Valeria GUŢU ROMALO

Morfemul. Structura morfematică a cuvântului în limba română*

 1. Vorbirea, comunicarea directă şi firească realizată prin limbă, constă dintr-un flux sonor asociat cu un sens, cu un conţinut de idei. Analiza acestui flux sonor duce la delimitarea în cadrul lui a unor unităţi minimale discrete, capabile să diferenţieze o comunicare de alta, unităţi care alcătuiesc sistemul fonologic al unei limbi şi constituie obiectul de studiu al fonologiei.

 Realizată după alte criterii, analiza duce, cum e şi firesc, la delimitarea altor unităţi, care se definesc altfel, între care se stabilesc alte tipuri de relaţii şi care au alte funcţii în limbă.

 Analiza se poate opri astfel, de ex., la unităţi mai mari, de cele mai multe ori, decât fonemul (alcătuite de obicei din mai multe foneme), caracterizate prin aceea că au un caracter de semn lingvistic: unităţii de expresie delimitate îi corespunde un sens, o semnificaţie în planul conţinutului. Aceste unităţi minimale ale limbii constând dîntr-o unitate minimă de expresie asociată nemjlocit cu o parte sau alta din sistemul conţinutului reprezintă morfemul1.

 Faptul că e dotat cu semnificaţie deosebeşte morfemul atât de grupurile de foneme (silabe etc.), cât şi de fonem. Fonemul e de asemenea o unitate minimă a limbii, dar se caracterizează nu prin asocierea cu o semnificaţie, ci prin capacitatea de a distinge comunicări diferite, de a servi, deci, la exprimarea semnificaţiei. De celelate unităţi cu caracter de semn lingvistic, constând, adică, din asocierea unor elemente de expresie cu elemente de conţinut (cuvânt, propoziţie, sintagmă etc), morfemul diferă prin caracterul lui de unitate minimă, inaptă de a se divide în unităţi mai mici care să păstreze caracterul de semn: divizarea morfemului nu poate duce decât la delimitarea unor unităţi corespunzatoare unui nivel inferior, nivelului elementelor care nu au caracter de semn, nivelului fonologic.

 Accepţia acordată mai sus termenului morfem nu este însă generală. Acest termen este folosit de diferiţi cercetători cu accepţii mai mult ori mai puţin diferite. Foarte des termenul morfem denumeşte segmente de expresie purtătoare ale unor semnificaţii gramaticale, opunându-se astfel termenilor rădăcină sau semantem. Distincţia aceasta, întâlnită frecvent în lingvistica românească, se face în ultima vreme din ce în ce mai rar, pentru că, pe lângă avantajul de a sublinia diferenţele de semnificaţie care se manifestă în segmentele componente ale unui cuvânt, ea are dezavantajul de a se baza pe distincţia şi disocierea uneori dificilă (de ex., în cazurile când intervine morfemul zero) a celor două tipuri (gramatical şi lexical) de semnificaţie.

 Includerea rădăcinii printre morfeme se datoreşte, în cercetările structuraliste mai ales, tendinţei de a evita conceptul de cuvânt, fundamental în lingvistica tradiţională, dar care nu a fost definit suficient de clar. În lingvistica modernă, morfemul, şi nu cuvântul, reprezintă unitatea fundamentală. Cuvântul, atunci când e luat în discuţie, e considerat combinaţie de morfeme, tip special de sintagmă, deci subordonat morfemului, pe când în lingvistica tradiţională, care defineşte morfemul ca parte, ca diviziune a cuvântului, morfemul era subordonat cuvântului.

 Includerea rădăcinii în categoria mai largă a morfemului o întâlnim în ligvistica sovietică şi în cea occidentală, iar în lingvistica românească s-au pronunţat pentru aceasta. Al. Graur şi Al. Ionaşcu2. Vendryes, în cunoscuta sa lucrare Le langage, numeşte morfem orice mijloc de exprimare a unei valori gramaticale. Astfel, de ex., topica însăşi, ca indice al unui anumit rol în comunicare (în construcţii de tipul fr. Jean voit Pierre: Jean e subiect, fiindcă stă înaintea verbului, iar Pierre, pus după verb, e complement), e considerată morfem. O accepţie asemănătoare are termenul morfem şi atunci când în lingvistica românească se vorbeşte de

pe morfem al acuzativului (de fapt, mai corect ar fi morfem al complementului direct personal).

