(capitolul VI/3 din bibliografie)(capitolul VI/4 din bibliografie) 3. Devolutiunea testamentară:- notiunea, caracterele juridice si cuprinsul testamentului;-conditiile de fond pentru validitatea testamentului;

consimţământulcapacitateaobiectulcauza

- conditiile de formă pentru validitatea dispozitiei testamentare;- diferite feluri de testamente;

olografautenticmisticprivilegiate

- principalele dispozitiile cuprinse în testament;legatele

-univesrsal -cu titlu universal-particular-pluralitatea de legate

exheredareaexecutiunea testamentara

- limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurilemostenirii.

4. Dreptul de optiune succesorală:- probleme generale privind dreptul de optiune succesorală;- acceptarea pură si simplă a mostenirii;- acceptarea sub beneficiul de inventar;- renuntarea la mostenire.

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRIIMoştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voinţa defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament Voinţa testatorului nu poate fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale.

Testamentul - prezentare generală

1

Caracterele juridice ale testamentuluiTestamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”.Testamentul este

-un act unilateral şi personal (a), -un act solemn (b), -un act de dispoziţie cu titlu gratuit (c), -un act mortis causa (d) şi -un act revocabil (e).

a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebirede donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar, testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul.Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului (infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte de la data realizării acestuia.b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului, singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume care să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de consecinţe juridice susceptibil de a fi probat.În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei.c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare

2

a patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi).d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în drept să facă nici măcar acte de conservare.e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin aceasta testamentul se deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa, testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu se poate pune problema exercitării sale abuzive.

Top of the Document

CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o „manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un „acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul testamentului, care este un act juridic unilateral exprimând voinţa estatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de consimţământ (b).a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege), discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate - aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise.Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în doctrina noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului

3

dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră, iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii, consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc..Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin orice mijloc de probă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc.Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, soluţia care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat, acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocată de orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii moştenirii.Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc.Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt:

-eroarea (A), -dolul (B) şi -violenţa (C).

Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i) şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii).(i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei succesorale etc.(ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară.

4

În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”.Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa unei persoane pentru a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul pe care a urmărit să-l inspire acesteia”.

Top of the Document2. CapacitateaNimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi. În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale.Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea(inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare prealabilă din partea unor organe de specialitate.Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie).Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§ 2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3).Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor lor).Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu.Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b).Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate

5

particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului specialităţii persoanei juridice (4°).Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.) (4°).Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b) sau unele persoane juridice (c).Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse.Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei incapabile”.Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui terţ beneficiar al sarcinii.Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului.

Top of the Document3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular).Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat (sau determinabil), licit şi posibil.Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ. rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus

6

de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie. În cazul legatului având ca obiect o anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar un despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la datadecesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908 C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C. civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil.Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură cu sarcinile şi condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi condiţiilor (C).

Top of the Document4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor, constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros, iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au determinat liberalitatea într-un caz sau altul.Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului. Sancţiunea inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ.

Top of the Document

CONDIŢIILE DE FORMĂI. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adică un act care impune ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este

7

aşadar suficient doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost exprimată de autorul său până la decesul lui.II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELORToate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise (ii).i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste forme de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinţei dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată. Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voinţei sale.Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face să renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de

8

supravieţuitor. A permite să fie revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să ştie”.În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză, ar întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. – referitoare la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită, rezultând implicit din executarea testamentului.

Top of the Document

III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4).Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament internaţional (§5). Top of the Document1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a acestuia.Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus.

9

Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să întrunească anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art. 892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf.A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă, diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune, sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele.Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între acestea să existe o legătură intelectuală.Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele, o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată.B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului, dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului.În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte sau false (c).C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul – primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării dispoziţiilor testamentare.Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului.

10

Top of the Document

2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop.Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic, limitând foare mult posibilităţile de a fi contestat. Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului.De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare. În sfârşit, poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie.Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor.Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori.Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal.Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credinţă până la înscrierea în fals.În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale), testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară.

Top of the Document

3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice competente

11

pentru a lua declaraţia testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.).Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul că poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.)Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie întrucât sunt lipsite de vedere.Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).

Top of the Document

4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884) prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această cauză testamente privilegiate.Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a), testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c).Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele reguli comune (d).

Top of the Document

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTAREPrincipalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la

-legate , -exheredări şi la -execuţiunea testamentară

LEGATELEDispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizează prin intermediul legatelor.

