trupul ceresc · 2018-03-17 · lumina vechilor cărări 1 trupul ceresc vom continua cercetarea...

Desigur că trupul ceresc este

treaba lui Dumnezeu nu a noastră;

datoria noastră rămâne a ne strădui

să ajungem acolo. Desigur că

trupul ceresc fiind un lucru din

viitorul vieții de dincolo, ni se

potrivește o măsură de reținere

când încercăm să pătrundem în

înțelegerea acestor realități. De

partea cealaltă, Dumnezeu a găsit

de cuviință să facă mențiuni în

Scripturi cu privire la viitorul trup

ceresc, pe care-l vor avea

credincioșii mântuiți, în veșnicia

raiului lui Dumnezeu. Și fiindcă

Scriptura spune: „Gândiți-vă la

lucrurile de sus,” (Coloseni 3.2a),

cred că folosește a ne gândi și la

trupul ceresc, măcar că din pricina

puținelor lucruri pe care Scriptura

le spune despre el, cercetarea

noastră va avea un rezultat destul

de limitat.

Trup ceresc ! „Domnul i s-a

arătat la stejarii lui Mamre, pe

când Avraam ședea la ușa

cortului, în timpul zădufului zilei.

Avraam a ridicat ochii și s-a uitat:

și iată că trei bărbați stăteau în

picioare lângă el. Când i-a văzut,

a alergat înaintea lor, de la ușa

cortului, și s-a plecat până la

pământ. Apoi a zis: „Doamne,

dacă am căpătat trecere în ochii

Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă

robul Tău. Îngăduie să se aducă

puțină apă, ca să vi se spele

picioarele; și odihniți-vă sub

copacul acesta. Am să mă duc să

iau o bucată de pâine, ca să

prindeți la inimă, și după aceea vă

veți vedea de drum…” „Fă cum ai

zis, i-au răspuns ei.”… Apoi a luat

unt și lapte, împreună cu vițelul pe

care-l gătise, și l-a pus înaintea

lor. El însuși a stat lângă ei, sub

copac, și le-a slujit până ce au

mâncat.” (Geneza 18.1-5,8). Dacă

textul biblic s-ar fi referit doar la

ceea ce acei bărbați au spus, poate

ar fi încăput ideea că au fost niște

bărbați ca toți bărbații, adică

oameni, oameni, doar că au rostit

cuvinte din partea lui Dumnezeu,

asemănător ca în prorocie. Așa ar

fi putut vorbi Domnul. Dar ultimul

verset din fragmentul care se

referă la acest eveniment,

folosește cuvântul „Domnul”

referindu-se nu la ceea ce ei au

vorbit, ci la ei înșiși, la ceea ce ei

erau: „După ce a isprăvit de

vorbit lui Avraam, Domnul a

plecat.” (v. 33). Deci Cel ce a

plecat era Domnul, nu niște

oameni în carne și oase.

„În seara aceleiași zile, cea

dintâi a săptămânii, pe când ușile

locului unde erau adunați ucenicii

erau încuiate, de frica iudeilor, a

venit Isus, a stat în mijlocul lor și

le-a zis: „Pace vouă”. Și după ce

a zis aceste vorbe, le-a arătat

mâinile și coasta Sa.” (Ioan 20.19,

20a).

În fragmentul biblic din

Evanghelia după Ioan, cap. 21,

Scriptura nu spune dacă și

Domnul a mâncat cu ucenicii dar

lucrul acesta poate că s-a petrecut.

De altfel evanghelistul Luca spune

clar că Domnul a mâncat. (Luca

24.43). Și asta în vreme ce

Domnul își lăsase trupul de carne

în mormânt. Ce s-a întâmplat cu

mâncarea consumată de Domnul -

a fost digerată sau nu - Scriptura

nu spune. De altfel imediat după

ce a mâncat, a plecat spre Betania

și s-a înălțat la cer cu același trup

duhovnicesc cu care a apărut pe

neașteptate între ei, trup în care a

mâncat. Cu privire la învierea

Domnului Isus, Scriptura spune:

„El a fost omorât în trup, dar a

fost înviat în duh,” (1Petru 3.18b).

Adică a înviat într-un trup

duhovnicesc.

„Și, în mijlocul celor șapte

sfeșnice, pe Cineva care semăna

cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o

haină lungă până la picioare și

încins la piept cu un brâu de aur.

Capul și părul Lui erau albe ca

lâna albă, ca zăpada; ochii Lui

erau ca para focului; picioarele

Lui erau ca arama aprinsă și arsă

într-un cuptor; și glasul Lui era ca

vuietul unor ape mari. În mâna

dreaptă ținea șapte

stele.” (Apocalipsa 1.13-16a).

Privind spre fragmentele

biblice de mai sus, desprinse

dintre altele asemenea care pot fi

întâlnite în Scripturi, să subliniem

acum câteva concluzii. Acestea

iau ca exemplu trupul duhovnicesc

1 Lumina Vechilor Cărări

Trupul ceresc

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul

din Epistola către Filipeni, cap. 3.21a:

„El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va

face asemenea trupului slavei Sale,”

„Dacă este un trup firesc, este și un trup duhovnicesc.” (1Corinteni 15.44b).


al Domnului. Și asta pornind de la

desele referiri întâlnite în Scripturi

cu privire la faptul că Dumnezeu

are în plan ca în veșnicii să

semănăm din ce în ce mai mult cu

El. De exemplu întâia epistolă a

apostolului Ioan, cap. 3.2. Prin

urmare trupurile duhovnicești ale

credincioșilor din veșnicii vor

semăna oarecum cu trupul

duhovnicesc al Domnului sau va

avea cel puțin aceleași

caracteristici.

Observăm că trupul

duhovnicesc nu are limitările

trupului pământesc. Poate apărea

și dispărea; poate trece prin ușile

închise, poate parcurge distanțe la

clipeala ochiului, etc. Observăm

de asemenea că trupul

duhovnicesc poate lua diferite

înfățișări. La patriarhul Avraam au

venit trei bărbați care de fapt era

Domnul. În trupul duhovnicesc de

după înviere, uneori Domnul Isus

a fost recunoscut de apropiați,

alteori nu; deci înfățișarea trupului

duhovnicesc se poate schimba.

Este oarecum contrariantă

spusa Domnului din Evanghelia

după Luca, cap. 24.36-39: „Pe

când vorbeau ei astfel, Însuși Isus

a stat în mijlocul lor și le-a zis:

„Pace vouă !” Plini de frică și de

spaimă, ei credeau că văd un

duh…. Dar El le-a zis: „Pentru ce

sunteți tulburați ? Și de ce vi se

ridică astfel de gânduri în inimă ?

Uitați-vă la mâinile și picioarele

Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și

vedeți: un duh n-are nici carne,

nici oase, cum vedeți că am Eu.”

Aici Domnul Isus insistă asupra

faptului că are trup; un trup care

deși era din carne și oase, totuși nu

era un trup omenesc obișnuit de

vreme ce potrivit versetului 26, a

apărut pur și simplu, pe

neașteptate, între ucenici. El n-a

venit de undeva pășind spre ei, așa

cum fac oamenii și asta i-a

înspăimântat pe ucenici. Întreaga

Scriptură susține faptul că orice

ființă are un trup, fie unul

pământesc, fie unul duhovnicesc

prin urmare poate în afară de

situații de excepție, mai greu de

exemplificat, nu poate exista duh

fără trup. Dacă ucenicii

înspăimântați au înclinat să creadă

că văd un duh, atunci mai degrabă

este de crezut că aici Scriptura se

referă la niște arătări de genul

fantomelor sau a strigoilor care în

fapt sunt ființe imaginare existente

în superstițiile oamenilor.

Revenind la capacitățile

spectaculoase ale unui trup

duhovnicesc, trebuie menționat

faptul că toate aceste posibilități

nu sunt pur și simplu la discreția

persoanei respective, care ar putea

face tot ce vrea după bunul plac, ci

toate se petrec într-o relație

armonioasă cu voia lui Dumnezeu.

Scriptura Îl numește pe Dumnezeu

„Tatăl duhurilor”. (Evrei 12.9).

Însă orice om credincios, care este

un om duhovnicesc, nu este

interesat de posibilitățile

spectaculoase ale

viitorului său trup

duhovnicesc, ci se

va bucura de el din

pricina altor

aspecte. De

exemplu în

condițiile unui trup

duhovnicesc,

nelimitați de

poverile cărnii și

mai ales ale firii

pământești,

credinciosul din veșnicii va avea o

părtășie cu Dumnezeu mult mai

profundă și asta este una dintre

dorințele noastre cele mai

fierbinți. Dacă aici în carne și

stingheriți de firea noastră

pământească, când prindem câteva

clipe de părtășie profundă cu

Dumnezeu este mai minunat decât

poate cineva descrie, ce va fi acolo

unde nu vor mai fi piedicile de

aici ? Ce minunat va fi în trupul

duhovnicesc ! Apoi sensul greu de

descris a ceea ce înseamnă „vom fi

ca El” (1Ioan 3.2b), statură care

nu poate fi dobândită decât în

viitorul trup duhovnicesc, nu poate

fi decât peste măsură de deosebit.

Pentru cei care țin la relațiile

lor familiale și nu și le-au ruinat

nici în simțăminte și cu atât mai

puțin în fapt, mai este un aspect

referitor la trupurile duhovnicești

care merită remarcat. Scriptura

spune: „Și în mijlocul celor șapte

sfeșnice, pe Cineva care semăna

cu Fiul Omului,” (Apocalipsa

1.13). Asta înseamnă că până și

Domnul Isus și-a păstrat trăsăturile

înfățișării Sale pământești, astfel

încât nu numai că a fost

recunoscut de apostolul Ioan în

vedenia sa, ci acesta chiar a

remarcat acest lucru și l-a și

consemnat. Și nimic din ce este în

Scriptură nu este nesemnificativ.

Asta înseamnă că cu atât mai mult

cei care au fost oameni vor purta

oarecum trăsăturile înfățișării lor

pământești și în trupul lor

duhovnicesc. Asta justifică ceea ce

scrie în epistola către

Tesaloniceni, cap. 4.13-18 și mai

ales versetul 18. Este într-adevăr

mângâietor să știi că într-o zi îi vei

recunoaște pe cei dragi plecați la

Domnul.

Din „Comorile mele”

Colindele şi originea lor. Este indicat ca cei

născuți din nou să umble cu colinda?

În ultimii ani s-au auzit tot mai des întrebări,

venind din partea unor tineri, care sunau cam în felul

acesta: „Avem voie să umblăm cu colinda?” - Chiar

faptul de a exista mai multe opinii în cadrul aceleiaşi

Biserici, m-a făcut să apelez la un răspuns bine

argumentat, în primul rând istoric.

Colindele, alături de alte obiceiuri de iarnă din

perioada 24 Decembrie - 7 Ianuarie, au o origine

precreştină (datează încă cu mult înainte de

creştinism). Cele mai multe obiceiuri s-au păstrat de la

populaţia geto-dacă, plus suprapuneri de elemente din

cultura romană şi slavă. În primul rând aceste sărbători

erau dedicate zilei naşterii soarelui nebiruit (dies

natalis solis inviciti) sau „Ziua Soarelui”, care în

calendarul roman era pe data de 25 Decembrie.

Această zi era sărbătorită prin manifestări de mare

amploare: cântece, daruri, mese îmbelşugate, urări de

belşug şi fericire, dansuri şi travestiri în animale. După

ce creștinismul a fost recunoscut oficial în anul 313 de

către împăratul Constantin cel Mare prin Edictul de la

Milano, capii religiei creștine au încercat să înlăture

aceste obiceiuri păgâne, fixând peste această zi

sărbătoarea naşterii Domnului. Această substituire

(înlocuire) n-a reuşit să înlocuiască conţinutul profan al

obiceiurilor păgâne, care s-au perpetuat până astăzi.

Aceste manifestări au fost respinse de-a lungul

secolelor chiar de oamenii Bisericii, care au luat poziţie

faţă de aceste obiceiuri, mai cu seamă al colindelor. În

anul 692, la conciliul bisericesc de la Trulan, s-a

interzis practicarea colindelor. Prin anul 1552 G. Heltai

se plângea că după ziua naşterii Domnului, începea

săptămâna colindelor sau „marele praznic al

diavolului”. Aceste proteste au continuat însă fără

succes; ele s-au menţinut şi se vor mai menţine încă.

Am văzut originea lor, protestele, măsurile

împotriva lor şi consider că nu e nevoie de comentarii

la aceste aspecte, ţinând seama că în spatele zeilor

păgâni, în spatele sărbătorilor lor, stă cel rău. Mulţi vor

spune: „Dar noi vestim Evanghelia prin cântări.” Da,

este adevărat dar tot atât de adevărat este că acest lucru

se poate face oricând, în orice altă perioadă a anului.

De ce nu se face ? Răspunsul este clar şi se cunoaşte.

Anumite adunări au dat undă verde acestui obicei,

având circumstanţele lor specifice. Vreau să atrag

atenţia în ce priveşte originea păgână a colindelor şi

totodată asupra consecinţelor ce decurg din

neascultarea de Cuvântul Domnului. – „Cine citeşte să

înţeleagă !”

Rock-ul „creştin”. Pericole pe care le ascund.

