Victor Roman (1937 – 1995) şi redescoperirea sacrului

Victor Roman, recunoscut ca mare sculptor în Franţa, era cel mai ungur dintre români

şi cel mai român dintre unguri. Corpul uman e la el creuzet alchimic, iar cavitatea şi ţărâna

sunt condiţia zborului. Triada sa secretă : pătratul, cercul şi cilindrul. Romantismul cuplului

Dana şi Victor Roman îmblânzea sufletele cele mai aprige, iar ospeţele oferite de ei erau

legendare. Viu printre vii, Victor Roman ne invită la redescoperirea sacrului. L-am văzut

ultima dată în seara din 24 februarie1995 la lansarea cărţii mele „Teoreme poetice” la

librăria l’Arbre Voyageur de pe strada Mouffetard din Paris. Era lume multă şi patroana

librăriei, din frica încălcării regulilor de securitate în caz de incendiu, a închis uşa cu cheia.

Dana era deja înăuntru, dar, semn al destinului, Victor nu a mai putut intra. A murit două

luni mai târziu, din cauza unui incident minor de sănătate, prost tratat.

Cel ce acceptă să pătrundă în universul sculptural al lui Victor Roman descoperă

deodată căi şi dimensiuni neaşteptate care-l cufundă într-o lume imaginară de o bogăţie

infinită:Viaţa în spatele vieţii. Viaţa în viaţă.

E adevărat că pământul este prezent pretutindeni. Materie primă, el înlocuieşte desenul-

proiect al unei sculpturi, dictând propriile sale legi. Matrice nutritivă, el se hrăneşte la rândul

său cu energii cosmice venite de altundeva. Şi pentru ca matricea să devină receptaculul

acestei hrane de un cu totul alt ordin, pentru ca trupul pământesc târându-se pe pământ să se

anime de o energie care să-i permită zborul, o muncă înverşunată asupra pământului este

inevitabilă. Plugurile sunt aici pentru a ne ajuta să defrişăm acest pământ încă mort, într-o

luptă fără milă. Seria de "luptători căzuţi" ne dovedeşte extrema rigoare a acestui "război

sfânt". " Luptătorul căzut" clătinându-se, se sprijină pe pământ pentru a-şi uita zborul ratat. Şi

totuşi "antenele" sunt aici, receptaculul este aici, dar nimic nu se întâmplă. Acest "luptător

căzut” este asemenea unei oglinzi brutale reflectând propria noastră fiinţă.

Victor Roman sau promisiunile pământului, Gândirea, Anul V, nr. 1-2, Societatea Andrei Şaguna, Sibiu, 1996, p. 122-124, traducere de Dana Roman. Originalul în franceză : Victor Roman ou les promesses de la terre, in Hommage à Victor Roman, Fondation Nationale des Arts Graphiques et Plastiques, Paris, iunie 1995, p. 6-7.

1

Căci în mod paradoxal sculpturile lui Victor Roman ne "vorbesc" nu despre pământ ci

despre zborul spre acest necunoscut care ne obsedează zile şi nopţi, zbor care are

înfricoşătoarea forţă a necesităţii. Este ca în visul obsedant al artistului în care un taur alb şi

ameninţător î1 urmăreşte şi, pentru a se salva, este obligat să zboare.

Marea originalitate a lui Victor Roman este tocmai să sugereze (ca, de exemplu, în

"Semnalul", sculptură monumentală ce se află în Bobigny) că "ascensiunea" nu se poate

realiza decât printr-o "coborâre", coborâre în pământ, căci nimic nu poate exista fără o

corporalitate. A se ancora în pământ echivalează cu reunirea cu misterul existenţial: prin

pământ se poate realiza "contactul".

Corpul omenesc apare ca un creuzet al alchimiei de dimensiuni simbolice. Deschizându-

se, corpul devine receptacul. Golul, formă obsedantă în sculptura lui Victor Roman,

semnalează că locul e făcut. Golul se metamorfozează e1 însuşi în vid care poate astfel să fie

umplut de lumină. Corpul de lumină coexistă cu corpul de ţărână, într-o dinamică de armonii

multiple.

