insul, întru ale sale, era stea.

Din veacul acela e mult . . . Pietrele s'au topit, lemne s'au făcut piatră, insul-stea a asfinţit. . . . Ecou vechiu mi-a rămas in vatră : „fumul alb oare a muri t?"

Ş T E F A N B A C I U N. LADMISS-ANDREESCU

G a l a G a l a c t i on de PETRU TEODORESCU

Inainte de războiu, două volume de nuvele ră­săreau, ca două mâini de flori, din toată producţia lite­rară a vremii. Erau cărţile lui Gala Galaction '.„Clopo­tele dela Mănăstirea Neamtu" şi „Bisericuţa din Ră­zoare"-

Acolo, în Moldova, pe valea Ozànéi lui Ion Creangă, când soarele cobora spre apus după culmi împădurite, dangătul prelung al clopetelor Mănăstirii Neamţu ne întovăfăşia în drumul „Spre Sihla" singu­rului slujitor al Domnului, Părintele Gherontie, pentru a asculta înfioraţi şi smeriţi toaca şi clopotul de ve­cernie, coborând din înălţimea stâncilor, unde stră- „ iueşte schitul, pentru a se pierde în funduri neguroase de păduri. Alteori ne duceam cu gândul pe apa Vo-dislavei în sus, prin Munţii Argeşului* spre locul- de -judecatăVal Turcului, sau coboram pe apa Oltului în ]bs, până la târguşorul Râurenij de unde, dupăce oco­leam cu grije pădurea Cotoşmanei, ne îndţeptam spre Turnul Severin al Părintelui Tonea, spre a privi în­duioşaţi, peste malul celali al Dunării, spre Cladova, unde se stingea de dragoste neîmpărtăşită frumoasa Berivoje, prea tânăra soţie a lui Jupan Traico.

Răsărea din . paginile acestor două volume de nuvele o lume întreagă, o lume adevărată, frământată de o intensă viaţă sufletească, străbătută de fiorii unor înalte preocupări morale.

* *

Au trecut de atunci ani. Dela nuvela grea de cuprins, neîncăpătoare pentru clocotul de pasiune a scripcarului Mura, pentru sufletul chinuit de gânduri al Părintelui Tonea sau pentru flăcările, cari ardeau în inimele celor doi călugări îndrăgostiţi de Minodora, Gala* Galaction a evoluat spre roman. Era firesc. Atâtea dintre nuvelele primelor două volume, în realitate, erau romane embrionare. In urma „Scrisorilor" pe care din călătoria sa la locurile sfinte le-a trimes „Sim-iorozei" ca pe un dar al Pământului Făgăduinţei, şi după „însemnările caligrafului Terţiu", Gala Galaction a trecut la genul mai larg al romanului, încrustând, literatura română cu trei romane, apărute unul după altul: „Papucii lui Mahmud", ,Roxana", iar acum în urmă „Doctorul Taifun". Vom arunca o privire sumară asupra primelor două romane şi vom Insista asupra celui de-al treilea.

„Papucii lui Mahmud" pun sub cehi dramatis­mul sguduitor al unui proces de conştiinţă, care abate nemilos şi definitiv pe cărările pocăinţei şi ale jert­

firii de sine un biet suflet omenesc. In câteva cu­vinte, subiectul romanului e acesta : Savu Pantofarul, negustor în Ruşii de Vede, într'o noapte de iarnă, în care băuse cu mai mulţi prieteni din târg şi cu ser­gentul Mutafu, comandantul unui convoiu de prizo­nieri turci dela Plevna, sub impresia povestirilor din războiu şi a vinului trecut de măsură, omoară un pri­zonier turc, bolnav de un început de tifos : Mahmud. A doua zi îşi dă seama de toată grozăvia faptei. Conştiinţa torturată şi o boală cumplită, — tifosul că­pătat dela Mahmud, în noaptea în caré îl îngropase ' în mormântul părinţilor săi din cimitirul târgului îl ţine cu sufletul la gură, timp de patruzeci de zile, între moarte şi viaţă., După ce se ridică din boală, — cumplitul creuzet, în care şi trupul şi sufletul s'au topit şi s'au purificat de toată necurăţenia, - V Savu Pantofarul este transformat: un om nou, al cărui sin­gur gând şi singură năzuinţă este să răscumpere pă­catul lui Savu dinainte de boală. Şi întreg romanul, • până la sfârşit este o serie întreagă de,întâmplări şi de fapte, prin care Sayu Pantofarul îşi răscumpără crima.

Tot un proces de conştiinţă este celalt roman, „Roxána", al cărui erou principal Părintele Pa­vel domină cu proporţiile fiinţei sale spirituale toată frământarea sufletească a societăţeiproectată în roman. Părintele Pavel, întocmai ca"„Priester Brand" din tea­trul lui Ibsen, vrea să ridice o. biserică măreaţă, p catedrală înconjurată de chilii pentru săraci în cea mai oropsită mahala a oraşului. Din nefericire, Părin­telui Pavel nu-i aparţine decât ideea şi râvna. Reali­zarea ei însă trebue să-i vie din afară, dela societate, dela autorităţi, de oriunde s'ar afla o inimă înţelegătoare şi un braţ de ajutor. Şi amtorul îi -vine. Biserica se înalţă, dar inima Părintelui Pâvel cade, răpusă de dragoste pentru soţia principalului ctitor al bisericii sale : blânda şi frumoasa Roxána, Procesul dintre cerescul şi omenescul din fiinţa Părintelui Pavel do­mină o întreagă desfăşurare de fapte şi de situaţii.

In aceeaşi ordine a unor vieţi frământate de lupte sufleteşti şi stăpânite de înalte preocupări-morale, se rândueşte „Doctorul Taifun", romanul de curând apărut al lui Gala Galaction, carte plină de tinereţe şi de vibrantă sensualitate, dar o sensualitate trecută prin focul purificator al spiritualismului creştin.

Doctorul Taifun este savantul de reputaţie mon­dială, care pentru a găsi o compensaţie a urâţeniei sale fizice, se aruncase în lumea cercetărilor şi a studiilor medicale, trăindu-şi cea mai mare parte a vieţii în

Treizeci de ani dela „Linia dreaptă"

laborator. Neştiutor de ispite şi de farmece femeeşti, cade în mrejele unei aventuriere de prin mahalalele bucureştene, un tip de andaluză, metise a unui pictor celebru şi a unei ţigănci ilorărese. Doctorul Taifun o iubeşte şi se simte legat de ea prin copilul lor, fruct al unei dragoste târzii şi pasionate. 0 iubeşte, deşi în fond îi repugnă imoralitatea legăturii cu o adulteră, femeea legitimă a altuia.

Intr'o noapte de veghe la căpătâiul copilului bolnav, o scrisoare găsită în sobă, îi desvălue cum­plitul adevăr că femeea mai avea un amant. Nebun de durere şi chinuit de îndoială în privinţa paterni­tăţii copilului, părăseşte casa. La ieşirea din curte, în stradă, se întâlneşte, piept în piept, cu al doilea amant al femeei, un vechiu rival, coleg de şcoală, care, apucat de umeri, îi desvălue grozăvia că Floreal avea chiar . . . un al treilea amant !

Copleşit de aceste neînchipuite revelaţii, Doctorul Taifun târăşte după el acasă, pe rivalul său. Acolo, la o oră târzie de tot şi în prezenţa unui prieten, medic din Constanţa, trimes parcă anume de provi­denţă în casa sa, se desfăşoară ultimul act al acestei tragedii. Deodată, când nimeni nu se putea aştepta, ca o vijelie isbucni în casă glasul femeei, răsărită ca o fantomă cu copilul în braţe. Cu instinctul ei fără greş, femeea înţelesese că în noapte acea avea să se hotărască despre soarta ei, şi alergase într'un suflet să se supună judecăţii. Atât de francă e mărturisirea ei, atât de evidentă vina celor care o târîseră în noroi, atât de arzătoare voinţa renaşterii la o viaţă nouă de demnitate şi de cinste, că nimeni nu îndrăzneşte să o condamne. Din chiar noaptea aceea Floreal devine soţia Doctorului.