O altă extremă care aparţine tot sferei muzicale,

este aşa-zisul rock „creştin”. Psihologii avertizează

lumea privind consecinţele care decurg din practicarea

sau chiar audierea acestor stiluri contemporane care

ocupă teren în ultima vreme, în zona creştinismului

câştigând victorii dureroase. Faptul că s-a ajuns în

unele locuri să fie acceptate aceste curente, ne arată

lipsa de veghe şi declinul spiritual spre care se

îndreaptă cei căzuţi în mreaja lor. Pentru a elimina

suspiciunea existentă într-un mare număr de oameni,

care spun că muzica este neutră - adică nici creştină,

nici păgână - vom analiza câteva din caracteristicile

muzicii rock, rap, etc, pentru a se putea observa „cât de

neutră” este muzica acestor curente actuale. Cel mai

adesea ele sunt caracterizate de lupta pentru

supremaţie, glorie şi renume, imoralitate, toxicomanie,

alcoolism, practicarea unor ritualuri orientale spiritiste,

spiritul de împotrivire, de violenţă şi de dominare

psihică a auditoriului. Fără să mai intrăm în detalii cred

că ne este de ajuns să ne facem o concepţie clară a

efectelor ce decurg din aceste caracteristici. Efectele

asupra organismului sunt de asemeni cunoscute -

zgomotul mare care rezultă din intensitatea dată uneori

la maxim a instrumentelor, a vocii; mărit prin

amplificatoare. (urechea suportă în mod normal doar

până la 80 decibeli). Ceea ce se întâmplă în aceste

concerte, depăşeşte putinţa de a concepe. Uneori

zgomotul produs în apropierea formaţiilor se apropie

de ….120 decibeli. Se cunoaşte că decibelii

suplimentari devin vătămători. Consecinţele sunt

grave: tulburări auditive, declanşează boli cardiace,

circulatorii precum şi tulburări de echilibru. Stilul rap

determină comportamente agresive, pune inteligenţa în

pericol. De asemeni determină o creştere gravă a

afectivităţii negative - a urii şi a dispreţului. Din cei

chestionaţi în direcţia aceasta, 46% manifestă o

atitudine de ură faţă de părinţi, şi doar 6% dintre ei

declară că îşi iubesc părinţii.

În situaţia de faţă se pune întrebarea: „De ce

există un interes aşa de mare faţă de aceste genuri?”

Mai ales că efectele psihice sunt şi mai dăunătoare. Ele

depersonalizează, elimină controlul intelectual în


Cântarea creștină ieri și azi !


schimbul unor impulsuri

inconştiente. În timpul concertelor

se pot vedea frecvent scene de

isterie în masă manifestate prin

ţipete şi tot felul de gesturi

necontrolate. Această stare de

extaz, de transă pe care o trăieşte

cel intrat sub influenţa psihozei

colective produce o proastă

dispoziţie manifestată prin

agresivitate şi mânie. Cred că se

poate recunoaşte ce duh poate crea

o astfel de stare….

Într-un ziar, nu demult se

scria despre felul cum a descoperit

să îşi păzească plantaţiile, de

animalele sălbatice, un fermier din

India. Acesta şi-a împrejmuit

proprietatea cu un gard pe care şi-a

instalat difuzoare care transmiteau

cântecele rock, ale unui cunoscut

interpret american. La auzul

muzicii, animalele fugeau

îngrozite, ţinându-se departe de

plantaţiile inventivului fermier. Se

cunoaşte efectul negativ pe care

această muzică îl are şi asupra

plantelor şi animalelor domestice.

Vacile care au audiat această

muzică şi-au redus considerabil

producţia de lapte până aproape au

înțărcat. De asemeni florile ce „au

ascultat” această muzică nocivă s-

au ofilit şi s-au uscat.

Aşadar muzica al cărei ritm

exprimă:

- intoleranţă, violenţă,

duritate;

- muzica care repetă monoton

părţi de armonie, ritm şi melodie;

- muzica al cărei volum

depăşeşte limitele normale;

- cea care exprimă

gesticulaţii cu caracter obscen;

- cea care exprimă răzvrătire,

dezordine, extaz încărcat de

conotaţii demonice, prin hipnotism

sau transă;

- muzica care profanează

simbolurile creştine, care prin

textele ei îndeamnă la nesupunere

faţă de Dumnezeu şi de părinţi;

- muzica care are repulsie

faţă de valorile morale ale

creştinismului, ... - Nu poate fi

numită creştină şi nu trebuie

acceptată de creştini.

Nu acelaşi lucru putem spune

despre cântarea creştină care

exprimă pace, linişte sufletească,

frumuseţe, armonie, sănătate,

echilibru, odihnă - caracteristici

divine. Ea este uneori indicată

bolnavilor cu afecţiuni psihice.

Cântarea creştină a urcat cele mai

înalte piscuri de măreţie divină. De

multe ori o întâlnim liniştită, lină

precum îşi urmează cursul un

pârâiaş prin câmpie. Alteori este

mai viguroasă precum murmurul

cristalin al unui izvor de munte, sau

ca adierea lină a unei zile de vară în

zenit, când greierașii interpretează

cu zel imnul adorării Celui

Preaînalt care i-a creat. Dar cum

creaţia lui Dumnezeu prezintă şi

contraste, de asemeni cântarea

creştină poate fi şi năvalnică,

dinamică ca un vânt ce cutreieră

pădurile, producând freamăt, ca o

ploaie vijelioasă care răzbate peste

câmpul înverzit, aducând cu ea

speranţă şi vitalitate. Datorită

multor probleme cu care se

confruntă omenirea la sfârşitul

acestui secol mulţi caută să evadeze

din cotidian, de aceea cei mai mulţi

nu cunosc adevăratul refugiu care

duce la sursa vieţii. Cei care au

descoperit această cale spre

Dumnezeu au găsit eliberare, pace

şi fericire. Numai Domnul Isus ne

poate oferi această împăcare cu

Creatorul nostru - Isaia 53:5. Pacea

pe care o primeşte cineva se

răsfrânge atât pe verticală: între om

şi Dumnezeu cât şi pe orizontală

între om şi semenii lui. Ţinând

seama că muzica se adresează

stărilor emoţionale putem observa

aspiraţia omului după sublim. Cei

care greşesc ţinta căutând această

cale pe terenul poluat al păcatului

ajung la destinaţii triste şi

periculoase, pe care le-am arătat

mai sus. Poate că am acordat o prea

mare atenţie acestor stiluri de

muzică, însă nu trebuie să uităm

ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui

Nebucadneţar, când lumea de

atunci pe fondul muzical produs de

diferite instrumente, era obligată să

se închine chipului de aur ridicat de

el. Dacă atunci era înalt de 60 de

coţi şi lat de 6 coţi, oare ce

dimensiuni va avea în curând? Şi

pe ce fond muzical va trebui să se

închine lumea?

Până atunci, putem să

ascultăm cea mai celebră simfonie

ce s-a scris vreodată: Simfonia

Universală care răsună din

veşnicie, pentru că este dirijată de

Cel Preaînalt sub a cărui baghetă

vom asista în curând la partea cea

mai emoţionantă şi încărcată de

tensiune: lupta finală dintre bine şi

rău, parte ce se va încheia în

curând. Ce fericiţi vor fi acei ce vor

face parte din mulţimea cea mare,

care vor cânta o altă parte a

Simfoniei Universale: „Aleluia!”

cântarea biruinţei a cărei temă şi

melodie, încă n-a fost ascultată de

urechea umană pentru că va fi o

cântare nouă, cântarea biruinţei.

Simion Buzduga


EDUCAȚIE disprețuită educație…

Oricât de aberant ar părea să încurajez educarea copiilor cu ajutorul nuielei, îmi asum această „aberație”. Chiar dacă educarea copiilor e privită cu ochi critic și în sălile mama și copilul din adunări și unele mame „înțelepțite” de ultimul val al lumii, îndrăznesc să se pronunțe vehement împotriva educației restrictive și a folosirii nuielei, ba chiar împotriva cuvântului „NU”, în creșterea copilului. Cu toate acestea Biblia rămâne cel mai cu autoritate tratat de psihologie a copilului.

Proverbe 23:13: (traducerea GBVN)

„Nu cruța copilul de corectare, pentru că dacă-l vei bate cu nuiaua nu va muri.”

Proverbe 22:15: (traducerea VDC)

„Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el. ”

*[Traducerea VBRC are o notă de subsol pentru a explica ce înseamnă expresia nuiaua certării ] educația (conceputa ca disciplină punitivă [nt. care pedepsește]) poată să vindece [nt. copilul] de nebunie.

Părinții au întreaga responsabilitate pentru educarea copiilor. Un copil neascultător până la 10-12 ani nu e așa din vina societății și anturajului, ci din vina părinților. Anturajul își pune amprenta vizibil în viața adolescenților; în viața copiilor rămânând vizibilă educația sau lipsa educației primite acasă.

Un aspect de foarte mare importanță îl reprezintă diferența dintre educație și pedeapsă. Drept urmare se pot întâlni copii bătuți de câteva ori pe zi dar care nu sunt educați și cărora deseori le dă pe dinafară nebunia lipită de inimă. Astfel de copii vor ajunge să asculte sau să fie pe placul unui părinte de frica bătăii, în timp ce un copil educat va asculta fără îmbufnare, cu supunere fericită.

Copilul pedepsit dar needucat îți spune prin atitudinea ce o are când ascultă că în inima lui încă e neascultător, chiar dacă de frica durerii se supune.

Pedeapsa are efectul dorit doar în cazul copiilor educați, în cazul celorlalți poate aduce frică, amărăciune, resentimente și poate o ascultare de moment. Unii părinți se lamentează atunci când văd încă o ispravă a neascultării copiilor lor cu expresii care vor să arate că acei copii au fost pedepsiți mult și des. Sau dau palme la fund tot la câteva minute unor copii care sunt puși doar pe neascultare.

Imaginați-vă în vizită la o familie cu copii. Dumneavoastră sunteți împreună cu un copil de 3-4 anișori care se simte bine între copiii acelei familii și de minute bune nu a mai ieșit din cutia cu jucării. La un moment dat timpul de vizită se încheie. Copilul nu și-a terminat jocul. Îl chemați să lase jocul că trebuie să mergeți acasă. Aici apar variantele:

a. Dă din picioare, se smiorcăie și refuză = copil needucat;

b. Se îmbufnează, poate plânge puțin dar acceptă = copil bătut sau în curs de educare;

c. Se ridică și vine cuminte ascultând = copil educat.

Diferența dintre educație și

pedeapsă Educația este acțiunea de

învățare și întipărire în mintea copilului a unor practici, rânduieli și - în mod special - învățarea trăirii sub autoritate.

Pedeapsa e corecția aplicată copilului atunci când se abate de la ceea ce a fost învățat prin educație.

Cum se face

educația? Oricât de barbar ar părea,

educația trebuie să frângă voința copilului în așa fel încât dorința părintelui să-i fie deasupra dorinței personale și copilul să fie totuși fericit. Încă de la 10 luni copiii lăsați de capul lor încep să facă rușine mamei și tatălui prin smiorcăieli fără oprire și prin umblarea la lucrurile interzise. E timpul când copilul trebuie adaptat la casa în care e dar nicidecum să fie adaptată casa la copil. Lucrurile tentante trebuie puse la îndemâna celui mic, iar el să asculte.

Citeam într-un ghid de creștere al copilului (un tabel cu vârsta copilului în raport cu ceea ce știe să facă) că de la 10 luni bebelușul înțelege cuvintele DA și NU, dar refuză să le asculte.

Deci dacă înțelege, trebuie educat să asculte. Putem începe educația doar dacă îi lăsam lucrurile mult râvnite la îndemână și în momentul în care vrea să le atingă îi spunem NU (calm și cu voce normală) în timp ce îi aplicăm o lovitură ușoară peste mânuță. Copilul va fi contrariat, în mintiuța lui vor începe să ia naștere teorii. În câteva secunde va încerca din nou; din nou același tratament. Și iar… și iar… până copilul înțelege. Poate dura câteva minute bune, câștigă cine e mai perseverent dar lipsa perseverenței din partea părintelui cântărește greu în mintea bebelușului. Dacă părintele e


perseverent, cu timpul copilașul învață că porunca NU nu se negociază și nu va mai avea nevoie să fie însoțită de durere.

Pe fiecare domeniu al educației perseverența e crucială. La un an copilașul nu are voie să facă crize și să dea din picioare sau să plângă fără motiv. În cazul în care face aceste lucruri înseamnă că cere educație. Dacă știe să se comporte în felul acesta știe și să nu o facă. Copilașul nu ține minte ceea ce i se întâmplă până la 3 ani. Dar educația rămâne implementată în inima lui ca un înscris în gene.

Chiar dacă ați pierdut startul de 10-12 luni și poate copilașul trecut de un an nu vă lasă să citiți acest articol pentru că are chef de smiorcăială, nu lăsați să treacă încă o lună, ci treceți degrabă la acțiune. Chiar dacă durează 30 de minute, înarmați cu o nuielușă și cu multă răbdare îl puteți pune la somn dacă asta ar trebui să facă; chiar dacă îi lipsește cheful. Asta nu se numește pedeapsă, ci educație.

Cu toate că abia am început, iar subiectul este foarte larg și ar putea fi însoțit de multe exemple, închei aducându-vă aminte că „nebunia este lipită de inima copilului”. Să nu vă impacientați când aceasta răbufnește și se exteriorizează în timpul educației. Continuați perseverenți. Nuiaua aplicată în acest fel nu omoară.

Fac parte dintr-o familie cu 12 copii. Toți am fost educați în felul acesta. Nu aveam voie să plângem când ni se interzicea ceva, nu comentam când eram puși să facem ceva și ne prezentam când eram chemați indiferent de unde auzeam chemarea. La ultimii copii, fiind cel mai mare, am luat parte activ la educarea lor și am putut observa câtă fericire are un copil educat la vreme și cât de indispus, mofturos și obositor e un copil lăsat de capul lui.

Mă străduiesc să pun în practică tot ce am învățat atunci și acum vă transmit și vouă.

Educarea e tot mai disprețuită dar fericiți sunt copiii educați și de asemenea părinții care educă.

Șandra Adelman Cezar

Oase La patul unui budist bolnav şi singur, a venit într-o zi o fetiţă a

unei familii creştine din vecini. Ea a adus câte ceva de mâncare şi în această împrejurare, cu câteva mişcări agere, a aşezat în ordine lucrurile împrăştiate de pe masă. După o oarecare vreme, părinţii au trimis-o iarăşi să viziteze vecinul bolnav şi încet, în timp, această fetiţă a devenit un adevărat sprijin pentru acest om pe patul morţii, care era într-o situaţie cu atât mai tristă cu cât budist fiind, nu avea nădejdea vieţii veşnice, ci pe cea a unei eventuale şi nesigure reîncarnări.