 O accepţie cu toul diferită capătă termenul morfem la glosematicieni. L. Hjelmslev îl foloseşte pentru a denumi o unitate de conţinut, şi anume o valoare membră a unei categorii:categoria cazului include morfemele de nominativ, acuzativ etc. În modul acesta se produce o disociere terminologică între cele două planuri, căci unităţile din planul expresiei corespunzatoare diferitelor părţi ale sistemului conţinutului sunt cuprinse în termenul generic de formanţi3.

 2. Analiza unui text sau a unei serii de enunţuri duce la descoperirea unui mare număr de unităţi minime cu valoare de semn lingvistic. Rezultul operaţiei de analiză este un inventar foarte bogat de morfeme, un inventar de unităţi concrete foarte numeroase.

 Dintre aceste unităţi, unele apar în contexte identice sau foarte asemănătoare. De aceea ele pot fi grupate împreună, chiar dacă diferă sub aspectul structurii fonematice.

 O asemenea grupă sau clasă de unităţi semnificative, mai mult ori mai puţin diferite sub aspect fonematic, constituie, la o treaptă de abstractizare înaltă, un morfem, iar unităţile concrete care o alcătuiesc pot fi considerate variante ale morfemului dat sau alomorfe4.

 Aşa, de ex., unităţile -ă, -e, -q apar în contextul Văd o ~ frumoasă (Văd o casă – floare, basma – frumoasă), iar unităţile semnificative -e, -i, -le, -ori sunt toate admise în contextul Văd nişte ~ frumoase (Văd nişte case – flori, basmale, surori – frumoase).

 Această constatare permite considerarea fiecareia din cele două serii drept un morfem conceput ca clasă5 şi realizat în diferite alomorfe (sau variante), reprezentate prin unităţile componente ale seriei. Morfemul de feminin singular nominativ-acuzativ nearticulat se realizează, deci, în limba română prin alomorfele -ă, -e,-q etc.

 Alomorfele au, ca şi alofonele, o distribuţie complementară: fiecare apare în poziţii în care toate celelalte sunt excluse6.

 Realizarea morfemului printr-un alomorf sau altul poate fi determinată de contextul fonetic sau morfologic. Când distribuţia unui alomorf poate fi circumscrisă în termeni fonetici, deci dacă prezenţa lui poate fi prevăzută pe baza unor particularităţi fonetice ale contextului imediat, avem un alomorf fonetic. Când prezenţa unui alomorf se datoreşte apartenenţei elementului care reprezintă contextul imediat la o clasă caracterizată morfologic, el reprezintă un alomorf morfologic; iar când un alomorf se realizează într-un număr minim de contexte, care nu pot fi caracterizate fonetic, nici morfologic, avem un alomorf lexical.

 Aşa, de ex., pluralul substantivelor neutre în limba română contemporană se realizează prin -e, -uri, -i şi -ă, alomorfe între care se pot stabili, considerandu-le din punctul de vedere al distribuţiei, relaţii diferite. Aşa, de ex., -ă se realizează după un radical terminat în vocală labială: ou/ă7, iar -i, după radical terminat în i aton: seminari/i, edifici/i, fotoli/i etc. Le putem considera, deci, alomorfe fonetice. Dimpotrivă, -e şi -uri, apar în condiţii fonetice similare – de ex.: scaun/e, tren/uri, templ/e, titl/uri, fiecare din ele caracterizând o clasă de cuvinte – şi reprezintă deci alomorfe morfologice.

 Alomorfele fonetice pot fi de cele mai multe ori subordonate unui alomorf morfologic. În cazul exemplelor precedente putem considera – din cauza asemănării sub raportul structurii fonematice – că alomorfele -i şi -ă sunt variante, condiţionate fonetic, ale alomorfului morfologic -e. Ca atare, substantivele neutre se grupează după criteriul mijloacelor de

realizare a plurarului în două clase morfologice: cu pluralul în -uri şi în -e. În acest ultim caz, alomorful morfologic -e se realizează ca -i după un radical terminat în -i8, ca -ă după  u şi ca -e în toate celelalte situaţii.

 Alomorful -eni9 al morfemului de plural masculin, care nu se realizează decât în oam/eni, reprezintă un alomorf lexical.

 Alomorfe pot prezenta şi morfemele independente10: mas- (în masă) şi mes- (în mese) reprezintă alomorfele aceluiaşi morfem; tot aşa fat- şi fet- sau frumos-, frumoas-, frumoş-11. Variaţiile, adică diferenţele care caracterizează diferitele alomorfe ale morfemului independent, pot fi descrise sub forma alternanţelor fonologice12, cu condiţia ca alomorfele să prezinte măcar o porţiune constantă, comună: ard/e, arz/ând, cresc/q, creasc/ă, creşt/e etc.

