vasicE cucäciu„ L I Ö l l B E L A f ü f l f T l T

VIAŢA $1 FAPTELE LUI

DE

CORNELII* ME%EAPROFESOR

BCU Cluj-Napoca

RBCFG201602803

MOTTO: Cântă mierla prin păduri Rob ti Lucaciu la Unguri

Vine-o dalbă primăvară . Fi-va Lucaciu liber iară

Un popor exista din ziua când conştiinţa lui trezită ştie să-l afirme ca naţiune.

In promovarea acestui principiu rezidă însem­nătatea istorică a lui Vasile Lucaciu. Până când majoritatea contimporanilor săi luptau pentru drep­turile poporului român din Transiluania, Lucaciu cu un elan profetic viziona orizontul larg al Unirii tuto- ror Românilor.

Viaţa lui a fost o consacrare v tegrală şi fe­cundă a acestei viziuni. Avea toate calităţile unui aposiol naţional: presimţirea tainei viitorului, puterea de fascinare şi curajul de a înfrunta martiriul.

E firesc deci. ca atunci când recunoştinţa şi admiraţia generaţiei vârstei noastre îi imortalizează memoria în măreţul monument din piaţa Satmarului, să-i păstreze pentru posteritate şi în scris viaţa şi faptele lui.

Prin lucrarea de faţă acest scop se urmăreşte. - Ea va îmbogăţi prin conţinutul său, în mare parteîncă inedit, literatura noastră istorică.

*

Ca ultimă gândire dedicată acestei lucrări, adu­cem din acest loc o pioasă închinăciune, memoriei tânărului autor Corneliu Mezea, căzut victima unui accident. Prin moartea sa prematură dispare un ele­ment valoros al ştiinţei istoriei româneşti.

Să fi fost oare aceasta, un simbol de jertfă al generaţiilor de totdeauna, adusă ca expiere D ese­nului acestui Neam ?

Satu-Mare, luna Noemvrie 1936.Dr. OCTAVIAN ARDELEAN ,

Preşedintele Comitetului Monumentului V. Lucaciu

Această lucrare a fost prezentată la concursul organizat de Prefectura judeţului Satu-Mare şi pre­miată cu premiul întâiu, de către comisiunea alcă­tuită din dnii : prefect al judeţului Dr. OCTAVIAN ARDELEAN, profesor G AVRIL BARBUL, profesor IULIU POP, profesor VASILE SCURTU, advocat AUGUSTIN FERENŢIU şi insp, prim. DARIU POP,

Prefaţă.La 6 Iunie crt. s’a împlinit un an delà desvelirea monumen­

tului martirilor delà Beiuş: dr. Ioan Ciordaş, dr. NicolaeBolcaş şi încă a altor treizeci de martiri şi mucenici, intelectuali^şi ţărani români, unii omorîţi, iar alţii arşi de vii de bandele săcuieşti şi bolşevice, în toamna şi primăvara anilor 1918—1919, în valea Bßi'nsul'it'i

Scriam atunci în prefaţa broş-urci „JERTFA ROMÂNILOR DIN VALEA BEIUŞULUI, PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI“ (Doina, Beiuş 1935), tipărită din prilejul desvelirei acelui monu­ment, că „PĂMÂNTUL ROMÂNESC, ÎN DEOSEBI REGIUNILE DIN VEST, ÎŞI AU DIN BELŞUG MARTIRII ŞI MUCENICII LOR“ şi că ‘„ESTE O DORINŢĂ UNANIMĂ DE A OPUNE PRETENŢIUNILOR DE REVIZIONISM MAGHIAR ARGUMENTE ILUSTRATE CU EXEM PLE DE MARTIRI“ .

Un martir al neamului românesc de pretutindenea, a fost şi marele luptător naţional DR. VASILE LUCACIU, supranumit pentru atitudinea-i dârză şi înflăcărată, „LEUL DELA ŞIŞEŞTI .

Mormântul lui, din modesta-i comună, unde timp de 29 de ani a slujit la altarul Domnului, închide şirul neîntrerupt al nenumă­ratelor troiţe cari marchează mormintele martirilor şi mucenicilor neamului depe graniţa de vest a; ţării. Căci viaţa lui a fost un adevărat martiriu: delà catedră şi sfântul altar târît intre baione­tele jandarmilor unguri, în închisorile Sătmarului, a Budapestei si Seghedinului, apoi tot timpul duratei războiului, pribeag, Jcând la Bucureşti manifestând pentru intrarea României în războia alături de Aliaţi, când în Rusia, când în America, când în Elveţia, făcând propagandă pentru România, iar la sfârşitul războiului mondial se găseşte la Paris unde duce o propagandă vie, printre membrii Consiliului păcii, pentru recunoaşterea drepturilor noastre, asupra teritoriilor locuite şi ocupate de noi în fosta Monarhie austro-ungarâ.

A. scrie viaţa drului Vasile Lucaciu însemnează a scrie însăsi istoria politică a Românilor ardeleni şi năzuinţa lor spre Unire, delà 1887 încoace până la realizarea măreţului ideal al Unităţii naţionale delà 1918.

întreaga-i activitate şi-a pus-o în slujba neamului, dar mai ales în slujba intereselor acestui oropsit si hulit popor românesc

8

din Ardeal şi din fostele judeţe mărginaşe, ungurene, delà Vestul Românismului, ceeace mă face să-l pun alături de martirii cauzei naţionale delà Beiuş, cari in tot timpul i-au stat la dreapta, ca unii dintre cei mai buni şi mai devotaţi colaboratori. Căci Lucaciu a fost şi al nostru al beiusenüor, pe lângă că a fost al nedmiMuti întreg. Voi Sătmărenii puteţi fi mândri că s’a născut aici la voi, pe pământul vostru, noi însă, suntem mândri că l-am dat româ­nismului, trimiţându-l în Camera maghiară, de unde glasul lui de, arhanghel s’a făcut auzit peste toate frontierele şi la toate po­poarele lumii.

Să-i fie deci, permis unui. beiuşan să înfăţişeze, din prilejul desvelirii monumentului delà Satu-Mare, în forma aceasta modestă şi în limita posibilităţilor ce oferă izvoarele care le are la înde­mână, o palidă icoană a personalităţii aceluia ce a fost „LETJL DELA ŞIŞEŞT1“ .

Tot din acest loc ţin să mulţumesc domnilor: adv. I. ŞAFA- NIU, N. BARBUL proprietar din Mocira, PETRU E. POPP pro­topop ort. al Beiuşului, MOÏSE POPOVICIU profesor pensionar în Beiuş şi dlui ăr. EPAMINONDA LUCACIU, pentru nepreţuitele date, informaţiuni şi documente cu ca-i, cu multă bunăvoinţă m’au servit.

Este regretabil că biblioteca marelui luptător nu s’a bucurat de atenţiunea acelora cari aveau datoria morală să-i poarte grija, fiind lăsată pe mâna devastatorilor lipsiţi de cuviinţa cuvenită. Devastarea ei şi odată cu ea a celor mai importante mărturii cari priveau activitatea lui în timpul războiului mondial este fără’ndo- ială o mare pierdere pentru ştiinţa românească. Iar în ce priveşte corespondenţa m.ai importantă din timpul luptelor naţionale, de dinaintea războiului, se crede că a distrus-o el însuşi.

Preconizam într’un articol publicat în Nov. 1935, în ziarul „ Frontul“ din Satu-Mare, organizarea în cadrele CASEI N A­ŢIONALE a unui muzeu „Dr. Vasile Lucaciu“ adunând, într’o încăpere sau două, tot ce s’ar mai putea aduna din lucrurile ce i-au fost mai dragi în viaţă.

Fac din nou apel şi din acest loc, la toţi aceia cari posedă câte ceva din lucrurile lui răzleţite, să le doneze CASEI N A ­ŢIONALE sau Comitetului Despărţământului „Astra“ din Satu- Mare, pentru a fi păstrate în acea încăpere, unde suflete pioase şi cu respect pentru faptele mari ale trecutului, vor merge din când în când să se reculeagă.

SATU-MARE ÎN DUMINICA P0G0RÎR1I DUHULUI SFÂNT DIN ANUL 1936.

AUTORUL.

9

C A P I T O L U L I.

Pärinfii, familia şi meâiul copilăriei lui Uasile Lucaciu.

Se trăgea din neam de ţărani din comuna Jojib (jud. Satu- Mare) unde bunicul său Văsălică a Lucoaiei (soţia lui Luca), era iobag, ţăran român, pe moşia contelui Karolyi. — La re- cenzământul populaţiei, acest Văsălică a Lucoaiei a fost trecut pe lista populaţiei cu numele de Lukacs Laszlo, de unde nu­mele de Lucaciu.1)

Menţionez faptul că numele Lucaciu, sub forma unguri- zată Lukacs, ca nume de familie, în regiunile sătmărene este foarte frecvent atât la Români cât şi la Ruteni, îndeosebi la cei maghiarizaţi. Cercetând registrele stării civile la parohiile gr. cat. română şi gr. cat. ruteană din Satu-Mare m’a frapat chiar, mulţimea indivizilor cu acest nume de familie.

Acel Văsălică a Lucoaiei din Jojib era tatăl lui Mihail Lucaciu, născut la anul 1821 şi care terminând cursurile pre" parandiale, pregătitoare de dascăli, de pe lângă Academia teo­logică ruteană din Ungvar, în anul 1841 a fost numit învăţător în Racova (jud. Satu-Mare) o comună cu populaţie mixtă: ro­mână, reteană şi maghiară, funcţionând ca dascăl Ia şcoala confesională gr. cat. ruteană-română până în anul 1846.

Căsătorindu-se cu Iuliana Toth2) , fiica învăţătorului-cantor delà şcoala şi biserica din Minteu (Németi azi o suburbie a Sătmarului) în acelaş an 1846, trecu învăţător la şcoala con­fesională gr. cat. română din comuna Apa jud. Satu-Mare

!) Alexandru Ciura: „Biografia păr'ntelui Lucaciu“, bibi. „Astra“ Sibiu 1928. pag. 10.

2) Registrele stării civile ale parohiei gr. cat. rutene din Minteu— Satu-Maire.

10

unde se împrieteni cu preotul Erdoşi, descendent al unei vechi familii de preoţi români, care deşi puţin înstrăinată, tot mai păstra ceva din vechea tradiţie românească a familiei. Aşa că, Mihai Lucaciu, prin contactul zilnic cu bătrânul preot, în acelaş timp şi învăţător în postul întâiu delà aceeaşi şcoală din Apa, îşi cultivă mai departe sentimentele româneşti moştenite delà strămoşi, devenind atât de pătruns de ideea solidarităţii de neam, încât în cursul revoluţiei din 1848, în timp ce alţii se înrolau în rândurile lui Kossuth, el vru să se refugieze în Munţii Apuseni, pentru a întră în rândurile Moţilor lui Iancu. Fu însă suspectat şi oprit să facă acest pas.

In 1858 a fost transferat la şcoala primară gr. cat. română din Baia-Mare, unde şi-a trăit tot restul vieţii, până la 1901 când moare. In casa lui a fost găzduit scriitorul Petru Dulfu când, în timpul peregrinărilor sale prin Ardeal, prin anii 1870, se opri pentru o clipă şi la Baia-Mare.

Mihail Lucaciu a avut şase copii, patru băieţi şi două fete. Iată ordinea lor cronologică: Alexandru, ofiţer în armata austro-ungară, Yasile preot-profesor şi mare luptător naţional, Marta, măritată cu proprietarul Gavril Barbull din Mocira (Baia-Mare), Constantin preot, Elena măritată cu preotul Ioan Costin în Recea-Cristurul şi Petre, inginer, fost director al R, M. S.-ului, — din Cluj, unul din fondatorii Societăţii „Cre­ditul Minier“ din ale cărui venite a făcut, la Academia Româ­nă, o fundaţie de 15 milioane.

Al doilea dintre băeţi care avea să devină marele Lucaciu de mai târziu, s’a născut în ziua de 21 Ianuarie 1852 în comu­na Apa. Până la vârsta de şase ani (1858) petrecu în comuna lui natală, iar delà această dată trecu cu părinţii săi la Baia- Mare, unde urmă clasele primare în şcoala de subt conducerea tatălui său.

Intre anii 1862—1866 trecu cu succes cele patru clase ale gimnaziului de stat din Baia-Mare. In anul următor (1866) se duse la liceul rutean din Ungvar, unde trecu clasa a V-a. Iar în toamna lui 1867 plecă pe jos la Oradea şi se înscrise în clasa a Vl-a a liceului ordinului Premonstratenzilor.

Din pricina lipsurilor (căci părinţii lui erau săraci) dădea meditaţii, copiilor bucătarului delà episcopia rom. cat. ceeace nu-1 mulţumi aşa că, uşor căzu în momelile ispititoare ale unui

11

ofiţer din armata austro-ungară, care îl determină să între ca voluntar, în armată.

Nici aici însă, nu stătu mult, căci nu-i convenea viaţa de cazarmă. Scrise părinţilor săi să-l ierte şi unchiului său de pe mamă, dr. Nicolae Toth episcop rutean de Ungvar. Pe acesta îl rugă să intervină la comandantul regimentului din Oradea, unde se găsea Lucaciu, să i se redea libertatea. Intervenţia unchiului său avu efectul dorit. In felul acesta îşi putu trece, încă în acel an, examenul pentru clasa a VT-a de liceu.

Ultimele două clase şi examenul de maturitate nu le mai făcu în Oradea, căci episcopul Ioan Vancea delà Gherla, publi­când concurs de burse pentru Institutul sfântului Atanasie din Roma, se prezentă şi el la examen şi reuşind, încă în toamna anului 1868 plecă la Roma.

In anul 1870 îşi trecu doctoratul în filosofie. Fiind bolnav, se reîntoarce în ţară. Se zicea ca „suferă de oftică“ . In anul următor însă (1871) plecă din nou la Roma, pentru a-şi con­tinua studiile teologice. Totuşi este silit să revină în patrie, terminându-şi studiile în anul 1874 la Seminarul teologic din Gherla.

In registrele Institutului sfântului Atanasie din Roma se dă despre el următoarea informaţie: „Pius, mitis, optimam de se spem dabat“ ) „Evlavios, blând, promitea cele mai bune speranţe“ .3)

După terminarea studiilor teologice la Gherla, se căsători cu Paulina Şerbac, fiica preotului N. Şerbac din Potău (jud. Satu-Mare). în anul 1874 fu hirotonisit preot.

Din căsătoria cu Paulina Şerbac i se născură patru copii, între cari doi băieţi şi două fete: dr. Epaminonda Lucaciu, preot-profesor, azi funcţionar Ia Casa de Economii şi Cecuri, Poştale din Bucureşti. Vasile, student la facultatea de drept din Cluj, mort în războiul mondial pe frontul rusesc, Veturia măritată medic Ioan Munteanu în Buzău, şi Tulia măritată profesor dr. Vasile Meruţiu în Cluj.

») Dr. Iacob Radu: „Foştii elevi români ai şcoalelor di-'n Roma“, Tip. Ateneul, Beiuş 1929 pag. 20.

12

Mediul în care dr. Vasile Lucaciu şi-a petrecut anii copilă­riei, anii de şcoală, anii când se formează caracterul, anii când se oţeleşte sufletul, pregătindu-1 pentru viaţă, a fost cu adevă­rat mediul care justifică pe deplin atitudinea lui dârză şi ho-tărît naţionalistă, de mai târziu.

în casa părintească se învrednici de o creştere aleasă, pătrunsă de un spirit creştinesc şi de un înfocat naţionalism cu toate că mama sa, din naştere de naţionalitat e ruteană, nu prea cunoştea frumoasa limbă a strămoşilor de cari era atât de încântat micuţul Vasile.

Peregrinările lui pe la Ungvar şi Oradea, prin medii străine, sau mai curând înstrăinate, cari înăbuşeau orice înmugurire de sentiment naţional, altul decât cel impus de oficialitatea maghiară, făcu să tresalte în el virtuţile strămoşeşti, pregă­tindu-1 pentru marile lupte naţionale ce se vor da în a doua parte a veacului XIX-lea şi primele două decade ale veacului XX-lea în Ardeal şi părţile ungurene şi în fruntea cărora, printre alţii, întotdeauna a fost şi el.

Reîntors delà Roma, unde întocmai ca cei trei corifei ai Şcoalei Ardelene, Samuil Micu Klein, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, cari în urma studiilor făcute acolo la Institutul de Pro­paganda Fide, au ajuns la acea convingere nestrămutată a originei latinităţii noastre, pe care o susţin şi dovedesc în toate scrierile lor, şi el dupăce a luat contact cu Roma, cu leagănul criginei noastre etnice, ne apare ca un adevărat urmaş şi con­tinuator al luptelor naţionale, inaugurate de acei trei mari bărbaţi. Cu singura deosebire însă că, aceia au luptat numai prin scris pentru susţinerea şi apărarea drepturilor de două ori milenare ce poporul român le are asupra pământului vechei Dacii, pe când Lucaciu se avântă şi în vâltoarea luptelor poli­tice, izbutind prin luptă electorală, să între în parlamentul din Budapesta, făcând cunoscut şi delà tribuna acelui parlament, lumii întregi, tratamentul „sacrei“ coroane a sfântului Ştefan şi drepturile lui asupra pământului Daciei Felix.

iá

C A P I T O L U L H.

Dr. Uasile Lucaciu ca preot-profesor şi publicist.

După hirotonisire fu numit preot în Dieceza Gherlei, dân- du-i-se pentru păstorire cea mai săracă parochie din jud. Să­laj, Sâncrai de pe Grui, unde vegetă până în anul 1878.

în anul 1876 deveni vacantă (prin pensionarea profesoru­lui şi protopopului gr. cat. român din Satu-Mare, Petre Bran), catedra de religie gr. cat. rom. şi de limba română, curs supe­rior, la liceul regesc catolic din Satu-Mare. Acest post rămase necomplectat până în anul 1878, interval de timp în care corpul profesoral delà acest liceu a încercat în fel şi chip să convingă Ministerul Instrucţiuni şi Cultelor din Budapesta despre inutili­tatea învăţământului limbei româneşti la elevii de naţionalitate română delà acest liceu, cerând deci desfiinţarea lui4) La in­tervenţia episcopului Mihail Pavel din Gherla, Ministerul In­strucţiunii numeşte însă, profesor de limba română, cu titlul provizor, pe parohul din Sâncrai de pe Grui, pe dr. Vasile Lucaciu.5 *)

La Satu-Mare găsi un mediu străin, dar mai ales înstrăi­nat, cu totul deosebit de satul curat românesc, din care venise, ceeace îl îndeamnă să între în viaţa publică, întâiu prin activi­tate publicistică, de caracter religios şi social, iar mai apoi de luptă şi afirmare naţională, pentru redeşteptarea sentimentu­lui naţional, aşa de amorţit prin aceste părţi.

în anul 1873 se înfiinţase vicariatul episcopesc gr. cat. maghiar de Hajdu-Dorog, având sub jurisdicţia sa vreo 33 de

4) Sarma&ágih Géza: , A szatmári Kir. Kath. Főgimnázium története“,Szatimár 1896. pag. 102.

s) Idem o. c. pag 103.

14

parohii smulse delà episcopia ruteană a Muncaciului. Vicanul de Hajdu-Dorog, Ioan Danilovics, intenţiona să anexeze şi pa­rohia română a Sătmarului, încercând în anul 1881, introdu­cerea limbei maghiare, ca limbă de slujbă m biserica româ­nească de aici, căci în cea ruteană din Minteu era deja intro­dusă. Dr. Vasile Lucaciu fu cel dintâiu care protestă împotriva acestei măsuri, întocmind un memoriu pe care îl semnară 28 de credincioşi, între cari, afară de Lucaciu, numai trei inte­lectuali :adv. I. Şavaniu, Alexandru Ferenţiu şi Ioan Pop.

Memoriul a fost înaintat vicariului de Maramureş, Mihail Pop de Kökéneysdi, care dete ascultare celor cuprinse în el, ferind puţinii români, câţi mai erau în Satu-Mare, de tentativa acestui nou mijloc de maghiarizare prin îndepărtarea limbei naţionale din biserică.

Începând cu anul 1883 până prin 1906, redactă şi tipări, cu întreruperi, în Satu-Mare, mai apoi la Baia-Mare, o publi­caţie periodică, religioasă şi socială „Revista catolică“ , publi­când mai ales pentru preoţii din regiune, studii de drept cano­nic, de dogmatică şi de filosof ie.'1) Urmară apoi câteva volume de Instituţiuni filosofice, desvoltând, într’un limbaj potrivit preoţilor delà sate, filosofia aristotelică a sfântului Torna d’Aquino şi câteva volume pentru uz didactic, tratând prin­cipii de psihologie, logică şi etică.

Mai târziu, ca paroh în Sişeşti, a scris o Istorie a lui Foţiu, Patriarhul Constantinopolei, urzitorul schizmei greceşti, după Ï. Iager, tipărită în Baia-Mare în anul 1892.

Tot ca paroh al Şişeştilor a colaborat la gazeta săptămâ­nală „Gutinul“ , redactată şi tipărită în Baia-Mare de către Gavril Sabău şi Gavril Barbul, apoi la „Gazeta Transilvaniei“ delà Braşov, la „Tribuna“ delà Sibiu, la „Românul“ delà Arad şi în preajma războiului mondial a condus „Lupta ce apăreala Budapesta. ;

La orele de limba română delà liceul de băieţi din Satu- Mare, strecura din când în când şi câte o lecţiune cu caracter naţional vorbind elevilor despre superioritatea rasei noastre ii)

ii) In 1883 a fost amendat cu suma de 100 florini, pentrücä a im dirăsnit să scrie pe prima pagină a acestei reviste, Satu-Mare în loc de Szatmar.

15

gi drepturile ei asupra Ardealului. Mama, unuia din elevii săi unguroaică, de neam român renegat, intrigată de prea multele cunoştinţe ce posedă copilul ei, asupra originei daco-romane a poporului român şi deci şi a strămoşilor săi, făcu denunţ, în- tâiu la autorităţile civile din loc, apoi la Inspectoratul şcolar din Cosice, împotriva tânărului profesor.

Concomitent cu acest denunţ, apare în No. 84 din anul 1884 a gazetei săptămânale „Szamos“ din Satu-Mare, un arti­colaş neiscălit, cu titlul: „A sărit iepurele din tufiş“ s) scris de un membru „sincer“ cum însuşi mărturiseşte, al societăţii „Szécsenyi“ , o asociaţie patriotică şi culturală, cu centrul în Budapesta şi cu ramificaţii prin toate părţile fostei Ungarii, în­deosebi în regiunile cu naţionalităţi nemaghiare, căci menirea ei de a maghiariza „prin culturalizare“ îşi găsea teren prielnic mai ales în aceste regiuni.

Asociaţia după cum reiese din articolaş, anunţase premii pentru acei învăţători delà sate, cari vor dovedi mai mult pro­gres în predarea limbei maghiare. „Concursul era instituit mai ales pentru învăţătorii gr. cat. români, cari sunt obligaţi prin lege, ca în şcolile româneşti să predea limba maghiară“ spune articolaşul.

„Dintre aceşti învăţători modeşti, mai mulţi şi-au expri­mat dorinţa de a concura la aceste premii, crezând că e un lucru nu numai folositor, dar şi cinstit ca îndeplinindu-şi da­toria, de altfel în mod legal, să poată obţine şi premii.“

„în Gazeta“ (Transilvaniei) românească din Ardeal, aceşti învăţători au fost foarte asupra dojeniţi şi timbraţi cu epitetul de „Iudă vânzători ai neamului lor“ .

„Această întâmpinare necalificabilă, după cum a fost sem­nalată, a plecat de aici, din oraşul nostru. Şi nici nu putea fi altfel, căci numele concurenţilor nu era cunoscut în altă parte.“

„în ziua de 15 Octombrie 1884 asociaţia Szécsenyi a ţinut o mare întrunire, unde a sărit iepurele din tufiş, deoarece la

“) „A bokorbul kiugrott a nyúl... ‘ ' Ezen pályadijak főleg a szegény gör. cath. rumen tanítóknak, kik megyénkben rumén iskolákban tör­vény által kötelezve vannak a magyar nyelvet tanítani. . . Nem volt nehéz találgatni kitel erediett a. támadás, ismerjük tollúkról a jó mada­rakat . . . kimondva de bizonyítva, következés nélkül nem maradhat. . .

16

această întrunire s’a făcut împărţirea, m mod solemn, a pre­miilor.“

„Pe unul din învăţătorii premiaţi, fie că-1 căuta înadins, sau că l-a găsit la întâmplare, un profesor delà liceul regesc catolic îl chemă la o parte şi-l apostrofă, întrebându-1 cum poate să comită aceasta împotriva intereselor neamului său? şi altele . .

„îl cunoaştem noi de mult pe acest domn profesor, ca pe principalul măiestru a acestor agitări. în persoana lui crede opinia publică, că se ascunde autorul articolului apărut în Gazeta.“

„Facem întrebare ministrului instrucţiunei şi cultelor, dacă poate tolera ca un profesor delà o instituţie de stat să agite în felul acesta?“

Corpul profesoral delà liceul regesc din Satu-Mare, sesizat de acest articol, ţinu o şedinţă, în care se hotărî trimiterea unei adrese la redacţia ziarului „Szamos“ cerându-se explicaţii şi totodată destăinuirea numelui profesorului pe care îl vizează articolul menţionat.

La adresa corpului profesoral, redactorul responzabil aiul „Szamos“ , Ludovic Kosai, răspunde printr’o scrisoare confi­denţială,") adresată directorului liceului, Carol Hehelein, cu data de 22 Octombrie 1884, prin care îl încunoştiinţează, că profesorul despre care este vorba în articolul publicat în ziarul „Szamos“ este dr. Vasile Lucaciu.

Tot atunci adresa confidenţială No. 1506 a inspectorului şef din Cosice, transmite ordinul ministerial No. 39795, tot confidenţial, în ichestiunete, profesorului dr. Vasile Lucaciu,

prin care era încunoştiinţat directorul liceului, că cererea de

.......Még ismerjük a tanár urat, mint az efféle izgalmak főmestorpt.öt jelelte meg a közhit a „Gazeta“ cikkírójának. Most ime kiló.

pett a bokorból.„Ezek után kérdeznünk kell: türheti-e tudva ismert hazafi lelkű

kultuszminiszterünk, hogy állami intézet tanára igy izgasson a törvény ellen és tartózkodás nélkül ?

„Mi meg vagyunk győződve, hogyha miniszterünk megtisztítja inté­zetünket ilyféle gyomtól, ezen államellenas üzelmek gyökerét vágja el s alig leszünk tovább kénytelenek restelni, hogy ilyféle hozzánk impor. tált üzelmek, városunkból indulnak ki és ágaznak szét a megyében .

a) Arhiva lie. „Mihail Eminescu“ din Satu-Maré, act. No. 287-1884.

17

definitivare, în postul de profesor, a lui Vasile Lucaciu, este lăsată în suspenzie, până i se va lămuri situaţia creiată în urma denunţului făcut împotriva sa.

O altă adresă, a aceluiaş inspector şef, trimisă cu No. 1575 din 27 Noembrie 1884, ordonă să i se comunice lui Vasile Lu­caciu că în baza ordinului ministerial No. 38947, nu.poate da curs cererii de definitivare, din lipsă de acoperiri bugetare. Măsura a fost de altfel, sugerată de directorul acestui liceu, prin raportul trimis sub No. 256 din 1884.

în ziua de' 3 Noembrie 1884 Consiliul comunal al Munici­piului Satu-Mare ţine o şedinţă în care se desbate o petiţie a lui Vasile Lucaciu, în care se arată că este proprietar de casă în oraşul Satu-Mare111) şi plăteşte un impozit de 111 florini şi 53 cruceri către Stat şi alţi 9 florini impozit pe salarul de 700 florini, ceeace îi dă dreptul, ca în baza legii, să ceară să fie trecut în rândul contribuabililor cari plătesc mai mult im­pozit") şi deci ca intelectual cu pregătiri academice, fiind de drept „virilis“ (cetăţean al municipiului) întră în Consiliul co­munal, reducându-i-se prin aceasta impozitul la jumătate.

Consiliul comunal refuză satisfacerea cererei, pentru ur­mătoarele motive: a) n’a dovedit că de şapte ani are proprie­tate în oraş, şi după care proprietate plăteşte impozit; b) n a dovedit de când locueşte în oraş şi dacă la venirea lui aici a anunţat poliţia, sau dacă Consiliul comunal i-a îngăduit să se aşeze pe teritoriul municipiului; aşa că: „nesatisfăcând aceste condiţii, cum şi pentru faptul că acest Consiliu ai cărui membri de naţionalitate curat maghiară — fără îndoială cu simţeminte numai ungureşti —• nu poate primi în sânul său un astfel de individ, care ca profesor la liceul regesc-catolic din loc se dedă la agitaţii naţionaliste, propagând ideea daco-românismu- lui1-) . . .

Procesul-Verbal al şedinţei spune, că Lucaciu n’a ţinut de

in) Bulevardul Ferdinand I. la No. 29.1 1 ) Arhiva Primăriei din Satu-Mare act. No. 409 din 1884.12) . úgy ezen törvényes indokból, mint azon szempontból, hogy

ezen tiszta magyar nemzetiségű — mint elvitázhatatlanul magyar érzel­mű törvényhatóság, — nem fogadhat el olyan egyént, ki mint. tanár az itteni kór. cath. gyimnasiumfcan nemzeti izgatásokra irányuló tendenciá­jában daco-román eszmélynek hódol és annak érdekében működik . . .

18

cuviinţă să dea o desminţire învinuirilor ce i s’au adus de către ziarul „Szamos“ , ceeace denotă că el confirmă, în mod tacit, presupunerile publicate în ziar şi învinuirea că lucrează împotriva dascălului român premiat de societatea Szécsenyi, pe care cu forţa a căutat să-l determine ca premiul câştigat să-l doneze pentru scopuri româneşti“ .

Hotărârea Consiliului, extrasă din Procesul-Verbal al şe­dinţei din 3 Noembrie 1884 a fost înaintată Ministerului Instruc- ţiunei şi Cultelor cu propunerea, ca dr. Vasile Lucaciu să fie destituit din postul de profesor, ca un element periculos intej reselor naţiunei maghiare în această regiune. Şi mai cere ca ministerul să cerceteze dacă este trebuinţă de predarea limbei române la liceul de stat din Satu-Mare, întrucât elevii gr. cat. români cari urmează la acest liceu ştiu toţi ungureşte, aşa că este de dorit, ca postul de profesor de limba română, pentru viitor, să fie descomplectat şi apoi desfiinţat.

O campanie înverşunată ducea împotriva lui Vasile Luca­ciu, ziarul local „Szamos“ , în a cărui editură a apărut şi o bro­şură anonimă, cu titlul „Fiat lux“ , pentru a-1 compromite în faţa opiniei publice. Această broşură, după cum reiese din informaţiile ce le-am primit, a fost scrisă de cel mai mare adversar a lui Lucaciu, de Berenczei Kovács Lajos.13)

Directorul liceului Carol Hehelein, despre care Lucaciu — cum vom vedea mai la vale, avea cele mai bune păreri, proba­bil, sub presiunea opiniei publice, îi adresează un chestionar cu zece întrebări la care Lucaciu dă următoarele răspunsuri :

1) Niciodată n’am numit pe învăţătorii premiaţi de societatea Bzêcsenyi „ Judă

2) Niciodată n’am pretins nici unuia dintre premiaţi ca din premiul de 60 florini, 50 să doneze pentru scopuri româneşti.

3) Niciodată n’am fost nevoit să discut cu elevii, chestiunile naţionale.

IfJ Niciodată nu mi s’au plâns elevii de naţionalitate română că ar fi persecutaţi pentru naţionalitatea lor.

5) Despre poezia publicată în No. 88 al ziarului „ Szamos“

is) Broşura nu se mai găseşte; n’a păstrat-o nimeni în Satu-Mare, aşa că nu-i pot cunoaşte conţinutul, iar arhiva ziarului „Szamos , din intervalul anilor 1883-11886, parcă în mod semnificativ, este complect distrusă.

Ştiu tot atât cât am ştiut şi anul trecut, când dl Director a bine­voit să mă consulte în privinţa ei.

6) Aci dau traducerea ungurească a poeziei amintite la punctul 5.

I. Jer adjunk (szorítsunk) kezet kézzel Kik román szívvel bírunk

II. Járjuk el a testvéri táncotA Kománok által lakott földön

III. Vesszen el a magyar az országból Mint a fű a rozsból

IV. Élj te Hora békébenMint a nád a vizenyős helyeken.1’1)

Această poezie populară complectată de vreun elev, nu poate forma subiectul unei lecţiuni de limba română.

7) N ’am cunoştinţă despre existenţa vreunei societăţi daco­române şi nu sunt agentul nici unei societăţi de acest fel.

Sunt însă membrul unei societăţi care are în programul ei culturalizarea şi educarea poporului român. La astfel de mişcări întotdeauna am luat şi iau parte şi în prezent cu cea mai mare plăcere şi sper că voi lua şi în viitor.

8) In cursul anului acestuia nu ştiu să fi fost vreo întrunire politică românească, la băile Bicsadului, însă ştiu că în seara do 28 August crt. s'a ţinut acolo o petrecere dansantă, pentru sco­puri de binefacere, aranjată de 12 tineri români, sub patronajul alor cinci protopopi români. La această petrecere am fost de faţă şi eu cu întreaga mea familie.

9) Pe învăţătorul premiat l-am chemat la mine şi i-am cerut explicaţii asupra învinuirilor ce mi se aduc. Mi-a precizat în pre* zenţa alor doi martori, că i s’au smuls cu deasila astfel de decla­raţii neadevărate, atât despre mine cât şi despre alţi preoţi români,

10) N ’am spus niciodată cuvinte ale căror înţelesuri să fie îndreptate împotriva or dinei şi siguranţei Statului maghiar, sau a ordinei legale. Declar că am fost întotdeauna şi sunt un loial supus al legilor ţării şi îmi iubesc cu sinceritate patria mea.

ls) In traducere românească în felul următor :

I. Hai! să dăm mână cu mână Cei cu inima română

II. Să’ntindem hora frăţiei P pământul Românimei

III. Iarba rea din holde piară Să piară Ungurii din ţară

IV. Trăieşti Horă în paceCum trestiei în baltă’n place.

20Sunt însă câţiva oameni în acest judeţ, cari provoacă mereu

sfidează si batjocoresc tot ce e românesc. Aceştia denunţa de p - riculoasă orice mişcare, oricât de modesta ar fi, care are d e s c p răspândirea culturii în masele poporului roman. ̂ Suspectează, i vinovăţesc şi alarmează opinia publică maghiara. De am de .Me S X « c i t i M W I w » Ve M U cM e * cu tm te un,loacelc pentruca să 'obţină desfiinţare^ învăţământului limbei romaneşti la acest liceu, dar fiindcă toată strădania, de până acum, i-a fost Zădarnică, acum încearcă să lovească în titularul acestui post, crezând că asa îsi va ajunge, mai curând scopul, luandu-mi p o s- bilitatea de a-mi putea îndeplini datoria în postul meu. Unul^ din aceşti domni mi-a spus următoarele cuvinte: „Inii pare rau ca . esti ţapul ispăşitor, dar catedra trebueşte desfiinţată‘ , iar altora le-a spus că: „Nu ne liniştim până nu-l vom răpune pe dl pro­fesor, sau nu-l vom delätura“ .'V

în arhiva liceului Mihail Eminescu din Satu-Mare se păstrează copia unui raport foarte amănunţit, în 27 pagini manascris, a directorului liceului către inspectorul şef din Co- sice, în care se relatează pe larg toată activitatea naţională românească, cu tendinţe antiungureşti a lui Lucaciu.

Reproducerea lui o cred inutilă, deoarece este descriere foarte amănunţită a celor relatate până acum, încercând parcă o foarte şubredă desvinovăţire a lui Lucaciu şi recomandă foarte multă prudenţă în aplicarea pedepsei.

întregul dosar, care cuprindea raportul directorului Carol Hehelein, prevăzut cu acte justificative, ca: numeri din ziarul „Szamos“ declaraţiile lui Lucaciu extrase din procesele-verbale ale şedinţelor profesorilor, declaraţia vice-preşedintelui Soc. Szécsenyi prof. Szarmaság, declaraţia învăţătorului premiat Augustin Sabău din comuna Blidar (Baia-Mare) ^declaraţiile martorilor Mihail Ardelean, Jacob Górja preot în Ferneziu (Baia-Mare), Avram Breban preot în Recea (Baia-Mare) şi raportul Cousistorului gr. cat. român din Gherla, au fost re­trimise direcţiunei liceului, până la noi dispoziţiunl.

Cercetând acest dosar am desprins din el fapte interesan­te şi demne de reţinut, căci învederează în mod foarte clar metodele de cari se foloseau Ungurii pentru a désarma şi a pune în imposibilitate de acţiune pe conducătorii fireşti ai po- 5

i5) Arhiva lie. „Mihail Eminescu“ din Satu-Mare act. No. 287 din 1884,

21

porului român, denunţându-i ca periculoşi şi vătămători inte­reselor ungureşti şi acţiunei de maghiarizare întreprinsă de societăţile culturale ungureşti, sprijinite şi susţinute de oficia­litatea statului maghiar.

Dr. Vasile Lucaciu într’o declaraţie ce se găseşte la acest dosar, îşi exprimă mirarea, cum de societatea Szécsenyi a pre­miat tocmai pe învăţătorul Augustin Sabău din Blidar, care. pentru purtarea lui de o imoralitate incalificabilă, pentru beţie şi purtare necuvincioasă faţă de episcopul său, a fost destituit din postul de învăţător delà şcoala conf. gr. cat. rom. din Fi- riza de jos.

Declaraţia învăţătorului Augustin Sabău a fost făcută în prezenţa unei comisii de consilieri judeţeni şi înglobată în pro­cesul verbal No. 1501 din 1884 al Consiliului judeţean din Cărei. El declară, şi recunoaşte de adevărate învinuirile ce se aduc prof. Dr. Vasile Lucaciu, ba învinovăţeşte şi pe fratele ace­stuia, pe Constantin pe atunci student la Seminarul teologic din Gherla, că şi el l-a apostrofat şi batjocorit pentrucă şi-a vândut „limba şi sângele“ neamului său şi-l îndemna, ca din premiul câştigat, să doneze 50 de taleri pentru grădiniţele de copii ce se clădeau atunci la Sibiu şi la Blaj. Mai spune că i s’a cerut chiar să facă o declaraţie către societatea Szécsenyi în senzul, că. premiul nici nu-1 poate accepta altfel, decât nu­mai folosindu-1 pentru scopuri româneşti.

Extrasului acestuia i s’a mai adăugat o adresă a Consiliu­lui. judeţean către Ministerului Instrucţiuni şi Cultelor, cerând destituirea din postul de profesor a lui Vasile Lucaciu, ca unul care este iniţiatorul mişcărilor româneşti în acest judeţ şi care prin atitudinea lui faţă de învăţătorul Augustin Sabău, a pus în pericol progresul învăţământului limbii ungureşti în şcolile confesionale române din provincie.1')

Stăruie apoi în cererea lor, ca să fie desfiinţată catedra

ie) az említett tanárt, ki a törvényileg tanítani rendelt magyar nyelvet sikeresen tanító götr. cat. néptanítót nagymérvű zaklatásnak es fenyegetésnek tette ki, ezáltal a. többieket is. mint az eljárás után ltelve ve,lősz imi, ebbel': kötelességük teljesítésétől elrettenteni célozza s e me- gye területén fellépése határozottságával, vakmerőségével előbb nem lé­tezett román kérdést megteremtette _ állásátó fegyelmi utón elmozdit- tatni méltóztassék . . .

22

de limba română delà liceul de băieţi din Satu-Mare, ea dove- dindu-se fără rost şi chiar periculoasă intereselor maghiarismu­lui. Prin existenţa ei se impune tinerilor de religie gr. cat. dar cu sentimente ungureşti, să înveţe limba română, crescân- du-i duşmani ai statului maghiar, care în felul acesta nu nu­mai că dă frâu liber celor ce lucrează împotriva intereselor maghiarismului, ci şi asigură agitatorilor existenţa materială.17)

Ca încheiere se repetă rugămintea să fie desfiinţată ca­tedra de limba română delà liceul din Satu-Mare, înlăturându-se în felul acesta toate piedecile cari stau în drumul intereselor maghiarismului şi a răspândirei limbei maghiare în masele largi ale populaţiei delà sate.18)

Tot în acelaş senz vorbeşte şi. un raport al primarului ora­şului Baia-Mare, anexat acestui dosar, cerând desfiinţarea ca­tedrei de limba română pentrucă numirea unui alt profesor ar continua să prezinte acelaş pericol, deoarece copiii de religiune gr. cat. dar cu limba maternă maghiară, ar fi mereu forţaţi să înveţe limba română.

Martorul Avram Breban, preot în Recea declară că, într’o convorbire avută cu Augustin Sabău, acesta i-a spus următoa­rele: îi este ruşine că a obţinut premiul decernut de soc. Sécsenyi şi că stând la masa dată în cinstea premiaţilor îi făcea impresie că îl tratau cu otravă care îi ucidea sufletul“ I-a mai spus că:

s’a cerut să aducă învinuiri preoţilor români, dar el a mărturi­sit că nu ştie nimic ce ar putea să-i compromită.“

Martorul Iacob Potcoavă declară, că Augustin Sabău i-a spus că: blestemă momentul în care s’a decis să se ducă la Satu-Mare pentru a ridica premiul. Aduce învinuiri prof. Sar- masâgh şi lui Ludovic Kovács, cari l-au ademenit şi i-au cau­zat neplăcerile acestea. îşi mai reaminteşte că după şedinţa de

17) A szatmári kir. kath gymnasiumban rendszeresített román tan­székre semmi szükség sincs, sőt említett állomás a szóban lévő tanárhoz ha­sonló egyénekkeli betöltése által azon ferde helyzet áll elő, hogy a gör. cat. de magyar ajkú ifjak a román nyelv tanulására, mintegy kénysze- ritettnek, sőt emellett a magyar álam gyűlöletére neveltetnek és igy a magyarság érdekei ellen az állam nyújt nemcsak szabad teret, de agi­tátoroknak anyagi existenciáját is biztosítja . . .

is) . . . Midőn eme a magyarság ügyére nézve oly fontos kérésünket ismételjük. . . hogy a magyar nyelv sikeres terjedésének útjában álló egyén és tanszék mielőbb eltávolíttassák s illetve megszUnţetteşşâk'.

23

împărţire a premiilor aceşti doi domni l-au poftit la ei să-l cinstească cu băutură şi unde i-au cerut să vorbească ceva despre preoţii români şi îndeosebi să le spuie ce ştie despre dr. Vasile Lucaciu. I se părea că se găseşte între diavolii iadului, cari îl îndeamnă la rele. După masa comună l-au dus la o casă particulară în oraş, să se odihnească, dar unde i-au dat din nou băutură şi nu. l-au mai slăbit cu ispitirile. Seara a fost găzduit la prof. Sarmaságh, unde au continuat cheful, până l-au ameţit şi îşi reaminteşte că învinuirile aduse lui Lucaciu i-au fost sugerate de întrebările puse de prof. Sarmaságh şi el beat fiind, nedându-şi seamă de gravitatea şi de rostul lor Ie-a aprobat.

Tot aşa mai declară şi martorii Iacob Goja preot şi Mihai Ardelean învăţător.

în acelaş dosar se găsesc circularele nr. 7062 şi nr. 7079 a Consistorului gr. cat. român din Gherla, semnate de vicariul episcopesc Ştefan Bilţiu, către preoţii şi învăţătorii confesio­nali gr. cat. români din dieceza Gherlei.

