1

VÂNTUL TURBAT

DON CORESI

VÂNTUL TURBAT

Nuvelă pentru copii și adolescenți

Editura CORESI

3

4

Această ediție electronică se difuzează gratuit prin Vodafone.

Coperta şi ilustraţiile: HADAI G. KLÁRA

© 2013 ePublishersToate drepturile rezervate.

Tel.: 021-260 0125, 021-312 8212Fax: 021-312 8212URL: http://www.epublishers.ro/E-mail: info@epublishers.info

ISBN 978-606-8365-35-0 

Made in Romania

Se dedică Alexandrei Poenaru

5

Palatul Violet

În văzduh, mai sus de nouri, un palat tăcutpluteşte.

Uneori, pe vreme bună, îl vedem şi ni se pareCă-i o flacără din soare, care stă şi se gândeşteLiniştită, cu privirea-i stăpânind văzduh şi mare.

Oare ştim că e lăcaşul Vântului Turbat, ce ţineÎn puterea lui şi-o boare, dar şi vijelia cruntă?El acolo locuieşte cu surorile-i senine –Cele patru vrăjitoare care patru zări înfruntă

Şi cu forţele naturii într-o joacă-o ţin întruna,Iar pe oameni îi ajută când doresc să facă bine;La întrecere se-mbie ba cu soarele, cu luna,Ba cu stelele, cu norii, ba cu gânduri şi destine.

Vizitându-ne în noapte ne pătrund în gând, în vise

Şi ne fac mult mai puternici şi cu mintea maialertă.

Aparţin ei lumii noastre? sau sunt soli eterni ce ni se

Tot trimit să-avem în toate o purtare mai corectă?

7

Luca rămâne singur peste

noapte

– Ce faci acolo, plângi? îl întrebă uimităDoamna Undeanu pe Luca.

Iar Luca, într-adevăr, plângea. Neauzit, fără sus- pine, i se prelingeau lacrimile pe obraji şi îi picuraupe pernă.

– Nu cred că poţi să plângi din atâta lucru,spuse mama hotărâtă. Ţi-am spus că nu te pot luaşi pe tine la fabrică în schimbul de noapte. E obosi-tor şi pentru mine, dar pentru un copil. Îţi repet: nuva dura mult, doar până reuşesc să dau înapoi îm-prumutul. Lucrând în schimbul acesta primesc spo-rul de noapte...

Doamna Undeanu împrumutase o sumă marede bani pentru a plăti chiria pe şase luni, pentru căaltminteri proprietarul i-ar fi obligat să plece – şiunde să se ducă în miez de iarnă, o femeie singurăcu un copil?

– Poate vine tata..., spuse Luca, dând drumulunui suspin lung. Nu-mi place să stau singur.

– Tatăl tău... Tot nu te obişnuieşti cu ideea...,oftă Doamna Undeanu.

Luca îi puse degetul pe buze.

9

– Să nu crezi asta! Tata trăieşte şi ne aşteaptă.Doamna Undeanu îşi aranjă o ultimă şuviţă de

păr şi plecă din faţa oglinzii, apropiindu-se de patullui Luca.

– Luca, iar începi. Doar ştii foarte bine că amprimit un comunicat oficial. Tatăl tău...

Îi dădură şi ei lacrimile.– Să nu-l plângi, mama, nu! Îţi spun eu că nu a

murit, este în viaţă, dar nu se poate întoarce. Nu arecum. Trebuie să-l găsim noi. E simplu.

Doamna Undeanu începu să plângă de-a bine-lea.

– Nu putem trăi cu sentimentul ăsta nefiresctoată viaţa, Luca, îi spuse ea în cele din urmă fiuluiei. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că asta este. Aşaa vrut Cel de Sus. Să fim singuri şi fără sprijin dinpartea nimănui.

Îl sărută pe frunte şi ieşi. În urma ei se auzicheia răsucindu-se în broască.

– Să vii repede, mama!Luca se ridică din pat şi luă din dulap ursuleţul

de pluş pe care îl primise demult de la tatăl lui. „Nue un ursuleţ obişnuit“, îi spusese tatăl când i-l dă-ruise. „Vei vedea cum te va ajuta în situaţiile grele.“

Luca îi pusese numele Ursuţu’ şi aşa i-a rămas. – Ursuţu’, îi vorbi el acum ursuleţului, ce e

aceea o situaţie grea? Că până acum parcă nu-miamintesc să fi primit vreun ajutor deosebit de latine. Cât mai aştepţi ca să recunoşti că suntemîntr-o situaţie nu grea, ci foarte grea?

Ursuţu’ nu spuse nimic. Luca stinse lumina şi îl

10

culcă cu grijă lângă el. – Auzi, să mă trezeşti înainte de a veni mama, ca

să te pun la loc. Dacă mă găseşte dormind cu tine,o să creadă că m-a părăsit curajul de tot.

Luca închise ochii şi încercă să adoarmă.

11

Camera se umple de nori

Cu ochii închişi, Luca simţi că Ursuţu’ pleacăde lângă el şi că în cameră pătrund o lumină şi o ră-coare ciudate. Întinse mâinile după Ursuţu’, darnu-l găsi. Să ri în picioare.

Şi văzu că mica lui cameră era acum imensă, căîn spaţiul ei dilatat la nesfârşit pătrunseseră norialbi fără de număr, că el însuşi se afla pe covor, darcovorul era întins pe un nor pufos, iar deasupra sevedeau stelele mari, care parcă-l chemau, şi, foarteaproape – şi neo bişnuit de mare – , plutea Luna.

– Ursuţu’, Ursuţu’! strigă băiatul, foarte speriat.Unde eşti? Vino înapoi!

Dar Ursuţu’ nu răspundea de nicăieri şi nupărea să se afle pe aproape (băiatul se gândi căpoate devenise invizibil), aşa că Luca, tot mai în-spăimântat, se întinse pe covorul de sub el – singu-rul lucru care îi mai amintea de camera lui – şi seînveli bine cu acesta, în cer când să se ascundă.Simţi că, dacă se zbătea într-un anumit fel, intra înnorul de sub el şi reuşi să se ascundă în grămadaaceea albă şi pufoasă în aşa fel încât nu-i rămaserădescoperiţi decât ochii şi nasul.

„Oare ce s-a întâmplat?“, se întrebă Luca. „O fivina mea? Ce va zice mama, când va veni acasă?

13

Dar... mă va mai găsi? Deşi e lumina aceasta delună, nu pot vedea uşa şi nici fereastra. Dacă aş găsiuşa, oare aş putea să ies din situaţia aceasta? Poateaş putea să merg în camera mamei şi să scap deaici.“

Îi pierise complet somnul şi parcă începuse să-lpărăsească, puţin-puţin, teama. Dar tot nu se simţiîn stare să încropească niciun plan.

