CERCETAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI – ÎNVĂȚĂMÂNTUL CERCETĂRII

Motto: Cercetarea nu poate fi altceva decât procesul necesar și subordonat Cunoașterii.

Obiectul cercetării: Învățământul Superior din România. Motivația cercetării: provocarea lansată de un cadru didactic universitar:

”… rămân la convingerea ca cercetarea trebuie sa faca obiectul institutelor de cercetare, care-si castiga

existenta exclusiv din astfel de activitati.

Probabil nu voi apuca sa vad marii domni profesori umbland cu caciulile in deste cu cersitul de

contracte pe la tot felul de privati dornici de cercetare precum dracul de tamaie.

Este mult mai usor sa iei banuti cu BELAZ1-ul de la minister (direct sau prin multiplele lui "organe"),

pe teme propuse tot de tine, de care absolut nimeni nu are nevoie si pe care, evident, din acest motiv,

nimeni nu le va contesta, nici dpdv al continutului, nici dpdv al rezultatelor.

Traiasca si infloreasca intitutiile de finantare a cerrcetarii si invatamantului superior romanesc (si de

aiurea, de altfel, ca deturnarea asta de fonduri n-a fost inventata nici de baciul ungurean, nici de cel

vrancean, nici de cel moldovean, ci de cowboy-ii travestiti in intelectuali din tari la care ne uitam dintr-o

groapa in continua adancire.

Daca nu le-am sti (pe cele adevarate) ar trebui sa vedem si criteriile de admitere in academia romana.”

De la bun început afirm că acesta este textul original primit în mesajul electronic, corecțiile gramaticale sau suprimarea literelor aflate în plus nu sunt o preocupare majoră sau o stavilă în calea mesajului transmis.

”Profesorul cel Bun” se află în inferioritate față de ”colegii” săi cel din perspectiva acestui punct de vedere. Este inferior pentru că ”nu s-a adaptat” noilor condiții de muncă. Munca unui cadru didactic universitar trebuie orientată preponderent spre simularea cercetării. Simularea cercetării (am scris foarte bine și foarte corect) a devenit apanajul activității ”didactice” universitare. Afirm aceasta pentru că evaluarea cadrelor didactice se face prea puțin după activitatea didactică (chiar motivul existenței acestei meserii) și mult prea mult după articole în reviste de specialitate și participarea la proiecte de „cercetare”. Sistemul privește spre teancurile de hârtie și nu spre Absolventul care îi justifică existența !

Inferioritatea Profesorului Bun nu se sprijină nici pe lacune în pregătirea sa profesională sau pe eventuale carențe pedagocice. Este un om bine pregătit și destul de apropiat studenților săi nu poate fi catalogat drept ”inferiorul colegilor săi”. Cu toate acestea există o inferioritate dovedită de sistemul de Caste existent în Universități, în Facultăți, Departamente, Catedre și așa mai departe. Șefii acestor diviziuni în organizarea instituției (rector, decan, șef de … și de … și de…) sunt tot atâtea Căpetenii de trib (nu ne întoarcem la forma de organizare a societății, am făcut trimitere către ”dreptul de a judeca și îndruma supușii săi”). Un trib mai mare sau mai mic, cu căpetenii mai mari sau mai mici. Importantă este suborbonarea reală și nu cea legală. În preambulul Legii Educației sunt enunțate atâtea ”prințipii” încât nici nu poți concepe o altă Lege mai bună: transparență, egalitate de șanse, și așa mai departe.

Inferioritatea Profesorului Bun este asigurată de Sistem! Nu căutați termenul ”Sistemul de Învățământ” pentru că oficial nu există, nu este un termen oficial. Sistemul nu este rezultatul direct al Legii, al Regulamentelor sau altor încorsetări scrise pe undeva. Dimpotrivă: Sistemul este creat de oamenii care îl alcătuiesc, care îl impun chiar împotriva Legii, oamenii care pot să facă asta.