Preoţilor li se dă de ştire ca băieţii aparţinători confesiunei gr. cat, române şi crescuţi în şcolile confesionale gr. cat. rom. din dieceza Gherlei, să li se dea o educaţie mai mult religioasă. ,,Conisistorul a fost încunoştiinţat — spune circulara — că unii învăţători şi-au uitat de datoria ce au faţă de confesiunea lor, lucrând din proprie iniţiativă, în altă direcţiţe şi educând co­piii în alt spirit decât cel obişnuit în şcolile noastre confe­sionale“ .18)

Sunt rugaţi preoţii să pună în vedere învăţătorilor din parohiile lor, că: ,, . . . sub nici un motiv să nu lucreze împotriva intereselor şcoalelor noastre confesionale ci să urmeze cu scru- pulozitate ordinele şi îndrumările consistoriale şi legile şco­lare“ .19)

Iar în circulara trimisă învăţătorilor se spune că: ,,Con- sistorul a luat cunoştinţă despre unii învăţătorii cari acordă

îs) ........Önfejűkből más irányban működnek, más irányban vezetikaz ifjúság oktatását. . . “

. a felekezeti tanítókat figyelmeztessék, . . . liogy hivatásuk be­töltésére törekedjenek . . . és semmi esetre se működjenek a mi feleke­zeti iskoláink érdekei ellenére . . . “

24prea multă atenţiune unor studii, şi în dorinţa de a obţine la aceste sudii, rezultate cât se poate de bune, le neglijează pe celelalte, ceeace este împotriva programei şi a scopului urmă­rit de aceste scoale“ .20)

îmi face impresie că prezenţa în traducere ungurească, a acestor două circulare în dosarul lui Vasile Lucaciu sunt un denunţ făcut împotriva Consistorului din Gherla, care în mo­dul acesta a desaprobat zelul unor dascăli români pentru învă­ţământului limbei maghiare în şcoalel-e confesionale. Căci cir­cularele anexate sunt numai copiile traducere! ungureşti a ori­ginalului românesc, trimis oficiilor parohiale, fără să se indice numele copistului şi traducătorului, aşa cum s’a indicat de către copistului şi traducătorul procesului verbal consistorial, încheiat în comuna Blidar, din prilejul anchetei făcute împotri­va învăţătorului Augustin Sabău.

Ministerul Instrucţiunei şi Cultelor comunică directorului liceului, printr’o scrisoare confidenţială, din 14 Iulie 1885, ca: „a crezut de bine, în interesul serviciului, ca pe profesorul pro- vizor, de religie gr. cat. rom. şi de 1. română delà liceul din Satu- Mare, pe dr. Vasile Lucaciu, să-l transfere în calitate de pro­fesor definitiv, cu toate drepturile, la catedra de 1. latina delà liceul de stat din Losoncz“. — Mai departe directorul este ru­gat să înmâneze lui Vasile Lucaciu actul de numire anexat acestei scrisori, şi ministrul îşi exprimă dorinţa ca, sa fie despărţită catedra de religie gr. cat. de catedra de 1. romana şi face întrebare, dacă nu s’ar găsi printre profesorii delà liceu vreunul care să se angajeze cu predarea limbei romane? Ministerul cere răspuns urgent.

Raportul directorului cu nr. 185—1885, spune că se găsesc printre profesorii liceului de aceia cari posedă^ destul de bine limba română şi cari ar putea să predea această materie. Unul e Gheorghe Lukacsi, oare a mai predat 1. română la cursul inferior înainte de numirea lui Vasile Lucaciu şi al doilea e Sarmaságh Géza., care posedă destul de bine limba poporului.

so) „...Tudom ására jutván ezen consistoriumnaiL hogy némely ta­nítók némely tantárgyakra több időt fordítanak, mint amelyen azon tantervben meg van állapítva. . . . mi által természetesen elhanyagoltai­nak más tantárgyak ..

25

Directorul liceului face propunerea ca elevii români să fie împărţiţi în trei grupe, pentru fiecare grupă câte două ore la săptămână, la curs inferior prof. Sarmasăgh şi la elevii avansaţi prof. Lukacsi.

In continuare directorul observă, că predarea religiei gr. cat. în limba română, separată de orele de limba română, n o vede de necesară. Cei mai mulţi din acei 40—50 de elevi gr. cat. ştiu ungureşte. Ba mulţi nici nu înţeleg limba românească, căci aparţin diecezei rutene din Muncaciu şi în felul acesta ur­mează orele de religie cu prof. rom. cat., ca pe cea romană. Mai sunt şi de aceia care, chiar la prof. de religie gr. cat. ro­mână învaţă religia în limba maghiară. în consecinţă propune sistarea predării religiei gr. cat. în limba română, cerând ca ministerul să oblige pe toţi elevii de relige gr. cat. să urmeze orele de religie ale profesorului rom. oat. cu limba de predare maghiară.21)

Ce se întâmplase ne povesteşte însuşi dr. Vasile Lucaciu într’o broşură scrisă din prilejul sfinţirei bisericii Sfin­tei Uniri a tuturor Românilor, ridicată de el în Şişeşti.„Rezultatul a fost — spune el — că s’au dovedit corectitatea mea, peste toată îndoiala, iară magistratul orăşenesc şi comitetul co- mitatenz au rămas ruşinaţi, ca nisce denuncianţi perfizi şi calum- nietori.

„Hi guvernul ţării n’au avut curagiul să tragă consecinţele juridice de drept public şi social din aceasta afacere, n’au avut cu ragiul să reprobeze în act direct oficios insultele, pe cari le-au aruncat în faţa unui om cinstit: nu, ci pe cale indirectă, ca şi cu frică mi-a dat satisfacţiune, denumindu-mă de profesor public or­dinar la gimnastul superior din Losoncz.

„Scopul adevărat însă au fost, ca să mă scoată din sânul po­porului românesc.

„Mult am fost ispitit cu promisiuni, cu ademeniri, să primesc postul oferit, până când în î Iulie 1885 la 11 ore din zi, având o întâlnire cu răposatul ministru Augustin Trefort s’au rezolvit cauza, să primesc acţiunea oferită.

21) . . . mig egy sem szokott lenni, ki a magyar nyelvű tamtâsţ leg­alább is oly jól ne értené, mint a román nyelvet, rendszerint vannak olyanok, kik à román nyelvű vallástanitásnál magyar nyelven tanulják availlástant! ....... Mindezeknél fogva a vallástani oktatás érdeke szerinţcélszerűbbnek látszanék ha a román anyanyelvű, vagy a szamos-ujvári és a nagyváradi egyházmegyéhez tartozó kisszámú ifjú a rám. cath. val­lástanár oktatásait hallgatná . . . “

26

„Nu este aici locul să registres toate detaiurile, amintesc numai, că ministrul susnumit m’au rugat frumos, să primesc sta­ţiunea profesorală din Losoncz, acolo să desvolt acea activitate pentru cultura maghiară, pe care scie el că o dovedesc pentru cea română, apoi de toate vor fi bine, în scurtă vreme mă va duce în minister, unde are trebuinţă de mine pentru un post distins la care m’au menit.

„Văzând eu această procedură, mâhnit până în adâncul sufle­tului de soartea neamului meu i-am răspuns categoric şi hotărît: vreau să fiu cavaler faţă de bunăvoinţa ce mi-se arată prin pro­movare şi aşa voiu primi denumirea, pro forma, însă voiu abzice imediat de staţiunea, la care voiu fi denumit şi DECLAR ÎNAIN­TEA EXCELENŢEI TALE, CĂ ÎNALTUL GUVERN MAGHIAR NU DISPUNE DE ATÂTEA MILIOANE, PENTRU CARI SÄ-MI LAS EU POPORUL ROMANESC.

„Ministrul şi de altfel foarte nervos, vizibilminte adânc mişcat de ăeclaraţiunea mea, mi-au strâns mâna şi au plecat.--)

Dr. Vasile Lucaciu pleacă apoi la Gherla,, unde se sfă­tuieşte ou episcopul Ioan Sabo şi de unde dă o telegramă direc­torului liceului, Carol Hehelein, aducându-i la cunoştinţă că: în urma înţelegerii, cu episcopul său, nu poate accepta numi­rea. la Losoncz. — Reîntors apoi la Satu-Mare îi comunică acelaş lucru şi în scris, motivând refuzul prin faptul că intere­sele diecezei şi bisericei lui îl reţin aici retrimiţându-i şi actul- do numire pentru. Losoncz.

Ca o încheiere a acestei înscenări, ticluită cu atâta dibă­cie de acei cari vedeau în Lucaciu şi în misiunea lui, de care se achitase cu atâta vrednicie, un obstacol în drumul realizării planurilor lor de maghiarizare, găsesc în arhiva lie. ,,Mih. Emi- nescu.“ din Satu-Mare o scrisoare din Sişeşti a lui Vasile Lu- caciu,23) adresată directorului liceului, Carol Hehelein cu data, de 1 Septemvrie 1885, prin care îi comunică că se desparte de cariera de profesor şi „păşeşte în ogorul Domnului îmbrăţişând cariera păstoririi sufleteşti“ . Nu se poate despărţi însă, de ca­riera, de profesor, pânăce nu-şi ia rămas bun delà directorul său şi delà colegii săi, pe cari îi asigură de stima şi recu­noştinţa. sa pentru tratamentul colegial de care l-au învrednicit

22} ........Biserica sfintei Uniri a tuturor Românilor, adecă MănăstireaMaicei Românilor în Sişeşti, schiţe istorice şi dare de seamă; Baia-Mare Tipogr. lui Michail Molnár, 1892 pag. 4.

as) Arhiva lie. „Mih. Eminescu“ act. Nr. 2411 cllin 1885.

27

în cei şapte ani de profesorat la liceul regesc catolic din Satu- Mare.

Schimbase deci catedra cu amvonul. în ziua de 27 Aug. 1883 fu numit paroh în comuna Şişeşti de lângă Baia-Mare, de unde continuă acum lupta începută în Satu-Mare, dar cu mai multă îndârjire şi cu mai mulţi sorţi de izbândă, deoarece în locul copiilor de şcoală aici găsi ţărani români cu suflete dârze dar curate, pe care le va modela după propriul său su­flet, făcând din Şişeşti o cetăţuie a românismului.

Abia apucă să se instaleze în parohie, când şicanele duş­manilor şi ale autorităţilor începură să-l urmărească şi aici. Ba ministerul ceru chiar, episcopului Ioan Sabo din Gherla îndepărtarea lui din această parohie.

Ţăranii din Şişeşti şi de prin alte sate din regiune, cari în­cepură să vază în el pe adevăratul lor conducător şi părinte sufletesc, protestară energic împotriva amestecului ce autori­tăţile civile îl exercită asupra chestiunilor lor parohiale şi în luna Februarie a anului 1886 plecară la Gherla mu mai puţin de 50 de care încărcate cu credincioşi de pe valea Şişeştilor, pentru a protesta în faţa „vlădicului“ împotriva nedreptăţii ce are de gând să facă, „popii“ lor. Moşneagul Ga vrii Bud, de 74 ani, din Unguraş, delà care deţin această ştire, îmi spunea că vlădica auzind de venirea lor s’a ascuns şi a poruncit să dea de ştire celor ce vor întreba de el că nu e acasă, dar ei cerură să li se spună unde este. Li s’a răspuns însă că nu ştie nimeni. Atunci unul dintre ţărani răspunse celui ce-i ţinea de vorbă, în felul următor: „cum se poate să nu ştiţi unde-i vlă­dica? La noi dacă pleacă popa deacasă ştie ori preoteasa ori vreun slugă, că unde s’o dus.“

Gestul acesta al Şişeştenilor a fost comentat de către au­torităţi ca un îndemn la răzvrătire şi episcopul primi ordin să ancheteze cazul. Fură trimeşi la Şişeşti doi canonici, cari văzând atmosfera din sat nu îndrăzniră să spuie scopul venirei lor ci, că au venit să se uite la chipuri din biserică, auzind că o o biserică foarte veche (era vorba de biserica cea veche de lemn) .

Delà prima lui venire în Şişeşti, părintele Lucaciu văzu că biserica veche de lemn era neîncăpătoare. De aceea primul lui gând fu pentru clădirea unei noui biserici. Sătenii primiră cu

28

cea mai mare bucurie ideea părintelui lor sufletesc şi începură să. adune fonduri şi materiale şi în ziua de 20 Iunie 1886 s’a pus piatra fundamentală a măreţei catedrale delà Şişeşti, clă­dită în stil bizantin, având o lungime de 18 m. o. lăţime de 11 m. şi înălţimea cupolei de 18 m.

Sfinţirea şi predarea ei cultului religios s’a făcut în ziua de 27 August a anului 1890, printr’o frumoasă sărbătoare re­ligioasă şi naţională, desvelindu-se atunci şi cele două plăci comemorative, una a hramului bisericei, fixată în interior, având gravată următoarea inscripţie :

întru onoarea Adormirei

Preacuratei fecioare 27 August 1890.

A doua placă este fixată deasupra uşei delà intrare, în mijlocul peristilului susţinut de şase coloane gigantice, având următoarea inscripţie latinească :

A(d) M(aiorem). D(ei). G(loriam).

Ex votoPro S(ancta). Unione Omnium Romanorum

S(enatus). P(opulus). Q(ue). R(omanus) Sisesciensis Posuit A. D.

MDCCCXC.

în anul 1929 a fost fixată încă o placă de marmoră în in­teriorul bisericei, de către dl. dr. Epaminonda Lucaciu, cu ur­mătoarea inscripţie:

TEMPLUM HOC

Opera Sisesciensium et populi Romeni et ex maxima parte sumptîbusCI. (arissimi) el Rev. (erendissimi) Basilii Lucacm erectum anno Domini 1890 Ducente vero fîlia dilectissimc Epaminonda decoratum anno Domini 1929 Qui ne memoria pereat posuit.

29

Biserica „Sfintei Unirii a tuturor Românilor“, din Şişeşti.

ţn biserica veche de lemn era o icoană făcătoare de mi­nuni, a Maicii Domnului, despre care spunea tradiţia că este „Maica Românilor“ . Această icoană a fost dusă şi aşezată, cu multă solemnitate în noua biserică, care pe lângă numirea de biserica sfintei Uniri a tuturor Românilor, mai primi şi numirea de Mănăstirea Maicii Românilor, deoarece „dorinţa de obşte a Românilor credincioşi de pe aceste plaiuri a fost şi este, ca să aibă un loc de mănăstire unde să vie în călătorii evlavioase de pocăinţă, de rugă şi de mulţămită către Părintele ceresc şi cătră Maica Românilor, unde prin întâlnirea fraţilor din alte ţinuturi depărtate, să se întărească în credinţă, să se mângâe împrumutat în năcazurile lor, să sporească spre tot lucrul bun pe care-1 arată sufletul iubitor de D-zeu.

äö„De aceea s’a hotărit între poporenii credincioşi, ca cei

puţin de trei ori în an să se cerceteze aceste locuri sfinte, unde îşi are tronul său deosebit Maica Românilor, şi anume: în 27 Aug. (stil vechiu) la Adormirea Preacuratei (sfântă Măria Mare), în 20 Septemvrie, la sfântă Măria Mică şi la 11 Iulie, la sărbătoarea s. s. apostoli Petru şi Pavel.

„In aceste sfinte zile se va face prin urmare rugă pentru iertarea păcatelor, pentru bună starea şi înflorirea sfintelor lui D-zeu biserici, pentru desrobirea şi Unirea tuturor Ro­mânilor!!!“ 24)

Ce fericită coincidenţă! Aceluia oare a introdus în biserica sa, încă delà 1890, rugăciuni pentru desrobirea tuturor Româ­nilor, aceluia care a închinat biserica sa Unirii tuturor Româ­nilor (înţelegând prin această Unire şi cea politică nu numai cea religioasă) aceluia care a aşezat hramul bisericii sale pe ziua de 27 August, aceluia îi va fi dat să ajungă dezrobirea făcută prin intrarea României în război, cu 26 de ani în urmă, tocmai în aceeaşi zi de 27 August 1916.

In discursul ce l-a rostit la sfinţirea bisericei, între altele, spune următoarele: „ şi zidirea aceasta nu e o simplă clădire de piatră pe piatră, ci este întruparea unei idei, a unui ideal, ca­rele pe cerul vieţii mele străluceşte ca un soare, luminând cu ra­zele sale trecutul, presintele şi viitorul neamului meu hibit.

„Ce ne-au lăsat istoria, ce ne-au transmis părinţii noştri, ce au cântat poeţii, ce doresce tot sufletul de român: măreaţa, ţeri- citoarea, sfânta Unire a tuturor Românilor am vrut eu şi cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreaţă Biserică. Unire în cugete, unire în simţiri, unire în religiune.“ 25)

O biserică impozantă a mai clădit în Unguraş, parohia filie a Şişeştilor, aceasta însă în stil baroc, în formă de corabie, cu două turnuri la intrare.

A ridicat o mulţime de troiţe, prin toate colţurile satului, a drumurilor şi prin ogoare, ale căror inscripţii în mod semni­ficativ încep cu iniţialele S. P. Q. R. (Senatus Populus Que Romanus).

Deoarece lipsea foarte mult din parohie, fiind mereu pe drumuri, agendele parohiei erau conduse de capelanul său Andrei Pop.

24) „ . . . Biserica sf. Uniri a tuturor Românilor o. c. pag. 26.S5) „ . . . Biserica sf. Unirii. . . o. c. apg. 11.

31

Casa în cane a locuit Vasile Lucia,ciu în Şişeşti,

Când se reîntorcea din calatorii, ţinea întruniri cu ţăranii, într’un pavilion în formă de cruce, ce l-a construit, pentru acest scop, lângă biserică şi care mai servea şi de adăpost, în tim­pul verei, pelerinilor cari veneau să se închine la icoana făcă­toare de minuni, ori la izvorul tămăduitor de sub poala dea­lului pe care e construită biserica.

Oficialitate maghiară pentru a contrabalansa activitatea naţională a lui Vasile Lucaciu, atât de periculoasă intereselor maghiarismului, clădi în mijlocul sfatului o impunătoare şcoală primară de stat cu limba de predare maghiară, care însă nu rămase fără răspuns, căci în 1905 ridică şi Lucaciu în apro­pierea bisericei, o şcoală primară care azi serveşte de casă Parohială.

32

C A P I T O L U L III.

Primele debuturi pe arena luptelor nationale

Ceeace făcuse până acum a fost parcă, numai un preludiu al marelor lupte naţionale, în vâltoarea cărora se va avânta şi cari au făcut din el cel mai iubit şi mai stimat luptător naţio­nal al Ardealului. Căci de acum înainte lupta lui nu va fi o simplă acţiune izolată, ci o va încadra în ansamblul marilor lupte naţionale, date de toţi fruntaşii poporului român de sub sacra coroană ungară, coordonând-o intereselor şi idealului în­tregului popor român, care drept recunoştinţă încă în viaţă fiind, l-a aşezat între figurile lui legendare.

Situaţie Românilor transilvăneni şi ungureni, după în­cheierea dualismului austro-ungar delà 1867 era de tot pre­cară. Curtea imperială din Viena, pentru care Românii transil­văneni sângeraseră în răscoala din 1848—1849, le dase acum cea mai urâtă palmă, abandonându-i de sub aripa ei protectoa­re şi dându-i pe mâna guvernelor ungureşti delà Budapesta.

Politica acestor guverne tindea spre o totală desfiinţare a naţionalităţilor nemaghiare de pe teritoriul Ungariei, pentru a crea astfel, prin forţă şi brutalitate, un stat naţional ma­ghiar.

Teoretic acest stat naţional maghiar a fost creiat prin faimoasa lege a naţionalităţilor din 1868, care la art. I. a desfiinţat toate naţiunile din Ungaria, declarând pe toţi cetă­ţenii ţării, membrii ai naţiunei maghiare unice şi indivizibile, ne mai existând legal nici Români, nici Sârbi, nici Slovaci, nici Germani, ci numai Maghiari.1)

Faţă de această dureroasă schimbare, Românii din provin-

i) Zenobie Păclişanu: „Guvernele maghiare şi mişcările culturale ale Românilor ardeleni“ ; în Revista Fund. Reg. nr. 1 din Ian. 1934, pag. 115.

33

ciile de dincoace de Carpaţi reacţionară în două feluri. Unii, bănăţenii şi ungurenii hotărîră, în conferinţa naţională ţinută în Ian. 1869 la Timişoara, activismul parlamentar, luând parte integrală la luptele electorale şi la viaţa parlamentară din noua alcătuire a Monarhiei austro-ungare, sprijinind curentul separatist al kosuthiştilor, pentru a ajunge la o Ungarie in­dependentă, în cadrele căreia Românii să obţină libertăţile dorite. Iar ceilalţi, ardelenii, după conferinţa frăţească ţinută la 7 Martie (23 Februarie) 1869, la Miercurea Sibiului, au ho­tărât absoluta pasivitate parlamentară, dr. Ioan Raţiu moti­vând această atitudine prin cuvintele: ,,că intrând în parla­mentul din Pesta, Românii ar recunoaşte unirea Ardealului cu Ungaria şi astfel ar pierde temelia morală şi legală de a revendica independenţa lor naţională.2)

La alegerile cari au urmat pentru camera maghiară, Ro­mânii ardeleni au fost solidari în aplicarea hotărîrei delà Mier­curea Sibiului şi tenziunea fiind destul de mare, ministrul pre­şedinte ungar, de atunci, Lonyai Menyhért se gândea la o de­stindere, adresând la începutul lui Iunie 1872, celor doi mitro- poliţi români, în mod confidenţial, rugămintea să-i comunice în scris „gravaminele“ şi dorinţele poporului român.

Se convoacă o conferinţă naţională la Blaj, pe ziua de 3 Iulie 1872, care fu prezidată de mitropolitul Ioan Vancea delà Blaj —■ mitropolitul Andrei Şaguna fiind bolnay lipsea — şi unde împăcarea celor două naţionalităţi era cât pe-aci să fie fapt împlinit, căci Românii se declarară împăcaţi cu dualismul, dacă li se asigură şi lor individualitatea naţională.

în curând însă ministerul Lonyai căzu şi cu el deodată, posibilitatea unei apropieri şi înţelegeri între cele două popoare. La 1875 ia puterea Coloman Tisza, şeful partidului liberal maghiar supranumit „sdrobitorul de naţionalităţi“ , care ina­ugurând un nou sistem de teroare electorală şi de oprimare a naţionalităţilor, face imposibilă reprezentarea lor în camera maghiară şi deci o împăcare şi bunăînţelegere.

Pentru Români începură zile negre. Intre activişti şi pasi- vişti aveau loc continue hărţuieli, căutând să-şi impue fiecare

2) Ioan Georgescii: „Dr. Ioan Raţiu“, 50 de ani din luptele naţionale Românilor ardeleni; Sibiu 1928, pag. 44—45.

34

părerea, militând unii pentru activitate, iar alţii rămânând pe lângă vechea hotărîre de pasivitate parlamentară.

în mijlocul acestor desbinări şi hărţuieli, Gheorghe Pop de Băseşti lansează ideea să se convoace o conferinţă a dele­gaţilor tuturor Românilor din Ardeal, Banat şi Ungaria şi profitând de faptul că Românii ardeleni se găseau, la începu­tul lui Aug. 1880, întruniţi în congresul general al „Astrei“ la Turda, stărui pe lângă câţiva fruntaşi să rămâie la o consfă­tuire intimă, care avu loc în casa lui Ioan Raţiu din Turda în zilele de 9 şi 10 Aug. acelaş an, unde au participat pe lângă Raţiu şi Gh. Pop de Băseşti, alte figuri marcante ca Gheorghe Bariţiu, Ioan Bologa, Partenie Cosma şi Visarion Roman.

Această conferinţă în curând fu urmată de o alta la Sibiu, ţinută în zilele de 16, 17 şi 18 Oct. în casa Iu: Partenie Cosma, ca o consfătuire premergătoare şi pregătitoare a maréi întru­niri a delegaţilor tuturor Românilor din Ardeal, Banat şi păr­ţile ungurene, convocată de comitetul de şapte3) ales pen­tru acest scop în această conferinţă, pentru ziua de 12—14 Mai 1881, la Sibiu.

La această mare întrunire s’a hotărît organizarea Româ­nilor din Ungaria şi Transilvania într’un partid politic, apoi s’a redactat un program de acţiune politică, comun tuturor Româ­nilor supuşi coroanei ungare, care însă n’a dat rezultatele do­rite, deoarece bănăţenii şi ungurenii rămaseră şi pe mai de­parte activişti, participând la alegeri, până când ardelenii ră­maseră şi pe mai departe credincioşi hotărîrei delà Miercurea Sibiului, fiind tot pasivişti.

La această întrunire s’au ridicat câteva glasuri cari cereau acţiune pentru redobândirea autonomiei Transilvaniei şi s’a mai hotărît ca cele desbătute în această conferinţă să fie pe larg expuse într’un memoriu explicativ, care a şi fost redactat de Gheorghe Bariţiu, tipărindu-se în anul următor, 1882, în limbile: română, maghiară, germană şi franceză.4)

în cele din urmă s’a ales un comitet electoral, central şi

a) Din comitetul de şapte făceau parte: Vincenţiu Babcş, Gheorghe Bariţiu Rartenie Cosma, Nicolae Popea, Gh. Pop de Băseşti, dr. Ioan Raţiu şi Visarion Roman.

4) Ioan Moga: ,,Trit»uniştii şi mişcarea memorandistă“ ; în „Gând Românesc“, nr. 5, an 1934, pag. 266.

permanent, ca reprezentant autorizat şi chiar legal al naţiunei române din Ardeal şi părţile ungurene. Din acest comitet fă­ceau parte: Vincenţiu Babeş, Gheorghe Bariţiu, George Pop de Băseşti, dr. Ioan Raţiu, Partenie Cosma, Manole Diamandi, Nicolae Popea, Visarion Roman, Gheorghe Seoula, Mircea B. Stănescu şi Anania Trâmbiţaş.

Chestiunea Transilvaniei începuse să agite şi spiritele fra­ţilor din România liberă. Oamenii politici de pe atunci se folo­seau de chestiunea Transilvaniei ca de o sperietoare împotriva Austriei,5 * *) până când Regele Carol I. şi cu primul său ministru Ion I. Brătianu au împins România în sfera de acţiune a Triplei Alianţe, încheind în 1883, deodată cu înfiinţarea societăţii ire- dente „Carpaţii“ -un tratat defensiv cu Monarhia austro-ungară.

Acest act avut darul să producă o complectă desorientare, ba chiar descurajare în sufletele Românilor din Monarhie, căci în el vedeau sacrificarea lor. Mai ales că, guvernul maghiar a reuşit să formeze, în Martie 1884, un partid moderat român, având un organ de publicitate „Telegraful Român“, cu meni­rea să câştige opinia publică pentru o împăcare româno- maghiară.

Reacţiunea împotriva acestei tentative de destrămare a Românilor ardeleni a pornit din însăşi redacţia Telegrafului şi a fost condusă de vechiul redactor Nicolae Cristea, care pă­răsi redacţia şi împreună cu o seamă de tineri hotărîră scoa­terea unui cotidian, în care să combată acţiunea guvernelor maghiare şi a celor ce se lasă ispitiţi de gândurile împăciui­toare cu Ungurii.

Acum, în 1884 veni la Sibiu, Ion Slavici, trimis din Bucu­reşti de academicianul şi omul politic Dimitrie Sturza, cum şi de primul ministru de atunci Ion I. Brătianu,8) pentru a scoa­te, în colaborare cu fraţii Aurel şi Eugen Brote şi alţii ziarul „Tribuna“ . Delà început tribuniştii cer solidaritatea tuturor Românilor din Ungaria, adoptând cu toţii pasivismul ardelean. Ei cer cu insistenţă redactarea unui Memorand, în care expuse

35

o) Tiitu Maiorescu: „Ist. contempor. a României, 1866—1900“, Bucur.Socec. 1925, pag. 307.

«) Ion Rusu Abrudeanu: „România şi războiul mondial"; Bucur,1621, pag. 57. ----------

36

fiind pe larg situaţia şi doleanţele poporului român, să fie ne­întârziat înaintat Monarhului, a cărei vizită se anunţa prin Ardeal, din prilejul serbărilor comemorative a 40 de ani de domnie.

în anul 1887 se ţine o nouă conferinţă naţională la Sibiu. Succesul tribuniştilor se învederează tot mai mult, căci vechiul comitet ales la 1881 este complectat cu câţiva tineri ca: Dr. Vasile Lucaciu, Ioan Slavici, dr. A. Mureşianu, Eugen Brote, Iuliu Coroianu şi alţii, toţi partizani ai ideii redactării şi înain­tării Memorandului la împărat.

înaintarea acelui Memorand la Împăratul Francise Iosif I. nu se făcu. Pricina era opoziţia ce o făcea în comitet, o frac­ţiunea condusă de bănăţeanul Vincenţiu Babeş, care era de părerea că nu e momentul oportun pentru prezentarea unui astfel de act înaintea tronului, căci împăratul abia împăcat — prin încheerea dualismului — cu Ungurii, n’are să-i sacrifice pe aceştia, de dragul nostru.

In prima şedinţă ce o ţinu însă, biroul comitetului, sub preşedinţia lui Gheorghe Bariţiu, s’a hotărît ca în curs de o lună să se strângă materialul necesar pentru redactarea pro­iectului Memorandului, care în curând, şi fu întocmit de Ion Slavici, tipărit şi împărţit membrilor comitetului.

Vincenţiu Babeş însă, pentru a zădărnici acţiunea proiec­tată, răspândi ştirea că guvernul maghiar este hotărît să disol- ve comitetul şi propune ca comitetul să se declare el însuşi disolvat, apoi se retrase din comitet, lăsând însă să se înţe­leagă că o eventuală înaintare a Memorandului ar putea atra­ge după sine o contramanifestaţie a grupului său.

Pentru a împiedeca o asemenea acţiune, care ar fi com­promis tot rezultatul luptelor de până acum, dr. Vasile Luca­ciu, Ioan Slavici şi chiar preşedintele Gheorghe Bariţiu pără­siră comitetul, în timp ce Vincenţiu Babeş, reveni în comitet şi-şi continuă politica până în 1890, când se ţinu o nouă con­ferinţă la Sibiu, unde Iuliu Coroianu prezintă un nou proiect al Memorandului, redactat de el şi de dr. Vasile Lucaciu.

Reîntorcându-se delà aceste întruniri, părintele Lucaciu obişnuia să adune poporul şi să-i facă cunoscut hotărîrile ce au fost aduse, convocând aşa numitele conferinţe electorale.

Prima conferinţă electorală fu convocată pe ziua de 9 Iunie

37

1887 în comuna Tăuţii de sus (jud. Satu-Mare), unde împreună cu prietenul său Alexandru Berinde, preot în Seini, fost şi el delegat la conferinţă din Sibiu, făcu un expozeu asupra re­zultatelor consfătuirilor de acolo, dând totodată şi îndrumări Românilor' din această circumscripţie electorală, cu privire la atitudinea de urmat, la caz că vor avea loc alegeri de deputaţi.7)

La această întrunire, după cum reiese din procesul verbal anchetator, încheiat pe baza declaraţiilor martorilor, şi actul de acuzare delà proces, dr. Vasile Lucaciu a rostit o cuvântare vehementă, cu acuze la adresa administraţiei maghiare,8) din care spicuesc următoarele :

„Românii sunt oprimaţi de Unguri şi dacă se duc cu plângerile lor la autorităţi, acolo în loc să le remedieze răul, funcţionarii se întreabă ei între ei: ce vrea valahul acesta? Lăsaţi-l să piară, să piară valahul puturos. Şi este îndrumat să plece. Atacă şi feţele- noastre bisericeşti şi nesocotesc legile noastre bisericeşti. Delà func­ţiuni suntem eschişi şi aceia cari totuşi au favorea de a putea accep­ta vreo diregătorie, sunt mizerabilii mizerabililor, cari pe proprii lor bani îşi trădească fraţii. Cheltuelile bugetare ale ţării, noi te aco­perim, dar limba noastră românească o nesocotesc şi cererile scrise româneşte sunt respinse. Cele mai frumoase năzuinţe sunt împie­decate: nu ni se permite înfiinţarea de reuniuni pentru desvoltarea noastră culturală, în timp ce se înfiinţează societăţi ca E. M. K. E. şi „Szécsenyi Társulat“ cari au în programul lor despoierea popo­rului român de limba, naţionalitatea şi legea strămoşească. Se pun impozite pentru cultură şi taxe speciale pentru adunare de fonduri, cu ajutorul cărora încearcă apoi să ne cumpere învăţătorii. Dar va veni timpul când şi noi vom da semne de viaţă şi vom reacţiona împotriva lor.

„Cuvintele aceste — spune actul de acuzare — şi-au făcut efec­tul, deoarece populaţia română şi maghiară, care până aci trăia în bună înţelegere, de atunci se priveşte cu neîncredere.

„Faptul că acuzatul şi unii dintre martori, deşi vorbesc bine limba maghiară, totuşi au refuzat în cursul audierii, să vorbească în limba oficială a Statului, încă este un indiciu sigur despre resen­timentele ce nutresc faţă de patria maghiară, faţă de naţiunea maghiară şi limba ei“ .

7) Veteranus: Leul delà Şişeşti în lumina proceselor..., în „Gazeta“ diin Satu-Mare, 1. XII. 1935.

s) Döntvénytár A. M. K. Curia, a Budapesti Kir. itélcrtábla, a pénz. ügyi köz;gazg'atási bíróság elvi jelentőségű határozatai, Budapesţ 1891. pag. 156-162.

38

Declaraţiile, depuse sub prestare de jurământ, a martori­lor: Alexandru Berinde, Nicolae Lupan, Avram Breban, Ale­xandru Pop, Atanasie Lupan, Vasile Babin, Ananie Murg, Da­nii ă Andreoaica şi Ioan Doboşi, mărturisesc că acuzatul dr. Vasile Lucaciu n’a vorbit în felul arătat de martorii acuzatori: Sigismund Papp, Iosif Liptak, Mathias Roth, Irimie Petras, Vasile Duma şi Ioan Torna, şi că nu s’ar fi folosit de nici o ex- presiune care ar fi fost contrarie Statului şi naţiunei maghiare şi care să poată fi considerată ca o ,,aţâţare“ .

în felul acesta depoziţiile martorilor acuzatori fiind con­trabalansate de depoziţiile celorlalţi martori, nu se poate do­vedi comiterea infracţiunei de acuză şi în felul acesta condam­narea acuzatului nu ar avea nici o bază legală, cauză pentru care dr. Vasile Lucaciu este achitat.9)

Tabla Regească (Curtea de Apel) din Budapesta prin avi­zul nr. 35692 din 7 Martie 1890, aprobă sentinţa dată de prima instanţă dă judecată, pe baza motivelor invocate de acea in­stanţă şi mai constată că depoziţiile martorilor niu pot fi pri­mite ca conţinutul adevărat al vorbirei. Există însă un Proces- Verbal întocmit după notele stenografice ale mai multor audi­tori, destinat a se publica în ziarele româneşti şi care tradus în ungureşte a fost anexat la dosar sub nr. 158.

Considerând că textul acestui Proces-Verbal a fost întoc­mit ou scopul de a aduce la cunoştinţa populaţiei romaneşti prin ziare, cele ce s’au spus în adunarea din Tăuţii de sus, reoglindeşte cât se poate de fidel, ideile pe cari oratorul inten­ţiona să le facă acceptate de populaţia care vorbeşte limba românească.

Luând ca bază de acuzare acest text, este indubitabil spu­ne avizul Tablei Regeşti, că el cuprinde expresiuni necuviin­cioase şi grosolane la adresa guvernului şi administraţiei publi­ce a Statului maghiar.

Să se mai ia în considerare că acuzatul tot în aceeaşi vor­bire mai spunea următoarele: „Cei 15 milioane de locuitori, din această ţară, au drepturi asigurate de legi şi tot aceste legi no asigură si nouă drepturile noastre naţionale“ şi mai departe că: „avem noi lege care ne permite folosirea limbei noastre“

s) Arhiva Tribunalului din Satu-Mare, act Nr. 8375 din 9 Iun. 1889.

39

şi la urmă: „legea sancţionată de Majestatea Sa dispune, că în regiunile locuite de Români, diregătorii să fie luaţi din sânul poporului“ .

Curia Regească luând în considerare că acuzatul declară aceste în public . . . făcând o constatare corectă a situaţiei de drept public şi de Stat, prin faptul că legislaţia maghiară în instituţiile sale cele mai fundamentale a asigurat pe seama tu­turor cetăţenilor patriei egalitatea de drepturi, şi că legea nu face nici o deosebire nici între religiuni nici între naţionalităţi, nici între clase, deci implicit el însuşi a declarat de neadevăr şi fără temei acuza ce i s’a adus, de aţâţare împotriva unei naţionalităţi.

Astfel Curia Regească (Curtea de Casaţie) aprobă sen­tinţa de achitare a Tablei Regeşti din Budapesta, pentru moti­vele aduse de prima instanţă, precum şi din motivul că: „Deşi acuzatul vorbeşte bine limba oficiala a Statului, totuşi la desba- terea finală s’a folosit de limba română refuzând să dea răspun­surile în limba maghiară, folosindu-se de dreptul ce îl dă legea. De aceea această întrebuinţare şi practicare a dreptului său legal nu poate fi obiectul unei observaţiuni judecătoreşti şi mai ales nu poate forma obiectul unei menţiuni speciale printre motivele sentinţelor judecătoreşti“ .

Acest proces intentat împotriva lui Vasile Lucaciu pentru aţâtare împotriva unei naţionalităţi, s’a judecat de către Tri­bunalul din Satu-Mare în ziua de 19 Martie 1890. La desbateri a participat atâta lume, că sala de desbateri a Tribunalului s a dovedit neîncăpătoare. De aceea desbaterea principală a avut loc în sala Redutei (Vigadó).10)

La acest proces s’a întâmplat pentru prima dată în analele justiţiei maghiare cazul că acuzatul şi martorii săi (acuzatul dr. Vasile Lucaciu şi martorii: Ion Pop protopop m Turţ şi Alexandru Berinde protopop în Seini ş. a.) au refuzat să dea răspunsuri în ungureşte, chiar cu riscul unei sentinţe defavo­rabile pentru acuzat.

Apărătorul părintelui Lucaciu în acest proces a fost dr.

io) Veteranus: „Leul cela Şişeşti în lumina proceselor ce i-au fost înscenate de Unguri“ ; în ziarul „Frontul“ din Satu-Mare nr. din 21 Sept, 1935.

40

luliu Coroianu, adv. în Cluj, şi membru în comitetul parti­dului naţional.

In timp ce dr. Vasile Lucaciu era şicanat cu astfel de înscenări judecătoreşti, în sânul comitetului partidului naţional începură lupte pentru delăturarea lui Vineenţiu Babeş din ca­pul mişcării Românilor ardeleni. Câţiva tineri, foşti colabora­tori ai Tribunei, între cari G. Bogdan Duică şi Ion Rusu Şi- rianu au trecut în România şi au început o violentă campanie de presă în ziarele de acolo („Românul“ , „Timpul“ etc.) şi cu ajutorul oamenilor politici de atunci, în deosebi Dimitrie Stür­za, agitară studenţimea din capitală şi o îndemnară la mani­festaţii de stradă împotriva guvernelor maghiare.

Aceste mişcări au fost urmate de două acte politice foarte interesante, de două memorii ale studenţilor universitari ro­mâni din Bucureşti şi din Iaşi către universităţile şi către toţi intelectualii şi oamenii politici ai Europei. Memoriile au fost publicate în 1890 de Comitetul Uniunei studenţilor universi­tari români, care avea în capul ei pe dl. prof. Simeon Mehe­dinţi, arătând greaua situaţiei în care se găseau Românii din Monarhia austro-ungară.

Pentru contrabalansarea mişcărilor româneşti din Ardeal şi pentru a putea răspunde propagandei întreprinsă din Româ­nia liberă guvernul maghiar condus de mai bine de zece ani de faimosul Coloman Tisza, luă iniţiativă înfiinţării unei socie­tăţi culturale, cu o secţie în Sud şi cu alta în Nordul Unga­riei, cunoscută sub numirea Emke (adecă Erdélyi magyar köz­művelődési egylet), având rostul de a maghiariza prin cultură şi prin răspândirea limbei ungureşti, naţionalităţile din Un­garia.

O luptă aprigă se încinge între studenţimea română de o parte şi studenţimea maghiară de alta. Ca un răspuns la înfiin­ţarea societăţii Emke delà Cluj, la Bucureşti luă fiinţă, în 1890, tot prin îndemnul ardelenilor trecuţi dincolo, Liga pentru uni­tatea culturală a tuturor Românilor, de sub preşedinţia lui Grigore T. Brătianu,11) care pentru prima dată informează Eu­ropa prin broşuri despre sistemul nedrept şi barbar aplicat de Unguri, elementului românesc din Transilvania şi Ungaria.

ii) Titu Maiorescu o. c. pag. 59.

41

Ungarii încă tipăresc o broşură de propagandă în franţu­zeşte, întitulată Roumains et Magyars, al cărei autor a fost recunoscut în persoana renegatului profesor de literatura ro­mână delà Universitatea din Cluj, Moldovan Gergely, care adu­ce elogii poporului maghiar.12)

Urmează apoi în 1892, replica studenţilor universitari ro-, mâni din Transilvania şi Ungaria, redactată de Aurel C. Po- povici şi tipărită în cinci limbi: română, franceză, engleză, ita­liană şi germană, ceeace a adus condamnarea lui A. C. Popo- vici, la patru ani închisoare de stat şi 5000 florini amendă, fapt care îl determină să se refugieze în România.

Toată străduinţa oficialităţii, de a înăbuşi mişcările aceste de emancipare culturală şi naţională românească era zadar­nică, căci chestiunea transilvană trecuse deja pe plan interna­ţional, devenind o problemă de importanţă europeană.

FACSIMILUL UNEI SCRISORI DE.A LUI VASILE LUCACIU:

is) George Moroianu „Les luttes des Roumains Transylvains pour la liberté et l’opinion européenne“ ; Paris, I. Gamber 1 9 3 3 , pag. 75.

42

C A P I T O L U L IV.

memorandul şi procesul lui.Chestiunea Românilor transilvăneni cunoscută fiind cer­

curilor intelectuale şi politice ale Apusului european, a fost adusă în discuţie la congresul interparlamentar şi te congresul internaţional al păcii, ţinut 1a Roma în 1891, înaintându-se de către deputatul român Fleva, o moţiune în favoarea popoare­lor oprimate din Monarhia austro-ungară, moţiune călduros primită şi ovaţionată de deputaţii italieni şi de delegaţii ţărilor neolatine. — Deputatul italian Imbriani luând cuvânt, propuse congresului să voteze o moţiune în senzul că „toţi deputaţii prezenţi la conferinţă să fie obligaţi a recunoaşte tuturor po­poarelor dreptul de a-şi realiza unitatea naţională şi că tre- | buo să se acţioneze în acelaş timp pentru realizarea acestui ideal“.1)

La acest congres s’au auzit glasuri ca acela a lui Menottl Garibaldi (fiul lui Giusepi Garibaldi) care între altele a spus următoarele : „Tatăl meu a simpatizat cu cauza maghiarilor şi i-a susţinut, crezând că ei vor da un bun exemplu de libe­ralism. Insă ungurii nu sunt demni de simpatiile Italienilor, fiindcă şî oprimă în felul cel mai barbar trei milioane dintre fraţii noştri“.

Numeroase încurajări, de acest fel, venite îndeosebi din apusul Europei, deteră un nou impuls acţiunei Românilor din Transilvania pentru continuarea luptei începute, de data aceasta cu mai multă tenacitate, în vederea câştigării dreptului de viaţă ce trebuia să i se asigure naţiunei române din Unga­ria şi Transilvania.

i) G. Moroianu: o. c. pag. 103.

43

O acţiune comună fu pornită întâiu prin gazetele din România de către tribuniştii trecuţi dincolo şi apoi aici acasă, în Ardeal, prin „Tribuna“ , apoi în şedinţele comitetului na­ţional, pentru răsturnarea lui Vincenţiu Babeş preşedintele co­mitetului naţional, care prin felul lui de a fi şi prin opoziţia ce făcea împotriva ideii prezentării Memorandului la împărat, stătea parcă în calea străduinţelor realizării idealului nostru naţional.

In zilele de 27 şi 28 Oct. 1890 se ţinu a patra conferinţă naţională la Sibiu, în care se ia din nou în desbatere memoriul întocmit de Iuliu Coroianu şi de Dr. Vasile Lucaciu, stabilin- du-se definitiv textul lui. N’a fost însă nici de data aceasta prezentat Monarhului, deoarece comitetul era de părerea că trebuie întâiu lămurită opinia publică şi câştigat sprijinul „băr­baţilor patrioţi buni“ .

In astfel de împrejurări este firesc că majoritatea mem­brilor comitetului i-au dat să înţeleagă lui V. Babeş, că trebuie să se retragă, mai ales că guvernul lui Iuliu Szapâry care urma lui Coloman Tisza, continuă cu mai multă ardoare, politica de oprimare şi maghiarizare a naţionalităţilor.