„Doamne păzeşte“, îşi spuse, „să nu cumva săcad de aici. Poate sfredelesc norul acesta – sau ce-ofi – şi nu mai am niciun suport. Atunci s-a zis cumine.“

Deodată, auzi un zgomot. Parcă o pasăre ar fibătut din aripi. Nu mai îndrăzni nici să gândească.Încercă să se facă nevăzut şi neauzit.

Zgomotul de aripi în zbor crescu tot mai mult.Luca putu în sfârşit să vadă ce era.

14

Sfatul vrăjitoarelor

Patru femei cu părul lung, despletit, care leajungea până la picioare, toate echipate cu câte opereche de aripi, coborâră în zbor chiar la câţivapaşi de Luca. Întinseră un cearşaf roşu şi se aşezarăpe el, în cerc. În mijlocul cearşafului roşu puseră unpumn de jăratic, suflară în el şi imediat izbucni unfoc mare, cu flăcări verzi-roşiatice, care dansau pefundalul cerului înstelat.

– Bine c-am ajuns, spuse una dintre ele. Luca se uită mai bine la ea şi văzu că semăna

foarte bine cu fosta lui educatoare. Dar alungă re-pede gândul acesta năstruşnic şi încercă să audătot ce se vorbeşte.

– Numai de aici putem vedea ce se întâmplă înGalaxia Singuraticilor, spuse alta.

Luca le privi cu multă atenţie. Femeia care se-mă na cu educatoarea lui avea ochii albaştri, părulgalben-auriu, fruntea largă şi netedă, privirea seni-nă şi zâmbea mereu.

În faţa ei, dincolo de foc, se afla o femeie cevamai în vârstă, care avea părul negru ca noaptea,ochii negri şi întunecaţi, pielea de culoarea uneiafricance şi stătea tot timpul încruntată. Luca onumi în gândul lui Tuciuria.

15

În dreapta Educatoarei, se afla o femeie cupărul verde aprins, cu ochii verzi şi pielea feţei gal-ben-ver zuie. În ochii ei păreau să se reflecte valurileclipoci toare ale unui lac de munte bătut de vânt, aşacă primi din partea lui Luca porecla de Apoasa.

Iar cea de a patra avea părul alb, ochii de un ce-nuşiu decolorat, faţa ca varul şi purta tot timpul unzâmbet enigmatic în colţul gurii. Luca ar fi strigat-o Stinsa.

Tuciuria scoase de sub aripa sa dreaptă – care,acum se observa mai bine, era acoperită de pene cade pasăre, complet negre – un ou, îl dădu Apoasei,care îl sărută şi, după ce îşi atinse fruntea cu el detrei ori, îl dădu prin flăcări Stinsei.

Stinsa luă oul şi îl privi atât de intens, încât pecoaja acestuia începu să apară un desen, din ce înce mai bine conturat, în timp ce ieşea un fum sub-ţire şi un miros de zahăr ars, apoi desenul ieşi puţinîn relief, de parcă privirea Stinsei ar fi gravat ceva,şi în sfârşit oul se transformă într-un ochi.

Stinsa i-l dădu Educatoarei, care îl prinse cuamân două mâinile şi şi-l sprijini de cap. În clipaaceea, oul devenit ochi crescu brusc şi se făcu maimare decât un televizor. O pleoapă uriaşă se des-chidea şi se închidea peste el.

– Bun, bombăni Tuciuria, acum putem săvedem. Numai că nu putem auzi... şi nu ne audenici el.

Scoase de sub cealaltă aripă un grăunte galbende porumb, pe care iarăşi îl dădură de la una la altapână ajunse la Educatoare. Când a ajuns în mâna

17

acesteia, însă, grăuntele nu mai era grăunte, ci ogură mare, cu două buze groase şi cărnoase, carese tot deschideau şi închideau peste nişte dinţiuriaşi, albi, ca peste nişte pietre de râu. De buza dejos atârna o ureche mare, ca de iepure, însă cu vâr-ful în jos.

– Acum pune-le în foc, spuse Tuciuria, carepărea mai pricepută şi mai ştiutoare decât celelalte.

Educatoarea puse urechea şi gura cea hidoasăpeste ochiul uriaş. Ciudat era că niciunul dintreaceste obiecte nu se aprindea şi nu ardea în flăcă-rile lungi, repezi, roşiatice ale rugului.

– Începe tu, spuse Tuciuria, făcând un gestcătre Stinsa.

Aceasta păru puţin surprinsă, apoi îşi scuturăpărul cel lung şi alb, căzându-i peste aripile acope-rite de pene ca de lebădă. Scoase dintre penele ari-pii sale stângi un pieptene uriaş, apoi se pieptănăagale, lăsând pletele să cadă peste flăcări. Apoi în-cepu un fel de cântec tărăgă nat:

– Dintre lumi, dintre furii,Dintre mii

De galaxiiVino, Vântule Turbat,Să ne spui

Ce s-a-ntâmplat,Cine ni te-a

Blestemat –Vreo stihie din alt leat,

18

Din ascunse timpuri vii,Printre mii

De galaxii?

În clipa aceea un vuiet asurzitor şi prelungumplu cerul. Luca nu s-a speriat prea tare, pentrucă localizase de la început sursa zgomotului: eragura obţinută din sămânţa de porumb. În ochiul celmare, din mijlocul flăcărilor, începu, totodată, să sevadă o ploaie de fulgere. Apoi apăru o imagine clarăşi destul de stabilă: capul unui moşneag simpatic,cu părul lung şi alb, cu barbă şi mustăţi albe, cuochii albaştri şi pielea netedă, fără riduri. Era trist,deşi părea un om vesel din fire. Apoi vorbi gura ceamare:

– Dragilor surioare,Scumpe fete zburătoare,Prin chemarea voastră poate Voi fi iar în libertate,Cuvintele de la voiMi-aduc puteri şi forţe noi.Căci acum cu greu mă zbatCât oi fi eu de Turbat Într-o tristă închisoareLa mii de mii de ani de Soare...

19

Imaginea pâlpâi câteva secunde, se auzi din nouuruitul acela sinistru şi apoi se aşternu tăcerea.Ochiul se închise.

– S-a întâmplat ceva cu fratele nostru, cu Vân-tul Turbat! gemu Educatoarea.

Tuciuria îi făcu semn să tacă.– Doar ştiam dinainte că i s-a întâmplat ceva.

De aceea suntem aici, nu? Important este să ştimce i s-a întâmplat şi cum îl putem ajuta.

21

Calul de Foc Abil

Pe rând, vrăjitoarele-surori rostiră în conti nua -re nume roase descântece şi invocaţii, che mân du-lpe fra tele lor, Vântul Turbat, să apară în ochiuluriaş. Dar ochiul rămase multă vreme nemişcat.Uneori, abia-abia pâlpâiau în el câteva fulgerări deimagini, dar se stin geau imediat.