Acesta este „Doctorul Taifun" : roman plin de tinereţe şi de sensualitate, sguduit de furtunoase pasiuni, înfiorat de misterul neprevăzutului care intervine hotă-rîtor în viaţă, însorit de lumina principiilor evanghe­lice. Personagiile sunt puternic conturate ; în special doctorul Taifun, care este o adevărată creaţie. Desfăşu­rarea acţiunei, precipitată ; interesul mereu crescând,

O idee mare domină toată desfăşurarea roma­nului : reabilitarea femeei căzute. Este o temă veche, pe care o cunoaştem de mult ; tema pe care şi-a pus-o Al. Dumas-fils în „La dame aux camélias", însă o temă amplificată. Problema, în fond aceeaş, este pusă în alţi termeni, situata pe un alt plan. Pe când Al. Dumas-iils urmărea — şi a isbutit cu un impresionant succes — reabilitarea femeei pierdute din propria ei slăbi­ciune şi din propria ei vină, Gala Galaction pune problema femeei decăzute, pe care o societate meschină şi depravată a îmbrâncit-o în noroi, a femeei, care oricât de ruşinoasă i-ar fi căderea, păstrează în tăi­nuitele cute ale sufletului ei, conştiinţa că nu-şi merita soarta şi dorinţa neînfrântă de a se scutura de toată murdăria infamiei şi de a răsbate la limanul unei vieţi de demnitate şi de cinste.

Două obiecţiuni, în adevăr serioase, pot fi aduse romanului: 1. Desfăşurarea în galop a acţiunii în noaptea mărturisirilor, — acel epizod al apariţiei demonice a Florealei în casa Doctorului Taifun, cu copilul în braţe, la o oră târzie din noapte, — ceeace îi dă acţiunii un caracter de film de senzaţie ; 2. Extraordinara des­tăinuire a femeei, hotărâte să arunce ultimul zar în urna sorţii — destăinuire a unui dureros trecut de căderi, dublată de o egal de impresionantă pledoarie,

care aminteşte impetuozitatea monoloagelor din teatrul lui Victor Hugo.

Ar fi fost poate mai potrivită redarea sub formă de peripeţii — fie şi cu caracter epizodic — a întâmplărilor hotărîtoare din viaţa femeei. Romanul a r fi câştigat în realism ceeace pierdea în senzaţional. Dar aceste defecte de tehnică pălesc faţă de exube­ranţa de viaţă a personagiilor şi faţă de pregnanţa şi. dramatismul faptelor.

Scriitorul Gala Galaction, cu tot numărul mare de opere şi cu toată valoarea lor de nediscutat, este departe de a fi la sfârşitul carierii sale literare ; de aceea o caracterizare totala a operei sale ar fi o anticipare şi o grabă. Dar traectoria de până acum a scrisului său întlorit în culori de curcubeu nu poate rămâne nerelevată.

In literatura ultimelor două decenii, caracteri­zate, afară de rare excepţiuni, prin exploatarea până la oboseală şi la desgust a sensualităţii, în literatura, în care se lăfâesc cu aplomb titluri ca „Fecioare la licitaţie", „Maidanul cu dragoste", .Pentru un petec de negreaţă", scrisul Părintelui Gala Galaction vine să deschidă o fereastră spre aerul aspru al puri­ficărilor morale. El marchează o notă de profunziune şi de intensitate sufletească, înnobilată de suflul înal­telor preocupări, care dau sens şi preţ vieţii, O mare iubire de oameni se degajează din scrisul său ca un parfum mistic, iar pe deasupra întregei sale opere pluteşte duhul împăcării evanghelice. In ce ambianţă de simpatie şi de respect de om, ca om, ca făptură ză­mislită după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt înfăţişaţi în opera sa reprezentanţii altori neamuri l Luaţi pe bancherul evreu Simon din „Roxána", dis­cretul dăruiter al locului, pe care avea să se înalţe catedrala părintelui Pavel ; pe năcăjitul curelar Gold­stein, muncitor şi cucernic, reeditând în convorbirile lui cu Ibraim şi Savu Pantofaru, celebrul episod al celor trei inele din „Nathan der "Weise". Gândiţi-vă la cinstitul şi aşa de plinul de demnitate negustor turc Ibraim, la moşierul grec Nicolache Pina Pietrii, pe cât de exuberant de viaţă şi de voie bună, pe atât de bun şi de darnic, la ţiganul Mura din Copca Rădva-nului, cel pârjolit de văpăile dragostii neştiute şi ne­împărtăşite. Sunt tot atâtea exemplificări ale iubirii de oameni, independent de neamul sau de religiunea cărora aparţin.

Peste întâmplări şi peste oameni, în întreaga operă a Părintelui Gala Galaction, pluteşte duhul păcii creştine, ca o binecuvântare cerească. La capătul tuturor încercărilor aşteaptă alinarea şi înseninarea lăuntrică : e pacea evangheliei, care aduce omului aminte că e om şi îl ridică deasupra suferinţii.

Dacă arta literară, pe lângă postulatul estetic care trebue să primeze, mai are şi rolul dela sine înţeles al unei înalte misiuni sociale şi morale, atunci opera Părintelui Gala Galaction este nu numai o superioară realizare de artă, ci şi o binefacere.

P E T R U I. TEODORESCU-

P L A S T I C A Pictorul N I C O L A E B R A N A

Intre pictorii tineri din Ardeal Nicolae Brana se afirmă prin temperamentul său sobru şi energic. Brana are toate elementele de fond pentru o artă speci'ic autohtonă. Contactul cu accidentul nu i-a voalat nimic din sinceritatea neaoş românească. Âcelaş gest liber, aceiaşi linie de meşteră încondeiere. Unele dificultăţi de orientare în care se potichneşte adesea nu fac decât să-i nască o şi mai dârză voinţă, din care va rezulta desigur, nu numai mai multă luciditate dar şi o adâncire în plus a meşteşugului. Şi, ne place să ne gândim la un final — sau un început mai bine zis — când Brana va şti pe lângă interpretarea culorii unui subiect, şi interpretarea liniei, Pentrucă abia după ce este fixat acest cadru care trebuie sa fie strict perso­nal e posibilă o rezolvare în larg a ceeace numim pictural. Problema pastei în densitate expresivă, a liniei, element tot atât de principal precum culoarea, şi apoi mult discutata problemă a luminei în pictură.

Până acum Brana s'a limitat propriu zis în perioa­da primă, în care lucrările pe lângă scânteieri de viaţă intensă, prezintă şi toaie lacunele unui tempera­ment prea expansiv.

E nevoie de un echilibru al gestului, o stăpânire a entusiasmului, altminteri elanul e risipit uşor în ieftene efecte de cari însuţi te poţi îndoi, Brana a dat dovadă că această maturitate îi este aproape şi nu ne îndoim că expoziţiile viitoare cu efortul lor, îi vor aduce deplină stăpânire şi siguranţă.

Unde mi s'a părut mai caracteristic taletul său, este în decorativa religioasă. Prin temperament chiar, Brana se identifică acestui gen. Rusticismul său, care nu putea fi întreg spus în pedantismul unui pasagiu urban, aici trăieşte cu o limpiditate de expresie care face din icoanele sale opere înalte.

Naivitatea bizantinilor şi simplitatea lor a creat de sigur acele neperitoare valori de artă. Dela ei până azi, orice sbatere pentru o ajungere mi se pare sterilă şi forţată. • Explicaţia e destul de simplă. Con­tinuatorii, cari nu mai aveau nici naivitatea şi nici credinţa bizantinilor n'ar fi trebuit să facă greşala continuării acelui primitivism, ci a acelui spirit doar. Când ştii desena o figură nu e nevoie să-i suceşti gâtul numai decât pentru a. semăna cu acelea din pictura bizantinilor. Rămân afară de această caracte­ristică o mulţime de valori cari pot fi interpretate şi întrebuinţate in ritmul artei de'azi. De ex.: închegarea compoziţiei, armonia culorilor, gradarea nuanţei, rit­mul liniei, lumina, — sunt tot atâtea valori cari poartă toate pecetea caracteristică a acelei picturi.

Pentru pictorul Nicolae Brana va fi uşoară tre­cerea acestei game. Şi nu numai admiţând că posedă virtuale calităţi, realizând în linia bizantinilor prin a-finitate de~ temperament, dar întreaga manifestare a sa în pictură s'a desvoltat în sensul acesta. Rigiditatea liniei, tristeţea atmosferii în peisagiu şi mai ales acel ceva impalpabil, care pluteşte în lucrările sale, ca o nedumerire, acel tainic de interior sătesc cu icoane şi candelă.