Aceasta a fost situaţia când fu convocată pentru zilele de 20, 21 şi 22 Ianuarie 1892 la Sibiu a cincea conferinţă naţio­nală a partidului naţional-român, unde vechiul comitet a fost înlocuit cu unul nou, având preşedinte pe Dr. Ioan Raţiu şl secretar general pe Dr. Vasile Lucaciu.

în această conferinţă se votă o moţiune, prin care se decide prezentarea, fără amânare a Memorandului la Viena, respingând cu o majoritate de 78 de voturi contra 56, propu­nerea acelora, cari şi de data aceasta încercară, prin inter­venţia lui Alexandru Mocioni, să zădărnicească ducerea şi pre­zentarea memoriului la împărăţie.

In urma acestei hotărîri, Comitetul central al partidului s’a întrunit în zilele de 25 şi 26 Martie la Sibiu, stabilind de­finitiv textul Memorandului. — Fu tipărit în fosta tipografie a Tribunei, acum proprietatea lui Eugen Brote, în broşuri for­mat 4° pagini 23, în limbile română, maghiară şi germană şi răspândit în peste 5.000 de exemplare prin tară şi străinătate.

Citind Memorandul mi-am dat seama că el este o lucrare de mare valoare istorică, rezultată din luptele şi frământările

44

noastre de veacuri. în el se spun vorbe de adevăr, demnitate şi de conştiinţă, cum nu ştiu dacă s’au mai spus vreodată în faţa tronului din Viena :

„Suntem chibzuiţi Majestate, suntem iubitori de ordine, leali şi îndelung răbdători, dar suntem oameni şi nu se poate să rămânem neatinşi, când în fiecare zi suntem provocaţi, in­sultaţi fără sfială, loviţi în interesele noastre culturale şi în cele economice, ameninţaţi în existenţa noastră..

„Astăzi după ce popoarele din Monarhie au fost învrăjbite prin o politică nesocotită şi îndărătnică, numai delà fireasca mijlocire a Majestăţii Voastre se mai poate aştepta o schim­bare salutară în viaţa noastră comună..

în continuare memoriul arată nemulţumirea generală a Românilor din Ungaria ou noul sistem de guvernământ inaugu­rat prin încheierea dualismului austro-ungar, prin următoarele’ cuvinte :

„Vătămat se simte poporul român prin acest act, fiindcă (prin el) s’a lucrat Ia înfăptuirea unei fuziuni fără considerarea legilor ce garantează autonomia acestei ţări (Ardealul).2)

în capitolele cari formează însuşi textul Memorandului, se dovedeşte imposibilitatea situaţiei politice creată prin câte­va legi ungureşti ca: legea electorală, legea pentru egala în­dreptăţire, a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea presei şi legea agrară care opreşte pe Români să înte­meieze societăţi agricole şi culturale.

Aceste puncte sunt desvoltate pe larg în cele 23 de pagini ale Memorandului, care a fost semnat de preşedintele comite­tului partidului, de Dr. loan Raţiu; de cei doi vice preşedinţi: George Pop de Băseşti şi Eugen Brote; de secretarul general Dr. Vasile Lucaciu şi de secretarul de şedinţe Septimiu Albini.

Predarea acestui Memorand, împăratului Francise Iosif I. a fost hotărâtă pentru sfârşitul lunei Mai a anului 1892, con- vocându-se pentru ziua de 28 Mai la Viena un număr cât se poate de mare de Români din toate colţurile Ardealului, pen- truca împreună cu comitetul partidului să înmâneze Memoran­dul, împăratului.

2) Procesul Memorandului Românilor din Transilvania, Acte şi date vol. I. Editura Buletinul Justiţiei, Cluj, 1933.

45

însuşi Lucaciu a dus pe cheltuială proprie, patru ţărani: pe Dipşe Constantin din Şuldeşti, Pavel Bele din Unguraş, Ata- nasie Demian din Negrea şi Gheorghe Avream din Şişeşti, aşa că la ziua fixată se găseau în capitala Monarhiei peste 200 de ţărani români, de prin toate colţurile Ardealului şi părţilor ungurene, unde îi aştepta preşedintele Dr. Ioan Raţiu, plecat mai înainte pentru a se informa din vreme, de şansele unei au­dienţe la împăratul.

In tot timpul şederii la Viena, deputăţia Românilor s’a bucurat de atenţiune deosebită şi de adevărate manifestaţiuni de simpatie din partea populaţiei vieneze. După un incident cu poliţia care le-a interzis o întrunire, în urma intervenţiei ener­gice a câtorva deputaţi din camera austriacă, li se acordă Ro­mânilor autorizaţia de a ţine o nouă întrunire în sala Elter- lein din Hernals.

O crudă desiluzie avea să încerce însă, din nou sufletul atât de greu încercat al acelora cari mai nutreau încă în sufletul lor cinstit, speranţa că împăratul le va face dreptate.

Lucrurile se întâmplară întocmai cum prevăzuse în 1890 Alexandru Mocioni. împăratul influenţat de guvernul delà Bu­dapesta, nu acordă audienţă comitetului de cinci, însărcinat cu predarea Memorandului şi se văzură siliţi să-l predea închis într’un plic, şefului de cabinet al Împăratului, baronului Adolf Braun, iar acesta conform ordinului primit trimite plicul, Mi­nistrului Szögyény, care îl înaintă şefului guvernului maghiar, contelui Iuliu Szapăry, iar de aici însoţit de o adresă fu tri­mis prin ministerul de interne, prefectului de Turda, ca să-l restitue drului Ioan Raţiu şi să-i comunice că ministrul nu este dispus să înainteze „Locului prea înalt“ memorii redac­tate de indivizi fără nici o autorizaţie, întrucât nici pe semna­tarii Memorandului, nici persoanele care s’au prezentat cu el la Viena nu îi socoteşte îndreptăţiţi a vorbi şi a lucra în nu­mele poporului român“ .

întrucât Raţiu a fost nevoit, în urma manifestaţiunilor ce au avut loc împotriva lui, să părăsească Turda plecând la Si­biu, prefectul de Turda a trimis Memorandul prefectului din Sibiu, care l-a înmânat lui Raţiu.3)

a) Zenobie Pâclişeanu: „Guvernele ungureşti şi mişcarea memoran- distă a Românilor din Ardeail“ ; în „Revista Fundaţiilor Regale“ No. 5. din Mai 1934, pag. 344 — 345.

46

Eşecul acesta al delegaţiei Românilor ardeleni la împăra­tul, încurajară oficialitatea şi justiţia maghiară, punând sub acuzare şi urmărind pe cale judecătorească pe capii mişcării me- morandiste, ca instigatori la răsturnarea ordinei şi siguranţei Statului maghiar.

O serie de procese de înaltă trădare începură acum, cul­minând prin monstruosul proces al Memorandului, care prin amploarea lui neobişnuită şi prin răsunetul mare ce a avut în toată intelectualitatea europeană, primi o importanţă într’ade- văr mondială.

Principalul obiectiv asupra căruia se deslănţui, mai întâiu furia justiţiei maghiare, a fost popa valah al Şişeştilor, dr. Vasile Lucaciu, care prin Procesul-Verbal încheiat la 24 Mai 1892 de către judecătorul de instrucţie Coloman Toperczer şl grefierul Hitter, la instrucţia procesului de atentat la siguranţa vieţii notarului Sigismund Pap din Ferneziu'*) fu citat pentru interogare în faţa Tribunalului din Satu-Mare, fiind denunţat de Gheorghe Babiciu că ar fi zis despre Sigismund Pap, că : „din porunca lui Dzeu trebuie să piară, prin foc, prin apă, ca un câine turbat“ 4 * 6)

La interogator Dr. Vasile Lucaciu face declaraţiuni de o îndrăzneală de neînchipuit, în care desvălue fără de nici o re­ticenţă metodele de prigonire adoptate de guvernele maghiare împotriva conducătorilor poporului român.

Intre altele spune: „ . . . e cert că înaltul guvern în înţelegere cu capul administraţiei judeţene (cu prefectul) l-au folosit pe Si­gismund Pap de agent provocator şi l-au angajat să ieie conduce­rea prigoanei politice, pornită pe atunci, împotriva mea (e vorbă de întrunirea politică din Tăuţii de sus, delà 1887), nevinovăţia mea s’a desluşit însă splendid şi aşa s’a constatat vinovăţia dânsu­lui. Un şir întreg de plângeri au fost înaintate împotriva lui, dar ancheta fu dusă fără energie, ba spre scandalizarea tuturor a fost chiar casată şi Sigismund Pap menţinut în post cu toată viaţa lui scandaloasă. Pretorii încă s’au plâns că este intolerabil ce face acest om dar subprefectul a declarat că S. Pap este un om indis­pensabil. Aşa că el din gratitudinea protectorilor tulbură pacea în- tregei regiuni, alarmează opinia publică şi acuma vine de aduce

4 ) Acelaşi S. P. care a fost principalul acuzator al părintelui Lucaciuîn procesul de „aţâţare împotriva unei naţionalităţi“.

.">) Veteranus o. c. în „Frontul“ din 18 Septembrie 1935.

41numele meu nepătat în legătura cu acest atentat incalificabil. Ştiu din sursă sigură că Babiciu (caro era bănuit că a pus dinamita în casa notarului Pap) a fost maltratat de jandarmi, dar în drum spre Firiza i s’a dat prilej să vorbească cu Sigismund Pap care var fi spus, că dacă îl va arăta pe Lucaciu de autor moral al atentatu­lui, lui nu i se va întâmpla nimic.

„ N’am vorbit nicicând cu Babiciu şi declar de neadevărat afir­maţia lui“ .

„Convingerea mea este, că acest lucru se exploatează în scopuri, pentrucă altcum nu-mi pot explica, cum un om de caracter şi cu intenţiunile cele mai bune, cum mă cunosc şi mă ştiu pe mine, ar putea fi suspectat de comiterea unui astfel de atentat“ .

In urma acestei declaraţiuni Dr. Vasile Lucaciu a fost pus sub acuză de calomniere în public a guvernului regal-ungar.7)

Toate ziarele ungureşti, în frunte cu „Magyar Hírlap“ , publicau zilnic articole şi telegrame senzaţionale, denunţând opiniei publice faptul că atentatul cu dinamita comis împotriva lui Pap Zsiga este opera de răsbunare politică a unei conjuraţii daco-române ale cărei fire se concentrează în mâinile preotu­lui valah din Şişeşti.

Dr. Vasile Lucaciu scrie atunci, o scrisoare din Şişeşti advocatului I. Şavaniu, al cărei original este azi în posesiunea dlui Dr. Epaminonda Lucaciu, şi pe care o reproduc aici în întregime :

„ONORABILE DOMNULE !„Precum vedeţi cataractele persecuţiunilor s’au deschis în contra

mea. „Sic fractus“, Vă rog On. Domnule să aveţi gentileţă a da o apelă în contra acestei sentinţe de punere sub acuză.

„Dvs. cunoaşteţi cauza şi Veţi şti produce argumente pentru răstur. narea cauzei. Eu am fost suspectat, acuzat prin depunerea lui G. Babiciu, că eu am fost autorul moral al atentatului.

„Coala de primire este dată din 19 Sept. a. c. aşa dară mai este timp să faceţi apelaţiunea.

„Am voit să merg la Sătmar în persoană, nu pot însă de obosit şi de atâta urgie duşmană.

„Dacă însă veţi afla de bine, să merg, Vă rog să-mi telegrafiaţi şi eu îndată mă voi duce.

„Plenipotenţa v io trimit, Vă rog să o împliniţi. Rugându-Vă să isprăviţi cu demnitate cauza aceasta, mă subscriu.“

Şişeşti, 21. IX . 1892.A l D-Voastre

On. D-le devotat serv.Dr. Vasile Lucaciu m . pr.

1 ) Arhiva Tribunalului din Satu-Mare, act. No. 9451 din 1892.

48

Apelul înaintat de advocatul Şavaniu, încă în ziua de 24 Septembrie 1892 a fost repins şi Curtea de Apel din Dobreţin a confirmat punerea sub acuză a drului Vasile Lucaciu. Ho- tărîrea Curţii de Apel a fost şi ea apelată ,dar Curtea de Ca­saţie a respins şi acest apel ca inadmisibil, şi retrimite dosarul Tribunalului din Satu-Mare, care a fixat desbaterea procesului pentru ziua de 27 Ianuarie 1893.8)

Şi în acest proces apărătorul principal a lui Vasile Lucaciu a fost tot dr. Iuliu Coroianu. De data aceasta însă dr. Vasile Lucaciu a fost condamnat pentru calomnierea publică a guver­nului maghiar, la patru luni închisoare ordinară, sentinţă apro­bată şi de Curia Regală, în ziua de 2 Mai 1893, prin ordinul Nr. 4197—1893.

Tot atunci era în curgere, împotriva lui, tot la Tribunalul din Satu-Mare, un proces de presă,9) fiind din nou acuzat de „aţâţare prin presă, împotriva unei naţionalităţi“ .

Acest proces judecat întâi de Tribunalul din Dobriţin, în ziua de 12 Noembrie 1892, unde părintele Lucaciu fu condam­nat la un an închisoare de Stat.

Ajungând procesul acesta în desbaterea Tribunalului din Satu-Mare, cele două sentinţe ale celor două procese (una de patru luni închisoare ordinară şi a doua de un an închisoare de stat) sunt contopite într’o singură pedeapsă, de treisprezece luni închisoare şi pierderea drepturilor cetăţeneşti pentru tot timpul cât dura pedeapsa.

Toate apelurile înaintate împotriva acestei şedinţe au fost respinse şi Curtea de Casaţie, prin decizia 7294 din 10 Aug. 1893 aprobă sentinţa dată de Tribunalele din Dobriţin şi Sa­tu-Mare.

Delà data de 7 Ian. 1893 dr. Vasile Lucaciu se găsea în închisoarea Tribunalului din Satu-Mare, de unde a fost dus la Seghedin în închisoarea de Stat. In ziua de 7 Febr. dădu o pe­tiţie către preşedintele Tribunalului Satu-Mare, în care ceru să fie scutit de „muncile de rob“ şi să i se permită să se ali­menteze pe cheltuialla proprie, din oraş. Tribunalul respinge

8) Arhiva Tribunalului din Satu-Mare, act. No. 14.462-1892.«) Döntvénytár voi. XXXVI, pe anul 1893 pag. 265-269.

43însă cererea, pe motivul că numai parchetul are competinţa de a lua hotărîre în această chestiune.

ÿ In ziua de 28 August a fost escortat la Budapesta şi inter­ii nat în închisoare de pe câmpia magaziei de pulberărie (Lö- -, portár dűlői fogház)111) unde a stat până în ziua de 7 Februa- i rie 1894.

în felul acesta Dr. Vasile Lucaciu, încă înainte de procesul s Memorandului, a stat în închisoare treisprezece luni.: Cea mai mare jignire adusă ideii de suveranitate a Statului- maghiar fu însă, încercarea de a prezenta Memorandul direct h împăratului Austriei şi nu Regelui Ungariei. Din această cauză , îndrăsneala aceasta, de a trece peste ordinea ierarhică impu- I să de legi, deslănţui în Camera maghiară o serie de discuţii I* furtunoase, cari începură în ziua de 13 Iulie 1892, prin inter- : pelarea deputatului paşoptist Ugrón Gábor, care declară că :

„înainte de acest Memorand toţi Ungurii aveau convingerea . că nu există nimeni în ţară care să conteste principiile funda- h mentale pe care a fost clădită, în cursul veacurilor, constituţia « Ungariei, care constituie temelia sigură a evoluţiei sale viitoa- u re. Or delegaţia românească s’a dus la Viena cu un Memorand

adresat nu Regelui Ungariei ci împăratului Austriei; iar acest -i Memorand nu recunoaşte două state Ungaria şi Austria, ci o 9Î Monarhie unică“ .10 11) în continuare el cere ca judecătoriile şi fii procurorii să-şi facă datoria „ca ei, cei chemaţi să .rezolve ’ç aceste chestii, să impună respectul legii şi ordinea legală şi fi- constituţională şi să nu lase ca aceste lucruri să fie rezolvate 31 pe stradă prin spargere de ferestre şi lupte ou braţul“ (făcea '»' aluzie la cele întâmplate la Turda, unde casa lui Ioan Raţiu 0 a fost oribil devastată).

în atmosfera aceasta de complectă acalmie, provocată de interpelarea deputatului Ugrón, luă cuvântul şi contele Albert* Aponyi, unul din cei mai neîmpăcaţi duşmani ai neamului ro­mânesc. Obiectul interpelării sale nu era Memorandul şi mişcă­rile naţionale ale Românilor din Ardeal, ci „agitaţiile din Ro-

10) Matricola închisorii Tribunalului din Satu-Mare, pe anul 1893 pag. 260.

11) Zenobie Pâclişanu: „Mişcarea memorandistá în discuţia paria- meatului maghiar“ ; în „Rev. Fund. Reg.“ 1 Iun. 1934, pg. 102.103.

50

mânia şi propaganda făcută de Liga Culturală şi de alte socie­tăţi, în străinătate, împotriva Ungariei“.

La 6 Noembrie 1892 guvernul contelui Iuliu Szapáry se retrage şi-i ia locul guvernul Wekerle, cu Carol Hieronymi la interne şi cu Desideriu Szilágyi la justiţie. In cursul guvernă­rii acestui cabinet, chestiunea Memorandului a ajuns de trei ori în discuţia parlamentului.

Interesantă ca mentalitate şi de interes pentru noi, este interpelarea deputatului Nicolae Bartha, care spune că: „chestiunea română e o apariţie socială şi politică, care a apă­rut şi s’a desvoltat abia în cei din urmă treizeci de ani, când sub ochii noştri, sub scutul guvernelor şi legilor noastre, a luat fiinţă o societate românească. Românii şi-au creiat o viaţă -eparată biserică, şcolară, economică, şi culturală. Oricărei manifestări a vieţii publice i-au imprimat caracterul rasei lor: bal românesc, asociaţie culturală românească, petrecere româ­nească, cor românesc, bancă românească, istorie românească . .. In această îngăduire de rasă iau act numai despre acele lucruri din viaţa publică maghiară, care pot fi aduse în legătură directă cu rasa l or . . . Nu au nici un sentiment care să fie comun cu al nostru. Alta e durerea lor, alta e bucuria lor, alta e crédin- ţa lor în viitor. Scopul lor politic este spargerea unităţii poli­tice (a Ungariei). în năzuinţele lor îi împiedecă Coroana, de aceea se duc la împăratul Austriei. Le stă în cale legislaţia maghiară, se duc la forul opiniei publice europene. . . îşi compun cercuri electorale proprii, fac alegeri în toată regula şi întrunindu-se la Sibiu se constituese în Parlament şi aduc hotărîri recunoscute şi obligatorii pentru ei, cum este pasivi­tatea, hotărîre pe care o păzesc cu sfinţenie delà 1881, ca o sfidare şi nerecunoaştere a legilor şi stărilor existente“ .12)

Guvernul Wekerle a încercat chiar o împăcare cu Românii propunându-le să abandoneze programul politic delà 1881, pro­miţând o lege electorală mai dreaptă. Dr. Ioan Raţiu, însă a respins acea propunere, declarând ministrului maghiar Hie­ronymi, că: Nu s’a născut încă acel român, care să aibă în- drăsneala să modifice acel program“ .13)

Z. Pâclişanu: o. c. pag. 107. i-1) Ioan Georgoscu o. c. pag. 79.

51ín felul acesta fiind zadarnică orice tentativă de înţelegere

cu conducătorii poporului român din Ardeal şi Ungaria, gu­vernul Wekerle hotărî să-şi răsbune, răscolind prin presă, sen­timentele de ură ale opiniei publice maghiare faţă de naţiunea română, indemnând-o să ceară ca justiţia să-şi facă datoria, urmărind pe aceia cari au nesocotit legile şi ordinea legală în Monarhie.

Aşa s a născut vestitul proces al Memorandului, a cărui instrucţie a durat mai bine de un an de zile. E foarte curios însă, că membrii comitetului naţional nu au fost daţi în jude­cată pentru încercarea de a prezenta Memorandul la Viena, capului Statului, trecând peste guvernul delà Budapesta, ci procesul pornit împotriva lor a fost un proces de presă, cum dovedeşte actul de acuzare al Curţii cu Juraţi din Cluj.14)

Primul chemat să poarte răspundere crimei fu Eugen Bro­te,proprietarul Institutului tipografic din Sibiu, unde se tipări Memorandul. împotriva lui primprocurorul parchetului din Cluj, dr. Jeszenszki făcu denunţ penal încă la 21 Sept. 1892, ex- tinzându-se mai târziu cercetările şi asupra celorlalţi membri ai comitetului naţional.

In cursul instrucţiei în cauză de presă, împotriva lui Eugen Brote, se făcu şi interogatorul drului Vasile Lucaciu, care atunci la 28 Mai 1893, se găsea în închisoarea din Seghedin. Părintele Lucaciu refuză să dea răspunsuri în altă limbă de­cât cea românească şi aceasta numai în cazul când întrebările i se vor adresa româneşte.

întrebările cuprinse în Comisia rogatorie i s’au pus în limba română după interpretarea făcută de Ioan Zacharia, ma­gistrat stagiar la tribunalul regal din Seghedin, la care dr. V. Lucaciu a declarat că va face depoziţie numai în cazul când de­poziţia lui va fi trecută în proces-verbal direct în româneşte, fără mijlocirea interpretului.

In urma acestei declaraţii se dresează un Proces-Verbal, pe care dr. V. Lucaciu refuză să-l semneze.15;

Eugen Brote fiind cel mai expus, ceru şi obţinu delà eo-

14 ) Döntvénytár, voi. XXXIX, pe anul 1894, pag. 281.i3) Procesul MemoranAdai»... o. c. vol. I. pag. 127.

52

mitet o declaraţie, în senzul că tipărirea şi răspândirea Me­morandului s’a făcut conform hotărîrei luate de comitet în şedinţa sa delà 26 Martie 1892.10)

Tot atunci acuzaţii primiră sfat delà Bucureşti, din partea lui Dimitrie Sturdza, să se sustragă delà pedeapsă, citind în faţa Curţii cu Juraţi o declaraţie, prin care să facă cunoscut lumii politica din Ungaria şi din străinătate, că ei nu recunosc justiţiei maghiare dreptul de a judeca naţiunea română ai cărei reprezentanţi sunt, apoi să-şi transporte centrul acţiunei lor la Bucureşti.17) Sfatul lui Sturdza fu urmat numai de unul sin­gur dintre acuzaţi, de Eugen Brote, care imitând pe Aurel C. Popovici trecu şi el Carpaţii în România. Ceilalţi memoran- dişti, după cum observă cu multă dreptate Titu Maiorescu, „au fost destul de cuminţi să nu primească un asemenea sfat, ci s’au supus pedepsei în Statul lor“ .

Faţă de împrejurările şi situaţia creiată prin darea în ju­decată a memorandiştilor de către guvernul maghiar, comite­tul partidului naţional crezu de bine să ia o atitudine precisă. De aceea convoacă pe toţi membrii conferinţei naţionale la Sibiu, într’o adunare extraordinară, pentru ziua de 27 Iunie 1893,18) adunare care nu s’a putut ţine atunci, fiind oprită de autorităţi, ci cu o lună mai târziu, la 23 şi 24 Iulie aceliaş an.

Conferinţa naţională votă cu unanimitate o moţiune, în care declară că Memorandul exprimă întru toate sentimentele unanime ale poporului român, care se declară solidar cu textul Memorandului, cu ducerea lui la Viena şi cu toate acţiunile co­mitetului naţional.19)

Cu tot protestul conferinţei naţionale, instrucţia acuzaţi­lor şi (a martorilor începu şi începutul dezbaterilor fu fixat pentru ziua de 7 Maiu 1894, terminându-se la 25 Mai acelaş an, cu condamnarea acuzaţilor.

Actele acestui interesant şi foarte important proces au fost scoase din rafturile prăfuite ale Curţii de Apel din Cluj şl date publicităţii de un distins magistrat român transilvâ-

is) I. Moga o. c. pag. 270. i7 T. Maiorescu o. c. pag. 311. îs) Tribuna din 3 (15) Iunie 1893. u) Z. Pâclişanu o. c. pag. 352.

53

nean, al cărui nume se ascunde sub iniţialele I. P. P.20) Citirea şi răsfoirea acestor acte este în măsură să ne învedereze frica ce aveau Ungurii, nu numai de poporul român ca totalitate, ci chiar de conducătorii lui, ceeace explică de ce guvernul maghiar a. căutat să ia anumite măsuri de precauţiune atât înainte, cât şi în cursul procesului, în toate regiunile locuite de români.

Aceeaşi colecţie de documente „dovedeşte cu prisosinţă că parchetul general, regal din Cluj n’a lucrat din iniţiativă proprie ci după indicaţiile superioare ale guvernanţilor şi după un plan bine stabilit şi că energia cu care proceda se datoreşte nu atât convingerei despre adevărata vinovăţie a inculpaţilor, ci intenţiunii de a se răsbuna cu orice preţ asupra conducăto­rilor Românilor ardeleni, cari mai ales prin activitatea lor publicistică demascară în faţa străinătăţii politica criminală şi distrugătoare de rasă a conducătorilor maghiari.21)

în dimineaţa de 7 Mai 1894, ziua începerei procesului, ca­pitala Ardealului, Clujul, se transformase de nu-1 mai cunoşteai. Oraşul magnaţilor forfotea de lume românească; pretutindeni miros de opinci, de cojoace şi sumane româneşti; străzile în­ţesate de ţărani români în număr vreo 20.000, înşiruiţi de- alungul străzilor, delà hotel Hungária unde se găseau acuzaţii şi până la Redută (azi Cercul Militar) unde s’a ţinut procesul.

Ziarişti din toată Europa, în număr de vreo treizeci, delà cele mai mari cotidiane din Apus şi din România fură prezenţi la proces. Un articol semnat de dl. dr. Ilie Dăinau şi reprodus în broşura scriitorului Alexandru Ciura, despre „Părintele

Lucaciu la procesul Memorandului“ spune că „în fiecare di­mineaţă când acuzaţii treceau delà hotel Hungária (care a fa- limentat după proces prin boicotare) peste piaţă la Redut> cel mai aclamant de popor era părintele Lucaciu. Câteva zile se ţinu mulţimea de ţărani, ce venise din toate părţile în Cluj şi în fiecare zi procesiunea aceasta a memorandiştilor era o manifestaţie de nepreţuit.

a») In iniţialele I. P. P. trebue să recunoaştem pe actualul preşedinte al Curţii de Apel din Cluj, Procesul Memorandului Românilor din Tran, silvania. Acte şi date. 2 volume. Edrt. Bulet. Jusţiţiei Cluj 1933.

2i) Aurel A. Mureşanu: „Documentele procesului“ , în Ţara Bârsei nr. 6 din Nov. Dec. 1933, pag. 493 (o recenzie a publicaţiei d>ui I. P. P-)

54

„Dupăce, încetul cu încetul, poporul s’a împrăştiat, acu­zaţii au rămas singuri cu garda de studenţi universitari — vreo sută —• veniţi de pe la toate Universităţile şi cari au for­mat garda de paznici credincioşi de-alungul celor trei săptă­mâni, cât a durat procesul. Intre ei — spune dl. Dr. Ilié Dăianu — mă număram şi eu, care făceam parte şi din biroul de presă.“

„Mândria noastră era, că şeful biroului era părintele Lucaciu. . . care venea zilnic printre noi, ne controla şi ne în­druma . . .

„Masa o luam împreună, toţi colaboratorii şi ziariştii ro­mâni şi străini, între cari Rudolf Eugen din Viena şi italianul Roberto Fava, care a scris o carte despre amintirile sale delà Cluj: „Ricordi Rumeni“ ,22) iar când venea şi preşedintele Lu­caciu, la masa noastră, câte odată era o sărbătoare de mai mare bucurie, mai ales pentru Fava, care avea un cult special pentru padre Lucaciu“.23)

Şedinţa Curţii cu Juri fu deschisă de preşedintele Tribu­nalului baronul Sigismund Szentkereszty, asistat de judecăto­rul dr. Iuliu Issekutz şi Artur Reinbold. Actul de acuzare fu citit de primul procuror Alexandru Vita, asistat de procuro­rul al doilea dr. Aurel Lazar şi de interpretul Robert Lehmann, de secretarii dr. Elemér Balázs şi Ludovic Elekes.

Actul de acuzare constată întâiu că „Memorandul a fost tipărit Ja Institutul tipografic din Sibiu (care mai înainte fusese Societate pe acţiuni, iar delà data de 1 Iunie 1892 de­veni proprietatea lui Eugen Brote.) Apoi face o analiză minu­ţioasă Memorandului şi constată că nu recunoaşte legea delà 1848, prin care s’a făcut unirea Transilvaniei cu Ungaria.24) în continuare spune că: „Răspândirea textului tipărit al Me­morandului a fost făcută de comitetul de 25 al Partidului na­ţional al Românilor din Ardeal şi Ungaria, cari l-a răspândit

22) Cartea lui R. Fava „Riccurdi Rumeni“ a fost tradusă în româneşte de dl. dr. Ilie Dăianu şi publicată, ca foileton, în ziarul „Dreptatea“ delà Timişoara.

23) Alex. Ciura o. c. pag. 25—29.24) Vádlevele a kolozsvári Mr. főügyésznek a román memorandum

néven (Ismeretes emlékirat terjesztése által elkövetett izgatás vétsége miatt indított sajtóperben. Unul din celc 30 de exemplare litografiate, ale actului de acuzare, în original’ , este proprietatea dluj acVocat I. Şavaniu, care a binevoit să mi-1 împrumute pentru consultare.

55

fn toate regiunile ţării prin mijlocirea alor alţi 78 de bărbaţi (je încredere, ba a fost trimis şi câtorva personalităţi mai de geamă din străinătate.“

„Cei 25 cari formau comitetul şi cari s’au făcut vinovaţi de răspândirea Memorandului, sunt după cum urmează“ :

1. Dr. loan Raţiu, avocat, domiciliat în Sibiu.2. George Pop de Băseşti, proprietar în Băseşti.3. Eugen Brote, proprietar de tipografie în Sibiu.4. Dr. Vasile Lucaciu, preot în Şişeşti în prezent deţinut,

bpăşindu-şi pedeapsa în închisoarea de pe câmpia cu pulberărie din Budapesta.25)

5. Dimitrie Comşa, profesor, domiciliat în Sibiu.6. Dr. Daniil P. Barcianu, profesor, domiciliat în Sibiu.7. Septimiu Albini, gazetar, domiciliat în Sibiu.8. Nicolae Cristea, asesor consistorial domiciliat în Sibiu.9. Iuliu Coroianu, advocat, domiciliat în Cluj.

10. Patriciu Barbu, advocat, domiciliat în Reghinul Săsesc.11. Dr. Teodor Mihali, advocat, domiciliat în Dej.12. Gavril Man, advocat, domiciliat în Bistriţa.13. Dr. Gavril Tripon, advocat, domiciliat Bistriţa.14. Aurel Suciu, advocat, domiciliat în Arded.15. Mihail Veliciu, advocat, domiciliat în Chişinău-Criş.

16. Dr. Terentie Iuliu Mera, medic domiciliat în Siria.17. Gavril Lazar de Purcăreşti, protopop gr. cat. domiciliat

în Careii-Mari.18. Vasile Ignat, advocat, domiciliat în Beiuş.19. Rubin Patiţia, advocat, domiciliat în Alba-Iulia.

20. Dr. Aurel C. Popovici, medic, domiciliat în Sibiu.21. Vasile Raţiu, vioariu gr. cat. în Făgăraş.22. Ludovic Ciatău, advocat, domiciliat în Blaj.23. Gherasim Domide, preot gr. cat. m Rodna-Veche.24. Alexandru Filip, advocat, domiciliat în Abrud.25. Dr. loan Nichita, advocat, domiciliat în Zalău.Din comitetul acesta de 25, între timp au murit Gavril Man

Şi Ludovic Ciatău, împotriva cărora nu s’a mai putut porni ac-

s;.» Dr Lucaciu Lâszlo (Vasile) laczfalusi lelkész, jelenben a buda- Pesi löportár-dülöi fogházban, mint büntetését szenvedő fogoly letar­tóztatva.

56

ţiune judecătorească.Mai este acuzat Nicolae Roman, contabil în Bistriţa, care

s’a prezentat de bună voie, mărturisind că a contribuit la ră­spândirea Memorandului atât în ţară cât şi în străinătate.

Aceiaşi acuză i se aduce şi lui Ioan Munteanu, contabil şi proprietar în Haţeg, care după cum singur a mărturisit, a pri­mit delà protopopul ort. Romulus Crainic, douăzeci de exempla­re din Memorand, pe care le-a distribuit ţăranilor. Tot aşa Dionisie Roman adv. stagiar în Mediaş, Ioan Duma preot ort. în Săcal şi Romulus Crainic, preot ort. în Dobra, cari după propria lor mărturisire au contribuit în largă măsură la răspân­direa Memorandului.

Actul acesta de acuzare poartă data de 6 Dec. 1893 deci în vremea când dr. Vasile Lucaciu, dupăcum este menţionat şi în act era încă în închisoarea delà pulberăria din Budapesta.

în ziua procesului, pe banca acuzaţilor se găseau urmă­torii :

1. Dr, Ioan Raţiu, având apărător pe adv. dr. Amos Frâncu.

2. George Pop de Băseşti, apărător dr. Aurel Isac.3. Dr. Vasile Lucaciu, apărător Dr. Milos Ştefanovici.4. Dimitrie Comşa, apărător dr. Aurel Mureşanu.5. Dr. Daniil P. Barcian, apărător dr. Matei Dula.6. Septimiu Albini, apărător dr. Ştefan C. Pop.7. Nicolae Cristea, apărător Iosif Crişan.8. Iuliu Coroianu, apărător dr. Augustin Bunea.9. Patriciu Barbu, apărător dr. Emil Gavrila.

10. Dr. Gavril Tripon, apărător dr. Valeriu Branişte.11. Aurei Suciu, apărător Ioan Roşu.12. Mihail Veliciu, apărător dr. Ştefan Petrovici.13. Rubin Patiţia, apărător Ştefan Faynor.14. Vasile Raţiu, apărător Francisc-Hosu-Longin,15. Gherasim Domide, apărător dr. Silviu Moldovan.16. Nicolae Roman, apărător Dr. Alexandru-Hosu-Longin.17. Ioan Munteanu, apărărtor Simeon Demian.18. Diosnisie Roman, apărător dr. George Ilea19. Ioan Duma, apărător Coriolan Brediceanu.Dr. Teodor Mihali nefiind trecut pe lista acuzaţilor, cere

să fie trecut, împreună cu apărătorul său Petre Truţia.

57

AUTORII PRINCIPALI AI „MEMORANDULUI“

Dionlsie Roman, Dr. D, P, Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu, Mihai Vsliciu, Rubin Patiţia Nicolae Cristea, iuliu Coroianu, Gh. Pop de Băseşti, Dr. Ion Raţiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa

Deoarece preşedintele suspendă şedinţa pentru câteva ceasuri, acuzaţii părăsesc Reduta şi se duc în mijlocul poporu­lui, în parcul de azi al municipiului Cluj, unde se ţin vorbiri. Agenţii provocatori, cari mişunau printre ţărani, reuşesc să pro­voace un scandal, ceeace face să intervină armata. Intervenţia energică' şi venită la timp, a părintelui dr. Vasile Lucaciu a avut ca efect zădărnicirea conflictului sângeros, care părea inevitabil. Membrii comitetului partidului trimit atunci o telegramă îm­păratului la Viena, înfierând acest „procedeu barbar de care uzează guvernul maghiar“ .

După redeschiderea şedinţei procurorul Vita Sándor cere preşedintelui să ordone apărarea în limba maghiară. Acuzaţii protestează şi cer cu toţii ca ei să fie apăraţi în româneşte şi să fie interogaţi fără interpret. Părintele Lucaciu combate greşe­lile interpretului care schimonoseşte şi schimbă înţelesul cu­vintelor: „Nu primesc tălmaci — spune el — dacă-i vorba să apăr aptria, merg în persoană, nu prin tălmaci; dacă e să plă-

58

tesc darea, o plătesc din punga mea, nu prin tălmaci. Slujbaşii sunt pentru noi, nu noi pentru ei, de aceea cer ca ei să ne în­ţeleagă direct, nu prin tălmaci“ .

în ziua de 9 Mai, apărătorul părintelui Lucaciu, dr. Milos Ştefanovici, cere să se treacă în Proces Verbal, că acuzatul său a fost atacat nu numai în libertatea sa, ci i-a fost ameninţată chiar viaţa.

Nenumăratele şicane şi pedepsirea în repetate rânduri, în bani, a apărătorilor, îi determină pe aceştia sa se retragă, aşacă acuzaţii rămân singuri fără apărători.

în cele din urmă s’au convins că orice apărare era pe pri­sos, deoarece sentinţa fusese pregătită de mai înainte, aşa că dr. Ioan Raţiu, preşedintele comitetului citi în ziua de 24 Mai, următoarea memorabilă declaraţie, schimbând rolul din acuzaţi în acuzatori, declaraţie, „care fără îndoială a fost cea mai demnă manifestare a conştiinţei naţionale în decursul acestui pro­ces“ .28)

ONORATĂ CURTE! DOMNILOR JURAŢI] Memorandul, pen­tru a cărui publicare suntem traşi, ca nişte făcători de rele, înain­tea acestei bare judecătoreşti nu cuprinde, precum V’aţi putut con­vinge, decât gravaminele (plângerile) poporului român, care ne-a trimis pe noi ca să cerem scutul Tronului pentru drepturile lui ne­socotite şi călcate în picioare. „Ceeace ne-a silit pe noi şi pe poporul român să facem acest demers, este faptul, că atât legislaţiunea, cât şi guvernul ne-a adus convingerea nestrămutată, că în faţa lor, pentru noi, vorbă de dreptate nu poate fi.

, în zadar au fost toate promisiunile ce s’au dat în repeţite rân­duri pentru respectarea drepturilor noastre naţionale! în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legale! Inzadar ne-am plâns la toţi factorii competenţi ai Statului. Nu ne mai rămânea dar decât această singură cale, a apelului la factorul suprem al Statului şi la opiniunea publică a lumii civilizate. — Faţă de acest act care nu conţine decât purul adevăr şi este icoana credincioasă a suferinţe­lor şi nedreptăţilor ce le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria, trebuia ca regimul ori să se desvinovăţească} ori să-şi răsbune. Desvinovăţirea nu era cu putinţă; a ales calea răsbunării! Ne-a împiedecat să ajungem la Tron şi acum ne supune judecăţii acelora, contra cărora ne-am plâns. CEEACE SE DISCUTĂ AICI, DOMNILOR, ESTE ÎNSĂŞI EXISTENŢA POPORULUI ROMÂN. Existenţa unui popor nu se discută; se afirmă! De aceea nu ne e 2

2o) „Tribuna“ din 14 (26) Mai 1894.

59

%n gând să venim înaintea D-Voastră să dovedim că avem dreptul de existenţă. într’o asemenea chestiune nu ne putem apăra in faţa D-Voastre, nu putem decât să acuzăm în faţa lumii civilizate siste­mul asupritor, care tinde să ne răpească ceeace un popor are mai scump: legea şi limba. De aceea nu mai suntem aici acuzaţi ci sun­tem acuzatori. Ca persoane nu avem ce căuta înaintea acestei Curţi cu Juraţi, fiindcă noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român şi un popor întreg nu se poate trage la bara judecătorească. Plângerile poporului român nu pot fi judecate de un juriu exclusiv maghiar, care este şi judecător şi parte (interesată). De aceea nu este de demnitatea poporului român de a se apăra în faţa juriului dim, Cluj. De altfel aceasta este o chestiune politică care rezultă dintr’un proces secular între naţiunea maghiară şi autochtona na­ţiune română. Ne puteţi osândi deci, ca pe indivizi, dar nu ne puteţi judeca ca mandatari ai poporului. De altfel aţi înţeles şi D-Voastră, că aici nu poate fi vorbă de drept, ci numai de forţă! Lucrul acesta nici nu aţi mai încercat să-l ascundeţi, căci aţi nesocotit până şi formele legale cele mai elementare, care se observă chiar pentru criminali. Lumea va auzi cu uimire că s’au putut judeca nişte oa­meni, de către o instanţă judecătorească, fără ca să poată avea măcar apărător. Aţi proclamat sus şi tare că forţa birue dreptul şi nici nu aţi mai căutat să mascaţi în faţa lumii aceea ce nu mai e judecată, ci executare. Să nu ne cereţi dar nouă să ne facem com­plici în acest simulacru de proces, încercând să facem din \partea noastră un simulacru de apărare. Au fost siliţi prin violenţă şi in­sulte, apărătorii noştri să se retragă. S’a agitat prin presă opinia publică maghiară, reprezentată prin juriul din Cluj, împotriva noastră şt a întregului popor român. — Am fost violentaţi şi aici şi am fost terorizaţi totdeauna cum suntem terorizaţi în toate de când am de­nunţat lumii civilizate asupririle ce le îndurăm. Mai poate fi 'Mar vorbă aici de apărare în înţeles juridic? Nu! Faceţi ce voiţi] Nevi­novaţi suntem. Dar D-Voastre sunteţi stăpâni pe individualitatea, noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră care. în această cauză este conştiinţa naţională a poporului român. Dacă nu sunteţi D-Voastre competenţi să ne judecaţi, este însă un alt tribunal mai mare, mai luminat şi de sigur mai nepărtinitor, care ne va judeca Pe toţi: e tribunalul lumii civilizate, care vă va osândi odată mai mult şi mai aspru decât v’a osândit până acum. Prin spiritul dé toleranţă, printriun fanatism de rasă fără seamă în Europa, osân- dindu-ne veţi izbuti să dovediţi lumii, că Maghiarii sunt o notă dis-

, cordantă în concertul civilizaţiunii. Declar prin urmare, în numele meu şi al tuturor colegilor mei, acuzaţi că pentu cuvintele arătate dm ne putem apăra.

Cu toată, această declaraţie, după o desbatere de trei săp­tămâni. Curtea cu Juraţi din Clui, în după amiaza zilei de 25 Mai 1894, pronunţă următoarea sentinţă de condamnare:

60

1. Dr. Ioan Raţiu osândit la 2 ani închisoare de stat.2. Gh. Pop de Băseşti osândit la 1 an închisoare de stat.3. Dr. VASILE LUCACIU osândit la 5 ani închisoare

de stat.4. Dimitrie Comşa osândit la 3 ani închisoare de stat.5. Dr. D. P. Barcianu osândit la 2 ani şi 6 luni închisoa­

re de stat.6. Nicolae Cristea osândit la 8 luni închisoare de stat.7. Iuliu Coroianu osândit la 2 ani 8 luni închis, de stat.8. Dr. Teodor Mihalj osândit la 1 an 6 luni închis, de stat.8. Aurel Suciu. osândit la 1 an 6 luni închisoare de stat.

10. Mihai Veliciu osândit la 2 ani închisoare de stat.11. Rubin Patiţia osândit la 2 ani 6 luni închisoare de stat.12. Gherasim Domide osândit la 2 ani 6 luni închis, de stat.13. Doinisiu Roman osândit la 8 luni închisoare de stat.14. Patriciu Barbu osândit la 2 luni închisoare de stat

şi solidari la suportarea cheltuelilor de 8238 florini şi publica­rea sentinţei în 13 ziare.27) N. Roman, I. Duma, V. Raţiu şi I. Munteanu au fost achitaţi.

Sentinţa de condamnare, la motivarea condamnării, privi­tor la dr. Vasile Lucaciu, spune următoarele: „Cu excepţia lui V. Lucaciu, faţă de toţi ceilalţi acuzaţi instanţa a luat în con­sideraţie, ca moment atenuant faptul, că ei nu au mai fost pe­depsiţi“ .

,, . . .'faţă de dr. Vasile Lucaciu, situaţia lui de preot şi în urma acesteia faptul că în acest post şi-a călcat mai grav obli­gaţiunea de cetăţean al Statului, de a se reţine delà comiterea unor asemenea fapte, mai departe faptul că, după convingerea instanţei el a fost autorul intelectual al întregei mişcări, şi în sfârşit faptul că la desbaterea finală a manifestat o atitudine dârză şi remitentă,28) toate au contribuit la mărirea pedepsei faţă de a celorlalţi condamnaţi“ .