Acelaşi lucru se întâmpla cu gura. Un mic şuie-rat, foarte vag, se mai auzea ieşind din ea, dar nu seputea stabili o comunicare reală.

Luca aţipi de câteva ori, deşi căuta să rămânătreaz, pentru a vedea şi a auzi tot ce se întâmplă.Dar, cum nu se întâmpla nimic, iar cele patru deve-niseră tot mai preocupate şi tot mai neputincioase,atenţia lui Luca scădea şi mai-mai să adoarmă de-a binelea.

Deodată însă, după o jelanie lungă şi ininteli-gibilă a Tuciuriei, chipul moşneagului apăru dinnou în ochiul larg deschis, printre flăcări. Iar guraspuse numai urmă toarele cuvinte:

Forţă n-am, mi-s ochii goiŞi cu greu ajung la voi.

23

Pe un Cal de Foc Abil,Să mă caute-un copil!

După care buzele se închiseră, iar imaginea – şiaşa destul de palidă şi înfăţişându-l pe bătrân foarteobosit – dispăru de tot. Ochiul însuşi se închisecomplet şi adormi.

Tuciuria încercă să-şi limpezească gându rile.Spuse:

– Bănuiesc că se află în puterea unei Forţe cumult mai mari decât el însuşi. De aceea nu poatemenţine contactul cu noi. În schimb, focul nostruabil îl poate căuta, dacă îl transformăm într-un calşi îl dăm în grija unui copil.

– Aşa ceva am înţeles şi eu, rosti cu glas pieritStinsa. Numai că, dacă partea cu calul este uşor defăcut, ce facem de copil? Acesta ar trebui să-l cauteca pe tatăl lui! Ce copil ar fi destul de curajos pen-tru a porni în călătoria aceasta atât de nesigură şide primejdioasă?

– Apoi, adăugă şi Apoasa, nici nu ştim dacă evorba de un băiat sau o fată.

Tuciuria se gândi o clipă.– Ar fi ideal dacă ar fi o fată. Ei, dacă una din-

tre noi ar fi fost o copilă de câţiva anişori... N-ar pre-geta să urce pe Calul de Foc Abil şi să-l salveze pefrăţiorul nostru mai mare.

Educatoarea le lăsă să vorbească. Apoi spuse:– De copil, nu vă îngrijiţi. Am eu în minte pe ci-

neva.

24

– Băiat sau fată?– Întâmplător e băiat, spuse Educatoarea.– N-am nicio încredere în băieţi! strâmbă Tuciu-

ria din nas. Sunt neglijenţi, cu atenţia împărţită înzece direcţii deodată, se sperie uşor...

– Nu-ţi face griji, răspund eu pentru el, spuseEducatoarea. Mai bine, hai să naştem Calul de FocAbil.

Se lăsă tăcerea. Apoi Apoasa luă în palmeochiul, urechea şi gura, suflă peste ele şi le trans-formă în oul şi grăuntele de porumb de la început.Apoi i le înmână Tuciuriei, care le vârî la loc sub ari-pile ei.

Apoasa cuprinse focul cu braţele şi cu aripile,zicând:

– Vino, Cal de Foc Abil, Cu-al tău gând de vis subtil.Naşte-te din vrerea mea,Să-nfrunţi timp şi vreme grea,Spaţiile să le-nvingi,De niciun rău să nu te stingi.

Corpul verde-gălbui al Apoasei înghiţea tot maimult flăcările şi, pe măsură ce le înghiţea, se făceatot mai verde. La un moment dat dispăru tot focul,iar verdele strălucitor al Apoasei scălda totul înpreajmă. Apoasa strânse aripile perfect lipite decorp, stătu aşa în picioare, uşor încovoiată, câteva

25

minute, apoi brusc desprinse aripile larg. De sub eleţâşni un cal mare, frumos, cu patru aripi, în între-gime alb-strălucitor, care începu să tropăie şi săzboare de jur-împrejur, vizibil bucuros că prinseseviaţă.

26

Luca primeşte o mulţime de

sărutări

– Ei, acum, copilul! spuse Tuciuria.Şi, în timp ce Calul de Foc, înaripatul, le tot

dădea târcoale bucuros şi neastâmpărat, surorile sestrânseră laolaltă şi începură să şuşotească. LuiLuca i se păru că din când în când câte una mai în-torcea capul şi privea drept spre el. Dar nu îndrăznisă facă nicio mişcare. Tare mult ar fi vrut să fie elcălăreţul ales de surorile înaripate. L-ar putea elibe-ra pe Vântul Turbat şi acesta i-ar spune unde să-lcaute pe tatăl lui, pe Domnul Undeanu.

Amintindu-şi de tatăl lui, Luca simţi că-i daudin nou lacrimile. Nu îndrăzni să scoată un sunet,dar tare s-ar mai fi lăsat în voia plânsului...

Deodată auzi lângă el o voce cristalină:– Nu mai plânge Luca, nu e timp de jelit acum!

Uite, am venit să-ţi dăruiesc Calul de Foc Abil şi săte rog să-l cauţi pe fratele meu, Vântul Turbat, carea fost capturat, într-o altă galaxie, de Forţe necu-noscute nouă.

Luca nu ştiú ce să creadă şi ce să spună. Încre -menise de spaimă şi uimire. Dar Educatoarea seaplecă şi-l sărută pe frunte de mai multe ori.

27

Luca simţi că trebuie să se ridice în picioare.Şo vă itor, se descotorosi de covorul în care se crezusebine ascuns. Între timp, se apropiară şi celelalte treifemei înaripate.

Stinsa îi spuse:– Eu îţi dăruiesc o albină. Să ai grijă de ea, că

din mari primejdii te poate scoate.Apoi îl sărută şi ea de câteva ori, pe obrazul

stâng. Apoasa îi dărui şi ea ceva:– Uite, acest căţel să fie al tău. Pune-i ce nume

vrei, dar să-l iubeşti şi să-l preţuieşti, că multe duş-mănii veţi înfrunta împreună.

Şi-l sărută apoi de mai multe ori pe obrazuldrept.

Tuciuria veni la sfârşit cu o broscuţă în palme:– Broscuţa de la mine mult bine o să-ţi aducă. Şi-l sărută de câteva ori pe buze. Luca simţea cum sărutările vrăjitoarelor îl um-

pleau de o nouă viaţă. Îşi dădu seama că se întâm -plase ceva bun cu el, că îi crescuseră forţele şi căacum nu se mai temea de nimic!

Vru să le mulţumească, să spună şi el ceva, darîn clipa aceea apărură primele suliţe de lumină alesoarelui ce sta să răsară şi cele patru surori dispă-rură ca şterse cu buretele de o mână nevăzută.