 În rare cazuri, alomorfele diferă în toată extensiunea secvenţei fonetice care le reprezintă: sunt/em, est/e, er/am etc. Variaţia totală a morfemului independent este înregistrată în lingvistică sub termenul de supletivism.

 3. Morfemele se pot clasifica după diverse criterii:

 Un prim criteriu constituie natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie a morfemului. Morfemele se grupează din acest punct de vedere în morfeme segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise (cas-, -ă etc), şi morfeme suprasegmentale, reprezentate prin accent şi intonaţie. Intonaţia, deşi nu se manifestă decât asociată cu o secvenţă segmentală, poate servi, în mod independent, şi ca mijloc de exprimare a unei unităţi de conţinut, poate reprezenta deci un morfem de sine stătător. Astfel, o secvenţă de tipul Vine azi poate fi asociată cu ideea de enunţare sau de întrebare, după cum e însoţită de o intonaţie care coboară sau urcă la sfârşit (în scris: Vine azi, sau Vine azi?). Conturul intonaţional reprezintă, aşadar, un morfem.

 Accentul face parte, asociat, de obicei, cu unul sau mai multe elemente segmentale, din structura unui morfem. Aşa, de ex., în flexiunea verbală românească se înregistrează un morfem -ă (cf. cânt/ă, prez. ind) şi un morfem -ă (cf. cânt/ằ perf. simplu): morfemul din forma de perf. simplu e alcătuit din elementul segmental ă şi accent, componenta suprasegmentală, pe când -ă de la prezent indicativ se reduce la elementul segmental ă, opunându-se şi diferenţiindu-se de morfemul de perfect simplu tocmai prin lipsa accentului. Deosebirea suprasegmentală rezolvă, deci, omonimia dintre cele două segmente morfematice.

 Rol de morfem de sine stătător capătă accentul în limba română uneori în formele de vocativ şi de imperativ: vocativul este adeseori identic ca structură segmentală cu nominativul, iar imperativul cu prezentul indicativ. În asemenea situaţii intervine o deosebire a intensităţii accentului, care diferenţiază cele două forme – cf. Ioána (nom.) şi Ioana! (voc.) sau şézi (indic.) şi şezi! (imper.).

 Prezenţa unei accentuări mai intense (a unei silabe proeminente13) deosebeşte vocativul de nominativ şi imperativul de prezentul indicativ. Creşterea de intensitate este asociată întotdeauna cu o ridicare a tonului, deci o modificare a conturului internaţional.

Alt criteriu pot constitui posibilităţile de combinare, relaţiile de dependenţă de care sunt susceptibile diferitele morfeme.

 Din acest punct de vedere distingem, în primul rând, morfemele care pot apărea numai combinate cu alte morfeme, a căror apariţie este, deci, condiţionată de prezenţa unuia sau a mai multor morfeme, şi morfeme care pot apărea singure (sau combinate cu un morfem zero). Aşa, de ex., în vârf/uri şi vânt/uţ, vânt şi vârf sunt morfeme care pot apărea independent de morfemele -uri, -uţ, pe când acestea din urmă presupun în mod necesar prezenţa unui morfem de tipul vârf sau vânt.

 Morfemul cas-, care poate fi şi el selectat de -uţ(ă) (cf. căsuţă), reprezintă un morfem independent numai în măsura în care poate fi delimitat în contexte similare cu cele în care este decupat vânt, de ex.: vânt mar/e – vânt/uri mar/i; cas/ă mar/e – cas/e mar/i. Dat fiind ca morfeme de tipul cas- nu apar niciodată singure (sau cu morfem zero), ele pot fi considerate morfeme independente numai datoriăa faptului că se încadrează, având în vedere ditribuţia, în aceeaşi clasă cu morfeme de tipul vânt.

 Morfemele independente de tipul vânt şi cas- se caracterizează prin faptul că nu sunt comutabile cu zero, nici considerate ca clasă, fiind comutabile însă cu alte morfeme independente sau grupuri de morfeme: vânt din vântuţ e comutabil cu codr(uţ), brăd(uţ) etc.; cas- din cas/ă poate fi comutat cu mas(ă), fat(ă), lad(ă) etc. sau cu măs/uţ(ă), fet/iţ(ă) etc.

