Activitatea economico-socială şi sociologia economică

Economia este o ştiinţă dătătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în saptele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau cum trăiesc oamenii acelei ţări.

La nivelul economiei unei ţări se pot înregistra două mari zone de desfăşurare a activităţii economice:

1) macroeconomia - care reprezintă evidenţierea la dimensiunea întregii ţări a tuturor activităţilor economice desfăşurate şi,

2) microeconomia - totalitatea activităţilor economice înregistrate la nivelul unei întreprinderi sau a unei unităţi economice (firme).

Economia se desfăşoară în modalităţi specifice la nivelul celor două entităţi şi este extrem de importantă cunoaşterea şi stăpânirea dinamicilor şi interdependenţelor de dezvoltare specifice acestora. Conceptele care explică această dinamică sunt cele de fenomen şi proces economic. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, trăsăturile esenţiale ale acestei activităţi, care pot fi cunoscute de oameni în mod distinct. Procesul economic reprezintă totalitatea transformărilor cantitative, structurale şi calitative ale unei activităţi economice, care pot fi cunoscute în timp şi spaţiu.

O legătură esenţială între activitatea economică şi ştiinţa economică este ilustrată de premiile Nobel, pentru ştiinţe economice atribuite de 37 ani de zile. Premiul Nobel pentru ştiinţe economice din 1998, a fost atribuit de către Academia Regală de Stiinţe a Suediei, indianului Amartya Sen, pentru "contribuţii esenţiale în cercetarea chestiunilor fundamentale ale bunăstării economice şi analiza dezvoltării".

Amartya Sen s-a născut în Bengal (India) în 1933, iar în 1981 a scris studiul "Sărăcie şi foamete", prin care a stabilit că o înţelegere a apariţiei foametei presupune analiza impactului factorilor socio-economici asupra diferitelor grupuri sociale şi asupra posibilităţii de a acţiona a fiecărui individ. Fost profesor la Universitatea Harvard (SUA), iar în prezent la Trinity College din Cambridge (Anglia), A. Sen are lucrări în domeniul teoriei alegerii sociale, studii despre bunăstare, foamete, sărăcie. “Analizând informaţiile privind bunăstarea diferită a indivizilor în condiţiile deciziei colective, el a dezvoltat fundamentele teoretice pentru compararea diferitelor distribuţii ale bunăstării societăţii şi a definit cu mai multă acurateţe indicii de sărăcie” se spunea în comunicatul Academiei Regale de Stiinţe a Suediei. Studiind catastrofele sociale din India, Bangladesh, Etiopia şi Africa Sahariană, A. Sen a arătat că puţinătatea hranei nu este o suficientă explicaţie pentru foamete. Economist de marcă şi, în acelaşi timp un profund umanist, laureatul Nobel a "aprofundat cunoaşterea condiţiilor necesare pentru integrarea valorilor individuale în sânul unei decizii colective, astfel încât luarea deciziilor colective să fie compatibilă cu dreptul indivizilor". A. Sen este al patrulea indian care primeşte Premiul Nobel, după Rabindranath Tagore (literatură, 1913), Chandrashekhar Venkata Raman (fizică, 1930) şi Maica Tereza (Premiul Nobel pentru pace, 1979). A fost pentru prima oară când s-a decernat Premiul Nobel pentru ştiinţe economice unui economist din Asia.

După Dimitrie Gusti, marele sociolog român, întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, activitatea economică reprezintă "manifestarea societăţii în vederea satisfacerii nevoilor materiale ale membrilor care o compun… Activitatea economică

începe, după cum se ştie din economia politică, de la trebuinţă. Orice lucru în stare să satisfacă o trebuinţă, se numeşte bun economic. Acesta are ca atare o valoare economică. Activitatea pentru crearea de bunuri economice se cheamă producţie, aceasta ridică apoi problema repartiţiei şi circulaţiei. Problemele economiei iau sfârşit cu consumaţia prin care trebuinţa este satisfăcută şi, deci, ciclul vieţii economice se închide"1