După citirea sentinţei de condamnare, în fruntea convoiu­lui care venea delà Redută, păşea părintele Lucaciu, miajestos şi impunător ca un senator roman. Aproape de hotel îi ieşi în cale d-na Lucaciu şi-l întâmpină cu următoarele cuvinte: „Te sărut driagul meu şi sunt mândră de tine că pe tine te-au în-

->') „Tribuna“ nr. 101 din 1894.28) Procesul Memorandlului o. c, vol. I. pag. 314.

61

t vrednicit mai mult“ .20)A treia zi, după rostirea sentinţei, părintele Lucaciu a ple-

t; cat spre casă la Şişeşti, pentru a aştepta acolo casarea sentin- ţei, în urma apelului înaintat de comitetul partidului naţional român, sau în caz de necesare, executarea ei. în gara din Ba-

j. ia-Mare a fost întâmpinat de o delegaţie de preoţi şi de marea r mulţime a prietenilor şi admiratorilor, dupăce în tot parcursul

drumului delà Cluj, a fost obiect de înălţătoare manifestaţii Vj naţionaliste.; Autorităţile aveau ordine severe să-l păzească de aproape,, fiind bănuit c’ar vrea să scape de executarea pedepsei, prin . refugiu în România, sau în vreo ţară din Apusul Europei, du- t păcum reiese din următoarea telegramă a postului de jandarmi

din Baia-Sprie către Parchetul general regal din Cluj :„Baia-Mare 9 Iunie 1894. în ziua de 10 I. c. dr. V. L. domi­

ciliat în Şişeşti împreună cu familia sa s’au dus în loc necu­noscut, se poate presupune că respectivul va încerca să fugă, deoarece toată averea sa mobilă şi imobilă s’a sechestrat pentru

< datorii, rog să puneţi în arest de instrucţie pe respectivul indi- vid, fiindcă înainte de judecarea Memorandului a făcut pregă-

i tiri pentru a fugi. Comandantul postului Trifan“ .i0)în urma acestei telegrame a comandantului postului de

j jandarmi din Baia-Sprie, Parchetul general, regal din Cluj face următoarea propunere :

í „CĂTRE ONOR. DOMN BODOR LASZLO JUDECĂTOR DEi INSTRUCŢIE CLUJ“ . ,

Í ■ „Personal“ .

„în legătură eu propunerea mea scrisă comunicată în ziua de J l. c. pe cale scurtă domnului judecător instructor, Vă trimit rapor- tul telegrafic al postului de jandarmi din Baia-Sprie prin care în­ştiinţează deplasarea delà domiciliu, fără autorizaţie a condamnatului

s dr. V. L. şi totodată pentru bănuiala de încercare de a fugi, 'cere) depunerea lui în arest de instrucţie, propunându-vă, că întrucât în orice privinţă dr. V. L. ar călca autorizaţia de deplasare acordată oral de dl. judec, de instrucţie să binevoiţi a-i aplica imediat sancţiu­nile prevăzute de art. 162 al procedurei penale lăsate aici în vigoare“ .

„Cluj, la 9 Iunie 1891f.ss. Jeszenszky proc. gen. reg.

subst.“

2e)I. Georgescu o. c. pag. Ô0.■10) Procesul Memorandului . . . . 0 . c. vol. I. pag. 427.

62

Lucaciu însă. plecase la Sibiu, dupăcum arată telegrama trimisă de căpitanul poliţiei din Sibiu, judecătorului de instruc­ţie Bodor Laszlo din Cluj, la 11 Iunie 1894: „Vasile Lucaciu este încă aici, rog instrucţiunile ulterioare“ , căreia judecăto­rul de instrucţie îi răspunde în felul următor: „Mâine dimi­neaţă la orele 9 Lucaciu trebue să se prezinte la judecătorul instructiv la acolo pentru interogator. Până atunci sub nici un pretext nu poate părăsi Sibiul“ .

După aceasta judele instructor trimite un ordin confiden­ţial căpitanului de poliţie din Sibiu, în care îi ordonă ca în tot timpul duratei şederii lui Lucaciu acolo să fie ţinut „sub cea mai circumspectă priveghere, căci conform telegramei D-tale se găseşte încă la Sibiu, fiindcă am primit ştiri în senzul, că Lucaciu a făcut pregătiri pentru emigrare în străinătate, în acest scop el nu a primit şi nu i-aşi putea da o asemenea au­torizaţie.

„Dacă el ar vrea să călătorească fără anunţare prealabilă, trebue imediat arestat şi escortat aici.

„Chiar şi în cazul, dacă Lucaciu va călători cu anunţare prealabilă la domiciliul său stabil se poate presupune că sub pretextul călătoriei la domiciliu, Lucaciu va putea fugi, drept ce este de dorit ca supravegherea lui, poliţienească să se exe­cute astfel ca eventuala intenţie de fugă a lui Lucaciu să nu se poată realiza nici după călătorie“ .. .31)

Judecătorul de instrucţie din Sibiu primi o adresă, din partea aceluiaşi jude de instrucţie din Cluj, în care este rugat să-i ia lui Lucaciu votul solemn, şi dacă nu-1 va da să fie arestat şi escortat la Cluj.

Dr. Vasile Lucaciu se supune şi prestează votul solemn şi în Procesul-Verbal încheiat atunci, găsim următoarea declara­ţie: „Ca cetăţean al Statului, respectând legea voiu presta nu- mei decât votul solemn prescris de lege şi promit că voi anunţa căpitanului de poliţie din localitate plecarea mea din Sibiu? promit mai departe că fără autorizaţia parchetului din Cluj, pentru cauzele de presă, nu voi pleca nicăiri delà Sişeşti unde îmi am domiciliul meu stabil“ .32)

•■») Idem o. c. pag. 428—429. ■>2) Idem o. c. pag. 431.

Delà Sibiu dr. Vasile Lucaciu pleacă la Cluj, unde cere ju­delui instructor autorizaţia de a pleca la Budapesta, pentru mai multe zile, de unde se va reîntoarce acasă, la domiciliul stabil. Cere apoi să i se admită să poată călători la Baia-Mare la tatăl său, la Gherţa-Mică la socri, la Călvazăr la sora sa, la sale, la Baia-Sprie la staţia poştei, la Călvazăr la sora sa, la Bontăeni, la Dăneşti, la Unguraş, la filiile parohiale aparţină­toare eclesiei gr. cat. din Şişeşti, cum şi în general pentru a se putea deplasa în parohiile din circumscripţiile protopopiatului de Baia-Sprie.

Cu excepţia acesteia din urmă toate celelalte cereri i-au fost admise.

Parchetul general regal din Cluj, prin ord. 2822—894 anulează autorizaţia dată de judele instructor şi cere ca pentru fiecare caz particular să se emită câte o autorizaţie, căci alt­fel: „supravegherea efectivă nu numai că se îngreuiază, dar ea devine chiar şi imposibilă faţă de individul şi de altfel con­damnat la cinci ani de privaţiune a libertăţii“ .32)

In ziua de 11 Iunie 1894, părintele Lucaciu se găsesc la Dej, de unde dă o telegramă şi trimite o cerere judelui in­structor Miko Imre din Cluj, cerând autorizaţia de a putea pleca peste Cluj la Budapesta. Cererea aceasta îi fu aprobată, fixându-i-se ziua plecării pe 23 Iunie şi îngăduindu-i-se să stea la Budapesta până in ziua de 27 Iunie, în hotelul Frohner-Con- tin entai aşa cum indicase el în petiţie".34)

Scopul plecării sale la Budapesta a fost o audienţă la Mi­nistrul Justiţiei, după cum reiese dintr’o telegramă trimisă de el judelui de instrucţie din Cluj, cerând prelungirea autoriza­ţiei de şedere în Budapesta până în 29 Iunie, deoarece audienţa la ministru i-a fost fixată pentru ziua de 28 Iunie.35)

Reîntors însă delà Budapesta, în curând, îl aşteaptă are­starea şi executarea pedepsei primite prin sentinţa de condam­nare delà Cluj, deoarece Curia Regală (Curtea de Casaţie) din Budapesta, prin decizie 6416 din 13 Iulie 1894 respinge apelul înaintat de comitetul partidului naţional, ca neîntemeiat

9:1 ) Idem o. c. pag. 435. si) Idem o. c. pag. 439. as) Idem o. c. pag. 441.

64

şi dispune aplicarea şi pe mai departe a formelor legale cari decurg din sentinţa diată,30) deci arestarea condamnaţilor.

In ziua de 15 Iulie 1S94 judecătorul instructor trimite o ordonanţă primpretorului din Baia-Mare, dispunând paza spe­cială a lui Vasile Lucaciu, căci în timpul cel mai apropiat sen­tinţa va trebui executată. Şi cere ca Lucaciu să fie pus sub pază severă şi vigilentă, ca nu cumva să poată scăpa de pe­deapsă prin fugă.37)

în ziua de 25 Iulie 1894 au început arestările. Cel dintâi arestat a fost luliu Coroianu, urmând dr. Ioan Raţiu, iar în ziua de 26 Iulie părintele Lucaciu, care fără îndoială a fost arestat acasă în Şişeşti, deoarece o scrisoare a cumnatului său Gavri'l Barbul din Mocira trimisă advocatului I. Şavaniu, în 26 Iulie spune atât despre Lucaciu: „azi l-au dus pe Vasile“ . Iar în ziarul drului Ioan Raţiu găsim o notiţă din ziua de 28 Iulie, în care spune că în seara aceea a cinat Lucaciu cu George Pop de Băseşti, şi cu familia acestuia.

Delà Cluj au fost escortaţi peste Oradea la Seghedin. în gara din Oradea li s’a făcut o călduroasă manifestaţie, din partea Românilor de acolo, oferindu-li-se şi o mică gustare, apoi însă în aceeaşi, zi de 30 Iulie, seara la 6 ceasuri unii, între care şi părintele Lucaciu, au întrat în închisoarea delà Seghedin până când alţii au fost duşi în închisoarea delà Văcz.

Personalitatea părintelui dr. Vasile Lucaciu, figura lui im­punătoare, uşor remarcabilă, impuse delà începutul carierei lui politice, atât ţăranilor, cât şi intelectualilor români şi străini, apoi felul convingător prin care vorbea, cu expresiuni simple, uşoare de înţeles şi totuşi vibrante, prin cari electriza masele, şi viaţa lui martirizată închinată numai intereselor neamului său, îi asigură din vreme o popularitate foarte întinsă, deve­nind cel mai bine cunoscut şi cel mai iubit de popor, dintre toţi luptătorii români din Ungaria şi Ardeal.

Faptul că în procesul Memorandului pe el ,,1-au învredni­cit“ cu pedeapsa cea mai grea, îi mări şi mai mult populari­tatea, devenind chiar un idol al Românilor, cântat ca un erou în cântece şi doine. Sl

Sl>) Döntvénytár pe 1894, pag. 281 — 293.37) Procesul-Memorandlului . . . . o. c. pag. 442.

iN -j& 'V ' :^5-^S as............ 3 I0 II

- _____■ .......i..,...-.l>y ...... >«»♦*•■■' •*iw ♦«W i urtViii i&fj I i'i i

* « Martorii Neamului romanesc, fotografiaţi ia Viena ta « I U M . in front. « iluştrii Io,« t o r i Jon E f n “ J o P Ti ^ S Ä “ J S n í S apSSr“ £ W» * r Mihali, Aurel Suoiu, M M V.liclu, Kubin Patiţa, Gherasm, Donodé, Neuitată fiele amintirea şi binecuvântată1 de Dumnezeu

' * “ * » * * * — * ^ Ä i " J « Ä T 5 Ä S S f S f i 3 reîntregirea N eanuL românesc in graniţele tai actuaie 1 . . . . .

65

Cea mai cunoscută e „Doina lui Lucaciu“ , un cântec de origine savantă, care n’are nimic comun cu fondul popular al folklorului nostru. Acest cântec s’a cântat mai întâi în 1870, când profesorul Alexandru Roman delà Beiuş, atunci deputat în Camera maghiară, fu aruncat în închisoarea din Vâcz, pen­tru nişte articole publiciate în ziarul „Federaţiunea" şi în deosebi pentru publicarea aderenţelor la Pronunciamentu! de­là Blaj.

Din acest prilej a scris losif Vulcan „Doina lui Roman", cu cunoscuta melodie jeluitoare a mierlei din pădure ce cântă soartea unui martir din raiul unguresc.38)

Cântă -mierla -prin păduri Robu-i Roman la Unguri Pentru sfânta libertate Din care noi n’avem parte.

II.

Stăpânii s’au mâniat Că Roman a cuvântat Şi în dietă şi’n tipar

spus chinui nostru-amar.

III.Dar, nu fi mierlă supărată Nu-i robia ne’ncetată Vine-o dalbă primăvară Fi-va Roman liber iară.

Pe vremea Memorandului, Gheorghe Bocu, învăţător în Şiştarovaţ —• Banat, a potrivit-o stărilor de atunci, cântând în locul lui Roman pe Lucaciu, dându-ne „Doina lui Lucaciu".

Robert Fava, publicistul italian, în cartea sa de impresii, „Ricordi Rumeni" (Parma 1894) vorbeşte cu multă căldură despre doina aceasta plină de lacrimi şi speranţe. . . „ehe e tutta un’epopea de lagrime e di speranze" spune el.

Harie Chendi o pune alături de „Noi vrem pământ" a lui

■•ia) losif Vulcan: „Familia“, Oradea-Mare 1895 pag. 80. şi dr. C. Pa. vel: Alexandru Roman 1826 — 1897. Discurs comemorativ. Doina Beiuş 1927 pag. 36.

66

G. Coşbuc, iar regretatul profesor dr. Constantin Pave! delà Beiuş, în discursul citat, ou drept cuvânt spune că această doină „fără îndoială este ecoul celor mai mişcătoare momente din vânjolirile noastre naţionale“.

In timpul cât a stat părintele Lucaciu la închisoare, a mai avut un proces judecat de Tribunalul din Satu-Mare, aducân- du-i-se învinuirea că a calomniat pe pretorul Alexandru Schmidt, apărătorul lui Lucaciu fiind Coriolan Brediceanu.3’)

Desbaterea s’a ţinut în ziua de 7 Iunie 1895, când s’a dis­cutat dacă acuzatul are sau nu dreptul de a se apăra româneşte. Tribunalul a hotărît că nu permite acuzatului să se apere în limba românească. Apărătorul citeşte o decizie a Curţii de Casaţie care dă acuzatului dreptul de a se apăra în limba sa, chiar dacă vorbeşte prefect limba Statului. Tribunalul declară însă că nu poate reveni asupra hotărîrii sale proprii, ceeace îl face pe Brediceanu să renunţe la orice apărare, însă spre satisfacţia tuturor Românilor prezenţi în sală, tribunalul sis­tează procedura penală în cauza aceasta, pentru motivul că Schmidt şi soţii n’au făcut imediat denunţul împotriva colam- niatorului.

Guvernul delà Budapesta profitând de faptul că membrii comitetului naţional erau la închisoare a încercat să atragă pe Românii din Ardeal, în sfera activităţii sale politice, trimiţând în Ardeal pe ministrul de interne Carol Hieronymi şi la Seghe- din pe Dionisie Pazmandy, care făcu arestaţilor propunerea să semneze o petiţie de graţiere, şi câteva promisiuni, ca aceea că pe părintele Lucaciu îl vor face episcop, iar pe Raţiu şi pe alţii înalţi magistraţi şi prefecţi, numai să între în parlament şi să recunoască starea de fapt a dualismului. Ei însă refuzară, ceeace îl făcu pe Pazmandy să-l ameninţe eu represiuni.

Cursa întinsă de guvernul maghiar n’a avut deci, nici un rezultat. Faptul a adus cu sine o înăsprire a regimului întemni­ţaţilor. Nu li se îngăduia primirea vizitatorilor decât foarte rar şi atunci numai a rudelor mai apropiate. Cu vizitatorii erau siliţi -să vorbească numai ungureşte. N’aveau vioe să iasă din celula lor pentru a respira aer, decât o jumătate de oră pe zi 3

3o) Arhiva Tribunalului din Satu-Mare, act. No. 10657 din 1894.

67şi nu li se da voie să poarte corespondenţă cu familiile lor de­cât în ungureşte.

In vremea aceasta părintele Lucaciu a fost vizitat de Corio- lan Brediceanu, care scrise o scrisoare cu data de 5 Maiu 1895 dlui adv. I. Şavaniu, din care reproduc următoarele : „Eri am fost la Seghedin. Tare s’a înăsprit paza împotriva lui. Cred că e re­zultatul abuzului ce s’au făcut cu cercetările. La Vâcz încă am fost şi de asemenea sunt foarte restrânşi şi controlaţi în toa­tă mişcarea“ .

Guvernul vru să sfârşească apoi şi cu agitaţia din ţară şi socotind că iniţiatorul şi îndrumătorul tuturor mişcărilor na­ţionaliste este partidul naţional român, ordonă desfiinţarea lui.'11) Membrii comitetului însă, înainte de a întră la închisoare, însărcinează conducerea „naţiei“ unui comitet provizor sub pre­şedinţia lui Vasile Mangra, care nu recunoscu ordinul de des­fiinţare dat de guvernul maghiar şi convocă, pentru ziua de 28 Noembrie 1894, o mare adunare populară la Sibiu, pentruca însuşi poporul român, „să se pronunţe asupra acestei noui si­tuaţii create partidului naţional“ .

Nenumărate speranţe umplură sufletele întemniţaţilor delà Seghedin şi Vâcz la auzul celor întâmplate la Congresul inter­parlamentar delà Haga, din August 1894, unde Românii arde­leni fură reprezentaţi prin Ştefan Ciceo Pop delà Arad. Şeful delegaţiei ungureşti, Dionisie Pazmandy făcu cunoscut congre­sului că este încredinţat din partea guvernului maghiar să in­vite congresul ca şedinţa viitoare să o ţie la Budapesta. Atunci Ştefan Ciceo Pop luând cuvânt vorbi despre procesul Memoran­dului şi protestă în numele delegaţiei româneşti împotriva even­tualei acceptări a invitaţiei delegaţiei ungureşti. Preşedintele Uniunei, Frederich Passy declară, că Uniunea nu poate ţine şedinţe în capitala unei ţări, unde reprezentanţii unui popor sunt ţinuţi la închisoare, pentru c’au luptat pentru libertatea naţiunei lor.'13)

Fiascul acesta ai delegaţiei maghiare îi fu comunicat lui Vasile Lucaciu, de către Al. V. Urechia, şefuljMegaţiei româ­neşti, cu care era în corespondenţă. Lui Urechia i se adresă 41 42

41) Z. Pâclişanu o. c. pag. 106. în Rcv. Fund. Reg. delà 1 Iulie 3034,42) G. Moroianu o. c. pag. 105 — 306.

68

şi când părăsi închisoarea Seghedinului, scriindu-i o scrisoare, prin care îi cerea bani de cheltuială:

„Ilustre Domnule (se adresa lui Urechia), Vă aduc gratu- laţiuni, după cum v’am adus şi în public, prin coloanele „Tri­bunii“ pentru acţiunea dvstră, intensivă în cauza noastră. Po­ziţiile odată cucerite nu trebuesc abandonate. Graţierea noastră este un fapt la a cărui producere noi ii’am lucrat. Noi n’am cerut. Primim fiindcă vine delà monarh. Vin să vă rog să-mi transmiteţi spese. Sunt aici fără ban de ajutor, trebue să-mi fac veştminte, trebue să-mi caut de sănătate, trebue să-mi văd copilul. Apoi trebue să caut a străbate la DVoastră ca să pu­nem la cale programul de acţiune pentru viitor. Salutare şi la revedere“.43)

Întemniţarea lor n’a fost însă de lungă durată, căci după 15 luni delà executarea sentinţei, împăratul Francise Iosif I. îi graţie, punându-i în libertate pe ziua de 15 Septembrie 1895.

Ministerul justiţiei face cunoscut parchetului gen. reg. din Cluj, iar acesta Tribunalului regal, că: Majestatea Sa Imperială şi Apostolică Regală cu Prea înalta Sa hotărîre din 14 1. c. a binevoit a ierta preagraţios partea restantă a pedepsei celor 10 deţinuţi, condamnaţi pentru agitaţia comisă prin răspândi­rea imprimatului cunoscut sub denumirea de Memorandul ro­mânesc, cari actualmente îşi executau timpul de pedeapsă în temniţele de stat din Seghedin şi Vâcz“ .44 45)

Faptul acesta se crede că se datoreşte intervenţiei perso­nale a Regelui Carol I. al României, din prilejul vizitei făcute de perechea regală română, împăratului Francise Iosif I. la Ischl, în zilele de 9 şi 10 August 1895. Memorandistul dr. Teodor Mihali, mort înainte cu trei ani, spunea într’un discurs rostit la aniversarea împlinirei alor 10 ani delà Unirea Basara­biei, că Regele Carol I. avea chiar, un obligament moral faţă de Memorandişti, prin faptul că însăşi „ideea Memorandului a pornit delà Dânsul“ pentru care lucru s’a simţit obligat să in­tervină pentru graţierea lor.43)

43) Radu D. Rosetti: Vechituri, Editura Adevărul,a ) Procesul-Memoranclului o. c. pag. 479.45) „Universul“ ediţie specială, din 30 Aprilie 1928.

69

C A P I T O L U L V.

5pre öeclararea actiuísmului parlamentar

încă pe vremea când părintele Lucaciu şi ceilalţi tovarăşi ai săi sufereau rigorile închisorilor de stat din Seghedin şi Vacz, între Românii din Ardeal intrase dihonia neînţelegerii încolţând şi aici acel spirit de sectarism politic care învenina partidele politice din România lberă. Deşi comitetul de direcţie al partidului hotărîse să nu se amestece în discuţiile dintre partidele politice din România (deoarece ele se părândează la cârma statului, iar ei reprezentaţii unui neam asuprit au nevoie de bunăvoinţa şi sprijinul tuturor), totuşi încetul cu încetul se răspândi, în masele populaţiei române din Ardeal, ideea că toate directivele politicei lor au să le primească delà partidele din România.1)

Câţiva redactori delà oficiosul partidului, delà „Tribuna“ din Sibiu, între cari T. L. Albini, G. Bogdan Duică şi Ioan Rusu Şirianu,2) profitând de faptul că membrii comitetului erau în­temniţaţi, reproduc în „Tribuna“ un agitat discurs, de o groza­vă imprudenţă politică, a lui Dimitrie Sturdza, ţinut într’o adu­nare publică din Bucureşti, în ziua de 25 Sept. 1894, în sala Orpheu, în care denunţă numerele mandatelor eliberate de Take Ioneseu pentru Transilvania, insultând pe Unguri şi vorbind despre datoria ce se impunea guvernului de a veni în ajutorul Românilor din Ungaria.

Redactorii delà „Tribuna“ mai publicară, în nrul din 2 Nov.

i) Titu Maiorcscu o. c. pag. 308.a) ioan Georgescu „George Pop de Băseşti“, 60 de ani din luptele

naţional© al© Românilor transilvăneni Oradea, Edit, Aäpua. culturale Astm, 1935, pag. 110.

70

1894, o corespondenţă din Bucureşti, a cărei conţinut însemna, deja un amestec vădit în certurile dintre partidele din România} iar în nrul din 4 Nov. un articol, cu titlul „întrebări modeste“ ,, dorind să ştie ce s’au făcut cu banii trimişi de guvernul Româ­niei, unor biserici şi scoale din Ardeal.

Acţiunea aceasta cunoscută sub numirea de „grevă“ a „ştrengarilor“ delà „Tribuna“ , puse pe gânduri comitetul cen­tral al partidului, atunci încă la închisoare, căci vedeau în ac­ţiunea aceasta un atentat la solidaritatea noastră naţională. De aceea comitetul partidului se crezu în drept să ia măsuri, pentru a impune politica lui, organului său de publicitate „Tribuna“ . Câţiva din membrii comitetului, între cari şi părintele Lucaciu, îndată după eliberare, găsindu-se în Budapesta, semnează în ziua de 21 Sept. 1895 o declaraţie, dând drului Ioan Raţiu urmă­toarea însărcinare: să revizuiască socotelile Institutului tipo­grafic, să dispună de veniturile lui şi a ziarelor editate de el şi să reglementeze chestiunea redactării ziarelor potrivit hotă- rîrilor anterioare.*)

A urmat o consfătuire, convocată de Raţiu pe ziua de 15 Nov. 1895 la Sibiu, la oare au luat parte 19 fruntaşi, cari toţi au fost de acord să se pună capăt „anarhiei“ care domnea în redacţiile ziarelor partidului. Comitetul a concediat pe doi dintre vechii redactori (G. Bogdan-Duîcă şi T. L. Albini) iar pe al treilea., (Ion Rusu Şirianu) l-a menţinut numai dupăce şi-a recunoscut greşala şi a promus că „pe viitor va asculta de comitet şi de preşedinte“ .

Conflictul se agravă însă, prin fsptul că la céata răzvră­tiţilor, susţinuţi de „clica“ lui Slavici, Brote şi Mangra, se ală­tură însuşi secretarul general al partidului, părintele dr. Vasile Lucaciu, producând, o defecţiune destul de gravă, chiar în sânul comitetului şi care se mări şi mai mult atunci când pă­rintele Lucaciu publică în „Revista Qrăştiei“ o serie de arti­cole, cu un conţinut veninos, în care ataca direct pe preşedin­tele partidului, pe dr. Ioan Raţiu, numindu-1 în batjocură „pre- zeda, care, poate fi ales şi depus“ .

Criza din sânul comitetului deveni şi mai acută, când A. C. Popovici face câteva destăinuiri interesante despre trădarea

3) I. Georgescu: „Dr. Io.an Raţiu“, o. c. pag. 168.

71

cauzei naţionale, în câteva din numerele „Tribunei“ din Febr. şi Martie 1896, articole care vizau direct clica. Drept răspuns, părintele Lucaciu îi scrise din Şişeşti, în 12 Apr. 1897, lui Gh. Pop de Băseşti, că „această criză va costa viaţă de om“ .4) No­roc însă că înainte de a se ajunge până aci, diferendul a primit o soluţionare fericită şi conflictul a fost aplanat. S’a constituit un juriu de advocaţi, prezidat de Dionisie Vaida şi care a adus împăcarea. Părintele Lucaciu a recunoscut cel dintâiu, că stă pe baza programului politic delà 1881 şi a hotărîrilor aduse în conferinţele naţionale şi declară că nu e angajat în nici un par­tid politic afară de partidul naţional ardelenesc. Apoi îşi ex­primă, „regretele pentru cuvintele“ vătămătoare „spiuise la adresa celorlalţi, pe care le consideră „neavenite“ şi le revocă.

Declaraţii asemănătoare fac şi ceilalţi doi (Raţiu şi Coro- ianu), exprimând regretele pentru atacurile aduse de alţii prin „Tribuna“ la adresa Sfinţei sale.

Acest conflict din sânul comitetului partidului naţional, a fost foarte bine prins într’o caricatură, într’unul din numerele din acea vreme a revistei umoristice „Vulturul“ , m care naţiu­nea română era reprezentată printr’o ţărăncuţă frumoasă, tra­să de o mână, într’o parte de dr. Ioan Raţiu, iar de cealaltă mână, spre partea opusă, de dr. Vasile Lucaciu.

încă înainte ca acest conflict, să fi ajuns la proporţiile pe cari le-a avut, părintele dr. Vaeile Lucaciu a călătorit la Roma,' unde a avut frumoase succese politice, luând contact, cu perso­nalităţile cele mai de seamă ale parlamentului italian.

Reîntors delà Roma, în mod semnificativ, fără să se mai oprească la Sibiu, trece direct la Bucureşti, unde situaţia poli­tică se schimbase. Dimitrie Sturdza, şeful naţional-liberaîilor, acum deţinea frânele guvernării şi cu ele deodată şi pe ale răspunderei. De aceea, părăsi programul expus în fulminantul discurs, ţinut la 25 Sept. 1894 în sala Orpbeu, căutând acum o modalitate prin care să se pună bine cu Ungurii, pe care atunci, nu-i mai scotea din epitetele de „huni barbari“ , „călăii neamului românesc“ , învinovăţind guvernul conservator de atunci de complicitate cu „infamia ungurească“ cu care a în­cheiat o „tovărăşie maghiaro-conservatoare“ .

4) I. GeorgBscu: „George Pop d)e Băseşti“ o. c. pag. 110.

72

Intr’un diseurs program pe care şeful liberal îl rosti în ziua de 13 Oct. 1895 în Iaşi, ca o denegare a celor spuse de el cu un an înainte7 — când era în opoziţie, —■ spunea urmă­toarele: „Avem să ne abţinem cu toţii de la orice act de agi­taţie în afacerile anterioare a'le statelor vecine şi în special ale Monarhiei austro-ungare. Monarhia austro-ungară aşa cum este constituită (adecă în dualism, cu acea încorporare a Transilvaniei la Ungaria, împotriva căreia lupta comitetul na­ţional din Sibiu, încurajat chiar de Sturdza, este o necesitate de prima ordine pentru echilibrul european ca şi pentru sigu­ranţa Regatului nostru“ .5)

Ba Dimitrie Sturdza pentru a câştiga şi mai mult favoarea Ungurilor, ştia prea bine că va trebui să stânjenească acţiunea Ligei Culturale.

Când spre sfârşitul anului 1895 soseşte părintele Lueaciu la Bucureşti, Liga Culturală reuşeşte să-i facă o primire din cele mai strălucite, aranjând, în cinstea lui, şi un concert în sala Ateneului, în seara zilei de 19 Dec. 1895. Pe foile de pro­gram, la partea a doua a concertului, punctul delà sfârşit îl forma „Doina lui Lucaciu“, ceeace, pentru motive uşor de ghi­cit, l-a făcut pe primul ministru să dispună înlocuirea lor, cu altele, pe cari Doina lui Lucaciu era înlocuită cu o .. . „Rhapso­die Hongroise“ a lui Liszt.

Părintele Lucaciu însă pe neaşteptate s’a îmbolnăvit de un „morb grav“ aşa că n’a putut participa la nici una din mani­festaţiile de simpatie aranjate în cinstea lui, ferind în felul acesta guvernul lui Sturdza de oarecari explicaţii cu guvernul delà Budapesta.

Acasă în Ardeal prigoana împotriva comitetului naţional începuse din nou. Câţiva din membrii comitetului: dr. I. Raţiu, George Pop de Băseşti, I. Coroianu, dr. T. Mihali, Rubin Pati- ţia, Gherasim Domide şi Patriciu Barbu fură condamnaţi la câte 8—10 zile închisoare şi 100 florini, amendă în bani, pen­tru motivul că în Febr. 1896 au semnat un manifest către Românii din Ardeal şi Ungaria, arătându-le, că cu toată gra­ţierea dată de împăratul delà Viena, ei rămân neînduplecaţi şi

5) T. Maiorescu o. c. pag. 332.

73

continuă şi pe mai departe lupta dreaptă ce au început pentru câştigarea drepturilor poporului român.

Dr. Ioan Raţiu era să fie din nou condamnat, pentru cu­rajul cu care a înfruntat ordinul ministerului de interne, prin care se desfiinţa Comitetul central şi PartiduI-Naţional Român, convocând atât şedinţele celui dintâiu, cât şi „conferinţele“ ce­lui din urmă, invitând pe Români să aleagă un nou comitet, deoarece mandatul celui ales în 1892 expirase şi se descom- plectase. !

Guvernul nu aprobă însă, conferinţele partidului, convo­cate de Raţiu pentru lunile Mai şi Oct. 1896 la Sibiu, mai ales că acum era şi anul jubilar al Ungariei milenare şi interesele de stat impuneau înăbuşirea tuturor simptomelor de nemulţu­mire ale naţionalităţilor, cari ar fi putut atrage atenţia popoa­relor din Apusul Europei.

Naţionalităţile răspunseră printr’un protest „antimilenar“ veştejind fastuoasele înscenări jubilare din capitala Ungariei.

Toate erau cum erau, dacă duhul rău al discordiei n’ar fi pus stăpânire pe sufletul membrilor din comitetul central, fă­când imposibilă o conlucrare a lor, paralizând, în felul acesta, orice acţiune, atât externă cât şi internă a partidului. Zia­ristul ceh Augustini, într’un articol scris în „Tribuna“ , în Apr. 1896, spunea că pretutindeni a găsit numai desgust şi îngri­jorate pentru sfâşierile din sânul partidului naţional român. „Unde e Brote? — se întreba Augustini — de ce tace glasul de tribun al părintelui Lucaciu? cum se face să el nu iscăleşte manifestul lansat de întemniţaţii români, după eliberare“ ?

Preşedintele partidului, dr. Ioan Raţiu a încercat o recon ­ciliere cu foştii membri ai comitetul şi în particular cu dr. Va­sile Lucaciu şi aşa s’a ajuns la împăcarea pusă la cale de ju­riul de advocaţi prezidat de Dionisie Vaida.

In luna Sept. a anului 1897. Regele Carol I. şi cu Regina Elisabeta, reîntorcându-se dintr’o călătorie din străinătate se opresc pentru câteva zile la Budapesta, pentru a revanşa îm­păratului Francise Iosif I. care se găsea atunci acolo, vizita ce le-o făcuse în Sept, 1896 la Bucureşti şi la Sinaia.

La decernarea decoraţiilor cuvenite din acest prilej, mi­nistrul preşedinte ungar, baronul Bânffy strecoară cu uimi­toare abilitate, o decoraţie şi pentru procurorul Jeszenszky

74

delà Oluj, acela care rostise sentinţa în procesul Memoran­dului.

Marea decoraţie în grad die Mare ofiţer al Coroanei, smul­să Regelui prin surprindere, la o reprezentaţie de gallă în

teatru, dete loc atât în România cât şi în Ardeal, la nenumă­rate proteste, încât însuşi ministrul de externe al Monarhiei, contele Goluchowsehi, se văzu silit să ceară scuze guvernului român, pentru distincţia la care a participat fără cunoştinţă de cauză.6)

Nu mult după acest incident guvernul baronului Bânffy căzu. îi luă locul Coloman Széli, un om cu alte vederi decât antecesorii săi, şi cu dorinţa exprimată de a purcede la o îm­păcare cu naţionalităţile şi în felul acesta Ta o conlucrare.

O vie propagandă se face printre naţionalităţi şi în deo­sebi printre Români, pentru a-i determina să părăsească pasi­vitatea, păşind spre recunoaşterea stărilor de fapt făcând chiar declaraţii şi câteva din obicinuitele făgădueli.

Cu încetul ideia activismului parlamentar prinde şi se ră­spândeşte printre Români, câştigând din ce în ce mai mulţi aderenţi. Nu se putu trece însă, aşa de timpuriu la o hotărîre efectivă în această direcţie, deoarece ideia pasivismului parla­mentar îşi avea rădăcinile înfipte adânc în sufletul Românilor din Ungaria şi Ardeal. Şi apoi, atâta timp cât trăia dr. Ioan Raţiu, cel mai vajnic apărător al ideii pasivităţii, o schimbare în tactica de luptă politică, faţă de guvernele delà Budapesta, nu era cu putinţă. Fiind bolnav nu se mai ocupa personal de chestiunile partidului, ci însărcina, rând pe rând, pe George Pop de Băseşti, când pe dr. T. Mihali, când pe dr. Gh. Popovici, să convoace conferinţele naţionale. La una din aceste confe­rinţe, ţinută în Iulie 1901 la Timişoara, se ia decizia ca dr. Ioan Raţiu să învite pe toţi membrii comitetului, aleşi în 1892, pentru a declara categoric (în scris sau oral) dacă mai doresc ori nu, a face parte din comitet şi în locul celor morţi şi retraşi să se coopteze membri noui.

în felul acesta Comitetul central al partidului s’a recon­stituit cu membri vechi încă în viaţă şi cu cooptare de membri noui, pe lângă următorul birou : preş. dr. Ioan Raţiu, vice-

®) T. Maiorescu o. c. pag. 375.

75

preş. Gh. Pop de Băseşti, secretar gen. dr. Vasile Lucaciu, casier Iuliu Coroianu şi secr. de şed. dr. Teodor Mihali şi dr. Gavril Tripon.

Moartea drului Ioan Raţiu, întâmplată la 4 Dec. 1902, dă locul prezidenţial lui George Pop de Băseşti, cu care începe o eră nouă în viaţa partidului naţional român şi o nouă perspecti­vă a unei fericite schimbări în tactica de luptă a partidului,

Tinerii cari au fost cooptaţi ca membri în comitet erau i împotriva pasivităţii, cerând „înlăturarea formelor uzate“ şi a ; „doctrinelor învechite ale naţionalismului din era veche“ . Or­

ganul lor era gazeta săptămânală „Libertatea“ delà Orăştie, a părintelui Ioan Moţa, iar iniţiatorul şi animatorul mişcării de emancipare, de sub tutela programului politic delà 1881, era tânărul advocat dr. Aurel Vlad din Orăştie, care în 1904 can-

î didează şi este ales deputat cu mare majoritate, în circumscrip­ţia electorală Dobra—Hunedoara, tăind în felul acesta nodul

- gordian al tradiţionalelor greşeli de tactică politică, din a căror perseverenţă n’a avut nimic de câştigat ci numai de pierdut.

Pus în faţa faptului împlinit, George Pop de Băseşti con­voacă conferinţa naţională, pentru ziua de 11 Ian. 1905 la Sibiu, unde s’a adoptat, în mod oficial, noua tactică de luptă, a acti- vismului parlamentar, impusă de tineretul din partid, care nemulţumit fiind de rezultatele date de politica de până acum a bătrânilor, a crezut de bine să înceapă lupta împotriva guver­nelor maghiare în însuşi parlamentul delà Budapesta.

Secretarul general al partidului, dr. Vasile Lucaciu, în ra- : portul citit la această conferinţă, este pentru menţinerea poli-“ ticei de pasivitate, deoarece, spune el: „Noi nu găsim a fi mo­

mentul oportun a întră în chestia modificării programului na­ţional. Curat şi nepătat l-am primit din mâinile înaintaşilor noştri şi, apelând la marele principiu de solidaritate a parti­dului, curat şi nepătat îl lăsăm urmaşilor noştri pentru zile mai senine, când cu bunăvoinţă comună şi cu neturburată li­nişte sufletească se vor putea aranja diferenţele dintre noi şi «ntagoniştii noştri politici.7)

Cu toate aceste declaraţiuni, conferinţa delà Sibiu a dat rezultatele pe care tineretul le aştepta delà ea. Se lansese un

7) I. Georgescu: „George Pop de Băseşti* o. c. pag. 119.

76

apel „către alegătorii români“ semnat de întregul comitet, în frunte cu George Pop de Băseşti şi ca dr. Vasile Lucaciu, ce­rând alegătorilor, sprijinirea candidaţilor partidului naţional român, între cari era şi dr. Vasile Lucaciu, candidat al cir­cumscripţiei electorale Târgul LăpuşuJui din jud. Someş, dar nu obţinu majoritatea de voturi cerată de lege şi căzu faţă de candidatul guvernamental.

77

C A P I T O L U L VI.

Pîlegerea öe öeputat a lui Uasile Lucaciu *

A) CAMPANIA ELECTORALĂ

Cine urmăreşte cu luare aminte întâmplările politice din fosta Ungarie, neadevărurile cu cari guvernele maghiare du­ceau în rătăcire străinătatea despre noi, va mărturisi desigur că duşmanilor noştri nu li se putea da un răspuns mai nimerit pentru multele calomnii şi batjocori .-i, decât chiar prin alege­rea aceasta de deputat a lui Vasile Lucaciu.

N’am fi avut cum răsplăti mai mângăetor pe deputatul naţionalist, dr. Vaida Voevod, care a fost izgonit din Cameră

*) Cea mai mare parte a acestui capitol este transcrierea manuscri­sului inedit al broşure'i: „Biruinţa delà Beiuş în 28 şi 27 Aug. 1907 a dJui dr. Vasile Lucaciu, deputat dietali«, scrisă de dl. E . Papp, protopop ort. .al Beiuşului, atundi preot în satul Pocola d(e Beiuş, unul din cei mal intimi, dintre foştii prieteni şi colaboratori, ăi martirului dr. Ioan Cior. daş, iar azi fără îndo'jală cel mai select cărturar şi cel mai însufleţit animator şi încurajator a tot ce e frumos, nobil şi românesc în vechea eetăţuie a culturii româneşti, din valea de sus a Crişului Negru.

Prietenia cu Ciordaş l-a acte în nemijlocită apropiere a lui Lucaciu, devenind unul din cel mai importanţi membri ai comitetului de organi. zare electorală, care a adus biruinţa delà 26 şi 27 Aug. 1907.

După alegeri dr. Ioan Ciordaş îl sfătui să cuprindă într’o broşură cele petrecute din acel priKej, ca un document preţios al vremii. Broşura, în extensiune de 100 pagini manuscris _ din oare a reprodus o parte în cartea Sfinţei Sale: „Din trecutul Beiuşului“. Pagini de glorie si de jertfe. (Doina, Beiuş, 1928.) mi-a pus-o la dispoziţie cu cea mai mare bunăvoinţă pentru care îi iaduc şi prin această cale recunoştinţa şi viile mele mulţumiri şi promisiunea că-i voi îndeplini dorinţa, căutând s’o încadrez şi adaptez ansamblului acestei lucrări.

78

pe nedrept, în mod infam, de către kossuthişti, chiar pentru apărarea drepturilor noastre, decât înmulţind numărul luptă­torilor noştri din Camera maghiară, cu dr. Vasile Lucaciu.

în faţa acestei biruinţe, în faţa glasului conştiinţei româ­neşti, care a înţeles chemarea vremii, avea să amuţească gura mincinoasă a duşmanilor noştri neastâmpăraţi.

Două momente însemnate ies la iveală din biruinţa delà Beiuş. Primul, că alegătorii s’au arătat luptători neclintiţi ai steagului naţional şi al doilea, au ales deputat chiar pe dr. Vasile Lucaciu, la o alegere parţială, când guvernul putea să-şi concentreze toată forţa armată, cum s’a şi întâmplat, aducând pe capul bieţilor Români 700 de jandarmi şi 300 de soldaţi.

Forţa lor a fost însă sdrobită de forţa morală a noastră, a Românilor, pentrucă alegerea delà Beiuş este o mărturie vie despre modul cum au ştiut Românii să lupte şi în acelaş timp şi un act de mândrie naţională.

Biruinţa strălucită o datorăm, în primul rând, înălţătoarei purtări a ţăranilor noştri, cari au ajuns la conştiinţa necesităţii naţionale, apoi intelectualilor şi meseriaşilor români din Beiuş, conducătorilor poporului din cerc, deputaţilor noştri şi nenu­măraţilor tineri, veniţi din toate părţile — în mod impunător din Arad — stând de veghe tot timpul duratei luptei electorale.

& îjC#

După hotărîrca delà 11 Ianuarie 1905, a întăririi Români­lor în luptele electorale, bihorenii au mai rămas în pasivitate până la alegerile dietale din" Mai 1906, când şi •— au avut şi ei candidaţi naţionalişti în toate cercurile româneşti. Vorbele dulci, însă şi promiţătoare, corupţia prin bani, băutura şi ame- ninţările, au prins în mreje pe bieţii alegători şi astfel au scos biruitori pe candidaţii duşmanilor noştri.

La Beiuş lupta a fost îndârjită. Naţionalistul dr. Ioan Ciordaş a dus o luptă demnă şi uriaşă faţă de contrarul său dr. Bartha Francise. Până în presără alegerei învingerea era asigurată pentru noi. Atunci însă, ca nişte sălbateci, au năvă­lit oamenii lui Bartha asupra satelor noastre, aşa că în ziua alegerei ne pomenirăm că tabăra noastră e înjumătăţită, can-

dídatul nostru întrunind numai 1000 de voturi. Cu toate aceste n’am desnădăjduit ştiind că fiecare lucru firesc îşi face cursul său cu toate piedecile ce i se pun în cale.

Delà alegerile din Mai 1906, conducătorii poporului au pre­gătit mereu poporul în vederea luptelor viitoare. Şi prilejul de luptă s’a dat mai de vreme decât se credea, deoarece deputatul dr. Bartha Francise a renunţat la mandat.