Într-una din zile, odată cu puţină mâncare, fetiţa i-a adus şi o Biblie, îndemnându-l s-o citească. Observând că este vorba de o carte creştină, bolnavul nu a arătat prea mare interes dar nevoind s-o supere, a acceptat Biblia promiţând că o să încerce s-o citească. Înainte de a pleca, fata l-a sfătuit să înceapă cu Noul Testament: „ca să-l puteţi termina mai repede fiindcă medicul v-a spus că nu veţi trăi prea mult.”

După câteva zile, într-o nouă vizită fetiţa întrebă: - Cât aţi citit din

Noul Testament? - O, fetiţo -

răspunse budistul - numai câteva rânduri. Nu te supăra dar am început cu Noul Testament cum mi-ai spus şi chiar de la început sub titlul „Cartea neamului lui Isus Hristos” am întâlnit o înșiruire de nume străine care n-au niciun înţeles. Dacă asta e cartea de temelie a creştinismului, atunci iartă-mă dar eu n-o pot citi.

- Răspundeţi-mi la o întrebare totuşi, vă rog: vă place să mâncaţi peşte?

- O, da, sigur că da! - Şi-l mâncaţi cu tot cu oase? - Nu, bineînţeles că nu, oasele le las deoparte. - Ei bine, tot aşa e şi cu Biblia. Ori de câte ori daţi peste lucruri

greu de înţeles, lăsaţi-le deoparte, ca oasele peştilor, şi continuaţi să citiţi mai departe.

Şi din nou, fără prea mult chef, dar nedorind s-o supere, mai ales că îi era atât de dator, a promis că va continua să citească. Citind a înţeles chemarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos, a crezut şi s-a mântuit. Mai mult, Dumnezeu i-a redat sănătatea şi a devenit un lucrător în ogorul Evangheliei.

Şi totuşi aceste prime şaptesprezece versete ale Noului Testament din Evanghelia după Matei cu corespondentul lor în Evanghelia după Luca capitolul 3, nu sunt degeaba scrise în Scriptură.

Iată doar câteva dintre binecuvântările care curg din aceste „oase”, dacă sunt mestecate în moara minţii cu adorare şi rugăciune. Cu alte cuvinte dacă se „cugetă adânc” cum spune Psamul 119:23b. a) Mai întâi, aceste versete dovedesc cu câtă minuţiozitate (cu câte amănunte) este în măsură Dumnezeu să-şi împlinească promisiunile. El a promis lumii un Mântuitor care după profeţiile Vechiului Testament


urma să vină din poporul evreu, din seminţia lui Iuda, din casa lui David. Şi aşa a fost. Putem slăvi din toată inima pe acest măreţ Dumnezeu căruia nu-i este frică să facă promisiuni amănunţite, fiindcă poate să le împlinească. Cât de departe de Duhul Său sunt acei profeţi care se adresează poporului prin cuvinte foarte generale, astfel încât din mulţimea de vorbe pe care le folosesc, punându-le pe seama Duhului Sfânt, nu spun nimic precis, concret, care atunci când se împlineşte, îl face pe om să spună „slavă Domnului!”. b) Nu numai pentru că acest fragment este așezat între cele două Testamente, ci chiar prin înţelesul său, prin alcătuirea sa, el este un rezumat explicativ al întreg Vechiului Testament. Fără acest fragment, pentru cercetătorul atent al Sfintelor Scripturi, pentru iubitorul de Biblie, ar fi existat un gol, o lipsă. Aceste versete explică de ce există o Genesă în care Dumnezeu l-a ales pe Avraam şi nu pe altcineva, de ce există un Exod în care Dumnezeu a dat acestui popor legea Sa, explicată în următoarele cărţi şi aşa mai departe. Toate aceste explicaţii se rezumă în faptul că de acolo din neamul evreiesc al Vechiului Testament, urma să vină Hristosul şi tocmai acest lucru îl prezintă Matei 1:1-17. c) O spiţă de neam atât de adânc înfiptă în generaţiile istoriei poporului evreu, dovedeşte cu multă putere umanitatea Domnului Isus, care prin faptul că a fost Întrupatul Fiu al lui Dumnezeu, El a avut o reală natură pământească, ca a tuturor strămoşilor Săi. A fost un om obişnuit în cadrul unei familii obişnuite, cu o spiţă de neam obişnuită. Aceasta îmi dă curaj să mă apropii de El şi să-I spun toate omeneştile mele probleme, cu convingerea că El mă înţelege. (Evrei 4:15). O, ce minunat Mântuitor. d) Iată şi o curiozitate a acestui fragment. După cum ilustrează şi alte pasaje ale Vechiului Testament care prezintă spiţe de neam, partea feminină nu este menţionată. Uneori traducerea Cornilescu foloseşte exprimări mai puţin obişnuite, de exemplu: „Avraam a născut pe Isaac,” ca şi cum în acele timpuri ar fi născut bărbaţii. Oricum în Vechiul Testament femeia ocupa un loc secundar, întâietatea bărbatului fiind mult prea pronunţat prezentată pentru a nu fi observată.

Totuşi în unele spiţe de neam, şi în cazul nostru cea din Matei 1, se enumeră şi câteva femei. Ele sunt: Tamar, Rahav, Rut şi văduva lui Urie. Mirarea stă în faptul că din cele 42 de femei din spiţa de neam a Domnului Isus, de la Avraam până la naşterea Lui şi între ele cu siguranţă unele au fost adevărate exemple de credinţă, sunt menţionate numai acestea care amintesc de evenimente nu tocmai plăcute.

Astfel numele de Tamar aminteşte de un episod urât, în care poftele unui om s-au dezlănţuit undeva pe marginea unui şanţ. Numele lui Rahav (acceptând o mică doză de probabilitate) aminteşte despre mizerabila ocupaţie a unor femei. Numele lui Rut aminteşte de lipsa de încredere în Dumnezeu a celor ce-au părăsit Ţara Făgăduinţei, pentru a-şi satisface nevoile pământeşti. Văduva lui Urie aminteşte de

mişelia cu care a fost ucis acest om cu inima curată. M-aş mira ca vreun om să fie mândru de strămoşii lui dacă naşterea sa ar fi legată de o nebunie consumată pe marginea unui şanţ, bunică-să ar fi fost o destrăbălată iar străbunicul ar fi ucis un om pentru a-i lua nevasta şi ea a acceptat aceasta.

Şi atunci mă întreb de ce în spiţa de neam a celui mai sfânt Om, sunt trecute numele acestor patru femei şi numai ale lor!?

Iată câteva gânduri în această privinţă: 1) Primele trei n-au fost evreice şi e foarte

posibil că şi cea de-a patra, din moment ce era căsătorită cu un hetit, să fi fost o străină. În acest loc Biblia spune că chiar şi după neam Isus Hristos n-a fost numai al evreilor, ci şi al neamurilor. Slavă Lui.

2) Faptul că spiţa Lui de neam cuprinde asemenea secvenţe dovedeşte smerenia şi umilinţa Celui ce a lăsat slava cerească pentru a se coborî „în părţile cele mai de jos” ale pământului. Un exemplu vrednic de urmat pentru toţi slujitorii Bisericii.

3) Cine cugetă la aceste versete îşi dă seama cât de neîntemeiată este îngâmfarea celor ce se laudă cu familia lor şi nesocotesc pe cei ce provin din familii mai modeste sau cu evenimente nedorite. Cât de nepotrivită pentru gura unui creştin este întrebarea atât de des întâlnită în ultima vreme cu ocazia căsătoriilor: Dar fata (sau băiatul) este de neam? Astfel de oameni nu au gândul care era în Hristos Isus.

4) Versetele acestea sunt o încurajare pentru cei din mocirla păcatului. Domnul Isus s-a coborât până la ei pentru a-i mântui. O, de ar ajunge această veste la urechile lor.

5) Versetele acestea condamnă sensibilitatea celor ce se jignesc numai când cineva râde în preajma lor şi li se pare că de ei au râs, darmite să se spună vreo vorbă critică despre copiii sau părinţii lor, despre rudele lor.

6) Versetele acestea condamnă pe cei ce acoperă cu plapuma minciunii aspectele nedorite ale vieţii lor sau ale familiei lor, lucrând pe principiul „rufele se spală în familie”. O, dacă s-ar spăla ar fi încă bine, dar uneori stau închise în cufere ferecate şi bine păzite cu ajutorul colţilor celor ce sunt gata să muşte pe oricine ar sesiza mirosul de mucegai care răsuflă. Ei întreabă: Cine-a spus, unde-a spus? Domnul Hristos n-a făcut aşa.

7) Versetele acestea dovedesc cât de nepotrivite cu Biblia sunt cărţile şi revistele creştine care prezintă numai şi numai laturile pozitive ale lucrării Bisericii, ocolind tacticos luarea în discuţie a slăbiciunilor ce tind să se transforme în reguli de conduită, de care mai apoi Doamne fereşte să te atingi.

În ultimă instanţă aceste rânduri pot fi o dovadă că „niciun cuvânt venit de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”. Poate fi un îndemn la o mai adâncă abordare a Scripturii pentru a-i găsi dulceaţa. De ce te-ai lipsi de ea?

Din „Comorile mele”


E surprinzător cât de accentuat e spiritul de turmă între oameni. În ciudata perioadă pe care o trăim, când se cântă originalitatea pe toate gardurile, tronează un imens spirit de turmă printre oameni. De la activități mici la activități mari și controversate, spiritul de turmă își face apariția.

Vom separa oamenii în două categorii: conservatori și nonconformiști.

Conservatorii (nu ne

referim la pocăiții conservatori) În mare parte, oameni care au

trăit deja ani buni din viață, consideră că au școala vieții. Sau oameni care consideră că e bine să crezi ce spun cei ce au trecut prin viață. Pentru acest fel de oameni istoria, părerea celor vârstnici, tradițiile și religia au o importanță deosebită. Își trăiesc viața pe un fond liniștit; votând cu cine e la putere, considerând familia mai presus decât cariera și cariera, dacă există, doar ca un mod de câștigare a traiului. Nu caută scandalul, ci se silesc să trăiască o viață în care să se înțeleagă cu toată lumea… De obicei îi consideră pe nonconformiști, proști și absurzi…

Nonconformiștii (cam

general termenul dar îi definim) Așa după cum le spune și

numele, sunt cei ce nu se conformează. Cui? Cutumei sau mai exact, celor ce susțin cutuma: conservatorii. Acest fel de oameni sunt tot timpul împotrivă, nu le e rușine să își exprime opinia și o fac vehement. Tratează sau simt dispreț pentru ceea ce a fost până la ei. Cred că problemele cu care se confruntă ei nu s-a mai confruntat nimeni până atunci. Nu acceptă niciun fel de restricții sau ajustări în comportamentul lor. Ci declară că își trăiesc viața așa cum vor. Se simt bine când încalcă normele și regulile. Sunt curioși și vor să experimenteze totul pe pielea lor. Nu ascultă de cei vârstnici. Se

declară originali și au obiective înalte. Consideră pe cei conservatori încuiați, bătuți în cap sau spălați pe creier.

Reprezentanți acestui gen de oameni se gândesc (atunci când gândesc) că toată viață vor reuși să fie competitivi și să se mențină la pas cu tot ce e mai nou, mai nonconformist. Dar și ei fac parte dintr-un curent care trece și odată cu el trec și cei ce-l adoptă. Nonconformismul va exista tot timpul, dar cei ce-l reprezintă acum, în cel mult 30 – 40 de ani vor reprezenta conservatorismul și atunci alții vor reprezenta nonconformismul. Iar cei ce vor fi deja trecuți de jumătatea vieții, vor gusta cât de amar e să fii socotit înapoiat de cei pe care i-ai crescut și îngrijit de când nu știau să își folosească mânuțele, până s-au făcut mari.

Aspectul care vreau să îl subliniez în privința nonconformiștilor e lipsa de originalitate. Se remarcă mai degrabă efectul spiritului de turmă și dorința de a fi sau a arăta ca și anturajul. Nu e gândire coerentă și liberă, ci mai degrabă îndoctrinare pasivă. Construirea unui stil de viață defectuos pe temeiul libertății. Iar libertatea nu există pentru că tot ceea ce fac îmi este furnizat subliminal în acțiuni; atât de subliminal încât mă face să mă consider original când de fapt sunt o copie fidelă a curentului lumii, cel puțin în gândire dacă încă în trăire nu m-am lăsat dus de val.

După ani de zile în care media a promovat mișcarea LGBT tacit, avem de-a face cu o tot mai pronunțată schimbare a minții. De la oroare, la acceptare. Această schimbare începe să apară și între cei credincioși. Chiar printre credincioșii care nu urmăresc manevrele mass-mediei, ci doar simt curentul care îl generează. Rezistăm cu succes la lovituri directe, dezbateri intense, proteste și contraproteste. Însă slăbim

grozav în fața manipulării subliminale și tacite. Poate nu simțiți încă puterea acestui curent dar tendința libertăților și permisivităților copleșește fiecare adunare și fiecare inimă se simte trasă de acest curent. Slăbim când inima noastră începe să ne spună că poate suntem încuiați sau spălați pe creier. Dar cine decide cine e spălat pe creier? Dacă am fost învățați că sub regimul comunist se făcea o permanentă îndoctrinare, cine garantează că cei ce sunt tineri acum nu au parte de același regim, dar cu metode și tehnologii mult mai avansate? Mai ales că nonconformismul privit de afară chiar arată a prostie…

Sunt multe aspecte pe care nu

le-am amintit mai sus. Puteam scrie mai mult despre conservatori, însă acum stăm în fața unui nonconformism nebun. Totul dus la extremă și adunarea urmează acest circ dar păstrând aceeași distanță față de lume. Ne afundăm pe zi ce trece cu tot cu penticostalism, cu toate că încă sunt predicatori care se laudă că în câțiva zeci de ani vom ajunge mai mulți decât catolicii pe plan mondial. Ce folos? Fiecare se vrea original și expresia „așa sunt eu” are o tot mai mare rezonanță în adunare… fără să ne dăm seama că expresia „așa e lumea” definește mai bine originalitatea noastră. Ne fură spiritul de turmă.

