VALENTIN BUGARIU

___________________________________________

ISTORIE ŞI SEMN RELIGIOS

Acest volum a apărut cu sprijinul financiar al Asociaţiei

Omnia Help din Timişoara. Un gând de mulţumire se îndreaptă către

domnul Ştefan Gorun, managerul Asociaţiei, precum şi către

ostenitorii instituţiei sus-amintite.

Autorul

VALENTIN BUGARIU

ISTORIE ŞI SEMN RELIGIOS

Editura Sitech

Craiova, 2014

Corectura aparţine autorului.

© 2014 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reprodu-

cere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lu-

crare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contra-

facere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justifi-

cate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2014 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this

book may be reproduced in any form or by any means, including

photocopying or utilised any information storage and retrieval system

without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S. din cadrul

Ministerului Educaţiei Naționale pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter

Tel/fax: 0251/414003

E-mail: sitech@rdsmail.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BUGARIU, VALENTIN Istorie şi semn religios / Valentin Bugariu. - Craiova : Sitech, 2014

Bibliogr.

ISBN 978-606-11-4009-1

281.9

ISBN 978-606-11-4009-1

5

PREDOSLOVIE

Am strâns în acest volum laolaltă un mănunchi de studii,

articole şi note risipite în presa bisericească locală mitropolitană, în

cea parohială, precum şi în Calendarul Almanah editat de Eparhiile

Timişoarei, respectiv cea a Caransebeşului. Se regăsesc totodată şi

materiale care au apărut în reviste (Anale) editate de Universităţile de

Vest din Timişoara şi ,,Vasile Goldiş” din Arad. Tot aici pot fi găsite

şi comunicări ştiinţifice de la Simpozioanele Internaţionale ţinute la

Caransebeş şi Arad.

Noima acestor contribuţii de ,,istorie şi semn religios”

stă tocmai de a menţine conştiinţa vie a unei vieţi preoţeşti trăite la

graniţa sudică a Eparhiei Timişoarei. Dincolo de viaţa cotidiană de la

parohie unde un cleric în ziua de astăzi este angrenat în susţinerea

fizică a bisericii unde îşi desfăşoară activitatea, de la grija

gospodărească a întreţinerii în bune condiţii a bisericii, casei

parohiale sau a cimitirului local, până la procurarea materiilor şi

obiectelor necesare la desfăşurarea slujbelor, păstrarea actelor, a fel

de fel de registre, a unei arhive şi biblioteci, la acţiunile catehetice

desfăşurate pe plan local. În afara acestui travaliu cotidian, cu

excepţia slujirii liturgice, seară de seară la lumina generoasă a

,,lămpii de lângă tâmplă” aşa cum menţiona un ilustru truditor al

literelor române s-a găsit timpul pentru lectură, meditaţie şi

încropirea unor astfel de lucrări.

,,Prima” parte a cărţuliei este destinată istoriei bisericeşti

de la reprezentările paleocreştine (inventar arheologic şi lingvistic,

ierarhia, teologia şi misiunea vremii, spiritualitatea daco-românilor ş.

a.) care au constituit într-o primă fază capitole ale tezei de licenţă în

teologie susţinută în vremea aceea (anul 2001!) sub conducerea

ştiinţifică a domnului prof. dr. Petru Bona, altele care fac referire la

spiritualitatea bănăţeană, opera lui Mihail Gaşpar au făcut parte în

2003 dintr-o disertaţie de masterat în teologie susţinută sub

îndrumarea Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu la Sibiu. Celelalte au

apărut independent de aceste lucrări fie ca referate ştiinţifice

susţinute pe la simpozioane, fie ca marcare a anilor omagiali în

hotărârea Patriarhiei. Cele câteva texte religioase –continuarea logică

a ,,primei” părţi - au vizat reaşezări mai vechi a unor probleme

privind icoana, disciplina religioasă, precum şi elementele religioase

6

din opera magistrului G. I. Tohăneanu. În cuprinsul lor s-a încercat o

abordare pluridisciplinară astfel că cititorul va găsi: elemente de

teologie protoromânească, istoric al vieţii bisericeşti, preocupări

lexicografice bănăţene, incursiuni în literatura eclezială a provinciei

dintre Dunăre şi Mureş.

Necesitatea acestora a fost probată prin citarea şi

folosirea lor în lucrări de referinţă aşa cum de pildă este

Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (2010) carte apărută sub

coordonarea Părintelui Prof. Dr. Mircea Păcurariu, membru

corespondent al Academiei Române, a Monografiei Arhiepiscopiei

Timişoarei, volum iscălit de Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, precum

şi a unor teze de licenţă şi doctorat în istorie, a unor monografii

literare precum şi semnalarea prin diverse recenzii în presa locală.

Un gând de mulţumire se rânduieşte acum către cei care

au făcut posibilă apariţia acestora în reviste bisericeşti şi ştiinţifice

locale, precum şi organizatorilor acestor simpozioane de teologie şi

istorie locală. Iarăşi un sentiment de gratitudine se îndreaptă către

bibliotecarii şi arhivarii care au furnizat ,,materia” primă,

documentele bibliografice fără de care aceste alcături nu puteau

concretiza în această formă.

V. B.

7

Aspecte din istoria paleocreştinismului din Banat

Pentru Dacia Traiană, odată cu retragerea romană, nu a mai

existat administraţie care să centralizeze datele, cele mai multe infor-

maţii ajungând până la noi prin intermediul mărturiilor arheologice.

Ele arată vechimea creştinismului românesc instituţionalizat şi itine-

rant. Cele mai importante mărturii sunt basilicele, tiparele pentru turnat

cruci, împreună cu monumentele funerare romane încreştinate ulterior.

În epoca provinciilor dacice se poate afirma cu certitudine că în prima

fază paleocreştinismul a fost legat mai ales de populaţia orientală şi în

acelaşi timp de mediul urban1. După retragere inclusiv în secolul

al IV-lea, majoritatea obiectelor creştine apar în oraşe şi sunt

recipientele necesare cultului. Secolele V-VI sunt cele ale opaiţelor,

pandantivelor şi teracotelor, dar datări de obiecte creştine avem din

secolele II-III. Obiectele paleocreştine sunt de două categorii, locală şi

de import, de provenienţă orientală. Înmulţirea pieselor după 271

indică creşterea numerică a credincioşilor Bisericii, răspândirea lor pe

o arie mai largă şi, în special, necesitatea mare de obiecte de cult.

Creştinarea obiectelor păgâne poate fi explicată prin necesităţile

cultului şi printr-o dorinţă de purificare, dar şi o atestare a apartenenţei

creştine a proprietarului, sau chiar un simplu act de credinţă2.

În simbolistică apar Bunul Păstor, Profetul Iona, Copacul Vie-

ţii – ce simbolizează veşnicia credinţei, peştele, porumbelul, păunul –

simbol al reînvierii trupului şi al curăţiei, cocoşul – simbol al învierii

creştine, crucea sub diferitele ei forme: decussata, comissa, immissa,

quadrata, grammata şi ansata.

Dezvoltarea crucii în cadrul creştinismului este atestată de

Tertulian, care afirmă faptul următor: creştinii îşi făceau semnul crucii

în toate împrejurările din viaţă, dar şi Hristos însuşi alesese în timpul

vieţii crucea ca simbol, ca semn de legătură, de aderare, simbolul pe

care trebuiau să-l poarte zilnic, ea nu a fost deloc privită ca instrument

,,Altarul Banatului”, anul XII (LI), serie nouă, 2001, nr. 10-12, p. 112-115. 1 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la românii. Mărturii arhe-

ologice, Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 1988, p. 51. (Se va prescurta

în continuare Din istoria creştinismului…). 2 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului…, p. 62.

8

de supliciu, ci ca trofeul victoriei lui Hristos3, chrismonul, monogra-

mul, pâinile punerii înainte, animalele fantastice. Aceste piese, după

părerea lui Mircea Rusu, erau în posesia daco-romanilor şi grecilor de

pe litoralul Mării Negre şi numai în mod excepţional la barbari. Primii

purtători ai obiectelor creştine au fost negustorii orientali, soldaţii şi

coloniştii. Creştinismul din secolele II-IV urban a devenit, din secolul

al VI-lea rural, după părerea lui I. I. Rusu, el având un caracter net şi

exclusiv popular, ţărănesc.

Materialul arheologic creştin se înscrie în totalitatea descope-

ririlor de la vecinii daco-romanilor, în zonele geografice unde creşti-

nismul pătrunsese mai devreme. Astfel, la Salonae, ce depindea de

Italia, s-au descoperit mai multe morminte creştine, la Sirmium (Mi-

troviţa) avem mai multe inscripţii creştine pe sarcofage, unul datând

din anul 438 şi care avea invocarea ,,In nomine Domini Iesso Cristi”.

Între Salonae şi Narona s-au descoperit resturile unei fântâni din pia-

tră, împodobită cu cruci, un sarcofag datând din anul 462 care avea

scene din Scriptură: Avraam, Isac, Moise, Daniel, Susana, Petru şi

Ioan. În Dalmaţia s-au găsit resturi de vechi capele, biserici ori mor-

minte creştine: Borasi, Dabravina, Zenica, Bistue, Gorniji Turbe, Jaice,

Stolac4. Toate resturile din Bosnia, Istria şi Dalmaţia în mare parte

sunt mai târzii decât anul 325, unele mai târzii decât secolul al IV-lea5.

Tot în Dalmaţia au fost descoperite şi obiecte gnostice. Simbolistica

lor reprezenta zeitatea supremă antropomorfizată: un cap de cocoş,

simbolul Soarelui, corp de om, doi şerpi în loc de picioare şi un scut

şi un bici în mâini6. Între Dalmaţia şi Dacia au existat strânse legă-

turi, fapt ce a permis introducerea creştinismului şi gnosticismului la

străromâni încă înainte de retragerea aureliană.

Repertoriul descoperirilor creştine din Dacia, cuprindea vase

de cult, diverse metale ştampilate pentru prescuri, linguriţe euharisti-

ce, opaiţe acestea din urmă fiind destinate de la început cultului divin

3 Georges Ory, Originile creştinismului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucu-

reşti, 1981, p. 181. 4 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Atelie-

rele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1911, p. 23. (Se va pres-

curta în continuare Contribuţii epigrafice…). 5 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice…, p. 24. 6 Vasile Pârvan, op. cit., p. 26.

9

fiind considerate sacre şi neavând o altă întrebuinţare7, obiecte de

podoabă precum inele, fibule, pandantive, aplice şi paftale. Cea mai veche descoperire paleocreştină este cea din castrul

de la Ramidava (Drajna de Sus), unde a fost găsită o farfurie incizată cu patru cruci, aici fiind scoase la lumină un potir şi o fibulă cu două şiruri de cruci. La paleocreştini, cele patru cruci reprezentau punctele cardinale. Prezenţa unei comunităţi creştine la Drajna de Sus între anii 105-118, când a funcţionat castrul roman de aici, poate fi uşor expli-cată deoarece unitatea militară care a funcţionat în castru, Cohors I Commagenorum, la acea dată a fost transferată aici din Siria, unde existau importante comunităţi creştine8. Cohorta a fost mutată în 118 la Arcidava (Vărădia) unde va propaga creştinismul, probabil9.

În Banat, prin pasul Surduc, un corp de armată roman înain-tează şi cucereşte Sarmisegetusa. După încheierea războaielor, Bana-tul rămâne în zona de influenţă romană şi apoi bizantină. Exista mu-nicipiul de la Dierna întemeiat în secolul al II-lea, localităţi urbane Ad Mediam, castellum Gornea (jud. Caraş-Severin), castre la Pojejena de Sus şi Cenad (jud. Timiş). Calul stegarului bizantin Belizarie se nu-mea Bălan, adica balan, apelativ trac sau dac, aflător şi în română10.

Biserica este organizată într-o episcopie cu sediul la Arcidava, localitate identificată de Vasile Pârvan cu Vărădia, care depindea ju-risdicţional de Arhiepiscopia Iustiniana Prima. Iustinian, după infor-maţiile lui Procopius de Cezareea, ridicase o mulţime de cetăţi în stânga Dunării11.

La Sânnicolaul Mare a fost descoperit un tezaur cuprinzând 21 de farfurii, două din ele sunt decorate cu cruce şi inscripţii în lim-ba greacă, dar şi cu caractere runice. La începutul fiecărui text se afla o cruce monogramatică: ,,cu apă sfinţită curăţeşte-mă, Doamne spre viaţa veşnică”. Cele două farfurii datează din secolele IV-VI, folosind la păstrarea apei sfinţite. O altă descoperire este cea a inelului din bronz în formă de cruce, scos din apele râului Caraş. Inelul este din bronz, turnat întreg, discul este în formă de cruce ornamentată cu cru-

7 Mircea Rusu, Paleocreştinismul în Dacia Romană, în ,,Eph. Napoc.”, 1991, nr. 1,

p. 84. (Se va prescurta în continuare Paleocreştinismul în Dacia…). 8 Mircea Rusu, Paleocreştinismul în Dacia…, p. 85. 9 Mircea Rusu, op. cit., p. 68. 10 Vasile V. Muntean, Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea, Timişoara, 1999, p. 106. 11 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 175. (Se va

prescurta în continuare Istoria Bisericii…).

10

ciuliţe prin incizie. Inelul din aur, descoperit la Băile Herculane cu gemă în 1841, iar I. Barnea îl consideră de factură creştină adus însă din altă parte. În categoria opaiţelor, amintim pe cel din bronz în for-mă de peşte, descoperit la Lipova şi unul la Gornea, datând din secolul al III-lea, cu cruce. Opaiţele revărsau lumina care era necesară noap-tea în biserică, pentru realizarea serviciului divin.

La Sacoşu Turcesc (jud. Timiş) avem un inel din bronz cu cru-ce pe suprafaţa sigiliului12. Obiectele sigur creştine aparţin perioadei bizantine, toate materialele paleocreştine din Banat au fost aflate în vechi aşezări romane13, ele au aparţinut după spusele lui C. Daicoviciu, traco-romanilor. De la Mehadia avem un inel de formă circulară, înfăţişând un păun care ţine în gheare un delfin cu o ramură de măslin în gură14. La Tibiscum (Jupa, Caransebeş) s-au descoperit mai multe materiale creştine: o fibulă cu cap de delfin, confecţionată prin turnare, acul ei este de forma unui peşte, coada terminându-se printr-o cruce. Ea a fost datată în secolele II-III. Un opaiţ executat dintr-o pastă fină de culoare cărămizie, decorat înainte de ardere cu motive florale, datând din secolele II-III, cu o suită de triunghiuri în care sunt incizate cruci. Bazinul opaiţului are, pe revers, incizată o cruce. Triunghiul ar fi o reprezentare a naturii dumnezeieşti şi omeneşti a lui Hristos, cele trei puncte semnifică Sfânta Treime15. Un vas cu butonul modelat în formă de cruce datând din secolele IV-V şi un capac, care are incizat pe buton semnul crucii pe un triunghi. La Măhala (Caransebeş) a fost descoperit un capac cu cruce şi o fibulă emailată din bronz cu capacul în formă de cruce.

În aşezarea de la Cioreni (Timişoara) a fost descoperit un pahar de dimensiunile 6 cm lungime, diametrul de 6 cm ,,modelat cu mâna, incizii în pasta crudă şi o crux grammata, cu reprezentări zoomorfe: şarpe, păun sau cocoş, şi o imagine umană cu braţele întinse orizontal căzut pe spate”16. Crucea cu braţele frânte putând fi un împrumut sar-matic. Paharul este considerat un vas de cult. Prescurnicerul de la Jabăr (jud. Timiş) datează din secolul al IV-lea şi este un sigiliu ars sub for-

12 Marius Moga, Vestigii paleocreştine în Banat, în vol. In memoriam Constantini

Daicoviciu, ediţie îngrijită de Hadrian Daicoviciu, Cluj-Napoca, 1974, p. 260. (Se va

prescurta în continuare Vestigii paleocreştine…). 13 Marius Moga, Vestigii paleocreştine…, p. 261. 14 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV. Interferenţe spirituale, vol. II,

Editura de Vest, Timişoara, 1999, p. 72. (Se va prescurta în continuare Dacia…). 15 Doina Benea, Dacia…, p. 73-74. 16 Doinea Benea, op. cit., p. 84.

11

mă de cruce17. Prescurnicerul este din lut, pastă foarte fină de culoare roşie-cărămizie, lucrat cu mâna. Piesa de dimensiunile l = 3,7 cm, d. cap. = 3,1 cm, are forma unei piramide, pe disc apar nouă figuri tra-pezoidale imprimate, fapt pentru care I. Stratan crede că ar reprezenta cele nouă cete îngereşti.

La Periam (jud. Timiş) a fost descoperit un vas incizat cu sem-nul crucii, folosit, probabil, pentru păstrarea aghiasmei. Aceste des-coperiri arată: existenţa unor comunităţi creştine închegate la Jabăr, Periam, Sânnicolaul Mare, Tibiscum şi Gornea. La Dierna, avem do-uă linguriţe euharistice datând din secolele IV-VI şi două catarame cu traforaj cruciform.

Lăcaşuri de cult s-au găsit la: - Tibiscum, castrul de aici fiind cercetat, după Marius Moga

între 1980 şi 1981, de către Petru Bona. Acesta a scos la lumină exis-tenţa unui edificiu în plan simplu, dreptunghiular, încheiat pe latura de nord-est cu o absidă, clădirea este în plan rectangular, dimensiuni 10,90 x 7,50 m. Clădirea este ridicată din piatră de râu şi mortar, ulte-rior i s-a adăugat absida cu o înălţime de 2, 80 m, iar în a treia etapă a fost introdus sistemul de încălzire. Aceste lucrări datează din secolele III-IV18. Ulterior a fost adăugată o altă încăpere, fără fundaţie;

- Gornea, cu clădirea compusă din mai multe încăperi orien-tate est-vest, de dimensiuni 16,60 x 5,85 m, terminată la est cu o absi-dă. Clădirea a fost ridicată din piatră de râu, legată cu mortar; spaţiul a fost împărţit în două încăperi, iar pe partea de vest a mai fost adău-gată o încăpere. Aceste încăperi servesc drept veşmântar şi proscomi-diar, sau sunt locuinţele unor clerici. În a doua etapă a fost introdus sistemul de încălzire. Basilica a funcţionat până în veacul al IV-lea;

- Morisena (Cenad, Timiş) datează din secolele IV-VI, constru-ită în stil bizantin sau romanic, apoi alta în stil gotic. Basilica era cons-truită din cărămidă arsă romană şi din piatră cioplită, avea baptisteriu şi două cripte. Aici putea avea sediul un horepiscop sau chiar episcop19.

În Dacia sud-vestică a veacurilor IV-VI au existat comunităţi creştine atât în mediul urban cât şi în cel rural; creştinii nu trăiau izo-laţi, ci se manifestau în cadrul unor comunităţi care dispuneau de loc de cult20.

17 Ibidem, p. 98. 18 Ibid., p. 114. 19 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 180. 20 Doina Benea, Dacia…, p. 115.

12

Spiritualitatea daco-romanilor

Pătrunderea noii religii creştine a fost posibilă şi datorită gân-

dirii geto-dace: Se poate spune că visul nemuririi nu este o simplă eva-dare din mizeria pe care o suportăm aici, pe pământ, aşa cum s-a afir-mat, sau o ficţiune proprie copilăriei umanităţii, acest vis este la noi toţi o forţă care împinge spiritul uman fără încetare înainte, spre o viaţă fără sfârşit, spre o eternitate aici, pe pământ, sau în altă parte, unde omul se va bucura de tot ce este mai bun şi mai frumos21. După informaţiile mai multor istorici ai religiilor, religia geto-dacă avea în prim plan figura lui Zamolxis, care fusese – după grecii din Pont – sclavul lui Pitagora, el nemaifiind un get, ci un grec oarecare22. Platon îl înfăţişează pe Zamolxis ca fiind ,,zeu, rege şi medic, care vindecă bolile printr-o me-todă specială, îngrijind întregul corp pentru a vindeca un membru bol-nav şi îngrijind sufletul pentru a vindeca trupul”. După Strabon, el este ,,un asociat la domnie al regelui, mare preot al zeului suprem şi apoi zeu el însuşi”. Pentru Iamblicus el este un simplu legislator. Herodot vorbeşte despre Zamolxis utilizând denumirea de Gebeleizis. Vasile Pârvan vorbeşte despre un henotism al religiei geto-dace; în acest tip zeitatea este adorată ca şi când ar fi singura dar nu este; în ceea ce-l priveşte pe Gebeleizis, este considerat ,,poate un alt zeu”23. Grigore Tocilescu îl consideră pe Gebeleizis doar ,,un epitet, un supranume, o formă mistică de pronunţare a numelui lui Zamolxis”24.

Se poate vorbi despre un dualism al religiei geto-dace, identică poate cu cea a perşilor. A. D. Xenopol identifică religia lui Zamolxis drept o formă nouă a cultului lui Zaratustra. Zamolxis ar fi binele, iar Ares ori Mars zeul distrugerii. Deşi s-a vorbit despre un monoteism, dualism, se pune discuţia unui politeism (C. Daicoviciu, I. I. Russu):

,,Altarul Banatului”, 2003, nr. 7-9, p. 122-130. 21 Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 20. (Se va

prescurta în continuare Scriitori bisericeşti…). 22 Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor în lumina noilor cercetări isto-

rice şi arheologice, în rev. ,,Ortodoxia”, 1953, nr. 4, p. 635. (Se va prescurta în con-

tinuare Problema religiei geto-dacilor…). 23 Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor…, p. 637. 24 Emilian Vasilescu, op. cit., p. 638.

13

geto-dacii, au alcătuit fracţiunea de nord a tracilor indo-europeni, nu puteau fi decât politeişti ca toate celelalte popoare indo-europene (in-dieni, slavi, germani, celţi, greci) chiar dacă nu ni s-au păstrat alte numiri de zei geto-daci decât Zamolxis şi Gebeleizis25. Vasile Pârvan consideră că numirile lui Zamolxis şi Gebeleizis nu ar fi decât atribu-te ale puterii divine. În favoarea susţinerii caracterului chtonian al lui Zamolxis vine şi povestea camerei subpământene, pe care ar fi con-struit-o zeul stând acolo trei ani, ieşind în al patrulea an. În opoziţie cu I. I. Russu, care susţine caracterul chtonian al zeităţii, Vasile Pârvan susţine caracterul uranian al acesteia: mitul lui Zamolxis nu este că a trăit într-o groapă, ci că a fost îngropat acolo, iar când a înviat a ieşit iarăşi sus printre oameni26. S-a mers până într-acolo în a susţine o di-vinitate feminină cu numele de Zamolxis, fiind identică cu Pythia. În ceea ce-l priveşte pe Gebeleizis, I. I. Russu susţine că ar fi vorba des-pre o zeitate uraniană a cerului şi în special a fulgerului, astfel avem de a face cu două zeităţi cu totul deosebite: Zamolxis – zeul pămân-tului, al vegetaţiei şi al morţilor şi Gebeleizis – zeul cerului, al fulge-rului şi al trăsnetului27. Eruditul bizantinolog Vasile V. Muntean, preluând teza lui I. I: Russu într-o carte a sa, afirma următoarele: din sacralitatea pământului se va naşte mai târziu zamolxismul. Zamolxis a fost înainte de toate un duh al pământului, însuşi pământul personi-ficat ca divinitate28. O mărturie în această privinţă stă etimologia zei-tăţii, care provine de la verbul thraleo, tălmăcit tocmai prin a înverzi, a înflori. Alte etimologii mai vechi îl identifică cu un ,,purtător de piele”, îmbrăcat într-o piele de urs, ,,cel ce locuieşte sub pământ, zeu al pământului”29.

Celelalte zeităţi ale Panteonului geto-dac nu s-au păstrat. Is-

toricii, epigrafiştii şi arheologii susţin mai multe ipoteze, unii înclină să creadă că Diana ar fi la origine o zeitate getică (Vasile Pârvan),

Vesta (Hestia) şi Ares (I. I. Russu) ar fi avut aceeaşi origine. Bendis ar putea fi identică cu Hestia (C. Daicoviciu). Exista, apoi, cultul tracic

25 Ibidem, p. 639. 26 Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 153. 27 I. I. Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, în ,,Anuarul Institutului de Studii Clasice”, V, Cluj, 1947, p. 44. (Se va prescurta în continuare Religia geto-dacilor…). 28 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatu-lui, Timişoara, 1990, p. 26-28. 29 Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor…, p. 670.

14

al Cavalerului Danubian care era o divinitate ecvestră de gen sincre-

tist, format pe un mit dacic; dogma cavalerilor ar reprezenta lupta între

bine şi rău în Univers. O mare zeiţă, adesea întovărăşită cu Nemesis, primeşte un cavaler zeu şi îi hrăneşte calul30. Iniţiaţii cultului purtau

măşti, animalul sacru era berbecul. Iniţiatul făcea o baie rituală în sângele animalului, care îi asigura îmbrăcarea într-o haină nouă şi,

desigur, mântuirea.

Revenind la Zamolxis, putem afirma existenţa a două tipuri

de sacrificii: unul sângeros, al trimiterii unui iniţiat aruncat în suliţe;

dacă murea, când ajungea pe pământ, zeul primea ofranda; dacă nu,

zeul era nemulţumit şi supărat, trimisul fiind impur. Vasile Pârvan no-

ta faptul că zeului i se trimiteau cei mai buni dintre ei, cei mai viteji,

eroi traşi la sorţi şi care, prinşi în suliţe, nu trebuiau să atingă pămân-

tul vii pentru că ar fi însemnat că nu au fost vrednici să meargă la zeu

ca soli ai concetăţenilor lor31. În această concepţie, cerul era stăpânul

întregii existenţe. Un alt tip de sacrificiu, de astă dată nesângeros, era

acela prin care erau trimise zeului săgeţi când cerul tuna şi fulgera,

fapt prin care se anunţă că cel care trimite tunetul nu este altul decât

zeul lor: ,,geţii când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile spre cer, amenin-

ţând zeul, căci ei cred că cel care tună şi fulgeră nu e alt zeu decât al

lor”32. Erau adorate cerul, animalele şi apele.

Lăcaşurile de cult vor fi pe înălţimi, pe deal, pe vârfurile mun-

ţilor, prin păduri. Strabon istoriseşte că marele preot al acestora, de-

venit mai apoi zeu, îşi avea reşedinţa într-o peşteră pe vârful munte-

lui Kogaionon, munte despre care nu se ştie nimic sigur33. În anul

1950 s-a descoperit incinta sacră a dacilor, sanctuarul de la Grădiştea

Muncelului, cu patru locuinţe destinate cultului. C: Daicoviciu susţine

că aici ar fi fost muntele Kogaionon. Preoţii erau recrutaţi din pătura

nobililor tarabostes, purtând denumirea de polişti; ei duceau o viaţă

de asceză severă, de curăţie morală şi de meditaţie. Se hrăneau numai

cu vegetale, lapte şi miere. În fruntea lor şedea marele preot, care lo-

cuia într-o peşteră pe vârful muntelui Kogaionon34. Marele preot era

30 Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 367. (Se

va prescurta în continuare Oltenia…). 31 Vasile Pârvan, Getica, p. 154. 32 Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor…, p. 638. 33 Emilian Vasilescu, op. cit., p. 645. 34 Ibidem.

15

şi deţinătorul tainelor divine şi al procedeelor divinatorii şi magice35.

Între marii preoţi sunt amintiţi un oarecare Zenta, Deceneu în timpul

lui Burebista, care a întreprins o vastă reformă culturală şi morală,

Comosicus, Vezina şi Vologaesus. Alături de slujirea sacerdotală, erau

şi judecători ai poporului, medici şi soli, statul fiind aşezat pe baze

teocratice36. Sacrificiile erau constituite din cereale, lapte şi miere, dar

în perioada veche sacrificiul a avut şi forme sângeroase.

Aspectul interesant este cel al obţinerii mântuirii, credinţa în

nemurire a determinat curajul lor, curajul şi uşurinţa cu care aceştia se

sinucideau când erau înfrânţi în războaie arată că într-adevăr geto-dacii

se considerau nemuritori37. Către mijlocul epocii bronzului, concepţia

de înhumare se schimbă în incineraţie, dând astfel sufletului posibili-

tatea de a merge drept în ceruri. Clerul geto-dac a adus oamenilor de

bine dreptatea şi practicarea Înţelepciunii, în sensul precis acela al cum-

pătării, al modestiei, al echilibrului, dreptatea era constituită şi din cu-

noştinţe astronomice, din evlavie adică puritate, bunăoară, şi supunere

la legile regelui, virtuţi semănate de la Zamolxis încoace38. În ceea ce-l

priveşte pe Zamolxis se ajunsese la o epifanie, el arătându-se tracilor.

După Vasile Pârvan, el a fost înviat, misterul învierii serbându-se o

dată la patru ani; I. G. Coman susţine învierea doar a sufletului.

Odată cu cucerirea romană, soldaţii şi coloniştii au adus cu ei

tradiţiile şi credinţele lor, pe care le cultivă pe mai departe. Acestora

li se adăugau cultele socotite oficiale, zeităţile autohtone, rezultând

un sincretism religios: primul loc ca venerare îl ocupă zeităţile roma-

ne, apoi cele de origine italică, grecească, celtică, orientală sau noile

divinităţi şi personificări abstracte39. Cel mai răspândit a fost cultul

zeului suprem Jupiter Optimus Maximus, Juno Regina şi Minerva,

triada capitolină J. O. M. era protectoarea oraşelor. Minerva, inteli-

genta zeiţă a războiului, va fi adorată de către militari, dar ea a fost

patroana oamenilor condeiului. Alt zeu este Saturnus al pământului,

Silvanus al pădurilor, Diana a vânătorii, Fortuna a norocului şi desti-

nului, Flora. Dintre zeităţile greceşti amintim pe Apollo, protectorul

35 Ibid., p. 646. 36 I. I. Russu, Religia geto-dacilor…, p. 62. 37 Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor…, p. 648. 38 Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti…, p. 54. 39 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.

360. (Se va prescurta în continuare Viaţa în Dacia…).

16

muzelor, Mercur al negoţului, Venus a dragostei, Demeter al vegeta-

ţiei şi agriculturii, Vulcanus al focului, Neptun al mărilor, Lares, di-

vinitatea căminului. Ca divinităţi secundare apar geniile ocrotitoare

şi îndrumătoare ce se nasc şi mor odată cu fiecare om; ele ocroteau

oraşele, satele, casele, văile, pădurile, munţii, lacurile; artiştii le ima-

ginau sub forma unui şarpe40. Apare şi o divinitate a pământului Terra

Mater, protectoarea mineritului. O mare răspândire a avut-o în seco-

lele II-III d. Hr., cultele orientale, datorită teologiei lor foarte gene-

roase: protecţie în viaţă şi salvare după moarte a credincioşilor ini-

ţiaţi. Religiile Orientului fac să vibreze toate coardele sensibilităţii şi

potolesc setea de emoţii religioase pe care austerul cult roman nu a

reuşit să o satisfacă41. S-a dezvoltat cultul zeiţei Cybele, mama zeilor,

al lui Dolichenus, zeul fulgerului, al forţei şi al războiului, al zeului

Mithras al luminii, adevărului şi dreptăţii – acesta îi ajută pe oameni în

lupta împotriva demonilor, iar după moarte asigură fericirea eternă –, a

zeiţei Hecate a farmecelor şi a celor trei lumi: subpământeană, pămân-

teană şi celestă. În gândirea romană divinitatea nu poate fi rolul ima-

ginaţiei, nici nu trebuie supusă interpretării raţionaliste, ea există pentru

că autoritatea o recunoaşte şi o legitimează. Cu alte cuvinte, religia

este întotdeauna oficială, are menirea de a sluji statul42.

Creştinismul străromânilor este unul propovăduit în nordul

Dunării de către Sfântul Apostol Andrei. El însă este de factură popu-

lară, în noua religie fiind înglobate şi credinţe ancestrale păstrate în

timp. Lucian Blaga nota că deşi s-au asimilat elementele culturii bi-

blice, ele au fost convertite după schemele unei gândiri preistorice,

mitologice, încât a avut loc o adevărată păgânizare a lor43. Această

situaţie datorându-se lipsei preoţilor, cât şi a lăcaşurilor de cult, la în-

ceput s-a practicat o evanghelizare itinerantă. Romanii socoteau orice

corupere a cultului strămoşilor o lipsă de religiozitate, măsurile luate

fiind foarte dure. Prima generaţie de creştini au preluat şi menţinut şi

vechile rituri iudaice, această situaţie menţinându-se până la începu-

tul secolului al II-lea. Luptându-se cu acestea, Biserica a urmărit, pe

cât era posibil, să dea o semnificaţie nouă, creştină, unor vechi practici,

40 Dumitru Tudor, Oltenia…, p. 372. 41 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia…, p. 368. 42 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, B. Thr., Bucureşti,

1997, p. 19. (Se va prescurta în continuare Geneza creştinismului popular…). 43 Nelu Zugravu, op. cit., p. 23.

17

astfel fiind înlocuite vechile divinităţi cu cultul sfinţilor. În întreg Im-

periul exista un amalgam haotic de culte locale şi regionale, sufocate

de formalism, incapabile să satisfacă nevoia de sacru; de aceea a fost

uşor de înlocuit cu noua religiozitate creştină, cum se pronunţa H. I.

Marrou. Aceste culte ancestrale au fost obstacole în calea difuzării

creştinismului.

În Dacia nu se poate vorbi de un vitalism al religiilor polite-

iste, deoarece atât cucerirea cât şi retragerea s-au încheiat cu distru-

gerea clasei sacerdotale. Nelu Zugravu consideră că secolele II-III

era încă un timp al zeilor, însă cert că în veacurile II-III religiozitatea

păgână prezenta vădite tendinţe spre monoteism şi universalitate; ea

a pregătit, într-un fel sau altul, ascensiunea creştinismului în lumea

mediteraneană44. Noua religie a fost adusă şi prin coloniştii, soldaţii

şi captivii din Răsăritul deja creştin, între ei fiind chiar şi clerici: mai

multe grupuri de orientali din diferite regiuni ale Asiei Mici par să fi

fost aduşi în Dacia pe timpul lui Hadrian, unii originari din Galatia,

alţii din provincia Asia45, fie captivi aduşi de goţi. La creştinarea aces-

tui spaţiu au participat şi misionari din sudul Dunării, creştinismul

răspândindu-se în Peninsula Balcanică în urma predicii Sfântului Petru.

Vecinii Daciei erau deja creştini, existau şi comunităţi creştine bine

închegate: Filipi, Tesalonic, Bereea în Macedonia, Atena, Corint, Ilyria

şi Dalmaţia. Până în anul 180 au apărut şi alte centre: Derbe, Anchialus,

Byzantinum în Tracia, Larissa în Tesalia şi Sparta, dar creştinismul

nu prinde rădăcini până la sfârşitul secolului al III-lea46. În Dacia Au-

reliană existau episcopii la Naissus şi Sigidunum, Salonae în Dalmaţia,

Cibalis în Panonia. Aici creştinismul a existat sporadic, în mod neor-

ganizat şi înainte de veacul al IV-lea, în ambele Dacii, procesul de în-

creştinare a poporului daco-roman de la nordul Dunării nu s-a încheiat

în acest secol, ci s-a continuat până după sfârşitul secolului al VI-lea47.

Creştinismul în Dacia a început să se răspândească în secole-

le II-III printr-o propagandă lentă, având o situaţie bună la momentul

44 Ibidem, p. 98. 45 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia…, p. 253. 46 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Atelie-

rele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1911, p. 9. (Se va prescurta

în continuare Contribuţii epigrafice…). 47 Simeon Reli, Originea şi vechimea creştinismului la români, în rev. ,,Candela”, 1936,

nr. 1-12, p. 18 (Se va prescurta în continuare Originea şi vechimea creştinismului…)

18

retragerii aureliene: Creştinismul a fost introdus dar nu numai spora-

dic, prin apostoli recunoscuţi, a căror acţiune misionară creştină a fost

extrem de obscură şi de lentă, deoarece ei n-au lăsat nicio amintire is-

torică. Ei au fost numai semănătorii, iar secerişul s-a făcut mai târziu48.