Activitatea lui parlamentară se reduce Ia un singur răspuns ce !-a dat deputatului Ştefan Ciceo Pop, când acesta a inter­pelat guvernul pentru purtarea scandaloasă a primpretorului Markovits care a împrăştiat adunarea poporală de protest din

[ Beiuş, contra proectului Apponyi şi când deputatul Bartha a ; "'ţinut de cuviinţă să-şi batjocorească alegătorii cari i-au dat ; mandatul.

Vestea renunţării la mandat a lui Bartha se răspândi ca : un vânt răcoritor printre alegătorii români. In ochii lor puteai

citi o uşurare şi o nădejde că vor putea repara greşala din tre­cut. Erau plini de nerăbdare să afle persoana candidatului na-

: ţional, în jurul căruia să se grupeze cu toată dragostea şi să ' scoată steagul naţional din ruşinea în care l-au dus la alegerea ? trecută.

! Dr. Ioan Ciordaş avea dreptul istoric la acest cerc pentru I inima, ţinuta sa românească, pentru luptele şi încercările de cu- I cerire din rândul trecut. Era însă concentrat la manevre, tocmai I lângă frontiera austriacă şi temându-se că termenul de nouă j alegere va fi mai de vreme decât reîntoarcerea sa acasă, a co- : municat centrului motivele pentru cari nu poate candida.

Guvernul încercă să candideze pe un evreu, originar din Beiuş, Schalusehinski, care scotea la Budapesta o gazetă săptă­mânală kosuthistă, în româneşte, „Lumina“ . Dar a fost lăsat şi înlocuit cu Béla Kardos, un director de bancă din Budapesta, care credeau că va avea mai multe mijloace de „convingere“ pentru alegătorii români din cercul Beiuşului, decât Schalu- schinski.

Atunci sosi la Beiuş încredinţatul partidului naţional dr. Ioan Suci-u, care sfătuindu-se cu fruntaşii din Beiuş şi care, candidară cu mare însufleţire pe dr. Vasile Lucaciu.

Vestea candidării atât de potrivite se răspândi în întreg

80

cercul, încălzind inimile şi producând o bucurie generala. Prin văi, prin codri şi pe dealuri, răsuna mângăetor, ca o rugăciune sfântă „Doina lui Lucaciu“ învăluind cu jalea şi focul ei toate inimile româneşti. Prin Beiuş era la modă o Horă a Iui Luca­ciu“ ce se cânta de melodia „Hai să dăm mâuă cu mână“ al cărei text tipărit pe foi volante, era răspândit printre intelec­tualii şi meseriaşii beiuşeni.

După o astfel de foaie volantă ce mi-a fost păstrată prin­tre scrisorile tatălui meu, dau urmare aici, textului acelei ho­re, al cărei autor ne-a rămas necunoscut :

Melodia: „Hai să dăm mână cu rnână".

Haidaţi fra ţi într’o unire D e-o natură şi de-o fire Haidaţi to ţi cu sim ţ curat Să n e-a legem ablegat.

A b leg a t cu cunoştinţă D e-ale noastre su ferin ţe Şi din viaţă rom ânească D r. L U C A C IU S A T R Ă IA S C Ă .

tCine nu-i rom ân curat F ă-l D oam ne de râs la sat Că nu-i vrednic de-al său num e Fă-l D oam ne de râs la lume.

H aidaţi toţi cu m ic cu m are Să ne ducem la votare Să trăiască al n ost bărbat D r. L U C A C IU D E P U T A T .

Părintele dr. Vasile Lucaciu a avut la Beiuş o primire entuziastă. In gară l-au întâmpinat toţi Românii cari aflară despre sosirea lui şi l-au însoţit, ca pe un Mesia, până la lo­cuinţa lui Ioan Ciordaş, unde era găzduit.

Candidarea lui Vasile Lucaciu zăpăci guvernul şi-l făcu să-şi piarză cumpătul. In desnădejdea lor, pentru a zădărnici triumful românesc, numiră de şef al campaniei electorale pe faimosul „fibirău“ Markovitis, binecunoscut Românilor pentru brutalităţile săvârşite la adunarea poporală din Beiuş.

SI

„Armată nu-mi trebuie — spunea acest gâde — căci cu ea nu pot face nimic. Jandarmii sunt arma mea!“

Intr’adevăr, administraţia de sub conducerea lui Markovit® ajutată de jandarmi, a desvoltat o nemaipomenită teroare. Can­didatul partidului naţional a fost însoţit, în turneul său electo­ral, de un împuternicit de al lor. Pe de altă parte, jandarmii căutau să oprească orice contact între popor şi conducătorii săi. Dar cu cât administraţia forţa să zădărnicească învingerea noastră, cu atât se mărea mai impunător tabăra lui Lucaciu.

La vorbirea — program, ţinută în Beiuş, au participat şi foarte mulţi Unguri, cari au rămas cu desăvârşire uimiţi de frumoasa vorbire, ţinută şi în ungureşte şi întocmai ca Românii aplaudau şi ei şi strigau „trăiască Lucaciu“ .

Turneul de propagandă s’a început cu satele Delani şi Sft. Mărtin. La Cuşiiş s’a întâmplat o scenă mişcătoare. Dupăce candidatul nostru şi-a terminat vorbirea, din rândurile mulţi- mei ieşi un ţăran bătrân, cu plete albe şi luându-şi cuvinciios pălăria, grăi către Lucaciu următoarele: „Mulţumesc lui Dum­nezeu că te-am mai văzut odată în viaţa mea. Te-am mai văzut în Cluj când te-au judecat“ .

Părintele Lucaciu înduioşat îi întinse mâna. Ochii celor de faţă se umeziră şi un suspin adânc ieşi din piepturile ţă­ranilor.

Primire grandioasă a avut apoi în Vaşcău şi satele din jur. în Vaşcău străzile erau presărate cu frunze şi flori. Cu­vântarea măiastră a fost ascultată cu o atenţiune evlavioasă. Femei şi copii îl însoţească din sat în sat. In Cărpinet şi Cris- cior i-au făcut porţi triumfale. în Barăşti domnişoarele l-au primit cu buchete de flori în trei culori româneşti. Jandarmii însă au sărit numai decât şi le-au confiscat.

Atâta mângăiere, atâta bucurie nimeni n’a putut da acestui popor, decât însuşi părintele Lucaciu, care însufleţea şi întărea în nădejdea vremurilor de mai bine pe toţi cei ce de mult aşteptau mântuirea.

însufleţirea aceasta înfuria însă, grozav pe guvernamen­tali, cari începură să intimideze populaţia prin măsuri admi­nistrative. Comitetul nostru electoral a trimes atunci o tele­gramă la cancelaria cabinetului imperial din Viena, ca să se ştie şi acolo, ce fel de alegere se pregăteşte la Beiuş. Apoi

82

văzând că mişeliile se înmulţesc, deşi Românii sunt paşnici, au invitat la alegere mai mulţi gazetari străini, ca aistfel şi presa străină să fie informată corect, despre cele petrecute.

Iată ce declara Glatz, prefectul judeţului Bihor, către un gazetar ungur, despre cele întâmplate la această campanie electorală: „Zilnic primesc câte 30—40 de rapoarte telefonice, pline de contraziceri, încât nu-mi pot forma o ideie lămurită despre adevărata stare a lucrurilor. Ziua delà Vaşcău a fost cea mai agitată. Cunosc vaşcăuanii ea pe nişte oameni paşnici şi liniştiţi, cred că ştirile despre agitaţia de acolo sunt exage­rate. Pentru aceea nici nu am luat dispoziţii, cu toate că mi r. au adresat atâtea plângeri.

„în cazul cu subprefectul Rednic din Vaşcău, el a făcut bine că n’a arestat pe Bogdan, căci acesta este domiciliat în Vaşcău, are acolo avere imobilă şi este om cu vază în locali­tate.

„Bartha şi Kardos sunt totuşi foarte nemulţumiţi cu con­duita administraţiei. Ei mi-au declarat că dacă administraţia va mai privi tot aşa de nepăsătoare agitaţia Românilor, ei vor renunţa la lupta electorală.

„N’am auzit nici o plângere împotriva lui Lucaciu, a lui Suciu şi Dr. Lascu. Discursurile lor au fost controlate, dar n’au rostit nici o vorbă de agitaţie. împotriva felului de luptă al acestor trei domni, nimeni nu poate să ridice o obiecţiune. Lu­caciu este un om foarte simpatic şi cuminte, el face cea mai bună impresie şi nu mă mir că este iubit de popor. Agitatorii nu sunt ei, ci persoanele cari îi însoţesc, mai ales studenţii români.

„Nu mă mir că agitatorii naţionalişti au isbutit să aţâţe poporul din Vaşcău. Căci aici mizeria este atât de mare, încât poporul este uşor de răzvrătit. Recunosc că trebue locuită mi­zeria aceasta din Vaşcău“ .

Ziua alegerii a fost aşteptată cu nerăbdare. Cererea de candidare a lui Vasile Lucaciu a fost înaintată preşedintelui Edmund Waltner, încă în preseara alegerii. Ea era semnată de Dr. Ioan Ciordaş, Dr. Constantin Popovici, Dr. I. Iacob, Gh. Popluca, Al. Ardeleanu, P. Voştinar, I. Cosma, Gh. Ardelean preot, Gh. Ardelean măcelar, Constantin Ignat, I. Ardelean, T. Barbus, P. Duma, G. Marinescu şi I. Pinteriu.

83Sufletul întregii campanii a fost fără îndoială deputatul

Dr. I. Suciu şi Dr. Ioan Ciordaş, cari şi-au pus toată tăria şi priceperea pentru organizarea perfectă a cercului.

Deputaţii noştri au fost împărţiţi în modul următor: C. Brediceanu în Beiuş, Dr. I. Suciu, Vaşcău; Vasile Goldiş, Călu­gări — Sohodol; Aurel Novac, Briheni — Şuştiu; Vasile De- mian, Criştior; Dr. Vlad, Căbeşti; Şt. C. Pop, Luncă; Dr. T. Mi- hali, satele din jurul Beiuşului. Pe lângă ei erau angajaţi peste 120 de aranjatori, între cari: Dr. I. Marşeu, Dr. A. Grozda şi Ï. Niga.

Dis de dimineaţă oraşul era în picioare. Toată lumea aştepta cu viu interes sosirea alegătorilor.

Partizanii lui Kardos erau purtaţi în piaţa din mijlocul oraşului, aproape de votare, apăraţi din toate părţile de jan­darmi. Oamenii candidatului nostru au fost aşezaţi la oborul de vite, afară de oraş, apăraţi numai de bărbaţii noştri de în­credere.

Pe toate străzile ce duc în centrul oraşului erau trase cor­doane.

Ziua alegerii au început-o cu bătaie. Deputatul kossuthist Halász angajase o bandă de bătăuşi din Tărcaia, să bată pe un gazetar ungur. Bătaia se sfârşi cu sosirea alegătorilor la orele 5y2. Sunt cam 100—120 de alegători de ai lui Kardos.

Ceva mai târziu soseşte un tren cu alegători de-ai noştri. Sunt peste 900, din părţile Vaşcăului. O privelişte încântătoare, un cortegiu lung porneşte delà gară. In frunte erau deputaţii V. Goldiş, Novac şi fruntaşii din comune: T. Teaha, G. Bogdan, Micula, înv. Miclea, N. Bogdan, A. Munteanu, când. de adv. V. Teaha, Maxim Now, Todan, Florian Mezea, Dr. I. Voştinariu, l'oan Băruţa, etc. şi fanfariştii din Cernei. Românii din oraş s’au postat în rânduri frumoase pe ambele părţi ale străzilor şi-i primeau cu strigăte de „să trăiască Lucaciu“ . Strigătele noastre se întâlneau şi se uneau într’un singur şi mare strigăt de biruinţă care umplea sufletele tuturor.

Nu mult în urma lor soseşte deputatul Dr. A. Vlad, preoţii Gh. Cristea şi Chiş, cu alegătorii din Sft. Martin, Delani şi Căbeşti.

La orele 7y2 soseşte un alt tren special cu alegători de-ai noştri. Intrarea lor în oraş stârneşte şi răspândeşte acelaşi

entuziasm ca mai înainte. în frunte merge îacob Blug, un ro­mân voinic cât un munte. Urmează deputaţii Dr. Ioan Suciu, Şt. C. Pop, studenţi, preoţi, învăţători şi alţi fruntaşi cu ale­gători din: Brădet, Băreşti, Dumbrăveni, Chişcău, Măgură, Valea Neagră de jos şi de sus, Rieni, Lunca şi Sudrlci.

După ei au sosit în căruţe alegătorii din Cociuba, Leleşi, Ţigăneşti, Drăgăneşti, însoţiţi de Ilarie Crişan, părintele Vasile Terebenţ, Eugen Nyeghi, Iustin Németh şi Iuliu Crişan.

Izbânda, noastră era sigură. Doream însă să ştim ce s’a întâmplat cu alegătorii din Meziad, cari totdeauna au fost anti- kosuthişti. Sunt 200 de voturi. Ca o şoaptă tristă trecea delà alegător la alegător întrebarea: „unde sunt mezădanii“.? Şi când nedumerirea noastră eră mai mare, vedem un convoi lung de alegători, cam 130 de mezădani, în frunte cu dr. A. Grozda, dr. I. îacob şi A. Ardelean venind spre noi. Ei fură îmbrăţişaţi cu lacrimi în ochi, de către fraţii lor din alte sate. Motivul în­târzierii era că au trebuit să ocolească mult şi să vină pe altă cale lăturalnică, pe unde nu s’au întâlnit cu kosuthiştii.

Biroul alegerii s’a format conform legii. înainte de ora 9 s’a început votarea cu alegătorii din Beiuş. Kossuthiştii văzând că înfrângerea lor e sigură au recurs la o apucătură mişelească şi au mai candidat pe un anume Vasile Lucaciu, crezând că aşa se vor diviza voturile noastre. Văzând românii această apucătură, au candidat şi ei pe un alt Kardoş Arpad, comer­ciant în Pesta.

Delà om la om se răspândi ştirea, ca fiecare să fie cu bă­gare de seamă şi să voteze cu „dr. Vasile Lucaciu popă ro­mânesc“ .

Un ţăran din Poienii de sus, Petru Costa, observând că preşedintele delà secţia a Il-a de votare vrea să-l încurce si- lindu-1 să voteze cu fictivul Lucaciu şi nu cu popa românesc, se enervă şi ţipă cât îl ţinu gura: „pe sângele nost pe Românul Lucaciu voltălesc“ .

Abia se începu votarea şi scenele se repetă. Ziariştii pen­tru a merge la poştă trebuiau să treacă prin tabăra lui Kardoş. Reîntorcându-se delà telefon Gh. Pop, redactor la „Tribuna“ , însoţit de dl. Onisifor Ghibu, redactor la „Lupta“ sunt atacaţi de tărcăeni. Viaţa lor era în primejdie şi jandarmii nici că se mişcau. Scena aceasta s’a petrecut sub fereastra dnei Ciordaş.

85

înspăimântată strigă din fereastră, după ajutor. Atunci un bo­lovan o loveşte cu violenţă în piept, silind-o să se retragă. De faţă, la această întâmplare era şi părintele Dr. Vasile Lucaciu, care îi luă mâna o sărută şi o întrebă dacă nu suferă?

Cu câteva minute mai înainte se prezentase preşedintelui, maiorul de Jandarmi şi anunţă că dânsul nu poate lua răspun­derea pentru casa Ciordaş, pentrucă membrii familiei apar me­reu la fereastră şi aşa irită mulţimea. Fu trimis bărbatul de încredere Dr. Aurel Lazăr să constate adevărul. Câteva minute mai târziu se întoarse aducând cheile camerelor dinspre stradă, drept dovadă că acuza jandarmului e neîntemeiată.

Cu trenul de după masă Kardoş şi cu Bartha s’au reîntors la Budapesta, fără să mai aştepte rezultatul final al alegerii. Se răspândise svonul că se pregăteşte o bătaie pentru noapte. Fapt este că votarea se trăgăna în mod suspect.

La orele 9 seara starea voturilor este următoarea : Dr. Va­sile Lucaciu 871 voturi şi Kardoş 198 voturi.

Atunci se dădu alarma: foc! foc! arde Beiuşul!Un moment se păru că şi în tabăra noastră a întrat neli­

niştea. Delà secţia H-a de votare, preşedintele Győri Géza fu­ge, lăsând acolo comisia de votare. Vai Doamne-striga el în­grozit o să ardem aici“ ! Secretarii comisiei fugiră şi ei. Con­ducătorii noştri erau însă lămuriţi asupra situaţiei. Dr. Teodor Mihali a spus că partidul a avizat cu două zile înainte pe pre­şedintele alegerii, că în caz că noi Românii vom întruni majori­tatea, rolul tărcăienilor este să zădărnicească actul alegerii prin incendiu. Pentru acest scop au dat foc paielor de pe dome­niul. episcopesc de lângă gară.

Este vrednic de amintit că alarma prin clopote se dase numai la cele 2 biserici ungureşti şi încă începură să clopotească înainte de ce s’ar fi iscat focul.

Deputatul kosuthist Simko, urmat de câţiva electori de ai lui Kardoş, năvăli în sala comisiei I şi ceru preşedintelui să amâne alegerea fiindcă arde oraşul şi-l ameninţă cu denunţul pentrucă pactează cu Românii.

,,Nu vezi Dta că oraşul e în primejdie? Trebue suspendată alegerea“ !

,,Pe ce motiv? întreabă preşedintele“ . Daeă-i foc sunt aici

86

pompieri, treaba lor ce vor face! Eu am venit aici să conduc alegerea şi nu să sting focul!“

„Dar tărcăienii pleacă, ei nu vreau să mai stea!“ răspun­se Simko.

„Să poftească! aceasta nu-i motiv de a suspenda alegerea“ a ripostat preşedintele şi dupăce s’a convins că nu e niici o pri­mejdie, a dispus continuarea votării. A urmat apoi un scandal pus la cale de deputaţii unguri, aşa că preşedintele s’a văzut silit să evacueze sala cu ajutorul jandarmilor. Deputatul Gaăl Andrei răcnea ca un sălbatec: „De aceia totuşi vom arăta noi că popa valah nu-şi va pune piciorul în parlament“.

In tabăra noastră era linişte deplină. Un alegător bătându- şi joc de apucătura aceasta a ungurilor zise : „Din parte-mi poate arde şi casa de a cărei părete mă razim, eu nici atunci nu mă voi mişca din loc.

în ziua de 28 August la ora 4 după amiază, toate procesele verbale erau încheiate şi preşedintele publică rezultatul alegerii.

Câteva sute de români, ţărani şi cărturari s’au adunat în curtea secţiei I-a de votare, unde lunga lor nedurmire fu răsplă­tită cu ştirea strălucitei noastre biruinţe. Preşedintele Edmund Waltner publică următorul rezultat: Dr. Vasile Lucaciu 1718 voturi şi Kardos Arpad 914 voturi,

Dr. Vasile Lucaciu fu proclamat deputatul cercului Beius, ales cu o majoritate de 804 voturi.

în casa ospitalieră a lui Ioan Ciordaş se încinse o horă, vărsând cu toţii lacrimi de bucurie. Deputatul Ştefan C. Pop se adresă alegătorilor, rostind o cuvântare strălucită începându- şi vorbirea cu cuvintele profetice: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi, căci iată a sosit mântuitorul nostru“ .

A doua zi în 29 August oraşul întreg sărbători pe alesul său pe Dr. Vasile Lucaciu, care încă în aceiaş zi după masă plecă peste Oradea la Sişeşti, fiind petrecut până la gară de o mare mulţime de alegători. în gara din Oradea încă fu aşteptat de o mare mulţime de români care îl aclamă cu însufleţire.

87

B) INTERESUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENEA PEN­TRU ALEGEREA DE DEPUTAT A PĂRINTELUI LUCACIU.

Poate niciodată o alegere românească din trecut, n’a fost urmărită cu atâta interes ca cea delà Beiuş. Era vorba de cu­cerirea primului cerc din Bihor, iar personalitatea alesului sin­gură era în stare să stârnească interesul general.

în cursul votării şi după alegere, părintele Lucaciu a pri­mit un număr mare de telegrame, delà Români din toate păr­ţile. Delà Satu-Mare şi Bucureşti, din Arad şi din Constanţa, veneau felicitările şi urările de izbândă.

Redacţia „Tribunei“ de asemenea primea zilnic felicitări la adresa părintelui Lucaciu şi a alegătorilor săi.

Dau aici urmare la câteva din sutele de telegrame şi feli­citări primite atunci :

Graiova. Alegerea săvârşită în persoana d-tale este triumful cauzei naţionale. Să trăieşti! Să trăiască alegătorii cari cu înţeles şi acum cât e de scumpă libertatea şi dreapta luptă pentru dreapta cauză. General de divizie Gh. Angelescu. P. Chiţu deputat. C. R. Geblescu fost prefect, Nicolae Pop deputat, colonel în rez. P. Marcu, Ştefan Pleşa, Gr. Columbeanu deputat, Iuniu Talpian adv., Anasta- zie Georgeseu prof., C. Tăpârdea ing., Eduard Dioghenide adv., N. Tăpârdea inginer de mine, George Manolescu, George Romiceanu advocat; Marki Sesceoreanu proprietar, C. Gârleşteanu, deputat; Doctor Certănescu; M. Cristescu; Titu Bombăcilă, adv.; Dr. Ştefă- nescu, Ştefan Cinceanu profesor; George Manciu farmacist, Dumitru Moga,comerciant; Miteseu, Chinteseu, maior în retragere; A. Dru­ga, industriaş ; I. Mitrică, advocat ; Ioan N. Popescu adv. ; Nicolae Pompilian, adv.; I. Ştefan, fabricant, N. V. Mirica, proprietar; N. V. •j-'emetrescu, profesor.

Brad. Bucurie generală. Trăiască noul luptător dr. Vasile Lu­caciu şi consoţii. Aurelia Demian, Al. Şt. Şuluţiu, G. Părău, Ger­man, Rimbaş, Dr. Oprişa, Doaia, Stanciu, Obădău, Oţel, Cutean, I. Maniu, Demetreiu^ împărat, Dr. Glava, Jula, Aurora, George, Romul, Valeriu, Traian şi Vasilie Damian jun. Graţiana, Olga şi

i Vasiliu Bonea, Popa, Ioan Bârnea, Tisu, Ciuciu, Barna, Dante şi ; Zoe German iun. I-

I-t

88

Caracal. în mijlocul unei atmosfere înăbuşitoare, otrăvitoare chiar, şi a presiunilor, ingerinţelor şi ticăloşiilor incalificabile, făptuite la Beiuş, strălucita învingere a drului Vasile Lucaciu, a umplut de bucurie inimile tuturor Românilor, făcând să tresalte şi să jubileze coardele tainicului lor suflet, atât de încercat şi de crud lovit, în trecut, de duşmanii noştri! Alegerea delà Beiuş cimentează încrederea şi reclădeşte din temelie bazele fundamentale ale băr­băţiei noastre în viitor. De dl. dr. Vasile Lucaciu şi de ceilalţi vajnici şi valoroşi fruntaşi sunt legate aspiraţiunile legale şi de drept natural, idealul neamului. în ţară, fericita veste este sărbătorită cu un entuziasm indescriptibil. Din miile de piepturi şi de suflare a tot ce e Român, un singur glas să răsune : „Trăiască dr. Vasile Lu­caciu! Trăiască românismul, tare şi nedespărţit!!“ Alexandru Ni- colau adv.

Yjena. Românii din toate părţile aflători în Viena, salută cu entuziasm Triumful părintelui Lucaciu şi al bravilor beiuşeni. „Vir­tus romana rediviva“. Iordan Bogdan farmacist în T. Severin.

Câmpulung. Tot Câmpulungul românesc felicită pe falnicul ro­mân pentru victoria glorioasă în lupta naţională. înainte cu D-zeu, P. Zamfirescu, primarul oraşului.

Constanţa. Meritând a fi ales şi-ţi zicem:Părinte delà Şişeşti Suta de ani s’o împlineşti.

Bariu Banciu, teol. abs. ; adv. Cristian Ţapu; prof. Bunescu secr. soc. „Patria“1 din München; V. Teodorescu; prof. T. Teodorescu, măestru de cor Ghiţescu; magistru poştal Valeriu Florea; A. Ro- mulus licenţiat în farm.; I. Simionescu funcţ. M. Jippa funcţ. P. Popescu, N. Teodorescu, I. Antoniu, func. la minist, de finanţe. I. Suciu propr.

Cehul Silvaniei: Gratulez bihorenilor de splendida învingere! Vivat beiuşehfşî ilustrul deputat dr. Lucaciu ! George Pop de Băseşti.

Târgul Jiu. Vă felicit din inimă atât pe D-voastră cât şi pe valoroşii alegători ai Beiuşului, de marea şi strălucita învingere. Alături de ceilalţi tovarăşi luptaţi fără preget, ca adevărul să învin­gă minciuna, lumina să risipească întunericul şi atunci desigur soarele libertăţii va luci deopotrivă pentru toţi Românii. Ştefan N. Dobruneanu, senator.

P iatra ,N eam ţ. Salut virtutea poporului. Trăiască Lucaciu, luptă­torul şi divele noastre române! Advocat Lazariu.

Lipova. Adorăm falnicul hiceafăr răsărit pe ceriul întunecat al Bihorului. Tinerimea româna din Lipova.

Caransebeş. Codri, munţi şi văi al Bihorului deşteptat, vă feli­cit pentru falnicul deputat trimes de voi în casa ţării. Trăiască dr. Vasile Lucaciu! Trăiască Românii bravi şi conştii. Dr. A. Ciurdar.

U j Vidék. Mint a nemzetiségi képviselők veteránja, azon

89

nagy hősies győzelem után, szivemből kiáltom: Să trăiască! Dr. Polit Mihály.

Câmpeni. Sincerele noastre felicitări! Familia dr. Chirtop.Blaj. Mulţumită pentru informaţiuni, admiraţie pentru alegă­

tori. Să trăiască alesul. „Unirea“ .Baia-Sprie. Inteligenţa, poporul adunat, sărbătoresc pe alesul,

trimite salutare frăţească alegătorilor bravi, admiraţiune conducă­torilor, în primul rând generalului dr. I. Ciordaş. Constantin Lucaciu.

Sinaia. Slavă Domnului, lauda bihorenilor şi recunoştinţă sfin­ţeniei tale pentru dreapta izbândă a neamului nostru. Al. G. Ra- dovici, dr. V. Radovici.

Karlsbad. Felicitându-Vă împreună cu toţi, cari cugetă şi vor­besc româneşte de strălucita voastră victorie. Vă urăm viaţa înde­lungată şi izbândă deplină. Colonel Şaguna, inginer Ohivu, senator Protopopescu, I. Constantinescu.

Marienbad. Salut cu entuziasm măreaţa învingere şi pe strălu­citul învingător. Mihai. Popovici.

Satul-N ou. Felicităm şi admirăm pe alesul poporului nostru Lu- caciu. Stoicu, Marcu, Negoiul, Voina, Stere.

Beclean. Sărbătorim învingerea stindardului naţional. Trăiască dr. Lucaciu şi bravii beiuşeni. Dr. Pavelea.

B ékéscsaba. Fényes győzelmedhez szívből gratulálok! BátranI előre, a jövő a miénk. Achim L. András, parasztpárt elnöke.

Oradea. La învingerea glorioasă primeşte felicitările noastre, călduroase, din partea fraţilor orădani. Nie. Zigre, dr. Coriolan Pop, losif Roman.

O răştie. Salutăm cu însufleţire intrarea în luptă a Leului delà Sişeşti. Trăiască alegătorii şi alesul! Iuliu Florea, Petru Mandea.

B ucureşti. Să trăieşti! să trăiască beiuşenii! Ianeu Bacalbaşa.Tăşnad. Mărire învingătorilor şi laudă luptătorilor bravi !

Dr. C. Steer.Nădlac. Să trăiască volicom avyvolenemn privolavaju. Nadlacki

Slovaci.B ocşa Rom âna. Primeşte salutările şi gratulaţiunile la trium­

ful raportat. Simeon Desean şi familia.Giurgiu. înainte! Poporul care are ostaşi ca voi nu piere!

Aurel Scurtu, Dr. Panea, Dr. Caragea, Dimitrie Claru.Otlaca. Cu ochii plini de lacrimi de bucurie îmbrăţişăm eroii

români al cercului alegător Beiuş. Trăiască dr. Vasile Lucaciu în­truparea tuturor dorinţelor noastre naţionale. Trăiască eroii români alegători, destinaţi delà Dzeu de a-1 avea pe unicul, Lucaciu al lup- stru, de reprezentant al lor. Trăiască naţia română! Pentru toţi otlăcanii: G. Turic, preot.

D ej. Trăiască la mulţi ani biruitorul în lupta naţională! înainte cu ajutorul lui D-zeu! Dr. Vaida Voevod, S. Lengyel, Rednic propr, Medan preot, Maxim inginer, Dragomir Papiu preot,

90B ucureşti. Să trăieşti! D-zeu să-ţi dea sănătate să aperi înainte

drepturile Românilor. Nicolae Bran.Rom an. Trăiască Lueaciu! trăiască alegătorii! Popovici, Popescu

Grecu, Şileu, Neca. wLăpuş. Te salutăm şi prin D-Voastră pe toţi alegatorii cercului

pentru purtarea bărbătească. Trăiască alegătorii cercului Beiuş. Dr. Şt. Petrovici, deputat dr. S. Vălean, Petru Jucu, dr. Cor. Antal, N. Bircescu, C. Jucu, Virgil Pop, Vir. Simonescu, dr. I. Stoian, Cor.Pop, Mechoff, redactor. a

B u cureşti. Felicitările noastre pentru patriotica izbanda! In-mie Bucur, Traian Comşa, loan Apropxean.

B aeren bu rg (Germania). Alegerea D-Voastră fiind izbânda Ro­mânismului, felicităm cu dragoste pe ilustrul luptător al ideii na­ţionale. Ioan Maniu, prof. Elisa Manliu direct., Virgil, Nie. şi ï»an Manliu iun. Alexandru Raţiu.

B u cureşti. Felicităm din toată inima pe bravii bihoreni, pentru neînfrânata lor energie cu care au condus la acestă victorie ̂steagul naţional prin alegerea iubitului nostru dr. Lueaciu. Trăiască alesul, trăiască alegătorii! Dr. Moroianu, inginer Lueaciu, Luca Russu, dr. Scurtu, dr. V. Meruţiu, G. Mumu, Şt. O. Iosif, adv., Stoicu, V. Mon­tani, dr. N. Ciuciu.

Triest. Primei izbânde în Bihor gratulăm! Dr. Demian, adv. Mărgineanţa preot.

Szászka bánya. Cu nemărginită bucurie gratulăm alesului şi alegătorilor. Pentru cercul Şasea Dr. Meşter vicepreşed.

H aţeg. Felicităm alegătorii! Vivat alesul. Dr. Parascui, Dr. Străitaru, dr. Buntescu, dr. Suciu, Ion Pop, Vie. Pop, B. Bădescu, F Bontescu, I. Saturu, I. Puşcariu, fraţii Şelariu, fraţii Popoviciu.

B raşov. Neajunsurile ce vi s’au întâmplat la alegere au neda- merit inimile noastre. Considerăm suferinţele de ale noastre. Primiţi salutările noastre cordiale pentru falnicul rezultat al alegerii. Dnei Ciordaş respectele noastre. Incredinţatul românilor braşoveni, IoanLengeni adv. _ .

Iablaniţa. Cu mare însufleţire te felicităm din patria lui Doda la reuşita splendidă de deputat. Gratulăm totodată bravilor condu­cători şi poporului alegător. Iulia măr. Mişal, Popovici protopop, dr. I. Popovici, adv. G. Tătuc paroh. __

Reghinul Săsesc. învingerea ta, bucuria noastră. ̂ Să trăeşti Vultur al gândirii şi oratoriei româneşti, ca să ne sui pe toţi în sborul tău pentru însufleţirea neamului ! Dr. Chiţian.

P loeşti. în numele Ardelenilor din Ploeşti Vă felicit pentru isbânda în contra tiraniei şi apărării naţiei noastre româneşti. Ale­gerea de deputat în parlamentul ţării, învederează strălucirea rasei divine, ce întăreşte inimile şi sufletele martorilor naţionali m tem­niţele Ungariei. Trăiască românismul, împreună cu toate naţiunile, cari luptă pentru libertate, egalitate, frăţietate! G. Boeru, Făgă- răşeanu.

91

Timişoara. Dorul nostru s’a împlinit, felicit pe alegători şi pe alesul lor. Dr. A. Cosma.

B u cureşti. îţi trimitem de departe o îmbrăţişare caldă, care să-ţi ducă toată bucuria, toată nădejdea şi dragostea noastră în­treagă! Fratele Andru.

B ucureşti. Călduroasă felicitare pentru izbânda strălucită. Ale­gerea ta este aurora libertăii poporului român. Vivat! L. Morţun.

Oraviţa. Salutăm cu însufleţire vulturul Românilor în lupta justă a neamului. Dr. Cornean, dr. Gropşean, dr. Cigărean, dr. Duca, Munteanu, dr. Méhes.

Ilea Murăşană. A venit dalba primăvară, sufletul nostru saltă de bucurie. Trăiască învingătorul' Dr. Rozvan.

Cacova. Din prilejul alegerii de deputat te felicit. Trăiască ale­gătorii! Trăiască neamul! Până la cele mai adânci bătrâneţe să te vedem ca luptător şi conducător al neamului. La sfta Mărie îţi să­rutăm mâinile. V. Iorgovan, Nie. Hanca.

Cluj. Românimea adunată la ruga delà Cojocna îşi exprimă sentimentul de bucurie din incidentul învingerii stindardului naţio­nal al poporului român.

Alba-Iulia. Din biruinţa prin tine a neamului ne saltă inima în plăcere. Dumnezeu să te ţină. Ioan şi Aurel Sipoş, Ioan Munteanu.

Caransebeş. Trimitem şi noi salutările noastre bravului popor şi felicitările noastre aprigului luptător dr. Lucaciu. Dr. Ciurdar, Tatar, Zefta, Iosif Bălan, Adrian Diaconovich.

Turócz Szt. M árton. Megválasztásához fogadja őszinte üdvözle­tünket. Să trăiască. A tótok nevében Mudron Pál.

Sibiu. Salutând reînvierea Bihorului şi izbânda steagului naţio­nal, fericiţi giranţi pentru dreptate! Ioan Cristea, Leményi, Lupaş, Moga, Enescu, Borcea, Murăşan, Vancu, I. Borcea, Comşa, Câmpian, Simţion, Benescu, Ştefan Popovici, Tăslăuanu.

B erch tesga ten . învioraţi de vestea alegerei delà Beiuş ne gân­dim cu dragoste la noul deputat al Beiuşului şi la alegătorii săi. Clorinda, M. Georgescu, Mariana I. Bogdan, M. A. Georgescu, Iordan Bogdan, Dimitrie Horvath.

M edjidia. învingătorului delà Beiuş şi neîntrecutului luptător, respectuoase felicitări. Dr. Titus Pop.

A póidul M are. Părintelui neamului românesc îi trimit salutări trei cătane: Stoica, Santea şi N. Haneş.

Lavrana. Am fost în casa Dvoastre, am fost la d-na în Seghedin în Gyár utca, sunt cu tot sufletul Român, mă aflu îndatorat a vă gratula. Şi vă poftesc delà D-zeu ca la mulţi ani să vă dăruiască putere şi sănătate ca să puteţi să reprezentaţi poporul român în par­lamentul ungar. Trăiţi la mulţi ani cu salutări frăţeşti. I. Vasilie.

Viena. Prea iubite bade Vasile! Primeşte gratulaţiunile noastre sincere. Să trăieşti la mulţi ani scumpul nostru! La mulţi ani să trăieşti pentru binele şi viitorul iubitei noastre naţiuni române! în­vingerea să fie lumina înaintării naţiunii noastre. Alexiu Pocol.

92

N agy-S zom ba t. Testvéreink győzelméhez őszintén gratulálunk. Să trăiască Lucaciu! Dr. Ivanka, tót nemzetiségi képviselő, dr. Pie- tár, Iván Wallner, dr. Zátureczky Mikyska, Zigmundik, O. Lesensky, Fedor Kállay.

România. Din ţara libertăţii salutăm învingerea celui ce ne-o prepară. Vine-o dalbă primăvară! Sextil Puşcariu, Goina, dr. La- cea, I. D. Galutca, Lucaciu Bologa, Lucia Bologa.

W eisser-H irsch . Frate Vasile! Din tot sufletul te felicit pe tine şi pe bravii tăi alegători, la strălucita ta învingere delà Beiuş ! Nu­mai tu ai putut raporta atâta glorie, şi numai tu ai putut trezi Bi­horul. Te salut frăţeşte, Dr. Nicolae Oncu.

Constantinopole. Aflându-mă de câteva zile aici, de abia azi am putut primi ştirea că ai fost ales deputat la Beiuş. Ca vechi prieten de cruce şi român te felicit din toată inima pentru izbân­da strălucită, de care aţi avut şi tu şi alegătorii tăi parte şi doresc ca această entuziastă izbândă să fie începutul unei ere mai noro­coase şi mai favorabile pentru realizarea aspiraţiunilor neamului nostru. Dea D-zeu să trăieşti să fii sănătos şi să poţi lupta bărbă- teşte şi cu succes pentru ridicarea neamului tău. Al tău ca frate Dr. I. Casianu.

R om a. Castel Gandolfo: Cuprinşi de cele mai îmbucurătoare şi mai sărbătoreşti simţeminte, ce un fapt de atâta însemnătate pentru noi toţi, ca alegerea de deputat dietal a Clarisimei voastre în cercul Beiuşului, le poate deştepta în inima Românilor drept simţitor ! mândri de-o aşa strălucită şi mult promiţătoare învingere: ne-am grăbit şi noi — târzii urmaşi ai d-voastre de aici din „Cetatea eter­nă“ propagandiştii români, cari profesăm ca şi d-voastre aceleaşi principii şi idei, aceeaşi deviză, suntem conduşi de aceleaşi doruri şi speranţe: binele şi mântuirea poporului — ca să aducem CI. voastre respectuoasele noastre omagii, caldele noastre gratulări şi urări de bine iubitului nostru popor, care ştie atât de bine să-şi aleagă de apărător al drepturilor sale pe cel mai adevărat prieten şi pe cel mai iubitor fiu al său. Noi nu ne îndoim de loc de dreapta simţire a poporului, punându-şi şi el speranţele în CI. voastră. O dare-ar deci cerul ca să se împlinească odată şi dorurile noastre, ca întorcându-se odată spre mai bine cursul acesta al vremii şi peste naţiunea noastră să răsară un soare mai blând şi prietenos, ca să o putem vedea odată mai fericită. Reînoind gratulările noastre multiplicate cu cele mai respectuoase expresiuni de stimă, am rămas al Clarităţii voastre, credincioşi urmaşi: studenţii rom âni din P ro ­pagandă.

G ovora. (Vâlcea.) Neînvinsule luptător ! Naţiunea românească din staţiunea balneară Govora îţi închină prinosul ei de admira- ţiune şi te slăveşte ca pe un sfânt! Fost-ai sortit ca din dogoarea atâtor inimi româneşti să aprinzi lumine ce asvârle rază în trecut şi sohintei în viitor. N’ai şovăit o clipă şi biruinţa ta îţi dă dreptul la toată jertfa noastră. Blândă şi duioasă, frunte senină, putere

fără preget, minte ascuţită, inimă fără hotare, primeşte cu drag caldele noastre urări şi gândeşte că şi dincoace trăieşte în sufletul fiecărui dintre noi! Poporul tău scump care şi-a pus viaţa între el şi sacra cauză, dă-i înălţătoarea ta binecuvântare!

B) PRESA DIN ŢARĂ ŞI DIN ROMÂNIA DESPRE ALESUL ŞI ALEGEREA DELA BEIUŞ.

Presa românească şi cea straie ä a comentat pe larg can- didarea şi apoi alegerea delà Beiuş, aducând părintelui Luca- ciu şi bravilor alegători cele mai elogioase felicitări şi înfierând cu asprime atrocităţile comise de Unguri.

„Tribuna“ din Arad în nrul delà 2—15 Aug. 1907, publica următorul articol de fond:

„TRĂIASCĂ VASILE LUCACIU“ !

„O telegram ă despre care am pom en it ieri a scorm onit, în tuscu- lanul său, pe Leul din Ş işeşti. C onferinţa electorală din B eiu ş a oferit, pe cale telegrafică , candidatura la m andatul cercului, v e ­chiului şi neînfrântului luptător dr. Vasile Lucaciu, secretarul g e ­neral al partidului naţional. Târziu în noapte au fo s t avizaţi că a şi sosit răspunsul din Ş işeşti. Vasile Lucaciu a prim it candidatura. V estea aceasta va străbate ca un fu lger în toată lumea rom â ­nească, stârnind m are şi generată în sufleţire. Căci acestuia, car® alim entase visele neamului aproape două decenii, m ai are azi atâta p u tere de su g estie , încât să facă să vibreze toate inim ile, toa te do­rurile rom âneşti. Şi pentru succesul luptei dintr’un cerc din B ih or de aceasta era nevoie. D e o însufleţire unanimă a neamului în treg care să ridice p e toată linia m oralul adânc sdruncinat al a cestor cercuri. Cine putea altul naşte această însufleţire decât num ele lui, p e care-l cântă doinele, pe care-l spun povestirile, num ele cel mai popular, ce a exista t vreodată la noi R om â n ii? Cine putea altul s ’a facă asta decât el care şi-a m eritat d ragostea şi popularitatea aceasta, nu prin fra ze, nici prin declaraţii, ci prin m artiriul tem n iţe­lor, prin un m artiriu, care nu este mai m ic decât al unui Silvio P e- lico şi care a fertilizat atât de m ult cauza neamului nostru. D elà el încoace au fo s t m ulţi pe care ira luat faim a pe aripile sale, mai muie ori '.nai puţin m eritându-o, nu a fo s t însă niciunul să -ş i fi răscum părat renum ele prin sacrificiu şi su ferin ţe care în loc să-l îndoaie aveau darul să-l facă tot mai dârz şi îndărătnic. Cu toate acestea, dupăce ideea m are a politicei m em orandiste nu izbutise aşa precum s ’ar fi aşteptat şi cum trebuia în urma m ultelor sacri­

ficii, ca şi cum şi-ar f i legat viaţa de această idee, el apune d eo­dată însă, retrăgându-se, par’că desgustat, decepţionat, osten it. E m oare aceasta o rea cţie? aceeaş care în 18^8 aruncase în com plectă apatie pe nenorocitul erou al m unţilor, ori d esgu stu l intrigilor care de obiceiu nasc pe urm a nesuccesului politic şi care nu l-au cruţat nici p e dânsul? ori osten ise într3adevăr luptătorul, nu vrem să cercetăm aci.

Un lucru însă ştiau toţi care cunoşteau energiile pe câte le-a asum at om ul a cesta : că leul din Şişeşti n’a m urit, ci doarm e. Că va ven i o să când se va deştepta , ş i în aceea zi terenul luptelor noastre îşi va recăpăta, din nou, pe per sonificatorul fo rţei aspira­ţiilor şi dorinţelor noastre naţionale. Căci el a fo s t nu numai o sinteză a acestor dorinţe şi aspiraţii, ci şi o im agine vie a puterii trebuitoare pentru întruparea lor.

Ziua aceasta a sosit. A l Beiuşului este m eritul de a-l fi readus pe Lucaciu în arenă. A Beiuşului rămâne însă şi marea răspundere de a-l alege pe Vasile Lucaciu. Căci Vasile Lucaciu cu este iertat să cadă. E l aduce în cercul Beiuşului nu steagul de simplu candi­dat al unui cerc electoral, ci steagul n ostru al tuturora, steagul care sim bolizează trecutul, prezentul şi viitorul nostru naţional.

în cercul Beiuş trebuie să dispară acum orice disensiune, orice resen tim en t, care ar putea să desbine şi nu să unească. Mai fiert alaltăeri ziarul n ostru a fo s t bănuit că din m otive confesionale a com bătut p e episcopul g r . cat al Orăzii, iar cunoscutul de \acolo Radu Ghedeon ne acuză de-a dreptul că suntem inspiratori, în toate actele n oastre, de tendinţele confesionale. Candidarea părintelui Lucaciu vine nu se poate mai la vrem e, ca să dea cea mai elocven ­tă desm inţire acestor acuzaţiuni. Şi iarăşi ea vine să ni-i pună la probă pe acuzatorii n oştri, să le ia odată pen tru totdeauna din mâini arma aceasta, cu care izbu tesc, câte odată să s e apere. Şti vom urmări acum cu deosebită atenţie în toţi paşii lor.