Au ajuns nepocăiții să se mire că alergăm cu ei la același potop de desfrâu…

Sunt părți bune și în nonconformism dar nu în nonconformismul despre care ați citit mai sus. Dar acesta e un alt subiect. Rămâne să ne analizăm dacă nu cumva suntem duși de spiritul de turmă care conduce lumea aceasta. Iar dacă lumea ne cară și pe noi, doar că noi venim mai din urmă, atunci să ne pocăim.

Șandra Adelman Cezar

La grămadă…


Popa ăla. Felul în care pune el problema este mai degrabă dramatic decât argumentat. Ori pentru a vorbi despre existența sau neexistența lui Dumnezeu, personal cred că argumentele trebuie să primeze în fața dramelor pe care le trăiesc oamenii. Ori în ce privește aspectul argumentativ am reținut doar două, altele n-am auzit în discursul lui. Primul - din al doilea an de școală când și-a dat seama că este greu de crezut că din cauza unui măr să fie atâta suferință în lume. (din nou tendința spre dramatism). Al doilea - în biblioteca din Statele Unite când a aflat că împărtășania nu a fost instituită de Domnul Isus, cum a fost el învățat. Deci acestea sunt motivele lui declarate pentru care a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu există. Doar pentru atâta… De fapt este mult spus concluzie, pentru că în două rânduri se contrazice singur subliniind că nu poate demonstra că deasupra oamenilor nu există ceva sau cineva. Cu alte cuvinte afirmă că Dumnezeu nu există completând că nu poate demonstra afirmația sa. Ceea ce înseamnă că în definitiv are o presupunere mai degrabă sau o dilemă, pe care din diferite motive o pune foarte tranșant.

Să le luăm pe rând: Mărul ! Faptul că la nivelul

lui de om cu teologie folosește acest cuvânt în acest context, este derizoriu. Scriptura nu pomenește niciun fel de măr acolo ! Se vede că cunoștințele lui teologice sunt construite mai degrabă pe bibliografie religioasă decât pe Scriptură; ori cine nu aprofundează Scriptura și se hrănește cu surse alternative, riscă să se încâlcească tare rău și asta se vede că s-a întâmplat și în cazul lui. Copiii de la grupa mică din adunare de la noi știu că nu se vorbește de mere în Eden,

care în definitiv i-au rămas în gât lui Adam.

În definitiv fie măr, fie pom, problema în sine rămâne pentru cine citește superficial Scriptura și se confruntă cu dilemele vieții. În fond rar copil care să locuiască la țară și să nu fi șterpelit vreun fruct dintr-un copac care nu era al lui: pentru asta să se mânie Dumnezeu până acolo că nenorocirea și moartea nu se mai termină ? Eu nu sunt avocatul lui Dumnezeu. Nu pot să nu concluzionez citind aceste lucruri că El este foarte categoric și se pare că așa a rămas până azi. Totuși nu pot să nu observ că în fond nu este vorba acolo de mere, nici de prune, ci de faptul că omul așezat de Dumnezeu în rai - în rai deci, cu tot ce înseamnă asta - a ales să se sfătuiască cu satana. Scriptura spune că frumusețea pomului sau a fructului nu era altceva decât ambalajul atractiv al oricărui păcat de atunci și până acum; miza era alta: „Vi se va deschide mintea, veți cunoaște binele și răul și veți fi ca Dumnezeu !” Asta a făcut omul; în asta constă păcatul nu într-un măr înfulecat. Cu alte cuvinte omul a optat pentru un stil de viață după mintea lui luminată de acum, independent de Dumnezeu care le purta de grijă ca unor copii inocenți. Și asta în complicitate cu satana. Pentru asta s-a supărat

Dumnezeu și l-a trimis pe om în lume unde domnește cel pe care l-a ascultat, care produce cu plăcere toate relele din lume și mai apoi sugerează oamenilor că de fapt Dumnezeu este de vină. Asta popa nostru n-a înțeles.

Împărtășania. Eu personal nu

am cunoștință că asta datează dinainte de Domnul Hristos și prin urmare nu am avut nicio obiecție la expresia „instituirea Cinei Domnului”. Nici popa nu spune nimic despre ce argumente anume a găsit în biblioteca aceea. (Asta este încă o dovadă că nu este un om pragmatic; argumentele nu primează pentru el, ci mai degrabă a aprecia dilemele vieții punând accent pe dramatismul lor). Dar să zicem că acolo ar fi găsit un argument solid care să demonstreze că împărtășania exista înainte de Domnul Hristos, care de fapt a repetat un ritual existent deja. Pentru asta Dumnezeu nu există ? Omul acesta chiar așa spune: când a aflat asta, a renunțat să mai creadă că Dumnezeu există ! Dacă este așa, atunci are un temperament extrem de instabil, un om care este riscant să fie luat ca și exemplu de urmat.

În fond, după expresivitatea feței mie mi se pare un om sincer, deși nu pot conta pe aprecierile mele psihologice. Presupun că este

sincer cu el însuși și chiar crede ce spune. Dar din nou presupun (presupun deci) că omul ăsta ori s-a confruntat personal cu o durere fără deznodământ, ori este foarte sensibil la așa ceva. Ceea ce el poate să facă este să trezească aceleași sensibilități în cei ce-l ascultă dar a spune că argumentează inexistența lui Dumnezeu, mie nu mi se pare… În urma temperamentului lui sau a experiențelor lui (mult spus a

Din scrisorile frățietății.

Un răspuns la întrebarea referitoare la un popă ortodox s-a lăsat de popie

susținând că Dumnezeu nu există.


argumentelor) cred că ar fi fost mai cinstit pentru el să spună: „Nu înțeleg de ce există atâta suferință în lume !” A spune „Nu există Dumnezeu.” în cazul lui, după cum prezintă lucrurile, pare mai degrabă o răzbunare împotriva lui Dumnezeu de la care a avut ceva așteptări neîmplinite care l-au frustrat.

În definitiv și eu sunt supus greșelii dar acestea sunt concluziile la care am ajuns și pe care mi-am așezat viața: cred în Dumnezeu măcar că nu întotdeauna Îl înțeleg – (acum traversez o asemenea perioadă și este foarte demoralizator) – trăiesc viața cu toate relele și bunele conștient că acesta-i pământul și aștept veșnicia.

În ce privește investițiile fără sens în ziduri bisericești, pe care acest popă le condamnă, eu sunt de acord cu el, fie că este vorba de ziduri ortodoxe sau penticostale.

Concluzia potrivit căreia nu știm nimic despre Dumnezeu, dacă o comparăm cu ceea ce este El în adevăr, mi se pare adevărată. Dacă însă se referă la un bagaj de cunoștințe dobândite în acest sens, eu cred că oamenii și mai ales creștinii, știu destul de multe despre Dumnezeu doar că unii au dificultăți cu acceptarea acestor cunoștințe. Poate problema este acolo unde ai specificat-o: gândirea ca și unealtă de înțelegere a Dumnezeirii, este onestă dar în definitiv ne lasă mai confuzi ca înainte. Gândirea este bună și Dumnezeu o apreciază dar Scriptura insistă că omul poate cunoaște pe Dumnezeu într-o măsură suficientă pentru a fi mântuit, dacă El se descoperă. Asta presupune ca omul să-L caute gândind dar în același timp să-L roage cu insistență să i se descopere. Și mai e ceva specific nouă: Dumnezeu trebuie acceptat ca fiind așa cum este, chiar dacă uneori nu convine ! Nici mie nu mi-au convenit unele lucruri ale Lui dar în definitiv eu sunt om iar El este Dumnezeu; eu am nevoie de El și nu El de mine.

Din Prezbiteriul ABC

Picuri ! Treabă făcută bine dar cu scop rău.

„Și au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi și

să le ardem bine în foc.” (Geneza 11.2a).

Sunt oamenii care și-au propus să zidească Turnul Babel. Ei și-au propus să facă bine treaba. Însă scopul lor, acela de a-și face un nume pentru ei pe pământ, cu alte cuvinte de a continua răzvrătirea lui satan din cer, era unul rău.

A lucra bine este o virtute atâta timp cât scopul este unul bun. Unul dintre motto-urile vieții mele a fost cuvântul din cartea Eclesiastul, cap. 9.10a: „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta !” Pe când lucram în fabrică mi-a fost de mare folos; pur și simplu a fost unealta prin care mi s-a schimbat statutul meu de simplu muncitor într-unul mult mai convenabil. Orice credincios trebuie să fie apreciat pentru străduința de a lucra bine, de a face un lucru bun. Am observat în cursul anilor, că strădania de a face lucru bun, compensează sau înlocuiește într-o măsură lipsa de înzestrare sau de îndemânare pentru o anumită muncă. În definitiv, omul rău se bucură că a fost plătit bine pentru lucru rău dar omul credincios are bucuria nu numai de a fi plătit pentru ceea ce face, ci și de a lăsa în urmă un lucru bine făcut.

Și în lucrul Evangheliei suntem sfătuiți să lucrăm bine. Apostolul Pavel i se adresează unui credincios din Colose, astfel: „Și spuneți lui Arhip: „Ia seama să împlinești bine slujba pe care ai primit-o de la Domnul.” (Coloseni 4.17). Este la îndemâna oricui și în înclinația multora să aprecieze cât de bine slujește un altul însă treaba tuturor credincioșilor este să fie găsiți de Dumnezeu credincioși „…în lucrul încredințat lor.” (Luca 12.46b). Întrebarea continuă a fiecărui credincios cu privire la lucrul lui pentru Domnul este: „Am făcut ce trebuia făcut cât de bine am putut ?”

Când însă scopul lucrului meu nu Îl are pe Dumnezeu în atenție, atunci sârguința de a lucra bine poate să întâlnească în final un Dumnezeu supărat. Dacă ne întoarcem în fragmentul biblic de plecare, observăm că oamenii care au pornit construcția turnului Babel nu au avut în plan lucruri stricate și imorale cu aceasta dar ei voiau prin munca lor înălțarea numelui lor, nu a Numelui lui Dumnezeu. M-aș referi aici la două aspecte care e posibil să ne privească:

Mă uit la strădania cu care creștinii din România își construiesc casele. Improvizația nu mai are loc și vremelnicia nu mai pare a fi luată în calcul. Totul pare a fi făcut pentru vecie iar grija cu care sunt alese materialele și pretenția cu care se construiește conduce la concluzia că se lucrează bine… Întrebarea care rămâne este dacă binele acesta, adică standardul la care se lucrează și cel la care se tinde să se ajungă ca lucru finit, acoperă necesarul nostru obiectiv sau… Dacă da și dacă privind peste finalul lucrului rezolvat, se poate spune că este smerit, slavă Domnului și spor la treabă; dacă nu… se lucrează bine pentru un scop rău, pentru deșertăciune.

Mă uit la munca și atenția cu care se pregătesc programele slujbelor din casele de rugăciuni și admir faptul că adesea se lucrează bine. Și nu pot să nu admit că lui Dumnezeu I se cuvine tot ceea ce este mai bun și mai frumos. Și totuși, dacă scopul rămâne acela de a avea un program care să mulțumească audiența… atunci este un scop rău. Și este rău din același motiv: nu pentru că s-ar desfășura lucruri stricate, ci pentru că în atenție rămâne mai degrabă satisfacția publicului decât de a-L bucura pe Dumnezeu. Cred că muzica cântată la slujbe reflectă obiectiv această ciudată realitate iar vestimentația cu care participanții sunt îngăduiți la slujbe vorbește de asemenea. Și mai sunt și altele… Nu o dată am auzit unii conducători de slujbe spunând ca o urare de început: „Dorim să vă simțiți bine la noi !” Și ciudat: se spune astfel mai ales când în banca adunării se găsesc persoane venite în vizită, pline de păcate și vicii care ar trebui mai degrabă să se simtă mustrați în cugetul lor.


Notaţia muzicală apare după secolul patru în două etape:

Vechea notaţie era constituită din semne („neume”) alfabetice şi cârlige, aceasta ţinând de notaţia muzicală psaltică şi având ca reprezentanţi pe Ioan Damaschinul şi Ioan Kukuzel (sec.XII). El a scris „Arta muzicii psaltice şi semnele muzicii psaltice… carte cuprinzând toată rânduiala dumnezeieştilor slujbe şi Marele Ison”. Ioan Damaschinul (676-754 sau756) are meritul de a stabili sistemul celor 8 glasuri („ehuri”), sistemul alcătuit din 4 glasuri autentice vechi și plagale, care se cântă și astăzi în Bisericile din răsărit. El a contribuit la „eliberarea cultului de cântările lumeşti, necuviincioase şi nepotrivite, care aminteau mai mult de teatru decât de biserică”. În această perioadă s-au alcătuit colecţiile de imnuri ale Mineielor, Triodului şi Penticostarului.

Noua notaţie muzicală a apărut în anul 1814, ca urmare a evenimentului numit: „Reforma celor trei profesori de muzică”: Grigore Protopsaltul, Hurmuz Hartofilax şi Hrisant Prousis (Arhimandritul). Noul sistem de scriere muzicală este redat în româneşte de vestitul protopsalt Macarie Ieromonahul şi de Anton Pann. S-au înlocuit polisilabele: ananes, neanes, nana, aghia, neheanes, etc., cu monosilabele: pa, vu, ga, di,ke, zo, ni.

Instrumentele în gândirea

creştină a Bisericii răsăritene Referitor la utilizarea

instrumentelor în Vechiul Legământ, în perioada post-apostolică existau două opinii:

a. Datorită nivelului spiritualităţii poporului care se afla la vârsta copilăriei, a îngăduit Dumnezeu folosirea instrumentelor până la maturizarea duhovnicească.

b. Datorită imposibilităţii poporului de a se elibera de vechile obişnuinţe precum închinarea la idoli, Dumnezeu a permis utilizarea acestora. Referitor la această temă,

Sf. Ioan Gură de Aur spune: ,,Eu aşa cred că în vechime sărbătoreau cu aceste instrumente, din cauza întunecimii cugetului lor şi pentru că nu se depărtaseră încă de idoli…” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Psalmul 48, pg.55, 494, 497, Ed. greacă).