Definind sociologia economică drept o disciplină tematică, aidoma altor ramuri ale sociologiei, precum sociologia familiei, a grupurilor mici, urbană, rurală, organizaţională, Alin Teodorescu2 arată că aceasta studiază fenomenele sociale ce aparţin domeniului economic sau altfel spus, studiază activitatea economico-socială a oamenilor. Dificultatea de a defini sociologia economică, provine din faptul că “variabila economică” apare aproape în aproape toate sistemele teoretice şi cercetările empirice (practice) din sociologie. Astfel, distingem partea economică a unui fenomen social ( de exemplu, studiul relaţiilor dintre organizarea producţiei şi structura socială generată de acestea în cazul satelor devălmaşe, studiu realizat de H.H. Stahl în lucrarea sa, “Contribuţii la studiul satelor devălmaşe”, 3 volume publicate între 1958 şi 1965) şi partea socială a unui fenomen economic (de exemplu, studiul aspectelor contractuale ale fenomenelor economice, realizat de E. Durkheim în lucrarea sa “De la division du travail social”, 1893). Chiar de la originile sociologiei, s-au înregistrat dificultăţi de delimitare între sociologie şi economie politică, fapt remarcat încă din controversa dintre Auguste Comte, supranumit “întemeietorul sociologiei” (care susţinea că sociologia înglobează economia politică) şi John Stuart Mill (adeptul ideii că sociologia şi economia politică au acelaşi statut epistemologic). În consecinţă, spune Alin Teodorescu, sociologia economică este studiul condiţiilor istorice şi sociale în care funcţionează legile economice.

O clasificare a ramurilor sociologiei economice poate fi făcută după structura procesului economic, în:

sociologia producţiei – studiază comportamentul uman, relaţiile dintre oameni şi organizaţiile formate de aceştia în cursul desfăşurării producţiei de bunuri economice, având ca disciplină de sine stătătoare sociologia muncii;

sociologia schimbului şi repartiţiei economice – sudiază comportamentele activităţilor de schimb, repartiţie şi circulaţie a bunurilor economice;

sociologia consumului – are în atenţie studiul comportamentelor şi aspiraţiilor de consum de bunuri mateiale şi culturale şi de servicii (comerciale, turistice, artistice etc).

Sociologia economică este deci, disciplina de graniţă aflată la intersecţia obiectelor de studiu ale economiei politicie şi sociologiei, ce studiază activitatea umană desfăşurată pe palierul economic al societăţii.

1 Dimitrie Gusti şi Traian Herseni - Elemente de sociologie, cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru, sub redacţia lui Ovidiu Bădina, Chişinău, 1992, cap. X - Activitatea economică, p. 1752 apud Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, coordonatori – Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993, p. 577–578 (selectiv)

Relaţia cu economia politică, sistemul ştiinţelor economice şi sociologia

Sistemele teoretice din sociologia economică pot fi clasificate în:

a)sisteme în care variabilele economice sunt independente, generatoare de forme şi relaţii sociale (vezi lucrările şi studiile unor economişti şi sociologi, precum Karl Marx, Werner Sombart, Vilfredo Pareto, Max Weber, Talcott Parsons, Henri H. Stahl);

b) sisteme în care variabilele economice sunt dependente, economia find produsă de structuri: sociale, studiate dintr-o anumită perspectivă (de exemplu, sociologismul lui Emile Durkheim); biologice (organicismul lui Herber Spencer) sau geoclimatice (antropogeografismul).

Talcott Parsons, urmărind să explice "structura acţiunii sociale", s-a oprit în mod special asupra "motivării acţiunilor economice" ale oamenilor, în lucrarea sa "The Motivation of Economic Activities" din 1940, realizând o conexiune între ideile lui Vilfredo Pareto şi Max Weber, între cercetările economiştilor şi studiul comportamentului uman întreprins de sociologie, psihologie şi antropologie socială.

O idee esenţială a lui Parsons este următoarea: motivarea economică nu depinde de natura umană, ci, de "anumite trăsături ale sistemelor sociale de acţiuni". Această idee a fost ulterior preluată şi dezvoltată împreună cu N. J. Smelser în lucrarea "Economy and Society. A study in the Integration of Economic and Social Theory" (The Free Press, 1956).

În acelaşi timp, sistemele teoretice ale economiei politice pot avea ca premise:a) propria structură productivă, studiată de K. Marx în lucrarea sa

fundamentală, “Capitalul” (vol. I, cartea a II-a, cap. al XX-lea);b) comportamentul individual al oamenilor, studiat de doctirna

economică marginalistă;c) structurile sociale supraindividuale (organizaţiile, clasele) şi

înclinaţiile psihosociale ale omului, studiate de economistul John Maynard Keynes.