Acei apostoli s-au adresat exclusiv mediului urban, creştinismul la nor-

dul fluviului datează din secolul al II-lea: cu venirea Mântuitorului şi

prin predicarea apostolilor, popoarele din Imperiul Roman – unele mai

curând, altele mai târziu – primiră creştinismul, care încă în veacul

prim se răspândi aproape prin toate provinciile Imperiului, iar pe la

începutul veacului al II-lea, când începe istoria noastră şi a creştinis-

mului nostru pe aceste plaiuri binecuvântate, era deja destul de răspân-

dit; şi atunci şi strămoşii schimbară divinităţile, pe care le avură mai

înainte din diferitele provincii ale Imperiului Cezarilor, cu Divinitatea

unică şi supremă, încreştinându-se49.

Răspândirea creştinismului la protoromâni s-a făcut concomi-

tent cu formarea etnică: naşterea poporului român şi a creştinismului

său sunt procedee simultane şi interferente50, deci şi în timpul încreş-

tinării masive din secolele II-VI. Vasile Pârvan susţine existenţa creş-

tinilor după retragerea aureliană ca o necesitate logico-istorică. Avem

informaţii despre misionarismul Sfântului Niceta de Remesiana, ,,aces-

ta dară e apostolul daco-romanilor din dreapta şi din stânga Dunării.

Un strălucit reprezentant nu numai al Bisericii latine din Illirycum, ci

al întregii Biserici Romane”51. Creştinarea s-a făcut între anii 390 şi

410, episcopul Niceta păstorind la Remesiana până în anul 420. El a

predicat Evanghelia pe ambele maluri ale Dunării, la bessi şi daci, ca

şi la goţi şi la sciţi52. Sfântul Niceta, daco-roman de origine, este răs-

pânditorul creştinismului la daco-romanii din nordul fluviului. Priete-

nul său Paulin, episcopul de Nolla, într-o scrisoare, îl numeşte sfânt.

Niceta s-a născut pe la anul 338 şi a trăit aproximativ până în anul

420. Contemporan cu marii clasici creştini Atanasie cel Mare, Vasile,

Augustin, Ieronim, el s-a născut în Galia sau Italia, părinţii săi fiind

originari din Galia, fapt demonstrat prin limba excelent vorbită. J.

Zeiller susţine faptul că ar fi originar din Dacia, a vizitat Roma în două

48 Simeon Reli, op. cit., p. 21. 49 Ibidem, p. 25. 50 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular…, p. 15. 51 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice…, p. 179. 52 Vasile Pârvan, op. cit., p. 51.

19

rânduri, în 398 şi 402. Ca om al ţării sale, ca dac, dar mai ales ca

misionar, el va fi cunoscut, poate, şi limba compatrioţilor săi

nelatinizaţi încă, limba geţilor şi poate şi pe cea a goţilor, ambele

necesare în opera sa misionară53. În ceea ce priveşte cultura de care

dădea dovadă, ea a fost remarcată nu numai de conaţionalii săi, ci şi

de instituţiile eclesiastice atât de la Roma, cât şi de la Nolla. După

mărturia patrologului Ioan G. Coman, el a păstorit pe scaunul

Remesianei aproximativ 50 de ani. Despre locurile evanghelizate,

Paulin afirmă că ele sunt dure, în ele negăsindu-se, după mărturia lui

Ieronim, decât pământ, cer şi păduri. Niceta, aduce, în aceste ţinuturi,

lumina, dezgheaţă acest spirit păgân cu focul ceresc al credinţei

creştine. În afară de bessi, Niceta îi converteşte pe sciţi, pe goţi şi pe

daci. Aici ierarhul învaţă, conduce, topeşte, transformă, zideşte. La

auzirea cuvintelor sale, sciţii îşi leapădă apucăturile sălbatice, dar şi

cele două categorii de daci: cei ce locuiesc în mijlocul ţării sau

regiunii şi cei ce poartă căciulă, care locuiesc pe ţărmul Dunării cel

bogat în vite. Convertirea acestor popoare e adevărată minune. Ea

înseamnă a face din lupi viţei, a pune leul să pască împreună cu boul

sau cu viţelul şi a deschide fără grijă copiilor vizuinele şerpilor54. Ca

şi la bessi, şi la scito-geto-daci misionarul are de dezrădăcinat

concepţia despre lume şi viaţă şi sălbăticia lor recunoscută,

adresându-se tuturor categoriilor sociale: pilleati – cei ce se ocupau cu

creşterea animalelor şi capillati – ce se ocupau cu agricultura şi

mineritul. În opera misionară, alături de cateheză, foloseşte omilia

exegetică şi muzica; Paulin îl arată ca un mare imnolog, el fiind,

după aprecierea profesorului Ştefan Alexe, autorul celebrului Te-

Deum, înainte de toate, rămânând cântăreţul sacru, întruparea însăşi a

melodiei. Ieronim sublinează succesul evanghelizării prin muzică:

bessi şi popoarele îmbrăcate în piei de animale şi-au transformat ţipă-

tul în melodia dulce a crucii55. Ghenadie al Marsiliei descrie faptul că

Niceta a scris într-o limbă simplă şi îngrijită şase cărţi mici de instru-

ire pentru botez56. Opera sa ni-l dezvăluie ca un episcop activ, râvni-

tor pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, adversar neînduple-

53 Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti…, p. 99-100. 54 Ioan G. Coman, op. cit., p. 104; 108. 55 Ibidem, p. 113. 56 Ibid., p. 114.

20

cat al ereziilor, luptător neînfricat pentru Ortodoxie, turn de evlavie,

teolog cu orizont larg, scriitor cu un deosebit simţ pentru frumosul

literar. Latin cu sufletul şi cu cultura, deşi de origine dacică57.

După retragerea aureliană, primii migratori au fost goţii, un neam germanic originar din Scandinavia, care, în secolul al III-lea, au ajuns în conflict deschis cu Roma. O parte din goţi s-au aşezat în Dacia Traiană, respectiv în Dobrogea. Unii prizonieri aduşi de goţi erau din Răsărit, din provinciile Galatia şi Capadocia, printre ei au fost şi adevăraţi apostoli ai lor: Eutihie, pe care Niculae Şerbănescu îl considera ca trimis la evanghelizare de un episcop răsăritean. După Edictul de la Mediolan (313), s-a putut dezvolta ierarhia bisericească, la primul sinod ecumenic a participat şi episcopul Teofil al goţilor. Dar primul mare episcop, adevărat apostol, a fost Ulfila (Wülfila), misionarismul său fiind întrerupt de persecuţia lui Athanaric (348). Ulfila a tradus Biblia (370), care marchează începutul literaturii ger-mane. El a început traducerea pentru goţii nord-dunăreni aflaţi în lo-curile plămădirii poporului român58. Episcopul got era descendentul unei familii greceşti din Capadocia, s-a născut în jurul anului 310 în Dacia şi a avut parte de o instrucţie îngrijită59, cunoscând greaca din familie, învăţând gota şi latina la perfecţie. În cadrul bisericii de aici Ulfila a devenit lector, diacon şi preot, pentru ca la numai 30 de ani să fie ales episcop, fiind hirotonit în anul 336 pe când încă trăia Constantin cel Mare. De aici ar rezulta că Ulfila a fost la început or-todox şi că doar ulterior, din motive de oportunitate, a profesat un anume semiarianism60. A condus Biserica goţilor timp de 40 de ani, şapte petrecându-i ca lector în Dacia. Socrate şi Sozomen aduc măr-turia că la început Ulfila a fost ortodox în sens niceean, că a fost apoi catehizat de episcopul got Teofil61. În ce priveşte alegerea sa ca epis-cop, acest act a fost unul de politică imperială, creştinarea şi deci ro-manizarea goţilor era sensibil uşurată62.

57 Nicolae Corneanu, Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină, Editu-ra Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, p. 114. (Se va prescurta în continuare

Studii patristice…). 58 Nicolae Corneanu, op. cit., p. 246. 59 Ibidem. 60 Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti…, p. 196. 61 Ioan G. Coman, op. cit., p. 198. 62 Ibidem, p. 199.

21

Aria sa misionară cuprindea atât Goţia transdanubiană (Mun-tenia), unde a fost lector şi horepiscop între 341 şi 348 şi o parte de Romania, teritoriul sud-dunărean unde a fost episcop de Nicopolis ad Istrum între 348 şi 383. Începuturile traducerii Bibliei, cu excepţia Cărţilor Regilor, s-a făcut din necesităţi practice, fiind lector şi având nevoie de o Scriptură în limba poporului său. Pentru aceasta a pus bazele unui alfabet care este o sinteză de caractere runice, greceşti şi latineşti prin aceasta este creatorul limbii scrise şi culturii germane în perioada patristică. Datorită persecuţiei amintite, Ulfila cu o parte din conaţionali trece Dunărea, împăratul Constantin îl socoteşte un Moise contemporan. Ajuns episcop propovăduieşte pe Hristos fără întrerupere timp de circa 33 de ani, luând parte la viaţa bisericească din Imperiu, alternând între erezie şi ortodoxie63. A luat parte la lucrările unui si-nod ţinut în 360 la Constantinopol, unde moare în 383, probabil che-mat la lucrările unui alt sinod. În jurul său a creat o adevărată şcoală teologică64, între ucenicii săi fiind şi Auxenţiu, viitorul episcop al Durostorumului (Silistra); aici pregăteşte şi misionari pe care îi trimi-te printre cei de neamul său, stăruind pentru binele lor sufletesc şi în-nobilarea caracterului lor războinic65. La sinodul la care a luat parte s-a decis să rămână în comuniune cu episcopii care susţineau hotărâ-rile Sinodului de la Niceea66. Versiunea Bibliei, după aprecierea mi-tropolitului Nicolae Corneanu a fost întrecută doar de cea a lui Luther, depăşind atât vechea Itală, cât şi Vulgata lui Ieronim. Interesant de văzut rămâne testamentul său: ,,…cred că este un singur Dumnezeu Tatăl, singur nenăscut şi nevăzut. Şi într-unul născut Fiu al Său, Dom-nul şi Dumnezeul nostru, creatorul şi făcătorul a toată făptura, care nu are pe nimeni asemenea Lui. Şi într-unul Duh Sfânt, putere care luminează şi sfinţeşte”67.

Un rol important în răspândirea creştinismului la nordul Du-

nării, în sud-estul Munteniei şi sudul Moldovei l-a avut Constantin cel

Mare, care încheie în anul 332 o pace cu goţii. Socrate consemnează:

,,în acel timp barbarii sarmaţi şi goţi au năvălit în teritoriul roman,

63 Ibid., p. 203. 64 Nicolae Corneanu, Studii patristice…, p. 247. 65 Nicolae Corneanu, op. cit. 66 Ibidem, p. 248. 67 Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti…, p. 204-205.

22

dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat”68. De aici deducem

existenţa unei Biserici în Dacia, organizată, care în secolul al IV-lea

a permis creştinarea în masă a populaţiei autohtone şi a unui număr

mare de barbari, iar viaţa bisericească s-a dezvoltat în mod liber şi

rapid. Constantiu al II-lea l-a exilat aici pe călugărul Audius din Me-

sopotamia, şi ucenicii săi care reprezentau o grupare mai mult schis-

matică decât eretică. Audius a fost renumit în epocă prin curăţia vieţii,

prin rigorismul ascezei sale ca şi prin râvna şi credinţa în Dumnezeu69.

În Dacia a rămas mai mulţi ani şi a convertit mai mulţi păgâni la creş-

tinism, a înfiinţat mănăstiri în care se practica vieţuirea monahicească,

fecioria şi asceza70.

La nordul Dunării, între anii 370 şi 372 are loc persecuţia lui

Atanaric, în care au căzut primii martiri. Actul martiric al Sfântului

Sava Gotul ne aduce informaţii despre o Biserică organizată şi inde-

pendentă care se afla în comuniune dogmatico-canonică şi în relaţii

de corespondenţă cu Biserica din Capadocia71. Din act aflăm naţiona-

litatea şi credinţa sfântului: ,,trăind în Gothia, în mijlocul unei semin-

ţii îndărătnice şi perfide, acesta s-a arătat ca un luminător în lume, imi-

tând pe sfinţi şi strălucind cu ei în faptele cele după Hristos […] căci

el era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu

dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al

adevărului, în mod paşnic, făcând să tacă idolatrii dar nu cu mândrie,

ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit

la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun…”72. În mijlocul acestui

popor, el cânta psalmi în biserica unde slujea preotul Sansala, primul

sacerdot daco-roman cunoscut; s-a refugiat, în 372 într-o altă comu-

nitate pentru a serba Paştile împreună cu preotul Guthicas, pe drum i

s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos, care i-a poruncit să se în-

toarcă acasă. A treia zi de Paşti a fost prins împreună cu Sansala şi

68 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Editura

Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, p. 206. (Se va prescurta în continuare Pagini din

istoria veche a creştinismului…). 69 Ioan Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord dunăreană (seco-

lele IV-V), în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 9-10, p. 1054. 70 Ioan Rămureanu, op. cit., p. 1063. 71 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului…, p. 208. 72 Ştefan C. Alexe, 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul, în rev. ,,Biserica

Ortodoxă Română”, 1972, nr,. 5-6, p. 557.

23

chinuiţi. Sfântul Sava a fost legat cu o grindă şi înecat în apele râului

Museos (Buzău). Martiriul a avut loc la 1 aprilie 372 în timpul împă-

ratului Valens (364-378), fiind în vârstă de 38 de ani. Moaştele sale

au fost cerute de Sfântul Vasile cel Mare şi au fost trimise, alături de

o scrisoare concepută în urma povestirii lui Sansala, probabil de

Bretanion – episcopul Tomisului. Sinaxarul Bisericii constantinopo-

litane menţionează faptul că ar fi fost ars pe acoperişul unei case. Din

cele relatate, vedem că în nordul Dunării nu avem de a face cu misio-

nari, ci cu o biserică organizată: nu e vorba numai de existenţa unor

misionari şi creştini sporadici, izolaţi, ci exista chiar o Biserică orga-

nizată la sate şi oraşe, cu episcopi, preoţi şi credincioşi73.

Tot în secolul al IV-lea are loc martiriul unui grup format din

26 de goţi ortodocşi care au fost arşi într-un cort în anul 370, printre

ei aflându-se şi preoţii Batuses şi Vercas. Sozomen afirma existenţa

unui cler care săvârşea serviciul liturgic în corturi, mutându-se dintr-un

loc în altul. Între anii 347-380 exista un succesor al lui Ulfila, în per-

soana episcopului Goddas, reşedinţa episcopală putând fi la Pietroa-

sele sau Berca74.

Această persecuţie a fost urmată de invazia hunilor, între anii

375 şi 453, care, indirect, au sprijinit procesul de încreştinare, aducând

mulţi captivi care au contribuit foarte mult şi la întărirea elementului

latin, dar şi la întărirea credinţei în Dacia de la nordul Dunării, deoa-

rece, la fel ca avarii de mai târziu, ei erau indiferenţi în ceea ce priveş-

te religia captivilor. Prin căsătoriile mixte între romanizaţii creştini şi

daci s-a realizat o influenţă asupra vieţii sufleteşti şi religioase a da-

cilor păgâni în sens creştinesc, formându-se astfel un popor nou, ro-

mân, dar în acelaşi timp şi un popor creştin. Gepizii, aşezaţi în Dacia

începând cu anul 450, s-au încreştinat arian în secolul al V-lea. Dis-

trugerea puterii gepide a avut ca urmare şi sfârşitul arianismului în

Dacia, însă pe seama lor rămân urme în ceea ce priveşte viaţa spiritua-

lă, lumea tradiţională conservându-le, existând până astăzi credinţa în

iele şi ştime. În ceea ce priveşte ritul funerar, creştinismul a avut un

rol hotărâtor în trecerea de la incineraţie la înhumaţie, care este gene-

73 Actele martirice, studiu introductiv, traducere şi note de I. Rămureanu, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.

307; 312. 74 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului…, p. 209.

24

ralizată în secolul al III-lea, acceptată mai uşor în mediul urban. Acum

apar şi epitafurile: ,,cu lacrimi fierbinţi, te plâng bătrânii tăi părinţi, ale

căror nădejdi s-au spulberat în cenuşă, fără să fi apucat măcar să-ţi a-

prindem făcliile nuntirii”75.

În concluzie putem afirma că, în veacul al IV-lea şi în prima

jumătate a celui următor creştinismul daco-romanilor a primit confi-

guraţia unui cult religios acceptat, acesta reprezintă temelia pe care s-a

făurit creştinismul românesc.

75 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular…, p. 104.

25

Istoria romanităţii românilor. Privire generală

Romanizarea s-a realizat prin acceptarea de către populaţia

autohtonă a felului de a trăi al romanilor, căruia i s-a asociat şi orga-nizarea politică, socială, culturală, religioasă, deosebită de cea de dinaintea cuceririi; teritoriul cucerit era reprezentat de Transilvania, Banat, Oltenia, sudul Moldovei şi Dobrogea şi cuprindea un teritoriu de aproximativ 125.400 km2. Neromanizate au rămas restul provinci-ilor istorice. Potrivit dreptului roman, întreg teritoriul cucerit de ro-mani în Dacia a trecut în proprietatea Imperiului alcătuind pământul public – ager publicus – de care dispunea, după nevoi, împăratul76. Prima măsură romană a fost cea de împărţire a teritoriului cucerit şi mai eficienta administrare; acum apar oraşele, satele (vicii), canaba-ele77. Oraşele au devenit municipii şi colonii, iar satele purtau denu-mirea de pagi şi reprezentau comunele rurale: Aquae (Călan), Micia (Veţel, jud. Hunedoara), staţiuni balneare ca Ad Mediam (Mehadia). Populaţia civilă, dar şi armata au avut o mobilitate mare datorită căilor de comunicaţie – al doilea factor al romanităţii. Traian a construit un drum care lega Dunărea de oraşul Porolissum, un altul lega Lederata de Tibiscum, altul lega mai multe aşezări: Dierna, Tibiscum, Ulpia Traiana, Apullum şi Porolissum. Alte artere uneau Drobeta de Apullum şi Sarmisegetuza. Un alt factor al romanizării era reprezentat de admi-nistrarea finanţelor, încredinţată procuratorului provinciei. Recensă-mintele se făceau din cinci în cinci ani, impozitul se percepea pe pro-prietatea funciară şi pe numărul de persoane, el acoperind cheltuielile administraţiei. Al patrulea element al romanizării l-a constituit armata alcătuită din legiuni, trupe auxiliare regulate, cohorte, trupe neregu-late şi detaşamente temporare. Legiunile78 erau alcătuite din cetăţeni

„Lumina Divină”. Revistă religioasă şi culturală editată de Parohia Timişoara Fabric

,,Calea Lugojului”, an IV, 2003, nr. 240, p. 97-101. 76 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.

111. (Se va prescurta în continuare Viaţa în Dacia…). 77 Canabaele sunt aşezări, staţiuni balneare, staţiuni militare şi de pază, de control al

graniţelor. În Dacia existau 11 centre urbane şi un număr foarte mare de vicii 400 în

Dacia şi 60 în Scythia Minor, 31 de localităţi sezoniere, 40 de villae rusticae. 78 Efectivul unei legiuni era de 5.600 de oameni. O legiune era alcătuită din 10 co-

horte, prima avea 1000 de oameni, celelalte având 500 de oameni.

26

romani ori peregrini romanizaţi, înrolarea fiind voluntară. În Dacia erau cantonate patru legiuni: Legio III – Flavia Felix, staţionată la Berzovis, apoi Grădiştea Muncelului, transferată la Sigidunum; Legio I – Adiutrix, care a plecat în Orient; Legio XIII – Gemina cantonată la Apullum şi Legio V – Macedonica, aşezată la Potaissa.

În ceea ce priveşte populaţia, Traian după ce a supus Dacia,

a adus aici, din toată lumea romană mulţimi nesfârşite de oameni79.

Coloniile erau locuite de funcţionarii administraţiei, meşteşugari, ne-

gustori şi sclavi. Coloniştii romani formaseră aristocraţia provinciei.

I. I. Russu a stabilit că din totalul de nume al populaţiei provinciei

74% sunt romane sau de tip italic. Societatea era împărţită în clase

antagoniste: stăpânii de sclavi, oamenii liberi şi sclavii. Ceea ce a în-

tărit procesul romanizării a fost viaţa culturală şi viaţa cetăţii, oame-

nii şi felul lor de trai zilnic. Cultura romană din Dacia, a fost creată

de clasa stăpânitoare şi o foloseşte potrivit intereselor ei80, limba la-

tină vulgară, arta a fost una modestă, opera capitală fiind podul de la

Drobeta. Colonia Ulpia Traiana respectă şi ea erminiile romane, fiind

fondată pe un loc unde nu mai existase o altă comunitate, toate

intrările unindu-se în for, care era acoperită cu ţiglă şi pereţii erau

îmbrăcaţi în marmură. O clădire unică în Imperiu era Palatul

Augustalilor, locul unde era venerată persoana împăratului. Palatul

dispunea de o basilică, un sanctuar, şi o încăpere subterană.

Amfiteatrul avea formă eliptică. Arhitectura religioasă era

reprezentată prin temple şi alte construcţii sacre. Sarmisegetuza a

avut peste 10 temple uninavate orientate pe direcţia est-vest. În navă,

pe un soclu, era ridicată statuia zeului.

Viaţa socială era tipic romană, iar locuitorii oraşelor erau ce-

tăţeni romani, alături de cei romanizaţi, fiind împărţiţi în bogaţi – care

deţineau puterea – şi plebea – care primea cu supunere toate hotărârile.

A treia categorie era reprezentată de colegiile profesionale ale meşte-

şugarilor şi negustorilor, ultima treaptă fiind reprezentată de sclavi –

fără drepturi. Locuinţele particulare erau construite din piatră şi cără-

midă, legate cu mortar, decorate cu mozaic şi picturi murale; încălzi-

rea era făcută cu un sistem cu aer cald, vehiculat prin pardoseală sau

pereţi. Fiecare locuinţă dispunea de încăperi de dormit, baie, bucătă-

79 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia…, p. 251. 80 Mihail Macrea, op. cit., p. 338.

27

rie, iluminatul se făcea cu opaiţ, iar mobilierul se compunea din paturi

de lemn, mese rotunde şi scaune cu spătar. La sate, viaţa se desfăşura

în forme tradiţionale, patriarhale. Familia era bine închegată, având după dreptul roman, în frun-

te un pater familias, exista un cognomen doar pentru pătura bogată, peregrinii şi sclavii având un singur nume. În ceea ce priveşte vesti-mentaţia, bărbaţii purtau tunică – togă pentru romani, încălţămintea fiind reprezentată din sandale de piele. Femeile purtau, peste tunică, stola, corespunzătoare togii, apoi o manta pătrată – palla. Ca obiecte de podoabă purtau panglici şi diademe, toaleta includea inelele, cercei, ace de păr şi oglinzile. Viaţa mondenă era reprezentată prin ospeţele din cadrul sărbătorilor religioase, banchetele organizate de colegiile profesionale, reprezentări dramatice realizate în amfiteatre şi muzică. Alte atracţii le constituiau vânătoarea şi călătoriile. Îngrijirea medicală era asigurată de staţiuni Ad Mediam, Germisara (Geoagiu), Bala (jud. Mehedinţi), existau apoi băi publice şi militare numite terme, care in-cludeau şi săli pentru conversaţii, întreţinere fizică, portice pentru plimbări şi biblioteci. Dacia a fost cucerită şi de capacitatea de ilumi-nare spirituală a Romei81. Romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană, începuse să pătrundă cu cel puţin 100 de ani mai devreme82. Astfel, înainte de cu-cerirea traiană, sudul roman al Dunării a intervenit în nordul fluviului prin agricultori şi negustori care foloseau, probabil drumul grecilor. Acest lucru este identificat de Nicolae Iorga sub numele de ,,romani-zare populară”, dar procesul de romanizare nu a încetat odată cu re-tragerea romană din Dacia, ci a continuat încă vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie pro-prie83. Ceea ce a întărit viaţa romană a fost şi vizita împăraţilor Romei, începând cu Hadrian, Caracalla şi Decius. Exista o romanitate şi după retragere, teoria rossleriană căzând, deoarece se află romani care pre-feră să trăiască săraci, dar liberi între barbari, decât să susţină între

81 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu

Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 81. 82 Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1980, p. 106. 83 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 106-107.

28

romani greutatea dărilor84, cei rămaşi fiind legionarii, deveniţi în timp veterani.

Retragerea aureliană s-a datorat loviturilor simultane şi violen-

te ale unor popoare barbare, în al IV-lea deceniu al veacului al III-lea.

Dacia a fost invadată sub Filip Arabul, apoi, între 246-247 au fost res-

pinşi carpii. Acest atac s-a încheiat cu înfrângerea şi colonizarea aces-

tora în Imperiu. În timpul lui Gallienus sunt atestate în Dacia Superior

construcţii de temple şi apar inscripţii dedicate împăratului85, acelaşi

împărat a început şi un proces de fortificări al cetăţilor nord-danubiene.

Puterea romană s-a simţit strâmtorată din pricina atacurilor carpice şi

gotice din est, gepide şi vandale din nord şi sarmatice din vest. Constantin

cel Mare a dezvoltat la rându-i sistemul de cetăţi, totodată fiind recon-

stituite 20 de capete de pod86, dar şi pe insule87, construindu-se chiar

şi un pod la Sucidava. Bazileul fortifică linia Buzău – Drobeta88, nu

este exclus ca acest val de fortificare să aibă un corespondent în sudul

Moldovei pe linia Siret-Nistru89. Cetăţile sunt refăcute de toţi împăraţii

romani, începând cu Anastasius I şi terminând cu Iustinian. Anastasius,

care reface Sucidava, Iustinian fiind recunoscut cu apelativul ,,iubito-

rul de construcţii”. După retragere, viaţa şi-a continuat cursul firesc,

observându-se o ruralizare a ei, fiind cunoscute, 456 de localităţi în

Dacia. Ele se înscriu în tipul aşezărilor colonii, municipii, de tip pagus,

vicus şi villae rusticae, castre simple, stationes, sau exploatări minie-

re sezoniere90. O caracteristică a primului secol după retragere a fost

şi încetarea culturii scrise şi inaugurarea unei lungi perioade iliterate.

Prin distrugerea graniţelor provinciei Dacia s-a realizat o extindere a

84 Antonie Plămădeală, Romanitate, continuitate, unitate, Editura Eparhială, Sibiu,

1988, p. 139. (Se va prescurta în continuare Romanitate, continuitate…). 85 Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor, Editura Enci-

clopedică, Bucureşti, 1991, p. 187. (Se va prescurta în continuare Originea şi conti-

nuitatea…). 86 Moldova Veche, Moldova Nouă, Pojejena, Dierna, Gornea, Duncova până la Piua

Pietri. 87 Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare, Ostrovul Banului. 88 Valul a fost întărit cu castrele Drobeta, Hinova, Pietroasele şi cu turnuri de obser-

vaţie şi semnalizare: cele de pe dealul Bucovăţului. 89 Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea…, p. 192. 90 Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, op. cit., p. 195.

29

romanităţii la est şi sud de Carpaţi91. Menţinerea Imperiului Roman şi

după 271 în unele părţi din Banat, Oltenia, Muntenia şi jumătatea de

sud a Moldovei, impusă nu numai de raţiuni de ordin militar în vede-

rea apărării graniţei dunărene, dar şi de ordin economic, a favorizat

continuarea unor strânse şi multiple legături între Imperiu şi romanicii

de la nordul Dunării de Jos92. Daco-romanii, chiar şi după retragere,

şi-au continuat viaţa pe ruinele oraşelor, transformate în mici fortăre-

ţe, capabile de a oferi protecţie împotriva invadatorilor; acum obştea

sătească agricolă şi păstorească, cu o structură internă bine definită şi

cu elemente străvechi în organizarea ei, va cunoaşte, cu începere din

secolele II-III, o dezvoltare aparte constituind una din trăsăturile ori-

ginale ale societăţii locale, din spaţiul carpato-dunărean în perioada

primului mileniu al erei noastre93. Arheologii sesizează urme ale existenţei populaţiei romanizate

până în pragul secolului al VII-lea94, aşezările autohtonilor erau com-puse din bordeie şi locuinţe construite din lemn, lut şi piatră, având de obicei o singură încăpere, iar pe unul din colţuri o vatră – cuptor con-struită din lut sau pietre95. Romanitatea a fost menţinută de Imperiul Roman de Răsărit; în ceea ce priveşte castrele, acestea au fost trans-formate în adevărate centre de iradiere a civilizaţiei provincial roma-ne96. După destrămarea puterii hunice (454), populaţia de la est de Carpaţi şi-a menţinut legătura cu sudul Dunării, creîndu-şi o cultură

91 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, B. Thr., Bucureşti,

1997, p. 68. 92 Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e. n., Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 11. (Se va prescurta în continuare Romanitatea carpato-dunăreană…). 93 Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană…, p. 12. 94 Archiud (jud. Bistriţa-Năsăud), Obreja, Sebeş, Mediaş, Bratei (jud. Sibiu), Micia (jud. Hunedoara). Altele până în veacul al VII-lea: Cernat, Laslea (jud. Mureş), Noşlac (jud. Alba), Hărman (jud. Braşov), Sopor, Ţaga, Cluj-Mănăştiur, Dorolţ, Berea (jud. Satu Mare), Poia, Cernatu, Bezid, Cristuru (jud. Harghita). 95 Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană…, p. 13. 96 Dan Gh. Teodor, op. cit., p. 14.: Răcari, Vela, Verbiţa (jud. Dolj), Celei, Coşoveni, Ipoteşti, Făcăi, Orlea, Obârşia Nouă (jud. Olt), Balta Verde, Insula Banului, Hinova (jud. Mehedinţi), Budureasca-Vadu Spart, Cireşanu, Târgşor (jud. Prahova), Cândeşti, Gherăseni, Pietroasele, Prunului, Sărata Monteoru (jud. Buzău), Dulceanca, Olteşti, Sfinţeşti (jud. Teleorman), Militari, Ciurel, Căţelu Nou, Străuleşti (Bucureşti).

30

proprie de evidentă factură romanică97. Eforturile de a reface graniţa dunăreană i-au aparţinut lui Anastasius I, acum au fost începute lucrări de refacere a cetăţilor care au luat amploare în timpul lui Iustinian. În aceste condiţii, procesul de romanizare a putut să continue în nordul

Dunării, cu rezultate pozitive, îndeosebi pentru Muntenia şi Moldova,

oraşele romano-bizantine de pe Dunăre constituind adevărate centre

de romanizare cu largi zone de difuzare, contribuind astfel şi ele la

romanizarea populaţiei de aici98. În timp de pace, populaţia fostei

provincii romane a menţinut strânse legături economice şi culturale cu

romanitatea sud-dunăreană. În Banat se continuă viaţa de dinainte de

retragere, bucurându-se de tot ce au, nesupăraţi şi neasupriţi de nimeni99.

Chiar şi după anul 602 au rămas cetăţi în nordul Dunării aflate în po-

sesia bizantinilor. Ceea ce rămâne pentru totdeauna este tocmai carac-

terul romanic al civilizaţiei nord-dunărene, slavii neputând influenţa

cultura autohtonă, având o cultură inferioară romanilor, la fel se va

întâmpla şi cu organizarea social-economică. Între daco-romani şi

bizantini existau, în primă instanţă, legături economice şi comerciale.

Bizanţul importa produse cerealiere şi animaliere, exportând produse

finite precum ulei, obiecte de podoabă şi liturgice, mătăsuri şi stofe,

produse ceramice şi de sticlărie. Dintre produsele importante amin-

tim oale, farfurii, opaiţe cu toartă cruciformă, ornamente cu elemente

simbolice creştine: crucea, frunza de vie, peştele şi cocoşul. Astfel de

opaiţe s-au descoperit la Tibiscum, Lipova, Dej, Luciu (jud. Ialomiţa);

tipare romano-bizantine de turnat cruciuliţe au fost găsite la Olteni

(jud. Teleorman), Străuleşti (Bucureşti), Botoşana (jud. Suceava) şi

Davideni (jud. Neamţ).

Nicolae Lascu concluziona faptul că lumina civilizaţiei adu-

să de Traian, aici a rămas mereu aprinsă şi ea n-a putut fi stinsă de

niciuna din vicisitudinile istoriei100. Iar Radu Vulpe nota: Suntem un

97 Ibidem, p. 16.: Şipot, Botoşana, Dolhasca (jud. Suceava), Cucoreni, Curteni (jud. Botoşani), Davideni, Târpeşti (jud. Neamţ), Crucea lui Ferenţ, Ciurea (jud. Iaşi), Do-deşti, Fedeşti, Horga (jud. Vaslui), Cândeşti (jud. Vrancea), Hansca (raionul Cotovsc), Schişte (raionul Orhei), Hrenca (raionul Râşcani), Cuciurul Mare, Molniţa, Drăceni (regiunea Cernăuţi). 98 Ibid., p. 16. 99 Ibid., p. 18. 100 Nicolae Corneanu, Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină, Edi-

tura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, p. 144.

31

popor prin excelenţă romanic. Latinitatea constituie caracterul esen-

ţial al limbii noastre, al culturii, al conştiinţei noastre. A fost stimula-

torul energiei sale etnice, căruia îi datorăm puterea de supravieţuire

în luptă cu cele mai potrivnice vicisitudini ale istoriei capacitatea

noastră de rezistenţă, voinţa de libertate şi unitate, minunata noastră

renaştere spirituală din veacurile mai noi, năzuinţa noastră perpetuuă

spre progres. Au fost cam cinci veacuri de viaţă romană omogenă pe

tot spaţiul romanităţii orientale, de ajuns pentru a explica şi consolida

romanismul în Dacia Carpatică şi răspândirea sa pe toată întinderea

geto-dacă101.

Abia în ultimele veacuri ale mileniului I se poate vorbi de o

populaţie aparte (vlahă) deosebită de poporul grec şi de celelalte

populaţii din cuprinsul Peninsulei Balcanice, românii şi-au luat

numele perpetuând amintirea Romei.

101 Radu Vulpe, Romanitate şi creştinism, coordonate ale poporului român, în vol.

De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Editura

Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 16-17.

32

Aspecte bisericeşti ale culturii româneşti din Banat

Încercarea încropirii unei schiţe a principalelor instituţii cultu-rale ale Banatului a reprezentat un eveniment temerar pentru cercetă-torii culturii şi civilizaţiei bănăţene de la începutul secolului al XX-lea: Istoria culturii româneşti din Banat dinainte de secolul al XIX-lea a rămas pentru cercetătorii trecutului nostru un fel de terra incognita. Am fost un neam de păstori şi ţărani, veacuri întregi am iobăgit la unguri, la turci, la nemţi şi Dumnezeu mai ştie la câte lifte, toate sforţările noastre a trebuit să le concentrăm pentru a ne menţine peste vremi, decât să ne rămână, spre dăruire cu largheţea cuvenită, un plus de energie pentru zidirea unei civilizaţii102.

Aici şi în celelalte provincii româneşti, supuse vitregiilor is-toriei, cultura a avut acel cadru tradiţional, ţăranul bănăţean mânuind atât coarnele plugului, cât şi cuvântul şi uneori condeiul: ţărănimea românească din Banat a rămas să construiască ea singură viaţa etnică a poporului românesc, peste veacurile noi ale acestei provincii. Şi ei i-a revenit şi greaua sarcină de a fi generatoare şi purtătoare a culturii naţionale în acest colţ al românismului103.

Învăţământul s-a desfăşurat în cadrul Bisericii din Banat. Pri-mele şcoli s-au înfiinţat pe lângă mănăstiri, astfel la Morisena putem identifica o primă şcoală în mănăstirea ortodoxă de aici, limba de pre-dare fiind greaca. Cercetătorul Ştefan Bârsănescu demonstrează exis-tenţa unei şcoli clericale aici, apreciind faptul că în istoria poporului român a existat pe plan de învăţământ un moment deosebit: apariţia învăţământului oral prin predică: Factorul principal care îşi asuma a-cest rol atunci a fost biserica, dispusă ca, odată cu procesul de creşte-re a populaţiei şi de răspândire a credinţei creştine, să desfăşoare un învăţământ oral prin predică, în cadrul căreia să predea poporului şi norme de conduită a vieţii. Predica este o cuvântare, o lecţie cu fond teologic-moral. A predica înseamnă a preda, a învăţa pe alţii, a instrui pe alţii. În vorbirea lor predicatorii aduc un mesaj, o veste bună cu scopul de a lucra asupra interiorului credincioşilor104.