Ii recomandăm însă lui Brana să încerce a se defini numai într'un anumit gen deocamdată ; fie pic­tura, fie decorativă. 0 cât de mică ezitare nu poate decât să-i întârzie desvoltarea.

II Iconostasul din Someşul rece", ultima lucrare a acestui pictor e o frumoasă rezolvare atât în ce pri­veşte integritatea concepţiei cât şi a detaliilor.

Icoanele chiar dacă pe unele locuri suferă de un anumit didacticism, care face linia mai greoaie, sunt totuşi lucrări în care se vădeşte conştiinţa şi puterea de creaţie a acestui tânăr.

Cluj, 1934. ION VLASIU

C R O N I C A

George Gregorian:

La poarta din urmă

(poesii) Ed. Fundajia pentru literatură şi artă „Regele Carol H"

Ia fine cartea, în care o sensibilitate şi un tem­perament s'au pulverizat în fiecare vers, cu conştiinţa diabolică a trecerii definitive şi totale în cuvânt, ca într'un alt tărâm, de unde întoarcerea nu mai e cu putinţă.

La poarta din urmă este George Gregorian întreg, până la fund. ^Peste mode şi căutări, poezia acestui mare liric reprezintă o originalitata desăvâr­şită. Păstrând o iormă de aspect clasic, în care înce­puse de mult să-şi răstignească în lumini încrucişate, difuze şi stranii, un suflet cu atâtea date de pa-nopticum, poetul acesta a ştiut să-i dea pregnanţa versului abrupt şi colţuros.

Fără să fie un imagist, un şlefuitor de poezie pură sau un turmentat al generaţiei, George Grego­rian aduce cu el, între imaginea scumpă şi înfuiorarea stelară, penumbra şi neliniştea sufletului nostru de azi :

Şi-acum, porniţi şi voi c e r e a s c ă s e t e i Cu vârf de bisturiuri şi florete Tăiaţi lumina halci P e mesele întinse parastas Şi tragefi zarea nouă din compas . Buldogi şi stilozauri tari în fălci, Lungiţi-vă pe veacul de silabe Şi dupe c e veţi mârâi pe labe Altarele şi gropile şi munţii C e subţiază 'n cremene cuvântul, Dinlr'o arăncătur ' a frunţii Svârliţi de sub că lcâ ie tot pământul.

(Micilor zei).

Părând că a părăsit un simbolism care în „Poe-zfi"-le, editate acum 13 ani de „Casa Şcoalelor", oscila între retoric şi cea mai pură esenţă poetică, poetul nu face de fapt, decât să-şi potenţeze unda lirică prin-tr'o nouă atitudine.

Intr'adevăr, dela revoltele planetare printre vâl-vorile cărora, cu toată admirabila lor unitate şi gra­daţie, scăpa adesea şi expresia pur ideologică — reto­rică, seacă — George Gregorian trece la fronda de esenţă pur lirică, sinceră, cu accente de crudă ironie, împinsă uneori până la sarcasm :

Mâncare , somn şi iarăşi o m â n c a r e , Digestie, palavre, o ţ igare, Ziar pe noptieră şi nevasta . . . M'a ofticat rotaţ ia-aceasta !

(Beţivul)

Este revolta contra omului cuminte, a burghe­zului amorf care trece prin viaţă ca o frunză sau c a un ecou. Câteodată, atitudinea aceasta, sub aspectul unei antitetice auto-umiliri, merge până la dispreţ şi-până la şarjă :

Mi-am s c o s căciula, prea cinstind cii ea Şi logofeţi şi burţile'n curea

(Prefată> sau

Şi bolţii, lepădându-mă în paşi, înghesuit de scurţi şi de codaşi

(Evadare ) -

Dar revolta aceasta nu este împinsă niciodată până la o ultima consecinţă, care ca în „Poezii", a r putea fi dialogarea didactică ; ea are totdeauna un corectiv — imaginea care pâlpâie de simţire şi de caldă emoţie :

Nu mă revolt c ă zarea mi-e oprită, C ă luna ştreang pe gâturi o înozi, C ă drumul mi-o fi ţoală peste piept, Nici c ă la poarta Timpului aştept.

(Revoltă>

Revenit dupe piscuri, unde în trecut cele mai bune poeme ale sale au avut de suferit, d. George Gregorian încheagă totuşi, unul din cele mai puter­nice cicluri de poezii închinate divinităţii :

„Gânduri la culcare", „Răvaş de sub lampă", „Părinte", sânt realizări în care ideea şerpueşte pe alvia unui lirism de o factură'cu totul nouă, un lirism a cărui seninătate evanghelică nu ştiu dacă am întâl­nit-o în vreuna din poeziile noastre religioase.

Doamne Amestec din toate ce curg pe c ă r a r e , C u ruga de s eară în pumnii de praf R e c a d uscăciune de paşi în c e a r c e a f Ori c a p de arhanghel cules în pahare .

(Răvaş de sub lampă) 1

Afară de acest ciclu şi de numeroasele elemente specifice ale operii sale în general, cele câteva admi­rabile viziuni patriarhale sau ritmuri de baladă („La norocul norocel", Ţara mea") ne descoperă şi un Gre­gorian autohtonizat. Totul însă e sincer, nesilit, r e ­zonant.

Noua atitudine lirică a poetului a contribuit mult la modificarea limbii şi a expresiei. Duritatea cuvân­tului, versul colţuros deşi nerupt încă, pregnanţa şi violenţa expresiei, ne amintesc de calitatea elemen­telor cu care au reuşit dd. Arghezi, Voiculescu, Cotruş.

Dihanie flămândă de cuvânt, In latura ţinuturilor spâne

(Prefaţă)

sau D e s b r a c de c e r prăpastia şi crud In toate svârcolirile Vaud.

(Cu voi)

Dealtfel îa lirica românească poetul George Gre­gorian se poate încadra perfect între dd. Tudor Är-shezi şi V. Voiculescu. Alternanţa de culmi şi abi­suri a primului ; viziunea transfigurată de senitătate a ultimului, se găsesc atenuate reciproc în poezia d-lui Gregorian, care este mai echilibrată ca a primului şi mai profundă ca a celui din urmă.

Pentru exemplificare, voi cita în întregime poezia Trei noaptea, cea mai bună bucată a volumului şi în­drăznesc să afirm, cea mai puternică şi mai plină de «moţii din întreaga producţie lirică a ultimilor ani :

O c a m e r ă . Şi'n scaunu 'ntomnat Sub toată noaptea stau încovoiat.

Afund mă r ă s f o e s c şi mă respir Din ani, de pe tărâmul de safir. Din ramura pe îngeru-asfinfit. Din tot trandafiriul despletit P e ape şi pe vârfuri de catar i De c a r e mă despart Păduri făcute scrum şi cotituri Incenuşate 'n ochii tot mat duri.

De-acum, ocol mai strâns, se-abate scrumul. Şi-mi (in în palmă drumul Rotund de întuneric şi difuz. C a pe-un ceasorn ic cu băiae r a r ă II pun pe-auz Şi mă ascult în umbrele de-afară.

Sunt ani ce-a dună stele de pe l a c Si anii c e pământ s e fac. T r e c stelele, c a d apele în ape Şi vremea curge-a somn de mài aproape.

Şr 'n pleoape C r e s c umbrele din umbra ce -o s ă vie. Şi când şi când în suflet iţe adie O boare din a spatiilor g o a n ă Trecând pe 'ngândurările confuze, Subfire, cu surâsuri de icoană Şi pururea cu degetul pe buzei

Ce-aşi mai putea adăoga dupe aceasta poemă. D a d. George Gregorian este unul din marii noştri lirici.

In mai bine de un deceniu s'a căutat, s'a regăsit, s 'a distilat cu o maestrie şi pasiune lucifèrica, dându-ne „La poarta din urmă", edificator exemplu de ce tre-bue să fie chiar în aceste Vremuri de frământări şi incertitudine, poezia adevărată, poezia mare : mereu între o sinceră sensibilitate lirică şi moda timpului.

Eugen Jebeleanu :

Inimi sub săbii

(poesii) Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II", 1934.