29

Luca dă nume celor patru

vieţuitoare

Pe norul cel alb, Luca se afla împreună cu calulînaripat şi cu cele trei fiinţe dăruite de vrăjitoare: al-bi na, câinele şi broscuţa.

– Uite că se făcu şi de ziuă, zise el cu glas tare.Ce bucuros sunt că m-au ales pe mine să-l caut peVântul Turbat.

Apoi privi cu atenţie la cele patru vieţuitoare dinjurul său.

– Oare voi vă bucuraţi alături de mine?! Văzând că li se adresează, calul, albina, câinele

şi broasca se apropiară foarte mult de Luca şi înce-pură şi ele să-l privească, parcă aşteptând ceva de lael.

– Voi încă nu aveţi nume! Ia să vă dau eu câteun nume...

Luca se gândi puţin, închise ochii şi apoi îi des-chise, privind spre cal.

– Tu, calule cu aripi, pentru că te-ai arătat atâtde dinamic şi neastâmpărat încă din primele se-cunde de viaţă, o să te numeşti Zglobiul; dar, înscris, o să-ţi notez numele fără l final şi cu un ac-cent pe i, ca să fie clar că este vorba de un nume

31

propriu, nu de un adjec tiv: Zglobíu’. Ce zici, îţi placenumele acesta, Zglobíu’?

Spre marea surprindere a lui Luca, dar şi spreimensa lui bucurie, calul înaripat vorbi, răspun-zându-i:

– Stăpâne, îţi mulţumesc din suflet că m-ai bo-te zat! Având un nume, pot şi eu să vorbesc. Iar Zglo-bíu’ îmi place foarte mult. Ce cal mai zglobiu decâtmine există pe lume?!

Luca sări de gâtul lui Zglobíu’ şi-l sărută. Apoispuse:

– Zglobíu’, mă bucur nespus că poţi să vorbeşti.Dar te rog foarte mult să nu mă mai numeşti „stă-pâne“: eu sunt prietenul tău, şi te consider prietenulmeu; în niciun caz nu mă simt stăpân al tău – şinici nu mă simt stăpânul celorlalţi prieteni de aici...

– Bine, dar caii năzdrăvani din poveşti întot -deauna i se adresează lui Făt-Frumos cu „stăpâ ne“,nu-i aşa? zise Zglobíu’, cu o doză mare de nedume-rire în glas.

Luca râse.– Bine, bine, asta în poveşti, dar aici, în viaţa

reală, nici eu nu sunt Făt-Frumos şi nici tu nu tre-buie să-mi spui „stăpâne“. Zi-mi pe nume, Luca, şiatât!

– Bine, Luca, dragul meu prieten, aşa să fie! Daracum hai să le dai nume şi celorlalţi, pentru că abiaaşteaptă să înceapă să vorbească şi ei cu tine.

– Da, aşa-i, zise precipitat Luca, ne-am luat cuvorba şi am uitat de voi, vă rog să mă iertaţi! Pe tine,albinuţo, o să te numesc Hărnicuţa, că voi, albinele,

32

sunteţi atât de îndrăgostite de muncă.– Mulţumesc, Luca, e un nume tare frumos!

răs punse Hărnicuţa.Şi, de bucurie, bâzâi de mai multe ori în jurul

feţei lui Luca, de ca şi cum ar fi vrut să-l sărute.Apoi i se aşeză pe umărul drept şi aşteptă liniştită săvadă ce se va întâmpla mai departe.

Luca se întoarse atunci către broscuţă:– Tu o să te numeşti Iuţita, pentru că-ţi place să

te mişti cu gesturi bruşte şi neaşteptate.– Vai, ce bine mi se potriveşte! zise Iuţita şi sări

deodată pe umărul stâng al lui Luca, unde se cu-ibări mulţumită.

– Iar tu, cel mai vechi prieten al omului, cenume ai putea să porţi? O să-ţi spun Colţea, de lacolţii tăi necruţători cu duşmanii.

Colţea dădu bucuros din coadă şi se gudură pelângă picioarele lui Luca:

– Un nume mai frumos nici că se putea!Înconjurat de noii şi neaşteptaţii lui prieteni,

Luca se simţea puternic, gata să înfrunte orice pri-mejdie. Iar Zglo bíu’, Hărnicuţa, Iuţita şi Colţea erauşi ei calmi şi li niştiţi în toate privinţele, simţind căLuca nu-i va aban dona în nicio împrejurare. Eraprietenul lor de nădejde.

33

Prima aventură în cinci

prieteni

Luca făcu un efort să se trezească din vraja pri-mei întâlniri cu noii lui prieteni şi spuse:

– Să nu uităm că avem de îndeplinit o misiunegrea şi poate primejdioasă. Trebuie să-l găsim peVân tul Turbat.

Zglobíu’ se arătă tare bucuros de cuvintele luiLuca:

– Ce bine, Luca, dragul meu, că ai menţionat tuprimul lucrul acesta, că eu numai la el mă gân-deam, dar nu voiam să te zoresc cumva. Haide,suiţi-vă toţi pe coama mea şi vom porni în primanoastră călătorie intergalactică.

Luca încălecă pe calul înaripat şi se înfipse bineîntre aripile lui. Iuţita şi Hărnicuţa îi stăteau în con-ti nuare pe umeri: Iuţita pe umărul stâng, iar Hăr-nicuţa pe umărul drept. Colţea se ghemui în poalalui Luca, pe spinarea lui Zglobíu’.

Iar Zglobíu’ porni într-un zbor lin şi liniştit în di-recţia soare-răsare.

– O să vă duc cu viteza gândului, de fapt, o vi-teză cu mult mai mare decât viteza luminii, explicăZglo bíu’. Ştiţi, Vântul Turbat este captiv în zona Ga- laxiei Singuraticilor. Galaxia asta, încă neînregis-

35

trată de as tro no mii pământeni, se află la o distanţăde milioane de ani-lumină; adică: dacă am aprindeun băţ de chibrit aici pe Pământ, iar lumina flăcăriiacestuia ar rămâne nestinsă până ar putea să fie vă-zută de o vieţuitoare de pe o planetă din GalaxiaSinguraticilor, acea vieţuitoare ar putea vedea lu-mina băţului nostru de chibrit numai după milioanede ani; în schimb se poate ajunge acolo, cu gândul,infinit mai repede.

Luca îl întrebă, meditativ:– Dacă ne-am închipui că am fi lângă Vântul

Turbat şi am zbura până acolo cu viteza acestuigând, nu-i aşa că am putea să ajungem într-o clipă?