,,Altarul Banatului”, 2004, nr. 7-9, p. 124-127. 102 Ioan Udrea Stoia, Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 9. 103 Ioan Udrea Stoia, op. cit., p. 14-15. 104 Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Editura Acade-miei, Bucureşti, 1971, p. 33-34.

33

La Caransebeş, călugării catolici pun bazele, în veacul al XV-lea,

unei şcoli care a avut un anumit rol pozitiv asupra românilor. Un alt

eveniment în istoria literaturii române îl reprezintă Palia de la Orăştie (1581-1582), la redactarea ei străduindu-se trei propagatori ai calvi-

nismului din Banat, Ştefan Herce, propovăduitorul Evangheliei în o-raşul Caransebeşului, Zăcan Efrem, dascălul de dăscălie din acelaşi

oraş şi Peştişel Moise, propagatorul Evangheliei în oraşul Lugojului, ceea ce demonstrează că în Caransebeş funcţiona la acea dată o şcoa-

lă unde Efrem Zăcan era profesor. În 1648, predicator în Lugoj era un alt cărturar de seamă, Ştefan Fogoraşi, care a tipărit Catehismul

calvinesc, la Alba Iulia în 1647, traducând totodată şi Psalmii biblici. În Banat, pe parcursul secolului al XVII-lea este semnalată o intensă

mişcare culturală românească, de factură umanistă. În contextul aceste-ia, nu poate fi ignorat aportul şcolilor latine din Caransebeş şi Lugoj105.

Doi dintre umaniştii bănăţeni vor face carieră în epocă. Pri-mul este George Buitul – născut în Caransebeş la sfârşitul veacului al

XVI-lea, cu studii la Viena; avea şi intenţia de a-şi completa studiile la Roma – publică un Catehism la Alba Iulia, intitulându-se ,,doctor în

Scriptură”. Celălalt teolog umanist din acelaşi veac a fost discipolul

lui George Buitul, Gabriel Ivul, născut tot la Caransebeş în 1619. Pă-răsind locurile natale, intră în ordinul iezuiţilor din Caşovia, absol-

vind clasele superioare la Graz, predând trei ani matematica, şase ani filosofia şi douăzeci de ani teologia, apoi, pentru un timp de doispre-

zece ani a activat ca îndrumător ştiinţific, acordând la rându-i teze de doctorat unor absolvenţi merituoşi ai acestor instituţii de învăţământ

superior. Profunda sa pregătire teologică şi filosofică se reflectă în titlurile ce i-au fost conferite: doctor în arte şi filozofie şi profesor la

Colegiul iezuiţilor din Viena (1653), consilier consistorial (1655), de-can al Facultăţii de Filosofie şi al Colegiului iezuit din Caşovia (1661),

doctor în teologie şi filosofie, cancelar al Academiei Episcopale şi pro-fesor de polemică (1666), profesor de dialectică şi cancelar al Colegiu-

lui iezuit (1667)106. În secolul al XVII-lea, are loc o bogată activitate de copiere a unor texte liturgice şi în Banat. Astfel există date referi-

toare la activitatea lui Vasile Sturze ce a copiat în Banat, Hunedoara

105 Alexandru Belu, Tradiţii latine în cultura românească din Transilvania şi Banat,

Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1998, p. 23. (Se va prescurta în con-

tinuare Tradiţii latine în cultura românească…). 106 Alexandru Belu, Tradiţii latine în cultura românească…, p. 26.

34

şi Crişana între 1691-1714, un număr de 12 manuscrise religioase. În

Banat a ajuns în comunităţile creştine din Utvin, unde a copiat un Minei

şi un Strejnic, apoi a ajuns la Sînandrei şi Mănăştur unde copiază un Miscelaneu. Tot în acest secol a activat şi cărturarul Mihail Halici –

fiul, originar din Caransebeş.

Acest caracter bisericesc al învăţământului românesc va rămâ-

ne pe mai departe. În veacul al XVIII-lea avem şcoli în mediul monastic

la Săraca-Şemlac, unde mănăstirea destinase şcolii două din cele mai

mari încăperi107. O altă şcoală este localizată în chiliile Mănăstirii Partoş;

dintre absolvenţii ei îl amintim pe judele districtului Ciacovei, Gheorghe

Laiul, obercnezul Micu din Petroman, Mihail Martinovici Roşu din

Jadani, protopopii Martin şi Ioan Şuboni ai Jebelului şi Constantin

Şuboni, protopopul Timişoarei. Acţiunea pentru înfiinţarea unui semi-

nar teologic la Timişoara datează din 1747, când s-au adunat fondurile

necesare, s-au definitivat planurile, însă banii vor fi folosiţi la cons-

truirea catedralei sârbeşti din Timişoara – Cetate. În eparhiile româ-

neşti ale Aradului şi Timişoarei, aflate până în 1864 sub jurisdicţia

canonică a mitropoliei Ortodoxe Sârbe de la Carloviţ, s-au deschis

cursuri sporadice de teologie şi pedagogie pe la sfârşitul secolului al

XVIII-lea108. S-au ţinut două cursuri de pedagogie, unul la Vârşeţ în

1777, iar altul la Timişoara în 1779. Cursul de la Timişoara era de

şase luni, fiind propus de Mihail Martinovici Roşu (1750-1822). Dar

în cadrul acestor cursuri se vor pregăti şi unii preoţi, aşa cum se va

întâmpla peste câţiva ani la Sibiu în 1786109. Anul 1785 a reprezentat

o nouă etapă a istoriei învăţământului teologic bănăţean, împăratul

Iosif al II-lea, a ordonat ca seminarul teologic pentru nevoinţele orto-

docşilor din Imperiu să fiinţeze la Timişoara şi nu la Novi-Sad, cum

cerea Congresul Bisericii sârbe din 1774. Problema seminarului a

fost rezolvată de Congresul Ilir de la Timişoara, unde s-a hotărât ca

şcoala să se deschidă la Carloviţ, limba de predare fiind sârba.

În anul 1868 ia fiinţă la Timişoara ,,Societatea română de

lectură”, la propunerea lui Petru Cermena, având ca preşedinte pe

107 Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoa-

ra, 1976, p. 95. 108 Mircea Păcurariu, Învăţământul teologic la Arad, în vol. Episcopia Aradului. Is-

torie, viaţă culturală, monumente de artă, Editura Episcopiei Ortodoxe a Aradului,

Arad, 1989, p. 151. (Se va prescurta în continuare Învăţământul teologic…) 109 Mircea Păcurariu, Învăţământul teologic…, p. 151.

35

Alexandru Mocioni. După acest model au luat naştere societăţi litera-

re la Caransebeş, Cenad, Bozovici, Lugoj şi Oraviţa, ultima datorată

lui Simion Mangiuca. Şcoli româneşti existau pe lângă bisericile or-

todoxe: baza materială a şcolilor confesionale era asigurată de către

comitetele parohiale. Îndrumarea învăţătorilor se făcea de către pro-

topopul tractual, care îndeplinea şi atribuţiile de inspector şcolar. O-

biectele de învăţământ studiate în şcoala poporală erau: religia, citirea

şi scrierea, aritmetica, cunoaşterea măsurilor, gramatica, exerciţiile

de limbă, geografia şi istoria, fizica şi istoria naturală, agricultura,

drepturile şi dorinţele cetăţeneşti, cântul bisericesc şi naţional şi gim-

nastica110. Un istoric arată şi cuantumul bănesc necesar pentru reali-

zarea procesului educativ: locuitorii comunelor care plăteau câtre trei

florini de copil şi două măsuri de grâu iar contribuţia pentru şcoli consta

din maximum doi florini de copil111.

În 3/15 nov. 1812 s-au deschis la Arad cursurile unei Prepa-

randii, primii ei dascăli fiind bănăţenii: Dimitrie Ţichindeal, preotul

din Becicherecul Mic, Constantin Diaconovici Loga, viitorul director

al şcolilor confesionale din regimentul de graniţă bănăţean şi dr. Iosif

Iorgovici (1812-1820). În acest veac activează la Mehadia protopopul

Nicolae Stoica de Haţeg, autor a două monografii intitulate: Cronica

Banatului şi Cronica districtului Mehadiei şi a Băilor Herculane, to-

todată posesor al unei valoroase biblioteci, cu numeroase scrieri de

istorie, de popularizare a ştiinţei, prezenţa diverselor lucrări de peda-

gogie metodică. Nu mai puţin explicabilă este prezenţa unor impor-

tante gramatici şi dicţionare, a unor variate cărţi de beletristică112.

Tot la Arad, în 1822 iau fiinţă primele cursuri teologice: Ma-

rea majoritate a elevilor care au terminat primul an au fost bănăţeni113.

La Vârşeţ, din 1822 exista un Seminar teologic cu două secţii: una

românească, unde vor învăţa mulţi viitori preoţi bănăţeni între care

Ignatie Vuia, vicarul Eparhiei în timpul revoluţiei paşoptiste, apoi

Ioan Tomiciu, şi alta sârbească.

110 Vasile Popeangă, Dezvoltarea şcolilor populare româneşti pe teritoriul Eparhiei

Aradului, în vol. Episcopia Aradului. Istorie, viaţă culturală, monumente de artă,

Editura Episcopiei Ortodoxe a Aradului, Arad, 1989, p. 192. 111 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1977, p. 131. 112 Alexandru Belu, Tradiţii latine în cultura românească…, p. 39. 113 Mircea Păcurariu, Învăţământul teologic…, p. 153.

36

Odată cu mutarea Episcopiei de la Vârşeţ la Caransebeş, Ioan

Popasu, primul episcop român de aici, a transferat în 1865 şcoala cle-

ricală românească de la Vârşeţ la Caransebeş. Secţia românească a a-

vut doi profesori atunci la Vârşeţ: preotul Nicolae Tincu – Velia, care a

devenit protopopul Vârşeţului şi George Peşteanu care a venit la Ca-

ransebeş, având ca şi coleg prin concurs pe parohul Dognecii, Mihail

Velceanu. Aprobarea pentru acest institut a fost acordată de Ministe-

rul de Război din Viena în 19 octombrie 1865. Ioan Popasu a devenit

şi conducător al institutului până în 1870, când la conducerea lui a a-

juns Filaret Musta. Salarizarea profesorilor s-a făcut din fonduri pro-

prii: Banii adunaţi prin tasul al doilea introdus de protopopul Ioan

Tomiciu au asigurat o salarizare corespunzătoare în continuare114. Cor-

pul profesoral s-a mărit cu alţi profesori: Iosif Tempea, Filaret Musta,

George Mărginean, Vasile Mândrean, dr. Iuliu Olariu, Vasile Goldiş,

dr. Leo Mureşan, Iosif Bălan, Antonio Sequens, Ştefan Velovan, Enea

Hodoş, dr. George Dragomir, dr. Dimitrie Cioloca, dr. Vasile Loichiţa.

Pe parcursul celor trei ani de şcoală, viitorii preoţi studiau obiecte de

învăţământ precum: gramatica limbii române, geografia, isagogia, te-

ologia fundamentală, istoria bisericească, dogmatica, catehetica, mo-

rala, liturgica, dreptul canonic, exegeza, stilistica, tipicul bisericesc,

pedagogia, retorica, igiena, economia rurală, cântarea bisericească,

muzica vocală, muzica instrumentală115. Institutul Teologic a devenit

Academie după 1918, cu patru ani de studii, continuând să funcţioneze

în cadrul Bisericii. Aici au slujit o pleiadă de profesori valoroşi: dr.

Petru Barbu, dr. Gheorghe Cotoşman, dr. Zeno Munteanu, dr. Mircea

Chialda, dr. Petru Rezuş, dr. Marcu Bănescu, Nicolae Corneanu. La

Timişoara din 1941 a funcţionat Academia Teologică de la Oradea,

refugiată aici, până la desfiinţarea ei în 1948. Aici au predat Dumitru

Belu, Ioan Petreuţă, Sofron Vlad.

Biserica a reprezentat izvorul culturii româneşti din Banat, din

ea au pornit toate iniţiativele culturale, care au menţinut vie conştiin-

ţa românismului în acest colţ de ţară.

114 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Editura

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1995, p. 61. 115 Constantin Brătescu, op. cit., p. 61.

37

Mărturii lingvistice – începuturile limbajului liturgic românesc

Alte dovezi ale continuităţii şi creştinismului românesc sunt

cele lingvistice. Vasile Pârvan consideră aceste mărturii drept singurul

izvor mai sigur, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman

după anul 250, e limba noastră: terminologia creştină116. Pornim la

drum nu înainte de a privi stratul de bază al limbii, traco-daco-get,

vorbirea dacică fiind o formă dialectală a idiomului trac. I. I. Russu a

scos la iveală peste 160 de cuvinte prelatine, de origine autohtonă. Lis-

ta este continuată de V. V. Muntean, completându-o cu altele, printre

care reţinem: ademeni, araci, arţar, ban, brazdă, băl, bâla (iaz), bâta,

broancă, ciung, codru, colibă, doină, drum, fluierar, a gândi, a merge,

mămăligă, miel, pat, sat, stejar, talangă. Astfel numărul cuvintelor

autohtone din lexic s-ar ridica la peste 270. Geto-dacii încă înainte de

cucerire cunoşteau scrisul. Zamolxis ar fi scris nişte legi pentru cona-

ţionalii săi, Decebal ar fi trimis o epistolă lui Domiţian.

După cucerirea romană se adoptă grafia latină. Etnogeneza

poporului român a început o dată cu colonizarea Daciei şi romaniza-

rea elementului autohton daco-moesic şi a continuat, atât prin asimi-

larea treptată a elementului slav şi al celorlalte elemente etnice nero-

mane, aşezate în spaţiul carpato-dunărean, cât şi prin admigrarea unor

elemente romanice din sudul Dunării117. Introducerea limbii Romei

în diferite areale cucerite a constituit o necesitate, ea fiind limba ad-

ministraţiei, a legăturilor economice, populaţiile cucerite au adoptat-o,

ca a doua limbă mai întâi şi în a doua fază i-au acordat rolul principal

în comunicare părăsindu-şi, încetul cu încetul limba originară, deve-

nită pentru o bucată de vreme mijloc de înţelegere a unor comunităţi

restrânse118. Acest proces de învăţare lentă a limbii cuceritorilor poartă

numele de romanizare lingvistică. Procesul s-a desfăşurat paşnic: latina

,,Lumina Divină”, V, 2004, nr. 265, p. 10-18. 116 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,

Atelierele Grafice Socec & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1911, p. 265. 117 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, vol. I, p. 71. 118 Iancu Fischer, Latina dunăreană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1985, p. 13. (Se va prescurta în continuare Latina…).

38

le oferea şansa de a ieşi din cercul îngust al colectivităţii locale şi de

a se integra lumii civilizate, cu toate avantajele pe care acest lucru le

comporta119. Romanizarea continuă şi după sucombarea Imperiului,

nefiind limitată de timp, astfel, după 2000 de ani de cucerire, în sudul

Italiei se mai găsesc şi astăzi mici enclave greceşti, în timp ce, în ca-

zul Daciei, cei 170 de ani de stăpânire romană au fost suficienţi nu nu-

mai pentru romanizare dar şi pentru construirea unui puternic centru

de iradiere a romanităţii120. Integrarea în lumea romană presupunea,

după adoptarea limbii şi felul de viaţă roman, cu cele două componente

ale sale: materială – ce viza locuinţa, îmbrăcămintea, îndeletnicirile

şi uneltele – şi una spirituală. Roma nu a impus prima componentă,

deoarece şi după cucerire fiecare popor îşi va păstra caracterele origi-

nare specifice, fapt nerealizat la nivelul limbii, unde latina a devenit

limba oficială. Efectul romanizării, pentru Dacia, a fost unul total, ne-

existând enclave autohtone de tipul celor din Spania, Galia şi Italia.

În Dacia, zonele cele mai compacte sunt Câmpia şi Podişul Transil-

vaniei: pe valea inferioară a Someşului, pe întreaga vale a Mureşului

şi a afluenţilor săi estici şi sudici, până în Ţara Haţegului, în Banat,

Oltenia, în regiunea dintre Olt şi Vedea121. În Dacia primului veac

după cucerire s-au ridicat douăsprezece castre ce reprezintă, în fapt,

forme ale romanizării materiale. Şcoli existau doar în Scythia Minor,

în timp ce în Dacia nu existau şcoli, ci doar dascăli particulari; de aici

putem trage concluzia asupra caracterului rustic al latinei de la nor-

dul fluviului, care până în secolul al VI-lea era vorbită de către autoh-

toni, dar şi de alte populaţii122. Apelaţia ,,torna, torna, frater” (secolul

VII) reprezintă un document al limbii latine vorbite pe teritoriul Bal-

canilor: ea dovedeşte că pe teritoriul fostelor provincii, latina deveni-

se limba maternă a locuitorilor; deosebirea priveşte numai denumirea

dată acesteia123. Armata romană pătrunde pentru prima dată în Balcani în anul

229 î. Hr., cu ocazia unui război cu ilirii, care sunt înfrânţi, devenind

119 Iancu Fischer, Latina…, p. 13. 120 Iancu Fischer, op. cit., p. 15. 121 Ibidem, p. 19. 122 Pe la anul 545, Procopius de Cezareea vorbeşte de un ant dintre Nistru şi Nipru,

care, datorită latinei stăpânite la perfecţie, se dădu, într-o conjunctură, a fi chiar

Chibudios – un general al lui Iustinian. 123 Iancu Fischer, Latina…, p. 22.

39

federaţi ai Imperiului. Se stabilesc primele oraşe romane: Apollonia (Poian, Albania). În al doilea război, din 219 î. Hr., ilirii sunt înfrânţi; se duc războaie cu macedonenii, fiind cucerită peninsula Istria. Sunt transformate în provincii romane Macedonia, Ahaia, Dalmaţia. În anii 78-71 î. Hr., romanii pătrund în Tracia şi ajung la Dunăre, fiind înlă-turaţi, în anul 61 î. Hr., printr-o campanie dusă de grecii pontici în ali-anţă cu geţii şi bastarnii. În anul 29 î. Hr. pătrund în sudul Dunării, iar în anii 13-11 î. Hr. Dobrogea a fost anexată Moesiei. În anul 106, Traian cucereşte Dacia, creându-se premisele necesare declanşării procesului de romanizare. În timpul stăpânirii romane asupra Daciei s-a adoptat felul roman social, politic şi religios de viaţă. După retragerea aureliană, romanizarea s-a continuat atât la nordul, cât şi la sudul fluviului prin crearea provinciei Dacia Aureliană, subîmpărţită în Dacia Ripensis şi Dacia Mediteraneea. Provincia oferea refugiul administraţiei, armatei şi oamenilor înstăriţi din Dacia. Arheologii demonstrează greşeala notei istoricului Eutropius (secolul IV), care arăta că Aurelian a retras în sudul Dunării întreaga populaţie romanizată. Cu acest prilej nu a avut loc nicio strămutare masivă de populaţie, deoarece în sudul Du-nării, în cele două Dacii Aureliene, nu apar aşezări noi şi nici nu se poate constata un spor demografic semnificativ124. În nordul Dunării, toate oraşele continuă să funcţioneze, chiar în forme mai modeste, astfel şi aşezările rurale din preajma castrelor, chiar şi după retragere limba latină a avut posibilitatea să se extindă, chiar şi după retragerea administraţiei dincolo de vechile hotare ale Daciei romane125.

În limba goţilor se observă latinisme, datorate traducerii rea-lizate de Ulfila. Invazia hunilor din 375 a produs mari schimbări, în viaţa populaţiei de aici, felul de trai urban este schimbat cu cel rural. Sub această presiune s-au retras în sudul Dunării şi, acolo unde nu şi-au putut menţine vechile aşezări, s-au deplasat spre zone mai muntoase mai puţin expuse, întemeindu-şi noi aşezări rurale126. După goţi şi huni, în 454, s-au aşezat în Dacia gepizii, federaţi ai romanilor, care sunt înfrânţi în 567 de avari. Prin veacurile V-VI şi-au făcut apariţia slavii, care s-au aşezat în sudul Dunării.

Romanizarea primului secol a fost opera armatei, abia în se-

colele II-III când s-a impus limba latină. Însă în realitate cucerirea

124 Iancu Fischer, op. cit., p. 38. 125 Ibidem, p. 39. 126 Ibid., p. 41.

40

romană a durat mai bine de trei veacuri şi a fost un proces extrem de

complex şi de bogat în evenimente de tot felul, din care se desprinde

concluzia că populaţiile locale au avut până atunci o civilizaţie pro-

prie, înfloritoare şi o viaţă liberă şi independentă, iar după venirea în

contact cu romanii s-au împotrivit cu înverşunare cotropitorilor. Fiind

înfrânte prin superioritatea numerică a duşmanilor, ele au continuat şi

după aceea să se opună cuceritorilor şi au dus o luptă stăruitoare pen-

tru a-şi cuceri libertatea127.

Limba latină s-a răspândit şi prin mijlocirea comerţului. Din

toponimie a rezultat faptul că procesul de romanizare a fost mai pu-

ternic în Dalmaţia, mai puţin intens în Dacia şi Moesia Inferior şi slab

În Moesia Superior şi Panonia Inferior. Cetăţenii romani şi cei roma-

nizaţi au vorbit o latină vulgară, care s-a opus cele elevate. Felul de a

vorbi diferă după gradul de cultură, îndeletniciri. Prin latina vulgară

se înţelege, în mod convenţional limba vorbită începând din secolul I

d. Hr128. Această limbă, s-a păstrat oarecum unitară, atunci când Im-

periul era puternic şi asigura siguranţa şoselelor, începând cu secolul

al IV-lea şi datorită migratorilor s-a ajuns la o izolare treptată a grupu-

rilor de latinofoni. Menţinerea limbii după sucombarea Romei (476)

s-a făcut prin Imperiul Roman de Răsărit, latina rămânând limba ofi-

cială a statului şi a bisericii.

În provinciile dunărene, creştinismul s-a răspândit prin limba

latină. Astfel terminologia creştină este de origine latină, toate numi-

rile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului până în veacul al

IV-lea au îmbrăcat haina latinităţii. Religia creştină a produs o adevă-

rată revoluţie în modul de a cugeta şi de a simţi al popoarelor euro-

pene, o mulţime de cuvinte au fost emancipate din sfera lor zilnică,

dobândind o semnificaţie mai pură, mai nobilă; sensul şi a mai multora

a suferit o restrângere, o specializare, care îşi poate găsi explicaţia în

această influenţă129. Termenii creştini sunt fie importaţi, fie creaţi pe

loc. În sudul Dunării exista o biserică organizată, iar latina era folosi-

tă în acte oficiale: testamente (439) dar şi în armată (474). Iustinian

127 Haralambie Mihăescu, Latina dunăreană în provinciile dunărene ale Imperiului

Roman, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 31. (Se va prescurta în continuare

Latina dunăreană…). 128 Iancu Fischer, Latina…, p. 49. 129 Lazăr Şăineanu, Semaseologia limbii române, Editura de Vest, Timişoara, 1999,

p. 43. (Se va prescurta în continuare Semaseologia limbii…).

41

cel Mare a numit latina limbă maternă, folosită în rezolvarea treburi-

lor publice. Abia în 540 limba greacă a fost introdusă în administra-

ţie, locuitorii dunăreni vorbeau însă pe mai departe latina. Cel dintâi

bazileu grec a fost Mauriciu (582-602); totuşi şi în acele vremi, pen-

tru comunicarea cotidiană trebuia latina, până în timpul lui Heracliu

(610-641). Monedele erau imprimate cu caractere latine. Totuşi lim-

ba latină a mai fost folosită încă multă vreme alături de greacă, până

târziu în Evul Mediu bizantin130. Alături de cele două limbi s-a mai

folosit, în regiune traca (sec. IV) şi bessa (sec. VI). Limba poporului,

latina vulgară, se caracteriza tocmai prin ceea ce poporul avea nevoie

pentru a comunica: claritate, plasticitate, expresivitate, pe când limba

literară a avut o trăsătură mai abstactă şi mai convenţională131. Pe la

anul 600 au apărut limbile romanice. Între cuvintele creştine din sudul Dunării amintim addormire,

adiutare, adunare, adversarius, diavol, advocatus (mângăietor – Sfântul Niceta foloseşte expresia ,,Spiritu Sanctus advocatus”), angelus, arca (sarcofag), baptizare, basilica (în sens de clădire), iar ecclesia (în sens de adunare a creştinilor), exarhus, consarcedos (preot), conventus (adunare creştină), convirginibus, credentia, christiamus, domina – domnia, dominus – domnius, defunctus, extortare (a chinui), icoana, ieiunare (a ajuna), lex, luminare, memoria, monumentum, pecatum, presbyter – presbytera, quadra, gesimo, reddare spiritum, rogare, rosalia, sanctus. Câteva din ele au fost identificate în inscripţii din Dacia şi Scythia Minor.

Creştinii nu erau ignoranţi; mulţi ştiau carte, lucru care reiese din multitudinea de inscripţii latine, dintre care amintim câteva:

Salonae (Split, anul 282): Dacă va aşeza cineva alt trup, peste a-cest trup, va dărui Bisericii zece litre de argint. Eu, Flavius Theodotus, îngrijitor al statului, l-am înmormântat pe fiul meu Peregrinus în sfânta lege creştinească.

Salonae (anul 426): Jur pe Dumnezeu şi pe legile creştineşti ca oricare străin va pune aici un alt trup, va da Bisericii Catolice din Salonae trei uncii de aur.

Tragurium (Trogir, Croaţia): În numele Domnului Iisus Hristos te dau în vileag, duh spurcat al iadului, pe care Îngerul Gavriil te-a legat în lanţuri. Te dau în vileag, pe Dumnezeul meu: păzeşte-te.

130 Haralambie Mihăescu, Latina dunăreană…, p. 40. 131 Haralambie Mihăescu, op. cit., p. 55.

42

Acestea sunt completate de Sfântul Niceta şi de Ioan Maxenţiu.

Primul nota: ,,…să vă fie totdeauna inima în cer, nădejdea în Înviere,

dorinţa în făgăduinţă”. Al doilea scria, pe la anul 520 ,,a trimis fiilor

lui Israel cuvântul, vestindu-le pacea prin Iisus Hristos, acesta este

Domnul tuturor. Voi ştiţi că s-a făcut cuvânt prin toată Iudeea, înce-

pând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan. Dumnezeu

l-a uns pe Iisus din Nazaret cu Spirit Sfânt şi cu virtute. Iisus a trecut

binecuvântând şi însănătoşind pe cei apăsaţi de diavol, deoarece Dum-

nezeu era cu Dânsul”132.

Terminologia creştină românească prezintă pentru noi o im-

portanţă deosebită, caracterul ei latin dovedeşte încreştinarea timpu-

rie a protoromânilor şi strânsele legături cu Imperiul, bogăţia ei arată

dezvoltarea Bisericii nord-dunărene. Terminologia a suferit o întreită

acţiune: din partea latinităţii avem principalele noţiuni de credinţă, sla-

vă, cu ajutorul căreia primim organizarea exterioară şi grecească, ca

adevărată reprezentantă a ortodoxismului. Din punct de vedere ling-

vistic, rolul răspândirii creştinismului a fost important nu numai pen-

tru că a reînnoit legăturile cu latinitatea până în rândul clasei celei mai

umile, dar a contribuit şi la păstrarea contactelor cu populaţia roma-

nizată din sudul Dunării133. Noua religie împărţea lumea în păgâni şi

creştini. La început, termenul de păgân avea înţelesul de ţăran civil,

locuitor al unui pagus. Pentru ca mai apoi, creştinismul difuzându-se

cu precădere în sfera urbană, participanţii la serviciul liturgic să fie

orăşeni, care au devenit creştini. Româneşte, păgân s-aplică, deopo-

trivă, de către ţărani oamenilor de alt neam sau de altă lege. Păgân, mai

având sensurile secundare de cumplit, blestemat, nelegiuit, necurat.

Pe de altă parte, româneşte, creştin se identifică într-atât cu naţionali-

tatea poporului, încât, pentru ţăran, creştin e sinonim cu român şi lege

românească e totuna cu religia ortodoxă. Românul socoteşte de creş-

tin adevărat numai pe cei ce se ţin de legea noastră pravoslavnică, a-

dică dreptcredincioasă. Şi când zice creştin, el zice român. Asemenea,

când zice român, el înţelege creştin, dreptcredincios ca şi dânsul. Mai

mult nu ştie134.

132 Ibidem, p. 56-262. 133 Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora,

Timişoara, 1999, p. 7. (Se va prescurta în continuare Termeni creştini…). 134 Simona Goicu, op. cit., p. 90.

43

Creştinii se închinau după mărturia lui Pliniu cel Tânăr, lui

Dumnezeu. Termenul în discuţie provine din latinescul Dominus, cu

sensul de stăpân. Titlul este acordat, prin excelenţă, divinităţilor reli-

giilor politeiste, dar cu acest titlu se identificau monarhii – despoţii.

Ceea ce, însă, rămâne important, este însuşirea lui, funcţia pe care o în-

deplineşte. Pentru numele divinităţii creştine – afirma Lazăr Şăineanu

– propriu-zise, pentru singurul zeu adevărat, limba românească a admis,

ca şi în celelalte limbi romanice, cu compoziţia a lui Deus, cu vocativul

cristalizat domine şi astfel a rezultat Dumnezeu, arhaic Dumnezău.

Lauda adusă lui Dumnezeu, se făcea în tot locul, însă forma

clasică rămâne basilica, cuvânt provenit de la latinescul basilica, ce

desemna o clădire cu absidă în care se judecau neînţelegerile dintre

oameni. Lăcaşul a fost creştinat la începutul secolului al IV-lea. La

început, el se referea la clădire, iar mai apoi a cuprins şi comunitatea

credincioşilor.

Calendarul provine din latinescul calendarium. Cinci zile sunt

de origine păgână: luni, marţi, miercuri, joi, vineri, una semitică – sâm-

băta şi alta creştină – dumineca.

Începând cu secolul al X-lea, în limbă au pătruns şi termeni

de origine bizantină, preluaţi pe filieră slavă, pentru ca în secolele

XIII-XIV, odată cu organizarea vieţii monahale româneşti, să pătrun-

dă şi alţi termeni135.

Slujitorul creştinilor este preotul, care provine din presbyter

şi papas. Presbyterul desemna un bătrân respectabil, venerabil. Preo-

tul nu era ales ereditar, latinii îl numeau sacerdos. Preotul mai are un

sinonim în limba română: popă, ce desemnează tatăl credincioşilor:

în română, cuvântul popă a ajuns să desemneze o faţă bisericească

când aceasta nu se află de faţă136.

135 Termeni de origine bizantină: aliluia (slăviţi pe Dumnezeu), amin, osana (ajută-ne),

acatist, aer, agneţ, amvon, antifon, antihrist, antimis, apostol, arhanghel, arhidiacon,

arhiepiscop, arhiereu, arhimandrit, azimă, camilafcă, canon, catapeteasmă, catavasie,

călugăr, chilie, chivot, colivă, diavol, disc, enorie, episcop, evanghelie, felon, hiroto-

ni, iad, icoană, iconostas, lavră, litie, liturghie, mănăstire, metanie, mir, minei, mitră,

mitropolit, parastas, patriarh, potir, prescură, psalm, smirnă, triod, tropar. În secolele

XIII-XIV au apărut alţi termeni: afurisi, anatemă, arhimandrit, candelă, cădelniţă, chi-

novie, cimitir, ctitor, egumen, epitrahil, epitrop, exharh, har, ieromonah, mărturisi,

pascalie, pronie, protopop, târnosi. 136 Simona Goicu, Termeni creştini…, p. 105.

44

Cuvântul sfânt provine din latinescul sanctus, peste el supra-punându-se forma slavizată – svĕtŭ. La români niciun membru al familiei nu munceşte, în aceste zile de sărbători religioase, având credinţa că, altfel, ar fi supărat un ,,sfânt” sau o ,,sfântă” al vreunei zile din calendar, cu urmări nefaste: o boală neprevăzută, o furtună cu descărcări electrice137.

Sfânta Treime provine din latinescul trinitas şi slavonul troiţa. Din paleoslavnicul Dŭhu Sveti a dat în limba română duhovnic138.

Crucea provine din latinescul crux, ea este simbolul credin-ţei, în sens figurat fiind şi fiinţa iubită:

,,Cruce mândră, cruce dulce, Cruce’n pământ mă duce; Cruce mândră, cruce dragă, Cruce în pământ mă bagă”139.

Cel două realităţi nevăzute: îngerul şi dracul sunt de aceeaşi origine. Termenul de înger provine din latinescul angelus, care are sensul de trimis, iar drac, din latinescul draco – el luând înfăţişarea unui şarpe uriaş purtând şi alte denumiri: balaur, otravă, leu viclean, pârâş, năpăstuitor, înşelător, lup răpitor, începător răutăţilor, întune-ric, duh viclean, boier al lumii, vrăjmaş al adevărului, tatăl minciu-nii140. Sensul primitiv al cuvântului infern este pâclă, iadul provine din tartarus.

Principalele sărbători creştine, la prima generaţie de creştini, au fost: Duminica, Paştile şi Rusaliile. Termenul de sărbătoare, Vasile

Pârvan îl consideră de origine păgână, provenit din dies servatoria, el fiind păstrat doar în daco-română, cu sensul de a păstra, a ţine, a serba,

iar derivatul servatoria a devenit sărbătoare. La baza cuvântului stă titlul comun de conservator, dat zeilor păgâni, preluaţi în veacul creş-

tin de sfinţii şi martirii Bisericii.

Prima sărbătoare creştină a fost ziua duminicii, provenită din latinescul dies domenica şi având sensul primar de ziua Domnului.

Această numire este dată din anul 399, şi s-a răspândit în cursul vea-curilor V-VI. Ea este prima zi a săptămânii, zi a creaţiei, ziua Învierii,

şi a Pogorârii Sfântului Duh.

137 Simona Goicu, op. cit., p. 115. 138 Lazăr Şăineanu, Semaseologia limbii…, p. 93. 139 Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 94. 140 Ibidem, p. 101.

45

Cea mai mare sărbătoare creştină sunt Paştile, care aminteşte

de episodul ieşirii poporului evreu din robia egipteană (Ieşire 12, 5-11).

Acum Yahve instituie sacrificarea mielului pascal. Sărbătoarea este

preluată de creştini şi desemnează Învierea Domnului (Corinteni 1, 5-7).

Creştinii serbau Paştile în prima duminică cu lună plină după echi-

nocţiul de primăvară, fixat la 21 martie. Singularul pască are sensul

de turtă de paşti, Pascalia, reprezintă un calendar după care se deter-

mină ziua sărbătorii, dar şi carte a norocului141.

Întemeierea Bisericii a avut loc la Rusalii (Cincizecime). Evreii

încheiau acum, la cincizeci de zile după Paşti recoltarea grânelor, ea

devenind ziua recoltei, aducându-se acum jertfă lui Yahve. Tertulian

numeşte sărbătoarea Pentacoste-es. Ea coincidea cu sărbătoarea tran-

dafirilor, ţinută la Roma şi dedicată sufletelor morţilor, constând în

împodobirea cu trandafiri a mormintelor. La bulgari, Rusaliile apar

sub forma nimfelor ce reprezintă duhurile fetelor moarte înainte de

logodnă. Tudor Pamfilie vede în Rusalii nişte babe hidoase care călă-

toresc prin aer. Ele schilodesc, scot ochii şi asurzesc pe cei nesocoti-

tori142. Din latina balcanică a trecut în greaca bizantină drept o sărbă-

toare a trinităţii. Sărbătoarea este ţinută de popor timp de o săptămână

din duminica a şaptea după Paşti. Sâmbăta Rusaliilor obişnuiesc ro-

mânii a împărţi pentru morţi vase pline cu vin şi mâncări încununate

cu flori143.