În Noul Legământ, instrumentele primesc o conotaţie simbolică. Clement Alexandrinul, în comentariile sale la Psalmul 150, susţine acest punct de vedere atunci când spune: ,,Duhul, despărţind slujba cea dumnezeiască de acest ospăţ [lumesc] cântă: ,, Lăudaţi-L pe El în glas de trâmbiţă”, că în glas de trâmbiţă va învia pe morţi. ,,Lăudaţi-L pe El în psaltire, (arfa) pentru că limba este psaltirea Domnului. ,,Şi în alăută lăudaţi-L pe El”. Prin alăută să înţelegi gura, în care Duhul loveşte cu pana.” Duhul spune că trupul nostru este un organ (organism n.a.) muzical, iar nervii trupului sunt strune prin care trupul a primit o tensiune armonioasă şi scoate sunete omeneşti când este atins de Duhul. „Lăudaţi-L pe El în chimvale răsunătoare!” Duhul spune că limba este un chimval care răsună când buzele sunt lovite. De aceea, Duhul strigă către omenire: ,,Toată suflarea să laude pe Domnul”, pentru că Dumnezeu a ajutat toată suflarea pe care a făcut-o. Omul este cu adevărat un instrument de pace. Toate celelalte instrumente muzicale de le vei cerceta, le vei găsi sau instrumente de război, sau instrumente muzicale care aprind pofta, sau instrumente muzicale care aţâţă dragostea, ori care înverşunează mânia.”

Isidor Pelusiotul învaţă: ,,să devenim noi înşine timpane, neavând nici o mişcare a patimii, făcându-ne moarte mădularelor noastre pământeşti”.

Corul este glăsuirea care arată armonia Bisericii. Strunele sunt simţurile noastre – plectronul pe care limba îl loveşte, omul întreg

devenind instrumentul plăcut lui Dumnezeu şi aflat în armonie cu oamenii.

Sf. Ioan Gură de Aur accentuează importanţa participării la închinare în vederea sfinţirii personale, în contrast cu măiestria de a cânta sau de a transforma locul respectiv în sală de teatru (sublinierea autorului): ,,Aceea fac teatru din casa lor, tu fă din cămara ta Biserică. Fiindcă nu se poate păcătui unde este psalm şi rugăciune, ceata proorocilor şi cuget iubitor de Dumnezeu al celor ce cântă; aceasta se numeşte Biserică. Chiar dacă nu cunoşti puterea cuvintelor, însăşi gura să te înveţe a zice cuvintele. Aşadar, limba se sfinţeşte şi din cuvinte când le rosteşte cu râvnă […] Cât priveşte această melodie, chiar dacă cineva este bătrân sau tânăr şi cu vocea neformată, ori cu totul nepriceput la ritm, nu e necaz, căci ceea ce se cere este suflet liniştit, cuget treaz, inimă străpunsă, gând statornic, conştiinţă curată (sublinierea autorului). Având toate acestea, intri în corul sfânt a lui Dumnezeu şi poţi să stai împreună cu David. Aici nu este nevoie de chitară, nici de coarde întinse, nici de plectron, talent sau instrument, ci, dacă vrei, fă-te pe tine însuţi chitară, omorându-ţi mădularele tale de carne”. (Sf. Ioan Hrisostom, Omilie la Psalmul 12, PG 55, 156-157, (ed. gr.). Şi lista continuă.

Eusebiu de Cezareea (260-340) spune: ,,cântarea creștină și-a tras seva din muzica sinagogii a cărei extensie era psalmodierea și recitarea Scripturii”. Dacă la Templul iudaic s-au folosit instrumente muzicale, după întoarcerea din robie, în sinagogi nu s-au mai folosit instrumentele muzicale în slujbe, iar apoi după distrugerea Templului au dispărut în întregime din liturghia ebraică.

Sfântul Ieronim (sfârşitul sec. al IV-lea, începutul sec. al V-lea) a scris că un creştin începător nici nu trebuie să ştie cum arată o liră sau

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Rom. 15:11)


un fluier sau la ce se foloseşte. Unii respingeau muzica de închinare în totalitate pe baza principiului „logike thisia”, alţii precum Filon preferau adorarea lui Dumnezeu în liniște, dar recomandau imnurile. Origen îl citează pe Celsius care considera că Divinitatea se ferește de melodii și sunete (Contra Celsium, VIII 60).

După plecarea apostolilor la Domnul, succesorii lor, numiţi ,,Părinţii Bisericii”, pe de o parte au încurajat folosirea cântării în desfăşurarea cultului divin, dar pe de altă parte au respins modurile cromatice, instrumentele şi polifonia, de aceea au fost interzise. Gândirea exegeților oscila între închinarea în duh și închinarea prin cuvinte. Instrumentele au primit o conotaţie teatrală şi alte asocieri indezirabile, ceea ce a făcut ca acestea să fie eliminate din închinare.

Muzica Bisericii apusene-

gregoriană În timpul primelor trei secole

ale creştinismului, cântarea era cântată de toţi creştinii prezenţi în locaşul de rugăciune. „Şi femeile, şi bărbaţii, şi bătrânii, şi tinerii se deosebesc după vocea cântării, spiritul cântării armonizând cu vocea fiecăruia; o singură melodie lucrează în toţi” (Ioan Hrisostom). Ambrozie, continuă când zice: „Răspunsurile psalmilor prin cântarea bărbaţilor, femeilor, fecioarelor şi copiilor se aseamănă cu zgomotul ce iese din undele mării.”

Dacă baza liturghiei apusene era psalmodia, baza liturghiei orientale era imnul. Încă din timpul domniei împăratului Constantin, au început să se formeze şi să se instruiască mai multe coruri care să contribuie la celebrarea Euharistiei.

Cântarea comună a fost înlocuită de cor şi de psalţi instruiţi. Compunerea primelor imnuri creştine post-apostolice îi este atribuită lui Ambrozie al Mediolanului. Tot el este şi autorul unei colecţii de psalmodii liturgice. „Părinţii bisericeşti, precum Clement din Alexandria (sec. al III-lea), Ambrozie, Augustin şi Ieronim (sec. IV-V), s-au opus total folosirii instrumentelor muzicale în închinare. Asemenea lui Calvin mai

târziu, ei asociau instrumentele muzicale cu ceremoniile păgâne şi piesele de teatru romane.”

În vest, contribuţia lui Grigore cel Mare (590-604) a fost aceea că a reorganizat Scola Cantorum (Şcoala de cântare), înfiinţată de Papa Silvestru care a murit în 335. Dacă în Est s-a deschis o nouă direcţie muzicii bisericești, așa cum am mai amintit, deoarece prin contactul cu elenismul s-a conturat o claritate mai mare în intonarea treptelor muzicale, deși psalmodierea a rămas constanta muzicii bizantine- Grigore cel Mare a reorganizat cântarea liturgică având-o ca model pe cea de la Constantinopol. Forma astfel definită ia numele de coral gregorian, care era monodic, cântul fiind executat de solist sau de toți coriștii.

Din imnuri s-a eliminat tot ce ţine de sentimente pentru a conduce individul spre stări de contemplare, renunţare, adică mistică. Textul era obligatoriu în limba latină pentru a spori atmosfera solemnă. Principalul serviciu religios, în Apus, era „messa”. Aceasta îmbina recitarea rugăciunilor cu monologuri și dialoguri – solistice sau de cor. Grigore cel Mare a făcut unele modificări în ce privește gamele, rezultând cântecele gregoriene în care cântau doar bărbaţii la unison, fiind excluse instrumentele muzicale. „Apariţia muzicii polifonice, care era formată din mai multe linii melodice şi era cântată mai bine de coruri instruite, a pus capăt cântatului la unison al congregaţiei. Muzica a devenit complicată şi colorată cu un acompaniament potrivit pentru misterele sacre ale liturghiei.”

Messa (liturghia bisericii romane) păstra fondul liturghiei lui Ioan Gură de Aur – partea întâi era păstrată chiar în limba greacă „kirie eleison” (Doamne miluiește!), restul fiind în limba latină. Până atunci, aşa cum s-a reţinut, în Biserica din Apus, contribuţia cea mai mare a avut-o episcopul Ambrozie de Milan (340-397) care a selectat și a organizat cântările liturgice, înfiinţând școli în care erau instruiţi viitorii cântăreţi.

Cele mai vechi cântări

creștine din apus Atât textul, cât și frumuseţea

melodiei unor corale vechi, cântate pe o singură voce din limba latină, și-au asigurat continuitatea peste veacuri, reuşind să-i captiveze și să atragă, chiar după mai mult de un mileniu, pe iubitorii de muzică sacră care le-au adoptat, le-au tradus, le-au oferit loc și în repertoriile bisericilor evanghelice. Una dintre cele mai vechi cântări este: „Te Deum Laudeamus” (Doamne mare, te slăvim – sec. IV). Deși textul este atribuit mai multor autori cum ar fi Niceta de Remesiana, cea mai frecventă părere îl situează pe Ambrozie, Episcop de Milano, ca fiind autorul cântării din sec. IV, ale cărei versuri urmează schiţa crezului Apostolic de la Niceea (325 d. Hr.). Astăzi, acest imn este deopotrivă cântat în bisericile protestante, neoprotestante și catolice.

„Fii a mea lumină!” (melodie – 390 d. Hr.; text – sec. VI) este un imn cântat în toată lumea. Textul a fost scris în limba irlandeză veche de către Dallan Forgail, un mare pasionat de studiu, care a murit martirizat în anul 598 d. Hr. Melodia îi este atribuită lui Patrick, misionarul care a plantat 200 de biserici și a botezat peste 100 000 de convertiţi la creștinism. Numit și Sfântul Patrick, născut în 373 d.Hr, este sărbătorit (comemorat) în toate ţările vorbitoare de limba engleză, care în ziua respectivă cântă cântarea „Fii a mea lumină!”.

Ţi-aducem laudă, cinste (820 d. Hr.) este un alt imn vechi, scris de către Teodolphus de Orleans, născut în Spania în 750. Ajuns pe nedrept în închisoare, are timp să mediteze la lucrarea de suferinţă a Domnului, în special atunci când mulţimile l-au aclamat ca împărat, ca după câteva zile să se dezică de el. Astfel compune cântarea „Gloria, laus et honor tibi sit, rex Christi Redemptor”, tradus: „Ţi-aducem laudă, cinste, Mântuitor ceresc”.

(Va urma...)

Buzduga Simion Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”


Doar că surpriza dimineții a fost alta, astfel încât slujba de mulțumire anunțată de nea Grigoi nu s-a mai făcut: Radomir, Arcip, Mircea și Aliona nu mai erau nicăieri. Se ridica soarele deja și nici urmă de ei.

_ Hei, veniți încoace, - strigă Simidaru la cei câțiva bărbați care nu erau departe de grămada cu nuiele pe care a fost așezat și unde zăcea cu glezna legată strâns în niște obiele. Strigătul lui a fost așa de hotărât încât cei strigați au lăsat îndeletnicirile lor de moment și au venit oprindu-se în picioare, în fața lui.

_ Ascultați ce vă spun; la lucruri de astea mă pricep un pic. Nu lăsați pe nimeni să se împrăștie din tabără ca să nu se tăvălească iarba din jur. Faceți apoi două echipe de câte doi și ocoliți locul fiecare grupă pornind în sens invers, mergând până se întâlnesc. Priviți cu atenție iarba de pe jos: la vremea asta se va putea vedea cu ușurință urmele copiilor și încotro au luat-o. Roua vă va ajuta.

Oamenii s-au întors în câteva minute spunând că au văzut lămurit urmele copiilor pe iarbă, coborând în josul râului. Au hotărât ca câțiva bărbați să plece în grabă după ei. Mihail a insistat să plece și el și fiindcă bărbații i-au spus că drumul nu-i pentru el fiindcă poate fi riscant, acesta a plecat pur și simplu, alăturându-li-se. Câteva ore au urmărit urmele celor căutați dar la o vreme le-au pierdut. S-au întors să le caute dar s-au încurcat mai rău în propriile lor urme.

_ N-au avut niciun motiv să se abată de pe cursul râului, așa că vom coborî mai departe. – a hotărât Adam.

Trecuse mult de amiază dar nimeni n-a vorbit despre a se opri sau a căuta ceva de mâncare. Mergeau tăcuți, răsfirați în așa fel încât să poată cuprinde toată valea. La un moment dat vreo trei s-au oprit deodată, uitându-se unii la alții.

_ Ai auzit și tu ? – s-au întrebat.

Auziseră voci de bărbați, fără să fi putut deosebi ce se vorbea dar curând s-au auzit așa de aproape încât toți se uitau la Adam întrebând fără cuvinte, ce ar trebui să facă. Trecuse mai bine de jumătate de an de când n-au mai întâlnit vreun om străin. Erau oameni buni; erau oameni răi ?! Pe moment s-au ascuns într-un tufăriș, așteptând să vadă cu cine au a face. Și curând a apărut un grup de opt bărbați de vârstă medie, cu haine la fel de uzate ca și ale lor. Pășeau cumva grăbiți și tăcuți în susul râului. Cei ascunși îi priveau curioși dar la semnul lui Adam, au rămas și ei tăcuți la rândul lor. Curând însă, cei ce urcau s-au oprit privind la pământ înaintea lor, spunând ceva cu voce așa de joasă încât pândașii lor nu i-au putut înțelege. Apoi unul dintre cei opriți în bolovănișul râului a strigat cu voce tare, în limba rusă:

_ Kto nibud zdes ? Este cineva aici ?

Cei ascunși și-au dat seama că le-au observat urmele în vreo pată de nisip. Adam s-a decis pe moment:

_ Mișa, tu vii cu mine. Voi rămâneți ascunși. De va fi rău, mergeți la ai noștri și căutați să scăpați.

Când s-au apropiat destul de mult de cei care îi priveau la rândul lor cu multă atenție, au fost întrebați în românește:

_ Voi sunteți moldovenii din Evghenia ?

Când au confirmat, și-au strâns mâinile plini de emoții. Unora le-au dat lacrimile. Apoi au găsit un loc unde să se așeze și cei care urcau au depănat în scurt povestea lor, care de altfel nu se deosebea prea mult de a celor ce ascultau.