Zglobíu’ îi răspunse de îndată:– Da, Luca, aşa ar trebui să fie, dar sunt câteva

cauze care ne împiedică să ajungem chiar aşa, într-oclipă. Mai întâi, trebuie să atingem pragul acesteiviteze treptat, ca să nu păţim ceva rău. Apoi, deşieu voi alege calea cea mai lipsită de primejdii, tre-buie să ştii că sunt cel puţin două sau trei zone încare vom întâmpina o mare împotrivire în drumulnostru, aşa că trebuie să ne aşteptăm şi la peripe-ţii.

Tot vorbind aşa, călătorii noştri văzură cum Pă- mân tul rămâne în urmă, transformându-se, dintr-omin ge mare, albastră, într-o luminiţă pâlpâitoareprintre alte stele, cum apoi nu se mai distingea niciSoarele printre celelalte puncte luminoase din urmalor şi cum, în sfârşit, după ce ieşiseră din Galaxianoastră, o puteau contempla ca pe un şarpe uriaş,format din stele, înco lăcit într-un ungher al Univer-

36

sului.Deodată Zglobíu’ spuse cu mare spaimă în glas:– Luca, de ce m-am temut, nu scăpăm: pe ur-

mele noastre este Balena Intergalactică. Aceasta econdam nată să umble fără ţintă între galaxii şi săînghită orice urmă de materie, orice resturi arun-cate în spaţiu de stele, de galaxii sau de alte forţe.Puterea ei este uriaşă şi eu nu o pot învinge singur.Trebuie să încercăm să facem ceva, înainte de a fiprea târziu!

Luca se arătă foarte îngrijorat:– Cum aş putea să te ajut, Zglobíu’? De ce

anume ai avea nevoie?– Cum să-ţi spun? Mi-ar trebui un fel de motor

cu reacţie, cum au rachetele navetelor spaţiale.Puţin vânt dacă aş putea să-mi fac cu un astfel demotor, aş scăpa de atracţia aceasta atotstăpâni-toare.

Luca se concentră foarte tare, dar nu reuşea săgăsească nicio soluţie.

Atunci broscuţa – Iuţita – avu o idee:– Aş vrea să ştiu ce s-ar întâmpla dacă eu aş

sări de pe umărul lui Luca, împingând puternic cupicioa rele de dinapoi în umărul lui; s-ar simţi cât decât o deplasare spre înainte?

– Ceva-ceva s-ar simţi, dragă Iuţita, zise Zglo-bíu’, dar împingerea aceea extrem de uşoară nu ar fiîn niciun caz suficientă, iar tu, nemaifiind ajutatăde forţele mele, ai ajunge imediat în pântecele Bale-nei, care oricum s-a apropiat aşa de mult deja, încâto puteţi vedea şi voi.

Luca privi înapoi şi zări într-adevăr corpul verde

37

strălucitor al Balenei. Se vedea că vine cu o vitezăfoarte mare întrucât creştea, creştea, ameninţător.Când o zărise, fusese cât o nucă; apoi deveni cât unpepene, cât un autoturism, cât o balenă adevăratăde pe Pământ, apoi cât un bloc dintr-un oraş. Şicontinua să crească.

Se simţea că Zglobíu’ îşi adunase toate puterileşi că făcea tot ce putea pentru a reuşi să-şi mă-rească viteza şi să se îndepărteze de monstrul careîi urmărea şi-i sorbea înspre sine.

– Dă-mi un fir de păr din coama ta, Zglobíu’,poţi? întrebă Iuţita.

– Ia unul; dar să ştii că în firele acestea sălăşlu-iesc multe dintre forţele mele. Dacă-mi smulgi preamulte fire de păr, nu pot să vă mai duc nici cât potacuma.

– Nu, numai unul, zise Iuţita.Broscuţa smulse un fir de păr din coama lui

Zglo bíu’, îşi plimbă de trei ori limba peste el şi de-odată un nor de broaşte mari şi puternice îi acope-riră.

– Ce faci, Iuţita? strigă Zglobíu’ disperat. Şi-aşaabia mai zbor, dar cu norul acesta de broaşte pemine?

Dar broaştele nu rămaseră pe ei, ci făcură toateun salt în vid, împingându-l pe Zglobíu’ cu picioa-rele lor puternice spre înainte.

Norul de broaşte fu apoi imediat atras de guralarg deschisă a Balenei Intergalactice; Zglobíu’ simţică scapă de atracţia monstrului şi că îşi reia vitezacea mare de dinainte; iar Balena se mulţumi cunorul de carne produs de Iuţita din firul de păr şi

39

renunţă să-i mai urmărească pe eroii noştri.– Bravo, Iuţita, spuse Luca, ne-ai salvat!Zglobíu’ îi mulţumi şi el broscuţei şi adăugă:– La început nu am ştiut ce vrei să faci cu firul

de păr, iar când s-au aşezat toate acele tone debroaşte pe corpul meu am fost de-a dreptul şocat.Asta pentru că nu dădusem destulă importanţă în-trebării tale privind forţa de împingere spre înaintea unei broscuţe care sare de pe umerii lui Luca. Terog să mă ierţi!

– Nu-i nimic, spuse Iuţita; sunt încântată că amputut să-ţi fiu de folos.

– Totul e bine când se termină cu bine, spuseLuca, împăciuitor.

Şi începură din nou să privească îngrămădirilede galaxii din jurul lor, căutând să ghicească peunde s-ar afla Galaxia Singuraticilor.

– Încă nu se vede, spuse Zglobíu’. Mai avem demers.

40

Balaurul cu Şapte Capete

Nici nu termină Zglobíu’ de spus aceste cuvinte,că se şi simţiră rostogoliţi unul peste celălalt, deparcă s-ar fi izbit de un zid elastic.

– Suntem pierduţi! zise Zglobíu’. Nu mi-aş fi în-chipuit că mă pot lăsa aşa de uşor prins de năvodulstelar al Balaurului cu Şapte Capete!

Luca, speriat poate mai puţin de izbitură şi maimult de teama lui Zglobíu’, îl întrebă:

– Ce este acest Balaur cu Şapte Capete?– Acesta a fost un mare vrăjitor la curtea sulta -

nilor otomani, spuse Zglobíu’. Era prezent în toaterăz boaiele, îi îmbărbăta pe spahii şi pe ieniceri, fă-cându-i să iasă învingători aproape întotdeauna; iarel aduna sufletele creştinilor omorâţi de otomani şile vâra în propriul lui trup, făcându-se din ce în cemai puternic. Când n-a mai avut loc în propriul luitrup în care să mai vâre vreun suflet de creştin mortîn bătălii, a părăsit curtea sultanului, făcându-şisălaş pe o planetă de aici, de prin apropiere. Aicieste o mare încrucişare de drumuri intergalactice.Vrăjitorul a luat înfăţişarea unui Balaur cu şapte ca-pete şi îşi petrece viaţa pescuind din spaţiu, cu nă-vodul lui uriaş, câte un călător şi torturându-l pânăîşi dă sufletul în chinuri groaznice.