Cu peste trei decenii în urmă, sociologul german Kurt Braureuther sublinia în studiul său esenţial, "Economia şi sociologia", că "nimeni nu se îndoieşte de necesitatea elaborării unor legături teoretice mai profunde între economie şi sociologie", fapt care "va mai constitui câtăva vreme o sarcină"3. Astfel, este pe deplin demonstrată legătura interdisciplinară dintre economie şi sociologie, căreia "îi revine un rol important, în special atunci când trebuie rezolvate probleme ale întregii societăţi, legătura generală socială dintre multe probleme sociale de amănunt fiind mai strânsă decât s-ar părea adesea la abordarea unor probleme noi. Concepţia prea îngustă a aspectelor economice ale întregii societăţi duce foarte uşor la pierderea din vedere a înlănţuirii evidente dintre problemele economice şi cele sociologice. Cunoaşterea faptului că o mulţime de probleme sociologice sunt, în ultimă instanţă, determinante din punct de vedere economic, permite o delimitare mai exactă a problematicii socilologice. Relevarea legăturilor economice şi sociologice din cadrul teoriei permite o tratare sociologică mai

3 după Kurt Braureuther - Economia şi sociologia, în Sociologia contemporană, lucrări prezentate la al VI-lea Congres mondial de sociologie, Evian, 1966, în volumul Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol. V, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 388-389 (selectiv)

consecventă a problemelor vieţii economice a societăţii în interesul utilităţii practice-economice nemijlocite. Includerea problemelor de utilitate practică-economică nemijlocită nu numai că nu împiedică, ci, stimulează cercetarea sociologică fundamentală”.

Sistemul sociologic al lui Dimitrie Gusti

Sistemul său sociologic se poate rezuma în câteva enunţuri:1. Societatea se compune din unităţi sociale, adică din grupări de oameni legaţi

între ei printr-o organizare activă şi o interdependenţă sufletească. Realitatea socială, cristalizată în unităţi sociale, este condiţionata de patru cadre ce explică geneza faptelor sociale, condiţiile şi potenţialităţile fenomenelor sociale. Astfel, este vorba de: cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul psihic, cadrul istoric. Primele două cadre sunt cadre naturale, iar ultimele două sunt cadre sociale. Totodată, realitatea socială cuprinde patru categorii de manifestări, care exprimă valorile obiective ale societăţii, genurile de activităţi ce definesc viaţa socială în integralitatea ei: manifestări economice, manifestări spirituale, manifestări politice, manifestări juridice.

2. Esenţa societăţii este voinţa socială. Toate manifestările unităţilor sociale sunt expresii ale voinţei, „forme ale activităţii omeneşti”.

3. Voinţa socială depune ca manifestări de viaţă: o activitate economică şi una spirituală, reglementate de o a activitate juridică şi de o activitate politică. Voinţa socială este condiţionată în manifestările ei de o serie de factori sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic, biologic, psihic şi istoric.

4. Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activităţile ei şi sub înrâurirea factorilor condiţionanţi, se numesc procese sociale. Începuturile de dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă şi, deci, le putem prevedea cu o oarecare precizie, se numesc tendinţe sociale.

Plecând de la acest sistem, sociologul a fundamentat metoda monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a subiectului pe cadre şi manifestări, folosind echipe de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, medici, ingineri, agronomi, învăţători etc. Metoda de cercetare propusa de Gusti este metoda monografică. Aşadar această metodă presupune o cercetare multi- şi interdisciplinară a unităţilor sociale, o cercetare concretă, de teren, care să îmbrăţişeze toate manifestările unei unităţi sociale. Aceasta cercetare este menită să ofere o imagine panoramică care să surprindă inventarul faptelor sociale, a stărilor de lucruri, asupra cărora se aplică apoi o interpretare şi o corelare raţională a lor. Obiectul monografiei sociale, pentru Dimitrie Gusti îl constituie unităţile sociale, la toate nivelurile societăţii, până la naţiune şi statul naţional ca unităţi integratoare.

Ca urmare a studiilor teoretice, în 1925, Dimitrie Gusti a declanşat un amplu program de cercetări sociologice asupra satelor româneşti, începând cu satul Goicea Mare, din judeţul Dolj, continuând apoi cu satele Nereju, Fundul Moldovei, Drăguşi, etc. El a mobilizat în aceste sate echipe interdisciplinare, alcătuite din sociologi, medici, geografi, jurişti, economişti, psihologi, etnografi etc. Aceştia au cercetat toate manifestările semnificative din viaţa satului. Dimitrie Gusti consideră că cercetarea naţiunii trebuie începută cu cercetarea satului, întrucât acesta este unitatea socială fundamentală a poporului roman. Programul său prevedea, însă, şi cercetarea oraşelor, a

unităţilor economice si a instituţiilor pentru a se contura treptat o imagine sintetică asupra naţiunii.