Era vorba de un grup de vreo câteva sute de moldoveni lăsați în câmp de cu toamnă, la fel ca și cei din Evghenia, doar că în acest grup

mare de deportați, mai mult de jumătate erau ortodocși; oameni care au fost considerați chiaburi, adică mai avuți. Nu lipseau desigur nici între aceștia un număr considerabil de persoane care au ajuns pe listele chiaburilor din pricina unor răfuieli și dușmănii sau pur și simplu pentru că cineva a reușit să plătească și altcineva, luat la întâmplare, a intrat în convoi. În cele mai multe situații armata sovietică nu era interesată de nume, ci de numărul pe care-l aveau pe documentele de însoțire.

Se povestește de un militar rus care a intrat în conflict cu un sergent care era nepot al unuia dintre comandanți. Amândoi tinerii au pus ochii pe aceeași fată dintr-un sat vecin cu Evghenia. Soldatul cu pricina i-a plăcut fata până acolo încât voia să se însoare cu ea și s-o trimită în Marinpol, la Marea Neagră, unde avea familia. Sergentul o dorea pentru câteva seri de distracții, până își vor muta cantonamentul. Între cei doi militari s-au iscat neînțelegeri destul de furioase. După câteva zile, soldatul acela a fost luat pe sus de o echipă de poliție militară, dezbrăcat de uniformă și îmbrăcat în civil. I s-a pus în mână un fel de certificat de cetățean moldovean și i s-a spus:

_ De azi înainte ești Zahari Ion sau cum scrie acolo. Ești chiabur și prin urmare ești pe listele deportaților. Ai înțeles ?

Protestele lui n-au folosit la nimic, ba după câteva zile de bătaie, a recunoscut că-l cheamă Ion Zahari și că a fost chiabur în Moldova, în ciuda faptului că mai mult de o sută de cuvinte în românește nu cunoștea. Și se spune că situații de acestea n-au fost deloc puține în anii marilor deportări sovietice. Chiar și persoane importante din partid, persoane căzute în dizgrația celor mari de la Moscova, au pățit-o la fel.

Oamenii aceia au mai povestit că după câteva zile de așteptare în același loc, au hotărât să se întoarcă

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

Continuare din numărul trecut.


pe urmele roților de camion și au dat peste niște patrule de militari ruși care le-au spus că trebuie să se întoarcă înapoi în stepe, să nu se apropie de zona în care armata avea efecte și dispozitive. Deși au fost obligați să se întoarcă, fără explicații, întocmai ca niște câini vagabonzi alungați de pe lângă case, s-au oprit totuși la distanță de mai puțin de două zile de mers, în speranța că totuși dacă vor mai insista, vor primi ceva mijloace de trai și mai cu seamă hrană.

În zilele acelea s-au cuplat cu un grup de nemți deportați și ei, care și aceștia cutreierau stepa aiurea, neștiind ce este mai bine să facă. Nemții aceia proveneau din familii germane stabilite în Rusia încă de pe vremea țarinei Ecaterina I dar pe care acum partidul comunist îi considera dușmani ai noului regim politic. Cei mai mulți dintre ei erau stundiști, după cuvântul nemțesc „stunde” care înseamnă oră. Asta pentru că în credința lor, în fiecare zi, la o oră convenită în funcție de celelalte treburi, fiecare familie și uneori mai multe familii apropiate se adunau în primul rând pentru citirea Scripturii și apoi și la rugăciune. Viața lor era asemenea oamenilor pocăiți. Un motiv în plus pentru guvern să îi înscrie în listele cu persoane pentru deportare în est. Nemții aceștia au căpătat trecere mai bună la baza militară astfel că într-o zi s-au întors cu o cotiugă trasă de un măgar, în care au pus resturile rămase de la bucătăria militară. Moldovenii cărau în spate în legături făcute din haine nefolosite, ceea ce puteau căpăta și, nu căpătau totdeauna. Însă tot ei - nemții - au plătit cel mai scump încercarea de a se apropia de armată.

Într-o zi, peste tabăra deportaților, improvizată la marginea unei pădurici de pini destul de pitici, a trecut un elicopter militar, care după ce i-a observat, s-a mai rotit de câteva ori pentru a-i vedea mai bine. Apoi, peste două zile au sosit acolo câteva camioane militare. În ziua aceea cea mai mare parte a pocăiților moldoveni erau plecați mai departe în pădure din pricina unei slujbe pe care au plănuit-o să fie de trei zile. Unii voiau să postească, alții să stăruiască după botezul cu Duhul

Sfânt, alții să strige la Dumnezeu pentru starea nenorocită în care se găseau. Germanii nu au venit cu ei. Aceștia nu credeau în forma practicată de credincioșii moldoveni când stăruiau după Duhul Sfânt. Acolo în pădure Dumnezeu le-a dăruit o cercetare a Duhului Sfânt deosebită. Mai mulți au primit botezul cu Duhul Sfânt iar o tânără cu numele Nadia a primit dar de prorocie. Ea a avut prima ei prorocie care suna cam așa: „Dumnezeu a văzut că setea credincioșilor după El este mai mare decât setea după o izbăvire din starea nenorocită în care se găseau, de aceea a pus gând în inimile lor să iasă din tabără acele trei zile, pentru ca pe lângă binecuvântarea Duhului Sfânt revărsată peste ei, să fie scutiți de o mare nenorocire. După ce vă veți întoarce în tabără și veți vedea nenorocirea de care ați fost izbăviți, să vă întăriți și să credeți glasul Domnului care vă spune să vă pregătiți să plecați departe. Nu după multă vreme veți întâlni pe frații voștri care au Cartea Sfântă, apoi vă voi călăuzi în niște locuri unde va trebui să-Mi fiți martori ai Adevărului și mulți se vor întoarce la Dumnezeu prin mărturia voastră.”

Când au ajuns aici, povestitorii au întrebat, cu o măsură de speranță vizibilă în glas:

_ Voi aveți Cartea ? Nu era nevoie să le explice

despre ce carte este vorba. Pe lângă faptul că alte cărți în afară de Scriptură nici nu prea mai erau pe vremea aceea, „Cartea” devenise între săteni un termen consacrat care se referea strict la Scriptură.

_ Avem. – veni răspunsul. _ Cu voi aici ? _ A nu, în tabără… _ În românește ? _ Da. _ O să fie

bucurie mare între ai noștri când o să vadă o Scriptură în limba română… O să fie mare bucurie, mare bucurie… - repetau mereu trăind deja bucuria despre care vorbeau.

Când s-au întors, în tabără

era într-adevăr jale mare: toți copiii nemților, cu vârste între șase și optsprezece ani au fost luați. Și din familiile moldave au fost luați copii dar doar băieți și doar cei mai robuști de la zece ani în sus. Primul lucru pe care l-au făcut părinții disperați a fost acela de a întreba la garnizoana militară. Desigur că acolo nu exista birou de informații și nimeni nu s-a sinchisit să stea de vorbă cu ei, mai ales despre asemenea lucruri, totuși li s-a dat de înțeles că toți copiii sunt în același loc și anume într-un cămin de reeducare, unde ar trebui să învețe despre doctrina comunistă.

După asemenea evenimente, moldovenilor nu le-a fost deloc greu să dea crezare prorociei aceleia și să pornească la drum. Desigur n-a fost ușor să stabilească încotro și nici când anume, având în vedere că iarna încă nu trecuse de tot. Dar au pornit spre răsărit judecând că astfel vor scăpa mai repede de frigurile teribile îndurate în ultimele luni de zile. Și după peripețiile unei călătorii lipsite de cele mai elementare mijloace, au ajuns la poalele munților acelora cu intenția de a trece pe lângă ei, suficient de sus pentru a putea vedea cât mai departe zona.

În noaptea aceea cu capra lui Simidaru, când toată tabăra era în picioare, Radomir, băiatul cel neastâmpărat și mereu curios, scruta și el întunericul străbătut din când în când de strigătele ce se auzeau din pădure. Și fiindcă toată suflarea și-a îndreptat atenția spre direcția aceea, adică spre munte, în capul lui a răsărit un gând: „Dacă este o cursă și în vreme ce toată atenția este spre deal, din vale ne va ataca cineva ?!” Scrutând cu atenție întunericul care stăpânea valea de unde au urcat, la


un moment dat a tresărit și și-a încordat privirile cu și mai multă stăruință: undeva departe se întrezărea luminile unor focuri… După ce s-a asigurat că privirea nu-l înșală, s-a întors spre tabără să spună cuiva. Întâmplător, prima persoană a fost Aliona.

_ Oricum focurile acelea sunt departe, cel puțin la câteva ceasuri bune și Adam cu bărbații sunt plecați în pădure după strigătele acelea. Să așteptăm. – a spus ea și fiind mult mai mare, a rămas așa.

Dar în Radomir s-a aprins focul aventurii și mintea îi lucra febril. Bărbații s-au întors și toată lumea se îmbulzea să vadă capra sălbatecă și iedul ei. Dar băiatul ardea de nerăbdare să afle ce fel de focuri erau acelea. „Din moment ce le-a văzut și Aliona, nu puteau fi halucinații !” – se gândea. A ieșit iar să privească zarea dar focurile se vedeau doar din când în când. „Acum n-or să mă creadă nici dacă le spun…” a concluzionat trist. Nu mult după aceea însă, fața i s-a luminat și a spus încet:

_ De fapt e mai bine așa… Așa o pot convinge…

Când a găsit-o, a stat de capul ei să nu spună la nimeni până se va întoarce din vale, unde se va convinge ce-i cu focurile alea.

_ Și mergi singur ? _ Nu cred. Îmi iau tovarășii:

Arcip și Mircea… Și pe Doni dacă vrei…

_ Toți niște puști… _ Păi vino și tu… După o clipă de ezitare

spiritul de aventură din ea a biruit. _ Merg. Și s-au dus, strecurându-se pe

furiș din tabără. Dar ceea ce ei considerau a fi

un ceas, două s-a dovedit cale lungă. Se făcea ziua și n-au dat de nimic. Deveneau tot mai îngrijorați de faptul că în tabără urma să se descopere lipsa lor dar Radomir a găsit mijlocul de a-i încuraja:

_ De acum avem o singură șansă: să descoperim ceva interesant. Așa ne vor trece cu vederea faptul că am plecat pe ascuns. Așa că hai să mai mergem.

Și a avut dreptate: curând aerul rece al dimineții s-a umplut de melodia unui cântec creștin în limba română. Aproape două sute de oameni, bărbați și femei, bătrâni și

copii cântau. Acest grup de deportați creștini nu aveau Scriptură, în schimb încă din adunările lor din Basarabia aveau o înclinație spre cântare. Mulți dintre ei aveau o înzestrare în această privință. Era dimineață și soarele dădea să iasă de după crestele munților îndepărtați. Era obiceiul lor să întâmpine o nouă zi, cântând. Era slujba lor de dimineață. Copiii s-au oprit uimiți; așa ceva n-au mai auzit niciodată. Aliona lăsă ca lacrimile să-i curgă în voie. Se simțea fericită. În vremea călătoriei lor nimeni nu avea voie să cânte; mai tot timpul asculta discuțiile îndurerate ale călătorilor și din când în când vocile aspre ale militarilor. Acum se cânta… Și se cânta frumos. Au început să alerge în salturi, peste tufele de vegetație, arbori căzuți sau alte obstacole. Apoi fata se opri brusc.

_ Ce-i ? _ Nimic… Însă gândul din minte o făcu

să roșească: în față sunt oameni străini și ea arăta ca o cerșetoare jerpelită și murdară. A pornit mai departe pentru a ocoli privirile iscoditoare ale lui Radomir dar în clipele următoare s-a împiedicat într-o rădăcină și a căzut destul de rău, scoțând un geamăt surd. A încercat să se ridice rapid după cum îi era obiceiul dar a căzut iar: nu numai că piciorul drept n-o mai asculta dar și o durere aspră îi săgeta genunchiul ori de câte ori încerca să stea pe el.

_ Off… - rosti cu ciudă. – Asta mai trebuia.

Peste puțin timp, în tabăra cântăreților intrau trei puști între nouă și paisprezece ani. Până să fie zăriți de cei mai mulți, situația devenise destul de interesantă: majoritatea cântăreților erau în picioare, grupați pe voci, unii în fața altora. Pe spațiul din mijloc pășeau acum în ritmul cântecului, cei trei temerari ca niște personalități la vreo defilare. Apoi rând pe rând, în măsura în care i-au observat, cântăreții s-au oprit, cei din spate neînțelegând de ce s-au oprit cei din față din cântat.

Tabăra lor a trecut într-adevăr prin zona crengilor rupte la care a făcut referire Adam Morun. La două zile au trecut ceilalți urcând la deal intersectându-se cu urmele celor dinainte ca într-o intersecție în

cruce. La numai o zi cei dintâi s-au întors fiindcă au dat de o fundătură de unde nu se mai putea înainta. Așa au dat de urmele clare ale celor ce urcau și de asemenea de haina unei fetițe, prea ruptă ca să mai poată fi purtată. Acest semn le-a trezit speranța că poate vor întâlni oameni pașnici. Așa s-au hotărât să urce și ei pe urmele celorlalți și să facă focuri mari în speranța că vor fi văzuți.

După discuția cu copiii, după ce femeile bătrâne au așezat genunchiul Alionei în atele cu bandaje, o grupă de bărbați a fost trimisă spre munte, unde s-au întâlnit cu cei care coborau după copii. Cei patru copii au rămas în tabăra celor de jos, din pricina genunchiului fetei. Cei ce urcau s-au oferit să urce mai departe cu cei care urmau să se întoarcă după ai lor. Nu s-au desprins însă bine de pe loc că au fost atrași de un zgomot de ceva în mișcare ce venea din spatele lor, din vale.

_ O fi vreun animal. – a spus cineva. – Am mai văzut capre, iepuri și urme de alte sălbătăciuni mari.

Peste puțin s-au oprit iar. Urechile lor ciulite au surprins aceleași zgomote.