O altă sărbătoare este Naşterea Domnului sau Crăciunul. Ter-

menul provine din ucraineanul karacŭn care înseamnă pâine care se

coace pe 24 decembrie, pâine rituală. Nicolae Băieşu a identificat 20

de etimologii. P. Sârcu afirma originea diabolică a Crăciunului stabi-

lind ca etimologie cuvântul caraconcio care înseamnă dracul. Zilele

din ajunul Crăciunului şi până la Bobotează sunt considerate necura-

te, acum umblă prin lume diavolul, oamenii străduindu-se să-l îmbu-

neze prin sărbători144. Traian Diaconescu socoteşte etimologia latină

a cuvântului: incarnationem (Lexiconul de la Buda), carnationem (A.

T. Laurian), colationem (P. Papahagi), calatio-onem (Sextil Puşcariu).

Etiomul colationem este susţinut de P. Papahagi, V. Pârvan, N. Drăganu,

141 Ibid., p. 78. 142 Simona Goicu, Termeni creştini…, p. 85. 143 Lazăr Şăineanu, Semaseologia limbii…, p. 78. 144 Simona Goicu, Termeni creştini…, p. 23.

46

T. Căpidan, P. P. Panaitescu; creationem (A. Densusianu, O. Densusianu,

Al. Rosetti). După un etimon trac, s-ar traduce prin buturugă. În so-

cietatea pastorală, buturuga aprinsă este indispensabilă în nopţile de

veghe ale sărbătorilor. Credinţa focului nestins, a buturugii care arde

continuu în noaptea Crăciunului este răspândită la toate popoarele din

Europa. Butucul care arde în căminul deschis poate fi considerat un

predecesor al pomului de Crăciun145. Sărbătoarea este legată de cre-

dinţa morţii şi a învierii anuale a soarelui, existând astfel două sărbă-

tori paralele: Crăciunul şi Sânzienele (24 iunie) numite în Muntenia,

Dobrogea şi vestul Olteniei, Drăgaica. Vasile Pârvan şi Mircea Eliade

apropie Sânzienele de Sancta Diana. În legendele cosmogonice Sân-

ziana este identificată cu Luna. Ziua Crăciunului era sacră şi înainte

de creştinism, ea reprezenta ziua naşterii lui Budha dintr-o fecioară a

lui Mithras şi a lui Dionysos. Aurelian a introdus Dies Natalis (Solis),

care a fost înlocuită cu Naşterea Domnului serbată de prima generaţie

de creştini pe 6 ianuarie. Simona Goicu consideră cuvântul Crăciun

un nume de persoană creştin, specific românesc146. Floriile desemnează pentru creştini Intrarea Domnului în Ieru-

salim, ea a avut loc după Cina din Betania. Mulţimea îl aclama: ,,Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. (Matei 21, 9; Marcu 11, 9-10; Ioan 12, 13). Sărbătoarea a fost introdu-să în secolul al VI-lea şi în Apus. O. Densusianu propune ca etimolo-gie Florilia, închinată zeiţei Flora, care era celebrată între 28 aprilie - 3 mai. Specific românesc este numele de Floarea.

Termenul Botezul Domnului provine din latinescul baptisare care se traduce prin cufundare în apă. Botezul marchează începutul vieţii creştine. În Egipt era serbat pe 28 martie, 2 aprilie şi 20 mai. E-pifania s-a generalizat pe 6 ianuarie.

Sîngeorz, 23 aprilie, desemnează momentul renaşterii naturii. Sărbătoarea după aprecierea lui Nicolae Iorga avea la bază o sărbătoare păgână a unui erou trac. Acum erau stropite cu apă gospodăriile pen-tru a le curăţa. Se aprindea un foc ritualic peste care sar cei prezenţi, cu tăciunii focului îşi afumau apoi animalele147.

Îndrea (Undrea) reprezintă ultima mare sărbătoare înaintea

Sfântului Nicolae. Sfântul Andrei este considerat în gândirea tradiţională

145 Simona Goicu, op. cit., p. 28. 146 Ibidem, p. 43. 147 Ibid., p. 119.

47

mai mare peste lupi şi fiare sălbatice. Acum tinerele prin mijlocirea

magicului îşi determină ursitul sau pe viitorul soţ148.

Viaţa religioasă a avut un rol fundamental în procesul roma-

nizării, prin creştinism romanizarea a sporit şi s-a întărit răspândin-

du-se treptat pe întreg teritoriul Daciei. Părintele Dumitru Stăniloae

afirma: strămoşii noştri l-au numit pe Dumnezeu Tată şi nu Pater, al

cărui sens este mai autoritar, Tatăl a putut deveni Tătuţu’, Tăicuţu’,

cum a devenit Maica Domnului, Măicuţa Domnului, în loc de Donna

sau Madona149.

148 Ibid., p. 131. 149 Dumitru Stăniloae, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini în solidaritate

cu ale limbii romane, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1979, nr. 3-4, p. 574.

48

Provincia Dacia, coordonate istorice şi geografice

Pe când lumea geto-dacă traversa perioada mijlocie a Halstadt-

ului, grecii au întemeiat primele colonii pe ţărmul Mării Negre, aceste aşezări au adus un considerabil aport cultural şi civilizator: coloniile greceşti au avut o influenţă civilizatoare în societatea getică tradiţio-nală din zonele limitrofe, Dobrogea, dar şi sudul şi centrul Moldovei ori răsăritul Munteniei150. Primele ştiri despre geto-daci datează din veacul al VI-lea î. Hr. Acum puterea scitică ajunge apogeul, dar a in-trat în conflict cu Imperiul Persan condus de Darius, care a primit o-fensiva geţilor în apropierea Istrului, geţii fiind socotiţi de părintele istoriei, Herodot cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci151. Din acest secol avem datele şi primele aşezări autohtone la Tariverde (comuna Cogealac, jud. Constanţa), Sarinasuf (jud. Constanţa), fortificaţii la Mahmudia şi Beidaiud (jud. Tulcea), precum şi necropole la Satu Nou, Bugeag (jud. Constanţa), Murighiol şi Enisala (jud. Tulcea).

Dacii sau geţii sunt străvechii locuitori ai teritoriului ţării noas-

tre, care, în Antichitate s-a numit Dacia. Ei fac parte din marele neam

al tracilor, alcătuind ramura nordică în teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre

şi Haemus. Grecii i-au numit geţi pe autohtonii care au locuit în sudul

şi estul Carpaţilor, iar romanii au numit daci pe locuitorii actualei

Transilvanii. Geto-dacii se caracterizează, faţă de ceilalţi locuitori ai

regiunii prin faptul că au fost o populaţie sedentară cu ocupaţii prin-

cipale agricultura şi creşterea vitelor. Societatea străromânilor a fost

organizată în uniuni de triburi bazate pe sistemul democraţiei militare.

Acest sistem a fost caracteristic veacurilor III-II î. Hr. Între conducă-

tori, amintim pe Dromichete, Oroles, Remaxos, ori Rubobostes. În

perioada Latène, adică secolele V-II î. Hr., a avut loc generalizarea

uneltelor de fier, utilizarea plugului cu brăzdar de fier, specializarea

meşteşugurilor şi apariţia ceramicii lucrate la roată, s-a dezvoltat co-

merţul folosindu-se moneda. Acum au apărut primele culturi la Dună-

rea de Jos şi sudul Moldovei: Basarabi, Ferigele, Bârseşti, Govora

,,Lumina Divină” V, 2004, nr. 265, p. 58-63. 150 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şeban Papacostea, Pompiliu

Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 28. 151 Mihai Bărbulescu şi colab., op. cit., p. 29.

49

Sat (jud. Vâlcea), Budureasca (jud. Prahova), Poian (Nicoreşti, jud.

Galaţi). Necropole au fost descoperite la Brăiliţa şi Chişcani, ultima

de înhumaţie. La Zimnicea a existat o davă întărită din secolul al IV-

lea, care a rezistat până în primul secol creştin.

În Moldova cultura getică s-a dezvoltat în aşezările Stânceşti,

Cotnari, Mereşti (jud. Suceava), iar în Basarabia la Alcedar (raionul

Şoldăneşti) şi Stolniceni (raionul Hânceşti). În Transilvania au apărut

morminte de incineraţie la Ocna Mureşului (jud. Alba) şi Sanislău

(jud. Satu Mare). La mijlocul secolelor III-II î. Hr. asistăm, deja, la o

tranziţie către cultura geto-dacă clasică; acum au apărut dave noi la

Popeşti (jud. Ilfov), Argedava, Cetăţeni (jud. Argeş), Timon (jud. Pra-

hova), Piatra Neamţ – Cozla, Bâtca Doamnei (jud. Neamţ), Pecica,

Ziridava – Arad, Piatra Crivinii, Căpâlna (jud. Alba), Costeşti (jud.

Hunedoara)152. Teritoriul locuit îl reprezenta ţinutul dintre Tisa, Nistru

şi Dunăre, însă triburi getice se întâlnesc şi în Balcani. Autohtonii au

preluat de la celţi cunoştiinţele tehnice (meşteşugărit, olărit). În ridi-

carea fortificaţiilor erau folosiţi de către aristocraţia dacă (tarabostes)

oamenii de rând (comatii) şi sclavii. În acest timp, în decursul unui secol şi jumătate, Roma a cuce-

rit Peninsula Balcanică în genere, înaintarea a avut loc în două direc-ţii, de la Apus spre Răsărit, de-a lungul Dunării şi de la sud spre nord, din Macedonia şi Tracia Răsăriteană spre gurile Istrului şi Nistrului până în Crimeea153. În anul 229 î. Hr., după o intervenţie împotriva ilirilor, Macedonia şi Grecia au fost transformate în provincii romane în cursul secolului al II-lea, după această cucerire romanii şi-au îndrep-tat forţele spre regatele elenistice din Orient. Instaurarea puterii roma-ne în Asia Mică a fost oprită de regatul Pontului, regele Mithrades al VI-lea (123-69 î. Hr.) care a închegat o coaliţie antiromană în jurul Mării Negre, incluzând Histria, Callatisul şi Tomisul. În veacul I î. Hr., getul Burebista (65-44 î. Hr.) a reuşit să creeze un stat puternic prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultarea de porunci154. Cu o armată de 200.000 de soldaţi, cu sprijinul sacerdotului Deceneu, Burebista a reuşit să creeze un stat cu reşedinţa la Argedava, iar apoi la Costeşti.

152 Aşezările gete şi davele au fost preluate după M. Bărbulescu (coord.), Istoria

României, p. 35. 153 Haralambie Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului

Roman, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 23. 154 Mihai Bărbulescu (coord.), Istoria României, p. 39.

50

Sarmisegetuza a reprezentat centrul religios, aici se află muntele sfânt al dacilor (Kogaionon). Acest unificator a făcut dese expediţii milita-re în sudul Dunării, jefuind Tracia, Macedonia şi Iliria. Ca răspuns, romanii au ajuns în dreptul Banatului, înspăimântându-se de pădurile dese de aici. În anii 72-71 î. Hr., romanii i-au înfrânt pe bessi sudici şi au cucerit cetăţile pontice. În anul 60 î. Hr. Burebista i-a înfrânt pe boi şi taurisci şi au cucerit nord-estul Transilvaniei; într-o expediţie ulterioară au fost decimaţi scordiscii dintre Moravia şi Drina. Astfel, graniţele statului lui Burebista s-au întins până la Dunărea Mijlocie şi Moravia. Întorcându-se, în 55 î. Hr., Burebista a cucerit toate cetăţile pontice155. În timpul domniei lui Burebista, dacii au ajuns la culmea puterii lor militare şi politice. O inscripţie pusă de Acornion în anul 48 î. Hr. ni-l înfăţişează pe conducătorul get ,,cel şi mai mare rege din Tracia, care stăpâneşte tot ţinutul de dincoace şi dincolo de fluviu”.156 Burebista însă s-a implicat în problemele interne ale Imperiului, aju-tându-l pe Pompei în lupta sa pentru tron cu Caesar. Cel din urmă a fost învingător şi plănuieşte o expediţie de pedepsire a căpeteniei dace. După asasinarea celor doi, marele stat geto-dac s-a dezmembrat în patru iar apoi în cinci state, însă un nucleu de stat s-a menţinut fără întrerupere, cu centrul în reşedinţa din munţi, iar alţi conducători daci, cum sunt Cotiso şi Dicomes, sunt cunoscuţi în alte părţi ale Daciei.

Fărâmiţarea politică a statului, a favorizat înaintarea romană la Dunărea de Jos, în anul 29-28 î. Hr., proconsulul Crassus al Mace-doniei a întreprins primele expediţii în sudul Dunării şi în Dobrogea. Acum au avut loc primele ciocniri între geto-daci şi romani, ajungân-du-se până acolo ca în secolul al II-lea să devină vecini direcţi. Pentru a securiza zona, sub Nero, peste o sută de mii de geţi munteni au fost duşi în Moesia. În Transilvania, Sarmisegetuza a devenit şi un centru politic. Regi au devenit Deceneu, mare preot – Comosicus, Coryllus (Scorilo) cu o domnie de 40 de ani şi Duras, contemporanul lui Domitian. Într-un atac în Moesia a fost ucis guvernatorul Oppius Sabinus. Duras văzând concentrarea romană la Dunăre – realizată ca represalii, a ce-dat tronul lui Diurpaneus (Decebal), nepotul său de frate. Cornelius Fuscus, în fruntea unei armate romane a trecut Dunărea, dar a fost

155 Olbia, Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis (Balcic), Odessos. 156 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia Romană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 20. (Se va prescurta în continuare Viaţa în Dacia…).

51

înfrânt. Cu această ocazie, Diurpaneus primeşte apelativul Decebal.157 O altă ofensivă romană are loc în anul 88, când Tettius Iulianus în bă-tălia de la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei), a înfrânt armata dacă, ajungând în anul 89 la un armistiţiu prin care Dacia a ajuns stat clientelar Romei, fiind reprezentat în Cetatea Eternă de Diegis, fratele lui Decebal. Acum se primesc subsidii şi tehnicieni cu ajutorul cărora s-au ridicat noi fortificaţii. Decebal avea stăpânire asupra nord-vestului Transilvaniei, Banatului, Moldovei până la Siret, Olteniei şi o parte a Munteniei. În renaşterea statului a fost ajutat de vice-regele Vezinas.

Lucrurile s-au schimbat atunci când pe tronul Romei a urcat,

în anul 98, fiul adoptiv a lui Nerva, Traian, care avea calităţi rare şi

se bucura de o mare încredere şi cinste. Era un bun soldat şi adminis-

trator, curajos, inteligent, muncitor, hotărât, conştiincios şi drept, pre-

ocupat de ordine şi de binele obştesc158. Pentru cucerirea Daciei, Traian

a pregătit o armată puternică, alcătuită din 200.000 de oameni, grupaţi

fie în legiuni, fie în trupe auxiliare. În faţa acestei uriaşe concentrări

de trupe dacii au opus o armată animată de un eroism fără margini ca-

re izvora din credinţa lor în nemurire şi din elanul pe care li-l dădea

convingerea că luptă pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa.159

Într-o primă confruntare, romanii au trecut Dunărea au traversat Bana-

tul şi i-au înfrânt pe daci la Tapae, înaintarea făcându-se prin Lederata,

Arcidava, Berzovia şi Aziziz, până la Tibiscum, unde au făcut jonc-

ţiunea cu celălalt corp de armată care a înaintat pe la Dierna, pe valea

Cernei şi a Timişului. Armata romană, reunită, a pornit pe valea Bis-

trei, până la Tapae, unde s-a dat o mare şi sângeroasă bătălie160. Pro-

fitând de iarna anului 101, Decebal, împreună cu roxolanii au atacat

Dobrogea, fiind, însă, înfrânţi. În amintirea victoriei romanii au ridi-

cat monumentul de la Tropaeum Traiani (Adamclisi). Luptele s-au

reluat în primăvara anului 102, armata romană întărită s-a îndreptat

spre Sarmisegetuza. Decebal a cerut pacea, care s-a încheiat în con-

diţii grele: să predea armele de război, să dărâme fortificaţiile, să îna-

157 A omorî pe cel puternic. 158 Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală,

vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu-

cureşti, 1987, p. 112. 159 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia…, p. 22-23. 160 Ibidem, p. 23.

52

poieze meşterii şi dezertorii din armata romană, Decebal devenind

totodată clientelar Romei161.

Traian şi-a luat titlul de Dacicus, serbându-şi triumful în Co-

losseumul roman. Cei doi ani de pace au fost folosiţi pentru pregăti-

rea unei noi confruntări. Traian a ridicat podul de la Drobeta, iar da-

cii au ridicat fortificaţii. O tentativă de asasinat a dacilor asupra lui

Traian, în Moesia a a fost socotit începutul celui de al doilea război

dintre 105-106, încheiat cu victoria romană. Decebal s-a sinucis162,

Sarmisegetuza a fost ocupată, iar Traian a pus mâna pe comorile re-

gelui care s-au ridicat la 165.000 kg. aur şi 331.000 kg. argint. Cioc-

niri sporadice au avut loc între daci ajutaţi de bastarni şi sarmaţi în

Moldova Centrală, romanii au cucerit cetatea Bâtca Doamnei.

În decursul a patruzeci de ani, romanii au cucerit o bună parte

din ţinuturile locuite de daco-geţi. Unele dintre ele au intrat în compo-

nenţa provinciei Moesia, iar altele au format o nouă provincie, Dacia.

Ea va sta sub stăpânire romană şi apoi bizantină în răstimpuri diferi-

te, sudul Olteniei şi al Banatului patru secole şi jumătate, restul Olte-

niei, Banatului şi Transilvaniei 16 decenii şi jumătate în timp ce sudul

Moldovei, Munteniei şi restul Banatului abia cel mult un deceniu.

Dacia a devenit provincie romană, primul guvernator a fost

T. Terentius Scaurianus. Acum au fost introduse şi aici forme de via-

ţă şi organizare administrativă, relaţii sociale tipic romane. Această

situaţie a durat 165 de ani, până la retragerea aureliană (271). Până în

anul 112 Dacia a fost organizată ca provincie imperială, guvernatorul

ei a purtat titlul de Legatus Augusti Praetore cu rang consular. În tim-

pul lui Scaurianus au fost puse bazele primului oraş, Colonia Dacica,

devenită ulterior Sarmisegetuza Regia163.

Odată cu moartea lui Traian, fiul adoptiv al acestuia, Hadrian,

a venit în Dacia unde, în 118 a împărţit provincia în două: Dacia Su-

perior şi Inferior. Împărţirea s-a făcut datorită unei revolte a dacilor,

la aceasta s-au adăugat şi atacurile roxolanilor şi iagizilor. Dacia a

161 Ibid., p. 24. 162 Urmărit de cavaleria romană, a încercat să se salveze în munţi, pentru a nu cădea

în mâna învingătorilor, îşi pune capăt zilelor cu sabia lui curbă, la rădăcina unui ste-

jar. Capul şi mâna dreaptă au fost duse la Roma (107). 163 Ca localizare, Sarmisegetuza dacică este în Munţii Orăştiei, în timp ce Ulpia Tra-

iana este situată în sud-vestul Câmpiei Haţegului.

53

devenit o provincie imperială pretoriană. Forţa coercitivă a reprezen-

tat-o Legiunea a XIII-a Gemina, staţionată la Apullum. În afara aces-

teia mai staţionau vreo 4-6 corpuri de cavalerie, cel puţin 15 trupe de

pedestraşi şi câteva formaţii de gardă164. Dacia Inferior a cuprins Ol-

tenia, Banatul şi estul Transilvaniei. Hadrian plănuise o retragere din

Dacia, ca şi cea din Armenia, Mesopotamia, Asiria, gândindu-se să

procedeze astfel şi cu Dacia, dar l-au împiedicat să facă aceasta ami-

cii săi165. Acum au fost abandonate Moldova Sudică şi Muntenia.

Această organizare a durat până la 27 septembrie 159, infor-maţiile le avem din Diploma de la Domaşnea, care aminteşte de Dacia Porolissensis. Începând din anul 124 au existat trei provincii dacice: Porolissensis, Apulensis, Malvensis. Antonius Pius a vizitat la rându-i provincia cu scopul fortificării ei. Timp de mai mulţi ani provincia a suferit un adevărat asediu, fie din partea seminţiilor germanice (van-dalii), fie din partea costobocilor (dacii liberi). Pentru a face faţă situ-aţiei, în timpul lui Marcu Aureliu a fost adusă în provincie şi Legiu-nea a V-a Macedonica de la Troesmis fiind cantonată la Potaissa. O primă reorganizare a făcut-o M. Claudius Fronto, primul guvernator de rang consular al celor trei Dacii. Reorganizarea din 167-169 a adus la cunoştinţă existenţa în continuare a celor trei provincii, existând o centralizare sub proconsulul celor trei Dacii166. Reşedinţa a rămas în oraşul Apullum. Ca întindere teritorială, Dacia Porolissensis era de la nord de Arieş, pe cursul superior al Mureşului, Dacia Apulensis a cu-prins Banatul şi estul Transilvaniei, iar Dacia Malvensis Oltenia.

Sub Septimius Sever (193-211), Dacia a cunoscut o lungă pe-rioadă de linişte şi de refacere economică. Potaissa ca şi Porolissumul au devenit municipii, iar Drobeta şi apoi Potaissa colonii. În timpul anarhiei militare, sub Maximin Tracul s-a refăcut sistemul de drumuri, iar sub Filip Arabul în 245 carpii au atacat provincia, ca urmare îm-păratul a luat măsuri de fortificare a liniei Oltului. Din vest triburile de iagizi, vandali, gepizi împreună cu dacii liberi au atacat provincia. În anul 257, Gallienus i-a înfrânt pe dacii liberi.

În ceea ce priveşte retragerea armatei şi administraţiei, unii

istorici susţin că Dacia a fost pierdută de Gallienus, alţii de Aurelian

care a întemeiat în sudul Dunării Dacia Aureliană, subîmpărţită în

164 Mihail Macrea, Viaţa în Dacia…, p. 47-48. 165 Ibidem, p. 50. 166 Ibid., p. 64.

54

Ripensis şi Mediteraneea. Retragerea a avut loc în 271: evacuarea nu

a putut fi totală, o populaţie romană a rămas în nordul Dunării, au

plecat cei bogaţi, proprietarii de pământ, orăşenii înstăriţi, stăpânii de

sclavi, împreună cu familiile lor, deoarece proprietatea asupra bunu-

rilor de orice fel pe care le avea numai Imperiul le-o putea garanta.

Aceştia au luat ce au putut cu ei şi s-au strămutat în sud. Dar populaţia

săracă care reprezenta majoritatea populaţiei provinciei nu era deloc

interesată să urmeze pe foştii stăpâni167.Părăsirea Daciei nu a fost

totală. Aurelian a ajuns la o înţelegere cu migratorii deja ajunşi aici.

Astfel, vandalii s-au aşezat în Crişana alături de dacii liberi, goţii în

Muntenia, hunii, în 376 au staţionat în nordul Moldovei, iar în 420 s-au

mutat în Panonia, devenind prima putere a zonei. După moartea lui

Attila, în 452, gepizii s-au aşezat în Dacia Porolissensis, pentru ca la

mijlocul veacului al III-lea avarii să jefuiască Muntenia şi Dobrogea.

Romanii au păstrat, după retragere, câteva capete de pod pe

malul stâng al fluviului, la Dierna, Drobeta, Hinova (jud. Mehedinţi),

Desa (jud. Dolj), Sucidava, însă trebuie să admitem că mai existau şi

alte cetăţi sau posturi de pază pe malul dacic, menţinute de Aurelian

pentru siguranţa Imperiului. Aceste antene nord-dunărene suprave-

gheau mişcările lumii barbare, garantau libertatea navigaţiei pe fluviu168.

Constantin cel Mare a ridicat peste fluviu un pod între Suci-

dava şi Oescus (Ghinghen, Bulgaria). El se întindea pe o lungime de

2.437 metri şi este cel mai lung pod din Antichitate169. Sucidava a de-

venit astfel poartă spre Constantinopol, iar, prin ridicarea podului s-a

plănuit o reanexare a Daciei. La inaugurarea lui, în 325, a fost prezent

însuşi împăratul Constantin. Cronicarii vremii notau: ,,Constantin cel

Sfânt a trecut de mai multe ori Dunărea şi peste aceasta a zidit un pod

de piatră”170. Podul reprezintă o copie palidă a celui de la Drobeta, el

fiind distrus de barbari. Astfel că, în 367, într-o expediţie împotriva

goţilor, Valens a trecut Dunărea pe un pod de vase. Tot Constantin a

refăcut drumul roman de pe valea Oltului pe porţiunea Sucidava

167 Ibid., p. 455. 168 Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 415. 169 Ibidem, p. 418. 170 Ibid., p. 418. Astăzi se mai păstrează fragmente din podul constantinian, după

cum urmează: capul podului (Gr. Tocilescu), picioarele podului (D. Tudor), portalul

podului (D. Tudor, O. Toropu). În cinstea inaugurării, după modelul lui Traian, se

bat medalii comemorative.

55

Brazda lui Novac. Au fost refăcute aşezările de la Romula şi Slăveni.

Sucidava a reprezentat cea mai mare stăpânire bizantină de la nordul

Dunării. Aşezarea a fost ridicată de sucii neolitici, romanii au distrus

dava de aici transformând totodată platoul cetăţii în necropolă171. Lo-

cuirea fortăreţei s-a încheiat o dată cu domnia lui Mauricius Tiberius

(582-602), aici fiind cantonate detaşamente ale Legiunii a II-a Mace-

donica şi trupe auxiliare. Constantin a refăcut şi castrul de la Drobeta,

o aşezare în formă de cruce greacă. Vizavi de Turtucaia, la vărsarea

Argeşului în Dunăre a fost ridicată cetatea Constantiniana Daphne,

identificată cu satul Spanţov (Gr. Tocilescu), ori Izvoarele – Pârjoaia

(Petre Diaconu). Bizantinii s-au aflat la nordul Dunării într-un perma-

nent conflict cu goţii, care au fost zdrobiţi în anul 323, de Constantin.

Un an mai târziu bizantinii au ocupat întreaga Câmpie Olteană şi Mun-

teană pe care o închid cu fortificaţia numită Brazda lui Novac.

Într-o altă expediţie sunt zdrobite neamurile germanice din

Banat (332); luptele au fost reluate de Valens care face o expediţie

împotriva goţilor în 367-369, dar pierde Oltenia. De acum, până la

Iustinian cel Mare s-au realizat două cuceriri vremelnice ale unor te-

ritorii din nordul Dunării. Ultimul împărat roman172 a avut două sco-

puri: refacerea stăpânirii romane şi a ecumenicităţii creştine. Astfel,

în primii ani de domnie a făcut expediţii în Oltenia şi Muntenia şi a

recucerit Drobeta, Sucidava, Aziziz (Turnu Măgurele), iar în Banat –

Lederata, Arcidava şi Zernes care au fost fortificate. Pe ruinele Dro-

betei, Iustinian a ridicat castrul Theodorei, iar la Sucidava fântâna

secretă aflată extra muros. Stăpânirea bizantină a căzut definitiv oda-

tă cu invazia slavă asupra Balcanilor.

171 În epoca de maximă înflorire, avea lungimea de 184, 7 m şi lăţimea de 114 m, pe

latura de mal se afla poarta principală de intrare, în afara ei se aflau construcţii tip

vagon pentru depozitarea cerealelor şi soldaţilor. (D. Tudor). 172 Vasile V. Muntean, Bizantinologia, vol. I, Editura Învierea, Timişoara, 1999, p. 90.

56

Incursiune în opera protopopului Mihail Gaşpar

Mihail Gaşpar a rămas până astăzi în cultura română drept cel

mai valoros şi prolific scriitor bănăţean de la începuturile secolului al XX-lea. Însă critica literară cu excepţia câtorva condeie: Camil Petrescu, Lucian Costin, Ion Dimitrie Suciu, Petru Oallde, George C. Bogdan şi Virgil Vintilescu nu s-au ocupat de opera acestui valoros scriitor: E regretabil că până în prezent nu s-au făcut încercări de a-i fixa locul cuvenit în literatura română173.

Prozatorul bănăţean poate fi integrat mişcării literare din Banat: Athanasie Marian Marienescu, George Cătană, Dimitrie V. Păcăţianu, George Gârda, Victor Vlad Delamarina şi Ion Popovici Bănăţeanu. Însă cu excepţia poate, a lui Mihail Gaşpar sau – în oarecare măsură – a lui Dimitrie V. Păcăţianu, încercările acestea literare au fost mo-deste, din punct de vedere artistic174. Un rol important în dezvoltarea mişcării literare în Banat l-au avut şi scriitorii care au activat în pro-vincie, originari din alte locuri: Camil Petrescu, George Călinescu, Lucian Blaga şi Aron Cotruş.

Mihail Gaşpar a debutat pe timpul studiilor teologice de la Caransebeş, unde un impact asupra sa l-a avut profesorul de limba română Enea Hodoş, în cenaclul literar al Institutului Teologic. În se-rile Societăţii de lectură a citit primele sale producţii literare: nuvela Moşu Dascălu, schiţele Pace şi Stâlpii lui Alexandru Basarab, în ul-tima a descris momentul întemeierii statului medieval Ţara Româ-nească în urma luptei de la Posada.

Caracteristica operei literare a prozatorului bănăţean a fost tocmai iubirea de ţară, din care a făcut lait-motivul scrierilor sale: Mihail Gaşpar a subordonat literatura unui ideal politic-naţional. Cu mijloace aparent identice, se urmăreau de fapt ţeluri distincte: pe de o parte, estomparea unor contradicţii sociale, pe de alta, revitalizarea conştiinţei naţionale. Receptiv, din raţiuni mai mult politice decât

,,Altarul Banatului” 2005, nr. 10-12, p. 154-161. 173 Petre Tomescu – Măţău, Gheorghe Fodor, Valeriu Craiu, Herbert Weissmann,

Maria Tcaciuc, Ilie Florea, Ion Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor apar-

ţinătoare, Intreprinderea Poligrafică ,,Banat”, Timişoara, 1972, p. 230. 174 Nicolae Ţirioi, Premise literare, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 28.

57

estetice, la influenţa sămănătoristă, Mihail Gaşpar a izbutit să păstre-ze faţă de acest curent distanţa necesară pentru a rămâne el însuşi175.

Activitatea literară şi ştiinţifică poate fi împărţită în trei pe-rioade distincte. Prima este aceea a începuturilor plasată între anii 1902-1905, când a elaborat primele încercări literare: Pace, apărută în coloanele suplimentului literar al ziarului ,,Drapelul” din Lugoj în 1905, numerele 78-82 şi volumul de popularizare Japonia, 1905.

A doua etapă este cea a anilor 1905-1912 când au apărut cele mai importante scrieri: În vraja trecutului, Lugoj, 1908, Din vremuri de mărire, vol. I, Vălenii de Munte, 1909 (roman), Moartea hotnogu-lui, ,,Drapelul”, 1909, numerele 97-104; 106; Altare dărâmate, ,,Dra-pelul”, 1909, numerele 131-141; 1910, numerele 1-11; 13-30, Fata lui Oană Pântece (roman), ,,Drapelul”, 1910, numerele 40-53; 57-90, Ziuarul lui Radu Roman, ,,Drapelul”, 1910, numerele 125-132, La birtul Săndulesii, ,,Drapelul”, 1910, numerele 126-132, Românii din Potlogi, ,,Drapelul”, 1911, numerele 45-51; 53-63, Sub Ştefan Vodă, ,,Cosânzeana”, Orăştie, 1911, numerele 1-5; 1912, numerele 1-4; 6-10, Unde eşti copilărie? (Poveşti şi chipuri din satul meu), ,,Drapelul”, 1912, numerele 131-137; 141-149.

Ultima este cea a revizuirilor şi adăugirilor, la care se adaugă şi alte câteva lucrări, între 1912-1929. din această etapă datează: Din vremuri de mărire (ediţie definitivă), ,,Drapelul”, 1913, numerele 40-44; 46-48; 50; 52-55; 57-58; 60-70; 72-75; 77-93; 95-98; 100-112; 114; 116-117; 119-127; 129-133; 135-142; 1914, numerele 32-40; 45-47; 49-55; 127-132; 135; 147-148, Domnişoara Marta (împreună cu Blăstăm de mamă) în coloanele ,,Sămănătorul”, numerele 9-10, Arad, 1916, D’ale vieţii, Lugoj, 1919, Date monografice referitoare la Bocşa-Montană, Caransebeş, 1914, Şerloch (sic!) Holmes între români (fragment dintr-un roman), ,,Drapelul”, 1918, numerele 43-48, Caietul lui Radu Roman, ,,Cosânzeana”, Cluj, 1923, numerele 2-3; 6-12; 14-15; 20; 1924, numerele 1-4; 8-21, Legenda Şumigului, ,,Calendarul românului”, Caransebeş, 1924, Gaiul Borosoanei, ,,Calendarul româ-nului”, Caransebeş, 1925, De la noi de pe Bârzavă, ,,Cugetul românesc”, 1923, numerele 6-7, Golgotha a lui Hassan, Cânele, ,,Calendarul ro-mânului”, 1926, Casa cu obloane verzi, ,,Banatul”, Timişoara, 1926,

175 George C. Bogdan, Doina Bogdan-Dascălu, Studiu introductiv la volumul Mihail

Gaşpar, Fata vornicului Oană, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 9. (Se va prescurta

în continuare Studiu…).

58

numerele 3-7; 10-12, Fata vornicului Oană, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, alte câteva lucrări începute dar neterminate, asupra cărora vom reveni.

În literatură a urmărit două teme fundamentale pentru timpul

său şi curentul literar din care a făcut parte. Prima a reprezentat-o

viaţa satului bănăţean în care tradiţiile au rămas intacte, în multe din

nuvelele şi schiţele sale a portretizat localitatea natală, iar a doua,

Moldova în vremea glorioasei domnii a lui Ştefan cel Mare.

Schiţa Moşu Dascălu face portretul învăţătorului confesional,

de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, arătând

problemele unui sat plurinaţional şi pluriconfesional. Lucrarea debu-

tează cu o rememorare a satului natal: ,,Dar când îmi întorc privirea

sufletească spre satul meu natal, totul pare că se renaşte în mine. Se

învioşează (înviorează n.n.) inima slăbită în lupta pentru pâne, se re-

creează în creierul istovit de gânduri şi de muncă. Încep par’că a trăi

dintr’o viaţă nouă, în care nu găsesc nici nevoi, nici dureri, ci numai

bucurii […]. Îi văd par’că şi acum – după atâta timp – căsuţele mici

acoperite cu stuf, pe deasupra căruia muşchiul şi-a trântit covorul lui

verde, cu târnaţele largi, sprijinite pe stâlpi de lemn lucraţi cu meşte-

şug, ascunse modest în umbra băgrinilor bătrâni şi puternici”176.

Schiţa debutează cu portretul învăţătorului, care alături de

preot reprezenta elita conştiinţei româneşti în Banatul ocupat: ,,Era

un omuleţ mic de statură, cu nişte ochi suri, în coloarea oţelului, cu

fruntea frumoasă, înaltă şi albă, cu nas vulturiu cu o bărbie puţin eşită,

– atâta tot. La vorbă din cale afară de scurt – dar numai afară de şcoală

– şi dârz peste măsură. Cât a fost el dascăl în satul nostru, a existat o

singură voinţă şi aceasta a fost a lui”177.

Prima întâlnire a scriitorului cu învăţătorul s-a petrecut în bi-

serică, unde este dojenit pentru comportarea sa, fiind ,,ridicat în aer”178.

Această întâmplare l-a marcat profund pe tânărul învăţăcel. A doua

întâlnire a schimbat părerea copilului: ,,— Să te porţi bine… şi atunci…

o să fim prieteni buni!”179.

176 Mihail Gaşpar, Moşu Dascălu, în volumul În vraja trecutului, Editura Coloman

Nemeş, Lugoj, 1908, p. 16. 177 Ibidem, p. 17. 178 Ibid., p. 19. 179 Ibid., p. 23.