Golul şi ţărâna - doi poli ar unei contradicţii, semn al unei lupte amoroase care atrage

manifestarea unei a treia forţe, prezentă şi insesizabilă, singura care poate da un sens acestei

lupte fără sfârşit. În gestul atât de simplu şi de familiar al corpului culcându-se pe pământ este

toată simbolica receptării acestei a treia forţe care se dezvăluie. Zborul nu se poate realiza

decât în noapte şi în linişte.

Sculpturile lui Victor Roman ne dau senzaţia unei lumi de libertate unde, paradoxal,

orice arbitrar este absent. Este ca şi cum forma se auto-determină dictând ea însăşi

schimbările care se impun. Încetul cu încetul un univers întreg dezvăluie propriile sale

structuri, constituind un mediu care, la rândul său, stimulează creaţia, într-o minunată

coexistenţă a libertăţii şi a necesităţii, a rigorii şi a spontaneităţii. Astfel se nasc "ciclurile","

seriile" sau " temele", într-o geneză reînnoită neîncetat.

Crucea ar putea fi identificată ca origine, ca punct de plecare al tuturor metamorfozelor.

Crucea, ca unire între orizontală şi verticală, conţine în mod potenţial curba – formă

conciliantă între orizontală şi verticală. Crucea este astfel sediul unei contradicţii între trei

poli, dând naştere unei infinite multiplicităţi de forme.

O primă materializare a acestui proces o constituie triada pătrat - cerc - cilindru,

prezentă pretutindeni în sculpturile lui Victor Roman.

Pătratul este o formă compusă prin mişcarea rigidă, în plan, a orizontalei şi a verticalei.

La rândul său, cercul a luat fiinţă prin mişcarea rigidă a curbei tot în plan, în jurul unui

punct central.

2

O nouă dimensiune apare prin cilindru, născut prin mişcarea în spaţiul tridimensional al

unui cerc.

Dar cilindrul nu poate exista fără cerc şi cercul nu poate exista fără cuplul orizontal-

vertical, materializat prin pătrat.

Crucea este cu adevărat sursa triadei indisociabile pătrat - cerc – cilindru.

Această triadă constituie codul secret al zborului, sugerat într-un mod magnific în multe

sculpturi ale lui Victor Roman. Este lupta amoroasă a elementelor triadei care poate permite

realizarea zborului. Dar această mişcare nu se realizează atât de uşor. Ea nu se poate realiza

decât într-o luptă îndârjită, prin trecerea printr-o poartă, permiţându-ne accesul spre un alt

spaţiu.

Nu este deci surprinzător că "poarta" este un leit-motiv obsedant în universul estetic al

lui Victor Roman. Elementele triadei - pătratul, cercul şi cilindrul - se combină şi se

întrepătrund, pentru a da naştere multiplelor forme ale ciclului „porţilor”, unde cercul se

sparge în două pentru a permite comunicarea între cele două spaţii. Poarta este, în universul

lui Victor Roman, materializarea cea mai directă a luptei contrariilor, fără de care mişcarea

degenerează într-o serie infinită de acţiuni - reacţiuni mecanice, dând naştere involuţiei şi

morţii.

Dacă artistul mărturisea aprecierea sa pentru Brâncuşi, Bourdelle, Calder sau Hajdu, ni

se pare clar că Victor Roman era în mod inevitabil singur pe calea pe care avansa.

Viu printre vii, Victor Roman ne invită să descoperim sacrul, dimensiune fără de care

lumea noastră tulbure, complexă, haotică este lipsită de orice verticalitate. Un sacru întrupat

în uman care străbate şi depăşeşte toate religiile. Sculpturile lui Victor Roman ne ajută să

trăim şi să ne îndreptăm spre întâlnirea cu noi înşine.

3