_ Pocnetele astea sunt de la crengi uscate dar groase. – a remarcat Adam, atent încă la ce ar mai fi putut auzi. – Trebuie să fie ceva mare…

S-au tras în lături așteptând. Și nu după mult timp, în zgomotele care se auzeau tot mai aproape, pe lângă ei trece un echipaj interesant: trei băieți și o fată care se arunca înainte sprijinită de niște cârje improvizate din ramuri de copac ! Erau eroii lor cei mici.

_ De ce nu ați rămas în tabără ?

Copiii tăceau surprinși… Au mai urmat câteva întrebări asemănătoare cărora tot tăcerea le-a fost răspuns. Stăteau în picioare cu capul plecat. În final Radomir pășește în față și zice răspicat:

_ Numai eu sunt de vină. N-am știut că a coborât cineva după noi și am gândit că dacă ne grăbim, vom ajunge înaintea celor mai în vârstă care au urcat spre noi cei de sus… Nădăjduiam să ajungem sus înainte ca cineva de sus să coboare după noi. Și apoi duceam primii


Ce este păcatul? Mulţi s-au

străduit să-i dea cât mai multe

definiţii şi să-l compare cu cât mai

multe lucruri. Dintre multitudinea

de comparaţii folosite, pentru acest

articol am ales una care ni se pare

foarte nimerită şi pentru că de

asemenea este foarte des folosită în

Biserici - şi anume comparaţia

dintre păcat şi lepră. Adeseori auzi

în predicile fraţilor expresii ca

aceasta: „Lepra păcatului”.

Cercetând modul de acţionare a

acestei boli asupra organismului

omenesc, cât şi felul în care este

privită această boală, mi-am dat

seama că este una dintre

comparaţiile foarte potrivite.

Mai întâi să vorbim despre

lepră. Ce fel de boală este şi cum

acţionează asupra organismului

uman. Pentru prima dată Sfintele

Scripturi menţionează despre

această boală în cartea Leviticului

capitolul 13, deşi după toate

probabilităţile este de o vechime

mult mai mare. Însă faptul că în

faza ei primară era foarte greu de

deosebit de o simplă umflătură, ca

mai apoi să nu mai poată fi tratată,

a făcut ca această boală să trezească

spaima în toate popoarele. Chiar şi

astăzi la câteva mii de ani după

prima menţionare despre ea, cu tot

progresul medicinei, este încă

netratabilă. Cel mult poate fi

prevenită. Este adevărat că cel mai

des în epoca modernă o întâlneşti

nu în ţările dezvoltate, ci în ţările

din lumea a treia, pentru că mediul

prielnic pentru dezvoltarea

microbului ei îl constituie în primul

rând mizeria. Din pricină că este o

boală contagioasă, cei suferinzi

sunt de obicei separaţi de societate,

fiind un paria a ei.

Ce ne spune Biblia despre

lepră? Dumnezeu avea în vedere

pentru poporul Israel să-l ferească

de tot ce este rău, atât în plan

spiritual cât şi în plan sanitar sau

material. Din această pricină unul

dintre cele mai mari accente în plan

sanitar, îl puneau pe prevenirea

unei îmbolnăviri în masă, de lepră.

Era una dintre cele mai periculoase

boli ale acelor vremuri. Deşi este o

boală periculoasă, ea nu produce

asupra organismului uman niciun

fel de durere, cei care sunt bolnavi

de lepră asemănându-se cu nişte

cadavre vii, din pricina faptului că

pielea, carnea şi chiar diferite

organe le putrezesc de vii. Desigur

că nu în ritmul în care putrezeşte un

om mort, dar în decursul anilor tot

mai multe organe vii sunt afectate,

de exemplu îi pot cădea câte un

ochi, câte o ureche, un deget sau

altceva.

Din pricina că era foarte greu

de recunoscut această boală în

stadiul ei primar, Dumnezeu așază

prin Moise anumite rânduieli

pentru prevenirea îmbolnăvirii şi de

asemeni izolarea celor ce erau deja

îmbolnăviţi. Astfel Dumnezeu

spune prin Moise în cartea

Leviticului că dacă cineva constată

la un moment dat că pe trupul lui îi

apare o umflătură asemeni unei

pecingini, să se ducă cât mai

degrabă, nu la doctorii care existau

în mijlocul poporului Israel, nici la

cei care aveau o oarecare

cunoştinţă în domeniul acesta, ci să

alerge la preotul care l-a rânduit

Domnul în poporul Israel. Preotul

după ce-l cerceta, nu avea voie să

se pronunţe dând un anume verdict,

Lepra păcatului

vestea… Privind spre Aliona, Adam a spus răspicat: _ Băieți, asta trebuie să fie ultima… Aliona avea pe capătul bâtelor de care se rezema și care-i veneau sub braț, niște haine de ale băieților făcute

ghemotoc dar chiar și așa pielea ei dădea să facă rană. _ Te luăm pe sus… Adam s-a îndreptat spre ea cu gând s-o ia în brațe sau în spate dar s-a oprit după doi pași: și-a dat seama că

fata era mai matură decât era obișnuit s-o știe; nu și-a dat seama până atunci că cumnata lui, sora mai mică a soției lui nu mai era fetița cu care era obișnuit. Cum să iei în brațe o fată în toată starea ?! Pe lângă el, Mihail s-a dus spre ea spunând celorlalți bărbați:

_ Eu rămân cu ea aici până vă veți întoarce. Sau mai degrabă vom coborî încet la tabăra voastră dacă nu-i departe.

Apoi s-a plecat spre ea, vrând s-o ajute să se ridice de pe cioata pe care era așezată. _ Te poți rezema de mine. – a spus el Alionei. În clipa următoare poiana răsună de un pocnet surd și Mihail s-a ridicat repede: fata i-a cârpit o palmă cu toată

puterea ei; și era destul de zveltă… În timp ce ea îl privea cu o privire rece, el a spus destul de tare să fie auzit de doi dintre cei mai de aproape:

_ Asta o să mi-o plătești. Dar nu oricum – a completat cu ură – ci o să urli atunci… Nu avea de unde să-și închipuie Aliona cât de adevărate urmau să devină cuvintele acelea…

Prelucrare ####


ci trebuia să-l aducă înaintea Domnului într-un cort,

unde trebuia să rămână un anumit număr de zile, după

care din nou să fie cercetat de preot, şi în funcţie de

regresul sau evoluţia acelei pecingini, avea să-l declare

curat sau lepros.

În cele mai multe cazuri când omul avea să fie

declarat lepros, avea să fie din acei care s-au prezentat

prea târziu şi nu au luat-o din timp. Dacă dintre cei

care o luau din timp era vreunul care chiar avea început

de lepră, în zilele în care stătea înaintea Domnului,

putea fi vindecat, dar nu întotdeauna. Cel care refuza

să vină la preot şi să fie adus înaintea Domnului şi

căuta singur să se amăgească că nu este lepros, nu mai

avea nicio şansă să fie vindecat. Cei care erau declaraţi

ca fiind leproşi, urmau să fie izolaţi de societate, scoşi

în afara taberei, şi când cineva se apropia de ei, trebuia

să strige: „Necurat! Necurat!”, şi erau ocoliţi.

De asemeni Dumnezeu spune prin Moise că un

alt mod prin care poate intra lepra, este îmbrăcămintea.

Din această pricină când un om observa pe haina lui

ceva ca o rană, trebuia să o aducă şi pe aceasta la preot,

care proceda cu ea ca şi cu omul bănuit de lepră şi

anume o aducea înaintea Domnului şi singurul care era

în măsură să spună dacă era sau nu lepră, era

Dumnezeu. Dacă era, ea trebuia să fie distrusă, arsă.

De asemeni lepra putea să apară pe case sau diferite

obiecte. Ce era atins de lepră, trebuia distrus, din

pricina că de pe haină sau de pe vreun alt obiect, lepra

trecea mai departe, pe omul care purta haina, pe cei ce

locuiau în casa respectivă.

Mai există în Scripturi câteva exemple de

anumite cazuri în care unii oameni au scăpat de lepră şi

anume (cum a fost cazul lui Naaman sirianul sau a

celor câţiva leproşi vindecaţi de către Domnul Isus sau

prin apostolii Domnului) să vii la Domnul Isus să te

curăţească El. Când se atinge Dumnezeu de un om,

poate să fie el cât de lepros, este vindecat momentan.

Ca şi cu lepra, omul tuturor timpurilor s-a

confruntat cu anumite probleme cu care înaintaşii lui

nu s-au confruntat şi care stârnesc în mod normal

întrebarea: „Este bine sau este bun lucrul respectiv?

Am voie să fac cutare lucru sau nu?” Aceste întrebări

sunt normale şi cât timp vor exista zilele, oamenii se

vor confrunta cu noi şi noi probleme cu care înaintaşii

lor nu s-au confruntat. Este drept că nu toate dintre ele

sunt lucruri păcătoase şi nu toate stârnesc aceste

întrebări. Dar pentru cele care dau naştere la aceste

întrebări, cine este în măsură să dea răspunsul potrivit?

Asemenea leprei, când păcatul apare pentru

prima dată sub o formă nouă, el nu apare direct sub

forma avansată, ci asemănător cu ceva banal - lepra

apărea asemănător cu o pecingine. Aceasta apare la om

prin mici procese de conştiinţă - omul se întreabă dacă

este păcat sau nu. Normal ca un lucru care produce

îndoiala, după toate probabilităţile poate să fie păcat.

Nu însă întotdeauna. Din această pricină nu trebuie

tratat superficial. Omul care amână să meargă la preot

cu pecinginea, se poate trezi cu o lepră avansată de

care nu mai poate scăpa.

Dumnezeu a aşezat în Biserica Lui oameni

(preoţi), care să poată da răspunsul potrivit pentru orice

problemă de acest gen. În mod normal ei se vor afla în

fruntea poporului în diferite slujbe: prooroci, păstori,

bătrâni, etc. Cei din Israel puteau merge la doctorii din

popor dar era o problemă prea spinoasă şi le depăşea

competenţa, fiindcă singurul care putea să dea un

răspuns sută la sută, era doar Dumnezeu. Mulţi dintre

creştini se gândesc că pot să dea singuri verdictul

asupra noilor probleme - doar au înţelepciune, nu? -

sau apelează la persoane care nu sunt în drept, înaintea

lui Dumnezeu să dea verdictul; şi astfel se pot trezi tot

mai adânc cufundați în păcat şi să nu mai fie nimeni să

le scape.

Cei care sunt puşi de Dumnezeu în fruntea

poporului nu vor da în mod uşuratic verdictul, ci ei vor

aduce înaintea lui Dumnezeu problema respectivă şi

apoi vor putea zice: „ni s-a părut potrivit Duhului

Sfânt şi nouă” că lucrul respectiv este păcat sau nu.

Numai aşa şi numai aşa vei putea fi sigur de curăţia ta

şi nu vei fi nevoit să strigi ca leprosul: „Necurat!

Necurat!” - şi poate prea târziu. Nu este competenţa

noastră să hotărâm singuri ce este bine şi ce nu. Aceste

lucruri aparţin de Dumnezeu.

Desigur, cel care nu mergea la preot cu

pecinginea, mai apoi îşi dădea seama că avea lepră. Tot

aşa se întâmplă cu cel care neglijează unele lucruri şi

după ce este prins în mreajă îşi dă seama că de fapt el

trăieşte în păcat.

Păcatul poate intra în diferite moduri în viaţa ta:

prin lucruri care aparţin de cuget, prin îmbrăcămintea

ta necuviincioasă şi căruia singur ai decis să-i spui că

este potrivită, prin anumite obiecte (ex. televizorul),

sau prin orice altceva. Mai întâi va părea un lucru

banal… dar mai apoi... Vei spune ce au hainele sau

anumite obiecte cu viaţa mea?! Lepra trecea de pe

haine sau de pe obiecte mai apoi pe omul în a cărui

casă existau. Acestea trebuiau distruse. Atenţie dragii

mei.

Cei leproşi nu mai puteau să spere la vreo

salvare. Leacuri nu existau şi nici nu există. De păcat

nu te poate scăpa nimeni. Nu a putut şi nici nu va putea

vreun om vreodată. Nici slujbe, nici fapte. Pentru

leproşi s-a ivit o rază, o rază ce venea din altă lume. Nu

toţi au crezut în ea şi nu toţi au fost aceia care au putut

să ajungă la ea. Raza era Domnul Isus - vindecătorul

de lepră. El nu cerea mari lucruri: „Du-te de te scaldă”

sau „Da, vreau să fii curat…”

Dacă cumva eşti plin de lepră (păcat), mai ai

poate o şansă: vino la Cel ce te poate curăța: la

Domnul Isus. Poate este ultima dată? Doar El te poate

curăți. De nu, urmează iadul.

Dorin Senciuc


Primul olar a fost Domnul Dumnezeu. Din lut El a făcut cel mai frumos vas, omul! Și în el a pus suflare de viață. (Genesa 2:7).

Olarul este omul care prin tehnica prelucrării lutului obține vase și alte obiecte din argilă arsă.

Olăritul este cea mai veche meserie practicată de oameni, meserie care mai există și în zilele noastre dar destul de rar. Materia primă era lutul galben. Materialul se pregătește, cu scopul de a îmbunătăți calitatea argilei, prin mai multe operații. Lutul se curăță de corpuri străine, se taie, se lasă să se dospească și apoi se frământă bine pentru omogenizare; lutul e călcat în picioare și presat, până devine ca noroiul. (Isaia 41:25). Lutul gata pregătit se putea lucra în trei metode: în forme, modelat cu mâna sau modelat pe roată.

În atelierul olarului se găsește roata pentru modelat și cuptorul pentru arderea vaselor. Roata este formată din doua discuri, unul mai mic sus și unul mai mare în partea de jos, unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pun bulgărele de argilă iar discul de jos este mișcat de olar, cu piciorul, destul de rapid. Prin învârtire obținându-se forme circulare. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită și o viteză mare de lucru, pentru ca pasta/argila, să nu se usuce. După modelare, unele vase erau pictate. Vasele erau puse la umbră câteva zile, apoi se ard în cuptoare speciale. Acesta era ultimul test al rezistenței vaselor.