Sistemul de învățământ românesc a evoluat de la Valoare (umană) spre Monedă (comercială). Valoarea cadrelor didactice, emblematică pentru instituție, a fost transmisă absolvenților acelei instituții și regăsită de

societatea socialistă în ani de trudă recunoscută și recompensată financiar. Această Valoare a migrat către actualele Declarațiile de Avere (un mod de exprimare al Monedei).

Declarațiile de Avere vor să asigure transparența și corectitudine, reflexia financiară pentru activitatea universitară, o asigurare inutilă cu ceva vreme în urmă. Pentru că a fost ”o vreme” în care Profesorul Universitar a reprezentat un stâlp trainic al societății și nimeni nu și-ar fi permis să întrebe sau să conteste valoarea muncii sale convertită în moneda acestei națiuni.

Autonomia universitară înscăunează REGII instituțiilor de învățământ superior. Fiecare Rector primește după confirmarea alegerilor la Minister o ”moșie” plină de slugi și de argați pe care îi numește cu candoare ”colegi”.

1 BELAZ – camion de foarte mare tonaj

”Colegii” Regelui duc pe scară ierarhică vești de la Rege către supușii săi pe care le încheie în mod invariabil : ”așa a zis Rectorul !!”. Trebuie să fii ”nebun” de-a binelea să te opui sau să contești măcar o directivă Regală, emanată într-un Consiliu de Administrație, avizată cu grabă și în necunoștință de cauză în Senat. Stângăciile activității acestui Consiliu răzbat din forma în care se redactează Hotărârile emise după fiecare adunare: erorile de redactare și de exprimare sunt o dovadă în plus.

Serviciile Administrative se subordonează Regelui în egală sau și mai exagerată măsură, Consiliul de Administrație și Senatul se întrec în dovezi de subordonare fățișă. Nu se remarcă absolut în nici un fel, sub nici o formă, diferența dintre Legislativ și Executiv.

Acesta este efectul Monedei asupra învățământului: tot ce se plătește este un podium pe care trebuie să ajungi primul: funcția doboară rangul. Ascensiunea financiară dictată de Monedă impune diminuarea Valorii. Succesul profesional își schimbă reperele, Reputația este inlocuită de un cât mai încăpător Buzunar (a se citi ”cont în bancă”).

Valoarea? Unde este reperul Valorii în ”mediul” universitar? Cu siguranță nu în ”pene”le înfoiate ale celor agățați de ciorchinele imens al intereselor tribale orientate spre cheltuirea banului public, spre finanțarea discriminatorie din salariile proiectelor euro ”pene”, spre obținerea unor ”foloase necuvenite” din poziția pe care o ocupă vremelnic, spre influența exercitată din poziția pe care o ocupă în organigrama instituției.

Cum poți cerceta învățământul superior atunci când începi cu un astfel de mesaj? Care ar putea fi instrumentele acestei ”cercetări”, cu ce mijloace și ce metode de investigare ai putea folosi, care sunt fazele și elementele pe care le poți determina repetitiv?

Nu este nevoie de o metodă laborioasă de studiu: întotdeauna rezultatul final al învâțământului este Absolventul.

Adevărul este că societatea plătește pentru instruirea acestui Absolvent. De regulă acesta este un Tânăr (subliniez asta pentru a evidenția dovada Timpului în care el poate profesa în cadrul societății) care a trebuit să facă dovada însușirii unui bagaj de cunoștințe în mod repetat, ani la rând.

Numărul absolvenților de calitate scade, este o realitate! Numărul celor interesați să urmeze o Facultate scade: societatea a încetat să ofere mai întâi un loc de muncă adecvat

acestor absolvenți (condiție garantată de societatea socialistă prin intermediul repartizării absolvenților după rezultatele obținute în anii de studii) și apoi o recompensă pe măsura pregătirii. Părinții au adoptat un sistem propriu de evaluare a instituțiilor universitare cu mult mai bun decât sistemul oficial ARACIS. Sunt cu mult mai exigenți pentru că față de Aracis miza este cu mult mai mare: viitorul copiilor nu poate fi negociat, trebuie căutată și obținută cea mai bună instruire disponibilă.