Vom enumera în cele ce urmează câteva dintre conferinţele şi studiile ce au vizat satul românesc: Cultura poporului, 1922; Idei călăuzitoare pentru munca culturală la sate, 1934; Chezăşia unei munci rodnice: căminul cultural, 1935; Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol" şi învăţătorii, 1935; Către echipe. Despre "Curier", 1935; Un scop al muncii noastre: Muzeul Satelor Româneşti, 1935; La încheierea muncii, 1935; Învăţăminte şi perspective din munca echipelor studenţeşti, 1936; Muzeul Satului Românesc, 1936; Şcolile ţărăneşti, 1936; Şcoala primară şi cultura poporului, 1936; Tot despre şcolile ţărăneşti, 1936. Aceste studii dezvoltă ideile fundamentale care stau la temelia activităţii sale practice.

Ideea campaniilor monografice, ca şi aceea a Institutului Social, şi la fel cu toate ideile fundamentale ale profesorului Gusti, se găseşte în lecţia inaugurală din 1910. Vorbind de lucrările seminarului ce proiectează, acesta îşi propune să inaugureze în curând „monografiile sociologice şi etice”. Ce sunt aceste monografii nu se precizează, însă decât mai târziu, odată cu desfăşurarea acţiunii monografice. Acţiunea monografică este unul din cele mai interesante exemple pentru exemplificarea modului în care gândurile lui Dimitrie Gusti se maturizează treptat, paralel cu desfăşurarea acţiunii sociale. Astfel, monografia constituie o aplicaţie concretă a sistemului şi a metodei sociologului la studiul unei unităţi sociale determinate. Monografia sociologică s-a preocupat mai ales de sate, însă metoda monografică poate fi aplicată, cu acelaşi succes, oricărei unităţi sociale.

A afirma că cercetările individuale de folclor constituie adevăratul început al monografiei sociologice româneşti, numai pentru că unii cercetători au întrezărit câteodată corelaţia unora din manifestări, înseamnă a confunda întâmplarea cu sistemul. Înseamnă a ignora intenţionat, caracterul esenţial al cercetărilor monografice, constituit de această cooperare a specialiştilor pentru înţelegerea întregului social, pe care o face posibilă şi o cere concepţia de ansamblu a profesorului Dimitrie Gusti.

Dimitrie Gusti: Legea paralelismului sociologic

La Congresul International de la Paris din anul 1937, D. Gusti pledeaza pentru pentru o viziune si abordare sociologica integralista, totalitara. Sociologul roman respinge si critica de la bun inceput abordarile unilaterale ale sociologiilor pe care acesta le denumeste partiale, si care, confundand partea cu intregul, aloca o pondere asimetrica anumitor factori in detrimental altora[1], argumentand ca o asemenea abordare ofera o imagine incompleta a realitatii sociale; dupa D. Gusti sociologia, o stiinta eminamente a realitatii sociale, trebuie sa cuprinda realitatea in totalitatea ei si nu parti sau secvente fara nicio legatura cu aceasta totalitate si cu realitatea insasi. O alta eroare gasita doctrinelor vremii de catre D. Gusti se refera la confuzia dintre fenomenele sociale si factorii care le conditioneaza.

Legea paralelismului sociologic propusa de D. Gusti vine in intampinarea acestor doua erori, cautand sa depaseasca limitarile conceptuale si metodologice ale acestor sociologii partiale. D. Gusti nu este de acord, in principiu, cu adoptarea in sociologia sa a termenilor si conceptelor provenite din alte campuri stiintifice, cu precadere cele din stiintele naturii, pozitionandu-se, din acest punct de vedere cel putin, la polul opus

paradigmei sociologice pozitive a lui A. Comte (1798-1857). Cu toate acestea, legea paralelismului sociologic este o lege care se refera si defineste echilibrul social al unei unitati sociale, sau a societatii in totalitatea ei.