59

Scrierea conţine testamentul moral care cuprinde ţelul aces-tui învăţător în anii de la catedră cât timp a predat: cititul, socoata, muzica şi caligrafia: ,,— Eu am avut un singur dor în viaţă, să mă fac dascăl al neamului meu rămas îndărăt. Să fiu şi eu o călăuză neînsem-nată, care să arate calea ce duce la lumină… Mulţumesc lui Dumne-zeu, că în parte mi-a îngăduit să fac parte mai mult decât am visat să fac vreo dată… tu vezi, toţi ştiu carte, mi-am ajuns ţinta ce mi-am propus să o ajung şi sunt îndestulit… Mi-am făcut datorinţa şi nu aş-tept în schimb nici mulţam-ul, nici recunoştiinţa nimănui… Eu mă simt bogat…”180.

O altă izbândă literară este schiţa Pace, în care autorul evocă o luptă dusă de Ştefan cel Mare împotriva turcilor la Valea Albă. Cu acest prilej apare în literatura istorică a protopopului Gaşpar un per-sonaj imaginar, Nicolae Brateş, boier de încredere al domnitorului moldovean. Întreaga lucrare este o abordare monografică a boierului: ,,— Eu Măria Ta? Eu am iubit… Moldova. Aşa cum nimeni altul. Şi am urât numai pe aceia care au urât-o pe dânsa. Şi mâne am să-mi pecetluesc dragostea, cu pecetea morţii. Ai să vezi mâne, Măria Ta, şi voi toţi, cum moare pentru ţară boierul Nicolae Brateş181.

În anul 1905 a imprimat la Lugoj volumul Japonia, prin care

îl descoperim într-o ipostază inedită, anume aceea de istoric al cultu-

rii şi civilizaţiei. Întocmit în paisprezece capitole, volumul cuprinde

întreaga paletă culturală a ţării: teatrul, limba, literatura, jurnalistica,

artele, religia şi proverbele japoneze. Capitolul al III-lea este dedicat

religiei japonezilor, şintoismul: ,,întreg şintoizmul nu cuprinde altceva

decât adorarea strămoşilor de origine dzeiască, a eroilor şi semizeilor

naţionali. Spre acest scop se şi fac anual procesiuni cu conduct de

lampioane însoţite de muzică […]. Rugăciuni scurte menite a se rosti

pentru liniştea celor adormiţi din viaţă, sunt cunoscute din cele mai

îndepărtate timpuri. Acestea le rostesc însă numai preoţii (kamii)”182. Sistemul religios al japonezilor a primit budismul între 800-

1700 d. Hr., iar în secolul al XIII-lea, creştinismul: ,,Tot în acest se-col începe a se lăţi şi creştinismul, între nişte împrejurări curioase. Anume, un samurai cu numele Hujiro fu svârlit în portul Goa unde

180 Ibid., p. 29. 181 Mihail Gaşpar, Pace, în volumul În vraja trecutului, Editura Coloman Nemeş,

Lugoj, 1908, p. 88. 182 Mihail Gaşpar, Japonia, Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1905, p. 32-33.

60

pe timpul acela petrecea Francisco Xavier lăţind creştinismul. Cum, cum nu, între pirat şi misionar se încopcie o prietenie intimă, aşa că, Hujiro devine tălmaciul lui Xavier, când acesta se hotărăşte şi trece în Japonia. La început creştinismul se lăţi repede, dar mai târziu năs-cură persecuţiuni sângeroase în contra credincioşilor, ceea ce duce la extirparea lui. Abia în secolul al XVIII-lea se face iarăşi începutul şi de atunci biserica creştină prosperează”183. Autorul prezintă apoi cos-mogonia japoneză şi calitatea divină a împăratului: ,,Tradiţiunea aceas-ta religioasă-naţională sună aşa: În ceriul care se întinde ca o pânză peste Japonia, locuiau nişte zei, care se coborau de multe ori pe pă-mânt, amestecându-se cu oamenii, legând căsătorii cu fetele acestora. Din aceste căsătorii s-au născut zeităţi nenumărate, cari reprezintă puterile ascunse ale naturii. Înainte de aceşti zei, sub ceriu era numai marea, din a cărei dragoste cu ceriul se nasc 7 părechi de zeităţi. Pe a şaptea păreche, pe Isanagi şi sora lui Isanami, o roagă celelalte zeităţi, ca să creeze Japonia, dăruindu-i spre acest scop o lance, împodobită cu nestimate. Isanagi stând pe podul ce lega cerul cu marea, asvârle lancea între valuri şi în locul unde aceasta a spintecat valurile, se ri-dică insula Onogoro, centrul Japoniei, apoi celelalte insule pe rând. Odată apoi, pe când Isanagi îşi spăla faţa, din ochiul stâng sare soa-rele (Amatarasu) şi din cel drept (Trukino-kami). Din generaţiunea a VI-a de zei, din o căsătorie cu o pământeană se naşte cu 600 de ani î. Hr. primul împărat japonez, Dsimmu”184.

Din etapa a doua a activităţii scriitorului, reprezentativă ră-mâne lucrarea În vraja trecutului, Lugoj, 1908, volum care cuprinde 11 schiţe. Prima este În vraja trecutului, ce dă şi numele volumului, în care este evocat satul natal, oamenii şi viaţa de la ţară: ,,…după ani de zile mi-au rămas intacte primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva, pe de lături, se scurg încet la vale valurile leneşe galbine ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din codru de la Bocşa. Prin urechi, pare-că aud şi acum sunând accentul moale al graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor pururi veseli, pururi dispuşi la cântece şi veselii”185.

183 Ibidem, p. 25. 184 Ibid., p. 33-34. 185 Mihail Gaşpar, În vraja trecutului, Editura Coloman Nemeş, Lugoj, 1908, p. 7.

61

Virgil Vintilescu a opiniat faptul că autorul bănăţean a evo-

cat satul din Banat în linia sămănătoristă, cu oameni şi fapte deosebi-

te: Din cuprinsul unora din povestirile înmănunchiate sub titlul În

vraja trecutului se degajă sentimentul regretului pentru o copilărie

apusă, asemănător în anumite privinţe cu cele din scrierile sămănăto-

riştilor, dar şi cu cele ale lui Alecsandri, Ghica, Creangă, Slavici din

epoca precedentă. Dar copilăria evocată de Mihail Gaşpar nu mai es-

te cea a copilului universal, ca la Creangă, pentru că accentul cade cu

deosebire pe elementele ei particulare, rezultate din legătura strânsă

cu specificul zonei geografice a Banatului186.

În Pe livezi, prozatorul bănăţean a reuşit o foarte bună com-

paraţie între viaţa de la ţară şi cea de la oraş, la baza căreia stă con-

cepţia generală potrivit căreia oraşul din Transilvania şi Banat repre-

zenta stăpânirea străină cu nedreptăţile ei inerente: ,,Căci nu-i vorba

e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste viaţa de la sat nu cred

să fie alta. Aerul sănătos, pacea aceea sărbătorească, oamenii blânzi

şi cinstiţi din cale afară – unde poţi găsi acestea la oraş? În vecinicul

fum de fabrici, care înnegreşte de la o vreme şi sufletul omului, du-

hoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici măcar a rătăci nu poate

omul – te simţi ca un rob închis într-o temniţă grozavă. Poate să aibă

şi părţile ei bune viaţa de la oraş, dar eu nu le-am găsit. Sufletul meu

îl înveselea numai priveliştea satului meu şi de aceea mă bucuram

atât de mult de apropierea primăverii”187.

O poveste deosebită prin tematică de celelalte ale volumului

este Magdalenă, titlu preluat din Noul Testament, rândurile consem-

nate pe hârtie sunt rodul unei spovedanii făcute în faţa tânărului dia-

con de la Lugoj188: ,,După multe nopţi, în care credeam că am să-mi

pierd minţile, când somnul mă înconjura şi trebuie să veghez, să ascult

horcăitul sinistru şi îngrozitor al soţului dobitocit cu desăvârşire – zic

după multe nopţi, un gând îngrozitor s-a înjghebat în creierul meu […]

De atunci eu grijam de băutura soţului… Şi-i dam să bee acasă… aşa

că nu s-a mai trezit o vreme… şi într-o bună dimineaţă m-am pomenit

186 Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Editura

Facla, Timişoara, 1987, p. 193-194. (Se va prescurta în continuare Secvenţe literare…) 187 Mihail Gaşpar, Pe livezi, în volumul În vraja trecutului, p. 37-38. 188 Între 1903 şi 1911, Mihail Gaşpar a fost diacon la biserica ,,Adormirii Maicii

Domnului”, colaborator apropiat al ziarului românesc ,,Drapelul” şi secretar al

Societăţii Române de Cânt şi Teatru din localitate.

62

cu trupul rece, – a murit. Nu s-a mirat nimeni”189. După şase ani de

căsnicie, femeia atât de chinuită devine o Marie Magdalenă modernă:

,,M-am dezbrăcat de orice simţ, am devenit şi eu animal, nu mai sim-

ţeam în mine nimic nobil. Am decăzut cu totul […]. Şi izbuteam. O,

ce uşor izbuteam! Că eram frumoasă!... Eram ca îngerul pierzării…

Pe unde mă arătam, duceam nefericire cu mine… Am nefericit fami-

lii… m-am atras blestemele mamelor şi a copiilor asupra-mi”190.

În lucrările cu subiecte luate din istoria Moldovei foloseşte

ca izvor cărţile lui Nicolae Iorga. Prima schiţă din această categorie

este: La Podul Înalt, unde dintr-o notă de subsol aflăm: ,,Podul se

prăbuşea dimineaţa, dar se ridică altul de morţi”191. O altă bătălie, cea de la Valea Albă este descrisă în Moartea

hotnogului, Nicolae Brateş. Lupta primeşte în ochii autorului bănăţean dimensiuni uriaşe: ,,Aerul se umpluse de pulbere, de fum, de vaete îngrozitoare de dureri, mormanele de morţi creşteau întruna şi bieţii răniţi se târau abuşilea, căutând să-şi scape viaţa din învălmăşeala fi-oroasă a morţii. Tunurile bubuiau surd în restimpuri şi ghiulele grele de peatră legate în lanţuri doborau rânduri întregi de oşteni […]. Ro-mânii luptau ca semizeii. Baltagele grele cădeau cadenţat, stingând cu fiece cădere câte o viaţă de duşman”192. Pentru prima dată, scriito-rul face un portret al domnitorului Ştefan, reluat şi în romanul Fata vornicului Oană: ,,Voievodul descoperi capul său uns cu mirul dom-niilor româneşti. Pletele lui de aur se revărsau ca nişte unde pe man-tia neagră a cărei două capete erau prinse într-o copcie lată de argint, peste pieptul lui, acoperit cu o platoşă de oţel, în mijlocul căreia stră-lucea capul de bour al Moldovei, bătut din aur. Un doloman scurt de catifea neagră lăsa să i se vadă aripele, peste pantalonii de aceeaşi culoare strânşi în nişte cizme galbine de cordovan”193.

Acţiunea romanului Altare dărâmate se desfăşoară în mediul

patriarhal al satului bănăţean în care doi tineri: Myrtha, fiica boieru-

lui Simeon Bogdan şi Coriolan, fiul preotului din Vălişoara, trăiesc o

poveste de dragoste neîmplinită. Orice influenţă sămănătoristă dispare

aici: ,,Românii rupţi de oboseala muncii de pe câmp s-au dat de mult

189 Mihail Gaşpar, Magdalenă, în vol. cit., p. 121. 190 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 122-123. 191 Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Editura Minerva, Bucureşti, 1904, p. 32. 192 Mihail Gaşpar, Moartea hotnogului, în vol. cit., p. 152. 193 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 152.

63

odihnei şi casele mici, scunde cu acoperişurile mari de stuh se vedeau

în amurgul înaintat ca nişte căciuli uriaşe înşirate pe un plan întins”.194

Primul roman istoric este Fata vornicului Oană, operă care îşi

desfăşoară acţiunea după nunta de la Reuseni, unde a fost ucis Bogdan,

tatăl lui Ştefan cel Mare, uzurpatorul fiind Petru Aron. Ştefan însoţit

de Nicolae Brateş ia calea exilului la curtea lui Vlad Dracul, tatăl lui

Vlad Ţepeş. Romanul însă, începe cu călătoria boierului Brateş în

Moldova care pregăteşte venirea domnitorului legitim: ,,— Aşa-i,

Mărgane, cum ţi-am spus. Ştefan trăieşte la curtea lui Vlad Dracul în

Muntenia, e sănătos şi voinic. Samănă din creştet până în tălpi cu fe-

ricitul său tată – bun şi drept şi viteaz din cale afară. Un singur gând îl

stăpâneşte zi şi noapte, să poată să vină îndărăt în Moldova lui iubită,

să pună pe capul său coroana tatălui, să fie domnul ei şi al nostru”195.

Găzduit în casa lui Oană, boierul de taină al lui Petru Aron, sub

numele unui boier muntean, Radu Corbescu, Nicolae Brateş s-a îndră-

gostit de fiica acestuia, Tudora, ibovnica răposatului domn Bogdan, cu

care încheie legământ: „— Până la moarte? întreabă Brateş, privind

în albastrul ochilor care îi încălziseră sufletul gol cu lumina lor dulce.

Până la moarte! – îngână femeia, culcându-şi capul pe pieptul lat al

boierului, în coşul căruia inima bătea plină de fericire sălbatică”196.

Planul lui Oană de a-şi vedea nepotul în tronul Moldovei fu-

sese dejucat, Ştefan se reîntoarce în ţară fiind uns, de mitropolitul

Teoctist, domn al Ţării pe câmpul numit Direptate: ,,…în faţa obştei

întrunite, a turnat pe capul lui Ştefan mirul regilor, puindu-i şi coroana

de aur în trei colţuri pe cap, şi dându-i în dreapta schiptrul domniei

moldoveneşti. Ştefan era uns domn”197. Iar Oană ia calea pribegiei la

turci, împreună cu fiica şi nepotul care vor avea un sfârşit tragic: în

urma luptei de la Valea Albă, mor Nicolae Brateş şi Bogdan, Tudora

îşi omoară soţul pe Koprili şi se sinucide.

Critica literară a primit bine izbânda cărturărească: Mihail

Gaşpar foloseşte un întreg arsenal de soluţii active ale structurării epi-

ce. Capitolele încep de regulă cu formule caracteristice, prin care se

anunţă prezenţa unui povestitor preocupat în modul cel mai serios să

194 Mihail Gaşpar, Altare dărâmate, în ,,Drapelul”, 1910, nr. 9, p. 5. 195 Mihail Gaşpar, Fata vornicului Oană, Editura Naţională S. Ciornei, Bucureşti,

1929, p. 27. 196 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 74. 197 Ibidem, p. 134.

64

le ofere cititorilor imaginea reală a unor fapte şi oameni din trecutul

istoric îndepărtat198. Iar Cezar Petrescu apreciază că povestirea e pli-

nă de interes dramatic şi dovedeşte reale calităţi de cursivitate, înde-

mânare şi conturarea personagiilor, o migăloasă informaţie istorică şi

ceea ce constituie cheia unor asemenea romane, darul de a crea at-

mosfera epocii199.

Ultimul roman, Din vremuri de mărire, este o frescă a vieţii

cotidiene din timpul lui Ştefan cel Mare. Autorul foloseşte operele

cronicarilor moldoveni de la debut, acţiunea s-a petrecut în Moldova

,,anului 1453”. Este descrisă mănăstirea Hârlăului şi un fost oştean

Călin Bourean devenit între timp călugăr. Domnitorul moldovean

este o prezenţă tutelară ca semnificaţie, totuşi secundară din punct de

vedere strict literar. Se poate totuşi că prozatorul e mai preocupat de

evocarea unei epoci decât a unei personalităţi200. George C. Bogdan,

în preambulul romanului atrage atenţia cu privire la construcţia aces-

tuia: Mihail Gaşpar şi-a construit un cod propriu, dar care coincidea,

în multe privinţe, cu acela al cititorului mediu. Deşi de dimensiuni

relativ reduse, romanul Din vremuri de mărire investighează medii

(curte, conac, colibă, biserică, cetate), relatează evenimente (asediu,

luptă, căsătorie, sfat domnesc, duel, ospăţ, judecată, idilă, intrigă, vâ-

nătoare) şi prezintă personaje de mare diversitate (domn, doamnă, mari

boieri, oşteni, călugări, ţărani): o întreagă lume, peste care trebuie să

treacă unificator, vocaţia arhitecturală a scriitorului201.

Povestirea Domnişoara Marta dezvoltă o temă de largă cir-

culaţie în literatura europeană – urmările tragice ale intoleranţei reli-

gioase. Din punct de vedere al artei povestirii, ea este una din cele

mai interesante, prin ipostaza în care se află povestitorul – martor al

întâmplărilor dar şi un personaj implicat în desfăşurarea lor. Întâlnim

aici una din cunoscutele formule sadoveniene: autorul derulează, chi-

purile, amintiri personale, în trepte narative construite succesiv, re-

trăite la persoana întâi202.

198 George C. Bogdan, Doina Bogdan – Dascălu, Tabel cronologic, la volumul Din

vremuri de mărire, p. 208. (Se va prescurta în continuare Tabel…). 199 George C. Bogdan, Doina Bogdan – Dascălu, op. cit., p. 212. 200 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 93. 201 George C. Bogdan, Doina Bogdan – Dascălu, Studiu introductiv, la volumul Din

vremuri de mărire, Editura Facla, Timişoara, 1982, p. 10. 202 Virgil Vintilescu, Secvenţe literare…, p. 198.

65

În ceea ce priveşte limba scrierilor lui Gaşpar, critica este şi de această dată favorabilă: autorul mânuieşte o limbă surprinzător de corectă şi de mlădioasă, cu atât mai mult cu cât este vizibilă încerca-rea de subordonare a materialului lingvistic unor necesităţi artistice. Astfel, în scrierile lui cu temă istorică el preferă să sugereze vechimea prin intermediul fonetismelor arhaice: mulcomit, razim, schimnic, corovi, iar situării în spaţiu a acţiunii îi aserveşte termeni (păpuşoi, stacană) sau fonetisme moldoveneşti (câne, păreche, părete, repejune etc.) Şi tot astfel, în scrierile evocând satul, se întâlnesc termeni carac-teristici subdialectului bănăţean: barbir, bui, foale, bubă, şoltec, ştaier, ştirici, rujdi etc. numărul acestora nu este însă mare şi marcarea lor grafică este o dovadă că el era conştient de faptul că, utilizându-le, se abate de la normele limbii literare, dar şi că această abatere se înte-meiază pe o intenţie stilistică203.

În domeniul dramaturgiei, Mihail Gaşpar a contribuit la dez-voltarea lui. În ,,Calendarul românului”, din Caransebeş, i-a apărut piesa eroică într-un act, O noapte la Oituz. Acţiunea se petrece în to-iul luptei pentru alungarea trupelor germane în 1917. Simpatia auto-rului este fără margini când vorbeşte de ţărani: ,,Voi sunteţi cei buni – se adresează soldaţilor sublocotenentul Călinescu – Voi, care n-aveţi averi… şi nu ştiţi ce-i belşugul. Voi, care munciţi din greu pământul şi sfinţiţi cu sudoarea voastră rodul pâinii… Unde e greul… acolo sunteţi şi voi. Şi când e nevoie… tot voi sunteţi… Voi aţi pus pieptul în calea vijeliei”204.

Un aspect inedit al activităţii literare, îl constituie încercarea poetică. Una din cele trei poezii păstrate are titulatura de Taină, în care recunoaştem puternice influenţe din Coşbuc: ,,Pe prispa căsii noastre stând/ În ochii tei cu luciul blând/ Când stăm de vorbă povestind/ A-deseori mă cufundam/ Dar ce lipseşte nu ştiam/ Căci mă muncise din greu un gând/ Spre casă când plecam”205.

A tradus din rusă, în 1906, nuvela Malva de Maxim Gorki, ur-

mată de Poezii în proză de Ivan I. Turghieniev în 1908 şi Cât pământ îi

trebuie unui om de Lev Tolstoi, precum şi numeroase pagini din Gogol

care au rămas în manuscris. Toate aceste orientări spre literatura rusă

203 George C. Bogdan, Doina Bogdan – Dascălu, Studiu…, p. 15-16. 204 Mihail Gaşpar, O noapte la Oituz, în ,,Calendarul românului”, 1921, p. 81. 205 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente literare, vol. I, Editura Facla, Timişoa-

ra, 1971, p. 314.

66

răspundeau fără îndoială unei rezonanţe lăuntrice de care nu va fi fost

străină nici obârşia sârbă a mamei sale, şi nici familiarizarea din co-

pilărie cu limbile slave206. A mai tradus din franceză şi italiană: subli-

niem şi traducerea făcută de clericul – scriitor Mihail Gaşpar, a piesei

Leagănul de Eugene Brieux, terminată de traducător în temniţa de la

Szeged (1907). Opereta Carmosinella (după o nuvelă italiană) a fost

tâlcuită în 1908207. Apoi altele: Înmormântare pe mare şi Manuel

Mendez de Edmondo de Amicis, Botez pe mare, Azeline de Emil

Bergerat şi Biciul lui Dumnezeu de Nicolae Sejov.

Prin preocupările sale, Mihail Gaşpar rămâne în slujba cultu-

rii române drept un cleric cărturar cu contribuţii diverse la ridicarea

culturală a Banatului său. Protopop la Bocşa Montană, scriitor al sa-

tului natal şi al vieţii lui Ştefan cel Mare, cu contribuţii gazetăreşti şi

politice deloc de neglijat, rămâne o pildă vie demnă de urmat.

206 Cezar Petrescu, Preotul Mihail Gaşpar, un talentat scriitor bănăţean, în ,,Mitro-

polia Banatului”, 1956, nr. 4-6, p. 94. 207 Vasile V. Muntean, Artă şi cultură, f. ed., Timişoara, 1996, p. 24.

67

Satul în opera literară a protopopului Mihail Gaşpar

Mihail Gaşpar (figură aproape uitată) prin scrierile sale a îm-prospătat limba românească, a pledat pentru păstrarea şcolilor naţio-nale şi a instituţiilor de cultură, adevărate vetre de spiritualitate româ-nească pentru menţinerea conştiinţei naţionale până la Unire. Referin-du-se la personalitatea scriitorului, istoricul I. D. Suciu îl consideră a fi ultimul scriitor mare al Banatului208, iar profesorul Traian Topliceanu într-un studiu comemorativ consemna: Noi bănăţenii, am avut şi avem trei scriitori mari: Ion Popovici Bănăţeanul, Victor Vlad Delamarina şi Mihail Gaşpar209. Argumentarea celor afirmate este demonstrată cu prisosinţă de întreaga operă literară.

Debutul în literatură l-a făcut pe timpul studiilor teologice de la Caransebeş, unde un impact asupra sa, l-a avut profesorul de limba română Enea Hodoş şi uitatul astăzi Avram Corcea210. A debutat lite-rar la Cenaclul Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeş. Sub auspiciile Astrei, Mihail Gaşpar a devenit cel mai îndrăgit conferen-ţiar din Banat. În aceste conferinţe a dezvoltat simţul estetic, expune-rile ni-l arată ca fiind un fin exeget al literaturii române: La Lugoj, era adesea invitatul seratelor literare ale tineretului, ţinute în unele luni ale anului, săptămânal sau din două în două săptămâni, conferinţele sale alternând cu cele ale lui Valeriu Branişte. Într-o sâmbătă din lu-na decembrie a anului 1909, Gaşpar a vorbit tineretului despre poetul Bucovinei, G. Rotică Rotariu. Conferenţiarul a început cu o introdu-cere consacrată curentului poporanist, pentru ca apoi să zăbovească mai mult în literatura română din Bucovina, cu referire specială la G. Rotică Rotariu. Citările din versurile autorului, ne informează o cronică a timpului, au impresionat adânc publicul asistent, versurile fiind de

,,Lumina Divină” VI, 2005, nr. 460, p. 32-37. 208 I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Edi-

tura Regionalei Bănăţene ,,Astra”, Timişoara, 1940, p. 241. 209 Traian Topliceanu, Scriitorul Mihail Gaşpar, în revista ,,Semenicul”, 1930, nr. 1-

2, p. 12. 210 Preot, folclorist, născut la 16 aprilie 1868 la Coştei, lângă Vârşeţ, mort în 1951 în

deportarea din Bărăgan la Pietroiu (jud. Ialomiţa). Catehet la şcolile româneşti din

Vârşeţ (1903-1907), protopop onorar, culegător de balade de la Coştei. A publicat

lucrarea Balade poporale, Caransebeş, 1899.

68

o duioşie fascinătoare. Următoarea serată literară acelaşi conferenţiar a dedicat-o piesei lui Delavrancea, Apus de Soare care tocmai atunci se juca cu mult succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. O-ratorul înzestrat cu un deosebit dar al descrierii a vorbit uşor, plăcut şi precis. Piesa a fost analizată amănunţit aproape scenă de scenă, o-ferindu-i-se astfel publicului prilejul să-şi formeze o imagine cuprin-zătoare asupra ei211.

Literatura promovată de către Mihail Gaşpar s-a desfăşurat în cadrele sămănătoriste ale vremii: Mihail Gaşpar este cel care a impus prin proza sa varianta bănăţeană a sămănătorismului, utilizând crea-tor modelele mai semnificative ale curentului. Ca autor de povestiri şi romane istorice, cel puţin prin interesul faţă de epoca lui Ştefan cel Mare, el se situează înaintea debutului sadovenian cu lucrări dedicate aceluiaşi domnitor al Moldovei212.

În literatură, Mihail Gaşpar a urmărit două teme fundamen-tale, pentru timpul său şi pentru curentul literar din care a făcut parte şi Nicolae Iorga, cu care scriitorul bănăţean s-a aflat în strânse legă-turi. Prima din aceste teme a fost: viaţa satului bănăţean în care tradi-ţiile au rămas intacte, în multe din schiţele, nuvelele şi romanele sale portretizând localitatea natală. A doua temă a fost cea referitoare la domnia Sfântului Ştefan cel Mare, deci incursiune în istoria Moldovei.

Volumul În vraja trecutului, apărut la Editura Librăriei Co-loman Nemeş din Lugoj în 1908 înmănunchiază mai multe însemnări

cu privire la viaţa satului bănăţean al autorului. În prima nuvelă, În

vraja trecutului, Gaşpar rememora satul şi oamenii lui deosebiţi prin construcţia lor: ,,Unde sunteţi voi senine zile de copilărie? Unde sun-

teţi voi nădejdi tainice hrănite cu atâta căldură? […] Fericiţi ani de copilărie! Mărgăritare scumpe voi, a sufletelor obosite de ce treceţi

atât de repede? De ce nu rămâneţi pe vecie aproape de suflet, mângâ-indu-i sinamăgirea fericită a căldurei în toate, îmbrăcând şi cele mai

urâte lucruri în vestmântul auriu al idealului. După ani de zile mi-au remas intacte primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colţ de

ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns într-o pădu-rice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu coperişele cu muşciu verde,

scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva pe de laturi, se scurg

211 Virgil Vintilescu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Editura

Facla, Timişoara, 1987, p. 45-46. (Se va prescurta în continuare Secvenţe literare…). 212 Virgil Vintilescu, op. cit., p. 9.

69

încet la vale valurile leneşe, galbine ale Bârzavei, aducând nisipul gal-

bin tocmai din codru de la Bocşa. Prin urechi pare-că aud şi acum su-

nând, accentul moale al graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor pururi veseli, pururi dispuşi la cântece şi veselii”213.

Ţăranul este reprezentat prin Ilie Coţoi, slujbaş al bisericii din

Gătaia, care a făcut o portretizare a neamului românesc: ,,— Mă taică

mă… neam ca al nostru nu mai este pe faţa pământului… Nu zău…

aşa neam… numai bătaia lui Dumnezeu pe capul nostru… că tare am

rămas înapoi,… nu ne place cartea… şi pace bună”214. Continuând

schiţa, prozatorul caracterizează ţăranul bănăţean: ,,Bisericos de la fi-

re, nu ţi-ar fi scăpat o slujbă de la biserică. În dumineci între slujbe, îşi

luă uneltele de ras, căci învăţase meşteşugul de barbir în cei doispre-

zece ani de cătănie cât a slujit pră’mpăratul prin Veneţia şi Verona şi

mergea să radă pe moşu dascălu”215. Biserica pentru ţăranii bănăţeni

era centrul vieţii lor, alături de şcoala confesională, singurele instituţii

româneşti de sub ocupaţia austro-ungară. Hramul, sărbătorile, dumi-

nicile erau prilejuri de adunare a românilor în inima satului, o sfidare

a vremurilor şi a stăpânirii: Satul tradiţional românesc are dintru înce-

put spiritul de organizare liturgic. La mijloc chiar dacă acesta nu era

calculat după nicio rigoare sau exactitate matematică, este aşezată

biserica. Fălnicia acesteia nu se scrie într-o linie a orizontalităţii, ci

într-o fecundă proiecţie a verticalităţii care o salvează de banalitatea

unei întâmplătoare aşezări şi o transcrie în paradigma geometrie cos-

micizante. Dacă spunem că biserica este inima satului nu înseamnă

că ne-am folosit de o simplă metaforă, ci am afirmat un adevăr cu va-

lenţe de dinamică metafizică216.

A doua schiţă, a volumului Moşu Dascălu a reprezentat şi de-

butul literar al scriitorului. În lucrare reuşeşte să creioneze portretul

dascălului român de la finea veacului al XIX-lea, descriind totodată

şi satul naşterii şi copilăriei sale, Gătaia. Duioşia şi regretul despărţi-

rii de locurile copilărie sunt evidente din debutul prozei: ,,Dar când

îmi întorc privirea sufletească spre satul meu natal, totul pare că se

renaşte în mine. Se înviorează inima slăbită în lupta pentru pâne, se

213 Mihail Gaşpar, În vraja trecutului, Editura Coloman Nemeş, Lugoj, 1908, p. 5; 7. 214 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 9. 215 Ibidem. 216 Viorel Cherciu, Hramul bisericii sau topografia sacrului, în ,,Altarul Banatului”,

1996, nr. 4-6, p. 63.

70

recreează şi creerul istovit de gânduri şi de muncă. Încep par’că din-

tr’odată-o viaţă nouă, în care nu se găsesc nici nevoi, nici dureri, ci

numai bucurii. Se resfiră şi norii de pe frunte şi gândurile negre se

sprânjesc […]. Îi văd par’că şi acum – după atâta timp – căsuţele mici,

acoperite cu stuf, pe deasupra căreia muşchiul şi’a trântit covorul lui

verde, cu târnaţele largi, sprijinite pe stâlpi de lemn lucraţi cu meşte-

şug, ascunse modest în umbra băgrinilor bătrâni şi puternici”217.

Învăţătorul satului împărtăşea lumina cărţii româneşti pe aces-

te meleaguri. El reprezenta un model de comportament lingvistic, de-

oarece: ;,În şcoală elevul are înaintea sa pe învăţătoriu şi faptele lui

[…]. Copiii cu foarte puţine excepţiuni, privesc în învăţătoriu pe ide-

alul a toată înţelepciunea […]. Ce zice el – este drept; ce porunceşte

el este bine; dar numai atunci când, în faptă, învăţătoriul, în toate pri-

vinţele, este la înălţimea chemării sale”218. Dascălul era considerat ca

vorbitorul şi cunoscătorul cel mai avizat al limbii române. Şi aceasta

atât în şcoală, cât şi în afara ei. Se înţelege, că prestigiul de model n-a

fost uşor de întreţinut. Se cere învăţătorului: ,,Să vorbească răspicat,

să arate că este stăpân pe gândul său, pe vorbele sale şi că ştie şi pri-

cepe ce vorbeşte. Să vorbească curat, ca să poată osebi orice nuanţă a

limbei. Să vorbească potrivit, nici prea încet, dar nici prea tare, cu cât

strigă învăţătoriul mai tare, cu atât vorbesc şcolarii mai încet. Să in-

toneze bine219. Gaşpar a făcut atât portretul fizic, cât şi cel moral al învăţă-

torului: ,,Era un omuleţ mic de statură, cu nişte ochi suri, în coloarea oţelului, cu frunte frumoasă, înaltă şi albă, cu nas vulturiu cu o bărbie puţin eşită – atâta tot. La vorbă din cale afară scurt –dar numai afară de şcoală – şi dârz peste măsură. Cât a fost el dascăl în satul nostru a existat o singură voinţă şi aceasta a fost a lui”220. Scrierea este şi un prilej de amintire pentru autor al prieteniilor copilăriei; aici fiind rân-dul evocării lui Nicolae Briciu: ,,Deodată apoi tocmai pe când mă pre-găteam să dau un ghiont lui Nicolae Briciu, celui mai bun prieten al meu, simţii o mână rătăcindu-se prin creştet. N’apucasem să văd însă că ce-i, când mă şi simţii ca ridicat în aer. Simţii o durere în creştet şi

217 Mihail Gaşpar, Moşu Dascălu, în volumul În vraja trecutului, p. 16. 218 Petru Barbu, Cum să se propună religiunea în şcoalele poporale?, în ,,Foaie

Diecezană”, 1896, nr. 46, p. 2. 219 Elena Biju, De ale şcoalei, în ,,Foaie Diecezană”, 1898, nr. 49, p. 3. 220 Mihail Gaşpar, Moşu Dascălu, p. 17.

71

ochii mi-se umplură de lacrimi… iar prin ureche îmi trecu ca un vânt de vară un glas îndesat şi aspru: -Mă bicherule… ce crezi, unde eşti acum… în biserică… ori acasă?... Când ridicai ochii, văzui fulgerând spre mine două fulgere… şi auzii cum îmi şopti în taină Avram Toboş dela spate: -Don… vtor!... (Dl. învăţător)”221. Aceasta este şi prima întâlnire notabilă a viitorului prelat cu dascălul său, în biserică, încă înaintea începerii pentru el a cursurilor şcolare. În final se văd şi roa-dele educaţiei aplicate copilului, Gaşpar mărturisind această contri-buţie la formarea sa: ,,Ce eram eu însă pe timpul acela! Un copil. Ce am ştiut eu atunci? Să învăţ lecţiile şi să cânt apostolul în sărbătorile mai mari, spre nespusa bucurie a mamei, care o săptămână întreagă după cinstea aceasta, mă ţinea cu toate bunătăţile casei. Îmi merse vestea până în al treilea sat. Şi cei mai mult, începuse satul să mă ţină de copil cuminte. Mai târziu am auzit apoi că vorba aceasta să fi por-nit tocmai din gura învăstorului”222. Învăţătorul într-un timp al con-fesiunilor şi-a dezvăluit acum crezul său de o viaţă: ,,-Eu am avut un singur dor în viaţă, să mă fac dascălul neamului meu remas îndărăt. Să fiu şi eu o călăuză neînsemnată, care să arate calea ce duce la lu-mină… Mulţumesc lui Dumnezeu că în parte mi-a îngăduit să fac poate mai mult decât am visat să fac vreodată… tu vezi,… ştiu toţi carte, mi-am ajuns ţinta ce mi-am propus să o ajung şi sunt îndestu-lit… Mi-am făcut datorinţa şi nu aştept în schimb nici mulţam-ul nici recunoştinţa nimănui… Eu mă simt bogat…”223.

Datorită învăţăturilor sale, a fost înlăturat din şcoală, acest

lucru grăbindu-i sfârşitul: ,,-Bine! –gemu bătrânul– ştiu că-s bătrân…

şi neputincios… dar nu pentru aceea mă dau în laturi… ştiu eu… nu

învăţ copiii ungureşte… asta-i doare… dar aceasta să-mi fie cel mai

greu păcat… Şi a trecut la penzie. Şi într-un an a murit. L-a omorât

gândul că dânsul nu mai e bun de ninica. În cimitirul satului, aproape

de poartă, i se ridică mormântul. O cruce simplă de lemn, ceva mai

înaltă decât a celorlalţi români, îşi trânteşte umbra peste groapa cu-

prinsă în iarba deasă şi verde”224.