Numărul absolvenților de calitate care rămân în țară scade și el! Absolventul este conștient de propria Valoare, știe că are puterea de a se afirma în urma rezultatelor profesionale puse în practică. Are tot viitorul în fața sa: are Timp !

A fost o vreme când România aloca 17 sau 19% din PIB către învățământ, astăzi acest procent a scăzut la numai 6% și

în mod practic se regăsește numai la jumătate (sau chiar sub 3% cu câteva zecimale bune) în finanțarea acestui ”sector de activitate”. Nu protestează nimeni, a devenit normalitate. Încălcarea Legii este acceptată cu bună știință de un segment consistent al elitei societății românești care profesează în învățământ.

Au fost două meserii nobile în țara asta în fața cărora toți cetățenii își manifestau respectul prin ridicarea pălăriei: doctorul (medicul) și învățătorul (profesorul). Pălăria aceea nu se mai ridică pentru că Moneda a întinat modul în care profesia se reflectă asupra societății.

Suntem judecați după fapte și nu după vorbe: doctoratul a devenit banalitate pentru că această fostă performanță a stadiului de pregătire este impusă tuturor membrilor corpului didactic universitar. Zeci de mii de euro este valoarea nefiscalizată a unei lucrări ”la cheie” surprinsă ”indiscret” de camera ascunsă. Lucrarea urmează să fie redactată de ”colegii mei, sunt savanți” afirmă actorul principal al filmului aflat într-o ipostază care nu îi face cinste nici lui nici instituției și nici învățământului. Nu este un caz izolat, replica asta este prea veche și prea ”fumată”.

Doctoratul trebuie făcut, a fost impus pentru menținerea activității Școlilor Doctorale. Este vorba despre bani. Finanțarea (bugetară a) unui doctorand este net superioară unui student. Este ultimul combustibil aruncat în focarul

acestor școli, o prevedere legală destinată unor buzunare încăpătoare. Profesorul cel Bun este în inferioritate. TREBUIE să promoveze studenții care trec prin mâna sa împotriva propriei voințe: pregătirea lor lasă de dorit dar studenții trebuie să promoveze pentru a se putea asigura fondul de salarii pentru profesorii care predau ”în anii mai mari”. Este simplu. Moneda face diferența dintre Salariu și Venituri: Profesorul cel Bun are un Salariu, nu participă la proiecte euro”pene” pentru că proiectele sale sunt permanent respinse de Sistem. Nu are nici resursele financiare pentru a promova și breveta

o inovație sau o invenție: este nevoie de bani. Nici nu concepe că ar putea încasa o căciulă de bani din nimic, pe un proiect fictiv, așa cum alți ”colegi” pot să o facă din ce în ce mai des, este sub Demnitatea sa. În acest fel Timpul și Truda acestei ”specii” de cadre didactice nu se revarsă benefic asupra societății pentru că i se opune tocmai Sistemul. Valoarea lor nu este recunoscută și apreciată în Sistem, un sistem care mai mult tolerează decât acceptă aceste ”impurități” neadaptate încă. Este același Sistem care asigură o finanțare pentru Cantitate (număr de studenți) și nu pentru Calitate (absolvenți cu un consistent bagaj profesional și nu ”purtători de diplomă”).

Astfel de oameni, de Profesori, de Învățători vor exista totdeauna la răscrucile drumurilor altor semeni. Este greu să le cauți Satisfacția dar poți cu ușurință să înțelegi Menirea acestor Învățători: sunt acei puțini oameni dedicați meseriei lor. Se află în inferioritate dar sunt majoritari într-un Sistem care îi discriminează și îi umilește în fiecare zi. Găsesc puterea de a se opune Monedei și a rămâne sclavii voluntari ai Valorii pentru că trăiesc pe baza unor Principii care se pot învăța sau se pot asimila de la modele: atitudinea înaintașilor.