41

Simţiră că, traşi de năvod, intrară în atmosferaunei planete la fel de primitoare ca şi Pământul: opla netă albastră, luminoasă, pe cerul căreia pluteaunori albi. În cele din urmă, fură coborâţi pe coastaunui mun te. Aici, năvodul fu aşezat încet, cu grijă,pe o pajişte verde.

– Ce planetă frumoasă! exclamă Luca. Dacăn-aş şti cine locuieşte aici, aş fi încântat să mai vindin când în când!

De undeva de sus se auzi un hohot de râs pu-ternic. Către creştetele lor se lăsară şapte gâturilungi şi groase, terminându-se cu şapte capete care,dacă n-ar fi fost fiecare de mărimea unei case, ar fifost ca nişte capete de şarpe. Limbi lungi de foc ie-şeau din ele, în timp ce hohoteau de râs fără înce-tare.

– Îţi închipui că vei mai scăpa vreodată de aici,iubite Luca Undeanu, fiul lui Matei Undeanu, pro-iec tantul de jucării!?

Luca rămase cu gura căscată de uimire.– Tu îl cunoşti pe tatăl meu?– Eu îi cunosc pe toţi, toţi oamenii de pe Pă-

mânt. Nu uita că o bună parte din rudele lor sălă-şluiesc în tru pul meu şi-mi dau putere şi nemurire.Iar Matei Undea nu a fost cât pe ce să cadă în năvo-dul meu, împreună cu forţele care l-au răpit; dar mi-au scăpat, lucru care mi se întâmplă numai o datăla un secol.

– Cel puţin ştiu că nu m-am înşelat, zise Luca,simţind cum îi saltă inima de bucurie. Tatăl meutră ieşte!

42

– Nu, nu te-ai înşelat deloc, îl asigură Balaurul.Matei Undeanu e viu; acum lucrează la Fabrica deJucă rii a regelui Cremene, care se află la mare dis-tanţă de aici.

Luca îl rugă pe Balaur să fie îndurător şi să-ilase să-şi vadă de drum pentru a-l elibera pe Vân-tul Turbat, urmând ca apoi să-l caute pe DomnulUndeanu, tatăl lui. Balaurul îi răspunse că l-a amu-zat aşa de tare pre zenţa lui acolo, încât i-ar da dru-mul lui Luca, dar nu şi calului cu aripi.

– Îţi dau viaţa şi-ţi redau libertatea în schimbulcalului, ce zici?

Zglobíu’ intră repede în vorbă:– Da, Luca, acceptă schimbul, că nu avem înco-

tro: energiile lui sunt mult mai mari decât ale meleşi ori cum nu avem alte şanse de scăpare.

– Nici prin cap nu-mi trece, spuse Luca, hotă-rât. Ne vom bate cu tine până în ultima clipă! Dar,dacă tot zici că ţi-am căzut cu tronc, hai să nebatem în luptă dreaptă!

Balaurul începu să râdă şi mai tare.– Ce îţi închipui, ţâncule, că ne aflăm în vreun

basm cu Făt-Frumos, din acelea din care găseşti cuduiu mul pe Pământ? Păi numai cu un vârf de limbădacă te ating, te pârjolesc ca pe un fulg şi nu mai ră-mâne nici scrum din tine! Dar, în sfârşit, fie cumvrei tu: va fi foarte amuzant!

Şi îi lăsă să iasă liberi din năvod.Atunci, Luca încălecă pe Zglobíu’ şi zburară de

câ te va ori în jurul muntelui pe care stătea lungit Ba-la urul cu Şapte Capete. Desigur, Iuţita, Hărnicuţa

43

şi Col ţea se aflau la locurile lor: primele două peumerii lui Luca, iar câinele în faţa lui, pe cal.

Hărnicuţa îi spuse lui Luca:– Ţine-mă pe unghia degetului tău arătător şi

con si deră-mă o suliţă; tu doar arată unde vrei să în-figi suli ţa, iar eu voi întinde acul meu, ca pe o razălaser, exact în direcţia aceea. Şi vai ce va fi de ceeace voi atinge eu!

– De limbile de foc să nu te temi, îi spuse Zglo- bíu’. Cu răsuflarea mea le voi domoli şi nu vor puteasă-ţi facă niciun rău.

Colţea spuse şi el:– Am adulmecat aerul şi-am simţit miasmele

trupului acestui Balaur. Să ştii că răutatea lui toatăeste concentrată în ultimele trei vertebre. Aşa că, întimp ce tu ataci capetele, eu voi prinde un momentpotrivit, voi sări pe spinarea lui şi voi rupe cu colţiişira spinării, des prin zând partea rea de partea bunăa trupului. În felul acesta vom salva spiritele buneale morţilor ce sălăş luiesc în trupul lui; altminteris-ar putea să le înece răutatea Balaurului şi pe ele.

Hărnicuţa se aşeză pe unghia degetului arătătoral lui Luca, în aşa fel încât acul ei era îndreptat îndirecţia indicată de acel deget. Colţea îşi găsi o pozi-ţie potrivită pentru a putea sări la timp. Zglobíu’ ră-suflă profund de trei ori şi spuse:

– La atac!Văzându-i că vin pregătiţi de luptă, Balaurul în-

cepu să râdă şi mai tare decât înainte, atât de tare,că se clătinau toţi munţii de jur împrejur. Dar Luca

45

îşi păstră calmul, se apropie cât putu de mult decele şapte capete, care căutau să-l apuce deodată şisă-l sfâşie, ţinti rând pe rând spre ochii Balauruluicu degetul arătător şi, în câteva clipe, acul Hărni-cuţei, lungindu-se pe rând de paisprezece ori, îl lăsăorb pe Balaur.

Abia atunci îşi dădu seama Balaurul că situaţiaeste foarte serioasă. Încovrigându-se de durere şizvâr colindu-se, îşi trecu vârful cozii peste cei pai-sprezece ochi ai lui, vindecându-i ca prin minune.Pasămite avu sese dreptate Colţea când spusese căputerile malefice, adică cele rele, ale Balauruluierau concentrate în ulti mele trei vertebre ale corpu-lui său.

– Deci din ăştia îmi eşti, pui de lele!? strigă Ba-la urul, înnebunit de durere şi de surpriză. Lasă c-osă te-n văţ eu minte!

Şi atunci trimise toate limbile de foc din celeşapte capete ale sale către ochii lui Luca, fiind con-vins că astfel îl va orbi. În momentul imediat urmă-tor, Colţea profită de neatenţia Balaurului şi sări petrupul lui solzos.

Flăcările, în loc să-i ardă ochii şi faţa lui Luca,îi făcură vederea şi mai bună, iar chipul şi mai fru-mos. Răsuflarea lui Zglobíu’ le topise răutatea şiagresivi tatea şi le transformase în flăcări benefice,tămădui toare, adică în acel tip de foc din care fu-sese născut însuşi Zglobíu’.