Pentru D. Gusti, indivizii care compun totalitatea societala nu traiesc pur si simplu alaturi, independent unii de altii, ci impreuna, legati unii de altii si de corpul social intr-o tesatura ireductibila la partile sale componente. Societatea este definita drept “totalitatea autonoma a indivizilor, ce traiesc laolalta si depun ca manifestari de vointa o activitate economica si una spirituala, reglementate etico-juridic si organizate politico-administrativ, conditionate de cadrul cosmic, cadrul biologic, cadrul pshihic si cadrul istoric.”[2] Societatea este asadar o totalitate sintetica ireductibila la indivizii componenti, inzestrata cu vointa (scopuri si mijloace), care se manifesta in patru dimensiuni, conditionata de asemenea de patru cadre specifice. Caracterul voluntar al societatii ii confera acesteia o autonomie relativa fata de mediul inconjurator, de aceea D. Gusti considera vointa sociala drept esenta a societatii. Datorita acestei esente, societatea si unitatile sociale sunt vazute ca un process dinamic, ancorat in timp si istorie, proces care se manifesta ordonat, tipologizat, in planurile economic, spiritual, juridic si politic. Prin studiul acestor manifestari se poate ajunge la o caracterizare specifica a esentei volitive a unitatilor sociale, pe baza acestei caracterizari unitatile sociale clasificandu-se in trei mari categorii:

1) comunitati; 2) institutii 3) grupari. Comunitatile sunt reprezentate de familie si, la scara macro, de natiune. Statul si

administratia, ca entitate exterioara indivizilor, instituita, prestabilita, constrangatoare, reprezinta, fireste institutiile. Categoria gruparilor include orice fel de asociatie umana, de la cea economica la cea sportiva.

O alta distinctie importanta vizeaza gradul de autonomie al unitatilor sociale: unitatile sociale independente de orice alta unitate sociala, si cele dependente, care nu sunt decat subunitati ale primelor. In prima categorie se incadreaza in special natiunea, Dimitrie Gusti sugerand ca doar acestui tip de unitate i se cuvine acordarea statutului de societate. Cea de-a doua categorie, a subunitatilor sociale se refera la familie, scoala, sau Biserica.

Unitatile sociale nu pot fi considerate realitati depline decat atunci cand nevoile datorate firii umane, pe de-o parte, si asocierii dintre oameni, pe de alta, sunt satisfacute plenar. Nevoile materiale si cele spirituale, izvorasc din firea omului si corespund manifestarilor economice, si, respectiv, celor spirituale (religioase, artistice si stiintifice), ambele fiind definite ca manifestari substantiale[3]. Aceste doua manifestari nu pot insa exista decat daca sunt reglementate si organizate de alte doua manifestari, formale sau regulative, izvorate de aceasta data din nevoia coexistentei (nevoi care tin de natura sau fiinta societatii), numite manifestari etico-juridice si politico-administrative respectiv. Daca stiinta sociologica ar fi doar una descriptiva, atunci studiul unitatilor si manifestarilor sociale ar fi suficient. Dimitrie Gusti crede insa si in puterea explicativa a sociologiei, de aceea acesta considera ca introducerea cadrelor de viata, adica a factorilor care determina manifestarile sociale, in sistemul sau sociologic este obligatorie. Cele patru cadre de viata, cosmic, biologic, psihic si istoric reprezinta in esenta cauzele manifestarilor sociale. Exista o totusi o relatie de influentare reciproca intre cauze si

manifestari, in sensul ca desi cadrele determina manifestarile sociale, si manifestarile exercita in cele din urma o influenta asupra cadrelor.

Problematica raporturilor dintre cele patru manifestari, dintre cele patru cadre, si dintre manifestari si cadre, este solutionata de legea paralelismului sociologic. D. Gusti ataca manierele reductioniste de explicare a realitatii sociale care propun o relatie de subordonare intre o anumita manifestare principala (infrastructura) si toate celelalte (spurastructura sau epifenomenele). Economismul de exemplu, care subordoneaza manifestarile spirituale, etico-juridice si politico-administrative celei economice, nu este altceva decat o doctrina partiala; la fel cum sunt si doctrinele sociologice care acorda primordialitate unuia dintre ceilalti trei factori. “In realitate, oricine cerceteaza fara prejudecati, in chip obiectiv si dezinteresat viata sociala, poate sa constate ca nu exista unitate sociala de sine statatoare fara cele patru mainfestari amintite.”[4]

Toate cele patru manifestari au o existenta universala necesara, sunt ireductibile una la alta, si nu pot fi ierarhizate functional sau cauzal. Chiar daca in dinamica sociala una dintre manifestari poate avea un caracter precumpanitor, dovedind pregnanta unei anumite fatete (manifestari) a societatii la un moment dat, aceasta situatie nu implica nici primordialitatea nici excluderea constanta si universala a uneia, sau a unui grup din cele patru manifestari. In realitate, aceste patru manifestari, care constituie “totalitatea manifestarilor de viata ale unei unitati sociale, exista se dezvolta si se determina toate deodata, adica paralel.”[5] De altfel, acest paralelism sociologic referitor la manifestarile sociale, este chiar o forma a echilibrului social al unei unitati sociale, neglijarea unuia dintre manifestari ducand la dezechlibrul unitatii sociale respective, iar anihilarea ei la insasi distrugerea acesteia.