12

I. OBIECTUL LEGATELORDupă obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§ 3). 1. Legatul universalElementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral.Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal revenindu-i doar cotitatea disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori tunci când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatariloruniversali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă.Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în doctrină, sunt considerate universale:-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim termenul de legat al „întregii averi”.-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual, reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat pentru ingratitudine);-legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală;-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului

13

surplusului, iar pe de altă parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal.

Top of the Document 2. Legatul cu titlu universalArt. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art. 894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal cinci categorii de legate:-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă, în dreptul nostru fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care, conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca major);-legatul tuturor bunurilor imobile;-legatul tuturor bunurilor mobile;-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea), problema care se pune este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil, fie universal, fie cu titlu universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie în timp.Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din moştenire sunt legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve.

Top of the Document3. Legatul particularLegatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală”, pe care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888 C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat, precizeazând la alin. 2 că „orice alt legat este singular”).Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate (casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din România, tot mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura

14

economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalităţi de fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal.

Top of the Document 4. Pluralitatea de legateTestatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau incompatibile punând probleme de revocare, necesită o analiză a efectelor pe care le produc.Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B).

Top of the Document

II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELORDesemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul pentru a fi remise acestuia (2°).Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană:notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta a suferit, rudă).Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa.

Top of the DocumentIII. INEFICACITATEA LEGATELORUrmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa testatorului (1), revocarea prin hotărâre judecătorească (2) şi la caducitate (3). 1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect.

15

Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C).Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este aşadar un act solemn, iar nu consensual.Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în cazul redactării unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921 C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod, practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a testamentului de către testator (c).Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul ei revocată sau retractată, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul că este vorba de o revocare a revocării legatelor.Retractarea poate fi expresă sau tacită.Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.).Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu actul sau testamentul revocatoriu.Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior.2. Revocarea prin hotărâre judecătorească.Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului.Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte „revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C. civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor (A) şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă.

16

3. Caducitatea.Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de la una la alta. Nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului.Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor.Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924 C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită înaintea deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

Top of the DocumentIV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR INEFICACE.Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace.Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator.În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz în care bunurile vor reveni moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în fiinţă (b).1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor

17

Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora, cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu universal, dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată;sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipoteză, de testator la plata acestuia etc.2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământPrin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de acrescământ.Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată.

Top of the Document

EXHEREDAREASpre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui vinovat din dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să moştenească, chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În

18

cazul moştenitorilor rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile. Faptul că şi moştenitorii nerezervatari păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia, de pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri conservatorii cu privire la bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora.În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii care sancţionează abuzul de drept.Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune.După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare omportamentul acestora ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu de clauză penală (II).I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari (§ 2).II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală. Practica judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului.Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context.De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte, instituirea expresă sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exheredării.Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de

19

exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Top of the Document

EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂExecutorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire.Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a unui mandat.Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia.Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară:-este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dacă executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.);-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”;-pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5 C. civ.).Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel:-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract.-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului;-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic mortis causa;

20

-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte culpabile în executarea misiunii sale;-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu cu data testamentului.În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C. civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o gestiune anume.Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină (a) sau cu sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin. 3 C. civ.).Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.)

Top of the Document

Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis causa de bunurile succesorale

În principiu, orice persoană este liberă să dispună aşa cum crede de cuviinţă de bunurile sale pentru cauză de moarte. Dreptul de a dispune pentru cauză de moarte nu poate fi exercitat într-un mod cu totul discreţionar, pentru anumite raţiuni el fiind îngrădit în limite prevăzute de lege.

Interdicţia pactelor asupra succesiunilor nedeschise (viitoare) Interdicţia posibilităţii renunţării la o succesiune nedeschisă, precum şi a pactelor

(convenţiilor) asupra unor asemenea succesiuni intervenite între eventualii viitori succesibili şi terţi – art. 702 şi 965 al.2 C.civ. Condiţii pentru ca un anumit act să intre în categoria pactelor asupra succesiunilor nedeschise prohibite de lege:

-să existe o înţelegere. -convenţia să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă.

21

-convenţia să nu fie din categoria celor admise în mod excepţional de lege.În cazul încălcării interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare intervine sancţiunea nulităţii absolute.