Cu poezia acestui tânăr poet, lirica românească se îndreaptă spre alte destine. Dela „Eulalii'-\e lui Dan Botta, nici-o carte de poeme, n'a mai avut pu-

terea să împingă poezia nouă din răscrucea unor ne­liniştite căutări.

Trebuia pentru asta un talent puternic, o sensi-, bilitate seismografică şi o originalitate aproape sălba­tecă, dar străbătută de firul roşu al sincerităţii.

Toate acestea le întinde Eugen Jebeleanu în mâna de petale care se numeşte „Inimi sub săbii".

' Poezia 'lui Jebeleanu na mai are propriu zis nici teme, nici subiecte, nici tablouri ; aşi îndrăzni să spun nici . imagini — în sensul înţelegerii de ; până acum; este toată plăsmuită din viziuni şi transfigurări.

Prin slab sideful pleoapei, spart : un lac ; Fără-adâncimi şi trist de-albastru încă. De muşchi, coturni aduşi din ţara francă, I e r i : blânzi şi mici. Azi, cad şi se desfac.

(Sfârşit princiar)

Viziunile lui nu sunt statice, n'au nimic din aeel calp al- proecţiunîi; ele se transformă, sub ochiul nostru turburat de emoţ ie /uneor i cu lenta curgere a timpului —• alternanţa, zi-noapte : \

Se întreceau pădurile de-amurguri In foc, cu celelalte, altădată Lăcuste verzi. Era o toamnă beată.. Se clătina văzduhul peste ruguri,

(Se întreceau pădurile).

Alteori cu o dinamică de esenţă metafizică i— alternanţa viaţă-moarte :

Ochi stinşi — cişmele — vor dormi şub, arcuri, Ca nişte amfore sub braţe danaide.. Vor spume mai mult decât noi în parcuri Mestecenii cu râuri şi silfide,

(Apoi)

Eugen Jebeleanu este primul poet român eare aduce un misticism exterior celui religios şi e tn ic Este ceva care tremură în miezul poeziei lui, ceva cu rezonanţă de . gong, cu vuet de pădure seculară cu tăceri de câmp nesfârşit şi trist; un misticism de esenţă nordică, aşi spune păgână. •

In fiecars albiam şi eram el. Ferestre nu puteau să mă cuprindă, încremeneam în umbra din oglindă, Sub estuar cu frigul de oţel,

(In marmori, codri'nscriu cu crengi furtuni Şi le-albăstresc cu fulgere şi şarpe ; Să-mi tai arterele şi ca pe harpe Un cânt să sui — fruză'n crep de cărbuni),

(Cântec cu mine) Poate că traducând cu maestrie pe Rainer Maria

Rilke, va fi păstrat sub o boltă ecouri pline de miste­rul poemului rilkian şi poate că turnurile negre ale Braşovului, vor fi aruncat penumbre în flacăra unui temperament neînchis definitiv în slovă (căci J ebe ­leanu a făcut versuri bune dela 15 ani) ; dar între penumbră şi ecou, sensibilitatea lui se ridică întreagă şi dreaptă, ca o fântână arteziană.

Nu ştiu dacă între originalitatea poetului şi ce-iace s'a spus despre transiluanism, este vre-o afi­nitate, dar în el vibrează o coardă pe care n'am mai auzit-o şi care nu poate fi decât specificul acestui spirit închis în lirica înaltă a vremii.

Am surprins la Jebeleanu şi rezonanţe mai vechi cu ritm şi motive pur autohtone :

' Clipe sub' cupe boltite Trec. Blând, seara-i o coamă Clătinătoare'de-aramă. Stelele : nedumerite.

(Necunoscut) Poetul a înţeles astfel să nu-şi smulgă piciorul

din urmă. Dacă locul ar fi îngăduitor, aşi face o întreagă

serie de citaţii ca să arăt, ca imagistica lui Jebeleanu — trecută printr'o flacără violetă, mică dar care subli­mează ca timpul —-, este cu totul altceva ; dar ar trebui să reproduc aproapă toată cartea.

In destinul liricei noastre Eugen Jebeleanu are o misiune de prinţ şi deschizător de zări.

Noi aşteptăm curând dela cel mai reprezentativ laureat al celor 7 premii, efortul menit să spargă nu numai hotarul unei geografii efemere, dar chiar pe acela al unei mentalităţi care apune.

Î N S E M N Ă R I PAUL ZARIFOPOL

Intr'o urnă scumpă s'a strâns un pumn de cernise. Atât să fi rămas din gândul înalt, din judecata rece şi cinstită, din sufletul cuprinzător al lui Paul Zarifopol ?

O urnă cu cenuşe caldă încă, dar şi una de aur în care se va păstra gândurile şi cărţile, acelui exem­plar de rasă care a fost Paul Zarifopol.

Calm, stăpân pe suflet a făcut din inteligenţa,, când oglindă, când spadă. Dar deşi a lucrat alături de oameni pătimaşi, totdeauna a rămas acelaş evoluând numai vertical. Nici-un val sgomotos în sensul lui sau în potrivă, nu 1-a antrenat. Avea prieteni, dar în gân­direa şi arta lui a fost singur.

Pentru despărţirea umbrei de lumină, „Braşovul Literar" îi închină aceste rânduri.

Ştefan Dima : Lumini în interior

(poesii) Ed. „Cartea Românească", Bucureşti.

Un debut care ar fi putut fi şi mai frumos, dacă poetul ar fi intuit hotarul unde încetează lirismul şi unde începe meşteşugul liric.

Dar d-sa setos de succes şi de originalitate ori­cum, şi-a strivit adesea o emoţie sinceră, o imagine virtuală, un gând stelar.

N'aş vrea să împing severitatea până la şicana profesorală, dar trebue să recunoască d. Stefan Dima că aceste versuri, ca să nu citez decât atât, sunt din­coace, sau în orice caz dincolo de subconştientul, sen-sualitatea şi chiar bogatele d-sale posibilităţi intelectuale:

Impletiţi-vă linii în holde sau în hoardă abstractă Pentru bolţi cu stalactite în stâncă, Sau trup minunat de patimă adâncă, Când în spirale jivinele sângelui latră

(Mirele unei solitudini). Am spus toate acestea pentru-că d. Ştefan Dima

are talent şi pentru-că am găsit multe file în care o sensibilitate calmă a urcat din adâncuri de suavităţi şi nelinişti, pe aripa unui gând viteaz, până aproape de ceeace se numeşte o zonă a perfecţiunii :

Peste lespezi interioare de gând, ,aşa cum trece toamna sângerând gorunii, aşa cum trec în sborul lor lăstunii, văd umbrele luminii lunecând în mine, ivite la lumina lui Dumnezeu a lunii.

(Despărţire) Deasemenea admirabile : „Fântâna din pajişte",

„Mamă", „Câteva rânduri", „Reîntoarcere." II aşteptăm pe d. Ştefan Dima singur, fără exa­

gerări moderniste care sună discordant, dacă oglinda lor nu reflectă o realitate sufletească şi temperamentală.

Abia atunci d-sa va fi poetul care s'a voit.

ION FOCŞENEANU

A. S. R. I. „Asociaţia Scriitorilor Români Inde­pendenţi" a fost o faptă bùna a sufletului tânăr de dincolo şi de dincoace. Romulus Dianu, I. Valerian, Zaharia Stancu, Dragoş Vrănceanu au pornit îm­preună cu noi să drumuiască cu paşi de lumină şi poezie, un Ardeal lăsat pradă materialismului şi poli­ticei, până la abrutizare.

Anul trecut, s'au ţinut acele neuitate şi pline de rod, şezători, la Braşov, Sibiu, Timişoara, Oradea.

Anul acesta, abia -entuşiasmul încă juvenil al ar­delenilor a mai, putut încălzi cele două şezători dela Tg. Mureş şi Deva.

Neglijarea acestei mişcări, aruncă asupra tutu­ror, celor care au iniţiat-o, o mare nedumerire şi-răspundere. Ioţelegem- ca d. Dianu, care e un bun reporter de politică externă, — acum când se pun la Constantinopol, Atena, Belgrad şi Geneva atâtea pro-leme capitale pentru ţara noastră, să ne lipsească ; dar dd. Stancu şi Valerian ce politică fac ? Sau . . . ca să ştim ce avem de făcut.