Acelasi principiu al paralelismului sociologic se poate extinde si asupra raporturilor dintre cadrele sociale. Orice incercare de a da o pondere hotaratoare unui singur cadru, in detrimental celorlalte, este vazuta de D. Gusti ca abordare sociologica unilaterala. Sociologia geografica, care explica manifestarile sociale preponderent prin intermediul cadrului cosmic, reprezinta o astfel de abordare unilaterala. In acelasi fel, bio-sociologia, sociologia pshihologica, sau istorica, care rezerva un loc primordial factorilor biologic (rasial), psihic, sau istoric, se lovesc de aceeasi problema a unilateralitatii. In realitate, toate unitatile sociale, de la natiune la sat sau oras, manifestarile acestora, sunt conditionate de toate cele patru cadre sociale, in acelasi timp. La fel ca si la manifestarile sociale, paralelismul cadrelor sociale asigura echilibrul unitatilor sociale, scaderea sau anihilarea complete a unuia dintre aceste patru cadre anuntand dezechilubrul sau, respectiv, chiar disparitia unitatii sociale respective.

Dimitrie Gusti nu concepe insa societatea ca pe o masinarie, care se supune automat comenzilor cadrelor sociale. Societatile pot avea uneori manifestari sociale diferite chiar daca sunt conditionate de aceleasi cadre sociale (sau foarte asemenatoare), sau viceversa, pot avea manifestari similare, chiar daca sunt conditionate de cadre diferite. Cauzalitatea in sociologie nu este una de tipul celei din stiintele naturale (cauzalitate eficienta), aceasta avand un aspect particular. Pe de-o parte, cauzalitatea sociologica interioara (launtrica), tine de esenta voluntara a societatii. Pe de alta, ea este exterioara, aceasta cauzalitate referindu-se la cele patru cadre sociale. Diferentierea manifestarilor sociale ale doua sau mai multor unitati sociale, determinate de cadre sociale asemanatoare, provine tocmai din deosebirile de vointa sociala existente in fiecare unitate sociala in parte. Aceasta nu inseamna ca societatea si cadrele sociale sunt

independente unele de altele, ci doar ca raportul dintre ele este unul de conditionare. Societatea si manifestarile ei sociale nu raman pasive in raport cu cadrele sociale care actioneaza supra ei, ci, la randu-le, le influenteaza, aparand intre societate si cadre o relatie de adaptare reciproca, sau paralela. Aceasta adaptare reciproca (pasiva, cand societatea raspunde si se adapteaza la cadrele sociale, sau activa, atunci cand societatea adapteaza aceste cadre sociale) dintre manifestarile si cadrele sociale reprezinta cea de-a treia forma a paralelismului sociologic gustian, care asigura echilibrul social si, implicit, funtionarea societatii. Atunci cand apare o ruptura intre manifestari si cadre, apare dezechilibrul societatii cu efecte variabile asupra bunei desfasurari a vietii sociale.

Legea paralelismului sociologic – care este si o lege a echilbrului social – promovata de D. Gusti se desfasoara asadar pe trei planuri:

1) intre manifestarile sociale; 2) intre cadrele sociale;3) intre manifestarile si cadrele sociale. Toate cele patru manifestari sociale si toate cele patru cadre sociale exista si se

manifesta in acelasi timp; de asemenea, manifestarile si cadrele sociale se afla intr-un proces permanent de adaptare reciproca. Paralelismul manifestarilor si cadrelor sociale, si adaptarii reciproce dintre manifestarile si cadrele sociale, asigura echilibrul social, buna functionare a societatii in aspectele sale statice (existenta si functionare) si dinamice (evolutie, devenire).

Pe langa valoarea teoretica indubitabila a acestei legi generale, D. Gusti intrevede si posibilitatile de aplicare ale acestei legi:”Datorita ei o societate, dupa cum se poate vedea cu usurinta, poate dobandi un echilbru mai trainic, si poate evita desechilibrarea si desagregarea cand este amenintata de ele. Pe calea aceasta sociologia poate intemeia stiintific politica si deci alaturi de celelalte stiinte, ea poate servi imbunatatirea vietii omenesti.”