Luca tocmai se pregătea să ardă din nou ochiiBalaurului, când acesta scoase un geamăt cutre-murător şi se întinse lat pe tot versantul muntelui.

47

Din cele şapte guri ale lui ieşea o ceaţă albă, densă,care în câteva secunde umplu văile, ori-zontul,cerul, planeta întreagă. Se făcu întuneric.

Luca îl strigă pe Colţea. Acesta răspunse de în-da tă, explicând că e viu şi nevătămat şi îi rugă săcoboare din văzduh ca să-l ia şi pe el.

Îl găsiră pe vârful unei stânci. Hotărâră să seodihnească şi să poposească pe acea stâncă cu toţii.

Ce se întâmplase? Colţea rupsese cu dinţii co-loana vertebrală a Balaurului, făcând să piară for-ţele malefice din el. Dar Zglobíu’ le spuse căBala-urul nu murise; era numai amorţit.

48

Planeta Noul Pământ

După vreo trei sferturi de oră, ceaţa se risipi şicei cinci eroi ai noştri văzură de pe stânca unde seodihneau că tot versantul muntelui era acoperit deo mare mul ţime de oameni. Printre ei abia se maiputea distinge corpul Balaurului amorţit.

– Bănuiesc că toţi aceşti oameni – bărbaţi, femeişi copii – s-au reîntrupat din spiritele ce s-au aflatpână acum în corpul Balaurului...

– Aşa este, zise Zglobíu’. Ceaţa care a ieşit pringurile Balaurului erau chiar aceste spirite. Acums-au reîntors la viaţă. Dar sunt foarte ameţiţi şi ne-dumeriţi. Dacă îi lăsăm în starea aceasta, în modsigur vor pieri de foame, de frig sau de neştiinţă.

– Ce putem face pentru ei? întrebă Luca. Calul înaripat se gândi puţin, apoi spuse:– Tot Balaurul cu Şapte Capete îi poate salva.

Hai să-l trezim din nou la viaţă şi să-i vindecăm ră-nile.

Luca nu ştiu ce să creadă.– Bine, dar atunci va trebui să ne luptăm din

nou cu el! Colţea interveni:– Gata, forţele lui rele s-au topit pentru tot-

deauna! I-au rămas numai forţele bune. Va fi foarte

49

blând, îngă duitor şi înţelept; adică exact contrariula ceea ce a fost până acum!

– Exact, zise Zglobíu’. El va fi ca un zeu blând cutoţi aceşti oameni. Iar flăcările din gurile lui le vorstinge acestora îndelungata suferinţă.

Zglobíu’ suflă în fiecare din cele şapte guri aleBala urului amorţit. Rând pe rând cele şapte capetereveniră la viaţă. Apoi Balaurul oftă din greu şispuse:

– Dar greu somn am mai dormit!Apoi le mulţumi lui Luca şi prietenilor lui, spu-

nân du-le că mare bine i-au făcut că l-au scăpat decele trei vertebre blestemate şi că l-au transformatîntr-un Balaur bun şi blând. Le mai spuse că deacum va boteza planeta sa cu numele Noul Pământşi că îi va învăţa pe oameni să-şi construiască lo-cuinţe, să cultive ogoarele, să stăpânească forţa ape-lor şi a vântului, să se respecte şi să se iubeascăîntre ei. Apoi scoase un solz din trupul său şi i-ldădu lui Luca, explicându-i că-l poate folosi dreptscut în faţa oricărui inamic. Băiatul şi-l lipi de un-ghia degetului mic de la mâna stângă.

Luca şi prietenii lui îşi luară rămas-bun de laBala urul cu Şapte Capete şi, în următoarele clipe,ne mai întâlnind nicio piedică în calea lor, ajunserăîn Galaxia Singuraticilor, pe Planeta de Lacrimi,chiar în faţa Castelului Negru. În pivniţele aceluicastel, după cum simţea Zglobíu’, se afla închis Vân-tul Turbat.

51

Eliberarea Vântului Turbat

De îndată, poarta castelului se deschise şi o ar-mată de crocodili îi înconjurară. Îi priveau fix şiame nin ţător, dar nu făceau nicio mişcare. De un-deva de sus, din aer, se auzi o voce ascuţită ca de fe-meie:

– Să nu le faceţi niciun rău! Trebuie să-i prin-dem de vii!

Luca se uită în sus, de unde venea vocea. Văzuo fiinţă înaripată, un fel de coţofană uriaşă, careplana în aer, cu aripile larg desfăcute şi care păreagata-gata să-i atace în orice clipă.

– Cine eşti tu, coţofană urâtă? zise Luca.Zglobíu’, însă, îi atrase atenţia lui Luca asupra

fap tului că, dacă vrea să se facă auzit, trebuie să-ivorbească în versuri:

– Numai versurile pot străbate vraja de care ecuprinsă!

Atunci lui Luca îi veni o idee care i se păru po-tri vită. În loc să repete cuvintele urâte pe care Coţo-fana nu le înţelesese, îi făcu un imn de laudă:

53

– Dulce Doamnă, fir de dor,Susur dulce de izvor,Cu dragoste şi gând curatAm venit la-al tău palat,Şi un pic de mi-ai vorbi,Blându-ţi ochi de m-ar priviŞtiu că m-aş putea topiDe iubire pentru tine.Ca o miere de albineViaţa mea ar deveni...

Coţofana îi aruncă o privire atât de uimită, încâtuită să mai bată din aripi şi căzu mai-mai să sezdro bească de treptele de la intrarea în propriul eicastel. Reuşi în ultima clipă să evite căderea şi să seaşeze pe coama lui Zglobíu’, lângă Luca.

– Dragul meu, eşti prima fiinţă din Univers careîmi spune cuvinte atât de frumoase. Îţi mulţumescdin inimă. Acum, spune-mi, cu ce pot să te răsplă-tesc?

– Prieteni de-am putea să fim,Cu drag, din suflet să vorbim,Numai bine de ne-am face,Totul ar pluti în pace!Şi dacă m-ai ajutaPe Vânt Turbat a-l liberaNu te-aş mai putea uita,Ca pe-o soră te-aş purta

54

În minte, -n suflet şi în gând:Nu te-aş mai uita nicicând!

Atunci penajul Coţofenei plesni şi se desprinsede pe trupul său şi lângă Luca apăru cea mai fru-moasă fată ce se poate închipui pe lume! Aceasta îlmângâie pe păr şi îi spuse:

– Dragă Luca, îţi mulţumesc! Am fost vrăjită sănu-mi recapăt forma mea umană decât dacă unbăiat ne cunoscut ar compune special pentru mineversuri frumoase. Totodată, s-a rupt şi vraja care l-aţinut pe Vântul Turbat prizonier în pivniţele caste-lului meu. Iar Castelul Negru, uite, a redevenit Cas-telul meu cel Roz! De-acum planeta mea se va numidin nou „Lacrimi de Bucurie“!