Valoarea satului şi a cimitirului s-au schimbat astăzi, primul

devenind o anexă palidă a oraşului, iar despre cel din urmă un autor

221 Ibidem, p. 19-20. 222 Ibid., p. 24. 223 Ibid., p. 29. 224 Ibid., p. 33-34.

72

nota: În vremea noastră trista intimitate a cimitirelor tradiţionale cu

morminte acoperite cu pământ movilit, potopit de vedeaţă şi de flori,

a fost izgonită de invazia cavourilor, care prelungesc urbea, cu beto-

nul ei rece şi distant, în lăcaşul de veci. Cimitirul devine astfel o pre-

lungire a străzii, acolo unde, odinioară regăseai veşnicia satului225. În Pe livezi, ultima scriere a volumului încheie descrierea sa-

tului tradiţional din Banat. Autorul face cu acest prilej o comparaţie cu oraşul, locul în care rezida stăpânirea străină, cu nedreptăţile ei, cu moravurile ei stricate şi ca atare se cuvenea evitat în favoarea satului preponderent românesc, nucleu al unei vieţi naţionale ferite de orice corupţie226.

Prozatorul a dat cu acest prilej frâu liber sentimentelor şi a arătat superioritatea satului faţă de oraş: ,,Căci nu-i vorbă e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste viaţa de la sat nu cred să fie al-ta. Aerul sănătos, pacea aceea serbătorească, oamenii blânzi la fire din cale afară – unde poţi găsi acestea la oraş? În vecinicul fum de fabrici, care înnegreşte de la o vreme şi sufletul omului, duhoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici măcar a rătăci nu poate aerul – te simţi ca un rob închis într-o temniţă grozavă. Poate să aibă şi părţile ei bu-ne viaţa de la oraş, dar eu nu le-am găsit. Sufletul meu îl înveselia numai priveliştea satului meu şi de aceea mă bucuram atât de mult de apropierea primăverii”227.

Satul este prezent şi în nuvela Blăstăm de mamă, scriere care a apărut întâia dată în coloanele ziarului ,,Drapelul” din Lugoj din a-nul 1909, numerele 97-104 şi 106, reeditată împreună cu o altă nuve-lă, Domnişoara Marta, în coloanele ,,Bibliotecii Semănătorul” din Arad în anul 1916. Mihail Gaşpar face acum o radiografie realistă a muncii ţăranului, dar şi a oamenilor vestiţi prin virtutea lor: ,,Plugă-ritul nu mai hrăneşte în ziua de azi ca mai demult ş’apoi nici oamenii de acum nu se mai îndestulesc cu puţinul de care aveau trebuinţă bă-trânii. Samuel Schwarz avea un copil rămas în viaţă din cei pe care i-a avut: Din copilul lui, singurul care-i mai rămase din trei nu voia să se facă plugar. Ce să-l bată ploile, să-l arză soarele la munca grea a ogo-rului, putând să ducă o vieaţă mai bună, mai liniştită, stând după tarabă.

225 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Editura Augusta,

Timişoara, 1998, p. 224. 226 Virgil Vintilescu, Secvenţe literare…, p. 195. 227 Mihail Gaşpar, Pe livezi, în volumul În vraja trecutului, p. 37-38.

73

La pământ nu e aşa. Tu trudeşti de ari, ş’apoi stai şi aştepţi cu mâna în sân şi cu ochii la ceriu. Tu pui pământul – şi cine ştie de ajungi să-i iai rodul. Îţi ies peri albi până ce ajungi să spui un bogdaprost văzând blaga unei munci grele grămădită în hambar […]. Oamenii de aici nu erau birtăreţi. Oamenii aceştia nu ştiau să stee prin crâşmă să’şi prăpădiască vremea şi banul. Nu în zădar ieşise vorba că sunt oamenii dracului”228.

În romanul Altare dărâmate, publicat în ziarul ,,Drapelul”, în anii 1909-1910, numerele 131-141 şi numerele 1-11; 13-30, conflic-tul politic se asociază cu confruntările dintre generaţii, în contextul sublinierii cu preponderenţă a principiului fidelităţii intelectualului faţă de idealurile poporului său. Fiica boierului Simeon Bogdan din Vălişoara s-a hotărât ca, după absolvirea şcolii de la Sibiu, să nu mai apuce drumul oraşului sau al străinătăţii, ci să se întoarcă acasă, sta-bilindu-se pentru totdeauna la sat. Acelaşi lucru l-a făcut şi Coriolan, feciorul preotului satului, Sofron, care deşi studiase la Paris şi Oxford, a luat hotărârea să rămână preot în Vălişoara. Peste sat domină liniş-tea caracteristică a acestuia: ,,Românii rupţi de oboseala muncii la câmp sau dat de mult odihnei şi casele mici scunde cu coperişurile mari de stuh se vedeau în amurgul înaintat ca nişte căciuli uriaşe în-şirate pe un plan întins”229.

Românii din Potlogi, nuvelă apărută în ziarul ,,Drapelul” în anul 1911, numerele 45-51 şi 53-63, acţiunea s-a petrecut în satul o-monim, păstorit de preoţii Iosif şi Zachei. Cel din urmă păstor a revi-talizat viaţa spirituală de aici, aducând în acest scop un nou învăţător din Bocşa. Conflictul se desfăşoară, ca în scrierile sadoveniene, pe de o parte fiind boierul Sava Liubcovici, iar de cealaltă satul condus de preot. Lucian Blaga când vorbeşte despre satul românesc afirmă: ,,Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi a cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. […]. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presim-ţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit…”230. La Gaşpar, satul: ,,…părea

228 Mihail Gaşpar, Blăstăm de mamă şi Domnişoara Marta, Editura Librăriei Diece-

zane, Arad, 1916, p. 4. 229 Mihail Gaşpar, Altare dărâmate, în ,,Drapelul”, 1910, nr. 9, p. 4. 230 Lucian Blaga, Elogiu satului românesc, în vol. Discursuri de recepţie la Academia

Română, ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, Editura Albatros,

Bucureşti, 1980, p. 252.

74

ca o fiară uriaşă care doarme liniştită. Din hogiacurile caselor se înăl-ţau suluri de fum, în rotiri albe amestecându-se cu aburul neguros al dimineţii, care părea ca o pânză uriaşă deasupra satului şi peste în-treaga vale a Bârzavei”231.

Schiţa De la noi de pe Bârzavă, face parte din volumul D’ale

vieţii, apărut la Lugoj în anul 1919. Ea reprezintă monografia unei

familii de morari din Gătaia: ,,Ce alte vremuri erau vremurile aici pe

vremea copilăriei mele! Trăia Ion, morarul vestit de bogat şi cu muiere

frumoasă. Aveau dreptate babele când spuneau că nu atât pietrele de

moară, cât mai vârtos ochii morăriţei adunau acolo belşugul. Până şi

moara mănăstirii Sf. Gheorghe a trebuit să-şi oprească pietrele, căci

n-avea ce măcina”232.

Satul lui Mihail Gaşpar, este satul copilăriei, presărat cu oa-

meni şi evenimente deosebite, prieteni care îi erau tovarăşi de joacă pe

valea Bârzavei, sau pe Şumig. Personaje deosebite ca Moşu Dascălu,

preotul Zachei, în figura căruia se regăsea icoana tatălui preot în Gă-

taia, ţărani ataşaţi valorilor spirituale cum a fost moş Ilie Coţoi, eve-

nimente curente din viaţa satului cum sunt sărbătorile religioase, ori

muncile agricole. Ţaranul român era –şi îndrăznim să credem că încă

este – legat de biserica ortodoxă, care era pentru el busola vieţii: Ţă-

ranul trăieşte trecerea timpului, însă o trăieşte vital şi armonios, fiindcă

a făcut din viaţă o punte de sărbători, şi când depăşeşte timpul e pen-

tru a intra în eternitate233.

231 Mihail Gaşpar, Românii din Potlogi, în ,,Banatul”, 1928, nr. 5, p. 1. 232 Mihail Gaşpar, De la noi de pe Bârzavă, în vol. Fata vornicului Oană, ediţie în-

grijită de George C. Bogdan şi Doina Bogdan – Dascălu, Editura Facla, Timişoara,

1974, p. 165. 233 Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, ediţie îngrijită de Ileana Băncilă, Editura Anas-

tasia, Bucureşti, 1996, p. 65.

75

Viaţa protopopului bănăţean Mihail Gaşpar (1881-1929)

Parcă aievea auzim glasul poetului nostru naţional când spu-ne: ,,Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?” Iată noi ni-l batem, spunea cri-ticul literar234.

1. Strămoşii Prin strămoşii ei, familia prozatorului bănăţean îşi are obâr-

şia în Ardeal. Unui Valentin Gaşpar din comitatul Hunedoarei i se conferi, în 1650, pentru acte de vitejie, titlul de nobleţe. Fiul proaspă-tului înnobilat a păcătuit însă faţă de monarhia habsburgică (nu ştim în ce fel anume) şi, pentru a i se pierde urma, a fugit în Banat, în co-muna Şoşdea235. În anul 1848 unul dintre membrii familiei Gaşpar, Alexa, e trecut prin registrele poliţiei cu menţiunea ,,instigator"236. Acesta este străbunicul protopopului. Bunicul, Vichentie, are ca fiu pe Gheorghe (1853-1911), tatăl scriitorului şi preot în Gătaia, unde a păstorit două decenii. Pentru vrednicia-i preoţească, Gheorghe Gaşpar a fost ales deputat sinodal şi asesor consistorial, iar vlădica Ioan Popasu l-a distins cu brâu roşu, distincţie ce în trecut se conferea numai pre-oţilor cu adevărat merituoşi237.

Străbunicul dinspre mamă, Nicolae Bolocan (1812-1877) a fost preot în Sculea, la rându-i învestit cu brâu roşu, şi ,,vicar protopopesc”238. Fiica acestuia, Sara, s-a măritat cu Mihai Popovici, preot în Folea; cu

,,Altarul Banatului” 2007, nr. 7-9, p. 169-182. 234 George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum I. O, Bucureşti,

1995, p. 6. 235 Prof. George C. Bogdan susţine faptul că strămoşul înnobilat ,,îndrăgostit de o

ţărancă, fuge în Banat şi se stabileşte la Şoşdea, devenind el însuşi ţăran.” (Cf. George

C. Bogdan, Doina Bogdan–Dascălu, Tabel cronologic la vol. Mihail Gaşpar, Fata

vornicului Oană, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 19). 236 Cf. Traian Liviu Birăescu, Mihail Gaşpar, în ,,Scrisul bănăţean”, Timişoara, 1957,

nr. 1, p. 79. 237 Cf. Cornel Corneanu, Mihail Gaşpar (1881–1929), în ,,Revista Banatului”, Timi-

şoara 1943, nr. 7-9, p. 4 238 Cf. Dimitrie Botău, Viaţa şi activitatea preotului Nicolae Bolocan, în ,,Calenda-

rul Românului”, Caransebeş, 1930, p. 159.

76

acesta a avut două fete: pe Elena, mama protopopului şi pe Melania, mătuşa acestuia239.

Peste ani, Mihail Gaşpar redă câteva imagini din casa bunici-

lor: ,,[…] în satul F…, din vecini, unde păstorea turma cuvântătoare

părintele Mita, bunicul meu […] Bunicul adecă-te era crescut între

sârbi […] Bunica, – femee iute ca piparca – se cătrănia rău, de câte

ori numai bunicul vădia dorinţa de a fuma”240. Cu toate acestea, bu-

nicul era năpraznic cu o cerbicoşie fără seamăn, toate împreunate cu o

voinţă de fier. ,,Dacă părintele […] din întâmplare se năştea în vre-un

pat împărătesc, ar fi rămas de pomină veacurilor viitoare. Ca popă,

devenise tiranul, groaza, stăpânul temut al satului şi mai vârtos al ca-

sei sale. Biata preoteasă, bună ca o bucată de pâne neagră, ajunsă cu

totul sub stăpânirea acestui tiran, ducea o viaţă mai mult de umbră,

întrucât era nedezlipită de soţul ei, dar atât. Încolo dispărea cu desă-

vârşire. Cele două fete ce le-a avut din căsnicie au împărţit firea după

a părinţilor. Cea mai mare, mama noastră, era tăiată din preoteasa, iar

Melania se nimerise aidoma părintele […]”241.

Căsătoria părinţilor a urmat cutumele din casa preotului Mihai

Popovici: ,,Când fata cea mai mare ajunse al 17 an, într-o bună zi pă-

rintele […] primi în casă un tiner cu care s-a închis apoi în odae. După

vre-o două ore părintele deschise uşa larg, chemând preoteasa şi pe

mama. Arătă pe fecior, îl numi şi spuse şi scopul pentru care a venit.

A cerut fata şi el a făgăduit. Preoteasa îşi frecă mânile […] şi-a săru-

tat ginerile pe care nu-l cunoştea şi pe fată, împreunându-i. Aşa s-a

măritat mama”242.

2. Copilăria

Primii ani i-a petrecut în Gătaia, unde a şi văzut lumina zilei la

12/24 ianuarie 1881. În acest colţ de ţară, pe care l-a zugrăvit scăldat

239 Prof. George C. Bogdan şi Doina Bogdan-Dascălu susţin (în Tabel Cronologic la

vol. Mihail Gaşpar, Fata vornicului Oană, p. 19) faptul că preotul Mihail Popovici

din Folia, bunicul dinspre mamă al protopopului, ar fi avut şapte copii, lucru dezminţit

de Mihail Gaşpar. 240 Mihail Gaşpar, Unde eşti copilărie? Poveşti şi chipuri din satul meu, în ,,Drapelul”,

Lugoj, 1912, nr. 135, p. 5 (Se va prescurta în continuare, Unde eşti copilărie ?). 241 Mihail Gaşpar, Suflet de fată, în ,,Drapelul”, Lugoj, 1912, nr. 148, p. 3. 242 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 3.

77

în aurul soarelui de vară, legănat în spicul grâului copt, locuit de ini-

moşi luptători pentru o cauză dreaptă, s-a plămădit sufletul celui care

s-a făcut interpretul suferinţelor poporului243. Mediul satului bănăţean de pustă aşezat înadins în jurul bise-

ricii şi şcolii, cu universul său pestriţ, a fost matricea sufletească a vi-itorului scriitor al Banatului: ,,Unde sunteţi voi senine zile de copilă-rie ? Unde sunteţi voi nădejdi tainice hrănite cu atâta căldură? […] Fericiţi ani de copilărie! Mărgăritare scumpe voi, a sufletelor obosite de ce treceţi atât de repede? De ce nu rămâneţi pe vecie aproape de suflet, mângâindu-i sinamăgirea fericită a căldurei în toate, îmbră-când şi cele mai urâte lucruri în veşmântul auriu al idealului. După ani de zile mi-au rămas intacte primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele bine şiruite, cu coperişele din muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva pe de laturi, se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din codru de la Bocşa. Prin urechi, pare-că aud şi acum sunând, accentul moale ale graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor pururea veseli, pururea dispuşi la cântece şi veselii”244.

El descrie satul naşterii sale cu bune şi rele; astfel într-un alt loc este amintită şi destrăbălarea credinţei care era la ea acasă: ,,Atâta sudalmă şi înjurătură ce-am auzit eu în copilăria mea din gura româ-nilor – să păzească Dumnezeu. În tot anul aşteptam să prăpădească Dumnezeu satul, căci nu se putea altfel – atâta-l înjurau românii. Şi nu puteam cuprinde cu mintea de copil ce avea Dumnezeu cu imala din satul nostru. Nu trecea unul prin sat să nu cârtească, ba că-i urât satul, ba că oamenii nu ştiau omenie. Lucrul acesta din urmă a fost îndreptăţit. La noi în sat nu ţi-ar fi ridicat un român pălăria din cap să-i fi dat brânză de iepure. Nici lu popa nu-i dădeau bună ziua. În privinţa aceasta erau tare democraţi […] Şi ei şi popii îi ziceau: tu. […] După toate acestea trebue să mai amintesc, că la biserică sătenii mei nu umblau. Nu umblau de fel. Din când în când şi la întâmplare dacă rătăcea vreunul. Ziceau că d-aia au doi popi, să se roage aceia pentru dânşii. Şi aceia se şi rugau”245.

243 Cf. Olimpia Ciobanu Jurca, Protopopul Mihail Gaşpar (1881-1929) în ,,Mitropo-

lia Banatului”, Timişoara, 1979, nr. 10-12, p. 707. 244 Mihail Gaşpar, În vraja trecutului, Editura Coloman Nemeş, Lugoj, 1908, p. 5, 7. 245 Mihail Gaşpar, Unde eşti copilărie?, în ,,Drapelul", 1912, nr. 131, p. 1; nr. 132, p. 1.

78

Primele amintiri sunt legate de geometria casei parohiale, de chipul tatălui, de misiunea şi mediul de lucru şi de truda acestuia pen-tru propăşirea spirituală a poporenilor: ,,Cel dintîi tablou de care-mi aduc aminte şi pe care nici anii şi nici împrejurările nu l-au putut şterge a rămas tabloul casei, în care mi-a fost dat să văd lumina acestei lumi – casa parohială. […] O îngrămădire de pământ sprijinită pe nişte stâlpi de stejar, împodobiţi cu crestături, cu un coperiş de stuh deasupra, din mijlocul căruia pufăia liniştit un horn de uluci cuprinşi pentru mai bu-nă pază într-o pătură de lut. Muşchiul, care cuprindea coperişul, dădea întregului aspectul unei căciule verzi. Două odăi nepodite, cu mici fe-restruţe româneşti, având între ele «cuina» care dădea drept în târnaţ, formau interiorul casei, în care locuia «conducătorul firesc al comu-nei». Una dintre odăi cu cuptor mare de pământ era odaia «de toate zilele». Pe vreme de iarnă era totodată şi cuină fiindcă în adevărata cuină nu se putea petrece din cauza curentului, mare care dăinuia prin hornul deschis. Şi mai era într-una şi bucătărie, căncelărie şi o sală de şedinţe a bunilor români, cari mai vârtos în vreme de iarnă, neştiind unde să mai omoare vremea, veneau «la popa». […] Cu ochii sufle-tului văd pe mucenicul, care azi nu mai e – dar care a făcut calvarul celei mai nerăsplătite slujbe – timp de douăzeci de ani în aceea căsuţă, în care azi un om mai bine crescut ar sta pe gânduri să-şi bage servi-torimea. […] Parecă azi văd icoana. […] Mama «ştricuie» nişte cio-rapi pe scaunul de lângă dulapul cel mare. La masă tata cu degetul arătător dela mâna dreaptă dă tactul şi cântă purtând vocea după cum se cere: «Doamne stri-i-i-ga-a-a-a-ta-a-m» urmat de glasurile feciori-lor, care veneau odată cu toamna sară de sară să înveţe glasurile pen-tru a cânta în strană”246.

Legătura lui Mihail Gaşpar cu şcoala reiese din prima întâlnire

cu învăţătorul satului, eveniment petrecut în biserica în care slujea tatăl său. Din pricina ştrengăriilor cu Nicolae Briciu este dojenit de învăţă-

tor, fiind ,,ridicat în aer”247. Această întâmplare l-a schimbat profund; de astă dată fiul preotului nu-şi mai dorea să calce pragul şcolii. Cu

prilejul celei de-a doua întâlniri, părerea copilului pedepsit se schimbă la auzul cuvintelor dascălului: ,,– Să te porţi bine… şi… atunci… o

să fim prieteni buni!”248.

246 Mihail Gaşpar, op. cit., nr. 133, p. 3. 247 Mihail Gaşpar, Moşu Dascălu, în vol. În vraja trecutului, p. 19. 248 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 23.

79

Un fost tovarăş de joacă face un portret al fiului popii Gheorghe din Gătaia: ,,Era un fecior înalt, chipeş şi vioi din cale-afară. Era primul la joc şi primul la treabă. Te încălzea cu vorba, te apropia de sufletul său. Nu era fălos, măcar că era băiatul popii. Cutreieram împreună gaiurile şi ne jucam de-a turcii prin Borosoana iar uneori ajungeam şi pe cetate, pe Şumig. Aveam arcuri cu săgeţi şi scormoneam Şumigul să dăm de tunelul turcului ce s-ar zice c-ar răspunde tocmai la Vârşeţ sau de galbenii găsiţi de Stan Gheorghe a Radei. Pe înserate, mergea fiecare la casa lui fără să şoptească vreo vorbă cumva că am fost pur-taţi de Mihai al popii, prin gaiuri şi pârloage. Prin 1892, s-a dus la stu-dii la Timişoara, Becicherec şi Beiuşi, şi, odată cu el, s-au dus şi bucu-riile noastre. Aşteptam nerăbdător vacanţa ca să o luăm de la început. Prin 1900, l-am pierdut de-a binelea. S-a dus la Teologia din Caranse-beş, şi apoi s-a oprit în capitala comitatului Caraş, Lugoj, ca diacon la biserica ortodoxă. Era un preot şi jumătate. A trecut apoi la Bocşa, ca protă în 1911, unde a murit în 1929. Toţi suntem ca florile câmpului…”249.

Tot în satul natal a simţit pentru întâia dată fiorul dragostei, îndrăgind în sufletul lui pe Sănduleasa, cea care ţinea un birt pentru oamenii de pe Bârzavă: ,,Închipuiţi-vă o faţă albă, nu albită, – cel mai perfect oval ce mi s-a dat să văd – cu trăsături desăvârşit de regulate. Un nas subţire, pogorându-se drept de sub fruntea frumos boltită, se frângea în unghiu drept. Nările fine, tremurătoare vădeau sângele de rasă şi o uşoară ridicare a nasului dădea feţii o expresie vagă de dor. Ochii mari catifelaţi, cu gene lungi, priveau cu aerul acela curios de nevinovăţie, pe care numai mamele îl au. Sprâncenele subţiri păreau aşezate de mână artistică, ca nişte uşoare boltituri deasupra ochilor minunaţi. Iar gura, o gură mică mititea cu adevărat ca o fragă trona ca o regină deasupra unei bărbii de bazilee. Deasupra acestei feţe, o bo-gată îngrămădire de păr castaniu strâns într-un drăguţ conciu lugoje-nesc, desăvârşea tabloul acesta minunat. De sub ciupag-ul alb ca ză-pada, lucrat în fluturaş roşii şi suri cu mult gust, se vedeau conturele seducătoare ale unui puternic piept ce părea de fată mare. […] Dar în noaptea aceea - mărturisea Gaşpar - abia dacă am închis ochii. Pentru cea dintâiaşi dată mi-se tulbura sufletul de fiorul vieţii trezit odată cu intrarea în birtul Săndulesii”250.

249 Petre Tomescu-Măţău, Herbert Weissmann, Gheorghe Fodor, Valeriu Craiu, Maria

Tcaciuc, Ilie Florea, Ion Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţină-

toare, s. l, Timişoara, 1972, p. 226. 250 Mihail Gaşpar, Sănduleasa, în ,,Drapelul”, Lugoj, 1912, nr. 142, p. 3.

80

3. Elev gimnazist

Între timp copilul care se zbenguia pe malurile atât de des a-

mintite ale Bârzavei crescuse. A plecat din Gătaia natală, la Timişoara,

la liceul maghiar de aici. În anul şcolar 1896/1897, la un concurs lite-

rar organizat de Ministerul Instrucţiunii, a reuşit să obţină premiul I.

În anul următor a fost elev la Becicherecul Mare, iar din 1898, pentru

doi ani, a fost elev la Beiuş. Aici a locuit în casa profesorului Vasiliu

Ştefania, împrejurare însemnată pentru învăţăcel: ,,În casa lui, româ-

nească în înţelesul cel mai curat, am primit cele dintâi lămuriri şi în-

degetări asupra rostului de a sta în slujba neamului”251.

Anii petrecuţi în gimnaziile româneşti au fost un fericit prilej

pentru perfecţionarea exprimării în limba română, a descoperirii isto-

riei naţionale şi a cultivării puterilor sufleteşti. De la şcoala din Beiuş

avem păstrată o matricolă numită, după uzuanţele timpului: ,,Testimo-

niu scolastec”; astfel, în clasa a VII-a a obţinut următoarele califica-

tive: ,,religiune: bun, limba română: eminent, limba maghiară: bun,

limba germană: suficient, limba latină: bun, supl. de l. greacă: bun,

istoria: eminent, fizica: bun, matematica: suficient, geometria desem-

nativă: eminent, propendeutica filosofică: bun, gimnastica: bun, for-

ma externă a ocupaţiunilor scripturistice: curată, purtarea morală: bu-

nă, didactu: solvent, revaccinat: da; Dat la Beiuşi, la 12 mai 1900.

Director Ioan Duţescu: Ordinariul clasei: Vasiliu Ştefania”252.

Era un cititor pasionat, stăpânind limba maghiară şi germană

prin intermediul cărora s-a apropiat de comorile literaturii universale.

Prof. George C. Bogdan îl arată pe tânărul bănăţean atras mai ales de

cărţile de istorie: că era un admirator pasionat al lui Napoleon şi că sub

influenţa numeroaselor cărţi citite despre împăratul francezilor se ho-

tărî, la sfârşitul studiilor secundare, să-şi aleagă cariera armelor. Dar în

mediul cosmopolit al capitalei Imperiului Habsburgic, ciocnirea cu spi-

ritul rigid, de castă, al ofiţerilor monarhiei austriace, îl fac pe Gaşpar

să-şi schimbe hotărârea253.

251 George C. Bogdan, Doina Bogdan Dascălu, Tabel cronologic la vol. Mihail

Gaşpar, Fata vornicului Oană, p. 19. 252 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente literare, vol. I, Editura Facla, Timişoa-

ra, 1971, p. 299. (Se va prescurta în continuare Documente…). 253 Traian Liviu Birăescu, Mihail Gaşpar, în Scrisul bănăţean”, Timişoara, 1957, nr.

1, p. 79.

81

4. Student la Caransebeş

În anul 1900 a fost admis la Institutul Teologic din Caranse-

beş254, singura şcoală superioară românească din Banat. Pentru a fi

admis este recomandat de tatăl său, care se obliga să-l întreţină pe tim-

pul şcolii: ,,Declaraţiune: Prin care subscrisul mă declar a susţine pe

fiul meu, Michail Gaşpar, cu toate cele trebuincioase în Institutul te-

ologic diecezan până la absolvare. Gattaia, în 10 august 1900. Giorgiu

Gaşpar, preot greco-orient”255. Dirigintele său a fost ilustrul profesor Iosif I. Olariu256, şi el

copil al Bârzavei, pe atunci director al Institutului. Aici a audiat cursu-rile unor dascăli cum au fost: Patriciu Dragalina la istorie, Petru Barbu

la Catehetică şi Omiletică, Geoge Petrescu la muzică bisericească, Antoniu Sequens la muzică vocală şi instrumentală, Enea Hodoş la

limba română, istoricul Ilie Minea şi George Dragomir la morală257. În timpul şcolii de la Caransebeş a fost un membru activ al Societăţii

de lectură ,,Ioan Popasu” al studenţilor, acum întâmplându-se debu-tul literar al lui Mihail Gaşpar prin citirea schiţei Moşu Dascălu, care

rememorează anii copilăriei autorului. După absolvirea Institutului Teologic s-a căsătorit cu Livia

Blajovan, cu care a avut doi copii: Titus (1904), militar de carieră, şi

Ionel (1906), avocat. Tot din perioada tinereţii datează o încercare poetică dedicată iubitei: ,, – Spre aducere aminte…/ Eu ca para sunt

de cald, / Tu ca ghiaţa rece eşti. / Totuşi, dacă-mi ieşi în cale / Tot eu, nu tu te topeşti / Nu spune tot ce şti, dar să ştii tot ce spui! Al d-voastră

devotat M. Gaşpar, teolog C–sebeş 1901. V / 16”258.

Între 1903 şi 1911 audiază câteva cursuri la Facultatea de Drept

din Budapesta şi dă cu acest prilej câteva examene, dar nu finalizează

254 Ion Breazu susţine neîntemeiat că ar fi urmat Teologia şi la Cernăuţi; cf. I. Breazu,

Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la Unire, Tipografia Cartea Românească, Cluj,

1937, pag. 339 – lucru care nu reiese din sursele biografice ale vieţii autorului bănăţean. 255 Cf. Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente…. 299. 256 Iosif Iuliu Olariu (1859–1920), profesor de Studiul Noului Testament, cu studii la

Cernăuţi, Leipzig şi Erlangen, director al Institutului Teologic din Caransebeş

(1885-1920). A comentat aproape întreg Noul Testament, autor de manuale pentru

învăţământul teologic. 257 Valentin Bugariu, Viaţa protopopului Mihail Gaşpar. Etape semnificative, în

,,Lumina Divină”, Timişoara, 2005, nr. 450, p. 45. 258 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente…, p. 315.

82

niciodată aceste încercări, probabil din cauza stării sociale precare

pe care a avut–o în tinereţe259.

5. Diacon în Lugoj

În anul 1903 este ales diacon al bisericii ,,Adormirea Maicii

Domnului” din Lugoj. Oraşul era, la 1900, centrul politicii naţionale

româneşti, aici dr. Valeriu Branişte a fondat ziarul ,,Drapelul” (1901,

1/14 ianuarie): ,,…Scopul nostru, precum şi al tuturor românilor de

bine nu poate fi altul decât: Solidaritatea naţională, politică, socială şi

culturală a tuturor românilor din ţările coroanei Sfântului Ştefan. Vom

apăra bisericile noastre, scutul istoric al naţionalităţii noastre şi depo-

zitarul credinţei noastre strămoşeşti în Dumnezeu. Vom propaga pa-

cea şi bună înţelegerea între bisericile noastre, ca întregul popor cu

ambele sale biserici să stee ca un om în linia apărării avutului nostru

naţional, al limbei, legii şi moşiei strămoşti”260. Publicaţia a fost spri-

jinită material de familia Mocioni, rămând cel mai longeviv ziar din

Banat până în epoca contemporană.

Însă la baza acestei politici de apărare a rezistenţei au stat

faimoşii meseriaşi din Lugoj, care au dus făclia idealului naţional din

târg în târg261. Biserica Lugojului, aflată sub protia preotului cărturar

George Popovici, era locul din care s-au pornit multe iniţiative folo-

sitoare culturii şi programului naţional şi unde s-au păstrat până în zi-

lele noastre o seamă de frumoase obiceiuri strămoşeşti262.

În scurt timp Mihail Gaşpar a devenit colaborator apropiat al

ziarului ,,Drapelul”, în care a apărut Stâlpii lui Alexandru Basarab

(legendă), debutul literar absolut petrecându-se în 1902. În vara anu-

lui 1905, împreună cu alţi colegi de redacţie, tipăreşte articole de fond,

de redeşteptare a conştiinţei naţionale. Diaconul Gaşpar este condam-

nat la închisoare pentru imprimarea a două articole. Primul se intitu-

lează Ne trebuesc fapte şi este o istorie critică a poporului român, în

259 Cornel Corneanu, art. cit., în ,,Revista Banatului”, Timişoara, 1943, nr. 7–9, p. 5;

Traian Liviu Birăescu, art. cit., p. 79. 260 Dr. Valeriu Branişte, proprietar-editor al ziarului ,,Drapelul”, Editorial, în

,,Drapelul”, 1901, nr. 1, p. 1. 261 Cf. Ioan Stratan, Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 32. 262 Cf. Tiberiu Brediceanu, Scrieri, Editura Muzicală, Bucureşti, 1976, p. 178.

83

comparaţie cu gloria de odinioară a înaintaşilor: ,,Timpul în care tră-

im cere de la popor, care ţine la viaţă – fapte! Să dezbrăcăm rugina

ce pare că ne-a amorţit membrele, atât de temute în trecut. Să ne adu-

cem aminte că fără jertfe nu se poate nimic, iar jertfele se aduc numai

prin fapte. […] Fapte dar nu şi vaete, şi atunci […] se va şti cu cine

stau de vorbă, ce va veni nu va afla gata, vor şti că Horia bea, Horia

plăteşte”263. Al doilea articol incriminat era Care e ţinta?…, în fapt

un comentariu asupra unui proiect de lege care îşi propunea maghia-

rizarea românilor prin limbă şi cultură: ,,[…] Scopul este: totul să fie

maghiar, oameni, animale, pământ, apă, aer, pâne, îmbrăcăminte, min-

te, suflet, - cu un cuvânt tot şi toate. Dar deoarece păsărilor nu le poa-

te porunci să cânte ,,Jaj de hunazut a nemet”, nici animalelor să latre,

să urle, să zbiere în limba maghiară, a gândit una şi bună şi şi-a zis:

Dacă nu pot să poruncească regnului animal, este aici regnul omenesc

foarte împestriţat, acestuia îi voi porunci şi-l voi sili să se supună. […]

Nu, limba maghiară nu se poate impune în afară de oficii, din simplul

motiv, că nu se poate. Cine vrea, o învaţă şi de bună voie, cine nu, n-o

învaţă nici cu toate proiectele lui Berzeviczy. […] Partea a doua din

ţinta proiectului este impunerea culturii maghiare. […] Noi aici în

Ungaria trăim de un mileniu la un loc cu maghiarii şi în răstimpul

acesta uriaş, nici o fibră de cultură ,,echt” maghiară nu s-a lipit de

noi! Şi oare pentru ce? […] Pentru că noi românii am avut o cultură

naţională, românească în toate timpurile – bună, rea, slabă, mică, cum

a fost, dar a fost a noastră şi fiindcă alta mai bună în jurul nostru n-am

aflat, am ţinut la dânsa cu tărie. […] În cartea vieţii este scris că: ro-

mânul va trăi şi nicio putere în lume nu va putea înfăptui contrariul.

Sus să avem inimile!”264.

La proces, Gaşpar a recunoscut că el este autorul celor două articole, în ele negăsind nicio vină. Au mai fost condamnaţi cu acest prilej alţi doi dintre redactorii Drapelului: Cornel Jurca, la opt luni, Ştefan Petrovici, la şase luni, iar Gaşpar a fost condamnat la zece luni. Evenimentul încarcerării este relatat de Mihail Gaşpar: ,,Era vara a-nului 1905. Directorul ziarului ,,Drapelul” din Lugoj, d-l dr. Valeriu Branişte îşi găzduise luxul unui concediu de vară. […] Redactarea şi conducerea ziarului rămăsese în grija unui comitet din care făceau

263 Mihail Gaşpar, Ne trebuiesc fapte, în ,,Drapelul”, Lugoj, 1904, nr. 97, p. 2. 264 Mihail Gaşpar, Care e ţinta?…, în ,,Drapelul”, Lugoj, 1904, nr. 99, p. 1–2.

84

parte dr. Cornel Jurca red. resp., Gheorghe Noaghea – azi profesor de liceu în Caransebeş – şi subsemnatul ca colaboratori interni, iar regre-taţii Coriolan Brediceanu şi dr. Ştefan Petrovici, vechi luptători, ca un fel de directori peste noi. […] Noi, cei trei din corpul redacţional eram tineri atunci, şi de, omul tiner are alt temperament. […] Ne tre-zirăm puşi sub acuză: dr. Cornel Jurca, dr. Ştefan Petrovici şi cu mine. În noiembrie, curtea de juraţi din Timişoara ne dete maximul de pe-deapsă: 2 ani temniţă şi 5.000 de coroane amendă cumulativă. Repar-tizarea se făcu după etate: dr. Petrovici 6 luni, dr. Jurca 8 luni şi sub-semnatul 10 luni. Ce să faci: Horia bea, Horia plăteşte! Sub diferite pretexte am amânat intrarea în temniţă până în februarie 1909. În a-ceastă lună urma să aibe loc alegerea de deputat la Bocşa. Candidatul partidului naţional era d-l Branisce.

Presupunând guvernul că avem să ne amestecăm şi noi în lup-tă ne-a ridicat frumuşel de acasă în preajma alegerii. Eu am plecat în 1 februarie de la Lugoj pe o zi de iarnă de toată frumuseţea. Domnia un ger cumplit şi un strat gros de zăpadă acoperea pământul. Ajuns la Seghedin pe la ora 8 dimineaţă mi-am asigurat o birjă şi coborîi baga-jul, o coşară cât minunea cu care pleacă lumea la băi vara. Luasem cu mine albiturile trebuincioase şi o întreagă bibliotecă. Era doar vorba de 10 luni de zile.