 Altă caracteristică a lor constă în faptul că sunt selectate de alte morfeme: morfemele dependente �cer”, pentru a putea apărea, prezenţa unui morfem independent.

 Morfemele dependente se caracterizează prin aceea că apariţia lor presupune cu necesitate un morfem independent. Afară de acesta, considerate individual sau ca clasă, ele sunt comutabile cu zero: -uţ din brăd/uţ, căs/uţ/ă e comutabil cu zero: brad, casă; morfemul -u din codr/u putem să-l considerăm comutabil cu zero numai în măsura în care se încadrează într-o clasă de morfeme care include şi un morfem zero: codr/u se opune lui codr/i, aşa cum pom/q se opune lui pom/i.

 Morfemele dependente pot comuta unele cu altele: clas/ă – clas/e; cânt/ă – cânt/a – cânt/ând; fet/iţ/ă – fet/ic/ă – făt/uţ/ă.

Morfemele dependente se repartizează în clase diferite şi după numărul de morfeme cu care se pot combina în cadrul unei singure grupări. Unele morfeme dependente presupun numai apariţia unui morfem independent: -a din cânt/a, -el din băieţ/el. Altele cer, pe lângă morfemul independent, şi unul sau mai multe morfeme dependente realizate concret14 – este cazul morfemului -iţ- din fet/iţ/ă, domn/iţ/ă etc., al morfemului -m din cânt/a/m, cânt/ase/m, cânt/a/ră/m etc. Alte morfeme, în sfârşit, cum ar fi, de ex., morfemul -uţ pot apărea şi într-o situaţie şi în cealaltă: păt/uţ, dar căs/uţ/ă, păt/uţ/uri.

Morfemele dependente susceptibile de combinare cu alte morfeme dependente se caracterizează şi prin posibilităţile lor de combinare. Astfel -m din exemplele anterioare se poate combina cu -a-, -se-, -ră-, -ea- (veneam) etc., dar nu se poate combina cu -ând, cu -uri, -e etc.; -uţ se caracterizează prin faptul că poate apărea neînsoţit de un morfem dependent concret (brăd/uţ) sau se poate combina cu -ă (căs/uţ/ă), -e (căs/uţ/e), -i (brăd/uţ/i) etc., pe când -iţ- nu admite decât combinarea cu -ă, -e: fet/iţ/ă, fet/iţ/e.

 Morfemele dependente se pot clasifica şi în funcţie de poziţia lor faţă de morfemul independent. O primă clasificare, globală, distinge sufixele, adică morfemele aşezate după morfemul independent (v. toate exemplele anterioare), prefixele, morfemele aşezate înaintea morfemului independent (des/fac, pre/fac, re/fac), şi infixele, morfemele incluse în morfemul independent.

Prefixele, sufixele şi infixele sunt reunite, de obicei, prin termenul generic de  afix, care cuprinde toate morfemele dependente.

 Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă, la rândul ei, unei clasificări după depărtarea faţă de morfemul independent. Aşa, de ex., putem spune că sufixul -uţ se află pe poziţia I, încadrându-se în aceeaşi categorie cu sufixul -iţ, de ex. Sufixul -ă poate ocupa însă poziţia I sau poziţia II (cas/ă, dar căs/uţ/ă) încadrându-se, din acest punct de vedere, în aceeaşi categorie cu sufixul -e sau -i, de ex. (fet/e, fet/iţ/e, braz/i, brăd/uţ/i). Sufixul -m poate ocupa poziţia II (cânt/a/m), III (cânt/a/ră/m) sau IV (cânt/a/se/ră/m).

 În acelaşi mod se pot clasifica prefixele: des- face parte, ca şi pre-, dintre prefixele care ocupa locul I: des/face, pre/face, pe când ne- sau re- pot ocupa fie locul I, fie locul II: ne/făcut, ne/des/făcut, ne/pre/făcut; re/face, re/îm/păduri, re/des/face etc.

 Altă clasificare a morfemelor se face după structura lor considerată din punctul de vedere al modului cum sunt plasate părţile morfemului în comunicare. Avem astfel morfeme continue şi morfeme discontinue.

 Morfemele continue sunt alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme: vânt, -uţ, -se- etc.