În clipa următoare Vântul Turbat apăru şi ellângă ei. Luca îl recunoscu pe dată, dar nu mai erabătrân şi cu părul alb, cum îl văzuse el în ochiulmagic.

– Imaginea pe care ai văzut-o tu nu era imagi-nea mea reală, Luca. Aceeaşi ursitoare care a vră-jit-o pe logodnica mea, „Coţofana“, m-a vrăjit şi pemine, transformându-mă într-un bătrânel, ca să numă pot însura cu logodnica mea, pe care, de fapt,nu o cheamă „Coţofana“, ci Cosânzeana.

– Şi acum, haideţi pe Pământ, la viitoarele melecumnate, surorile Vântului Turbat! spuse Cosân-zeana.

Cosânzeana dădu câteva sarcini crocodililorcare îi păzeau castelul şi planeta, apoi urcară cu

55

toţii pe spi na rea lui Zglobíu’ şi porniră, cu vitezagândului, înapoi, spre Pământ. Cum de data aceastanu mai întâlniră nicio piedică, ajunseră cu bine laPalatul Violet, cel ce plu tea deasupra norilor, undelocuiau Vântul Turbat şi cele patru surori ale sale.Tare se bucurară Tuciuria, Apoasa, Stinsa şi Edu-catoarea când îi văzură teferi şi fericiţi! Începurăpregătirile de nuntă.

57

Familia Undeanu primeşte o

casă

Vântul Turbat îi spuse lui Luca:– Eşti invitatul de onoare la nunta mea! Şi adăugă:– Dar trebuie să nu spui nimănui nimic din ceea

ce ştii despre noi şi să nu povesteşti nimic din ceeace s-a întâmplat până acum. Numai respectândaceastă condi ţie vom putea păstra legătura cu tineşi vom putea să ne întâlnim din când în când. Acumtrebuie să mergi acasă, ca să nu se sperie mama tacând se va întoarce de la ser viciu.

– Bine, dar tata? Vreau să-l caut pe tata!Vântul Turbat îl mângâié cu duioşie pe obraz.– Deocamdată drumurile către planeta regelui

Cre mene sunt complet închise; nici Zglobíu’, nici eu,nici surorile mele nu le putem încă străbate. Dar,imediat ce se vor redeschide, tu vei fi primul care veiafla. Nu uita că Zglobíu’, Iuţita, Hărnicuţa şi Colţeavor fi mereu cu tine.

– Bine, dar nu-i vor vedea ceilalţi? N-o să mădau astfel de gol?

Vântul Turbat zâmbi:– Nu-i va vedea nimeni. Vor fi bine ascunşi. Nu -

mai tu vei şti unde vor fi şi numai tu vei putea vorbi

59

cu ei. Acum, îţi dau această scrisoare. În ea se gă-seşte contractul de vânzare-cumpărare prin careproprietarul apartamentului vostru a vândut cătreDoamna Undeanu acest apartament. Consideră căeu sunt poştaşul care ţi-a adus această scrisoare.

– Iar când mama mă va întreba de unde estescri soa rea, o să-i spun că mi-a dat-o poştaşul, nu-iaşa?

– Cam aşa ceva, zâmbi Vântul Turbat.Luca îşi luă rămas-bun de la toţi, se urcă pe

Zglo bíu’, împreună cu Iuţita, Hărnicuţa şi Colţea şiîntr-o clipă ajunseră pe norul cel alb unde se întâl-niseră prima dată. Înainte de a descăleca, un somngreu îl cuprinse pe Luca şi adormi profund.

– Luca, mamă, trezeşte-te, să nu întârzii laşcoală!

Luca deschise ochii: se afla în patul lui, în ca-mera lui, cu Ursuţu’ lângă el. Dar Ursuţu’ ţineaîntre labele de dinainte un plic mare, alb, cu adresaDoamnei Un dea nu pe el.

– Mama, ai o scrisoare!Doamna Undeanu desfăcu plicul şi rămase

foarte uimită când găsi înăuntru contractul de vân-zare-cum părare prin care ea devenea proprietaradeplină a apartamentului în care de atâta vreme lo-cuiau cu chirie. Lângă contract, se afla suma debani pe care o împru mu tase Doamna Undeanu pen-tru a plăti chiria în avans. Bucuroasă, dar şi nedu-merită, formă nu mărul de telefon al fostuluiproprietar. Acesta îi spuse că un bătrânel cu barbăşi plete albe a cumpărat de la el, în numele Doam-

60

nei Undeanu, apartamentul, pentru care a plătit osumă considerabilă.

Aşa că familia Undeanu avea de acum rezolvatăproblema casei şi în plus Doamna Undeanu nu maitrebuia să lucreze în obositorul schimb de noapte.

În timp ce mama lui vorbea la telefon, Luca auzio voce şoptită, care venea din pieptul lui Ursuţu’:

– Când pleci la şcoală, să nu uiţi să ne iei şi penoi.

– Bineînţeles, Zglobíu’! răspunse Luca fericit şiîl şi puse pe Ursuţu’ în ghiozdan.

Înainte de a închide ghiozdanul, şopti:– Şi... mulţumesc, Ursuţu’!

61

Din partea autorului

Iar acum, dragii mei prieteni, eroii noştri vă dauîntâlnire în nuvela următoare, adică în SupraCreier,Calculatorul Îndrăgostit. Ce se va întâmpla, oare?Luca o va scoate pe Cosân zeana dintr-o mare în-curcă tură şi mare primejdie. Cum a ajuns Cosân-zeana în această situaţie pericu loasă? Citiţi – şi veţiafla!

Totodată, vă rog să-mi scrieţi, arătând dacă v-aplăcut nuvela Vântul Turbat, ce vi s-a părut mai in-teresant în ea şi cum credeţi că trebuie să acţionezepersonajele pentru a-și scoate în evidență toate ca-litățile.

Trimiteți-mi mesajele voastre pe una dintre ur-mătoarele adrese de e-mail:

doncoresi@yahoo.com doncoresi@epublishers.info

Vă mulţumesc!

Don Coresi

63

Cuprins

7 Palatul Violet9 Luca rămâne singur peste noapte13 Camera se umple de nori 15 Sfatul vrăjitoarelor23 Calul de Foc Abil27 Luca primeşte o mulţime de sărutări31 Luca dă nume celor patru vieţuitoare35 Prima aventură în cinci prieteni41 Balaurul cu Şapte Capete49 Planeta Noul Pământ53 Eliberarea Vântului Turbat59 Familia Undeanu primeşte o casă63 Din partea autorului

64

65