Interdicţia actelor de dispoziţie care încalcă rezerva succesoralăRegula libertăţii de a dispune este aplicabilă şi în domeniul actelor de dispoziţie ale lui de cujus cu referire la bunurile succesorale. Prin excepţie, acest drept de a dispune este îngrădit de reglementările legale referitoare la rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.Rezerva succesorală este acea cotă-parte a averii defunctului pe care legea o atribuie unor anumiţi moştenitori legali şi de care de cujus nu poate dispune prin liberalităţi nici între vii (donaţii) şi nici mortis causa (legate).Cotitatea disponibilă este acea parte a averii succesorale care excede rezervei succesorale şi de care defunctul poate dispune în mod discreţionar, atât prin liberalităţi între vii, cât şi mortis causa.

Top of the Document

MOŞTENITORII REZERVATARI- descendenţii defunctului.- ascendenţii privilegiaţi.- soţul supravieţuitor.A. Rezerva succesorală a descendenţilorRezerva diferă în funcţie de numărul lor:- 1/2 din moştenire pentru un singur descendent.- 2/3 din moştenire pentru doi descendenţi.- 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi descendenţi.Rezerva succesorală se aplică în prezent nu numai copiilor născuţi din căsătorie, ci şi celor născuţi dinafara căsătoriei şi celor adoptaţi. Se iau în considerare doar descendenţii care vin efectiv la moştenire, iar nu şi cei care devin străini de aceasta ca urmare a renunţării sau nedemnităţii.B. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţiÎn această categorie intră tatăl şi mama defunctului, precum şi adoptatorii cu efecte depline sau restrânse ai defunctului. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi este de 1/2 din moştenire, în cazul în care defunctul lasă doi sau mai mulţi părinţi şi de 1/4 din moştenire, când lasă un singur părinte.C. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitorRezerva succesorală a soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine ca moştenitor legal.Cota succesorală a soţului supravieţuitor diferă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs:

22

- în concurs cu descendenţii rezerva soţului supravieţuitor este de 1/8 din moştenire (1/2 din 1/4).

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (părinţii) şi cu colateralii privilegiaţi ai acestuia (fraţii şi surorile sau descendenţii acestuia) împreună, rezerva este de 1/6 din moştenire (1/2 din 1/3).

- în concurs ori numai cu ascendenţii privilegiaţi, ori numai cu colateralii privilegiaţi, rezerva este de 1/4 din moştenire (1/2 din 1/2).

- în concurs cu ascendenţii ordinar sau colateralii ordinari ai defunctului, rezerva este de 3/8 din moştenire (1/2 din 3/4).

- în concurs cu orice alţi moştenitori ai defunctului, afară de cei legali, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din moştenire (1/2 din 1/1).

Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor:- constă într-o cotă fixă de 1/2 dintr-o cotă variabilă reprezentată de partea succesorală

la care are dreptul ca moştenitor legal, cotă ce diferă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs.

- este reprezentată de o fracţiune raportată la porţiunea ereditară care i se cuvine ca moştenitor legal.

- se atribuie întotdeauna individual.Top of the Document

Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului

Conform art. 939 C.civ. ,,bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor”. Raţiunea acestui text de lege este aceea de a apăra pe copiii din prima căsătorie de influenţele şi presiunile pe care cel de-al doilea soţ le-ar putea exercita asupra părintelui recăsătorit. Acest text de lege se aplică şi asupra copiilor din afara căsătoriei, precum şi asupra copiilor adoptaţi, cu singura condiţie ca actul de încuviinţare a adopţiei să fie anterior încheierii căsătoriei subsecvente.Termenul de ,,dăruire” se referă nu numai la donaţii, ci şi la legate, deci la liberalităţile mortis causa. Intră sub incidenţa art.939 C.civ.:- toate donaţiile şi legatele făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei

subsecvente.- donaţiile anterioare căsătoriei subsecvente, în măsura în care au fost făcute în vederea

acesteia.- legatele făcute anterior căsătoriei subsecvente.Sancţiunea încălcării cotităţii disponibile speciale este reducţiunea, adică restrângerea liberalităţilor făcute de defunct soţului supravieţuitor în limitele cotităţii disponibile speciale.