 Cele discontinue pot fi întrerupte sau repetate. Un exemplu de morfem întrerupt îl constituie participiile germane de tipul gelernt, în care ge…t poate fi considerat un astfel de morfem15. [2]

 În limba română putem vorbi de un morfem întrerupt de infinitiv a…á (í, î, e, eá), dacă admitem că primul a (a lucra, de ex.) e o marcă a infinitivului, sau de morfem întrerupt de genitiv, dacă considerăm aşanumitul articol genitival drept marcă a genitivului. În categoria morfemelor repetate se încadrează situaţii de tipul cas/ă frumoas/ă, lat. fili/us bon/us, în care se repetă morfemul de singular feminin sau singular masculin.

 Aşa-numitele morfeme repetate corespund fenomenului de acord şi constituie unul dintre cazurile de redundanţă lingvistică.

 Un criteriu de clasificare a morfemelor poate fi şi conţinutul lor. Din acest punct de vedere se disting morfemele lexicale, în care, alături de morfemele rădăcină, se includ, de obicei şi afixele derivative16, şi morfemele gramaticale17. Fiecare dintre aceste categorii poate fi supusă la rândul ei unor subclasificări. Astfel printre morfemele gramaticale distingem morfeme nominale şi verbale, iar în cadrul morfemelor dependente verbale postpuse, sufixele şi desinenţele, definite după conţinul lor; sufixe sunt numite morfemele care exprimă modul şi timpul, iar desinenţe cele care exprimă persoana şi numărul. Astfel în cânt/a/m, a este sufix, iar -m desinenţă. Termenul desinenţă e folosit şi pentru morfemele nominale postpuse, când ele exprimă numărul, cazul, genul: ei în acest/ei, de ex.18

 4. Morfem zero. Conceptul de morfem zero e o achiziţie relativ recentă a lingvisticii şi reprezintă un caz special de morfem dependent gramatical. Nu se poate vorbi de morfem independent zero, fiindcă, aşa cum am văzut, morfemul independent se caracterizează tocmai prin faptul că nu admite comutarea cu zero. Introducerea acestui concept în discutarea morfemelor derivate e posibilă, dar neeconomică, din cauză că orice combinaţie de morfeme poate fi considerată ca incluzând un număr mai mare sau mai mic de morfeme zero, în funcţie de valenţele combinatorii ale morfemelor din care e alcătuită. O formaţie de tipul cas/ă ar putea fi considerată, de ex., ca incluzând un sufix derivativ zero, dacă avem în vedere posibilitatea acestor două morfeme de a se combina cu -uţ (căsuţă), iar o formaţie

de tipul ulceá ca incluzând două morfeme derivative zero, dacă ne referim la o formaţie de tipul ulcicuţă, care conţine două morfeme cu valoare diminutivală -ic (comp. fet/ic/ă) şi -uţ (comp. făt/uţ/ă).

 Conceptul de morfem zero e însă necesar şi util, când e vorba de morfemele dependente care se organizează în sisteme strânse şi care se caracterizează prin capacitatea de combinare cu un mare număr de morfeme independente.

 Relaţiile care se stabilesc în cadrul sistemului între diferite forme permit descrierea unor combinaţii de morfeme ca incluzând un morfem zero. Astfel paradigma schimb – schimbi – schimbă permite a impune analiza formei schimb, pe baza paralelismului cu celelalte două (schimb/i, schimb/ă), în cel puţin două morfeme, dintre care al doilea e un morfem zero, purtător în planul conţinutului al valorilor de număr şi persoană exprimate în celelalte două forme prin morfemul -i, respectiv -ă.

 Unii lingvişti văd în conceptul de morfem zero o abstracţie ştiinţifică necesară şi utilă numai în plan teoretic. Această opinie nu corespunde însă realităţii, pentru că fenomenul real corespunzător acestui concept există în sistemul unei limbi date: pentru vorbitori, într-o formă ca schimb se asociază sensul lexical ca atare şi valoarea de persoana I singular, vorbitorii o p u n această formă tuturor celorlalte alcătuite din două sau mai multe morfeme. În sistemul paradigmatic, o formă de tipul schimb se caracterizează pentru vorbitor prin faptul că este alcătuită dintr-un singur morfem concret. Ea se opune celorlalte tocmai prin absenţa unui morfem cu structură fonematică. Formele cu morfem zero constituie baza unor serii de opoziţii privative19, ca schimb – schimb/i, schimb – schimb/ă; sap – sap/i, sap – sap/ă.  

 Introducerea conceptului de morfem zero e şi mai necesară când sistemul lingvistic dat înregistrează, în planul expresiei, pentru aceleaşi valori, şi opoziţii echipolente20, în care fiecare element are o marcă pozitivă. Existenţa paradigmei de tipul url/u, url/i, url/ă, în virtutea căreia există opoziţiile url/u – url/i, url/u – url/ă, arată clar utilitatea recunoaşterii unui morfem zero în forme de tipul schimb. Valorile de număr şi persoană corespunzătoare morfemului zero din aceste forme se asociază, în forme ca url/u, cu elementul de expresie -u.