D-l Ion Focşeneanu va vorbi la Radio, în legă­tură cu noua mişcare literară ardeleană, desvoltând următoarele subiecte:

Scriitori şi reviste ardelene de azi. Centre de cultură şi artă românească • Oradea?

Cluj, Turda, Sibiu, Braşov. Influenţa scriitorilor din Regat asupra recentei

mişcări literare. Braşovul, oraş de mare tradiţie cărturărească. Plastica şi muzica în Braşovul românesc şi

minoritar. Prima conferinţă va fi ţinută în faţa microfonului

la 11 Iunie, ora 21.

Despre Gazeta Cărţilor revista d-lui Munteanu-Rămnic, Motive Hegeliene în scrisul lui Eminescu (Al. Dima), şi ultimile broşuri apărute în „Pământ şi suflet oltenesc" — în numărul viitor.

Despre revistele Azi, Familia, Gând românesc, Pagini literare, Orientări — „Braşovul literar", care regretă de a nu fi putut tipări cuprinzătoarele dări de seamă pregătite, va scrie în numărul care va apare în luna Iulie.

Ştefan Bălceşti:

Prour pentru porţi uitate Editura „Ramuri" Craiova

D. Ştefan Bălceşti, care contează în poezia şi cul­tura olteană drept un pion şi nu dintre cei mai neîn­semnaţi, era mult mai interesant atunci, când îi întâl­neam producţiile risipite prin diverse reviste.

In volum, poezia d-sale e monotană şi ca temă şi ca technică. Dăinue încă pentru poeţi, marea gre­şeală de a se identifica imaginea cu însăşi poezia ; mulţi confraţi de literatură au obiceiul acesta condamnabil, de a măsura potenţa poetică a unui poem cu putinţa şi ingeniozitatea imagistică, ca şi cum nimeni n'ar cu­noaşte scurtul destin de romancier al d-lui Ionel Teo-doreanu şi acela mai trist de poet al d-lüi Al. Bilciu-rescu autor al cunoscutelor „Zoologice" ce împănau numerile „Adevărului Literar" de acum câţi-va ani în urmă.

Scriind aceste lucruri nu ne referim la imaginile rezultate inevitabil în urma transpunerilor de senzaţie, metodă ce dovedeşte o senzualitate receptivă, imaginile din această categorie se intuesc, nu se judecă, ceia c e nu se întâmplă cu imagistica d lui Bălceşti, Pop Marţian şi Bilciurescu.

In concluzie imaginea nu ne interesează atunci, când este elaborată numai intelect şi de observaţie.

Iată motanul d-lui Bălceşti : Ghemuit pe c a n a p e a , Bulgăre rotund de var,

Interior cu asociaţii triste, pag. 44.

C ă d e a u conleiile agale C a o ninsoare de p e l a l e . . .

Rânduri pentru Dona Lory, pag. 52.

Edificator pentru lector e s t e desigur „Dialog cu Miorica", poem foarte gingaş, foarte ingenios, dar foarte . . . lucrat. II cităm în întregime :

— De trei zile ninge, ninge tot mereu; Ţie nu ţi-e teamă c ă ne'ngroapă n e a u a ? — Fulgue de p a r c ă s'ar fi rupt salteaua Norilor pe c a r e doarme Dumnezeu.

— Ia priveşte stivele de lemne Coborîte alaltieri din pădure . . . — Moş Crăciun a poruncit pe semne Să le dea cu var, ca să le'nsemne Să nu poată hoţii să le fure.

— L a s ă steaua, fata latei ; taci '. . . Hai să dăm în lături amândoi perdeaua, Să privim şi s'ascultăm cum neaua Bandajază braţe de copaci . . .

— Vrăbiile 'n pomul din spre curte C e privesc cu ciocurile 'n sus, Mai în sus de crengile-ălea scurte, Spune nu cumva suni două fructe

• Ce-au rămas din toamna c e s'a dus ?

— Uite, tot văsduhu-i plin de fum, Ş'au crescut nămeţii până sus la clanţă ; N'o să mai putem eşi pe drum. Ia şi tu o carte'n mână acum. — Nu,

mai sunt trei zile de vacanţă . Totuşi vom remarca nişte imagini care ne-au

plăcut cu adevărat şi pe cari suntem primii să le relevăm :

Plopii fumegă sub lună umbre vinete şi gre le . In templu, pg. 8.

sau Caişii plin de r o a d e chihlimbarii şi mari . Părând c'ascund pe ramuri familii de c a n a r i !

Grădina, 15 Se observă că rodul galben al caisului, asemeni

canarului cântă pe nervii de violonoel ai poetului. Lirica d-lui B ă l c e ş t i se situiază între aceia a d-lui Radu Gyr şi N. Milcu, uneori cu o melancolie uşoară mai superficială decât a d-lui Milcu, dar mai adâncă decât a lui Gyr. Cred că din punctul acesta de vedere poezia caracteristică a d-lui Şt. Bălceşti este „Cântec pentru gene", care dealtfel are oarecari atingeri cu lirica lui Géraldy. Nu putem trece uşor peste reminiscenţele multiple ale poetului nostru :

— De trei zile ninge, ninge tot mereu ; Alexandri (pag. 73)

Ai pune mâna pe umărul meu acum Şi nemişcaţi, Vom asculta, cum Fulgue din lună . . .

Blaga (pag. 9) Sălciile de lângă lac Desnădăjduite, Bat mătănii şi defac Frunze 'ngălbănite . . .

Topârceanu (pag. 50) Vântul — — — —

Bătea înfrigurat la geamuri Cu degete de ploaie. Minulescu

„Cântecul necunoscutei" integral, e o parodie reuşită dupe d. Ion Minulescu iar scrisoarea dela pag, 67, ar putea fi semnată fără să se observe de poetul Ion Pilat.

Fără inutilul omagiu care închide volumul, cartea d-lui Ştefan Bălceşti care este şi o frumoasă realizare grafică, îşi are locul meritat în orice bibliotecă mo­dernă ca preţios document de imagism din secolul X X .

MIRCEA PAVELESCU.

Teodor Scarlat : Antologie de

imagini din poezia nouă Ed. Gruparea intelectuală „Litere", B u c 1934

D-1 Teodor Scarlat, este un îndrăgostit de fru­mos, O dovedeşte infuzia de viaţă pe care a dat-o unei reviste bucureştene, care părea iremediabil pier­dută şi grija pasionată cu care a cules în acesta pla­chetă o mulţime de lucruri admirabile. Dar d-sa este tânăr şi deci generos. într'un aventuros sbor printre frumuseţi mirifice a antrenat şi sclipătul prafului şi chiar praf de cea mai amorfa calitate.

Ce caută lângă ; Colierul marilor amurguri S c a p ă r ă pe dantelate burguri (Boita)

Ochi stinşi cişmele vor dormi sub arcuri C a nişte amfore sub braţe danaide.

(Jebeleanu) astfel de presupuse imagini :

Văd sgomote stridente, în aer suspendate preoţi verzi, din bălţi . . .

(G. I. Lupaşcu)

Apropos, cine este domnul acesta ? şi F. Brunea şi Copoiu şi Papacioc şi aţâţi căzuţi din lună. Şi unde sunt Em. Giurgiuca, Păunescu-Ulmu, Miu-Lerca, Ilea, Yvonne Rossignon şi mulţi, mulţi . . .

D-le Teodor Scarlat, generozitatea, prietenia sau mai ştiu eu ce, ţi-au stricat cartea. Vei recunoaşte ? Vei reveni ?

I. F .

C L U J D. Zaharia Bârsan , directorul Teatrului National din Cluj,

face ultimele corecturi poemului său dramatic, „Domnul d e r o u ă . "

* * •

„Fiul Luminii", este titlul unui roman al tânărului poet

Valeriu Cârdu, c a r e a p a r e , probabil, la toamnă.

D. I. Th. Ilea, se zice c ă va fi dat în judecată, pentru aprecieri defavorabile la adresa d-rei Marta Rădulescu, în noua revistă clujană, „Caleidoscop", în legătură cu paternitatea ope­relor d-sale. Totuş, d. Ilea va continua să a t a c e pe toţi cei c e ar avea în a c e a s t ă chestiune păreri diametral opuse cu ale d-sale. Astfel, d. Ilea se v a bucura, la Cluj, de o nouă garni­tură de prieteni.