Asadar, prin legea paralelismului sociologic, D. Gusti afirma ca societatea omeneasca nu poate fi redusa la una sau mai multe componente ale totalitatii ei. Absenta unui singur termen constitutiv al acestei legi generale conduce la anumite forme de dezechilibru social, sau chiar la distrugerea societatii respective. Ciuntirea, sau negarea acestei totalitati a manifestarilor, cadrelor, si adaptarii reciproce dintre acestea doua, reprezinta o maniera sociologica unilaterala si reductionista.

[1] “Astfel, uneori se da insemnatate exclusive factorilor economici, alteori celor politici, ori celor spirituali, ori celor juridici. In chipul acesta nu se poate ajunge decat la o imagine incomplete a realitatii.” Dimitrie Gusti, Paralelismul Sociologic, Revista Sociologie Romaneasca, Anul 2, Nr. 9-10, Septembrie-Octombrie 1937, p. 380[2] Dimitrie Gusti, Paralelismul Sociologic, Revista Sociologie Romaneasca, Anul 2, Nr. 9-10, Septembrie-Octombrie 1937, p. 382[3] “…constituiesc insasi viata sociala.” Dimitrie Gusti, Paralelismul Sociologic, Revista Sociologie Romaneasca, Anul 2, Nr. 9-10, Septembrie-Octombrie 1937, p. 381[4] Dimitrie Gusti, Paralelismul Sociologic, Revista Sociologie Romaneasca, Anul 2, Nr. 9-10, Septembrie-Octombrie 1937, p. 382

Muzeul National al Satului „Dimitrie Gusti”

Muzeul Satului, infiintat de Dimitrie Gusti in 1936, este unul dintre primele si cele mai valoroase muzee etnografice din lume. Este al doilea muzeu etnografic in aer liber din lume, dupa cel din Stockholm. Se intinde pe 14 hectare si cuprinde 346 monumente - case, dependinte, instalatii, biserici si 53.450 de obiecte organizate in depozite de patrimoniu, contruite după principiile muzeografiei moderne.

Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti a fost infiintat ca urmare a unor cercetari laborioase si al unei conceptii originale a profesorului Dimitrie Gusti, si a devenit, in scurt timp, unul din cele mai active centre de cercetare, de restaurare si conservare a patrimoniului cultural, un model care a stat la baza infiintarii multor muzee in aer liber si un loc in care mesterii populari vin in fiecare an pentru a demonstra ca arta populara nu moare, ci se dezvolta continuu in alte forme.

Cel mai vizitat muzeu din Bucuresti (340.000 de persoane in anul 2005), si al treilea, pe tara, dupa Castelul Peles si Castelul Bran, Muzeul National al Satului si-a dovedit perenitatea, confirmand valoarea ideilor care au stat la baza intemeierii sale. Istoria Muzeului National al Satului este legata de oameni si de magia satuiui traditional. Pentru a-l intelege trebuie sa-i descoperi secretele ascunse, sa-l iubesti, sa crezi in nemurirea mostenirii culturale, sa apreciezi sensibilitatea creatorilor populari si trainicia traditiei.

Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti" se intinde pe 16 hectare. Aici au fost aduse din locurile de origine gospodarii taranesti, constructii cu caracter comunitar si instalatii tehnice, pentru a reflecta cultura si civilizatia sateasca din Romania, modul de viata traditional din secolele al XVIII-XX. Interioarele constructiilor au fost reconstituite si dotate cu obiecte autentice, specifice fiecarei zone etnografice si epocii de provenienta a monumentelor.

Istoria Muzeului National al Satului este o istorie a satelor raspandite pe teritoriul Romaniei care s-au format si s-au dezvoltat pana in zilele noastre. Profesorul Dimitrie Gusti a ajuns la concluzia ca, "pentru a fi intelese, obiectele trebuie sa fie asezate astfel ca sa alcatuiasca un sat adevarat, nu in standuri, ci in batatura omului". Pentru aceasta, era nevoie de un muzeu in aer liber.

La infaptuirea si concretizarea acestei idei si-a adus contributia un grup de mari specialisti care au coordonat cercetarile monografice: Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Mac Constantinescu, Traian Herseni s.a. Preocupat de gasirea unui teren potrivit pentru organizarea viitorului muzeu, profesorul Dimitrie Gusti si colaboratorii sai apropiati au acceptat propunerea primariei Municipiului Bucuresti de a-l organiza in Parcul Carol al II-lea, pe o suprafata de 4.500 de metri patrati, la marginea Lacului Baneasa "de curand asanat si al carui prilej de deschidere sa fie festivitatile Lunei Bucurestilor din acest an". Lucrarile pentru amenajarea terenului au inceput in luna martie 1936.