 Comparaţia cu alte tipuri ale paradigmei corespunzând aceloraşi asocieri sintagmatice e utilă mai cu seamă atunci când e vorba de paradigme reduse, cel puţin din punctul de vedere al expresiei, la doi membri. Analiza creion/q – creioan/e, verb/q – verb/e se impune în mod evident, dacă avem în vedere paradigme ca teatr/u – teatr/e etc.

 5. Morfeme omonime. Fenomenul omonimiei, observat şi discutat mai ales în legătură cu cuvântul, se produce şi în cadrul morfemelor. Morfemul -ă din cas/ă nu se confundă cu -ă din cânt/ă, morfemul -a din (voi) cânt/a este omonim cu morfemul -a din (el) cânt/a. Esenţa fenomenului e aceeaşi ca a omonimiei lexicale: unor unităţi de expresie identice li se asociază unităţi diferite de conţinut.

 Omonimia se rezolvă atât prin relaţiile paradigmatice, cât şi prin cele sintagmatice, prin opoziţiile în care se încadrează şi prin distribuţie: -ă din cas/ă nu se confundă cu -ă din cânt/ă, pentru că se opune lui -e din cas/e, aşa cum -ă din lad/ă se opune lui -i din lăz/i, pe când -ă din cânt/ă se opune lui -i din cânţ/i, morfemului zero din cânt etc. În plan sintagmatic, cele două morfeme -ă se deosebesc prin faptul că primul poate apărea în construcţii ca o cas- e albă, dar nu poate apărea în construcţia el cânt- frumos, unde apare cel de-al doilea -ă.

 6. Morfemul cu semnificaţie zero. Conceptul de morfem cu semnificaţie zero, care apare în diferite lucrări de specialitate21, nu se justifică teoretic, ba, mai mult decât atât, el desfiinţează conceptul de morfem, care se caracterizează, cum am văzut, faţă de fonem sau faţă de diferite tranşe sonore delimitate după alte criterii (silabă etc.), tocmai prin faptul că e un element de expresie dotat cu semnificaţie, că are, deci, caracter de semn lingvistic.

 De obicei degajarea şi recunoaşterea unor asemenea morfeme cu semnificaţie zero se datoreşte fie unei analize neadecvate, fie dificultăţii de a încadra un segment morfematic într-o categorie de unităţi sau de a pune în evidenţă rolul lui în limbă, de a stabili cu ce unitate de conţinut este asociat.

 În limba română, o unitate morfematică dificil de încadrat reprezintă de ex., segmentele -ez-, -eaz-, din anumite forme de prezent ale unor verbe în -a: lucr/ez/q, oper/eaz/ă etc., care sunt interpretate ca sufixe22, ca desinenţe sau ca �elemente” care însoţesc �desinenţele propriu-zise”23.

 De fapt, rolul lor se clarifică, dacă acceptăm posibilitatea de a avea în limbă sufixe gramaticale variabile24, şi în acest mod de interpretare segmentele -ez- etc., sunt considerate realizări ale sufixului de prezent, alături de -ă-, -á-25.

 7. Morfemele realizate prin diferite alomorfe se combină în unităţi mai largi sau mai restrânse. Cele mai restrânse grupări de morfeme reprezintă cuvântul. O parte din cuvinte există în limbă ca o mulţime de forme. Acestea sunt cuvintele flexibile. Paradigma cuvintelor flexibile cuprinde forme reprezentate prin combinaţii mai largi sau mai restrânse de morfeme. Între morfemele care alcătuiesc o asemenea grupare relaţia poate fi foarte strânsă: morfemele se succedă într-o ordine strictă şi indisociabilă (ele nu pot şi permutate în cadrul lanţului, iar acesta nu poate fi disociat). Aceste grupări reprezintă formele simple sau sintetice (cântam, de ex.). Când relaţia dintre morfeme  în cadrul lanţului este mai laxă, mai puţin rigidă, aşa încât elementele componente pot fi permutate sau admit disocierea lanţului prin intercalarea dintre ele a anumitor elemente lexicale exterioare lui, gruparea de morfeme reprezintă o formă compusă sau analitică (am cântat, am mai cântat, cântat-am, de ex.)