*

Zilele ace s t ea va apare , însfâtşit. minunata traducere în ungureşte a poeziilor lui Eminescu, datorită poetului de origine român, AI. Kibédi-Hapca din Cluj. C a r t e a , c a r e este aşteptată cu mult interes, va fi precedată de o prefaja, semnată de d. Oh. Bogdan-Duică.

*

Eminentul sculptor clujan, I o n V1 B s i u, va s coa te la toamnă un volum de poeme, numit : „Poetul Saul Pelaghia în plină revoltă." Saul Pelaghia, e pseudonimul d-lui Ion Vlasiu, c a r e săptămâna viitoare va aranja la Timişoara o frumoasă ex-pozijie. O.Ş .

D-l Ion Chinezu care este sufletul revistei „Gând românesc", a scos acum patru ani o carte, pe cât de interesantă pe atât de puţin cunoscută. în special de scriitorii noştri mai tineri. Se numeşte : Aspecte din literatura maghiară ardeleană. Prin concluziile la care ajungi citind-o, cartea aceasta prezintă o mare însem­nătate pentru noua mişcare literară din Ardeal. Ne vom face o aleasă datorie readucând-o în memoria tuturor, prin ampla dare de seamă şi glossarul care vor apare în numărul viitor al „Braşovului Literar".

R E V I S T E Ştiţi de ce, d. Ion Breazu, în conferinţa d-sale

„Viaţa literară românească în Ardealul de dupe unire", nu s'a ocupat de loc de tinerii scriitori? Ca să dea prilej d-lui Grigorie Popa în „Peisaj ardelean" („Pa­gini literare" şi republicat în „Revista Fundaţiilor Regale") să împartă scriitorii despre care d. Breazu a vorbit pe 25 de pagini, în următoarele categorii : neardeleni, inexistenţi, morgă, muzeu, ştreang, etc. Nu-i bine aşa ?

Azi pe luna Mai a apărut.. Este cea mai bună revistă lunară şi cea mai ieftină. Dar de ce ne pedep­seşti d-le Stancu şi nu ne-o trimiţi şi nouă la redacţie ? Iţi promitem că o şi cumpărăm dacă e numai pe atât ; dar aci prea vine cu o lună întârziere.

D-l G. St. Cazacu, trebue să-şi revizuiască lista poeţilor dela „Cronicarul". Unii au murit, alţii îl în­jură pe toate cărările şi câţi-va însurându-se, au trecut la alte genuri.

De ce nu mai apar Convorbirile literarei Au îmbătrânit redactorii cei tineri ? Au întinerit cei băt­râni ? Sau obosiţi de colaborare şi unii şi alţii, s'au declarat învinşi. Pentru bucuria din trecut, înregistrăm acum o tristeţă cubică.

Care să fie explicaţia că No. 4 al Frize-lor pare,, însfârşit, ceva mai bun ?

Din sumarul tinerei reviste Prometea, lipseşte pana viguroasa a d-lui Lucian Costin, fost colaborator la Ritmuri şi la Luceafărul din Brăila, azi decedate!?

Via t a L i te ra ră No. 156, 157, 158. Revista d-lui Valerian spre bucuria noasxră a început să-şi reglemen­teze şi să-şi îndesească aparţia ; cu timpul sperăm să revie la amploarea din epoca eroică a anilor 1926—27. Numărul 156 aduce pe lângă observaţiile juste ale d-lui E. Lovinescu asupra rolului revistelor provinciale, şi un surprinzător esseu al d-rei Grazziela Sotiriu intitulat „Viţiul lui Hamlet", în care e vorba de excesul de conştiinţă al intelectualilor tineri, conştiinţă- ce înve­ninează şi ucide sentimentul. Autoarea se reteră în special la romanul d-lui Mircea Elmde „întoarcerea din Rai", Observaţia ascuţită şi fîtîul criticism al d-nei Grazziela Sotiriu ne îudreptăţeşte să-i prevedem o strălucită carieră în acest domeniu.

Poeme bune semnează dd. Radu Gyr, Ion F o c -şeneanu, I. Th. Ilea şi Mircea Pavelescu.

In numărul 157, am remarcat, ca totdeauna, scri­sul viguros al d-lor Nicolae Roşu şi Eugen Jebe-leanu, un fragment din „Nu" al lui Eugen Ionescu şi o singură poemă bună : „Fata morgana" de Vlaicu Brăna.

Ultimul număr închinat împlinirii a trei decenii dela „Linia dreaptă", aduce colaborarea dd. T. Arghezi. N. D. Cocea, V. Demetrius şi Gala Galaction, foştii colaboratori ai revistei care a revoluţionat scrisul ro­manesc de acum un sfert de veac.

O remarcă pe care o facem colegial, d-lui Valerian este asupra extraordinarei flore de greşeli de lipar.

Li tere No. 8. Revista acesta în ciuda tuturor prevederilor, continuă nu numai să apară regulat, dar să-şi înbunătăţească cu fiecare număr technica şi cola­borările. Sub inteligenta conducere a d-lui Aurel Chirescu şi Matei Alexandrescu „Literele" vor înlocui cu succes, suntem siguri, multe reviste care au începu-să-şi epuizeze rezerva de baloane cu oxigen.

Aspectul de bazar al revistei câştigă toate sim­patiile ; este într'adevăr un miraculos tur de forţă să poţi adăposti într'un acelaş număr cuplul : Bilciurescu-Toneghir? cu intervievul d-lui Cocea şi cu poema su­prarealistă a d-lui V. Carianopol, pe care ne facem plăcerea de a o cita în întregime :

Poemă Acelaş . Veşnic aci cu pâinea pribegii sub braţ şi foamea mea suită pe c a s ă , foamea mea aruncând cu pietre în oameni.

O stafie, îmi scutur numele şi din el cad femei . c a fructele coapte.

Eşti albă soră şi vocea ta sună când o ating cu mâna.

Dar de c e nu povesteşti de tatăl puşcăriaş ? de c e nu spui de sora umblând descrlfă prin cântecele- pline cu rană ?

O femeie, cine eşti de chinui t ă c e r e a c a r e latră la t ine?

Cine eşii iu cu vocea c a o ciocârlie, a lergând prin găurile flautului ?

Remarcăm şi versurile d-lui Cicerone Theodorescu şi Simion Stolnicu. Restul colaboratorilor : C. M. Vlă-descu, Anişoara Odeanu, Matei Alexandrescu care -conduce conşţincios rubrica recenziilor.

Munca L i te ra ră An, II. No. 12 nu aduce nici o poezie bună, afară de colaborarea d-lui A. Maniu. Mi s'a părut slabe chiar poeme 1e premiate de Aso­ciaţia Publiciştilor. Singur d-1 Dinu Roco spune cu succes 0 chestie de moravuri critice, recenzând ro­manul părintelui Gala Galaction „Doctorul. Taifun". După câte înţelegem „Munca Literară" vrea să lanseze un caricaturist nou, pe d-1 I. B . , care se dovedeşte definitiv lipsit de resurse şi de imaginaţie.

Ramuri . Anul XXVI, No. 1 (Mai 1934). A reapărut Ramuri. Peste valul inform şi searbăd al atâtor publicaţii

scrise fără talent, fără o atitudine şi cărora nu le poţi admira măcar valoarea grafică sau calitatea hârtiei, reapariţia acestui pisc istoric, trebue privită ca un eveniment.

Dar de ce d. C. Ş. Făgetel a ţinut să ne gâtuie entusiasmul chiar dela prima filă ? Căci „cuvântul său la reapariţia Ramurilor" este mai mult o împărtăşire a durerilor de ieri decât o primă de încurajare pentru realizările de mâine. Şi pe urmă, acest prim sumar ni se pare de o valoare îndoelnică. Fără poeziile d-lor V. Ciocălleu (Cuib Părăsit) şi George Fonea (Cântec Oltenesc), articolului d-lui Al. Dima (Motive Hegeliene în scrisul lui Eminescu) şi de admirabila recenzie a d-lui Const. D. Ionescu (Scutul Miner vei de L Pilat) — nu ştiu ce s'ar putut remarca.