„C â t pentru alegătorii din cerc ei să nu piardă niciodată din ved ere că o lum e întreagă de Rom âni privesc la\ dânşii. Să nu uite nici p e un m om en t controlul acesta al neamului în treg , care îl ur­m ăreşte. Gândindu-se m ereu la el, acesta le va fi un m are reazim în orice m om en t de slăbiciune, de îndoială.

„Căci este totuşi un m are lucru când ştii că pentru un fa p t al tău uşuratic ori slab de în g er, îţi atragi hula şi b lestem ul unui neam întreg. E ste totu şi m are lucru când ştii că prin o nenorocire a, ta , tu faci să roşească obra-Ml nu numai al tău, nici măcar al unui cerc ci al unui popor în treg. Iar din m om entul în care beiu- senii si-au ales pe Lucaciu de candidat al lor, toate cad îndoit m cumpănă pentru ei. li conjurăm deci %n num ele tuturora, să fiq toţi, dacă va fi nevoie chiar eroi, pentru a duce steagul naţional la izbândă.

Trăiască Vasile L ucaciu !“

95

„Neamul Românesc!“ publică sub titlu „Alegerea delà Reiuş şi păr. Lucaciu“ , următorul articol al dlui prof. Nie. Iorga :

„R om ân ii au câştigat o mare luptă politică în părţile Beiuşului. E i au ales acolo, pentru întăiaşi dată după un lung şir de unguri şi evrei, pe unul, din ai lor, pe părintele Vasile Lucaciu. Câteva lămuriri asupra ţinutului şi asupra alesului vo r fo lo si cetitorilor pentru a înţelege m ai bine de ce este vorba.

Beiuşul sau cum i se mai zice Beinşul, e un orăşel curat şi bine clădit, pe care-l încunjură sate bogate care se poate doved i prin acte că au fo s t totdeauna rom âneşti, numai la Tărcaia s ’au aciuat Unguri din cei mai pătim aşi şi porniţi pentru cari e o ni­mica toată a se încăera şi a vărsa sân ge, pentru interese personale. (Tărcăenii sunt cunoscuţi pentru aceasta cum sunt cunoscuţi în B u cureşti M itocanii, pe ei se răzima propaganda electorală a evre ­ului K ardos când era vorbă de bătaie.) în B eiu ş a fo s t în veacul al X V H I-lea a colonie puternică de negu stori greci, între cari şi destui armeni. Episcopul rom ânesc unit din Oradea îşi are în B eiu ş o „cu rte“ o reşedinţă de m odă v e c h e : episcopia, fo a rte bogată , are m ulte păm ânturi în îm prejurim i şi le adm inistrează ca orice p ro ­prietar. înaintaşul vlădicăi de astăzi, Mihail Pavel, un om avut, pentru biserică, şcoală, săracii şi neamul său rom ânesc, a făcu t un gimnaziu.

M aghiarizarea-l am eninţă de m ult şi a pătruns chiar în cursul su p erior; m ulţi profesori între cari fo stu l director Buteanu, se îm ­pacă destul de bine cu această id e e ; Ba unul Radu Çipariu şi-a schim bat n um ele în acela de „G ed eon “ ca să poa te scrie m ai „p a triotic1' în foile m aghiare. Sunt şi alţii însă cari nu văd lucru­rile astfel şi toată tinerim ea din şcoală sim te ca dânşii. E i p regă­tesc astfel de vrem uri pen tru a cest ţin u t, care se putea eredet, acum câtva tim p, copt pentru pene. D e cercul Beiuşului, pe lângă, frum oasele sate despre care am vorbit, se ţine târgul Vaşcăului, care e dintre cele m ai plăcute. Rom ânii nu stau acolo m ai bine decât în Beiuş.

„P en tru marea încercare de-a scoate cel dintâiu deputat rom ân din B eiu ş, a fo s t ales părintele din Ş işeşti, Vasile Lucaciu A n u ­m ite consideraţii cari au oprit un tim p participarea sa la luptele politice nouă, au tăcut data acea sta ; pen tru public m ăcar, \toţi Rom ânii se arătau bucuroşi de această candidatură, şi se clătiseră a lupta pentru dânsa.

Părintele Lucaciu e un rom ân din părţile sătm ărene aşa de prim ejduite su pt raportul naţional. A făcu t studii înalte la R om a , de unde s’a în tors cu titlu de doctor.

„ A fo s t preot apoi p rofesor la şcoli secundare ungureşti.„V oca ţia nu i se desem nase încă atunci. Şi-a luat apoi, lăsând

%

situaţia ce avea in învăţăm ânt, parohia din Ş işeşti, în aceleaşi părţi

ungurene de lângă A rdeal. .„De acoZo a pornit pentru a lua o parte însem nata la lupta

naţională îndârjită de acum zece-cincisprezece ani. B’a im pus delà început prin fru m seţa fe ţe i sale „rom an e“ , prin siguranţa de sine, prin armonia gestu rilor învăţate la bunele şcoli de predicatori ale R om ei, prin rotunziunea frazei sale şi putinţa de a vorb i curgător şi înflorit asupra chestiilor generale. Talentul înâscut şi buna p re­gătire pentru elocvenţa am vonului au dat Rom anilor de acolo pe cel m ai m are orator al lor. P rin acestea însuşiri a căpătat o înrâu­rire şi o popularitate nem ărginită, la care un răsunet e cunoscuta doină ce i s ’a făcut în anii cât a sta t, pe urm ele procesului M em o ­randului, în tem niţa din Beghedin. Toţi tovarăşii săi au fo st puşi în um bră de dânsul, cel m ai talentat, dacă nu şi cel m ai căldurosîn su flet şi m ai exclusiv naţional.

„ N ’ aş zice că aceasta l-a făcut să fie , lăsat la o parte aţâţai vrem e cât părintele Lucaciu s ’a ocupat de parohia sa şi de redac­tarea unei „R ev is te catolice“ , altfel slabă. D esigu r că în ch estii esenţiale reverendul părinte avea alte păreri decât celea dom inante. O ricum , e o satisfacţie legitim ă şi pentru public că părintele L u ca ­ciu apare din nou pe planul întâiu.

D e aceea dóriam să între în Cameră. Talentul său va fi foarte apreciat acolo si de duşmani. Şi cu înţelepciunea-i necontenit adău­gită într’ o lungă viaţă de felurite încercări, noul deputat va putea aduce servicii esenţiale neamului său. în Rom ânia unde părintele e o figură foa rte cunoscută în m ulte cercuri, aceasta face o deose­

bită bucurie“ .

Tot dl. N. Iorga scrie, în „Neamul Românesc“ delà 5 Segt. sub titlul „învăţăminte din biruinţa delà Beiuş“ urmă­torul articol :

A m spu s într’ un alt articol că Beiuşul unde s’a ales părintele Lucaciu, cu o aşa de zdrobitoare m ajoritate şi în îm prejurări, care îndeamnă şi asigură aşa de m ult, că acest centru bihorean \are curte episcopală, are m are proprietate rom ânească, reprezentata prin aceiaşi fo a rte bogată episcopie rom ânească din Oradea ca are un liceu, şi să adăugăm o şcoală mai înaltă de fe te , că în c laam le bune şi trainice ale pacinicului oraş se adăpostesc m ulţi rom ani din

inteligentă. „ ,„D a r nu acestea au făcu t alegerea de săptămâna trecuta, ale-

g e r e ” care înseam nă o biruinţă m ăreaţă şi puţin cam neaşteptata de ori ce cunoscător al lucrurilor. P rofesorii liceului am eninţat cu m aghiarizarea, n’au uitat exem plele lui B u tyá n János şi ale nou­lui G ed eon : ori cum , ei n’ au crezut că trebuie să prim ejduiască si tuaţia lor şi a şcolii la care funcţionează, am estecându-se în ale­geri în senz naţional. E piscopia se gândeşte la cele cereşti prea

97

m ult pentru ca să aibă grija suferinţelor ş i aspiraţiunilor de p e pă' m ânt. Curtea abia găzduise un „ dom n 'mare“ de-al stăpânirii. In m ulte case de oam eni culţi şi înstăriţi, unde se vo rb eşte obişnuit u n gu reşte , n’au bătut inimile de nerăbdare, nu s ’au aprins ochii de pasiune in ziua crâncenă a alegerii, când „ patrioţii“ din Tărcata în­ţepau cu cozile steagurilor ş i asvârleau cu pietrele asupra tinerilor singuratici şi fără arm e, asupra fem eilor, sub ochii placizi ai jan- darmăriei. Câte o fam ilie ca a dlui advocat Ciordaş fa ce o fru m oa ­să excep ţie , ş i de aceea s ’a svărlit cu bolovani asupra ferestrelor ei şi de aceea stăpâna casei a prim it în p iep t o bom bă electorală de acestea.

„ A u ajutat desigu r m ult, cei câţiva deputaţi ce nu fo s t de fa ţă , n’au stricat nici redactorii şi unii studenţi cari s’au expu s arestării şi mănării de arum uri între puşti, au fo s t de fo los. Dar m eritul acestei isprăvi m inunate e aproape în treg al ţăranilor.

D e veacuri stau ei în acele sate ale lor, cu aşa de vech i, ca­racteristice şi fru m oase porturi rom âneşti, stau cu limba lor sim plă, cu datinile lor patriarhale, cu slujba lor rom ânească. A cei ce vo r ­beau însuşirile bune sau rele ale Bihorului, de aplecarea ţinutului către străinism de ungărnicie politică sau de anumite aparenţe ce se mai puteau avea, aceia aveau încredere în „dom n ii de R om âni“ din B eiu ş şi Văşcău, pe aceia care-şi iau unguroaice de nevastă , vorbesc u n gureşte în casă şi cresc serioşi candidaţi pentru ăesna- ţionalizarea su pt ochiul zâm bitor al A dm in istraţiei; ei se uitau printre rândurile acestor pierduţi, pentru a descoperi câte un om rar prin credinţa şi curajul său, din care să se poată fa ce un stega r pentru luptele naţionale din viitor. D in partea lor, ţăranii erau cer­cetaţi numai la câţiva ani odată de „ corteşii“ , agenţii candidaţilor unguri, sau unguro-iudei, cari plăteau doi, trei, patru zloţi pentru „pielea de măgar“ a valahului. Unii nu vo r f i prim it, m ulţi răm â­neau acasă, dar se duceau destui pentru a scoate din urnă un n e­cunoscut, un duşm an, care nu putuse să îi spuie măcar doua vorbe la inimă. Odată ce n’aveau de ales, odată ce candidatul rom ân nu venia la dânşii în satul lor, odată ce nu frângea pita la masa popéi, judeţului, învăţătorului lor, odată ce se m ulţăm ea de scris în g a ze ­ta, pe care n’o citeau m ulţi, ce voiaţi să facă bieţii de creştini ne­căjiţi ?

D ar când a ven it un om cu trecu t, cu fa p te, cu ochi ş i cit graiu , la dânşii şi le-a vorb it fru m os, rom âneşte, ei s ’au ridicat ca legiuni deprinse de m ult să lupte şi au striga t în auzul celor m ari, de cari atârnă, că ei nu v o esc pe altul decât pe „ D O P T O R U L U C A « C IU „P O P Ă R O M Â N E S C “ .

„Neue Pester Journal“ dăscăleşte pe deputaţii unguri pen­tru purtarea lor faţă de deputaţii români, spunând că acestea

98

au contribuit la rezultatul delà Beiuş. Intre altele, în acest ziar citim următoarele :

„ In cam era Ungariei a intrat un partid naţionalist care a pri­m it delà alegători mandatul de-a reprezenta un program naţionalist. P latform a pe care se pun deputaţii naţionalişti e ste discutabilă. D ar arm ele discuţiei sunt argum entele şi singura tendinţă îndreptăţită a discuţiei este de-a convinge pe adversar. R eprezentanţii noştri în­să şi-au făcut discuţia cu m ult mai com od ă : ei nu au căutat să bată pe deputaţii naţionalişti cu argum ente ci cu sbierăte şi vociferări. „ S’a aflat şi o foaie m aghiară, care să arate toate sălbăteciile fă ­cute de U nguri, „N a g yvá ra d i Ú jság“ în articolul „ După B eiu ş“ între altele scrie urm ătoa rele: „U n K ardos A rp a d nu e un om cu ai cărui num e s ’ar putea fa ce politică serioasă în oraşul acesta. M ai ales când Vasile Lucaciu, este candidatul Rom ânilor, care e un om numai cu cultură europeană, cu ştiinţă m are, cu creer im pună­tor, cu inteligenţă m odernă, dar mai este şi m artirul Rom ânim ei. „ F aţă cu un astfel de bărbat a fo s t o curată negh iobie să se can­dideze oam eni de pănura lui K ardos. A m fo s t contra m ăsurilor preven tive cu care au căutat să înspăim ânte şi să terorize pe alegători. A fo s t de prevăzut că prin aceasta cinstitul guvern a con ­centrat fo rţele lui.

„C e s’a întâm plat la B eiuş în ziua alegerii nu se poate descrie. Lucrurile întâm plate trebu esc văzute şi în ţelese. în tr ’o parte era armata adunată cu forţa , desfrânată, sbierând în dispoziţie ucigătoa­re, răsculată, plătită beată. L a vederea acestei tabere m i s ’a roşit faţa şi m ’am ruşinat că sunt ungur. D im ineaţa la 5 ceasuri îm - părţeau deja agenţii p iovocă tori ai guvernului, rachiul. Halász L a jos era acolo între ei în piaţă şi în buzunarul stân g al pardesiu- tui avea o m are pungă cu parale. In calitate de deputat nu i-a fo s t ruşine să se prezinte astfel şi să se facă ridicul, în văzul ziariştilor din Capitală şi a celor străini cari l-au judecat şi au râs [de un asem enea tem po-copilăresc.

„A fa ră de aceasta însăşi jandarm ii au îndem nat p e flăcăii tăr- căeni să p rovoa ce dizordine.

„M erg eţi şi atacaţi pe valahi, pentru că avem poruncă, că orice faptă a alegătorilor h ossuthişti să o sprijinim şi cu suliţa“ . — „C ă banda aceasta netrebnică închiriată, nu s ’a p reta t la un m ăcel în­grozitor, este a se m ulţim e dispoziţiunilor şi atenţiunii înţelepte, dem ne şi drepte a lui W eltm ann R eszo.

„D e cealaltă parte Rom ânii. O m ulţim e â.e popor atât de liniştit, atât de paşnic, atât de blând, atât de flegm atic cum n’am m ai vă ­zut la nici o alegere, deşi am văzut m ulte alegeri.

„U n d e se gă seşte acum un ziar, care să reproducă aşa cum au decurs evenim entele zilei de a leg ere? la tă -le : „ A u bătut trei zia­rişti şi au provoca t în piaţă atac din partea jandarmilor., a legă­torii şi nelegiuitorii partidei Iu K ardos. A u v o it să spargă corăo-

nul în buna lor dispoziţie de a se bate“ . A u aruncat cu pieţtre din turnurile bisericilor. A u deţinut şi insultat deputaţi şi ziarişti. A u pătruns în comuna Crăsuia, au spart uşile şi au străpuns trei fem ei şi o copilă de patru ani şi i-au bătut. A m văzut cu ochii m ei victi­m ele disperate. A n ei Borha i-au străpuns capul aşa că poate nici­odată nu se va mai vindeca. P e fem eia lui Vasile P onuţ şi p e co­pila de patru ani Floarea V esea le-au străpuns în gât. M ăriei V e - şea i-au rupt mâna, m işeii flăcăi tărcăieni p e lângă asistenţa jan­darmilor, pentrucă bărbaţii acestor- fem ei au m ers să viteze pe L u - caciu. E u singur n’aş crede, dacă n/aş fi văzut. „A fa ră de aceasta câte bătăi, câte d eţin eri? D ar sunt dator dreptăţii să declar : ju r, că dintre alegătorii lui Lucaciu nici unul n’a tulburat ordinea. Mai bine a răbdat poporul acela de sclavi, oprim at, dar n’a lăsat să -l te­rorizeze“ .

„Neue Freie Presse“ în nrul său delà 29 August scrie des­pre biruinţa delà Beiuş un lung şi foarte instructiv articol, din care extragem următoarele:

„ în com itatul B ihor, al cărui num e trezeşte în orice ungur su te de amintiri din istoria lui naţională, pátriául kossuthiştilor a pier­dut un m andat, pe care l-au câştigat rom ânii ceeace constitue totodată o m are înfrângere pe tărâmul luptelor naţionale. L u p ta a fo st foa rte iritată, şi în decursul álegerei au fo s t aprinse m ai m ul­te case, „N aţiunea ungurească nu va slăbi de sine înţeles, în m od esenţial, prin pierderea unui mandat nici nu se decid aşa luptele naţionale, ca odinioară pe timpul lui H om er, prin dueluri izolate Dar creşterea conştiinţei naţionale a Rom ânilor, care va urm a îri m od natural, cade chiar în tim pul, când încă şi azi stă m cu m irare în faţa faptului, că o mână de croaţi au fo s t în stare să îm piedece mai m ulte săptămâni de zile activitatea puternicului parlam ent ungar“ .

Mai la vale continuă: „N aţiunea ungurească i-a înstrăinat cu desăvârşire prin propria ei vină, ea are o politică pe care nu cu­tează să-o urm eze nici statele cele mai puternice, adică aceea de a fi fără prieteni şi fără aliaţi, azi când toate ţările şi popoarele tind să se asocieze în grupuri de prietenie“ .

Un popor care a dus o astfel de luptă bărbătească cu a stfel de conducători, m erită să trăiască“ .

A doua zi după alegere în nrul din 15/28 al „Luptei“ delà Budapesta apare următorul articol cu titlul :

„M Ă R IR E B E IU Ş U L U I“ : „ în ziua de eri s ’a şters ruşinea ce zăcea asupra Bihorului. Bihorul sărac şi înapoiat, Bihorul huiduit, prigonit de duşmani şi hulit de ai noştri s ’a înălţat eri prin sim ţi­rea lămurită, năvalnică a iubirii de neam , şi cu fruntea ridicată

99

şi încununată de fericire, 'primeşte îm brăţişarea şi strigătul de bU‘ curie al în tregei suflări rom âneşti, ce îşi a ţinteşte acum asupra B i­horului privirile uim ite de schim barea ce s ’a fă cu t aici, de m inunea ce să săvârşească în ţara Codrilor.

Bihorul slăbănog până ieri, Bihorul hulit, îi dete naţiunii pe cel mai aprig luptător, p e Lucaciu cel prigonit m ai m ult decât toţi.

P rin fapta aceasta i se iartă m ulte Bihorului, prin fa p ta aceasta Bihorul îşi d oved eşte însă şi vrednicia deplină de această glorie. D e acum fraţii din toată m oşia rom ânească nu au să m ai privească spre Bihor cu aceeaşi dra goste com pătim itoare şi ocrotitoare ce i se cuvine, fratelui obidit, nevârstnic ş i nepuÆincios. F ra ţii Rob mâni de pretutindeni să îm brăţişeze de acum Bihorul ca pe un fra te d esm orţit, reînfiripat şi cu sim ţirea şi conştiinţa întreagă desro- bită.

Beiuşule falnic, tu care prin trudă şi je r tfe făcuşi această m i­nune, cuib vechiu de cnezi şi de vo ev ozi rom âni, izvor de lum ină pe care ni l-au dat Samuil Vulcan şi Mihail Pavel, din trecut de m ult uitat şi din licărirea fără căldură a vrem ilor de eri, tu văpaia covârşitoare, a conştiinţei naţionale ai încins-o p e dealurile dintre Codru, şi M unţi. A stă zi m ărirea ţie se cuvine, B eiu şu le! Ţie celui dÂntâiu dintre oraşele şi satele Rom ânilor din Bihor. Ceica, Ţinea şi B eliu , A leşd , Salonta, Sân-Nicolaul de lângă TJgrea, Biharia, M arghita, pregătiţi-vă ca să păşiţi şi voi la num e pe drumul d esfu n ­dat la B eiuş !

Iar O radea-M are? O radea-M are, pentru ai cărei fruntaşi ro ­mâni Beiuşul e, mai departe, decât pentru A rad, Oradea-M are adân- cească-se şi mai m ult în nepăsare şi în uitare de sine.

Când arhangelii Dom nului vor sufla în trîm biţe nu-i vo r tur­bura nici ei pe Rom ânii din O radea-M are, ci v o r sbura mai departe speriaţi de a afla aici atâta întunerec şi atâta m ortăciune, câtă numai în Gherla poate să mai fie“ .

DIN ACTIVITATEA PARLAMENTARĂ A LUI \ VASILE LUCACIU.

Mandatul de deputat de Beiuş a drului Vasile Lucaciu ţinu până în 1910 când căzu guvernul coaliţionist prezidat de şva­bul maghiarizat, Alexandru Wekerle. In răstimpul acestor trei ani de viaţă parlamentară, el fu obiectul a nenumărate atacuri, la cari da răspuns imediat cu promptitudinea şi vioiciunea de spirit care îl caracteriza.

Citind în original câteva din discursurile şi polemicele lui parlamentare, mi-am dat seama de talentul oratoric cu care era înzestrat şi nu mai puţin de foarte vastele şi temeinicele

1Û0

10!

cunoştinţe istorice, diplomatice, juridice şi filosofice ce poseda.Discursurile şi polemicele lui formau, în acea. vreme, punc­

tul cel mai atractiv din camera maghiară.Deputaţii români, slovaci şi sârbi din Budapesta au în­

fiinţat un club al lor alegând preşedinte pe dr. Teodor Mihali. Lupta dată de membrii acestui club era din cèle mai dârze şi putem spune că ei formau singura opoziţie în parlamentul din Budapesta. Nenumăratele discursuri şi întreruperi cu care hăr- ţuiau, zilnic, oratorii guvernamentali, cerând dreptul la viaţă al popoarelor, al căror reprezentanţi erau, îndreptăţire egală şi vot universal, ne îndreptăţesc să credem că ei erau nu numai purtătorii de cuvânt ai popoarelor xor, ci şi stegarii spiritului modern al democraţiei, singurii europeni în parlamentul ma­ghiar, cum pe drept cuvânt a spus dl Milan Hodza, preşedin­tele consiliului de miniştri cehoslovac, într’un articol apărut în „Prager Rundschau“ .1)

Pentruca majoritatea parlamentară să fie scutită de su­părătoarele discursuri ale deputaţilor naţionalişti, Ungurii au plănuit înăsprirea regulamentului camerei, pentru a restrânge drepturile opoziţiei, ceeace i-a determinat pe deputaţii opozi- ţionişti să zădărnicească valoarea acelei legi, făcând „obstruc­ţie“ împotriva ei, atât în parlament prin discursuri, cât şi în afară de parlament prin demonstraţii muncitoreşti şi prin în­truniri. popoarele.

Dr. Vasile Lucaciu rosteşte în ziua de 9 Martie 1908. un mare discurs2) vorbind în numele partidului naţional,'iar la 21 Martie reia firul atacurilor, rostind un nou discurs, prin care atacă din nou baza legală a proiectului de lege, din iniţiativă parlamentară, a modificării regulamentului camerei3), proiect pe care îl dezaprobă şi ia hotărît poziţie împotriva lui, ceeace provoacă mare sgomot şi consternare printre deputaţii ma­ghiari.

în ziua de 15 Mai 1908 are o polemică cu deputatul guver- namentul Fenyvesi Soma, care într’un discurs ţinut la discu­tarea bugetului Statului, combate principiile anunţate de dr. *)

*) „Piatră de hotar“, nr. 2. an. III. Arad 1936. pag’. 6.2) Országgyűlési értesítő a Budapesti Közlöny 1908. évi március

10-diki 58. számú melléklete. 208-ik országgyűlés.3) Országgyűlési értesítő o. c, évi március 22. számában.

102

Vasile Lucaciu şi de dl dr. Iuliu Maniu, pentrucă „acele prin­cipii — spunea el se ciocnesc, cap în cap, cu supremaţia Sta­tului şi naţiunii mgahiare, stau în opoziţie cu desvoltarea isto­rică a Statului maghiar şi cu acele drepturi pe cari naţiunea maghiară le-a obţinut şi păstrat vreme de o mie de ani“ .

Părintele Lucaciu îi răspunde însă, în mod magistral, reu­şind să definească linia de conduită a partidului naţional în ansamblul politicei Statului maghiar. Răspunsul acesta al pă­rintelui Lucaciu îl mai cred important şi pentru faptul că el conţine şi părerea pe care o aveau conducătorii de atunci ai poporului românesc, asupra Memorandului şi procesului său.4)

„Aşa este de pildă autonomia Ardealului — spunea el. — N’a avut Ardealul o istorie deosebită de a Ungariei? Nu se cheamă aceea autonomie? N’au avut principii Ardealului legă­turi diplomatice cu ţările străine? N’au legat alianţă cu Tur­cii, Tătarii, Francezii, etc? Aşa că Ardealul a avut autonomie, ba putem spune cu absolută certitudine că a avut chiar inde­pendenţă.

O voce: Chiar suveranitate.Dr. Vasile Lucaciu: „înainte de a fi ridicat antevorbito­

rul meu chestiunea autonomiei Ardealului ar fi' trebuit să adâncească actul de acuzare rostit de prim procurorul Vita Sándor în procesul Memorandului. între altele a spus: „Nu pentru aceea ridic acuză împotriva DVoastre pentrucă aţi cerut reabilitarea autonomiei Ardealului .Ardealul a fost autonom, însă acum nu mai este. în cursul prefacerilor istorice, viitoa­re mai poate fi autonom“ . Acestea au fost rostite de Vita Sán­dor. Poftiţi cercetaţi şi vă veţi convinge că acuza a fost ridi­cată asupra noastră nu pentrucă am cerut reabilitarea auto­nomiei Ardealului, ci pentrucă la un moment dat s’a părut că am neglijat legile în vigoare.

„Argumentele mele politice şi istorice nu le-am cules din autori români ca Rosetti şi alţii, citaţi de antevorbitorul meu ca izvoare ale iredentismului românesc, ci din Mihail Horváth şi Iosif Benkö. Şi dacă nici lucrările acestora nu sunt serioa­se în ce priveşte naţiunea şi desvoltarea istorică a Ungariei,

Országgyűlési értesítő, o. c. 1908. évi május 16-iki 104. száma.

103

atunci nu mai ştiu ce poate fi izvor serios şl ştiinţă istorică serioasă în istoria Ungariei.

în lucrarea lui Mihail Horváth se spune şi dovedeşte toc­mai ceeace ne străduim să dovedim, noi aici, privitor la situaţia politică şi socială a Românilor, căci ei făceau parte din însăşi clasele ţării. Se face menţiune că pe vremea lui Andrei III-lea (sgomot în sală) se ţinea dietă cu bărbaţii celor trei naţiuni: Săcui, Saşi, Valahi (mare sgomot si strigăte) „cum universis nobilibus Saxonibus, Siculis et Valachis“ .

Preşedintele: Cer linişte!Dr. Vasile Lucaciu: „Chiar pentru aceea principiile mele

privitoare la politica internă, pe ideologie politică serioasă şi mai presus de toate pe însăşi existenţa naţiunii române în Ungaria, ţinând socoteală de binele şi de viitorul acestei ţări.

„Antevorbitorul meu a amintit despre o dispoziţiune din anul 1416 a regelui Matei Corvinul, prin care se introduceau restricţiuni împotriva proprietarilor valahi. Răspunsul meu este, că a făcut foarte bine ca şef al Statului şi era în dreptul său.

„Dar dnilor, ce s’a întâmplat la Seghedin? Tribunalul re­gal şi Tribunalul de sânge sub ce titlu au fost reînfiinţate ? Ca să înfrâneze pe valahii din Ardeal? Nu Domnilor! ci îm­potriva Rózsa Sándorilor, a proprietarilor unguri, sârbi şi valahi. Astfel de lucruri se pot întâmpla în toate vremurile şi populaţia rurală fie ea maghiară, fie română sau sârbă, să cază sub sancţiunile rigorilor legii. Dar ca să faci de aci o ge­neralizare, judecând dintr’un singur fapt toată naţiunea, cum face dl deputat Fenyvesi Soma, cu cazul delà 1461, nu este procedeu politic, ci un proces de denigrare“ .

„Tot aşa trebue judecată şi răscoala din 1848, în care au avut rol oameni excepţionali, cari au luat lupta împotriva Stă- pânîrei“ .

„Avem celei trei proclamaţii date de Ludovic Kossuth către poporul român. Cea dintâi dată din Budapesta ameninţă cu arme, gloanţe, închisori, bătăi pe cei ce nu se vor supune. A doua dată din Dobriţin vorbeşte pe un ton prietenesc, către Români, iar a treia dată din Seghedin vorbeşte despre naţiu­nea română căreia îi dă drepturi şi o cheamă să se orga­nizeze ,. .

104„Să sfârşim odată şj. cu Memorandul acela.„Găsindu-mă la Viena am trimis fiecărui deputat câte un

exemplar, tradus de mine, în limba maghiară, Dar ce s’a în­tâmplat? In loc ca dnii deputaţi să-l fi citit şi să se fi gândit asupra lui, au adus cu servitorii, în sala de şedinţe a camerei, un coş, în care au aruncat toate exemplarele Memorandului. Ori să mă iertaţi, aceasta înseamnă o grozavă superficialitate politică. . .

„Spuneţi-mi unde să recurgă bietul cetăţean, dacă se simte lezat în drepturile sale? Pentru asta sunt două foruri suvera­ne: camera deputaţilor şi coroana. Noi am declarat că ne-am pierdut încrederea în guvern şi în camera deputaţilor, de aceea am recurs la celait factor constituţional, la coroană (strigăte: la împăratul).

„Titlul scris în acel Memorand este acelaş folosit aici în camera deputaţilor: „Majestatea Sa împăratul şi Regele Apos­tolic deci nu este adresat împăratului ci regelui apostolic“ .

„Să mi se dea voie să destăinuesc, aici în mod liber, o in­formaţie precisă şi care interesează în mare măsură procesul acesta“ .

„Când s’a început procesul Memorandului se găsela la Cluj ca judecător de instrucţie dr. Jeszenszky, căruia i s’a pus în vedere, prin procurorul general Vita Sándor, că trebue să reprezinte acuzarea. Jeszenszky a declarat că el nu va re­prezenta acuzarea. Atunci l-au obligat „ex-offo“ . Nici atunci n’a acceptat. I s’a spus că va trebui să demisioneze. A răspuns: „da! mai curând voi demisiona, dar nu voi reprezenta această acuzare“ . Pentru ce? „Pentrucă în Memorand nu se găseşte nimic ce să poată fi acuzat“ .

„Atunci în urma ordinului ministerial a fost nevoit în­suşi Vita Sándor să ia asupra sa sarcina de a reprezenta acu­zarea“ .

în anul 1910 căzu guvernul coaliţionist a lui Alexandru Wekerle şi cu el de-odată şi mandatul de deputat al părintelui dr. Vasile Lueaciu. Noul guvern prezidat de Kuţhen Hédervári anunţa noui alegeri de deputaţi pentru camera din Budapesta. Dr. Vasile Lueaciu candidă din nou la Beiuş şi la Ineu (în jud.

105

Arad) dar nu mai avu noroc să fie reales, deoarece defecţiu­nea produsă de trădarea lui Vasile Mangra, aruncându-se în braţele lui Tisza şi „bisericuţa“ sateliţilor săi, prin organul lor, „Tribuna“ delà Arad, produseră multe nemulţumiri şi echivocuri în sâhuTpaxtidului naţional.5) Acţiunea lui Mangra făcu să se strecoare o mentalitate bolnavă în sufletul alegăto­rilor români, mai ales a acelora din Arad şi Bihor, cari erau sub directa influenţă a lui Mangra şi a oamenilor săi.

Ce n’au putut să facă în 1907, sutele de baionete şi corup­ţia practicată pe scara cea mai întinsă posibilă, o făcu acum trădarea unui singur om din rândurile noastre. Rezultatul se văzu la alegerile din 1910. Dr. Vasile Lucaciu şi alţi fruntaşi de prin alte părţi căzu, în alegeri, atât la Beiuş cât şi la Ineu, faţă de contracandidatul guvernamental, renegatul dr. Rednic, fost primpretor în Vaşcău.

Lupta electorală şi de data aceasta a fost foarte grea. Dl dr. Sebastian Bornemisa ne povesteşte într’un articol apărut, nu de mult, într’un număr comemorativ al „Gazetei Antirevi- zioniste“ delà Arad, cum a luat parte la această campanie : „într’o dimineaţă — spune dsa — m’am pomenit împreună cu vreo zece tovarăşi în orăşelul Beiuş, spre a lua parte la cam­pania electorală pe care o purta părintele Vasile Lucaciu, Leul delà Şişeşti, cu renegatul primpretor Rednic.

Vor trăi veşnic în mintea mea cele 10 zile, pe cari le-am petrecut în mijlocul Bihorului, angajat într’o luptă naţională dintre cele mai grele. Contactul cu luptătorii naţionalişti mai în vârstă m’a cucerit atât de mult, şi lupta pentru ideea naţio­nală m’a robit în aşa măsură, încât am rămas până azi slujitor cu credinţă el acelei idei. . . “

Persecuţiile şi teama de denunţ, chiar printre intelectualii români din Beiuş, era atât de mare, încât dintre profesorii delà liceul românesc de acolo, numai trei îndrăzniră să treacă, pe faţă, în tabăra lui Lucaciu: marele român profesor Ioan Bu­şita, dr. Petre Hetco, fost director după războiu la liceul de stat din Târgu-Mureş şi Ioan Iepure fost profesor la liceul de stat

■->) Dr. Alexandru Vaida-Voevod: „Mangra, Tisza şi Tribuna“. Un mă. nunchiu de dovezi adunate din „Tribuna“ Braşov 1911. Tip. A. Mureşia- nu, pag. 7.

106

din Baia-Mare, care încă pe vremea procesului Memorandu­lui, student fiind a fost eliminat delà Universitatea din Cluj, fiindcă manifestase pentru memorandişti.

Durere noastră era nespus de mare, întrucât Bihorul, de care se legaseră atâtea nădejdi, capitulase din nou. Vioara din Bihor (dna dr. I. Ciordaş) sintetizase această durere în rân­durile mişcătoare adresate părintelui Lucaciu, şi publicate ca articol de fond în nr. 93. din 1910 a ziarului „Lupta“ din Bu­dapesta“ .8)

„P ă rin te ! N oi cei din valea Băiţii şi din jurul Beiuşului, cari neînfricaţi de suliţele jandarm ilor şi scuipând în faţă pe cei ce ne întindeau mâna cu banul lucitor am ven it în tabăra, unde şi cod­rii îşi trim iseră podoaba arborilor lor dim preună cu m ireasm a în­viorătoare a înălţim ilor curate, noi cari veniserăm să ne închinăm credinţei şi legii noastre stră m oşeşti, noi cei tari cu duhul, ne în­dreptăm privirea îndurerată spre Tine Părinte, „Tu. care eşti ade­văratul cuvântător al dorinţelor şi năzuinţelor noastre d rep te ! In genunchi îţi cădem şi Te rugăm , să ierţi slăbiciunea şi păcatul fraţilor n oştri, cari văzându-se singuri prada volniciilor, s ’au clă­tinat şi cărora potrivnicul le-a pus hoţiş laţul de gâ t, de nu s’ au mai putut nici m işca. Să-i ierţi, căci ei n’au v o it să cadă în ispită atunci, când în vinele lor clocotea sângele prim enit în în su fleţir i sfântă , când gurile nu rosteau decât num ele Tău Părinte, atunci când din toate patru unghiurile Bihorului se rugau, că de cum va ei nu vor învinge dar Lucaciu, apostolul tuturor Rom ânilor totuşi să iasă biruitor. O ! ei n’au vo it să se vânză Părinte, să -şi vadă sângele propriu, c i . . . s ’au văzut o turm ăy căreia i s ’a luat păsto­rul zăpăcit..

„E i n’au ştiut să găsească calea care duce la conducătorii lor închişi ori păziţi de suliţe, n’au ştiu t să încurajeze dealuri şi m unţi şi risipiţi de forţa volnică să se adune din nou, înfruntând orice pericol, aceasta am ştiu t să facem, numai noi. a căror mindé a .fo s t lim pede, iar voinţa neînfrântă. Să-i ierţi Părinte, pe fraţii noştri cari învăluiţi pe n eaşteptate în întuneric, am sim ţit, că li se fu ră m in ţile! Erai întunericul S a ta n ei. . . din adâncul lui iz- voreau lumini cari chem au stăruitor.

„Cu num ele Tău sfâ n t pe buze au pornit ei într’acolo . . . Nn era însă decât strălucirea lum inoasă ce venea delà suliţe, pa" a sbucnea din palincă, sub spuza m işeliilor era a.ur strălucitor.

„Cu num ele Tău pe buze au pornit într'acoln. nu ştiau ei D oam ­ne, că o iau spre locul de pierzare. D ar să nu ierţi Părinte, pe acei

«) Petru E. Popp „Din trecutul Beiuşului“. Pagini de glorie şi de jertfe. Doina, Beiuş 1928, pag. 92— 94.

107

păstori su fleteşti ai acestor trudnici fra ţi, cari având darul înţe­lepciunii şi al învăţăturii, au ştiut prea bine ce fa c !

„Ş i mai ales nu ierta pe instigatori, pe mai marii lor, cari s ’au făcu t deadreptul vânzători de n ea m ; iar dacă nu ai puterea să-i cerţi, îi vom certa noi, Părinte, ne vom pune în genunchi şi afară sub cerul liber, cu mâinile ridicate, vom chem a asupra lor mânia fu lgerătoare a D om nului! B lestem , blestem de trei ori bles­tem . Căci ei sunt acei cari samănă zizania între noi, ei ne dau. pradă potrivnicului, ei vreau ca copii noştri să nu mai ştie de credinţa şi legea noastră străm oşească să -şi u ite de părinţi si m oşi, să ne u ite, parcă am fi fo s t lepădătură de neam uri şi nu străm oşi ai lui Traian şi Decebal.

,,P ă rin te! In noroi nu ne vom lăsa tăvăliţi, ci Te rugăm dim­preună cu fraţii noştri rătăciţi, călcaţi în picioare acum, că numai e nevoie de votu l lor. T e rugăm întinde-ţi mâna spre ei, căci fe ­m eile lor îi blestem ă, iar pruncii îşi întorc faţa delà ei. Mângâie-% şi-i m ântueşte, Tu care n’ai avut pentru noi, decât cuvinte blânde pline de d ragoste curată! Im bracă-ţi odăjdiile cele mai fru m oase şi roa gă -T e Tatălui ceresc pentru noi, căci mari sunt şi grele pă­catele noastre, iar gura ni-i spurcată şi glasul, nostru trebu e că a fo s t asem enea jer tfe i lui Cain, de nu s ’a putut ridica până la D om nul. Scapă-ne su fletele şi ne povă ţu ieste , P ărin te; ca să ajun­g em şi noi pe calea m ântuirii, Iată D om nul de su s ne cearcă, tri­miţând, fo c , asupra bunurilor noastre, iar grânele ni se frâng înainte de vrem e, şi vitele ne flăm ânzesc, căci ni se iau păşunile. Şi ne huiduiesc străinii, doar m ulţi dintre noi s ’au vândut ş i acum au cruce pe spinare.

,.N u -ţi întoarce delà nai faţa, ci ne isbăveşte P ă rin te; nu ne vom, mai lăsa necuratului, iar de o fi să rătăcim,, ia crucea sfântă în mână şi înaintea altarului Dom nului să ne afuriseşti Părinte, să pierim , să nu rămâie nici săm ânţă din noi, căci străm oşii ne-au lăsat voinici şi mândri, iar âtârpituri nu rabdă nici păm ântul!

„Să se surpe asupra noastră codrii, cari ne-au adăpostit în două mii de ani, şi să ne înghită ţărâna nutrită cu sângele ş i glo­ria străbunilor noştri, de se va mai dovedi nevrednicia n oastră ! A şa să ne ajute D u m n ezeu !“

** *

Tribuniştii delà Arad, conduşi de vicariul de tristă memo­rie, Vasile Mangra, urmăreau organizarea unui grup „patrio­tic“ românesc, care pe lângă programul guvernamental să ia lupta în alegeri împotriva candidaţilor partidului naţional ro­mân.

Noul guvern a avut la început, intenţii sincere de a ga-

108

ranta partidului naţional, „alegeri libere“ căci alternativa era ca ori să facă pace cu partidul nostru ori să-l distrugă. Acţiu­nea politicei lui Mangra şi a sateliţilor săi a provocat insă, o desăvârşită schimbare în tactica guvernului, faţă de parti­dul naţional român. Aşa că în loc de alegeri libere ne pomeni­răm cu alegeri nemaipomenit de brutale. Din 15 mandate câte obţinuse partidul naţional român în alegerile din 1905—1907, acum nu mai putu salva decât cinci.

Un fapt vrednic de reţinut avu loc acum, în aceste vremuri tulburi, când duhul rău al destrămării pusese stăpânire pe sufletele oamenilor.

Se întâmplă anume, că în anul 1909 biserica ort. rom. din Ardeal sărbători aniversarea împlinirei alor 100 de ani, delà naşterea mitropolitului Anidrei Şaguna, printr’o serbare şi un parastas oficiat la însuş mormântul marelui arhiereu în co- munia Răşinari.

Sărbătorirea aceasta, şi în deosebi parastasul, au primit o semnificaţie politică şi naţională, prin participarea şi a bi- slerioei şi clerului unit, cum şi a partidului naţional român, al cărui reprezentant, dr. Vasile Lucaciu, a rostit o simţită cuvântare, cu scăpărări de viziune profetică, cerând „închega­rea sufletească“ a tuturor acelora „ale căror inimi bat în ace­laşi ritm al dragostei de neam“ , pentru a se pregăti pentru marba luptă al cărei rezultat final, Lucaciu îl prevedea, în scurtă vreme, şi care trebuia şă fie Unirea tuturor Românilor.

Faţă de acţiunea „patriotică“ a lui Mangra, acţiune lipsită de orice principiu şi postulat naţional şi faţă de acţiunea de nimicire a partidului, începută de „Tribuna“ sub masca unei acţiuni de „premenire“ , de „păreri libere“ care a fost înscenată imediat după campania electorală din 1910, comitetul parti­dului căută să ia o atitudine hotărâtă, prin trei conferinţe ale partidului, una ţinută la Cluj, în 1909, a doua la Sibiu m 1910 şi la treia la Budapesta în 19 şi 20 Decemvrie 1910.

Conducătorii partidului procedară la o revizuire şi veri­ficare^ luptătorilor. De aceea conferinţa delà Sibiu vota încre­derea vechiului comitet şi mulţumită pentru activitatea sa po­litică, apoi fu ales următorul comitet: George Pop de Băseşti, dr. Vasile Lucaciu, Dr. T. Mihali, dr. G. Popovici, dr. N. Oncu, N. Ivan, dr. Liviu Lemény, dr. Şt. C. Pop, dr. Ioan Nedelcu,

tir. Vaier Branişte, dr. Nicolae Comşa, dr. Aurel Cosma, dr. Aurel Lazar, dr. Victor Bontescu, dr. V. Onişor, dr. Şt. Petro- vici, <ir. loan Ciordaş, dr. Şt. Morariu, (dr. Vaier Moldovan, dr. Romul Boilă, Oct. Goga, dr. I. Lengheru, dr. N. Veeerdea, dr. G. Popa, dr. Iustin Marşeu, dr. Nestor Opreanu, dr. N. Givulescu, dr. A. Vlad, dr. Al. Vaida-Voevod şi dr. Iuliu Maniu.

Comitetul acesta a convocat conferinţa delà Budapesta, unde pentru a pune capăt echivocului creiat în sânul partidu­lui, se formulară următoarele declaraţiuni.7)

1. ) „Comitetul declară că numai acel organ de publicitate serveşte intereselor partidului naţional român, care pe de o parte susţine şi propagă neştirbit programul partidului şi con- cluzele în vigoare ale conferinţelor naţionale, pe de altă parte întăreşte solidaritatea naţională în cadrele şi sub disciplina acestui partid, aflând modalităţile de a produce şi întări în­credere obştei, române în autoritatea conferenţei nationale, care singură e chemată a stabili principiile politice ale naţiunii române din Ungaria şi Transilvania şi singură e în drept a institui organele de conducere şi executive ale acestei poli­tici. Orice încercare de a ştirbi autoritatea acestor organe este un atac îndreptat împoriva conferenţei naţionale şi în conse­cinţă constitue un act de trădare faţă de interesele naţionale' politice ale poporului român din Ungaria şi Transilvania“ .