23

Top of the DocumentCalculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Rezerva şi cotitatea disponibilă sunt stabilite de lege prin cote procentuale asupra masei succesorale. Pentru determinarea masei succesorale sunt necesare următoarele operaţiuni:a. Stabilirea activului brut al moştenirii. Presupune identificarea tuturor bunurilor

mobile şi imobile aflate în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii şi stabilirea valorii lor în raport cu momentul respectiv.

b. Stabilirea activului net al moştenirii. Presupune scăderea din activul brut al moştenirii a pasivului succesoral, adică a obligaţiilor ce grevează patrimoniul lui de cujus la momentul decesului.

c. Reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii. Această operaţiune implică reunirea fictivă şi nu efectivă a donaţiilor făcute de defunt în timpul vieţii. Include toate donaţiile făcute de defunct

Top of the DocumentImputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei

cu cotitatea disponibilăDeterminarea concretă a drepturilor succesorale a moştenitorilor pune şi problema imputării liberalităţilor, adică de a şti asupra căreia din părţile moştenirii se calculează liberalităţile – asupra rezervei sau asupra cotităţii disponibile.În această privinţă principiul este că liberalităţile (donaţiile şi legatele) se socotesc asupra cotităţii disponibile a moştenirii şi nu asupra rezervei. Depăşirea cotităţii disponibile atrage reducţiunea liberalităţilor excesive.

Reducţiunea liberalităţilor excesiveReducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de liberalitate ale defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea aduc atingere rezervei conferite de lege moştenitorilor rezervatari.Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau cei care înfăţişează drepturile lor.Căile pe care se realizează reducţiunea – reducţiunea nu operează de drept ci trebuie cerută. Ea se poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe cale judiciară.Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii, pe de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte, ajung la o înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva succesorală.Reducţiunea judiciară survine de regulă atunci când bunurile de care defunctul a dispus prin liberalităţi se află în posesia altor persoane decât rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se predea bunurile respective.Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De aici decurg următoarele consecinţe:

24

- acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în prejudiciul căruia s-a făcut liberalitatea.

- acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate porni decât în limitele porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant.

- este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani.Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii trebuie să facă dovada încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct.Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive:- legatele se reduc înaintea donaţiilor.- legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional.- donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai

nouă.Efectele reducţiunii În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală sau parţială a acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte rezerva succesorală.În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în întregul ei cotitatea disponibilă sau numai în parte.Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii fiind în drept la restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive.Prin excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele cazuri:- în cazul în care donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului

supravieţuitor cu scutire de raport.- în cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi priveşte un

imobil, iar partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele cotităţii disponibile) este mai mică de jumătate din valoarea imobilului.

- în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat cu sarcini înaintea deschiderii moştenirii.

- în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului.în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil

Top of the Document

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂOpţiunea succesorală este acel drept subiectiv, născut la data decesului persoanei despre a cărei moştenire este vorba, în persoana succesibililor acesteia, care constă în dreptul de a alege între acceptarea succesiunii (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau renunţarea la aceasta şi care se exercită în anumite condiţii prevăzute de lege.De la data deschiderii moştenirii, dreptul de opţiune succesorală se naşte în favoarea tuturor succesibililor defunctului, indiferent dacă izvorul vocaţiei succesorale este legea

25

sau testamentul şi indiferent dacă vocaţia la succesiune este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală- este un act unilateral, reprezentând voinţa unei singure persoane.- este un act juridic întotdeauna pur şi simplu, neputând fi afectat de modalităţi (termen

sau condiţie).- este un act juridic indivizibil (unitar), nefiind posibil ca o succesiune să fie acceptată

în parte, iar în parte nu.- este un act juridic irevocabil când se referă la acceptarea succesiunii şi revocabil, în

anumite condiţii, atunci când se referă la renunţarea la succesiune.- este un act juridic declarativ, în sensul că efectele sale se produc retroactiv de la data

deschiderii succesiunii.Condiţiile de validitate ale actului juridic de opţiune succesorală- să emane de la o persoană capabilă. Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea

unei moşteniri, decât conformându-se regulilor referitoare la minoritate şi tutelă.- consimţământul exprimat să nu fie viciat.- obiectul actului de opţiune să fie licit şi posibil şi să aibă o cauză licită şi morală.- să întrunească condiţiile de formă cerute de lege.Revocarea pauliană a actului juridic de opţiune succesoralăRenunţarea la moştenire făcută de un succesibil în dauna creditorilor săi. Acţiunea poate fi promovată doar de creditorii personali ai succesibilului renunţător cu creanţe anterioare renunţării, iar nu şi de creditorii succesiunii. Admiterea acţiunii pauliene are ca efect revocarea renunţării şi desfiinţarea consecinţelor acesteia, adică a transmisiunii subsecvente a actului de renunţare la moştenire. Această desfiinţare operează numai în favoarea creditorului reclamant, el nu devine proprietar al bunurilor succesorale a căror transmitere este revocată, având doar dreptul de a proceda la vânzarea silită a acestora pentru satisfacerea creanţei sale.Prescripţia dreptului de opţiune succesoralăDreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii. Prin împlinirea termenului, dreptul de a accepta moştenirea se stinge, aceasta constituind o renunţare implicită la moştenire.