Desigur pentru acest început în care tremură, ca în orice început, o nădejde ce trebue împintenată, am fi putut răsturna, fără să citim, o vatră de elogii. Am preferat însă să fim primii discipoli ai principiului anunţat de „Ramuri" (pag. 5 1 ) : „criticaşi aprecierea sinceră dincolo de legăturile de prietenie şi de inte­rese". Nu? Dar noi aşteptăm alte „Ramuri".

Poezia . Anul I, No. 4 (Aprilie 1934). Patru pagini în care dd. Leonard Divarius şi

Const. I. Manea, au avut intenţia să înflorească în

fiecare lună, numai poeme pentru antologie şi pentru bucuria sufletului. Dar ce păcat că visul n'are tot­deauna aripa înaltă care să-1 menţină pe creasta violetă a înluiorârii lui.

Oltenia e mică, poezia bună este puţină, de ce atunci o astfel de admirabilă iniţiativă strivită într'o cingătoare de accidente geografice. Numărul recent (Pentru poem) al revistei braşovene Frize, este edi­ficator.

Lucrurile bune le însemnăm : /. Păunescu-Ulmu (Mărturisiri), Aurel Tită (Primăvară) şi prima strofă din „Medievala" d-lui George Fonea pe care o şi reproducem :

Deschizi în taină visul din, pupile Şi vezi c a 'ntr'o oglindă descântată : Marchizele tăcerii pe retină, — îşi scutură peruca lor pudrată.

P l a i (Mai 1934) . Apare in Plaiul Coşminului sub condu­cerea Aspaz ie i Munte şi Necula i P a v e l . Talent, nerv, tinereţe, românism — iată ce aduc cele patru pagini ale cenuşeresei buco-vinene. Pentru bucuria noastră, reţinem din pagina de poezie aleasă, această strofă a d-lui Al. R a i c u :

Peste gardurile serii, ca o salcie 'n apă S'au prefirat liniştile cu cântec de moară şi gârle Peste amintiri şi caişi asvârle, * Florile nopţii ca 'n vecernie degetul pe-o clapă.

Remarcabilă „Narcoza" d-lui E . A r . Z a h a r i a .

C r o n i c a r u l . Anul II. No. 2 (Mai 1934) , a apărut după o lungă sincopă, cu poezie bună ( R a d u G y r , I lar iu Dobridor, G. Şt . C a z a c u , S m . M. V i z i r e s c u , Dem. P a s c u ) şi un fragment din romanul „Cântec târziu'* al de curând laureatului cu „Premiul naţional", G. B a c o v i a . Cronica anemică.

Lanur i . Anul I, : No. 7, 8, 9 (Martie—Aprilie—Mai 1934 1 . Iată o revistă care a făcut un frumos salt între început şi azi. Mărturi­sim că acum un an truda lanuriştilor ne-a părut zadarnică. Din-tr'un ungher străin, o filă umilă aducea un scris debil, nesigur ca mersul trist al unui moşneag. Atunci, singura bucurie, am gă­sit-o în slova românească şi în gândul înalt. Astăzi câteva condee muiate în lumină devedesc contrariul. Cu atât mai bine. Ţin să remarc în special articolul onorabil al d- lu i /N. L . A n d r e e s c u asupra «Gândirii", talentul promiţător al dflui A r n i K e n n a şi poemele pline de prospeţime ale poetului adevărat, care este d. G e o r g e P o p a . Desigur sunt multe lucruri proaste, dar cu acest număr dublu, revista L a n u r i este prezentă, există.

C a l e i d o s c o p . Anul I, No. 1 (Mai 1934) . In marele centru cultural şi universitar care este Clujul,

se simţea nevoia unei reviste de informaţie literară şi artistică. Dar mai ales puternica mişcare literară din Ardealul ultimului an, o impunea. Cele 20 de reviste ale acestei provincii — dintre cari cel puţin şease sunt cele mai bune reviste provinciale ale ţării — acele calde si luminoase manifestaţiuni de artă şi uniune spiri­tuală, care sunt şezălorile A. S. R. I. şi mai cu seamă legiunea de scriitori şi artişti care umăr la umăr pregătesc Ardealului o frescă de creaţiuni cum n'a cunoscut niciodată, simţea nevoia unui organ care să facă legătura şi să coordoneze eforturile dife­ritelor centre de activitate. Grupul dela C a l e i d o s c o p , din care nu lipseşte poetul şi animatorul Ion Th. I lea , şi-a luat aceasta necesară sarcină. Rămâne ca admirabila lui iniţiativă să se reali­zeze într'o revistă vie, informată la timp şi în amănunt, oglindă fidelă a întregei mişcări, indiferent de concepţiile, adversităţile şi ambiţiunile deşarte ale unora

In numărul acesta colaborează : E m i l I s a c , Ion Th. I lea, O . Ş ireag ir , C . S. A n d e r c o , Mihail V r a n c a , Nisfor I. P e t r e etc.

Redacţia şi ad-ţia : Str. Universităţii No. 5, Cluj.

H e r a l d (Martie 1934) . R e d a c t o r : Neagu Rădule9cn. Sem­nează : Mircea Eliade, Radu Gyr, Eugen Jebeleanu, Eugen Io­nescu, Mircea Pavelescu, Neculai Roşu, e tc .

L in ia nouă . Anul I, No. 11—12 (Februarie-Mariie) 1934. Slab, slab, slab. Başca, polemicile belfereştî şi insipide ale d-lui P a p a d o p o l ; că alea sunt tari.

P r o g r e s ş i cul tură . Anul II, No. 3 , 4 şi 5 (Martie, Aprilie şi Mai 1934). Apare la Tg. Mureş, Str. Cogălniceanu 3, din stră­duinţa neobosită a d-lui N- Albu.

P l a i u r i s ă c e l e n e . Anul I, No. 4 — 5 (Aprilie—Mai 1934) . îngrijită de dd. V i c t o r T u d o r á n şi Ion C r i s b ă ş a n u , ultimul cu vădite aptitudini de cronicar.

î n s e m n ă r i . Anul III, No. 1 7 — 1 8 (Aprilie—Mai 1934) Revistă de artă şi literatură, apare la Dorohoi sub conducerea d-lui I- B r ă s c ă u c e a n u . Din sumar încrustăm două nume promi­ţ ă t o a r e : A s p a z i a Munte (Purificat) şi N. L a d m i s s A n d r e e s c u (Turnu-Roşu).

L e s M a r g e s . Trente-et-unième Année. No. 207, 208 şi 209 (10 Mars, 10 Avril şi 10 Mai 1934) . Apare la Paris, Boulevard Montparnasse , 147.

Viata R o m î n e a s c ă . Anul XXVI, No. 8 (30 Aprilie 1934). Apare la Bucureşti. Str. Clemenceau, 9 Bucureşti.

P r o v i n c ! a L i t e r a r ă . Anul H, No. 3 (Martie 1934) . Apare la Sibiu. Director : Paul Constant. Str. Octavian Goga No. 69.

P r o m e t e u . Anul I, No. 1 (Mai 1934) . Apare la Braşov, sub direcţia d-Iui I. Al. Bran-Lemeny. Redacţia : Piata Libertăţii 25.

F r i z e . Anul I, No. 2, 3 , 4 (Aprilie—Mai—Iunie) Revistă lunară de literatură şi cronică . Apare la Braşov, str. de Mijloc No. 24 a. Redactori : Nicolae Cantonieru, Aurei Marin, Mihail Chirnoagă.

Hotaru l . Anul I, No. 11 (Martie 1934) . Revistă literară şi de cultură. Apare la Arad s u b îngrijirea UDui comitet de redacţie.

Blajul . Anul I, No. 2 (Februarie 1934) . Revistă de cultură. Apare lunar la Blaj, str. Regele Ferdinand No. 23. Secre tar de redacţie : Nicolae C o m ş a .

Trans i lvan ia . Anul 65 , No. 2 (Martie—Aprilie 1934) . Buletin de technică culturală. Apare la Sibiu, Sir. Şaguna No. 6, odată la două luni, sub conducerea unui comitet de redacţie al „Astrei".

Viaţa I lus trată . Anul I, No. 3 (Mai 1934). Revistă de familie; apare lunar la Sibiu sub auspiciile Academiei Teologice „Andreiene".

R e v i s t a E n c i c l o p e d i c ă . Anul III, No. 4 (Aprilie 934) Revistă lunară de îndrumări filologice în sens etimologic, sub conducerea d-lui 1. Corbu, Cluj.