2. ) „Comitetul constată că ziarul „Tribuna“ nu e nici organ al comitetului executiv, nici al partidului naţional român. Prin ţinuta sa echivocă în afaceri de ordin politic şi prin încercările sale de a sgudui încrederea obştei române în autoritatea orga­nelor executive şi de conducere ale partidului naţional român, ziarul „Tribuna“ din Arad a eşit din cadrele disciplinei de par­tid şi a devenit vătămător şi ostil intereselor partidului“ .

Comitetul ca să poată contrabalansa mai uşor acţiunea pe care „Tribuna“ delà Arad o administra, prin coloanele ei citi­torilor, decide înfiinţarea unui organ de publicitate „Românul“ tot la Arad, ca organ oficios al partidului.8) Roadele aduse

7) Dr. Al. Vaidla-Voevod o. c. pag. 90.8 „Tribuna“ delà Arad a fost înfiinţată ca organ Independent de

partid, sub mumele de „Tribuna Poporului“ de către „triumviratul“ Manigra, Brote, Slavici, şi oare deveni „Tribuna“ numai după încetarea celeilalte mai vechi „Tribune“ delà Sibiu.

i i ö

de acest ziar în curând au fost mai muilte decât cele aşteptate. Publicul românesc mai bine informat acum despre acţiunea periculoasă a „Tribunei“ începu boicotarea ei. Atunci văzându- şi periclitată însăşi existenţa, recurge la un fel de împăciuire, prin intervenţia dl'ui Oct. Goga, care proclamă „treuga Dei“ între comitetul partidului şi între cei delà „Tribuna“ . Răspun­sul dat de comitet şi de data aceasta fu la înălţimea celuia din conferinţa ţinută la Budapesta, cerând drept garanţie a împăcării, necondiţionata (supunere a „Tribunei“ controlului comitetului partidului naţional, căci altfel „Tribuna“ îşi putea reedita, în fiecare moment acţiunea ei distrugătoare.

în timpul acestor lupte intestine, din sânul partidului, pă­rintele Lucaciu a fost încercat de o mare durere, pierzându-şi în 1911, consoarta pe care o înmormântă lângă biserica din Şişeşti şi de unde a fost apoi exhumată şi aşezată lângă soţul ei, dupăce moare şi el, în cavoul din interiorul bisericei.

Cu toată durerea de care fusese încercat, Vasile Lucaciu acţionează ca şi de altă dată, pe terenul politicei naţionale, găsindu-şi poate, consolarea în lupta intensă şi neîncetată, pe care o duce acum de mai bine de un sfert de veac, pentru a câştiga dreptul la viaţă al poporului român.

Dupăce în iarna anilor 1910—1911 a avut un nou proces, din care, de data aceasta, a scăpat achitat, se avântă şi el în lupta dată împotriva episcopiei gr. cat. maghiare de Hajdu- Dorog, ducând ţăranii din parohiile sale la meetingul ţinut, la 23 Aprilie 1912, la Albalulia şi primi să fie ales în comitetul de 20, prezidat de G. Pop de Băseşti, care avea de scop acţio­narea împotriva acestui nou atentat la viaţa, limba şi biserica poporului nostru. Redactează în colaborare cu dr. Iuliu Maniu şi di'. Cornel Bulcu un memoriu pe care îl înaintează papei delà Roma, arătând că preoţii uniţi, încorporaţi la noua episco­pie de Hajdu-Dorog, în conferinţa ţinută la 2 Dec. 1912, la Oradea, nu doresc această încorporare, apoi pleacă el însuşi la Roma (1913), pentru a protesta şi cu graiul în faţa Scau­nului apostolic, împotriva nedreptăţii ce se face din nou Ro­mânilor.

In această stare deplorabilă se găsea neamul românesc de sub coroana sf. Ştefan, în momentul izbucnirii răsboiului balcanic, în 1912, răsboi ce fu terminat prin fulgerătoarea ex­

111

pediţie á armatei române, condusă de Marele Rege Garol I, în Bulgaria şi prin pacea ce se încheie la Bucureşti în 1913, care dictată fiind de Titu Maiorescu, scoase România din sfera de influinţă a Monarhiei austro-ungare, ridicând-o pe primul plan între statele europene. Dar în acelaş timp o pune într’o postu­ră încordată cu aceiaşi Monarhie, care nu privea cu ochi buni întărirea, aci în coasta ei, a unei Românii dibuitoare, a unei alte politice decât aceia impusă de Viena şi Budapesta. De aceea ideea revizuirei păcii delà Bucureşti, într’o conferinţă europeană, ce avea să se ţină la Viena, se lansase cu mulţi sorţi de izbândă, în toate cercurile diplomatice ale Europei.

Până când Statului român i se pregătea, pe teren diplo­matic, surpriza ce era să aibă ioc la Viena, pentru Românii din Transilvania şi Ungaria, se pune ia cale o nouă tentativă de împăcare, prin o serie de tratative conduse de celebrul duo Tisza—Mangra, cu fruntaşii partidului naţional român.

Dejlegaţia partidului naţional român era alcătuită din George Pop de Băseşti, dr. Vasile Lucaciu, dr. Teodor Mihali, dr. Şt. C. Pop, dr. V. Branişte, dr. Iuliu Maniu, dr. Al. Vaida- Voeod, Vasile Goldiş, dr. Aurel Vlad şi Octavian Goga.

Tratativele începute în vara anului 1913, apoi continuate în toamna aceluiaş an şi reluate în 1914, n’au dus la nici un rezultat, deoarece punctul de vedere a lui Tisza nu se deosebea prin nimic de cel al „oricărui ungur“ El recunoaşte existenţa partidului naţional român, dar refuză să dea garanţii legale şi constituţionale, cari să asigure drepturile Românilor. Pen- trucă — în concepţia lui — aceste garanţii ar duce la sfărâ­marea unităţii politice a Ungariei, admiţând anumite teritorii cu limbă de administraţie românească, iar altele cu limbă de administraţie slovacă sau ,sârbă.e)

Nici una din aceste două surprize, pregătite una Statului român şi a doua Românilor din Ungaria şi Transilvania, nu avură timpul să devină fapt. Căci evenimentele, ce se ţeseau

») Discursurile contelui Ştefan Tisza (1913 — 1915) cu o prefaţă de­spre personalitatea contelui Tisza şi despre concepţia lui asupra proble­mei româneşti. Contribuţiuni istorice la cunoaşterea naţioaialiiţăţilor în Ungaria. Adunate de un iubitor de adevăr. Budapesta 1915 Tipogr. Po­porul Român.

u iîn culisele diplomaţiei europene, se precipitară şi într’un timp scurt provocară marele conflict european, care a dat cea mai fericită deslegare tuturor problemelor cari agitau viaţa statelor din Europa centrală şi răsăriteană.

1.13

C A P I T O L U L VII.

Rösboiul monôîal şi pribegia părintelui Lucaciu

Marile lui servicii aduse românismului prin propaganda în străinătate.

Izbucnirea răsboiului mondial îl găsi pe părintele dr. Va­sile Lucaciu, la parohia sa în Şişeşti.

Noua stare ide lucruri, creată prin acest eveniment, sur­prinse conducătorii politici ai Românilor din Ardeal într’o re­voltătoare nepregătire sufletească.

Conducătorii partidului naţional, fruntaşii români din Ardeal şi Ungaria şi toţi conducătorii satelor, cu oarecare greutate şi trecere în viaţa poporului românesc, erau puşi la grele încercări, prin stoarcere de declaraţii de loialitate faţă de Statul maghiar, făcute cu intenţia de a atrage România în sfera de alianţă războinică a puterilor centrale.

Părintele Lucaciu, oare era încurcat într’un nou proces de presă, cu sorţi de condamnare şi pentru care fapt era ţinut in evidenţă, se gândi c’ar fi bine să nu aştepte sentinţa jude­cătorească, ci să apuce şi el drumul pe care au purces, înain­tea lui, mulţi alţii, căci misiunea lui în acest răsboiu, al cărui sfârşit probabil îl prevăzuse, via încorona o viaţă închinată sbuciumului şi luptelor pentru libertatea acestui obijduit şi hulit popor român din Ardeal şi fosta Ungarie. Apoi trecutul lui şi mai ales temperamentul lui de vajnic combatant şi nea­stâmpărat luptător, îi crease o siuaţie excepţională în Unga­ria, oeeace îl determină, ca în toamna anului 1914 să apuce drumul pribegiei, trecând clandestin în România.

La plecarea din Şişeşti n’a destăinuit nimănui scopul că­

114

lătoriei sale, ci luând cheile casei cu sine a dat să se înţelea­gă că face o călătorie ca şi în alte dăţi şi că peste două, trei zile are să se reîntoarcă. Intr’o zi de luni dimineaţa plecă cu trăsura la Sighetul-Marmaţiei, trecând din Baja-Sprie peste Gutin în Maramureş, deoarece nici cu trenul, nici prin altă parte nu îndrăznea să treacă, fiind păzit şi urmărit de jandarmii unguri. Din Sighetul-Marmaţiei a trecut Carpaţii pe la Cârlib- baba în Bucovina, mergând tot cu trăsura până la Iacobeni, iar de aci a luat trenul până la Gura-Humorului, unde stătea părintelle Brăileanu cape îi dete o scrisoare către Emanuil Ciuntuleac, egumenul şi arhimandritul mănăstirei Sft. loan din Suceava.

Părintele Vasile Lueaciu plecă cu trenul la Suceava, unde nu mai putu da faţă cu păr. Ciuntuleac, acesta fiind dus la Karlsbad, ci în lipsa lui fu primit şi găzduit de părintele Pancrati Sidorovici (azi arhimandritul aceleiaşi mănăstiri sft. Îoain din Suceava).

Cu ajutorul părintelui Sidorovici şi a dlui loan Hoştiuc,') omul de încredere al părintelui Ciuntuleac, părintele Luoaciu a putut trece frontiera în România, Era zi de Duminecă, a 7-a zi delà plecarea sa de acasă. După masă la ora 2. dupăce părintele Lueaciu a întrat întâi în biserică şi s’a închinat la moaştele sfântului. loan, plecară toţi trei cu trăsura la Bundujeni în România, trecând peste vama principală delà Iţeam, sub pretext că merg la un pahar de vin. Şi cum trăsura arhim. Ciuntuleac era cunoscută la vamă, nici nu fură întrebaţi de paşaport şi în loc să tragă în oraşul Burdujeni au mânat spre Gara—Burdujeni, de unde încă în aceiaşi zi, păr. Lueaciu a plecat cu trenul spre Bucureşti.

în România situaţia politică nu era din cele mai clare şi tendinţele nu erau de loc unitare. De o parte Regele Car ol I. cu vreo trei bărbaţi politici, partizani ai puterilor central-*» pledând pe lângă intrarea imediată a României în războiu ală­turi d'e aceste puteri, iar de altă parte guvernul lui I. I. C. Brătianu, cu marea majoritate a oamenilor politici din ţară, pledând pentru neutralitate, până când evenimentele de pe

*) loan Hoştiuc, azi-l pensionar în Cernăuţi, din a cărui binevoitoare comunicare deţin aceste amăunte

115

fronturi vor indica României ceasul prielnic de a întră în răsboi, ideie care, spre mâhnirea bătrânului rege a triumfat în Consiliul de Coroană ţinut la Sinaia în ziua de 4 Aug. 1914.

Sosirea părintelui Lucaciu la Bucureşti era tocmai bine­venită. Propaganda şi corupţia nemţească începu să-şi recru­teze printre bărbaţii noştri politici, a căror acţiune păr. Luca­ciu n’a încetat o clipă s’o combată, cu graiul şi cu scrisul, ce­rând intrarea în răsboiu alături de Antanta, împotriva Austro- Ungariei şi Germaniei, pentru a înfăptui, în felul acesta, în­tregire®. neamului.

La moartea Regelui Carol I se întâlniră la Bucureşti toţi conducătorii politici ai Ardealului, dar după înmormântare se despărţiră din nou, rămânând la Bucureşti doar numai (doi : „un popă şi un poet nebun“ .. . cum spune dl. Octavian Goga că i-au rămas neşterse în memorie cuvintele acestea ale părintelui Lucaciu.2)

Când Italia întră în răsboiu alături de Aliaţi, rupând legă­turile ce avea cu Austro-Ungaria şi Germania, păr. Lucaciu plecă la Roma (1915), unde în câteva conferinţe reuşeşte să tălmăcească şi să convingă conducătorii de atunci ai Italiei, despre dreptatea cauzei noastre naţionale.

Reîntors apoi la Bucureşti începu propaganda, alături şi cu sprijinul lui Nicu Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Iorga, C. Argetoianu, C. Hiottu, S. Mândrescu, S. Grădişteanu, Jean şi Mişu Cantacuzino, Oct. Goga şi a altor refugiaţi ardeleni, pentru intrarea în acţiune alături de Aliaţi.

Influenţa germană şi ungară n’a putut fi însă împiedecată de a otrăvi, din ce în ce mai mult, fibrele vieţii noastre publi­ce. Pe lângă acţiunea nefastă a lui Alexandru Marghiloman, şeful partidului conservator şi conducătorul acţiunei germano­file din România, opinia publică din ţară semnală cu multă oroare că, şi Liga Culturală ajunsese subt influenţa Centrali­lor, prin alegerea ca preşedinte a germano-filului Virgil C. Árion, care ştiu s’o conducă în aşa fel, încât glasul ei fu redus la tăcere. Semnalul de alarmă veni tocmai la timp şi avu darul de a desmetici opinia publică şi preşedintele fu repede

s) Oct. Goga: in „Porunca Vremii“ delà 21 Mai 1936, pag. 14.

116

înlăturat, alegându-se un nou comitet sub preşedinţia părin­telui dr. Vasile Lucaciu, vicepreşedinte Barbu Delavrancea, secretar Nicolae Iorga, membrii în comitet: Nicolae Filipescu, Tache Ionescu, dr. C. Istrati, I. C. Grădişteanu, Simeon Mân- drescu şi Oct. Goga.3)

Părinele Dr. Vasile Lucaciu ales ca preşedinte al „Ligei Culturale pentru unitatea tuturor Românilor“ rosti atunci ur­mătorul discurs :

„ M U L Ţ U M IN D U -V Ă , D O A M N E L O R ŞI D O M N IL O R , P E N T R U ÎN C R E D E R E A C E A Ţ I P U S -O ÎN M O D E S T A M E A P E R S O A N Ă , D E C L A R ÎN T R U N IR E A N O A S T R Ă D E S C H IS Ă Ş l T O T D E O D A T Ă ,

CU P E R M IS IU N E A D O M N IIL O R V O A S T R E , I A U C U V Â N T U L

„D O A M N E L O R Ş l D O M N IL O R “ ,

„C u plăcere salutăm prim ăvara frum oasă care ne arată cum se redeşteaptă natura fizică, cum păm ântul fertil isi arată tendin­ţa spre a ne da rodurile sale fru m oa se, încântătoare, plăcute pen ­tru noi, şi din consideraţiunile acestea asupra natúréi cuvântă­toare, astăzi cu un singur pas trecem la consideraţii p e terenul celălalt m oral, cultural, naţional şi ved em de asem enea red eştep - tându-se energiile naţionale pe tot păm ântul locuit de Rom âni în- tr’un singu r scop, spre un singur ideal cu o singură voinţă ca să realizăm idealul n ostru naţional: Rom ânia M are (aplauze).

„M anifestaţiunile patriotism ului D om niilor V oa stre ne mângăe pe noi, ne înalţă, ne dau curaj şi totodată o sfântă satisfacţie, că toţi Rom ânii pricep în zilele m ari datoria lor.

„A ş a doam nelor şi dom nilor, de aici, delà gurile Dunării până la obârşia Tisei, vă p u tem spune în m ii de adunări, nu aşa dei mari şi publice ca aceasta, dar unde sunt fie şi numai doi Rom âni laolaltă — şi deaceia am zis în m ii de adunări — chiar acolo în Transilvania unde se adună fiii şi ficele de R om âni, nu se vorb eşte de alt lucru, nu se aşteaptă alt ideal, nu scapă alt sen tim ent înăl­ţător decât toată energia, to t curajul şi entuziasm ul pentru în­făptuirea idealului naţional ( aplauze călduroase) .

.,Deaceea nu e de lipsă să ven im , noi reprezentanţii L ig ei Cul­turale sau ai acţiunei naţionale, nu e de trebuinţă să venim aici la D vs . să vă înflăcărăm, să vă turnăm entuziasm în inim ele D vs. sau p ov eşti care să lum ineze calea sufletească a dom niilor vo a stre : nu ci m m vâ rto s am ven it aici ca să constatăm un lucru; să

•’ ) N. Iorgja: „Sub trei regi“ Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Bucureşti 1932 pag. 202.

117

constatăm, această înălţătoare solidaritate a elem entului rom ânesc de -pretutindeni (aplauze prelu n gite).

A ceastă unire în cuget şi în sim ţiri ce a visat profetu l-poct în cântecele sale adresate inimilor rom âne o vedem realizată a stă ­zi în teorie şi mâine o vom vedea realizată în fapte. A cea stă rea­lizare revine tuturor.

„ A tu n ci îndată ne punem întrebarea avem dreptul să facem, ceeace d orim f A vem voinţă, da : avem curajul şi avem şi dreptul. Dar atunci vin oamenii aceia cum inţi, unii poate de frică şi vin cu sfatul şi ne sp u n : ei bine dlor şi fraţilor, toate bune toate frum oase dar vedeţi D um neavoastră, sunteţi greşiţi în calea realizării, ar trebui să începem nu delà Tisa către Carpaţi, ci să începem delà N istru către Tisa. E i bine, dlor să fim încredinţaţi de un lu cru : o naţiune trebue să aibă cunoştiinţă si d,e drepturile şi de datorinţele sale. D repturile sunt n etăgăduite; nici duşm anii nu le mai trag la îndoială, dar cum inţenia aceea a com patrioţilor noştri, aceea tre­bue să o com batem noi şi dacă e cu putinţă să-i atragem către noi ca să nu fie nici o notă disidentă între noi.

„B in e ar fi să se poată aceasta, dar doam nelor şi dom nilor, dacă totu şi ar exista trebue să o reducem la o cantitate aşa de minimă încât cuvântul lor să nu ne poată pe noi încurca în calea frum oasă pe care pornim către realizarea idealului nostru naţional (aplauze călduroase).

„D a r prietenii cei falşi de astăzi, duşmanii noştri de zece vea­curi, aceia au ven it cu nişte şoapte doam nelor şi dom nilor, şi ne-au oferit nu drepturi ci milă din mărinimia lor. A lţii m ai serioşi ne-au a vertiza t: nu vă jucaţi nici cu cuvântul, nici cu istoria nici cu sentim entul unui popor, dar daţi drepturile ce se cuvin Rom ânilor din Ungaria şi Transilvania.

,A u vru t în teorie, în faptă însă nu. Şi D vs. ştiţi că un an şi patru luni au curs tratativele între noi şi între reprezentanţii gu ­vernului cotropitor to t cu scopul ca să se netezească calea. Şi acum în ceasul al unsprezecelea v ’aţi trezit şi nici acuma cu inima curată, pentrucă după pertractări de un an şi patru luni ne-am ales cu acel punct delà care am pornit adecă cu nimic. Va să zică au vru t să ne tragă pe sfoară. A m stat însă neînfricoşaţi înaintea lor, iar ei au trebuit să se restrângă ruşinaţi după spatele baione­telor ce le veneau din Berlin şi din Germ ania (aplauze).

„ E i doam nelor şi dom nilor, istoria neamului nostru din A rdeal şi din Ungaria este o istorie cu pagini triste de su ferin ţe. Nu vreau să o am intesc astăzi, dar vreau să constat un lucru înaintea D om n ittor-V oa stre: deşi am dus atâtea lupte, deşi am su ferit atâ­tea asupriri un lucru n’am făcut niciodată: nici un m om en t nu am trădat şi nu am cedat din dreptul nostru naţional (F urtu n oase aplauze ).

.,Deaceea astăzi putem zice cu mai multă mândrie şi mai multă dreptate decât oricând, că putem porni la luptă sub egida m ăreţei

118

id ei: m urim mai bine în luptă cu glorie deplină, decât să fim sclavi iarăşi in vechiul n ost’ păm ânt ( aplauze călduroase îndelung pre­lu n gite).

„ D ’apoi să vorbesc despre cauzele marelui râsboiu în care trc- bue acum să ne am estecăm şi noi f Se spune adevărata cauză econi« mică, financiară de comunicaţiuni, de gelozii naţionale, de revendi­cări de teritorii ce ştiu eu şi s ’a pus ca p retext ruşinător, pentru a începe răsboiul, tragedia delà Sarajevo.

„ D oam nelor şi dom nilor, să vă am intesc însă o altă tragedie, tot aşa tristă poate mai dureroasă, întâm plată în castelul din M a yer­ling. Spuneţi doam nelor şi dom nilor care a fo s t adevărata cauză a acelei tragedii? N im eni n’ o ştie. E u am studiat şi am cercat să cunosc adevărata cauză şi nu o cunosc până în ziua de astăzi.

„ T ot a stfel adevărata cauză a tragediei din Sarajevo, cu cred sunt convins, că nu e cunoscută. Un lucru constat însă şi declar, un lucru pe care m ’am ferit până acum să-l ating. E s te că vestea despre tragedia din Sarajevo a d eşteptat orgii de bucurie si de v e ­selie la neamul m aghiar din Ungaria (aplauze). V ă declar un lucru: că în casa contelui Ştefan Tisza n’a fo s t zi m ai veselă decât aceea în care a prim it ştirea despre m oartea regretatului principe m o şte ­nitor, arhiducele Ferdinand, la Sarajevo. (V o c i : jos U ngurii! R u ­şin e !) Şi avem date despre aceasta. Cu vrem ea le vo m reproduce.

„D oam n elor şi dom nilor, în inima poporului rom ân din Tran­silvania şi Ungaria a pătruns adânc ideea de sim patie pentru acest m oşten itor dl tronului. Pentru c e ? Pentrucă arăta voinţă bună faţă de acest popor obidit.

Nădejdea ni-o p u sesem în el şi el spunea că un viitor altfel ne aşteaptă atunci când va veni dânsul la ocârm uirea ţării. Şi din m om entul acesta a fo s t ură pentru dânsul printre Unguri, .şi) v ’aduceţi am inte, când a făcut vizita lui la Sinaia, că au deslănţuit o furie publicistă îm potriva lui, în coloanele ziarelor m aghiare şi când s ’a auzit de tragedia din Sarajevo şi când poporenii m ei, en o­riaşii m ei din Şişeşti m ergând prin oraşele învecinate şi vorbind cu lacrimi de durere în ochi despre m oartea nefericitului prinţ m oşten itor, U ngurii le spu n eau : bine i s ’a întâm plat şi dacă n’ar fi făcu t-o alţii, noi am fi săvârşit atentatul îm potriva lui. (M işca ­re de indignare.)

,,A cestea sunt fap te, sunt lucruri constatate ş i nu e bine să rămâie ascunse, mai ales în m om entul de faţă, în procesul ce-l avem cu această rasă asiatică (aplauze pu tern ice).

„C auzele răsboiului celui m are dintre popoarele cari şi-au m ă­surat săbiile nu le discutăm acum. Răm ânem în casa noastră, în cadrele aspiraţiunilor noastre, avem cunoştiinţa că avem dreptate pentru năzuinţele noastre şi avem curajul să exprimăm, convingerea noastră, şi vo m avea energia cerută atunci, când goarna Va suna să dăm dovada cea m are a sângelui şi a jertfirei vieţii, că suntem vrednici de în tregirea neamului rom ânesc. (E ntuzia ie aplauze.)

119„D e aceea, doam nelor şi dom nilor, în m om entul acesta eu nu am

altă m isiune, decât să vă spun că am cea mai mare satisfacţiune c-ă ceeace am visat din cruda tinereţe văd că se discută astăzi ca o apropiată realitate. D e cuvintele de deschidere ale domnului p re­şedinte am răm as încântat. N u vreau să rep et ceeace a zis, dar confirm , că e lucru mândru şi înălţător pentru noi să putem spune că de când a dispărut D A C IA F E L I X de pe harta Europei orien ­tale, n’a încetat un m om en t revendicarea dorinţei noastre de a ne revedea încă odată întruniţi iar laolaltă în D A C IA F E L I X , la g u ­rile Dunării între Tisa şi N istru (aplauze fu rtu n oa se).

„A p o i organizaţia arm atei şi a finanţelor este opera geniului latin, este opera cunoştinţei de m isiunea noastră în O rien t; e ste opera conştiinţei noastre naţionale rom âne, care n’a dispărut nici un m om en t din inimile n oastre şi o dovadă despre aceasta este şi m ăreaţa întrunire de astăzi. Pentru aceasta V ă felicit, dom nilor şi fraţilor, doam nelor şi surorilor, şi V ă aduc salutul locurilor de unde viu şi V ă zic să trăiască România M are“ . ( entuziaste aplauze, ovaţiuni călduroase.)

Tot în această vreme ia fiinţă, prin abilitatea şi iniţiativa lui Nicolae Filipescu, ajuns acum şeful conservatoarelor gru­pări „Acţiunea Românească“ iar ceva mai târziu ca o anexă a Ligei Culturale, „Federaţia Unionistă“ în al cărui comitet fu ales şi părintele dr. Vasile Lucaciu.

Toate aceste societăţi patriotice, în colaborare cu „Ghe- deoniştii“ (Garda demnităţii naţionale) ardeleanului Vasile Moldovan (devenit mai la urmă neamţofil) au organizat mani­festaţii impunătoare pe străzile Bucureştilor, cerând guvernu­lui Brătianu să curme politica de neutralitate şi să dedlare răsboi Austro-Ungariei. Iar prin turneele de propagandă, fă­cute în lungul şi latuil ţării, glasul înflăcărat al lui Vasile Lu­caciu a luminat poporul în privinţa aspiraţiilor noastre naţio­nale şi a „dreptăţii divine“ de a ne uni într’o ţară şi sub un singur sceptru, toţi Românii de pretutindenea.

Mişcarea fusese aşa de bine organizată, încât la deschi­derea parlamentului în 15 Nov. 1915 când Regele Ferdinand I rosti tauviiintele : „Domnilor Senatori“ , „Domniilor Efeiputaţi“ , senatorii şi deputaţii strigară în cor:

„Jos Ungurii“ ! „Vrem Ardealul“ ! 4)în primăvara anului 1916 părintele Luoaciu prezentă gu-

«) Ioan Rusu Abrudeanu o. c. pag. 94.

120

vemului im memoriu al ardelenilor refugiaţi, în care cerea : organizarea şi aducerea în ţară, ca voluntari a Românilor ajunşi în primsorile ruseşti, decretând totodată unirea arde­lenilor şi bucovinenilor cu Ţara Mamă.5)

In luna Mai 1916 candidă şi fu ales deputat de Galaţi, ducând deacum lupta pentru realizarea unităţii naţionale şi de pe tribuna parlamentului României libere.

Aproape doi ani de zile se împliniră acum, de când părin­tele Lucaciu îşi îndeplinea cu cea mai sfântă conştiinciozitate „cea mai înaltă misiune a vieţii sale — cum foarte bine o ca­racterizează dl. Octavian Goga în discursul rostit la înmor­mântarea marelui dispărut —• având rolul de factor determi­nant al ideii, care trebuia să aprindă flacăra răsboiului de desrobire, dar salvând în aeelaş timp, pe seama umanităţii, şi demnitatea românismului din Ardeal“ .

Aceşti doi ani de cumplită frământare şi modelare a sufle­tului românesc, prin acel „pripit“ dar ilustru „curs de pedago­gie naţională“ , care a desmorţit multe conştiinţe, ne-a adus acea sublimă zi a Adormirii Maicii Domnului, din anul 1916, când sunetul clopotelor, mai vioiu ca altă dată, dar în aeelaş timp cu accente de plânsete de jale, înfiripau, parcă un me­mento apocaliptic, care vestea poporului român „că ceasul dreptăţii dumnezeeşti a sunat şi clipa învierii se apropie.“

Părintele Vasile Lucaciu biruise.Toată durerea şi toate suferinţele acumulate vreme de o

mie de ani de Ardealul românesc, vibrară prin glasul lui de arhanghel şi t(e uniră într’o imensă cascadă de unde, cari umplură văzduhul cu sunetele lor, vestind lumii întregi, durerea unui popor, care privea neputincios cum i se prăpădeşte pe fronturi floarea feciorilor, pentru o patrie maşteră, care îl tra­tase, întotdeauna, cu dispreţ şi nerecunoşinţă.

Şi la unda glasului acestui 'strigăt de durere, dintr’o dată vibrară toate antenele conştiinţei, unindu-se într’una singură şi neînfrântă, de a desrobi Ardealul, Maramureşul, Crişana şi Banatul, aşa cum vreme de doi ani propovăduise glasul de prooroc al pribeagului moşneag, dr. Vasile Lucaciu.

5) V. C. Osvadă : Propaganda, pentru întregire, reprodiis în Al. Ciura o. c. pag. 41,

121

Şi răsboiul desrobirei începu.Acasă în Ardeal prigoana şi furia stăpânirii ungureşti se

deslănţui ca un puhoiu, de o cruzime şi o sălbăticie cunoscu­tă numai pe vremea marelor răscoale ţărăneşti „Cu biciu de foc, cu baionete şi lanţuri în dreapta, cu pravila neagră în stânga, au pornit în largul ţării să culeagă mucenicii“ .

Şi în scurtă vreme temniţele din Cluj, Târgu-Mureş, Odorhei şi Seghedin umplându-se, drumul cel mai bătut al Ro­mânilor a devenit drumul Şopronului. De aci deviza amenin­ţătoare de „Pohod na Şopron“ , care colinda prin satele noastre ca un glas lugubru de cucuvaie.

Ca să se dovedească, cu fapte concrete, cauza de trădă­tori, ce se aducea Românilor ardeleni, Ştefan Tisza, premierul maghiar, provocă un proces monstruos, pus la cale prin abili­tatea unui spion evreu Rafael Mandel, osândind la moarte prin ştreang, pe nouă preoţi români, iar pe alţii la 45 de ani în­chisoare grea.") Sentinţa apejasta, pronunţată la 5 Martie

1917, n’a fost executată, tărăgănându-se apelul pe la Curtea de Casaţie, până pe timpul revoluţiei din Oct. 1918 când de­ţinuţii au fost eliberaţi.

în intervalul acesta diş timp armata română, făcu cu­noştinţă cu culmile cele mai semeţe ale gloriei, alternată de amărăciunea celei mai crude înfrângeri şi de cea mai senină resemnare, prin retragerea în Moldova.

încă delà începutul mobilizării, din Aug. 1916, părintele dr. Vasile Lucaciu muncea cu febrilitate la organizarea Ar­delenilor refugiaţi în România (vreo douăzeci şi cinci de mii) bătând zilnic coridoarele ministerelor, pentru a fi primiţi ca voluntari în cadrele armatei române.

Pentru acest scop întocmeşte în colaborare cu alţi arde­leni şi bucovineni, următorul memoriu, pe care în luna Sep­tembrie 1916, îl înaintează Consiliului de Miniştri :

, ,Onorat Consiliu de M iniştri,

„înainte de declararea mobilizării şi a ruperii legăturilor diplo­m atice cu P uterile Centrale, guvernul rom ân nu se putea ocupa de

8) Dr. Sebastian Stanca: „Contribuţia preoţim ei române din Ardeal la răsboiul pentru întregirea neamului“ (1916—1919) Cluj Cartea Ro. mânească 1925 pag. 48.

122

situaţia noastră a Rom ânilor dc p este m unţi şi din Bucovina, veniţi în România delà isbucnirea războiului european. în ţeleg em daci că autorităţile statului nu au luat dispoziţii privitoare la rolul pe care interesul cauzei, trebue să-l avem şi noi în cursul răsboiului pentru întregirea neamului şi pentru împlinirea idealului nostru.

„G lasul cunoştiinţei, care ne-a povăţuit să trecem Carpaţii şi să venim în R eg a t, ne îndeamnă acum, în aceste zile m ari şi sfin te pentru noi, să ne facem pe deplin datoria şi să căutăm a fi cât mai folositori oştirei rom âneşti şi Statului român.

„D e aceea ne perm item a supune binevoitoarei judecăţi a Onor. Consiliu de M iniştri o seam ă de propuneri, lăsând la 'aprecierea D om niilor-V oastre să le prim iţi pe acele, pe care le veţi găsi potri­vite şi să aduceţi hotărîrile, pe cari le veţi crede de cuviinţă.

„N o i Rom ânii refugiaţi din A rdeal (Banat, Crişana, M aram u­reş) şi din Bucovina voim să luăm parte activă la cucerirea Í pă­mântului, în care ne-au lăsat părinţii şi în care odihnesc străbunii noştri.

„ Credem că e o datorie de onoare pentru noi, ca în acest răs- boiu să înscriem pe paginile istoriei fa p te, cari să arate urm aşilor că şi Rom ânii din ţinuturile subjugate au luptat alături de ostaşii R egatului pentru întruparea Rom âniei M ari şi că prin sângele lor au răscum părat unitatea politică la care au visa t veacuri dearân- dul. D orinţa noastră ar fi ca Onor. Consiliu de M iniştri să încuviin­ţeze organizarea de regim en te ardelene şi bucovinene, cari să se compună din foştii soldaţi rom ani ai arm atei austro-ungare, veniţi în Rom ânia în cursul răsboiului si din prizonieri din Rusia, cari vor trebui aduşi în România.

„înfiin ţarea acestor regim en te ar face cea mai bună im presie asupra publicului din R eg a t şi aşupra celor de acasă. Ele ar putea fi întrebuinţate cu fo los pe câmpul de luptă şi în teritoriile ocupate, pe cari, fiind leagănul în care s’au născut, le cunosc de aproape.

„ în tr e soldaţi, toţi fo şti tovarăşi de su ferin ţe, ar exista legă­turi de prietenie şi prin urm are, ar alcătui unităţi închegate su fle­teşte , cari ar căuta să se ia la întrecere, în fa p te de v ite jie , cu celelalte regim en te ale oştirei din R egat.

, R egim en tu l de ardeleni şi bucovineni s’ ar putea organiza fie în cadrele corpurilor existen te , fie în corpuri nouă, create pe uni­tăţi suplim entare ale oştirei rom âne. După inform aţiile pe care le avem , numărul soldaţilor rom âni ardeleni şi bucovineni, refugiaţi în ţară, se urcă la 10—15 .000, iar numărul prizonierilor rom âni din Rusia trece p este 109.000, îm preună ar da deci un contigent pentru două corpuri de armată. P entru cazul, când Onor. Consiliu de M i­niştri ar adm ite organizarea m ilitară a ardelenilor şi bucovinenilor, facem urm ătoarele propuneri concrete.

1. M inisterul de Răsboiu să num ească un condam nat de orga ­nizare al acestor regim en te, eventual corpuri, care :

123

a) Să concen treze, prin ordin, pe toţi ardelenii şi bucovinenii recrutaţi in prim ăvara acestui an de autortăţile m ilitare rom âne.

b ) Să ordone noui cercetări pentru to ţi aceia, cari nu au re- nunţat încă la protecţia străină, sau nu şi-au aranjat situaţia m i­litară în oştirea rom ână:

c) Să fixeze garnizoanele regim en telor, cari întrucât va fiposibil, se vo r alcătui după fo ste le cercuri de recrutare din A u str o - Ungaria. r .

d ) Să se îngrijească de echiparea, înarm area, întreţinerea şi de instruirea acestor regim en te. încadrarea unităţilor mici, plutoane şi companii, se va putea fa ce cu ajutorul foştilor ofiţeri rom âni în armata austro-ungară, iar unităţile m ari v o r fi conduse de ofiţeri superiori din armata română.

2. R egim en tele rom âneşti, făcând parte din armata rom ână, vor purta aceeaşi uniform ă şi vor presta jurăm ântul obştesc Ma- jestă ţei Sale R egelui Ferdinand şi Patriei.

3. Com andam entul de organizare a acestor regim en te se va ocupa şi va rezolva toate chestiunile m ilitare privitoare la ardeleni şi bucovineni. V a recom anda cartierele generale ale arm atelor de operaţiuni, personalul necesar de in terpreţi — inform atori, cari până acum s ’au recrutat la întâm plare şi se va îngriji de transpor­tarea şi de repartizarea prizonierilor rom âni din Rusia.

„F ie că se adm ite sau nu această organizaţie, rugăm Onor. Consiliu de M iniştri să binevoiască a interveni pe lângă guvernul M ajestăţii Sale Ţarului să libereze prizonierii rom âni (soldaţi şi ofiţeri) din R usia, cari vor să lupte sub flam urile rom âne.

„A d u cerea în Rom ânia a acestor prizonieri se im pune din con­sideraţii superioare naţionale. Fiind în R ega t şi eventual făcând parte din armata rom ână, s ’ar cultiva în ei spiritul de solidaritate şi li s ’ar trezi conştiinţa de unitate şi de mândrie naţională atât de necesară generaţiilor cari v o r alcătui Rom.ânia-Mare de mâine.

„D e aceea stăruim cu insistenţă ca prizonierii români din R u ­sia să fie aduşi în ţară.

„D acă Onor. Consliu de M iniştri g ă seşte că organizarea acestor regim en te ardeleneşti şi bucovinene ar întâm pina dificultăţi sau crearea de unităţi nouă ar cere prea m ult tim p, ne perm item a-l ruga să binevoiască a dispune ca Românii ardeleni şi bucovineni ? e- crutaţi să fie concentraţi la unităţile ex isten te ale arm atei rom ánc, şi ca forurile m ilitare com peten te să ordone o nonă recrutare pen­tru toţi cari nu au satisfăcu t încă obligaţiunile ostăşeşti. în orice form ă voim să ne îndeplinim datoria de sânge faţă de Rom ânia- M are. în legătură cu cele de mai sus am intim şi de \necesit'ntea unei dispoziţii unitare pentru reglem entarea situaţiei foştilor o fi­ţeri în armata austro-ungară, cari cer să li se recunoască gradui să fie în armata română ca ofiţeri. 1

124

„P e lângă aceasta, ne perm item a atrage atenţiunea Onor. Con­siliu de M iniştri, asupra urm ătoarelor chestiuni :

1. Prizonierii rom âni, capturaţi de armata rom ână în cursul răsboiului să fie adunaţi într’ o tabăra separată, ca să se poată bu­cura de un tratam ent special şi să li se poată face o ieducaţia na­ţională.

,,Răm âne la aprecierea Onor. Consiliu de M iniştri, dacă şi aceşti prizonieri vor putea fi sau nu încorporaţi în regim en tele ar­delene şi bucovinene, sau vo r fi întrebuinţaţi pentru alte servicii militare.

2. Fiindcă situaţia m ultor ardeleni şi bucovineni aflători în ţară, precum şi a acelora cari mai vin în cursul răsboiului, e nelă­m urită credem că ar fi necesară instituirea unei secţii fie pe lângă Liga Culturală, fie pe lângă M inisterul de Intern e, com pusă din ardeleni şi bucovineni, sub conducerea unui funcţionar al M in iste­rului de Interne, care să stea în ajutorul autorităţilor rom âne pen ­tru executarea tuturor dispoziţiilor guvernului privitoare la arde­leni şi bucovineni. în special să prim ească şi să controleze cererile celor cari vreau să -şi regu leze situaţia liberei petreceri în ţară cari astăzi sunt expuşi la m ulte inconveniente şi nedreptăţi.

„Supunând aceste propuneri atenţiunei binevoitoare a Onor. Consiliu de M iniştri credem că ne-am îndeplinit o datorie jşi nă* dăjduim, că conducătorii ţării vo r găsi cele mai m ulţum itoare solu- ţiuni pentru determ inarea rolului, pe care trebue să-l avem şi noi ardelenii şi bucovinenii în răsboiul Rom âniei-M ari.

„P rim iţi V ă rog D om nilor M iniştri încredinţarea prea înaltei noastre stim e şi consideraţiuni“ .

B u cureşti, S eptem brie 1916.

în num ele rom ânilor refugiaţi din A rdeal şi din B u covin a : Dr. V A S IL E L U C A C IU fo st secretar al partidului naţional dAn Tran­silvania şi Ungaria, D r. I. N I STO R p rofesor la U niversitatea din Cernăuţi, m em bru al A cadem iei R om âne, O CT. C. T Ă S L Ă U A N U fo st secretar al ,,Asociaţiunei din Sibiu şi director al revistei l u ­ceafărul“ , IO R G U G. T O M A fo s t consilier şi preşedin te de .secţie le, Tribunalul din Suceava (B u covin a ), Dr. D IM IT R IE M A R M E - L IU C , fo st p rofesor de liceu în Cernăuţi, V A S I L E C. O S V A D Ă fo s t director al băncii A g rico le din H unedoara, D r. O N IS IF O R G H IB U fost inspector al învăţăm ântului rom ânesc din Transilvania.

înfrângerile suferite în prima parte a răsboiuilui de către armata română, îl zdrobiră sufleteşte, dar nu-1 putură descu­raja, ci încrezător în realizarea idealului propovăduit de el şi pentru care luptase şi în care crezuse cu putere, din cea mai fragedă tinereţe, moşneagul luă din nou toiagul pribegiei, îm­părtăşind soarta amară a tuturor acelora cari, ca şi el se re­

125

trăgeau în laşul nădejdilor noastre din toate vremile, de ieri ca şi de azi, în aşteptarea unor zile mai senine.

Aci însă nu stătu mult. Nenumăraţii prizonieri români, foşti ostaşi austro-ungari din Rusia, în repetate rânduri îşi exprimaseră dorinţa de a alcătui corp de voluntari pentru a lupta pe front, alături de armata română. Rusia a consimţit chiar, la organizarea unui asemenea corp, designând ceva mai târziu, prin Oct. 1917 locul de organizare la Darniţa. Organi­zaţia prizonierilor a căutat să între în legături cu guvernul român, cerându-se permiterea intrării lor în ţară. Guvernul n’a dat însă nici un răspuns. Ceeace s’a făcut a fost că s’a trimis în primăvara anului 1917 o delegaţie delà Iaşi în frunte cu părintele Dr. Vasile Lucaciu şi din care mai făceau parte dnii Oct. Goga, V. C. Osvadă, Vasile Stoica şi locot. col. Pietraru.7)

Intre timp guvernul român constată lipsa totală la noi, a unei intense propagande în ţările aliate şi neutre din Apus, pentru ca revendicările noastre să fie cunoscute şi preţuite aşa cum. meritau. Popoarele amice ca Cehii prin neobositul Massarik, Polonii prin marele Paderewski şi chiar Sârbii,

desvoltau o propagandă prodigioasă în această direcţiune. Ba, chiar şi Ungurii şi Bulgarii îşi făceau propagandă favorabilă prin ţările neutre.

Atunci se luară măsuri pentru organizarea unei propa­gande sistematice şi bine organizate, trimiţând în străinătate un număr însemnat de intelectuali, capabili de a aduce la în­deplinire această grea misiune. Cei mai miulţi, sub influenţa tradiţiei şi a legăturilor culturale, au apucat drumul Parisu­lui unde se găseau la sfârşitul anului 1917, vreo 30 de profesori universitari români şi vreo 40 de parlamentari.

Chestiunea cea mai grea însă, era o bună reprezentare în Statele Unite ale Americei, unde ni se făcuse o propagandă foarte nefavorabilă şi pe lângă aceasta condiţiile de viaţă foarte complicate şi diferite de cele din Europa, care dau americanului o psihologie aparte, făceau ca misiunea pentru America să fie din cele mai grele de alcătuit.

Trăiau acolo aproape 200.000 de Români, cei mai mulţi

7) Ion Clopoţel: „Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului ou Buco, vina“. Edit. rev. „Societatea de Mame“ Cluj, 1926. pag. 138.