Acesta este primul motiv pentru care Învățătorii nu se pot adapta Sistemului ! NECAZUL învățământului superior nu este un caz particular sau izolat. Este necazul întregii națiuni române: mulțimea nemulțumiților dezorganizați nu produce nici un efect dacă forma de manifestare a protestului este individuală. O acțiune izolată nu are sorți de izbândă, atrage asupra nemulțumitului ”oprobiul public” al vreunei comisii deranjate din somnolenta sa. Este foarte posibil sa devina un caz studiat de Comisia de Etică: protestul în forma sa ”dăunează imaginii” instituției. Urmare a unui foarte încâlcit mecanism, aceste actiuni sunt condamnate de un Sistem a cărui conducere pierde contactul cu realitatea chiar datorită lipsei de profesionalism dovedită a celor care îl conduc. Această stare DE FAPT se poate întâlni pe toate palierele conducerii tribale. Prea multă MONEDĂ Sunt prea multe zerouri în declarațiile de avere ale unor profesori universitari pentru a ne mai gândi la ”activitatea didactică” a acestora; Sunt prea multe ore de activitate în fiecare zi, în unele cazuri chiar mai multe decât are ziua și noaptea împreună; Sunt prea puțini participanții la ”europene” și sunt mereu aceiași; Sunt prea multe interese pentru investiții si prea puține pentru resursa umană; Sunt prea mulți ”controlori” care ocolesc conflictul de interese prin diferite tertipuri; Sunt prea mulți aceia care sunt plătiți să aducă deservicii chiar instituțiilor din care fac parte. Sistemul se află în funcțiune, merge din ce în ce mai prost cu rezultate din ce în ce mai slabe. Motorul său neingrijit va fi curând lipsit de ”combustibilul” absolut necesar: absolvenții din Gimnaziu. În convulsia provocată de această lipsă Sistemul se va adapta, se vor aplica ”măsuri justificate”: reduceri de personale și ceva mai târziu vom asista la un canibalism reciproc al acestor instituții: peștele cel mare îl va ”înghiți” pe cel mai mic. Acesta va fi rezultatul promovării autonomiei interpretat ca independență, al descentralizării interpretat ca libertate. Este Degradarea pe care Sistemul o urmarește cu tenacitate, semnele acestei degradări sunt mai întâi ascunse și apoi negate. Propaganda nu lipsește pentru că numai așa Dezastrul poate fi poleit și prezentat ca Performanță în ochii opiniei publice. Așa este Domnule Profesor: ”ne uităm dintr-o groapă în continuă adîncire” la niște cowboy (văcari) care ”călăresc” învățământului românesc. Cei trei baci, repartizați (îi putem numi reprezentanți?) armonios pe ținuturile istorice uitate ale acestei Țări lipsesc cu desăvârșire. Cel mai probabil se află tot în această groapă comună din care am face bine să îi scoatem la lumină cu un efort normal și justificat. Pentru acest efort trebuie SĂ NE găsim Timpul, Răbdarea, Comunicarea și mai ales Organizarea necesară. Nici nu mai știm ce înseamnă asta. Cercetarea înseamnă Cunoaștere. Cercetare învățământului înseamnă cunoașterea necazurilor din alte centre universitare, cunoașterea Profesorilor Buni de acolo, cunoașterea abuzului și a formei în care acesta se manifestă, presiunea pe care Regele o așează nejustificat asupra ”colegilor” săi. Izolarea garantată de ”autonomia universitară” nu înseamnă Cercetare, înseamnă Monedă. Moneda se va opune în permanență Valorii pentru că cele două ”unități de măsură” se suprimă reciproc. Avantajul permanent al Valorii este acela că ne se lasă niciodată ”cumpărată”. Este singura valută la care nu există ”paritate”.

Mugurel Popescu – 13 August 2015