Cum eram însă alterat sufleteşte am uitat să dau birjarului a-dresa. Cam pe la mijlocul drumului îmi adusei aminte că birjarul a pornit-o cu mine aşa în neştire. Dau să-l opresc să-i zic: Stai prietene, să-ţi spui unde să mă duci. Ungurul mă priveşte cu coada ochiului şi făcând un gest larg cu mâna în care ţinea biciul îmi răspunde: – Las’ părinte, când vine un popă valah cu aşa un cufăr mare la Seghedin ăla numai la temniţă poate să meargă!

O clipă rămăsei cu gura căscată în faţa acestei profunde înţe-legeri a chestiei naţionale. Pe urmă, confirmai lucrul iar ungurul înche-ie scurtul dialog cu cuvintele: Apoi ce-ţi spuneam eu? Nu’s eu copil de ieri alaltăieri, am dus eu şi pe ăi cu ,,memorandum”. Aşa zău! […]. Celula avea o lungime de 4 paşi şi lăţime de doi. Un pat, un scaun, un cuier, un dulap, o scuipitoare şi o masă formau mobilierul. […] Aşa mi-a fost intrarea în temniţa din Seghedin în anul mântuirii 1907 ziua întâi din luna februarie”265.

265 Mihail Gaşpar, Cum am intrat în temniţă. Amintiri din viaţa de gazetar, în ,,Răsu-

netul”, Bucureşti, 1918, nr. 5, p. 3; Cf şi Vasile Râmneanţu, Lucian Ciucurel, Istoricul

gazetei ,,Cuvântul Satelor" (scris de Ion Ciucurel), Editura Mirton, Timişoara, 2005, p. 40.

85

La Lugoj a fost şi secretarul ,,Reuniunii de cânt şi fond teatral” din localitate. A rămas un animator al mişcării teatrale din Banat; ast-fel, pe lângă traducerea unor opuri dramatice din italiană, a fost direct implicat în mişcarea dramatică. În această privinţă se păstrează cores-pondenţa purtată cu Zaharia Bârsan (1879-1948), scriitor şi actor ro-mân, animator al mişcării teatrale din Transilvania şi director al Tea-trului Naţional din Cluj (1919-1936): ,,Lugoj 5 aprilie 1908. Stimate D-le Bârsan! Comitetul reuniunii române de cânt şi muzică din Lugoj, în şedinţa sa ţinută duminică, în 5 aprilie st. n, a luat act despre scrisul d-voastră, adresat d-lui George Dobrin şi a decis următoarele: Înainte de a intra în pertractări, vă invită să binevoiţi, cu întoarcerea poştei, a trimite program detaliat despre bucăţile artistice ce aveţi de gând să le jucaţi la Lugoj, după primirea căruia vi se va răspunde în mod hotă-rât la scrisul d-voastră de dtto 4 april st. n. Pentru biroul Reuniunii, Mihail Gaspar, diacon, secr. Reuniunii”266.

În timpul cât a stat la Lugoj, Mihail Gaşpar a avut legături e-pistolare, şi nu numai, cu Nicolae Iorga, care au debutat în 1904, cu participarea la serbările de la Bucureşti, prilejuite de comemorarea a patru veacuri de la moartea lui Ştefan cel Mare; un alt moment l-a re-prezentat participarea la cursurile de la Vălenii de Munte. Alături de Mihail Gaşpar, au fost în sălile de curs şi alţi bănăţeni: scriitorul Damian Izverniceanu (1883-1935), publicistul Nicolae Bolocan (1862-1925) şi pedagogul Constantin Nedelcu (1882-1967). În băncile de lemn din modesta sală, ca o clasă de şcoală, afectată pe atunci marelui aşeză-mânt, s-au legat prietenii, s-au ţesut vise despre unitatea naţională, s-au născut sentimente de recunoştinţă. Diaconul de la Lugoj, cel mai fidel discipol bănăţean al lui Nicolae Iorga, mărturisea: ,,…am petrecut cele mai frumoase clipe ale vieţii mele, cele mai adânci, mulţămite pentru cunoştiinţele ce le-am adunat. Nicicând zilele de la Văleni nu se vor putea şterge din sufletul meu"267.

Există şi o legătură epistolară între ucenic şi magistru; prima

scrisoare păstrată este datată din 1909, o misivă prin care îl înştiinţa pe

profesor despre gestul autorităţilor de a opri difuzarea ziarului ,,Neamul

Românesc”; o altă scrisoare, datată 11 ianuarie 1910, ni-l înfăţişează

pe scriitorul bănăţean în postura de propagator al ideilor lui Iorga în

266 Ioan Stratan, Dor de fraţi. Epistolar lugojan, Editura Facla, Timişoara, 1977, p. 48. 267 Apud George C. Bogdan, Legăturile lui Nicolae Iorga cu bănăţenii, în ,,Orizont”,

Timişoara, 1969, nr. 2, p. 86.

86

Banat: ,,Şi am început apostolatul ideilor prin acest Banat atât de fru-

mos şi atât de bântuit de patimi. Am început la Lugoj şi am ajuns pâ-

nă la Oraviţa, unde am putut vorbi sub auspiciile Astrei, despre acel

curent nou, care este menit a aduce viaţă…care deschide noi cărări

de fericire neamului nostru de pretutindeni…” 268. Mihail Gaşpar a devenit în scurt timp cel mai îndrăgit confe-

renţiar din Banat. În aceste alocuţiuni a dezvoltat simţul estetic, expu-nerile arătându-ni-l ca pe un fin exeget al literaturii române. La Lugoj era adesea invitatul seratelor literare ale tineretului, ţinute în unele luni ale anului, săptămânal sau din două în două săptămâni, conferinţele sale alternând cu cele ale lui Valeriu Branişte. Într-o sâmbătă din lu-na decembrie a anului 1909, Gaşpar a vorbit tineretului despre poetul Bucovinei, G. Rotică Rotariu. Conferenţiarul a început cu o introdu-cere consacrată curentului poporanist, pentru ca apoi să zăbovească mai mult în literatura română din Bucovina, cu referire specială la G. Rotică Rotariu. Citările din versurile autorului, ne informează o cro-nică a timpului, au impresionat adânc publicul asistent, versurile fiind de o duioşie ,,fascinătoare”. Următoarea serată literară, acelaşi confe-renţiar a dedicat-o piesei lui Delavrancea, Apus de Soare, care tocmai atunci se juca cu mult succes pe scena Teatrului Naţional din Bucu-reşti. Oratorul, înzestrat cu deosebit dar al descrierii, a vorbit uşor, plăcut şi precis. Piesa a fost analizată amănunţit, aproape scenă cu scenă, o-ferindu-i-se astfel publicului prilejul să-şi formeze o imagine cuprin-zătoare asupra ei269.

Ca diacon, pentru înfăptuirea idealului naţional, foloseşte ală-turi de redacţia ,,Drapelului” şi amvonul bisericii, profitând de acesta ca tribună de educaţie naţională şi de apărare a intereselor poporului prin predici cu conţinut bogat patriotic270.

La plecarea la Bocşa, după ce a fost opt ani diacon la Lugoj, îşi ia rămas bun în biserică de la credincioşi, spunându-le: ,,La instala-rea ca diacon am spus: totdeauna cu voi şi niciodată împotriva voas-tră… v-am învăţat să trăiţi în pace, să ţineţi laolaltă, să ţineţi la neamul, la şcoala, la Biserica noastră mai mult ca la viaţa voastră. Rămâneţi cu bine iubiţi credincioşi ai acestei frumoase comune, iubiţii mei lugojeni. Reverse Dumnezeu asupra voastră belşugul darurilor Sale scutindu-vă

268Cf. Alexandru Bârsescu, Corespondenţa lui Mihail Gaşpar cu Nicolae Iorga, în

,,Flamura Roşie”, Reşiţa, 1951, nr. 2.154, p.5. 269 Cf. Virgil Vintilescu, Secvenţe…, p. 45–46. 270 Cf. Olimpia Ciobanu Jurca, art. cit., p. 707 .

87

de toate necazurile şi nevoile. Rămâneţi pe viitor aceea ce aţi fost: buni şi veseli lugojeni, români cinstiţi, creştini adevăraţi şi harnici gospo-dari. Fiţi pe viitor fala Banatului nostru iubit şi frumos: ţineţi cu tărie la legea noastră, la neamul nostru, la şcoala noastră, la limba noastră dulce românească, punându-vă pildă tuturor"271.

6. Protopop la Bocşa

În 19 martie 1911, în Sâmbăta lui Lazăr, sinodul protopopesc al Bocşei Montane îl alege cu toate voturile (81) protopresbiter trac-

tual272. Episcopul dr. Miron Cristea al Caransebeşului îl hirotoneşte

preot la 23 aprilie 1911, de ziua Sfântului Gheorghe şi cu prilejul sfin-ţirii bisericii din Uzdin, iar la 26 iunie este hirotesit protopop. Instala-

rea în scaun i-a făcut-o secretarul consistorial Cornel Corneanu, prieten din timpul şcolii de la Beiuş; au mai luat cuvântul dr. Valeriu Branişte,

Aurel Oprea şi Ştefan Jianu. Aici nu a fost un preot izolat, ci un activ publicist şi scriitor

care a menţinut strânse legături cu ,,Ţara”. Unii din scriitorii contem-porani l-au vizitat: Octavian Goga, Camil Petrescu, Em. Bucuţa. Auto-

rul pieselor Jocul ielelor, Act veneţian şi Suflete tari, ajuns la Bocşa Montană cu prilejul angrenării în alegerile parlamentare din cercul

Oraviţa din aprilie 1921, face o scurtă caracterizare: ,,..Întrebam pe «ober» care deodată a devenit extrem de prietenos, unde se întâlnesc

intelectualii bocşeni şi ne spune că alături este cazina română. Am vrea să întâlnim un prieten şi un colaborator al nostru, cunoscutul publicist

bănăţean, protopopul Mihail Gaşpar. […] Dar iată pe protopop. Este unul dintre cei mai vioi intelectuali bănăţeni, autor al mai multor ro-

mane şi nuvele. E desigur cu mult mai bătrân decât arată…”273.

Tot în Bocşa a pus bazele publicaţiei „Drum Nou”, care a apă-

rut ca gazetă locală între 1923 şi 1929, sprijinită financiar de Uzinele

de Fier şi Domeniile din Reşiţa: ,,I. C. Subsemnatul protoereu din

Bocşa-Montană, Mihail Gaşpar, înfiinţez şi susţin sub răspunderea

proprie la Bocşa-Montană, o gazetă locală, săptămânală, de cuprins

economic şi cultural lipsită de orice caracter politic de partid, ferindu-mă

271 ,,Drapelul”, Lugoj 1911, nr. 75, p. 2. 272Cf. Cornel Corneanu, art. cit., p. 4; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor ro-

mâni, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 177. 273 Camil Petrescu, Trei primăveri, p. 56.

88

de orice certuri politice, naţionaliste şi confesionale, având în vedere

numai cultivarea şi instruirea cercului meu de cititori, orientarea asu-

pra intereselor bine pricepute economice şi culturale ale poporului şi

dezvoltarea gustului de citit la popor, prin ştiri interesante şi instruc-

tive, precum şi articole informative scrise pe înţelesul poporului şi în

limba bună românească, relative la chestiunile economice şi culturale

de interes pentru popor şi ţară. În scopul sprijinirii şi răspândirii în

cercuri cât mai largi a acestei gazete locale săptămânale în păturile

poporului român Uzinele şi Domeniile Reşiţa se obligă… să-mi sol-

vească de fiecare număr apărut al acestei gazete după mărimea ediţiei

şi anume: la o ediţie până la 2.500 de exemplare, câte 85 de bani de

exemplar, iar de aici în sus 75 de bani de exempar, lăsându-mi mie

libera dispoziţie asupra repartizării acestor exemplare şi a condiţiilor

întru care le plasez în mâna cititorilor”274. Gazeta ,,Drum Nou” se ocupă de o gamă largă de probleme

sociale şi culturale. În coloanele periodicului bocşan aflăm noutăţi locale, comentarii la viaţa politică a ţării, probleme cultural-artistice şi mai ales creaţii literare semnate atât de autori bănăţeni, cât şi de co-laboratori de prestigiu: Nicolae Iorga, Ion Pillat, Victor Eftimiu. De la articolul cu cea mai directă adresare şi până la cea mai ironică insi-nuare sunt folosite mijloace variate pentru a sluji construirii unei vieţi mai bune în România întregită, pentru care luptase şi Mihail Gaşpar275. Peste ani, rămân, prin problematică, actuale, încercările gazetăreşti ale protopopului bocşan de la începutul veacului trecut: ,,Uzinele din Reşiţa – aproape cele mai mari din Europa centrală – concediază trep-tat lucrătorii încă din vară. Îi concediază dintr-un motiv foarte plauzi-bil. Reşiţa n-are de lucru. […] Şi-mi pun întrebarea ca unul care sim-ţise valul de nemulţumire al maselor flămânde acum în cap de iarnă, de unde lipsa de interes a cercurilor conducătoare pentru Reşiţa”276.

După moartea scriitorului şi protopopului Mihail Gaşpar, ga-zeta îşi sistează apariţia, ea reapărând la Oraviţa sub conducerea lui Ilie Russmir, cu menţiunea ,,Fondator Mihail Gaşpar”, între 1930-1933, şi la Craiova277.

274 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente…, vol. I, p. 300–301. 275 Cf. Gheorghe Jurma, Presa şi viaţa literară în Caraş–Severin, s. l, Reşiţa, 1978, p. 24. 276 Mihail Gaşpar, ,,Iarăşi ,,Reşiţa”, în ,,Drum Nou”, Bocşa-Montană, 1924, nr. 48, după I. D. Suciu, Literatura bănăţeană, p. 244. 277 Cf. Carol Brindza, Fapte şi evenimente din viaţa scriitorului şi protopopului Mihail Gaşpar, în ,,Bocşa Culturală”, Bocşa, 2003, nr. 10–12, p. 16.

89

La Bocşa Montană a fost ales preşedinte al Reuniunii de Cân-

tări din localitate – înfiinţată încă din 1876 –, care îi poartă numele.

În timpul vieţii a desfăşurat şi o prodigioasă activitate bisericească,

introducând în publicaţia sa mai multe eseuri religioase referitoare la

istoria bisericească, actualitatea creştină şi viaţa cotidiană, dar a luat

parte activă şi la conducerea Episcopiei Caransebeşului, fiind între

1912 şi 1920 deputat sinodal. Misiunea sa poate fi reconstituită din

paginile îngălbenite ale unei gazete: ,,De un pătrar de veac stau în sluj-

ba altarului. Sunt crescut şi ieşit din neam de preoţi. Cunosc împreju-

rările vieţii pastorale şi referinţele dintre turmă şi păstor […] – Misiu-

nea lui fiind […] – alinarea durerilor sufleteşti; pansarea şi cultivarea

ranelor rămase după marele cataclism în cugetarea oamenilor; reacor-

darea distruselor instrumente ale virtuţilor creştine; canalizarea în spre

bunătate a atâtor patimi şi uri; dragostea faţă de aproapele şi încadra-

rea bisericii în marele complex de probleme sociale […] – În concep-

ţia sa – […] înainte de toate să fie întărit preotul. Nu prin avantagii

materiale şi nu prin situaţii de dominare. Nu. Ci întărit duhovniceşte.

Să fie înainte de toate preot. Propovăduitor cu cuvântul şi cu fapta,

înzestrat cu tact, cu răbdare şi mai presus de toate instruit pentru fru-

moasa, dar greaua lui chemare”278.

N-a fost străin de marile evenimente politice ale vremii sale.

La 1 decembrie 1918, îl găsim prezent la actul unirii de la Alba-Iulia,

călătorie cu peripeţii din pricina autorităţilor maghiare: s-a deghizat

în ţigan, alături de Vasile Grasu din Bocşa279. A fost delegat şi cores-

pondent al ziarului ,,Drapelul”280, pe care l-a şi condus ca redactor

responsabil între 1919-1920, în fapt penultimul lui coordonator. După

divizarea administrativă a judeţului Caraş-Severin (începând cu 1 ia-

nuarie 1926), a fost ales preşedintele organizaţiei judeţene a Partidu-

lui Naţional Ţărănesc şi deputat din partea formaţiunii între 1926-1929.

La alegere a obţinut în cameră 18.400 de voturi, iar în Senat, 10.217.

Cu acest prilej, protopopul dă frâu liber sentimentelor: ,,Niciodată nu

278 Mihail Gaşpar, O satisfacţie, în ,,Drum Nou”, Bocşa-Montană 1926, nr. 34; Sinoa-

de eparhiale, 1927, nr. 21; Maghiarii, 1928, nr. 17, după I. D. Suciu, Literatura bă-

năţeană, p. 246–248. 279 Cf. P. Tomescu-Măţău, H. Weissmann et alii, Monografia comunei Gătaia…, p. 228. 280 Cf. Victoria I. Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarul scriitorilor din

Caraş-Severin, Editura Timpul, Reşiţa, 1998, p. 108.

90

am fost mai mândru, mai încântat de neamul meu, ca în aceste zile…”281.

Adunarea deputaţilor îi validează mandatul la 28 iulie 1927.

În plenul Camerei Deputaţilor a susţinut cauza bisericii sale:

,,Nu se poate îngădui, ca Biserica mea să fie expusă mereu la sgudu-

iri. Mai sunt şi alte biserici în această ţară. Aţi citit măcar un şir, aţi

auzit de un atac împotriva unui episcope sau superintendent de altă

lege? De ce se preferă atacuri numai împotriva prelaţilor ortodocsi?...

Autoritatea Sf. Sinod trebuie să fie sfântă şi nezdruncinată”282.

El n-a fost om sărac, dimpotrivă a posedat bani şi teren agri-

col. A fondat la Bocşa Montană o bancă de credit; în imediata veci-

nătate banca a construit o clădire pe care a preluat-o plătind ratele pâ-

nă la deces283.

Pentru activitatea pe care a depus-o s-a bucurat de preţuire

încă din timpul vieţii, fiind învestit comandor al ordinului Steaua Ro-

mâniei şi deţinător al Coroanei României284.

La numai 48 de ani, Mihail Gaşpar s-a stins din viaţă într-un

sanatoriu din Timişoara, pe 27 noiembrie, din cauza unui diabet zaha-

rat. Camera Deputaţilor îl omagiază în şedinţă extraordinară. La înhu-

marea sa din Bocşa-Montană, preotul Petru Ieremia, parohul Câlnicu-

lui, rosteşte necrologul în care este creionată activitatea sa: ,,…ajuns

protopop în vremuri, când guvernul trudea la nimicirea caracterului

naţional al şcoalelor noastre confesionale, Mihail Gaşpar a ştiut câr-

mui cu multă dibăcie, chiar şi în război, corabia bisericii sale naţio-

nale încât la ivirea zorilor libertăţii din 1 decembrie 1918 a putut să

exclame cu fruntea senină: iubită biserică şi iubit neam al meu, în lu-

me cât am stat pe tine te-am reprezentat şi nu am pierdut nimic din ce

mi-aţi încredinţat… Cât timp ne-ai condus părinte Mihaile, lumină ai

fost în sfeşnic, luminându-ne pe toţi deopotrivă. Hărnicia şi truda ta

va fi pentru noi untul de lemn din candelele celor cinci fecioare înţe-

lepte, pe care astăzi ni-l încredinţezi spre păstrare…”285.

281 Mihail Gaşpar, S–a îndeplinit, în ,,Drum Nou”, Bocşa-Montană 1927, nr. 29, du-

pă I. D. Suciu, Literatura bănăţeană, p. 247. 282 Mihail Gaşpar, Atacuri vehemente, în ,,Drum Nou” 1928, nr. 28, după I. D. Suciu,

op. cit., p. 248. 283 Corol Brindza, art. cit., p. 16. 284 Cf. Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Uni-

re 1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 208. 285 Cornel Corneanu, art. cit., p. 5–6.

91

Testamentul său rămâne edificator pentru urmaşi, în el se con-centrează întreaga sa trudă bisericească, culturală, şcolară şi patriotică: ,,Aveţi grijă de ţară” sunt cuvinte care constituie, în fapt, moştenirea sa spirituală. ,,Deodată de pe cerul ce bolteşte înălţimile Bocşei lui dragi, căzu o stea… Era steaua bunului, devotatului şi neuitatului nos-tru prieten Mita Gaşpar. Şi… curând s–a sfârşit […] Mihail Gaşpar a căzut, ca neamul său să se ridice. Şi se va ridica!...”286.

Un alt critic nota câteva însemnări biografice: ,,Pe popa Gaşpar, hoinarul îndrăgostit de vechile ctitorii domneşti moldovene şi munte-ne, pe prelatul tânăr cu poalele redingolei luate de vânt iscoditor şi vesel, frumos cu înălţimea de brad tânăr, cu faţa albă şi ochi focoşi şi bărbuţa puţină de ostaş al lui Christ. Vraja molcomă ce-o închega vor-ba lui cu timbru plăcut, privirea cuminte a ochilor, mâinile cu degete lungi osoase grăitoare, ce mi se păreau că întregesc vorba, n-o să le mai vedem niciodată. […] Undeva îl vom regăsi însă, în paginile lui însorite de calda dogoare a cerului bănăţean, a mişcătorului clipocit al Bârzavei, apă repede cântată ca nimeni altul de el”287.

7. Critica În anul 1943, în 27 iunie, a avut loc la Bocşa Montană cere-

monia dezvelirii bustului scriitorului, realizat de sculptorul Romul Ladea, iar publicaţia ,,Curentul Nou” i-a dedicat un număr omagial.

,,În cadrul unor mari şi mişcătoare serbări a avut loc duminică dezvelirea bustului luptătorului naţional, scriitorul şi ziaristul Mihail Gaşpar. Solemnitatea a început cu adunarea generală a ,,Astrei Bănă-ţene” care s-a ţinut în apropierea bustului. La adunarea generală a luat cuvântul d. Sabin Evuţian, preşedintele acestei organizaţii, P. S. S. Vasile Lăzărescu, canonicul dr. Nicolae Brânzeu de la Lugoj, d. prof. Victor Stanciu, de la Facultatea de Ştiinţe, inspector Gr. Bugarin şi ing. Cinghiţa de la U. D. R; după aceea a urmat o şedinţă comemora-tivă în cadrul căreia d. dr. Cornel Corneanu de la Caransebeş, printr-o frumoasă şi impresionantă cuvântare, a evocat figura aceluia care a fost protopopul Mihail Gaşpar”288.

286 Ibidem, p. 20. 287 Minerva Blajovan, Zece ani de la moartea lui Mihail Gaşpar, în ,,Reşiţa”, Reşiţa, 1939, nr. 47, p. 1. 288 Redacţia, Serbările culturale la Bocşa-Montană, în ,,Cuvântul satelor”, Şoşdea, 1943, nr. 26, p. 6.

92

Personalitatea protopopului şi scriitorului, cât şi opera aces-

tuia au fost evocate, prin studii, recenzii şi articole, în presa timpului,

începând cu perioada de după război şi încheind cu timpurile actuale.

Dintre cercetătorii vieţii şi operei amintim pe: Ion Breazu, Lucian

Costin, Melentie Şora, Cornel Corneanu, I. D. Suciu, Petru Oallde,

George C. Bogdan, Traian Liviu Birăescu şi Marcu Bănescu.

Cu prilejul aniversării a 115 ani de la naştere, în anul 1996, a

fost serbat festiv prin manifestarea ,,Cărturarul în cetate: Mihail Gaşpar”,

realizată cu sprijinul Bibliotecii ,,Paul Iorgovici” din Reşiţa şi al In-

spectoratului pentru Cultură al judeţului Caraş-Severin, în Bocşa, gaz-

da aniversării fiind Biblioteca ,,Tata Oancea”. În ultimii ani, preotul

Valentin Bugariu a cercetat contribuţia scriitorului la dezvoltarea

literaturii române289.

289 Cf. Valentin Bugariu, Viaţa şi activitatea protopopului Mihail Gaşpar (1881-1929).

Etape spre o monografie, Sibiu, 2003, 136 pag + ilustraţii (dizertaţie de masterat în

Teologie, coordonator ştiinţific Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu); Viaţa protopopului

Mihail Gaşpar. Etape semnificative, în ,,Lumina Divină”, Timişoara, 2005, nr. 450,

p. 42–53; Satul în opera literară a protopopului Mihail Gaşpar, în ,,Lumina Divină”,

2005, nr. 460, p. 32–38; Mihail Gaşpar–istoric al religiilor, ,,Învierea”, Timişoara,

2005, nr. 20, p. 3; Incursiune în opera protopopului Mihail Gaşpar, în ,,Altarul Ba-

natului”, Timişoara, 2005, nr. 10–12, p. 154–161; Protopopul Mihail Gaşpar. Studiu

monografic, Editura Eurostampa, Timişoara, 2007; Mihail Gaşpar, D’ale vieţii, Ediţie

critică, tabel cronologic, studiu introductiv şi note de…, 2 vol., Editura Eubeea, Ti-

mişoara, 2008.

93

Ierarhie, teologie şi viaţă creştină la Dunărea de Jos

a). În secolele III-IV, avem pentru Scythia Minor o episcopie

care rezida la Tomis, devenită metropola provinciei. Această aşezare a prosperat sub Constanţiu al II-lea, Anastasius I şi Iustinian cel Mare, învăţătura creştină a pătruns aici din încă din secolul întâi. Primul e-piscop a fost Evanghelicus290, numele său fiind legat de botezul mar-tirilor Epictet şi Astion. El a păstorit între anii 290 şi 300. Urmaşul său este un episcop anonim, tatăl martirilor Argeu, Narcis şi Marcelin. În-tre 320 şi 324 a păstorit Titus sau Philius, care a pătimit sub Liciniu. Al patrulea păstor al cetăţii a fost Marcu, care a apărut menţionat în actele primului sinod ecumenic. Primul episcop însă atestat documen-tar a fost Bretanion, între anii 364 şi 381, fiind serbat la Tomis pe 15 ianuarie. El a fost originar din Capadocia şi a aparţinut unei familii creştine. Sozomen a consemnat faptul că episcopul Bretanion era băr-bat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale după cum mărturisesc şi sciţii înşişi291. În anul 381 avem un alt titular al scaunului Episco-pal, Gherontie sau Terentius, care a luat parte la lucrările Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol. Biserica îl prăznuieşte la 25 ianuarie. Teotim I a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Era daco-roman, având o solidă formare fiind cres-cut în dragostea de înţelepciune292. Vasile Pârvan îl consideră ucenicul lui Ulfila, iar Sozomen îl portretizează: în această zi, 20 aprilie se face pomenirea lui Teotim Scitul, care conducea Biserica din Tomis şi restul Scythiei, bărbat cultivat în filocalie, pe care barbarii huni, care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor293. Probabil el este personajul care cere Sfântului Ioan Gură de Aur misionari pentru

,,Clio. Revista Asociaţiei istoricilor bănăţeni”, 2007, VII, p. 20-24. 290 Preotul Ilie Georgescu (Bucureşti) consideră că primul episcop al Tomisului ar fi

fost Efrem. 291 Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Trinitas, Iaşi, 1994, p.

49. (Se va prescurta în continuare Sfinţi daco-romani…). 292 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Editura

Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, p. 65. (Se va prescurta în continuare Pagini din

istoria veche…). 293 Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani…, p. 50.

94

încreştinarea sciţilor nomazi de la Istru, prin care trebuie să-i înţelegem pe huni pe care îi învaţă Psaltirea, iar frigurile Scythiei se încălzesc la căldura credinţei294. Această colaborare se temeluieşte pe o prietenie sinceră între cei doi episcopi, astfel în 403, la Sinodul de la Stejar, l-a apărat pe Sfântul Ioan Hrisostom împotriva acuzaţiilor de erezie. La lucrările Sinodului III Ecumenic, a participat şi Timotei, episcopul Tomisului. Lui, i-a urmat Ioan, unul din teologii timpului, adversar al lui Nestorie şi Eutihie, Alexandru, episcopul Scythiei a semnat hotărârile Sinodului de la Calcedon (451). Ultimul episcop atestat în veacul al V-lea a fost Teotim al II-lea. În prima jumătate a veacului al VI-lea avem episcop pe Paternus, care a participat la lucrările unui sinod local ţinut la Constantinopol (520). Ultimul episcop cunoscut a fost Valentinian una din figurile proeminente ale vremii în Biserica Răsăritului, om de mare cultură295. El a purtat corespondenţă cu papa Virgilius (537-555).

În veacul al VI-lea au existat şi alte scaune episcopale, sufra-

gane Tomisului care a devenit între timp arhiepiscopie autonomă de-

pinzând canonic direct de Patriarhia Constantinopolului. Au fost 13

episcopii în Scythia la: Axiopolis, Capidava, Troesmis, Carsium,

Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Tropaeum, Zaldapa,

Dionisopolis, Callatis şi Histria. Dintre episcopii titulari a ajuns până

la noi numele vlădicii Ştefan al Callatisului. În perioada migraţiilor

conducătorul spiritual probabil că şi-a mutat reşedinţa în alt loc în

cuprinsul provinciei, dar a continuat să existe şi să poarte grijă de fii

săi duhovniceşti296. Biserica era organizată, din inscripţii avem ală-

turi de arhierei numele altor slujitori: citeţul Heraclide, hipodiaconul

Paul, preotul Patricius şi administratorul (vicarul) Ioan.

b). Biserica din Dacia Pontică a fost de la început într-o per-

manentă şi strânsă legătură cu învăţătura marilor Sfinţi Părinţi ai Bi-

sericii, operele acestora fiind folosite în oficierea slujbelor bisericeşti, în

cateheză, existând totodată şi preocuparea de a fi puse în circulaţie, a se

răspândi şi a fi transmise posteriorităţii297. Textele au fost aduse de e-

294 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 51. 295 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche…, p. 71. 296 Ibidem, p. 72. 297 Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice din literatura noastră, secolele IV-XVI,

Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p. 33. (Se va prescurta în continuare

Primele scrieri patristice…).

95

piscopii Eparhiei participanţi la sinoade, astfel ajungând în Dobrogea

scrierile sfinţilor Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nyssa, Grigorie

de Nazianz, Proclu al Constantinopolului, Atanasie al Alexandriei,

Ciprian al Cartaginei, Ambrozie al Milanului, Augustin şi Ilarie. Teologia provinciei a cunoscut trei mari personalităţi: Sfân-

tul Ioan Casian, Dionisie Exiguul şi Ioan Maxenţiu. Sfântul Ioan Casian este considerat cel mai mare dascăl – ascet

al lumii creştine298. El s-a născut în Dacia Pontică pe la anul 360 în satul Casian (astăzi Şeremet). Ioan Casian, s-a născut în Dobrogea sau, să spunem, în provincia, latină prin limbă, Scythia Minor. Limba însăşi a lui Casian oferă o mărturie mai sigură299. Aici şi-a început studiile de literatură clasică, studiind pe Virgiliu, Horatiu, Cicero şi Salustius, la vreo şcoală de pe litoralul pontic300; noviciatul l-a înce-put într-o mănăstire din regiune, de unde a plecat la Locurile Sfinte, închinovindu-se la o mănăstire din Bethleem. Apoi a plecat în Egipt pentru a se iniţia în cultura monastică. A revenit în Palestina, iar de aici la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon de Sfântul Ioan Gură de Aur. De aici, pentru a-şi sprijini ierarhul, acuzat de origenism, a plecat la Roma. De acolo, la Marsilia, unde a fost hirotonit preot consacrându-se unei pasionate şi pline de zel acţiuni creştine de orga-nizare a vieţii monahale, întemeind două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415301. El a reuşit să înfrumuseţeze ca nimeni altul, viaţa duhovnicească a marilor sfinţi ai Apusului, în-cepând cu Leon cel Mare şi cu Toma D’Aquino302.

Cele două mănăstiri au devenit, în timp, celebre, cea de călugări a devenit abaţia Sfântului Victor, iar cea de călugăriţe Saint Sauveur. Sfântul Ioan Casian a murit la Marsilia în jurul anului 435. Opera şi-a redactat-o în latină:

- Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre remediile împotriva celor opt păcate capitale (în 12 volume). Aici se vorbeşte despre unele probleme monahale, cum ar fi îmbrăcămintea, rugăciunea, cântarea de psalmi, condiţiile primirii fraţilor în mănăstire

298 Ioan Casian, Scrieri alese, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 6. (Se va prescurta în continuare Scrieri…). 299 Henri – Irénée Marrou, Patristică şi umanism, traducere din limba franceză de

Cristina şi Costin Popescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 435-436. 300 Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice…, p. 55. 301 Ibidem. 302 Ioan Casian, Scrieri…, p. 7.

96

punându-se accentul pe ascultare. Apoi se tratează despre cele opt duhuri ale răutăţii, continuându-l pe Evagrie, cu care se presupune că s-ar fi şi întâlnit.

- Colaţiuni sau convorbiri cu Părinţii (în 24 volume). Numă-rul volumelor este cel al bătrânilor din Apocalipsă 4, 4-11. Sunt tra-tate contemplaţia lui Dumnezeu, ţinuta lăuntrică, discernământul303 şi dreapta socoteală. Se vorbeşte despre desăvârşire, curăţie, contempla-ţia lucrurilor şi curăţirea de păcate.

- Despre Întruparea Domnului contra Nestorie (în 7 volume). În doctrină autorul a rămas exponentul hristologiei ortodoxe, a problemei mântuirii, începutul chemării şi mântuirii noastre nu stă în noi şi în faptele noastre, ci noi suntem mântuiţi prin harul lui Dumnezeu, iar desăvârşirea este dragostea304.

La un secol după Ioan Casian, un alt dobrogean a adus lumina Apusului, acesta a fost Dionisie Exiguul. El s-a născut în anul 470, în Dacia Pontică şi se pare că a fost crescut şi educat în una din mănăstirile de aici, prin grija unuia dintre călugării locului, numit Petru305. Pentru a se desăvârşi, a luat drumul Răsăritului, din Constantinopol a plecat la Roma chemat fiind de papa Ghelasie pentru a se îngriji de arhiva şi biblioteca de aici. S-a închinoviat la mănăstirea Sfânta Anastasia de la poalele Palatinului, s-a împrietenit cu Cassiodor şi a predat dialectica la Vivarium, între anii 540 şi 545. La început, a tradus din Părinţii ră-săriteni, canoanele sinoadelor ecumenice, întocmind şi o antologie de texte patristice, un florilegiu din Părinţii Bisericii Catolice Universale, editând şi Decretele pontificale. Dintre operele originale, amintim pe cele legate de calculul pascal: Cartea despre Paşti. Argumente pas-cale şi alte două scrisori pe aceeaşi temă. În calculul pascal, punctul de plecare nu mai era Diocleţian, ci Întruparea Domnului: ,,Eu n-am voit să pun baza ciclurilor mele amintirea acelui om fărădelege şi persecutor, ci mai degrabă am ales să socotesc anii de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca astfel să fie tuturor mai cu-noscut începutul nădejdii noastre306. Dionisie a înlocuit anul 248 al lui

303 Se precizează că între liberul arbitru şi har este o colaborare şi nu o contradicţie. 304 Ioan G. Coman, Patrologia, Editura Mănăstirii Derevent, Derevent, 1999, p. 163. 305 Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice…, p. 66. 306 Ibidem, p. 72.

97

Diocleţian cu anul 532 după Hristos307. Ciclul dionisian a fost primit la Roma apoi în întreaga Italie, iar cu sprijinul lui Carol cel Mare (†814) în întreg Apusul. Începutul calendarului se făcea cu Bunavestire, acest calcul fiind acceptat cu unele îndreptări şi folosit în întreaga lume creştină. Prin elaborarea tabelei sale, pascale, părintele erei creştine, a înfăptuit o grandioasă revoluţie şi a pus baza numărătoarei noastre, adică de la naşterea lui Hristos. Aceasta echivalează în mod evident cu un adevărat progres. Odată cu el, computul alexandrin s-a încetă-ţenit definitiv în Occident308. Dionisie era un foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi, neîntrecut în mânuirea limbilor greacă şi latină, traducând fluent din una în cealaltă, era înţelept şi simplu în atitudi-nile sale, erudit şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic şi blând, înfrâ-nat la toate, fără a osândi pe cei care nu se puteau înfrâna asemenea lui. Era un ortodox desăvârşit şi ataşat întru totul rânduielilor părin-teşti, răspundea strălucit la orice întrebare ce i se punea309.