126

din Austro-Ungaria, plecaţi înainte de răsboi, iar alţii din Ro­mânia plecaţi în timpul răsboiului, cu miciuni mai mult sau mai puţin oficiale şi cari au dus o activitate lăudabilă pentru- ca să spulbere minciunile răspândite de propaganda austro- ungară, prin ziarële americane la adresa ţării şi neamului ro­mânesc.

între cei cari s’au distins în această direcţie merită să menţionăm mai ales pe fraţii Gogu şi Paul Negulescu, cari au scos la Chicago o revistă lunară „România“ în englezeşte şi româneşte şi au înfiripat o asociaţie a membrilor coloniilor ro­mâne din America, care a adunat şi a trimis în ţară ajutoare importante şi a luat iniţiativa înjghebării unui corp de volun­tari români.

Misiunea oficioasă română a plecat delà Iaşi abia în pri­măvara anului 1917 şi era compusă din părintele dr. Vasile Lucaciu, părintele loan Moţa delà Orăştie şi profesorul Va­sile Stoica (azi ministru plenipotenţiar la Sofia).8) Părintele Lucaciu înainte de a trece Oceanul printr’o serie de articole şi câteva conferinţe demască, în faţa opiniei publice scandi­nave, barbaria şi teroarea desfăşurată de autorităţile maghia­re asupra populaţiei româneşti.

Ajunşi în America, pentru a sprijini mai bine propaganda ce aveau să facă părintele loan Moţa începu să scoată la Cle- veland ziarele d-sale „Libertatea“ cu suplimentul ei „Foaia in­teresantă“ cari la începutul răsboiului mondial se mutară de­là Orăştie la Bucureşti, de unde în timpul ocupaţiei fură izgo­nite, pentruoa după răsboi să reapară din noiu la Orăştie.

Misiunea cea mai grea a acestei delegaţii a fost organi­zarea Românilor aflători în Statele Unite într’o legiune de vo­luntari. Dar guvernul american nu permitea organizarea şi instruirea de trupe neamericane pe teritoriul Republicei. De aceea cererea reprezentanţilor români de a li se admite orga­nizarea unei legiuni a fost respinsă de guvernul american, pe motivul „că sunt mari dificultăţi de transport pentru Europa şi uzinele abia sunt în măsură să echipeze armatele ameri­cane“ .8) ■. *'

8) I. Moţa: „Amintiri din 42 dê ani de gazetărie“, în Nr. din 15 Dec. 1935 al „Gazebei Antirevizioniste“ din Arad.

9) Eide Bufnea: „Formaţiile de voluntarii“ : în „Transilvania, Banat, Crişan şi Maramureş“, Bucureşti, Cultura Naţion, 1929 Vol. I. pag. 136.

12?

în cèle dili urmă însă, foarte mulţi Români din America s’au înrolat ca voluntari în armata americană şi au trecut oceanul, luptând pe frontul apusean pentru triumful ideii că­reia îşi închinară viaţa convinşi că prin aceasta ajută şi ei la desrobirea fraţilor şi părinţilor lor de acasă.

Părintelle Lucaciu mai avea în America pe fratele său Constantin preot, pe fiul său, dr. Epaminonda Lucaciu tot preot, care plecase încă din 1905, fiind cel dintâiu preot unit trecut peste Ocean şi pe cumnatul său Gavril Barbul, cu al căror sprijin moral a organizat întruniri populare prin centrele unde numărul Românilor era mai mare, ţinând liturghii şi predici prin bisericile lor, şi împărţindu-le broşuri, ziare şi hărţi de propagandă. S’au ţinut întruniri poporale în Cleve- land-Ohic, Joungstoun, Frenton, Boston, Baltimore, Chicago, unde talentul de orator al părintelui Lucaciu a fascinat şi în­sufleţit întreaga asistenţă. Aceste impozante întruniri au fost organizate şi conduse cu sprijinul şi concursul întâiului nostru ministru delà Waschington dl. dr„ C. Angelescu, azi Ministru al Instrucţiunei, prin a cărui jertfă, devotament şi abilitate diplomatică, am câştigat de partea noastră opinia publică şi cele mai de seamă personalităţi politice şi culturale ale Ame- rrcei.

La 5 Iulie 1918 s’a ţinut la Waschington un congres al tuturor organizaţiilor româneşti din America, şi când a luat fiinţă o Ligă Naţională Română sub preşedinţia dlui Vasile Stoica, numărând peste 15-000 de membri. Această Ligă, îm­preună cu reprezentanţii Cehilor, Sârbilor, Polonezilor, Italie­nilor, Grecilor etc. au format o Uniune Medio-Europeană, di­rijată contra Austro-Ungariei. După o mare întrunire ţinută la New-York la 15 Septembrie 1918, dnii Massarik^Paderewski, Hlinkowici şi Stoica au fost primiţi de preşedintele Wilson, care pentru prima oară s’a exprimat atunci, că guvernul Sta- telorUnite e de acord cu aspiraţiunile naţiunilor oprimate din Monarhia austro-ungară."1)

Dar părintele Lucaciu nu mai era acolo. în luna August a anului 1918 el părăsi America şi se duse la Paris, unde fu

10) Victor G. Cădere: „Pregătirea diplomtică a Unirei, în „Transîl- vaniia, Banat“, etc. o. c. vol. I. pag. 111.

chemiat de colonia română de acolo, deoarece sfârşitul se apro­pia şi prevederile unui mare răsboi diplomatic ce avea să se dea la Paris ca o continuare a celui de pe fronturi, reclamau prezenţa lui, neapărată în capitala lumii, pentruca în tovără­şia dlui Oct. Goga şi a altor ardeleni refugiaţi acolo să repre­zinte si să demonstreze voinţa Ardealului la Conferinţa păcii.

Cât de nepreţuită a fost prezenţa lui atunci acolo ne-o tăl­măceşte impresionat de frumos discursul citat mai sus al dlui Oct. Goga, prin următoarele cuvinte de sobră construcţie şi emoţionantă frumuseţe:

„L a Paris când se teşeau firele congresului de P ace, figu ra lui vioaie era revărsată de o lumină nouă. Latinitatea biruise şi fruntea largă a acestui m ag călător, m i-aduce am inte, pe urma unei cuvân­tări a italianului F errero , prim ise parcă un joc de lumini necunoscu­te încă. E ra în frenezia trium fului, sorbea nectar la sim pozionul idealului înm plinit şi buzele i se strângeau într’o linie dârză de pretor greco-rom an , sm uls par’că dintr’un basso-relief din arcul de trium f al lui T itu s Vespasianul. O ceată de diplom aţi străini p rk veau cu admiraţie făptura lui care era cea mai p erfectă legitim aţie a descedenţei noastre şi când un american l-a întrebat dacă şi 'A r­dealul gândeşte la fe l cu noi, părintele Lucaciu i-a răspuns cu o dem nitate calm ă: F iţi liniştit dom nul m eu, acolo unde sunt eu acolo ba:te inima Ardealului“ ! . . .

Compatrioţii noştri delà Paris luând model delà organi­zaţiile cehe, croate şi polone, au luat iniţiativa de a se consti­tui într’un organ, care să lucreze cu toată autoritatea şi cu toată răspunderea pentru înfăptuirea idealului căruia i s’au închinat cu toţii. Dr. Jean Cantacuzino preşedintele „Federa­ţiei Unioniste“ din ţară şi părintele Dr. Vasile Lucaciu, con- vocară la finele lui August şi în Septembrie 1918 câteva în­truniri la Hotel des Deux Mondes unde s’a constituit în ziua de 6 Septembrie 1918. „Consiliul Naţional al Unităţii tuturor Românilor“ având preşedinte pe Take Ionescu, vice preşedinţi pe părintele Dr. Vasile Lucaciu, pe dl. Octavian Goga, pe dl. Dr. C. Angelescu şi pe dl. Ioan Th. Florescu, iar membri în comitet pe dnii dl. Athanasovici, Paul Brătăşanu, dr. I. Can­tacuzino, Lascar Catargi, Partenie Cosma, C. Costescu Comă- neanu, C. Diamandi, Vas. Dimitriu, I. Găvănescu, dr. Toma Ionescu, Sim. Mândrescu, D. G. Many, C. Mille, G. G. Miro- nesou, G. Moroianu, C. Sipsom, Vasile Stroiescu, N. Titulescu,

129

Colonei G. Văsescu, ing. Traian Vuia, dr. Blaga, dr. C. Lacea şi N. Bogdan.

La întrunirea de constituire a acestui Consiliu, în vorbirea pe care a ţinut-o părintele Lucaciu, a declarat următoarele: „Trebue să mergem înainte şi să afirmăm cu forţa drepturile şi aspiraţiile noastre naţionale până în ziua când ele vor fi înfăptuite. Această Unire sfântă ne va da energia necesară ca să ducem lupta. Ea este garanţia sigură a realizării unităţii tuturor Românilor într’un stat naţional: România Mare“.

Nu mult după constituire, consiliul a fost recunoscut de către guvernul francez, aşa cum fuseseră recunoscute şi orga­nizaţiile similare ale Cehoslovacilor, Polonilor şi Sârbilor, apoi din partea guvernului Statelor Unite prin un manifest de sim­patie, sub formă de mesagiu, iscălit de preş. Wilson la data de 6 Nov. 1918, şi apoi din partea guvernelor italian şi englez.

Guvernul maghiar, pentru a salva situaţia în care lse găsea Ungaria, a lansat un apel către Aliaţi, declinând răspun­derea răsboiului şi aruncând-o asupra Germaniei. I-a răspuns însă Consiliul Unităţii tuturor Românilor printr’un protest tipărit în organul Consiliului, cotidianul „La Roumanie“, re­dactat de Pavel Brătăşanu, în care pentru prima oară se cere oficial şi pe faţă desmembrarea Ungariei, în teritorii naţionale independente, conform principului de autodeterminare.

Cam tot atunci, în 29 Octombrie 1918 se ţinu la Geneva un congres al naţionalităţilor oprimate, unde noi am fost re­prezentaţi prin o delegaţie a Consiliului din Paris. Părintele Lucaciu încă se duse fără a avea însă o calitate oficială. Asistă la şedinţe şi impărţi broşuri de propagandă printre congresişti.

La începutul lui Dec. 1918 plecă cu dnii Nicolae Titulescu, dr. C. Angelescu, Const. Mille, L. L. Catargiu, şi Benedetto Luca, la Roma unde sunt primiţi de dl. Orlando, preş. Consi­liului de Miniştri italian. în discuţiile ce au urmat s’au idat asigurări reciproce despre stabilirea unei fraternităţii italo- române şi de simpatie pentru toate problemele ce interesează ambele naţiuni surori şi în particular funcţionarea Legiunei Române din Italia, a cărei organizare era de fapt scopul venirei acestei delegaţii a Consiliului Unităţii Naţionale la Roma.

încă din 1916, îndată după intrarea României în răsboi

prizonierii români din. Italia şi-au manifestat dorinţa, de a intra ca voluntari în cadrele armatei italiene. Cu toate aceste numai în Iunie 1918 s’a aprobat înfiinţarea şi organizarea Legiunei voluntarilor români din Italia, a cărei decret de constituire a apărut abia la 15 Octombrie 1918.“ )

Primul regiment de voluntari români s’a format la Petra Lata lângă Roma, numit regimentul „Horea“ al cărui drapel a fost sfinţit în ziua de 5 Decembrie 1918, la Morino, de către păr. dr. Vasile Lucaciu. Iar peste o lună, la 6 Ianuarie 1919, în piaţa Siena din Roma se sfinţi drapelul celui de al doilea regiment, fiind totodată decoraţi o mulţime de voluntari cari se distinseseră în luptă pe front împotriva Austro-Ungariei.

în vremea aceasta, acasă în Ardeal se produseră schim­bări mari. La 1 Decembrie 1918 se ţinu Adunarea Naţională delà Alba-Iulia, decretându-se Unirea, fără de nici o condiţie, a Ardealului şi părţilor ungurene cu România, alegându-se şi un Consiliu Dirigent, din 15 membri, ca putere executivă a Ardealului, până la complecta unificarea şi în lipsă a fost cooptat şi părintele dr. Vasile Lucaciu.

u ) Biie Biifnea: o. c. pag1. 133.

131

C A P I T O L U L VID.

Prăbuşirea monarhiei austro-ungare, sfârşitul unei lupte âintr’o uiaţâ

închinată iâealului naţionalApropiatul sfârşit al răsboiului mondial găseşte Monarhia

austro-ungară în deplină debandadă şi aduce desmembrarea ei. Sărăcia se cuibărise şi rodea populaţia delà sate, când şti­rile din ce în ce mai multe şi mai alarmante de pe fronturi, prevesteau sfârşitul. Soldaţii părăseau liniile de luptă prin acte de nesupunere, fără precedent. Evenimentele cari se precipi­tau zilnic pe fronturi, îl silesc pe Carol II. Regele Ungariei şi împăratul Austriei să demisioneze, părăsind ţara, iar premie­rul ungar, Ştefan Tisza, este asasinat.

Monarhia în deplină derută, fără cârmă şi fără conducă­tori nu mai poate stăpâni popoarele subjugate, cari profitând de împrejurări, îşi proclamă independenţa, pe baza principiu­lui de autodeterminare al popoarelor, proclamat de /preşe­dintele Statelor Unite din America de Nord, Woodrow Wilson, care dă (deplină libertate naţionalităţilor ; conlocuitoare din poliglota Monarhie, să se pronunţe asupra soartei lor şi să-şi croiască singure, drumul pe care în viitor le va purta desti' nele istoriei.

Poporul român din Ardeal şi Ungaria, urmând sfatul vre- milor de mult aşteptate îşi spuse dorinţa în Adunarea Naţio­nală delà Alba-Iulia, iar la Paris unde avea să se întărească acest mare act de dreptate istorică. Consiliul Unităţii Naţionala îşi intensificase lupta de propagandă, publicând în oficiosul său „La Roumanie“ un mare număr de date statistice şi de hărţi, pentru a dovedi drepturile ce Românii au asupra pro­

vinciilor locuite de ei ín fosta Monarhie austro-ungară şi asupra Basarabiei.

Convins de aceste argumente, Consiliul suprem al păcii hotărî în Iunie 1919, desmembrarea Austro-Ungariei, stabi­lind frontierele Europei centrale în aşa fel, ca să dea posibili­tate statetelor naţionale să se întindă până la limita frontieri- lor de rasă.

Dupăce aceasta hotărîre fu adusă, Consiliul Unităţii tu­turor Românilor îşi văzu terminată misiunea, de care se achi­tase într’un mod aşa de strălucit. Membrii lui începură să re­vină în ţară iar ziarul „La Roumanie“ îşi sistase şi el apariţia, pentru a reapare mai târziu la Bucureşti.

Părintele >dr. Vasile Lucaciu se reîntoarse în ţară ceva mai târziu, prin Octombrie 1919. Acest „Ulise“ al nostru sosi tăcut şi fără paradă în jurul său, sau a naţionalismului său aşa că sătmărenii abia apucară să afle ştirea sosirei lui şi în pripă înjghebară o primire din cele mai strălucitoare în piaţa din mijlocul Sătmarului, aşteptând să mai audă odată glasul nepotolit al crainicului durerilor şi suferinţelor noastre.

După o scurtă şi înflăcărată cuvântare rostită din bal­conul primăriei, marele pribeag, cu pletele acum ninse şi cu faţa adânc brăzdată şi prea muncită de mulţimea anilor îm­pliniţi în lupta grea, dar biruitoare, ardea de neastâmpăr să sboare, încă odată la cuibul lui de . şoim, din care plecase într’o zi de toamnă, cu cinci ani înainte, el moşneag bătrân să pro­testeze şi să arate lumii întregi durerea noastră, trecând peste orice riscuri de a nu se mai reîntoarce, sau de a ajunge la ţinta dorită, având doar drept sprijin un toiag în mână, dar în suflet acelaş ideal, aceeaşi credinţă în tăria izbânjdei, căreia îşi închinase întreaga-i viaţă. Biruise, iar gândul lui curat şi visul lui care îl frământase aproape o jumătate de veac, acum deveni fapt.

Se prăbuşise de sus de tot, ca să nu se mai poată ridica, blestemata pajură cu două capete şi vestea acestei nespuse bucurii o aducea el, ca o justificare a absenţei în cursul celor cinci ani de zile, acelora cari îl aşteptau cu drag, singurii lui prieteni buni, tovarăşi de lupte din alte vremuri grele, acei aspri munteni, ţărani, din satele de pe valea Şişeştilor, cari şi azi încă îi păstrează cea mai neţărmurită dragoste, căci nu

133

esto om, care l-a cunoscut şi care vorbind despre el să nu i se umezească ochii.

Pentru, ceilalţi delà oraşe, cei mai mulţi români de oca- zlune, pentru „cetele de naţionalişti“ neofiţi, seninul bătrân era deja o povară, căci prin măreţul lui trecut putea să-i eclip­seze şi să le zădărnicească goana nebună după situaţii.

Răsplata însă, i-o dete Dumnezeu şi-i fu dat s’o vază cu ochii. O singură dorinţă mai stăpânea nerealizată în sufletul lui mare în veşnică goană şi în veşnic neastâmpăr după în­făptuiri. îi stăpânea dorinţa de a ne vedea unificaţi şi sufle­teşte. „El marele dărâmător de hotare, spune dl. O. Goga, cerea topirea graniţelor sufleteşti, dorea plivirea grabnică a buruienilor din trecut, pentru deplina consolidare ia acestei ţări, pe care inima lui largă se obişnuia de mult s’o iubească deopotrivă“ .

Pentru a premerge cu exemplu şi în această direcţie el a fest primul purtător de steag, militând pentru o acţiune poli­tică cu fraţii din vechiul regat. Şi îndată după destrămarea Consiliului Dirigent, în anul 1920, trecu în rândurile organi­zaţiei politice de subt preşedinţia dlui general (azi mareşal) Averescu.

Mulţi consideră acest pas al lui, ca singura mare greşală săvârşită în tot cursul vieţei şi carierei sale politice. Cei ce cred însă în această afirmaţie, nu fac altceva decât să să- vâreşască ei înşişi o mare greşală, deoarece părintele Lucaciu în acel moment n’a făcut o greşală ci o îndreptare, reluîndu-şi vechea lui directivă politică acea delà 1896 prin care admi­tea pentru românism o singură capitală, un singur focar, de unde să se răspândească una şi aceiaşi directivă politică pen­tru. întreg neamul românesc. Aşa deci gestul lui delà 1920, prin care după unii, îşi părăsea vechii săi tovarăşi de luptă, nu putea fi un act nesocotit care să arunce puţină umbră asupra marilor lui merite câştigate prin luptă dârză şi per- zistentă vreme de o jumătate de veac.

Fără îndoială prin această atitudine el urmărea con­tinuitatea unei linii drepte în concepţia lui politică. în timpul guvernării, dlui. dr. Alexandru Vaida-Voevod, în iarna anului 1920, plecă din nou la Roma, cu un fel de misiune semiofi­

134

cială, din partea încheierii unui concordat religios cu Vati­canul.

Reîntors delà Roma, avu trista încercare a morţii, destul de timpurie, a fratelui său Constantin, care revenit din Ame­rica în 1919 deveni protopop unit în Satu-Mare.

După înmormântarea acestuia sătmărenii îi oferiră lui scaunul protopopesc1) demnitate pe care o păstrează până la sfârşitul vieţii.

Sânătatea lui era însă acum şubredă. O boală de inimă contractată în anii lui de pribegie, îl ţintui pe patul de sufe­rinţă la locuinţa lui delà periferia dinspre Tămăşeu a Săt- marului unde îşi petrecu agonia, uitat şi părăsit de toţi. Intr’o zi semnele prevestiră sfârşitul neîndoelnic şi apropiat al marelui muribund. Fu ridicat de fiul său Epaminonda, atunci profesor la Şcoala Normală din Satu-Mare şi dus la locuinţa acestuia din Bul. Reg- Ferdinand I. Aici se stinse discret şi sărac, în ţara aceasta care se ridica mare, frumoa­să şi aşa de bogată pe umerii lui trudiţi, într’o zi mohorâtă de toamnă în 28 Noembrie 1922.

Leul obosit de atâta drum şi sbucium, de atâta frămân­tare plecase capul şi cerea dreptul la odihna binemeritată.

Parlamentul al cărui membru era, decise să i se facă funerarii naţionale la înmormântare, iar în ziua de Vineri 1 Dec. 1922 ziua înmormântării, în toată ţara să se declare doliu naţional. Academia Română l-a omagiat m şedinţa delà 1 Decembrie 1922, printr’o cuvântare rostită de preşedintele ei de atunci, de Dimitrie Onciul, şi care printre altele, spunea următoarele : „Ardealul românesc şi cu el împreună, româ- nimea toată plânge pe acest mare fiu al său, valorosul luptă­tor pentru drepturile naţionale ale Românilor de peste munţi sub fosta stăpânire ungurească“ .

„Academia Română, părtaşă la toate actele însemnate cari privesc viaţa naţională a Romanilor de pretutindeni, a urmărit cu viu interes şi activitatea neobosită a marelui lup­tător naţional“ .

„Cu adâncă mâhnire ea se asociază la jalea pentru pierde-

î) Augustin Ferenţiu: „Istoria bisericei gr. oat. române din. Sátmar ; Satu-Mare, 1933 Tipogr. Concesionării Presa liberă, pag. 6 .

135

rea mult preţiosului naţionalist, care o viaţă întreagă a stat în fruntea luptelor naţionale ale fraţilor de peste munţi, su­ferind pentru drepturile lor, temniţă şi prigoniri“.

Sicriul care închidea trupul neînsufleţit a lui Vasile Lu- caciu, a fost aşezat în biserica românească din Satu-Mare, înconjurat de coroane şi acoperit de flori.

Ultimul omagiu al ţării întregite şi al neamului românesc recunoscător i l-a adus primul ministru de atunci al ţării Io­nel I. C. Brătianu, care din însărcinarea Regelui Ferdinand I. a depus pe coştigiul marelui luptător insignele Marelui cor­don al ordinului „Steaua României“, ca viu semn al recu­noştinţei pe care cu toţii trebue să o purtăm serviciilor aduse de dânsul în viaţă, cauzei noastre naţionale. Apoi a rostit ur­mătoarea cuvântare :

„G u vern u l a socotit ca o m are datorie să aducă prin m in e, prinosul recunoştinţei sale, m em oriei părintelui Lucaciu.

„C u dânsul se stinge o vo ce autorizată a patriotism ului rom ân, care a apărut şi a îm bărbătat neamul n ostru în vrem ea celor mai aprigi frăm ântări şi a celor m ai m ari realizări.

„In sfânta leg e a patriotism ului ca şi în creştineasca noastră religie nu păşesc pe căile adevărului, şi nu chezăşuiesc roade trai­nice vieţei lor, decât acei cari păstrează nestin s în su flet iubirea credinţa şi nădejdea fără de care nu se trezesc energiile bine f fa cătoare şi nu se înalţă clădirile trainice.

în desvoltarea lor popoarele au pururea n evoe să creadă să iubească şi să spere, pentruca să-şi asigu re lor sănătate şi p u tere şi pentruca viaţa lor să contribue la prosperitatea şi civilizaţia obşteasca a om enirei.

„D a r sunt clipe hotărîtoare în desfăşurarea istoriei, în care aceste virtu ţi cardinale răsar stăpânitoare m ai strălucit ca oricând şi când acei cari le întrupează se înalţă, figu ri eroice, în ochii posterităţii.

„ în asem enea vrem uri la ceasul înfăptuirii idealului secular i-a fo s t dat părintelui Lucaciu să rostească cu grai înflăcărat cre ­dinţa, dragostea şi nădejdea unui p op or în treg şi de aceea num ele său va răm âne pe veci legat de realizările m ăreţe pen tru Icare a luptat fără p reg et şi fără şovăire.

„M ari i-au fo s t încercările şi durerile în m ijlocul trudelor şi al jertfe lor prin care s’a întem eiat unitatea R om â n iei; dar patrio­tism ul său înalt, cald şi sincer a resim ţit adânc m ulţum irea nea-

2) Viitorul: Edita specială delà 3 Decembrie 1922.

136sem uită de a fi m artor şi părtaş la opera de m ântuire dorită de

veacuri. . 7. „,A cel patriotism se arată nestins şi n em tunecat chiar după

jeţu l de su ferin ţe ale ultim elor sale zile, când cu prilejul încoro* narei îşi uită chinurile tru peşti şi îşi m anifesta a stfel conştiinţa

sa de rom ân :„încântat de succesele strălucite ale actului patriotic de

încoronare vă gratulez, dorind cu toată suflarea românească realizarea tuturor aspiraţiunilor pentru mărirea şi bunăstarea scumpei noastre naţiuni. Mare bucurie în toată ţara pentru entuziasta colaborare a partidelor conştiente de chemarea lor: Trăiască Kegele, Trăiască Regina, să se bucure de toată mă­rirea ce-i poate da coroana pusa de poporul sau eroic .

„P entrucă fără încetare şi fără preffet, dvn tin ereţe până la m oarte, sufletul lui Lucaciu a slăvit nădejdile neamului şi în glasul său a răsunat credinţa unui în treg popor care se închină la 'mor­mântul din Ş işeşti unde se ridică azi, lângă graniţa etnică a neamu­lui un altar de v eg h e al rom ânism ului de pretutindeni.

„ în sim ţăm ântul unanim de pietate ş i de dragoste care îl în­tru neşte, în jurul acestui altor, neamul nostru află o nouă chezăşie a solidarităţii care îl leagă şi în care treaz, curat în su flet şi unit în puteri e dator să asigure întărirea şi propăşirea sfin tei m oşteniri ce i-au lăsat cei din toate vrem urile care i-au închinat viaţa idea­

lului naţional.„P rin pilda vieţei sale şi prin dragostea ce ne leagă de m em o ­

ria sa îşi păstrează m arele rom ân şi dincolo de m orm ânt v ie şi bi­nefăcătoare înrâurire asupra conştiinţei naţionale şi num ele părin­telui Lucaciu va fi pom enit pe v ec i cu evlavie şi recunoştinţă“ .

Au mai fost de faţă la înmormântare, generalul Moşoiu, ministru al comunicaţiilor, dnii ing. N. G. Popovici, şi preot Bran ca delegaţi ai Senatului, dnii Leon Mrejeru, Simionescu, Marmeliue, Ştefan Ion şi Gherman Pântea delegaţii Camerei, dnii Trancu-Iaşi, Popovici-Taşcă, şi Radianu delegaţii parti­dului poporului, Ioan Florescu delegat al Ligei Culturale, Şte­fan C. Pop delegatul partidului naţional şi mulţi alţi fruntaşi şi cărturari ai Ardealului între ©ari amintesc în primul rând pe dl. Octavian Goga vecinie tovarăş de lupte al părintelui Lucaciu şi al cărui impresionant discursul îl redau aici în în­tregime :

„P rofeţii visurilor îm plinite, ocrotitorii idealurilor realizate generalii m orilor izbânzi de dbiceiu pleacă discret din lum e. Ei in­carnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt sbucium ul m aselor

137

anonim e. Până în clipa biruinţa m ulţim ea e suspendată de privirea loi' şi-i urm ează cu instinctul sig u t al supunerii salvatoare. E i p ro ­nunţă cuvântul de ordine, ei dau sem nalul de atac. S osit odată trium ­fu l nervii se destină, disciplina m orală se atenuiază, rândurile se spa rg , ierarhia valorilor su fere o lipsă trecătoare, arena e năpă­dită de figuranţi şi banchetul biruitorilor răsună sg o m o to s şi profan.

,,ln acest val de beatitudine stearpă m arele chinuit nu e la locul lui, el se dă binişor la o parte şi singurătatea creatoare îl învăluie cu încetul. P e la răspântii se strigă încă lozincele lui, praz­nicul e în toiu dar comandantul e absent. Dacă m oartea îl cerce­tează în asem enea m om en te, îl g ă seşte părăsit şi u itat .fiindcă et s ’a topit în eternitate deodată cu izbânda, de aceea plecarea lui e discretă şi tristă ca un cântec de departe într’un am urg de toamnă.

A şa s’a dus din m ijlocul nostru părintele V asile Lucaciu, în ­chinând în sicriul lui p rotestarea istoriei Ardealului rom ânesc de o jum ătate de veac. Sunt oam eni predestinaţi să concentreze în su fletul lor aspiraţiile publice} oam eni drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă aducând parcă de su s m istica flacără a cre ­dinţa. Sunt T yorteii Eladei, proorocii, cum le zice vechiul testa ­m en t, eroii, cum în nu m eşte Carlyle. F iinţa lor este un rezum ativ al societăţii, o concretizare a epocii. Vasile Lucaciu a fo s t zidit din acest rar aluat. Frăm ântarea politică a rom ânism ului încătuşat sub H absburgi de prin anii optzeci ai veacului trecu t şi până după unire se confundă cu sbucium ul lui personal. In această vrem e ori unde a fo s t Ardealul luptător, ori unde s ’au afirm ai drepturile lui de existen ţă , fie că s ’au răscolit valurile sentim entului popular din­coace şi dincolo de Carpaţi, fie că s ’au strig a t adevărurile în faţa duşmanului sau în obrazul um anităţii, ori unde a fo s t risipire de en ergie, ori unde a fo s t conspiraţie, ori unde a fo s t suferinţă p en ­tru neam , pretutindeni înseam nă că aşa a vo it să fie , aşa a hotărît să se întâm ple acest popă din Ş işeşti, mândru ca un senator rom an, fru m os ca un cardinal de pe vrem ea R en aşterei italiene.

„V a sile Lucaciu ca structură sufletească şi m oşten ire intelec­tuală, este continuatorul direct al treim ii noastre din veacul X V II I trim isă din A rdeal în ucenicie p e malurile Tibrului şi întoarsă acasă în su flet cu splendorile R om ei. Ca şi P etru M aior, M icu K lein şi\ Şincai, părinţii redeşteptării noastre, tânărul vlăstar delà Baia- M are, sub adăpostul aceloraşi ziduri delà Propaganda F ide, sub acélos cer clasic al anticului Laţiu şi-a îm pletit concepţia de viaţă sub im pulsurile m onum entalităţii rom ane reînviate de strălucirea Vaticanului. D e aici de sub arcurile de triu m f, de sub coloanele de m arm oră ale Coloseului, de sub cupola delà Lateran, din sim fonia de culori a stam pelor lui R afael, din retorica amvonului delà Ban P ietro şi din toată vâltoarea risorgim entului italian din care se

13S

resim ţeau încă pronunciam entele lui M azzîni şi gesturile largi ale lui Garibaldi, din lum ea asta de spectri lum inoşi şi su gestiu n i m ăreţe, s’a înfiripat catechism ul fanatic dl acestui p reot, care avea cd suprem ă dogm ă L A T IN IT A T E A . A c e s t crez t-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare şi ţinta de luptă.

T em peram ent pasionat, plăm ădit din sănătatea robustă a ţăra­nilor n oştri, optim ist şi senin, păstrând până la bătrâneţe sub sprâncenele arcuite picăturile de lumină ale unui rom antism tine­resc, el preconiza acţiunea şi nu se putea închide în contem plaţia unei chilii m ănăstireşti. R evărsările lui de energic cotropitoare se cereau la largul, în faţa m ulţim ii cu m ii de capete, Vasile Lucaciu a dus deci p e tărâm ul politicei m ilitante patrim oniul de sim ţire delà R om a. Latinitatea şi-a g ă sit in el pe vijeliosul tribun, idein naţională p e agitatorul implacabil. Ce spectacol de m ăreţie epică svârcolirea lui de patruzeci de ani pentru desrobirea unui colţ de om en ire! A fo s t idolul adunărilor populare, p e care le sguduia avân­tul lui de retor ca un toren t de lavă aprinsă, a fo s t locatarul în ­chisorilor din V â cz şi Seghedin p e urm a M em orandului delà Viena, a făcut să tresară cinism ul parlamentului unguresc, a s to rs râuri de lacrimi la cetăţenii din P loieşti acum un sfer t de veac, s ’a chel­tuit s’a risipit p e toate cărările, neatingând nici o deşertăciune haina lui simplă de popă de ţară, negăsindu-şi altă răsplată decât dragostea furtunoasă a m ulţim ii care l-a încununat cu aureola le­gendei şi l-a trecu t în doine ca p e eroii baladelor populare. Părintele Lucaciu a crescut aşa p e fiecare zi, ccmfundându-se rostu l lui cu o ţară robită. D e pretutindeni, din m ijlocul vârtejului, de ori unde se ivea profilul lui de vultur, ochii catifelaţi priveau departe sp re co­lumna lui Traian şi glasul lui plin cu sonorităţi de clopot, p ios ca o rugăciune sau tunător ca o răzvrătire, rostea crezul iluminat prins în curate şi stângace versu ri rom âneşti :

„M A M A R O M A C E A B Ă T R Â N ĂM I-A P U S A R M A A S T A ’N M A N Ă “ . . .

„ A sosit în sfâ rşit ziua când drama s ’a apropiat de punctul culminant. V isul m ilenar fu lgera în conştiinţa neamului nostru, continentul se încleştase în uriaşa lui încăierare, ca la judecata din urmă de pe păreţii Capelei Sixtine. P ărintele V a sile Lucaciu, hi acele zile şi-a în ţeles chem area de p rofet, dându-şi seam ă că îndru­m ătorii unui neam în vrem uri de grea cumpănă trebu e să treacă exam enul m o r a l . . . Şi-a părăsit deci casa delà Ş işeşti, s’a scuturat de obezile tăcerii prudente şi luând toiagul pribegiei în m ână, luptă­torul Ardealului s’a iv it ca o furtună în capitala Rom âniei, |acolo de unde trebuia să lovească spada liberatoare. în această perioadă părintele Lucaciu a îndeplinit cea m ai înaltă m isiune politică a vie ­ţii sale, având rolul de fa ctor determ inant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de desrobire, dar salvând în acélos timp

139pe seam a umanităţii şi dem nitatea rom ânism ului din A rdeal. D in cete dintâiu sile ale toam nei din 191 j , neastâm părul rodnic al acestui bătrân s’a deslănţuit în fierb ere fără răgaz. în fru n tea ligU delà B u ­cureşti, care deven ise un m in ister al conştiinţei .naţionale, întru­nind toate căpeteniile ţării, alături de N icolae Filipescu, în ale c ă ­rui cuvinte de granit se săpau adevărurile de rasă ale vechilor boieri rom âni, alături de D elavrancea, trubadurul în viforat al cântecului nostru de biruinţă, alături de ferm ecătoru l verb a lui Take Ionescu şi îm pletiturile de fu lg ere ale dlui N icolae Iorga , părintele Lucaciu aducea prestigiul su ferin ţa şi invocările de prooroc din biblie, acele vibraţii gra ve, m etalice, care se prăvăleau în su flete ca o zuruitură de lanţuri. A cea stă sbiciuire a sufletului rom ânesc delà un capăt al ţării la altul, necon ten it vrem e de doi ani de zile, acest curs pripit de pedagogie naţională care a împlinit m ulte lacune de con­ştiinţă şi a resuscitat instincte adorm ite, ne-a dat războiul. Isto ­riograful de mâine va descifra din vălm ăşagul m arilor frăm ântări rolul m ortului de astăzi.

Războiul însuşi l-a aşezat, pe tribunul de ieri, într’ o nouă postură de apărare, m oşneagul a apucat drumul străinătăţii să strig e Occidentului protestarea noastră. E l a răscolit atenţia publică în A m erica , a organizat legiuni de voluntari rom âni p e fron tu l ita­lian, a ţinut conferinţe în E lveţia , a rostit discursuri, a răspândit broşuri şi a raliat pretutindeni lumea în jurul cauzei rom âneşti. La Paris când se ţeseau firele congresului de pace, figu ra lui vioaie era revărsată de o lumină nouă. Latinitatea biruise şi fru n tea largă a acestui m ag călător, m i-aduc am inte, p e urma unei cuvântări a italianului F errero , prim ise parcă un joc de lumini necunoscut încă. E ra în frenezia trium fului, sorbea nectar la, sim pozionul idealului împlinit şi buzele i se strângeau într’o linie dârză de p retor greco- rom an, sm uls parcă dintr’un basorelief din arcul de triu m f al lui Titus Vespasianul. O ceată de diplom aţi străini privea cu adm iraţie făptura lui, care era cea m ai p erfectă legitim aţie a descendenţei noastre şi când un american l-a întrebat, dacă şi Ardealul gândeşte la fe l cu noi, părintele Lucaciu i-a răspuns cu o dem nitate calmă : „F iţi liniştit, dom nul m eu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului“ . . . A v ea atât de multă dreptate !

După biruinţă, întors acasă cu lacrimi în ochi, se uita îm prejur în lumea nouă şi în roiul cetelor recen te de naţionalişti neofiţi, bătrânul schiţa un zâm bet de indulgenţă, V asile Lucaciu nu avea nimic de cerut, îl răsplătise D um nezeu în visu l lui ş i-i era de ajuns. Concepţia lui politică însă păstra aceeaşi linie dreaptă, el m arele dărâm ător de hotare, cerea topirea graniţelor su fleteşti, dorea pli­virea grabnică a buruienilor din trecut pentru deplina consolidarea a acestei ţări pe care inima lui largă se obişnuise de m ult s ’o iu- oească deopotrivă.

„ în plină acţiune l-a ţintuit boala p e patul de suferinţă. A fo st

140

o agonie lungă, o pulverizare lentă spre neant. D in toate părţile striga chiotul energiilor desrobite de el, în vrem e ce m oartea lui se depăşea discretă ca un psalm în surdină. Vasile Lucaciu murea sărac într’un suburbiu din Satu-M are şi când l-am văzut astă vară într’o căsuţă strâm tă, nu m ai era decât craterul unui vulcan stins. D e sub pleoape abia mai m ijeau ultim ele licăriri de jăratic.

A stă zi cărbunele s ’a stin s ochii părintelui s’au închis pe veci. Pleacă dintre noi cel din urm ă rom antic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generaţiei de azi m oştenire imaginea lui luminoasă darul cel mai trebuincios într’o vrem e co­pleşită de-o concepţie prea pozitivă.

‘ „T o a te steagurile se apleacă în faţa acestui sicriu, asupra că­ruia în num ele ardelenilor cu care ai pribegit pe drumul idealului Părinte Vasile, eu sm erit ucenic arunc astăzi un bulgăr de ţărână.

Mai iau cuvântul în numele senatului dl. Popoviei, în im* mele camerei dl. Leon Mrejeru, în numele partidului nation? Şt. C. Pop şi în numele partidului poporului dl. Trancu Iaşi.

Prohodul a fost oficiat de episcopii dr. Iuliu Hosu al Gher­lei şi dr. Valeriu Tr. Frenţiu al Orăzii, asistaţi de un foarte mare număr de cler. După terminarea serviciului divin, cosciu­gul care închidea în el trupul neînsufleţit a celui ce a fost dr. Vasile Lucaciu a fost transportat la gară, de unde trenul mor­tuar a pornit spre Baia-Sprie şi de acolo a fost dus de o sanie trasă de şase boi, la Şişeşti. Cortegiul simplu în aspectul lui, dar măreţ în persoanele cari îl însoţeau, a ajuns către asfinţit la biserica din Şişeşti, unde era aşteptat de mii de ţărani, veniţi şi ei să asiste la aşezarea în locaşul de veci a aceluia care le-a fost sfetnic, îndrumător şi părinte.

După un scurt serviciu religios, episcopul dr. Iuliu Hosu rosti următoarea, impresionantă cuvântare: „Părinte Lucaciu! Nu ai fost, în viaţă, nici rege, nici ministru. Ai fost un vlădică delà ţară, care a luptat din toate puterile pentruca neamul tău să-şi capete graniţele etnice Ka care avea tot dreptul. Când aceia împotriva cărora luptai te-au condamnat la temniţă, trei sute de care pornite din Şişeşti te-au întovărăşit până la Satu- Mare. Azi te conduce la groapă un neam întreg. Au venit mi­niştrii să te salute în numele M. S. Regelui şi al guvernului au venit episcopii să îndrepte pentru tine rugile lor către cer, au venit ţăranii pe care i-ai iubit şi călăuzit în viaţă, să te coboare în locaşul de veci. Dormi fericit fiindcă un neam întreg te pro • slăveşte. Şi fii sigur că nici când numele tău nu se va şterge

141

din cartea de aur a neamului romanesc“.Au mai vorbit, generalul Moşoiu în mumele guvernului,

d-nii deputaţi: Marmeliuc în numele Bucovinei, Gherman-Pân- tea în numele Ardealului. Apoi cosciugul a fost coborît în mor­mânt, la lumina palidă a lunei mohorîte, în amestecul de sunete al corurilor ce cântau cântece naţionale şi cântece de jale, cu ropotul pustelor şi glasul jalnic al clopotelor ce făceau să vu­ia scă codrii şi cu plânsetele şi suspinele mulţimii.

înhumarea s’a făcut provizor, într’o groapă săpată în do­sul bisericei Unirii tuturor Românilor din Şişeşti, de unde a fost apoi exhumât şi aşezat în cavoul din interior, unde, ală­turi de soţia sa, doarme somnul de veci.

Deasupra cavoului elevii delà liceul de băieţi „Vasille Lucaciu“ din Cărei au aşezat o mare şi frumoasă lespede de marmoră neagră, care este mai mult decât o chezăşie, că ţine­rile generaţii ce se ridică acum de pe băncile şcoalei, păstrează vii în sufletul lor, faptele mari ale trecutului, prin ale căror cunoaştere şi evlavioasă cinstire se pregătesc pentru marea şi greaua luptă a vieţii. Mormântul delà Şişeşti, cum şi monu­mentul ce s’a ridicat în centrul Sătmarului, va fi de acum o carte vie, în care vor citi frumoase exemple de naţionalism, abnegaţie şi jertfire de sine, vor învăţa să-şi iubească neamul şi să-i cunoască duşmanii. Faptele lui mari, deşi pentru unii au început să treacă în domeniul legendelor, aşternând peste ele fila neagră şi prăfoasă a uitării, pentru tinerele generaţii ele nu pot să treacă, să se uite, să se pulverizeze, ci ele vor rămâne pentru totdeauna un izvor nesecat de învăţăminte, de virtuţi şi de îndemn la fapte mari, aşa cum glăsueşte inscrip­ţia săpată în litere aurite în lespedea de marmoră neagră, ca un prinos de recunoştinţă adus aceluia care a făcut din luptă un scop al vieţii sale :

„Subt această lespede smerită“„odihneşte înflăcăratul iapostol“„şi tribun, prin care geniul“„românesc şi-a purtat făclia“„redeşteptării şi întregirii“,„părintele Vasile Lucaciu.“„Cum tu pururi ai fost treaz“

iái„pentru nevoile neamului“,„drept recunoştinţă îţi făgăduim“„că vei trăi vecinie, îndeosebi“„în sufletul nostru al generaţiilor“„care ne creştem în şcoala patronată“„de tine“.„Liceul „Vasile Lucaciu“ din Carei-Sălaj“ „care-ţi închină acest monument“ „admirându-ţi lupta şi slăvindu-ţi“„viaţa bine’nchegată în fapte măreţe“. „Dormi în pace tu care eşti al“

„tuturor“.

SFÂRŞIT.

)iM\! GLU-Q1S2 ' ' 3‘ !l1‘ 37

{ *■

a '

C U P R I N S U L

Pag.P r e fa ţă ..................................................................... . 7

Oap. I. Părinţii, familia şi mediul copilăriei lui Vasile Lucaciu . 9

Cap. II. Dr. Vasile Lucaciu ea preot, profesor şl publicist . . . 13Cap. III. Primele debuturi în arena luptelor n a ţio n a le ......................32)

Cap. IV. Memorandul şl procesul l u i ........................................................... ........

Cap. V. Spre declararea aotivismului p a rla m e n ta r........................... 69

Cap. VI Alegerea de deputat a Iui Vasile Lucaciu :A ) Campania e le c to ra lă ........................................................... 7 7

B) Interesul Românilor de preitutindenea pentru ale­gerea de deputat a părintelui L u caciu ......................87

C) Presa din ţară şi din România despre alesul şi ale­gerea delà B e iu ş ................................................................. ........

D) Din activitatea parlamentară a lui Vasile l ucaciu 100 Cap. VII. Războiul mondial şi pribegia părintelui V. Lucaciu. Marile

lui servicii aduse românismului prin propaganda în străinătate 113 Cap. VIII. Prăbuşirea Monarhiei austro.ungare, sfârşitul unei

lupte dintr’o viaţă închinată idealului n a ţio n a l......................131