F l o r i d e c r i n (revistă femenină). Anul III, No. 4 — 5 Aprilie - Mai 1934) . Apare lunar la Şimleul-Silvaniei. Redactor : P ă r . Teofil A. Bălibanu.

Cra in icu l Cetăţ i i . Anul II, No. 1—2 (Ianuarie-Faur 1934) . Redacţia şi ad-ţia : Gh. Maxim, prof., Burdujeni (Suceava).

F ă t - F r u m o s . Anul IX, No. 1 (Ianuarie-Faur 1934). Director L e c c a Morariu. Apare în Cernăuţi toi la două luni, str. Achim. E . Popovici 4.

C a d r a n . Anul I, No. 2 şi 3 (Februarie şi Martie 1 9 3 4 ) . Revistă lunară, critică, socială sub conducerea d lui Sandu Te-leajen. Iaşi, Strada Cuza-Vodă 23.

P e t r o d a v a . Apui I, No. 12 (Noembrie 1933—Februarie 1934). Apare la Piatra-Neamţ, Str. Mărăţei 89. Director Ion Drăgan.

î n m u g u r i r i . Anul III, No. 4 (Aprilie 1934) Apare la Fălticeni. Director : Virgil Tempeanu.

F r e a m ă t u l . Anul I, No. 4—6. (Ianuarie 1934). Revistă so­cială, artistică, literară. Redactor : I. Georgescu, Str. Justiţiei 6, Craiova.

G â n d Nou. Anul I, No. 4 (Mai 1934). Revistă literară lunară. Apare la Buzău, Str. Transilvaniei 23. Redactori : Niculae Niculescu şi Const Lupescu.

P u n c t e . Anul I, No. 5 (Mai 1934) . Revistă literară. Apare la Buzău, Bulev. Gărei 41. Redactori : George Popescu şi T. Nice.

O m e g a . Anul II, No. 4—5 (Martie 1934). Apare la Buzău, str. Mărăşti No. 19. Redactor : 1. Ionescu.

R o d nou. Anul I, No. 3 , 4 şi 5 (Martie, Aprilie şi Mai). Apare la Siiistra, str. Colonel Castriş No. 6.

Z i a r e : S'au primit la redacţie : I d e e a Naţ ională dela Buzău

(Director. N. N. Manolescu) ; Avântul dela Piatra-Neamţ ; Timpul dela Craiova ; Avântul dela Petroşani (Director : V. B. Taloescu) . G a z e t a Capi ta le i (Bucureşti), director : S. Naumescu ; P ă m â n t u l (Călăraş i ) , redactor : Eugen Cialîc ; V e s t u l (Timi­şoara) , director : Liviu Juga ; Mis iunea (Bucureş'i), directoare : Maria Beiu-Paladi ; F.coul (Arad), director : Const. I. Ştefănescu. V r e m e a Nouă (Strehaia-Mehedinţi) ; Sent ine la (Focşani) .

Cărţi primite : E D I T U R A „ F U N D A Ţ I A P E N T R U L I T E R A T U R Ă ŞI A R T Ă

R E G E L E C A R O L II". *

G e o r g e G r e g o r i a n : „La poarta din urmă" (poesii) 1934. E u g e n J e b e l e a n u : ,,Inimi sub săbii" (poeme) 1934.

E D I T U R A „ C A R T E A R O M Â N E A S C Ă " .

D. Nanu: „Poesii" 1934. Ş te fan D i m a : „Lumini în interior" (poesii) 1934.

E D I T U R A „ R A M U R I " C r a i o v a .

Ştefan B ă ) c e ş t i : „Prour pentru porţi uitate" (poesii) 1934.

E D I T U R A „ V R E M E A " .

E u g e n J e b e l e a n u : „ P o e m e din Rainer Maria Rilke".

E D I T U R I D I V E R S E : Ion C h i n e z u : „Aspecte din literatura maghiară arde leană".

Ed. „Societatea de mâine", Cluj, 1930. Ion B r e a z u : „Viaţa literară r o m â n e a s c ă în Ardealul de

după unire". Institutul de literatură şi tipografie „Minerva", Cluj, 1934.

T e o d o r S c a r l a t : „Antologie de imagini". Ed. „Litere" Bucureşti, 1934.

Al. D i m a : „Motive hegeliene în scrisul eminescian". Tipa­rul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană", Sibiu, 1934.

P r i m u l Bule t in a l G r u p ă r i i in te l ec tua le . T h e s i s " din Sibiu. Anul 1932-1933. Tip. Cav. , Sibiu, 1934.

M a r c e l O l i n e s c u : „15 gravuri în lemn". Tip. Lovrov & C o . , Arad, 1934.

Redacţionale : Cinc ina l şi M i r c e a P a v e l e s c u , vor tipări în Ed. „Ade­

vărul" o culegere de epigrame (100) , la c a r e va colabora pos­tum şi regretatul ionel P a v e l e s c u . Va fi o carte de mare s u c c e s .

Poetul Ion F o c ş e n e a n u are sub tipar volumul său de poeme „In sus", anunţat de aiâta vreme şi aşteptat de aţâţi prieteni. Ultimul ciclu va cuprinde o serie de traduceri din C h . Baudelaire. Car tea va eşi din tiparniţa braşoveană în câte-va zile.

B r a ş o v u l L i t e r a r , va apare la începutul lunei Iulie în număr dublu pentru vacanţă, cu aceleaşi alese colaborări şi în condi(iunile technice de totdeauna. Poetul D r a g o ş V r â n c e a n u va semna un interesant articol asupra recentei mişcări l i terare din Ardeal, iar prozatorul clujean V l a d i m i r N i c o a r ă , o admi­rabilă şi savuroasă schiţă : „Lume nouă".

O nouă prozatoare de multiple posibilităţi, este d-na M a r e P â r v u l e s c u , sufletul şezătorii organizate la Deva în luna Mai, în cadrul şezătorilor A. S. R. I. B r a ş o v u l L i t e r a r o va pre~ zenta cititorilor săi într'un număr viitor.

Scr i i tor i ş i r e v i s t e a r d e l e n e d e azi, se numeşte confe­rinţa pe care d. Ion Focşeneanu o va ţine la Radio în ziua d e 11 Iunie, ora 21.

C E R C U L REVISTEI „ B R A Ş O V U L L I T E R A R " Cincinat Pavelescu (preşedinte), Atanasie Bălăcescu, C. Bobescu, Valeria Căliman, Dr. Liviu Câmpeanu, Dr. N. Căliman, Ion Focşeneanu, Ion I. Ionică, Aurel Mure-

şianu, Ecaterina Pitiş, Victor Rath şi Petre Teodorescu.

In tară : j ^ In străinătate

Lei 150-„ 300-„ 400'-

Toate manuscrisele trimise revistei vor fi adresate d-lui Ion Focşe­neanu, Str. Munteniei No. 1, Braşov. Manuscrisele nepublicate se ard.

Orice sume destinate nouă trebuiesc acoperite imediat cu o recipisă oficială eliberată de administraţia revistei, contrariu nu vor fi luate în consideraţie. Pentru sumele trimese cu poşta, ori cele încredinţate unor colegi ai noştri, recipisele se vor trimete în cel mult 15 zile dela primirea banilor.

— Revista noastră caută reprezentanţi în toate centrele din Ardeal precum şi în restul ţării. Aceşti viitori prieteni trebuie să fie tineri, iubitori de literatură, corecţi şi dezinteresaţi.

— Rugăm insistent toate revistele şi ziarele din tară, a răspunde schimbului nostru. Ne vor ajuta astfel la munca de cunoaştere şi informaţie artistică pe care am început-o în acest ţinut.

— Toate cărţile şi revistele primite la redacţie vor fi amintite la bibliografie sau recenzate, în ordinea primirii lor şi în limita spaţiului de care dispunem.

Domnii abonaţi care îşi schimbă adresa şi cei care nu primise re­gulat revista, sunt rugaţi să ne încunoştiinţeze printr'o cartă poştală ; altfel nu putem răspunde de primirea regulată a revistei. Noi facem toată expe­diţia în mod regulat, imediat după apariţie.

P R E Ţ U L 14 LEI

TIPOGRAFIA „RAPID" BRAŞOV, STR. REGELE C A R O L No. Ó.