ACCEPTAREA MOŞTENIRIIEste actul sau faptul juridic prin care succesibilul îşi însuşeşte calitatea de moştenitor al defunctului. Poate fi pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar.

Top of the DocumentACCEPTAREA PURĂ ŞI SIMPLĂ A MOŞTENIRII

Constă în actul sau faptul juridic care face ca succesibilul să devină moştenitor al defunctului prin confuziunea patrimoniului personal cu acela succesoral, astfel încât

26

răspunderea lui pentru datoriile şi sarcinile succesiunii poate opera dincolo de limitele patrimoniului succesoral, dar numai în proporţie cu partea ce îi revine din moştenire.A. Acceptarea pură şi simplă voluntară

1. Acceptarea voluntară expresă – este atunci când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat. Poate fi făcută numai în scris. Acceptarea voluntară expresă poate fi făcută atât personal, cât şi prin mandatar.

2. Acceptarea voluntară tacită – este atunci când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare.

B. Acceptarea pură şi simplă forţatăÎn cazul în care erezii au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei succesiuni, nu mai pot renunţa la succesiune, cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile ascunse. Eredele care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă nu a trecut în inventar efecte din succesiune, nu se poate folosi de beneficiul de inventar.În aceste cazuri, moştenitorii care se fac vinovaţi de săvârşirea acestor fapte pierd cu titlu de sancţiune dreptul de opţiune.Condiţii cerute pentru aplicarea sancţiunilor:- să existe un element obiectiv de dare la o parte sau de ascundere ori de nedeclarare la

inventar a unor bunuri succesorale din partea unui succesibil.- să existe un element subiectiv constând în intenţia de a frauda pe ceilalţi

comoştenitori.- acţiunea frauduloasă să fie susceptibilă de a păgubi alte persoane.Sancţiunile atrase sunt:- succesibilul este considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu, pierzând dreptul de

a o accepta sub beneficiu de inventar.- succesibilul nu poate lua nimic din lucrurile pe care le-a dosit. Top of the Document

ACCEPTAREA SUB TITLU DE INVENTAR A MOŞTENIRIILa această soluţie se recurge când există unele incertitudini cu privire la solvabilitatea moştenirii, subzistând pericolul ca acceptând moştenirea pur şi simplu moştenitorul să fie obligat la plata unor datorii sau sarcini ale succesiunii dincolo de limitele activului succesoral insuficient.

Este obligatorie în următoarele cazuri anume prevăzute de lege:- în cazul succesibililor minori sau puşi sub interdicţie.- în cazul moştenitorilor succesibilului decedat înainte de a-şi fi exercitat dreptul de

opţiune succesorală, care nu se înţeleg asupra modului de exercitare a dreptului de opţiune succesorală.

27

Condiţiile impuse de lege pentru acceptarea sub beneficiu de inventar a moştenirii:- o declaraţie expresă a succesibilului făcută în faţa notarului public de la locul

deschiderii succesiunii în sensul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar.- întocmirea inventarului fidel şi exact al bunurilor succesorale.Efectele acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar:- de a răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului succesiunii.- de a nu opera confuziunea între patrimoniul său şi cel succesoral.

Top of the Document

RENUNŢAREA LA MOŞTENIRERenunţarea expresă la moştenire este manifestarea de voinţă a unui succesibil din care rezultă că acesta nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor la care îi dă dreptul legea sau testamentul. Renunţarea la moştenire este un act solemn.Efectele renunţării:- partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit renunţătorului revine prin acrescământ

moştenitorilor (legali sau testamentari) care au acceptat succesiunea.- renunţătorul nu poate fi reprezentat, descendenţii săi putând moşteni doar în nume

propriu.- drepturile stinse prin consolidare sau confuziune renasc- renunţătorul nu are obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct, fiind în drept

să le păstreze în limita disponibilului succesoral.Retractarea renunţării poate surveni dacă:- nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie.- succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori.

Top of the Document

28