Fundatia Culturala Regala "Principele Carol" a sustinut moral si material proiectul. Pe parcursul lucrarilor, regele viziteaza de patru ori santierul, fiind dornic ca deschiderea Muzeului sa aiba loc la data stabilita cand se sarbatorea si implinirea a 70 de ani de la intemeierea dinastiei de Hohenzollem in Romania.Constructiile selectate in timpul cercetarilor dupa criteriul reprezentativitatii au fost demontate si transportate la Bucuresti in 56 de vagoane de tren. Odata cu materialele de

constructie, au sosit si 130 de mesteri, cunoscatori ai tehnicilor traditionale de lucru, care urmau sa refaca monumentele intr-un timp record.

Au fost aduse 29 de gospodarii, o biserica de lemn, cinci mori de vant, o moara de apa, un teasc de ulei, o povarna, o cherhana, o carciuma, sase fantani, cateva troite si un scranciob care, impreuna, insumau aproape tot ceea ce cuprinde un sat obisnuit.Muzeul Satului Romanesc si-a deschis portile pentru public la 9 mai 1936, datorita unui efort deosebit al echipelor de mesteri veniti din sate, coordonati de Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mihai Pop, Gheorghe Focsa, Traian Herseni, Mircea Vulcanescu, Alexandru Golopentia, Mac Constantinescu.

La deschidere, care a avut loc cu ocazia "Lunii Bucurestiului", au participat regele Carol al II-lea, membri ai Guvernului, mari personalitati politice si din domeniul culturii, primarul Capitalei etc. De la inceput, muzeul s-a bucurat de un mare succes, fiind vizitat de un public numeros.

Dupa terminarea razboiului, in anul 1948, este numit director Gheorghe Focsa, participant la cercetarile monografice, fost asistent al profesorului Dimitrie Gusti si unul dintre cei care au contribuit la constituirea muzeului prin aducerea gospodariei din satul Moiseni-Oas, una din cele mai valoroase.

Numirea profesorului Gheorghe Focsa marcheaza inceputul unei noi etape in dezvoltarea muzeului si transformarea definitiva a acestuia dintr-un muzeu sociologic intr-unul etnografic. Cu tenacitate si diplomatie, profesorului Gheorghe Focsa a reusit sa indeparteze multe pericole aparute ca urmare a neintelegerii valorii si importantei acestei institutii de catre noul regim politic instaurat in Romania.Din anul 1948, au reinceput cercetarile de teren pentru refacerea si realizarea muzeului etnografic in aer liber pe principii stiintifice. Au fost organizate campanii de cercetare in cele mai importante zone etnografice ale tarii, in vederea completarii expozitiei cu monumente reprezentative, a recompunerii interioarelor deteriorate si a cresterii patrimoniului.

Se poate afirma ca, dupa ani de activitate in perioada respectiva, Muzeul s-a dezvoltat considerabil, a devenit una din cele mai importante si reprezentative institutii culturale din Bucuresti si din tara. Mai mult, Muzeul Satului a fost luat ca model de multe tari care incepeau sa organizeze dupa razboi muzee in aer liber.Ideea de baza de la care s-a pornit a fost aceea ca una din bogatiile cele mai de pret ale Romaniei o formeaza monumentele de arhitectura populara, aglomerarile rurale cu atmosfera lor incomparabila de autenticitate, aflate in pericol din cauza transformarilor rapide de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Daca cele doua mari muzee in aer liber din Romania infiintate inainte de anul 1940, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj (1932) si Muzeul Satului Romanesc din Bucuresti (1936), s-au nascut din dorinta de a oferi vizitatorilor posibilitatea descifrarii semnificatiei si valorii culturii populare, dupa anul 1948, cea mai stringenta problema a fost salvarea numeroaselor monumente de arhitectura vernaculara aflate in mediul rural sau urban.

La 70 de ani de la infiintare, Muzeul National al Satului a ramas singura institutie rezultata din stradaniile Scolii Sociologice de la Bucuresti, care se bucura de apreciere si succes. Emotiile starnite in toata tara in urma ultimului incendiu, manifestarile de simpatie, ajutoarele materiale venite de la institutii sau de la persoane anonime, dovedesc ca ideea infiintarii unui muzeu in aer liber a fost inspirata si continua sa fie viabila.