Din lut se confecționau ulcioare, farfurii și oale în care se făcea mâncare; carafe, sticle cu gât lung care se foloseau pentru vin, apă și ulei. Tot din lut se

făceau și vasele în care se păstrau documentele și ulcioare mici pentru parfum. Chiar și jucării se făceau din lut/argilă.

În vremea Bibliei, olarii, locuiau în livezi și lunci. Unii stăteau aproape de împărat și lucrau vase pentru casa regală. (1Cronici 4:23).

Profetul Ieremia a fost trimis de Domnul Dumnezeu în casa unui olar. Când Ieremia a intrat în atelier, olarul lucra la un vas. A învârtit de roată și apăsa lutul ca să-i dea forma dorită. Însă vasul nu a ieșit cum a vrut olarul. Atunci olarul a făcut un alt vas din acel lut. Și pe când se uita Ieremia atent la olar, Domnul Dumnezeu i-a zis: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta…? Iată, cum este lutul în mâna olarului aşa sunteţi voi în mâna Mea!”

Dumnezeu care este olarul, are putere asupra noastră. El e Stăpânul iar noi suntem vase. Dumnezeu Olarul, apasă pe lut, ne modelează până avem forma: …de vas folositor Stăpânului. (2 Timotei 2:21).

Nu avem voie să fim nemulțumiți de felul în care am fost făcuți. Dumnezeu nu greșește niciodată.

„Vai de cine se ceartă cu Făcătorul său! – Un ciob dintre cioburile pământului! – Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: „Ce faci?” şi lucrarea ta zice ea despre tine: „El n-are mâini”? (Isaia 45:9).

Orice vas care nu a rezistat testelor olarului, poate fi aruncat. Biblia ne spune despre regele Saul ca el s-a împotrivit lui Dumnezeu prin neascultare și a fost lepădat. Dumnezeu a ales pe altul în locul lui. (1Samuel 15:10-35,16).

Suntem o mână de lut pe roata lui Dumnezeu. Lasă-L pe Olar să decidă forma ta.

Verset de memorat:

„Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul şi Tu, olarul care ne-ai întocmit: suntem cu toții lucrarea mâinilor Tale.” (Isaia 64:8 ).

L. Ungureanu

Olar Ieremia 18: 1- 6


Puțin timp după schimbarea domiciliului, Amara discuta cu noii ei vecini. „Mi s-a spus întotdeauna că dintre toți oamenii care fac răul, creștinii somalezi sunt responsabili pentru toate relele pe care le-am văzut și le-am auzit. Dar acești oameni spuneau că sunt și ei creștini și totuși sunt total diferiți, nici bețivi, nici hoți, nici curvari.” Pe acești vecini creștini Amara îi pomenea cu bucurie în familie, de aceea i-a și invitat din toată inima să poftească la ei la masă. Felul delicat în care a fost adusă rugăciunea de mulțumire înainte de masă a fascinat-o pe fată. „Era cu totul altfel față de ceea ce am văzut la televizor. Cu cât îi priveam mai mult, cu atât mai mult doream să procedez și eu în același mod.”

Totul sub semnul întrebării Familia a început în cele din urmă să îi explice

Amarei credința creștină. Ei i-au dăruit o Biblie și Amara a început să citească despre Domnul Isus. „Coranul spune că Biblia a fost denaturată. Dar în momentul în care am început să citesc Biblia, aceasta m-a atras și m-a convins. Mai aveam însă unele rețineri: în cazul în care toate acestea ar fi adevărate, totuși eu nu pot să le accept. Eu sunt o somaleză. Pentru mine nu există niciun alt loc decât cel din lumea musulmană. Dacă voi accepta credința creștină voi fi omorâtă. Nu m-aș mai bucura de viață, nu m-aș mai căsători și nu voi mai avea familie.

Cu toate că era conștientă de toate urmările posibile, Amara a început să pună fratelui și unchiului ei întrebări critice referitoare la islam. Aceștia s-au mâniat foarte tare și anume că cineva din propria lor familie avea curajul să se îndoiască de identitatea lor musulmană. Fratele Amarei a obligat-o să vizioneze mai multe filme islamice, în speranța de a o readuce pe „drumul cel bun”. Filmele însă au provocat exact contrariul! Unul dintre ele învăța că nu este posibilă nicio prietenie cu creștinii. Și totuși acest lucru o lega pe Amara de scumpa familie de vecini. Ea l-a provocat pe fratele ei verbal, lucru care l-a înfuriat și mai tare. „Ne faci de rușine! Te îndoiești de învățătura imamului nostru? Ești cumva o renegată?”

Fratele ei a bătut-o și a trimis-o înapoi în satul din pustiu unde trebuia să trăiască împreună cu mama sa. A fost foarte clar pentru toți membrii familiei că viața de oraș nu i-a făcut bine Amarei. Când a sosit în sat, era deja așteptată la moschee de către învățații islamului. Cinci zile la rând a fost ținută aici cu forța, în timp ce imamii îi recitau din Coran, descoperindu-i „secretul” scuipatului pentru „curățire”. Amara știa că acest lucru nu o va schimba cu nimic. „Tot ceea ce era în mine se împotrivea total situației. „Rugăciunile” n-au ajutat la

nimic. Nu îmi doream viața pe care ei au imaginat-o pentru mine. Mă simțeam în același timp neputincioasă și mă gândeam că viața mea s-a terminat.”

În Numele lui Isus Amara s-a decis să-și părăsească familia. Ea știa

exact că ei ar fi omorât-o. Și-a tras șalul peste cap și a fugit în stația de autobuz. „Mi-am cumpărat ultimul tichet de autobuz și apoi a trebuit să mă grăbesc. Fugeam cât mă țineau picioarele și inima îmi bătea foarte tare. Voi reuși oare? M-am rugat lui Dumnezeu și într-un timp record am ajuns să fiu departe de sat”, își amintește Amara. După două ore de călătorie, autobuzul a făcut o pană. Toți pasagerii în afară de Amara au coborât. Atunci ea și-a amintit de rugăciunile vecinilor ei din oraș și știa că acum a sosit ceasul să se roage și ea în Numele lui Isus. S-a rugat ca acesta să o protejeze și în acel moment ea a simțit atingerea unei mâini pe umărul ei și a auzit cum cineva îi șoptea la ureche: „Sunt Cel real, sunt Adevărul. Poți să crezi în Mine.” A privit în spatele ei dar nu a văzut pe nimeni. Apoi a auzit strigătele de bucurie de afară căci oamenii reușiseră să repare autobuzul. „Rugăciunile mele au fost ascultate,”, șopti ea. „Sunt salvată!”

Viață sub o nouă identitate Amara s-a întors înapoi în orașul în care i s-a

făcut cunoștință cu Domnul Isus și a început o viață nouă. În cele din urmă s-a căsătorit și a pornit cu bărbatul ei, Ieremia (nume schimbat) spre Kenya, unde aveau de susținut pe creștinii somalezi aflați într-un mediu musulman. În aprilie 2015 Ieremia a fost arestat. Acuzația se referea la „procurarea de bani pentru teroriști”, adevăratul motiv fiind totuși legat de acești creștini. Deoarece procedura de reținere și de interogare nu a dus la niciun rezultat, el a fost eliberat după câteva zile. Amara, Ieremia și cei trei copii trăiesc acum într-o casă de protecție din Kenya, unde se îngrijesc de femeile creștine somaleze care au fost nevoite să dezerteze din familiile musulmane. Ei își împart viața cu acestea și le învață din Biblie. În ciuda acestor lucruri, a suferințelor și privațiunilor îndurate, Amara știe că se află pe drumul cel bun. „Sunt o creștină somaleză aflată într-o opoziție ireconciliabilă cu lumea. Da a fost greu, în mod deosebit în primii ani. Schimbări permanente de domiciliu, singurătate, amenințări. Ca să-L urmezi pe Domnul Isus te costă ceva dar se merită.”

În românește de Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor” Nr. 07/2017

O nouă identitate Somalia

Cu puțin timp înainte de moartea tatălui său Amara (nume schimbat) a părăsit satul din pustiul somalez, împreună cu frații ei mai mari, ca să locuiască la unchiul lor în oraș. Familia lor credea că este mai bine pentru Amara să aibă din nou o persoană de contact. Ceea ce ei nu au bănuit a fost faptul că această schimbare de domiciliu a înlesnit smulgerea fetei din mâna islamului.

1. Cum se numesc cei trei cântăreți care sunau din țimbale de aramă, pe vremea regelui David? Care din ei a fost și compozitor a 12 Psalmi? (13)

2. Cine era căpetenia muzicii între leviți, fiindcă era meșter în muzică – pe vremea regelui David? (13)

3. Despre care israelit se spune că într-o perioadă de apostazie a ascuns 100 de profeți și s-a îngrijit de hrana lor? Ce funcție avea el? (11)

4. Cine și cu i-a transmis: „Să mă pedepsească zeii cu toată asprimea lor dacă mâine, la ceasul acesta, nu voi face cu viaţa ta ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia din ei.”? (11)

5. Cine și cui a zis: „Am găsit cartea legii în Casa Domnului”? Ce meserii aveau acei oameni? (12)

6. Despre cine spune Bibia că îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile? Ce statut avea acel om? (15)

7. Cum se numea evreul care a fost paharnicul împăratului Artaxerxe? (16)

8. Cine și cui a zis: „Pentru ce ai fața tristă ... nu ești bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii”? (16)

9. Cum se numea paznicul pădurii împăratului Artaxerxe? (16)

10. La reconstruirea zidului Ierusalimului au participat mulți oameni de diferite meserii. Cărei porți, după ce a fost rezidită, i s-au pus ușile și a fost sfințită, însă s-a omis punerea încuietorilor și a zăvoarelor? Cine a lucrat la reconstruirea ei și ce statut aveau acei muncitori? (16)

11. Află cum se numea fiul lui Hur - primar peste jumătate din Ierusalim și cum se numea argintarul și făcătorul de mir, care alături de primar, au lucrat la reconstruirea zidului de la Ierusalim? (16)

12. La ce parte a zidului au reparat argintarii și negustorii? (16)

13. Cine a fost întrebat: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul”? Despre cine era vorba? (17)

14. Cum se numește evreica, care prin ascultare și modestie a devenit împărăteasa Persiei și ce nume purta cea care din mândrie și neascultare a pierdut coroana? (17)

15. Cine a spus despre el: „Eu nu sunt nici proroc, nici fiu de proroc, ci sunt păstor şi strângător de smochine de Egipt.”? (30)


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI II”

„…să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” (Efeseni 4:28).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din sfânta bibliotecă cartea nr.(...) şi povestirea de la „Rubrica copiilor – OLAR” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii acestei luni:

Brăgărea Irina – Bughea de Jos, Neag Sara-Abigail – Lugoj, Lăpugeanu Delia-Cipriana

– Lăpugiu de Jos, Goleșie Timeea – Dobra, Goleșie Damaris – Dobra, Naia Miriam –

Dobra, Cioină Emanuela – Salcea.

Vă rugăm să confirmați telefonic sau în scris, primirea premiilor!!!

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.11.2017!


1. În cunoștință și orice pricepere 1:9

2. Isus Hristos

3. Pizmă, duh de ceartă, bunăvoința-dragoste 1:15

4. Cu smerenie, mai pe sus de noi înșine 2:3

5. În numele lui Isus Hristos, că Isus Hristos e

Domnul 2:10-11

6. Fără cârtiri și fără șovăieli 2:14

7. Blândețea 4:5

8. Strălucirea unei lumini 2:15

9. Timotei 2:19-22

10. Epafrodit – frate și tovarăș de lucru și de luptă

2:25, 4:18

11. Prin credința în Domnul Isus Hristos 3:9

12. Evodia și Sintichia 4:2

13. Adevărat, vrednic de cinste, drept, curat, vrednic

de iubit, vrednic de primit, orice faptă bună, orice

laudă 4:8

14. „darea” și „primirea” 4:15

15. Un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită

și plăcută lui Dumnezeu 4:18

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: CARTEA FILIPENI

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

ANUNȚ

Pentru data de 14 octombrie 2017, orele 17:00, în casa de rugăciune a Bisericii Numărul

4 din Rădăuți, Alianța Bisericilor Conservatoare organizează o slujbă zonală cu participarea

tuturor celor interesați. Pentru această slujbă sunt așteptați și frați din Rusia dintre

supraviețuitorii lagărelor de muncă forțată unde au fost condamnați pentru credință pe mulți

ani.

Ne dorim binecuvântarea Domnului și ne rugăm pentru această întrunire ca să fie

benefică pentru sufletele noastre.

Numere de telefon pentru informații suplimentare: 0722.558.243 (Vișan Gică);

0728.700.470 (Petruneac Iliuță).

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

TRUPUL CERESC

CÂNTAREA CREȘTINĂ IERI ȘI AZI ! EDUCATIE, DISPRETUITĂ EDUCATIE...

OASE

LA GRĂMADĂ...

DIN SCRISORILE FRĂTIETĂTII.

TREABĂ FĂCUTĂ BINE DAR CU SCOP RĂU

ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR !

LEPRA PĂCATULUI

OLAR

O NOUĂ IDENTITATE

CONCURS BIBLIC

ARGONAUTI PE MAREA VIETII

Argonauți pe marea vieții

Argonauți pe marea vieții Vâslim din greu... din răsputeri, Uscatul e pierdut departe - În depărtări de-albastre zări. În jurul nostru sunt doar ape Ce parcă, în furia lor, Ar vrea pe toți să ne îngroape Într-un mormânt clocotitor ! Dar nu-i nimic... În barcă-i Domnul! Și cât de înalt ar fi talazul Plutim-nainte plini de pace Chiar dacă ne e plâns obrazul ! Căci dincolo de-aceste valuri Ce clocotesc cu atâta ură, Ne-așteaptă Țărmul fericirii Nemaivăzut de vreo făptură !...

Gh. Crăciun

Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Cor. 2:9).

trupul ceresc · 2018-03-17 · lumina vechilor cărări 1 trupul ceresc vom continua cercetarea...

Documents