Călugării sciţi şi-au adus contribuţia la fixarea hristologiei ortodoxe. Ei au fost Ioan Maxenţiu, Mauriciu, Achile, Leontie, Petru şi Ioan. Călugării au avut metania la locul numit mai târziu ,,Mănăs-tirea”310. Călugării au formulat învăţătura ,,Unul din Treime a pătimit cu trupul”, temeiul acestei învăţături găsindu-se la I Petru 4, 1. Monahii dobrogeni, prin demersurile lui Vitalian, un alt scit, au ajuns la Con-stantinopol unde au fost primiţi de patriarhul Ioan. Ierarhul Constan-tinopolitan a fost sfătuit să nu li se opună călugărilor, dar nici să-i a-probe deocamdată, pentru a nu intra în schismă cu Roma311. Sfătuiţi de Vitalian, ei ajung la Roma, unde formula a fost acceptată de un sinod local. Iustinian, în 519, a aprobat formula ,,Hristos, Fiul lui Dumne-zeu, Domnul nostru, Unul din Treime, s-a răstignit pentru a noastră mântuire”312, şi a trimis-o Romei. Papa, însă, a respins formula. Că-lugării au fost acuzaţi de erezie şi au fost alungaţi din Roma, dar, în 533, printr-un decret dat de Iustinian, formula este oficială în Impe-

307 Gheorghe I. Drăgulin, David Popescu, Cuviosul Dionisie Exiguul. Două epistole despre problemele datei Paştilor şi elementele calcului calendaristic şi pascal, în rev. ,,Mitropolia Olteniei”, 1987, nr. 1, p. 44. 308 Ibidem, p. 47. 309 Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice…, p. 67. 310 Localizat în triunghiul Niculiţel – Cocoş, Celic – Dere şi Saon. 311 Dumitru Stăniloae, Scrieri ale călugărilor sciţi, daco-romani din secolul al VI-lea,

în ,,Mitropolia Olteniei”, 1985, nr. 3-4, p. 203. 312 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 204.

98

riul de Răsărit. Aceasta a dus, în 535-536, la introducerea antifonului al doilea în Liturghie, constituindu-se într-o apologie împotriva nestoria-nismului şi monofizismului. Leonţiu, rudă cu Vitalian, a plecat la Ro-ma şi a susţinut această învăţătură. Se afirmă că acesta era identic cu marele teolog – Leonţiu de Bizanţ – care a dat ultima şi cea mai pro-fundă dezvoltare a hristologiei313. Ioan a ajuns episcope al Tomisului. Cel mai important dintre ei a fost Ioan Maxenţiu, care a rămas autor a opt mici tratate, primele opt canoane ale Sinodului de la Orange (529) fiind inspirate – se pare – din opera sa. A adus şi precizări în hristo-logie: ,,deşi mărturisim pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, compus sau unit, evităm totuşi confuzia naturilor, pentru că socotim că ambele naturi au rămas depline. Iarăşi trebuie mărturisit că Iisus Hristos, Fiul Omului sau Omul e născut dinainte de veci din Tatăl ca Unul din Treime şi prin El s-au făcut toate cele văzute şi nevăzute şi fără de El nimic nu s-a făcut, dar nu după umanitate, ci după dumnezeire; că Unul şi Acelaşi Om e viaţă veşnică, înţelepciunea şi puterea Tatălui, dar nu după umanitate, ci după dumnezeire; că Unul şi Acelaşi Om e chipul fiinţei Tatălui dar nu după umanitate, ci după dumnezeire”314.

Părintele Dumitru Stăniloae a subliniat faptul că monahii da-co-romani au deschis în hristologie preocuparea pentru aprofundarea tainei persoanei, în om, dar cu deosebire în Hristos împăcând unita-tea cu complexitatea315.

c). Din primele secole se observă şi în Scythia Minor, ca şi în celelalte provincii ale Imperiului, o intensă propagandă creştină. În vremea Principatului vitalitatea vechilor credinţe s-au împletit cu as-piraţii şi tendinţe noi, orientate spre monotheism şi universalitate pro-pagate de răufăcători primejdioşi şi vrăjitori, care prin învăţăturile lor otrăvite au îndepărtat pe mulţi de la jerfele zeilor316. Creştinismul a luat aceeaşi haină populară ca şi în teritoriile transdanubiene, preluând mo-tive antice precum nemurirea celestă, moartea prematură, cina fune-rară, setea mortului etc. Din epoca preconstantiniană au existat atât creştini izolaţi, cât şi nuclee creştine317. Religia Mântuitorului şi-a câş-tigat adepţi care au aparţinut unor medii diverse: orăşeni, proprietari

313 Ibidem, p. 211. 314 Ibid., p. 217. 315 Ibid., p. 218. 316 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, B. Thr., Bucureşti,

1997, p. 232. 317 Nelu Zugravu, op. cit., p. 236.

99

rurali şi militari318. Liturghia se oficia după vechea rânduială amintită de canonul 19 al Sinodului de la Laodiceea (343). Prezenţa mare a martirilor stă ca mărturie asupra vitalităţii vieţii creştine la Dunărea de Jos: cei mai mulţi dintre aceştia, au aparţinut, cum era firesc, cen-trelor urbane cele mai populate de atunci, adică oraşelor şi cetăţilor greceşti şi romane de pe ţărmul apusean al Mării Negre şi de pe ma-lul estic al Dunării319.

Se păstrează până astăzi moaştele câtorva dintre martirii do-

brogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis, Philipos de la Niculiţel (jud. Tul-

cea), martirizaţi în cetatea romano-bizantină din apropierea Noviodu-

numului. Osemintele au fost descoperite în anul 1971 într-un sicriu

din scânduri de brad. Martirii au suferit fie în timpul împăraţilor

Diocleţian şi Galeriu, fie în cel al lui Liciniu. Moaştele se păstrează

la Mănăstirea Cocoş. Peste mormântul lor, în a doua jumătate a seco-

lului al IV-lea s-a ridicat un martyrion creştin şi o basilică cimiterială

deasupra lui, dărâmată după 610320. Sub cripta lor a fost descoperit

un alt mormânt mai vechi a doi martiri necunoscuţi. Pe pereţi există

inscripţia ,,aici şi acolo sânge de martiri” şi două vase de ofrandă. Un

alt sfânt este Dasios (Tasios), militar din legiunile de pe Dunăre. El a

căzut în timpul saturnaliilor anului 303, fiind executat la Durostorum

pe 20 noiembrie. El este serbat la Axiopolis pe 4 şi 18 octombrie şi

pe 5 august, cultul său fiind asociat cu al altor doi sfinţi locali, Chiril

şi Chindeas. De la Axiopolis, moştele i-au fost duse la Durostorum, iar

de aici, în 579, la Ancona, unde se păstrează şi azi. Sfinţii Epictet şi

Astion de la Halmyris (Dunavăţ) au fost executaţi prin decapitare la

8 iulie 290. Epictet era preot, iar Astion ucenic, fiul unui guvernator

din Orient. Ei au fost cunoscuţi prin viaţa lor curată, prin zelul misionar

şi prin fapte minunate321. Biserica îi prăznuieşte pe 8 iulie şi 23 mai. La

5 iunie se serbau la Tomis martirii Marcian, Nicandru şi Apoloniu, sol-

daţi creştini executaţi la Aegyssos ori Durostorum. Peste alte cinci zile

este pomenit şi Emilian cu alţi 44 de martiri la Durostorum pe 18 iulie

318 Ibid., p. 338. 319 Ene Branişte, Sfinţi mărturisitori şi martiri cinstiţi de străromânii noştri pe

pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, în lumina mărturiilor istorice, epigrafice

şi arheologice, în vol. Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării de Jos, Editura

Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1981, p. 111. 320 Ene Branişte, op. cit., p. 115. 321 Ibidem, p. 119.

100

362 şi alţi martiri322. Exista un cult al martirilor, aceştia erau cinstiţi

mai întâi prin pomenirea anuală în ziua morţii martirice, prin săvâr-

şirea Liturghiei pe mormintele lor şi apoi împărtăşirea celor prezenţi.

Clericii ţineau predici de laudă, comemorând credinţa lor şi se citeau

actele martirice: Dasius la Axiopolis, Epictet şi Astion la Halmyris323.

Viaţa creştină înfloritoare a fost atestată şi prin dezvoltarea

monahismului de tip răsăritean, el legând Scythia de centrele mona-

hale din Palestina şi Egipt. În vechime orice episcopie era în acelaşi

timp şi un centru monastic, iar episcopii înşişi proveneau din cinul

monahal sau dintre celibatari, având în jurul lor călugări pentru sluji-

re şi alte trebuinţe bisericeşti324. Episcopul Teotim I a rămas cea mai

distinsă personalitate a monahismului dobrogean, fiind, după cronici,

un bărbat hrănit pentru filosofie325. Audius din Mesopotamia a ridicat

câteva mănăstiri în rândul cărora a înflorit regula călugărească, deprin-

derea de a trăi în feciorie şi o asceză deosebit de severă326. Complexul

monahal de la Basarabi (Murfatlar), datează de la sfârşitul veacului

al IV-lea şi începutul celui următor l-a adăpostit chiar şi pe episcopul

eparhiot, în veacul al VII-lea. Alt centru monahal a fost la Niculiţel,

numit locul Mănăstirea. Se presupune că cetatea Chilia Veche din

Deltă îşi are la rându-i originea etimologică în chilia călugărească.

322 Ibid., p. 125. 323 Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche…, p. 75. 324 Epifanie Norocel, op. cit., p. 75. 325 Ibidem, p. 76. 326 Ibid.

101

Viaţa bisericească a românilor bănăţeni de la origini până la

mijlocul secolului al XX-lea

De la primele manifestări umane s-a constatat prezenţa unor

trăsături religioase, astfel că omul din neolitic şi-a creat reprezentări fa-

buloase antropo- şi zoomorfe, ce-l ajutau după convingerea sa mitope-

ică în lupta contra stihiilor. Femeile realizate din lut ars ori din piatră,

sunt chipuri ale unor zeităţi ale fecundităţii şi fertilităţii; în acelaşi

context se înscrie şi pâinea din lut ars de la Caransebeş sau cea de la

Ohaba-Mâtnic327. Manifestările religioase sunt atestate prin cultul

morţilor, decedaţii nu erau părăsiţi, ci înmormântaţi, iar în epoca bron-

zului au fost acoperiţi cu ocru roşu, ocrul simbolizând sângele, adică

însăşi viaţa.

Religia geto-dacilor a avut în prim plan figura lui Zamolxis,

care fusese după grecii din Pont – sclavul lui Pitagora –, el nemaifiind

un get, ci un grec oarecare. Platon îl înfăţişează pe Zamolxis ca fiind:

zeu, rege şi medic, care vindecă bolile printr-o metodă specială, în-

grijind întregul corp pentru vindecarea membrului bolnav şi îngrijind

sufletul pentru a vindeca trupul. În ceea ce-l priveşte pe Gebeleizis,

cercetătorul I. I. Russu susţine că ar fi vorba de o zeitate uraniană a

cerului şi în special a fulgerului, astfel avem de a face cu două zeităţi

cu totul deosebite: Zamolxis, zeul pământului, al vegetaţiei şi al

morţilor şi Gebeleizis, zeul cerului, al fulgerului şi al trăsnetului328.

Exista apoi, cultul tracic al Cavakerilor Danubieni, – divinităţi ecves-

tre –, de gen sincretist, dogma cavalerilor o reprezenta lupta între bine

şi rău în univers. O mare zeiţă, adesea întovărăşită cu Nemesis, pri-

meşte un cavaler-zeu şi-i hrăneşte calul329.

Creştinismul străromânilor a fost propovăduit în nordul Du-

nării de către Sfântul Apostol Andrei. Noua religie a primit atât în

nordul, cât şi în sudul fluviului o factură populară. În religia creştină

,,Lumina Divină”, 2007, nr. 750, p. 17-34. 327 Vasile V. Muntean, Contribuţii la istoria Banatului, Editura Mitropolie Banatu-

lui, Timişoara, 1990. (Se va prescurta Contribuţii la…). 328 I. I. Russu, Religia geto-dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, în ,,Anuarul

Institutului de Studii Clasice”, V, Cluj, 1947, p. 44. 329 Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 367.

102

au fost înglobate credinţe ancestrale păstrate în timp. În Dacia, religi-

ozitatea păgână prezenta vădite tendinţe spre monoteism şi universa-

litate, ele au pregătit, într-un fel sau altul, ascensiunea creştinismului

în lumea mediteraneeană330. Biserica a fost organizată în două episcopii cu sediul la Arcida-

va – localitate identificată de Vasile Pârvan cu Vărădia – şi Lederata. Cea de la Arcidava a depins jurisdicţional de Arhiepiscopia Iustiniana Prima. Basileul bizantin, Iustinian, după informaţiile date de Procopius de Cezareea a ridicat o mulţime de cetăţi în nordul Dunării331.

La Sânnicolaul Mare (jud. Timiş) a fost descoperit un tezaur cu 21 de farfurii, două din ele sunt decorate cu cruce şi inscripţii în limba greacă dar şi cu caractere runice. La începutul fiecărui text se află o cruce monogramatică cu următorul text: ,,cu apă sfinţită, curăţeşte-mă Doamne spre viaţa veşnică”. Academicianul Alexandru Elian a pro-pus următoarea lectură: ,,Cu apă curăţeşte-l pre el (pe disc) în pârâul învecinat332. Cele două farfurii datează din veacurile IV-VI folosite pentru păstrarea apei sfinţite. O altă descoperire, paleocreştină, este cea a inelului de bronz, în formă de cruce, scos din albia râului Caraş. De la Sacoşu Turcesc (jud. Timiş) avem un inel de bronz cu cruce pe suprafaţa sigiliului, iar de la Mehadia (jud. Caraş-Severin), un inel de formă circulară, înfăţişând un păun care ţine în gheare un delfin cu o ramură de măslin în gură333. Centrul de la Tibiscum (Jupa, Caransebeş, jud. Caraş-Severin) – cercetat de universitarii Petru Bona şi Doina Benea – a dat luminii mai multe materiale creştine: o fibulă cu cap de delfin, confecţionată prin turnare, acul în forma unui peşte, coada termi-nându-se printr-o cruce, datează din veacurile II-III; un vas cu butonul modelat în formă de cruce din sec. IV-V şi un capac care are incizat pe buton, semnul crucii pe un triunghi, care semnifică Sfânta Treime după opinia cercetătoarei Doina Benea. De la Măhala (Caransebeş) avem un alt capac cu cruce şi o fibulă emailată din bronz cu capul în

330 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, B. Thr., Bucureşti,

1997, p. 98. 331 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 175. (Se va

prescurta in continuare Istoria Bisericii…). 332 Vasile V. Muntean, Contribuţii la…, p. 67. 333 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV. Interferenţe spirituale, vol. II,

Editura de Vest, Timişoara, 1999, p. 72. (Se va prescurta în continuare Dacia sud-

vestică…).

103

formă de cruce. În aşezarea de la Cioreni (Timişoara) s-a descoperit un pahar cu dimensiunile: 6 cm lungime, diametrul de 6 cm, modelat cu mâna, incizii în pasta crudă şi o crux grammata, cu reprezentări zoomorfe, şarpele, păun sau cocoş, şi o imagine umană cu braţele o-rizontal căzut pe spate334. Crucea cu braţele frânte poate fi socotit un împrumut sarmatic. Paharul este considerat un vas de cult.

O altă mărturie paleocreştină este prescurnicerul de la Jabăr

(jud. Timiş) care datează din secolul al IV-lea şi are un sigiliu ars în

formă de cruce335. La Periam (jud. Timiş) a fost descoperit un vas

incizat cu semnul crucii, folosit probabil, pentru păstrarea aghiasmei.

De la Dierna au fost descoperite două linguriţe euharistice, din vea-

curile IV-VI şi două catarame cu traforaj cruciform. Din categoria

opaiţelor amintim pe cel de la Gornea (jud. Caraş-Severin), cu cruce

din veacul al III-lea. Un alt opaiţ executat dintr-o pastă fină de culoa-

re cărămizie, decorat înainte de ardere cu motive florale, din veacuri-

le II-III, pe care apare o suită de triunghiuri în care sunt incizate cruci.

Bazinul opaiţului are pe revers o cruce. Triunghiul – ar fi după măr-

turia prof. dr. Doina Benea – o reprezentare a naturii dumnezeieşti şi

omeneşti a lui Hristos, cele trei puncte reprezintă Sfânta Treime336.

Dintre lăcaşurile de cult amintim pe cele de la Tibiscum. Aici

a fost scoasă la lumină – de către Marius Moga, Petru Bona şi Doina

Benea – în urma cercetărilor un edificiu în plan simplu dreptunghiu-

lar, încheiat pe latura de nord-est cu o absidă, clădirea este în plan

rectangular, dimensiuni 10,90/ 7,50, construită din piatră de râu şi

mortar, clădirii i s-a adăugat ulterior absida cu o înălţime de 2,80 m,

iar în a treia etapă a fost inclus sistemul de încălzire în edificiu, toate

lucrările datează din veacurile III-IV337. Ulterior a fost adăugată o

altă încăpere, fără fundaţie.

Un alt edificiu bisericesc este cel de la Gornea, clădirea este

compusă din mai multe încăperi orientate est-vest, de dimensiuni

16,60/ 5,85 m, terminată la est cu o absidă. Clădirea a fost ridicată din

piatră de râu, legată cu mortar; spaţiul a fost împărţit în două

încăperi, iar în partea de vest a mai fost adăugată o încăpere. Aceste

334 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 84. 335 Marius Moga, Vestigii paleocreştine în Banat, în vol. In memoriam Constantini

Daicoviciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 98. 336 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 73-74. 337 Ibidem, p. 114.

104

încăperi servesc drept veşmântar şi proscomidiar, sau sunt locuinţele

unor clerici. În a doua parte de locuire a fost introdus sistemul de

încălzire. Basilica a funcţionat până în secolul al IV-lea338. La Morisena (Cenad, jud. Timiş) a fost descoperită o aşezare

eclesiastică care datează din veacurile IV-VI. Construită în stil bizan-tin, apoi suprapusă alta în stil gotic, biserica era construită din cără-midă arsă romană şi din piatră cioplită, avea un baptisteriu şi două cripte. Aici putea avea sediu un horepiscop sau chiar un episcop339.

În Dacia sud-vestică a veacurilor IV-VI au existat comunităţi creştine, atât în mediul rural, cât şi în cel urban; creştinii din Dacia nu au trăit izolaţi, ci s-au manifestat în cadrul unor comunităţi care au dispus de loc de cult.

Este deja ştiut că bazileul Iustinian cel Mare (527-565) a res-tabilit autoritatea bizantină la Dunăre. O măsură de reorganizare bi-sericească a fost crearea la Tauresium, locul de baştină al împăratului, a Arhiepiscopiei Iustiniana Prima. Acest lucru reiese din cuprinsul Novelei XI, singura redactată în limba latină. Faţă de această arhiepis-copie depindea canonic Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, provincial Praevalitana, Macedonia Secunda şi par-tea din Panonia Secunda unde era cetatea Bacensis. Ea se adresa po-pulaţiei romanizate, ierarhii erau latini, lucru dedus şi prin onomasti-că: Cattelanus, Benenatus şi Baunatius. Arhiepiscopia a avut şi două castre episcopale dunărene: Lederatta şi Recidiva. Identificarea celor două «cives-uri» menţionată în Novelă, ca fiind situate în stânga Du-nării, în Banat. Pentru Lederata, chiar Procopius spunea că, în vremea lui, vechea Lederată se numea Literatta. Era aşezată în faţa cetăţii Novae, pe malul stâng al Dunării, la o mică distanţă de Viminacium (actualul Kostolac). Cealaltă «civitas», Recidiva a fost identificată cu Arcidava (Vărădia), care e situată pe primul drum roman ce pătrundea în Dacia, pornind de la Viminacium, Lederata, Bersobis, Azizis la Tibiscum. Abia la începutul secolului al VII-lea Arhiepiscopia a slăbit datorită năvălirilor barbare, pentru ca Leon al III-lea Isaurul la 731 să o desfi-inţeze, iar episcopiile sufragane să fie trecute sub jurisdicţia patriar-hului din Constantinopol340.

338 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 180. 339 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1977, p. 35. (Se va prescurta în continuare Monografia Mitropoliei…). 340 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei…, p. 36.

105

În jurul anului 900, ungurii încercând să înainteze spre Banat

s-au izbit de organizarea voievodală care s-a întins între Dunăre şi

Mureş care a reuşit să-şi impună forma de conducere în faţa unguri-

lor. În apropierea anului 1002, Ochtum, urmaşul lui Glad, probabil

nepot, după primele victorii bizantine împotriva bulgarilor, a mers la

Vidin unde a acceptat suzeranitatea bazileului, s-a botezat şi a con-

struit apoi la Morisena o mănăstire ortodoxă închinată Sfântului Ioan

Botezătorul, cu călugări din Bizanţ. Ochtum a înzestrat mănăstirea cu

privilegii încât călugării de aici aveau a treia parte din veniturile ce-

tăţii Morisenei. Situaţia acceasta a durat până în jurul anului 1028341.

Cenad după ce a purtat o victorie finală împotriva lui Ochtum, a adus

aici pe călugărul benedictin, Gerard, împreună cu alţi 12 călugări, pe

care îi aşează în Morisena. Călugării ortodocşi au fost mutaţi în Mă-

năstirea Sfântul Gheorghe din Maidan, mănăstire ridicată pe locul

unde a fost învins Ochtum. Sfântul Gerard a devenit misionar al un-

gurilor, fiind martirizat după moartea regelui Ştefan cel Sfânt, fiind

menţionat în martirologiul apusean.

Gerard a organizat la Cenad o episcopie catolică începând cu

anul 1030, pe care a păstorit-o până în anul 1046. De numele său se

leagă introducerea cultului Maicii Domnului în Ungaria, a condam-

nat concubinajul, căsătoria preoţilor, existând de atunci preoţi căsăto-

riţi, ceea ce trădează încreştinarea răsăriteană a ungurilor. În Bizanţ,

după înfrângerea bulgarilor de către Vasile Bulgaroctonul (1018) s-a

înfiinţat Patriarhia Ohridei, devenită autocefală, bucurându-se de o lar-

gă autonomie bisericească. Ei, îi era subordonată canonic Episcopia

de Branicevo, căreia îi era supus şi castrul episcopal de la Dibiskos,

existând astfel din 1019 un centru ierarhic al Banatului. Majoritatea

cercetătorilor înclină să identifice episcopia cu Jupa (Caransebeş),

Alexandru Elian şi Răzvan Theodorescu o identifică cu vechiul Ti-

biscum, iar I. D. Suciu cu Timişoara. După părerea ultimului istoric

menţionat, în anii 1019-1020, castrul Tibiscum nu mai exista. Dă to-

todată şi o posibilă etimologie a oraşului Timişoara: oraşul îşi trage

numele de la cuvântul traco-dac ,,Tibis” sau ,,Tivis”, care înseamnă

mlaştină, noroi, nămol. Sufixul ,,oara” indică o cetate sau târg, pro-

venind de la maghiarul ,,var” = cetate, castru342.

341 I. D. Suciu, op. cit., p. 37. 342 Ibidem, p. 38.

106

Începând cu veacul al XIII-lea se pot observa acţiuni de cato-

licizare a ortodocşilor organizate de papa Inocenţiu al III-lea. Trebuie

înţeles acest eveniment în contextul politic internaţional, cruciaţii ce-

lei de a patra cruciade (1204), au rămas în Constantinopol unde au

creat Imperiul latin de Constantinopol care a durat până în 1261 şi

astfel a fost slăbită influenţa Bizanţului în Banat. În anul 1215 s-a

întrunit Sinodul al IV-lea Lateran care a interzis existenţa episcopilor

latini alături de cei ortodocşi. După primele două mănăstiri ortodoxe

de la Morisena şi Maidan, au apărut şi alte aşezări cu acelaşi scop:

schitul rupestru de la Gura Chindiei (Pescari, jud. Caraş-Severin), din

anul 1204 în ţinutul Şemlacului, au existat numeroase mănăstiri orto-

doxe şi una latină (catolică)343.

În întreg veacul al XIII-lea sunt datate următoarele lăcaşuri

monastice: Isou, Kenez, Şăraca – Şemlac, Vărădia, Căvăran, Mănăş-

tiur (ultimele două din sec. XIV-XV), iar de la cumpăna secolelor

XIV-XV, Partoş, Sfântul Nicolae – Lugoj. După opinia bizantinolo-

gului maghiar Gy. Moravcsik existau în sudul Ungariei, incluzând şi

Banatul 600 de mănăstiri. Un continuator al ştiinţei istoricului ma-

ghiar, Vasile V. Muntean a inclus în numărul mănăstirilor de 600 şi

bisericile de mir, cele mai multe ridicate din lemn, planul lor fiind a-

semănător cu cel al caselor ţărăneşti. În cadrul mănăstirilor, călugării

au dus un trai semichinovial adică nu duceau o viaţă în comun sau

obşte, o chinovie desăvârşită care erau doar la Bizanţ şi la Athos344.

În cadrul măsurilor de catolicizare se includea şi cea din 1314

dată de papa Clement al V-lea prin care se acorda iertare de păcate

tuturor celor din Ungaria care vor deceda în luptele cu tătarii şi schis-

maticii. Regele Ludovic I a dat o prescripţie în 1366 cu privire la per-

secutarea preoţilor români, poruncind tuturor nobililor şi proprietari-

lor, precum şi cetăţilor şi satelor libere din comitatele regale Cuvin şi

Caraş, care au preoţi slavi sau schismatici ce stau la ei, să-i aducă la

comitele Benedict sau la fratele său, magistrul Petru345.

George Popoviciu bazându-se pe mărturia lui A. D. Xenopol

afirma următoarele: ,,Situaţia românilor prin proselitismul bisericei

apusene se agravează. […] Papii, necontenit la pândă pentru a-şi lăţi

343 Vasile V. Muntean, Contribuţii la…, p. 122. 344 Ibidem, p. 130. 345 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei…, p. 53-54.

107

autoritatea, după ce puseră sub piciorul lor întregul apus, îşi îndrep-

tară privirile şi asupra răsăritului, unde şi aici erau popoare multe şi

bogate, din a căror supunere ei puteau trage însemnate foloase”346. Totuşi populaţia ortodoxă, românească era preponderentă, în

anii 1332-1337 şi ajungea procentual la 95%, iar cea catolică, deci maghiară, abia la 5%. În 1376 ori la începutul anului următor când Banatul de Severin era sub regii maghiari, s-a întemeiat Episcopia catolică de Severin, a doua după cea a Cenadului.

În anul 1366, Ioan al V-lea Paleologul a mers la Ludovic I la Buda pentru a primi ajutor împotriva turcilor. În drumul său, bazileul bizantin a poposit la Caransebeş unde a fost primit cu mare fast de cne-zii români din acest district, iar la reîntoarcere a poposit din nou aici. Regele maghiar Sigismund de Luxemburg a adus în ţinutul Severinu-lui, cavalerii teutoni, care însă nu au putut schimba starea confesio-nală a românilor bănăţeni. Călugării minoriţi ajunşi la Caransebeş în 1372 au notat despre ortodocşii din district: În districtul Sebeşului s-au aflat oameni schismatici şi cu viaţă rea, care posedând până în prezent unele moşii cu titlul de nobleţe sau de usufruct au ţinut şi adăpostit acolo, preoţi schismatici care au ademenit pe mulţi catolici, dintre oamenii de stare inferioară cu învăţăturile false şi căzând în rătăcire au trecut la ritul schismatic, cel osândit de Biserica Universală, cre-zând că fac bine astfel347. Deci, pe moşiile cnezilor români erau preoţi ortodocşi, care desfăşurau misiune creştină în acest district românesc. Pentru întărirea catolicismului au fost aduşi din sudul Banatului, în 1429-1430 cavalerii teutoni. Printre privilegiile acordate acestora este şi acela de a avea drept jurisdicţie asupra nobililor români din districtele Mehadia, Almăj şi Ilidia. După 1432 la conducerea Imperiului s-a ridicat, fiul Elisabetei din Margina, Ioan de Hunedoara, el a continuat politica înaintaşului său, având ca sfetnic pe temutul inchizitor Ioan de Capistrano, care a dezlănţuit o cruntă persecuţie care a vizat Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat, fiul lui Ioan de Hunedoara, Matei Corvin a obligat pe toţi ortodocşii din Transilvania care locuiesc pe moşiile catolicilor să plătească dijmă Episcopiei catolice de Alba Iulia.

346 George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Editura Coloman Nemeş, Lugoj,

1904, p. 160. 347 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei…, p. 57-58.

108

De la anul 1401, Transilvania şi Banatul au intrat bisericeşte

sub oblăduirea mitropolitului Ungrovlahiei, în calitate de exarh a toată

Ungaria şi al plaiurilor. Ofensiva Bisericii Catolice s-a resimţit până la

căderea Banatului sub turci. Un centru ortodox a rezidat probabil la

Mehadia, dependent de Episcopia Râmnicului, titularul era episcop

,,şi a toată Mehadia”. I. D. Suciu a opiniat faptul că centrul ortodox de

la Mehadia (probabil un vicariat) a depins de Mitropolia Severinului.

La sfârşitul veacului al XV-lea este menţionat primul episcop

al Caransebeşului, vlădica Partenie care şi-a avut reşedinţa – după I. D.

Suciu – la Vârşeţ. Viaţa monahală s-a îmbogăţit cu mănăstirile Sân-

george, Ogradena Veche (1453), Vărădia şi Srediştea Mică.

În secolul următor, Banatul a fost împărţit în Paşalâcul de Ti-

mişoara şi Banatul de Caransebeş-Lugoj. După bătălia de la Mohacs

(1526) Ungaria a fost împărţită între Ferdinand de Habsburg şi Ioan

Zapolya, voievodul Transilvaniei. În 1668, Banatul de Caransebeş-Lu-

goj a fost încorporat Paşalâcului de Timişoara. Banatul a rămas sub

turci până în 1718, când jugul de lemn este schimbat cu cel de fier al

austriecilor. Sub raport bisericesc, în anul 1564 Reforma a început a se

propaga în mod oficial în Banatul de Caransebeş-Lugoj. Propaganda

reformată sau calvină atrăsese câţiva români, majoritatea aderenţilor

fiind însă maghiari. La Caransebeş şi Lugoj au funcţionat biserici

calvine, dependente de superintendentul calvin, cultul divin s-a ţinut

în româneşte şi ungureşte. În 1557 s-a reînfiinţat Patriarhia de Ipek,

noua patriarhie şi-a întins jurisdicţia şi asupra Banatului de vest. Avem

din această perioadă câţiva ierarhi la Timişoara, cunoscuţi: mitropo-

litul Neofit (c. 1608-1613), mitropolitul Iosif cel Sfânt (1650-1653),

Mihail, episcop al Timişoarei şi Becicherecului (1686), Vasile, epis-

cop (1688) şi un alt Vasile, mitropolit (1692)348.

În timpul dintre 1552-1568 peste creştinii bănăţeni din Bana-

tul de Caransebeş-Lugoj au păstorit mitropoliţii Transilvaniei: Sava

din Lancrăm, Sava Brancovici care a avut jurisdicţie şi peste Severin.

În anul 1693 mitrpolitul Teofil a sfinţit biserica din satul Sârbova (jud.

Timiş). În general, turcii au fost mai toleranţi faţă de Biserica Ortodoxă

din Banat, lucru care reiese din cronica vremii: Populaţia Banatului a

avut în acea epocă cultura sa, avea biserici (cu organizaţie bisericească

348 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 176.

109

foarte veche), şcoli şi mai ales o artă şi o literatură poporală superi-

oară, cu mult mai bogată şi mai frumoasă decât a maselor apusene

contemporane349. Potrivit legilor turceşti, patriarhul, mitropoliţii şi

episcopii erau consideraţi înalţi demnitari ai Imperiului, neputând fi

acuzaţi decât în faţa Divanului. Patriarhia de Ipek a adunat mile de la

ortodocşii din Paşalâcul Timişoarei, de la mănăstirile Partoş, Mesici,

Srediştea, Sîngeorge. Biserica din Paşalâcul de Timişoara a fost bine

organizată. În fiecare sat exista câte un preot, iar la oraşe doi sau trei.

Sunt amintite ca sedii de protopopiate oraşele Timişoara, Becicherecul

Mare şi comuna Doloave. Nu se cunoaşte data când Patriarhia de Ipek

a organizat cele două eparhii bănăţene de la Timişoara şi Vârşeţ, nici

care au fost primii lor episcopi. Ceea ce ştim precis este faptul că în

1594 ele erau deja organizate având fiecare un episcop în frunte350.

La Vârşeţ este amintit episcopul Teodor Nestorovici, urmat de Simion, Antonie în 1622, Teodosie, iar în 1695 a fost instalat Ştefan

Ştibiţa care a păstorit până în 1702. La Timişoara, după Neofit, a ur-mat Iosif cel Nou. Aromân, călugărit la Athos, după o scurtă păstori-

re s-a retras la Mănăstirea Partoş, unde a trăit până în 1655 sau 1656. Despre acest lucru avem o consemnare făcută în 1749 pe o Evanghe-

lie de un negustor: ,,Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet,

aşa numită Evanghelie, o dau eu păcătosul robul lui Dumnezeu Hagi Peici la Mănăstirea Partoş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică

Iosif, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail”351. Dintre urmaşii în sca-unul vlădicesc de la Timişoara îi amintim pe Mihail (1681-1687),

Vasile (1688) şi Isaia Diaconovici (1695-1710). Sunt menţionaţi şi alţi ierarhi pribegi în diferite localităţi, astfel la Becicherecul Mare

este amintit în 1609 episcopul Visarion, Sofronie în 1651 la Hodoş şi Daniel în 1653.

Figura ierarhului Iosif cel Nou rămâne proeminentă pentru is-

toria eparhiei Timişoarei, făcător de minuni, din 1782 avem şi icoana

sfântului pictată de preotul Ştefan Bogoslavici, la cererea protopopu-

lui Ioan Şuboni al Jebelului, care a donat-o Mănăstirii Partoş. Înce-

pând din 1956, moaştele sfântului se află în catedrala mitropolitană

349 Ioan Stoia Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Editura Naţională, Timişoara,

1940, p. 50. 350 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei…, p. 92. 351 Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Editura Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1976, p. 108.

110

de la Timişoara: Racla ce adăposteşte moaştele este aşezată în partea

dreaptă a pronaosului, între două coloane, pe un soclu din beton armat

îmbrăcat în marmoră artificială roşie. Racla este confecţionată din

lemn de palisandru, pin, păr, tisă şi lămâi. Pe capacul ei este sculptat

Sfântul Iosif cel Nou352. Prin Pacea de la Carloviţ (1699), habsburgii au anexat Tran-

silvania şi Banatul de Caransebeş-Lugoj, dar şi cetăţile Cenad, Becse şi Becicherecul Mare. Timişoara a capitulat în 1716, întregul Banat a rămas sub stăpânire austriacă. Prin Pacea de la Pasarovitz, habsburgii au anexat şi Oltenia şi Serbia. Odată cu retragerea trupelor austriece, patriarhul Arsenie al III-lea Cernoevici însoţit de credincioşi şi unii episcopi s-a refugiat în Imperiul Austriac. Patriarhul a avut jurisdicţie şi asupra românilor ortodocşi din Banat. Existau şapte eparhii sufragane patriarhului sârb: Timişoara şi Ineu, Carlstadt şi Zrinopole, Seghedin, Buda, Mohacs şi Sighet, Vârşeţ, Oradea şi Eger. Dintre acestea două erau în Banat, la Timişoara a păstorit Isaia Diaconovici, iar la Vârşeţ Spiridon Ştibiţa. Patriarhul sârb şi-a avut reşedinţa la Mănăstirea Kruşedol, şi abia după aceea la Carloviţ. În marele val, venit cu Arsenie mulţi erau sârbi, dar şi albanezi şi macedo-români stabiliţi în centrul Ungariei, în părţile Budei. Prin Diploma din 18 iunie 1690 păstorul sârb primea noi drepturi sacramentale: ,,iar arhiepiscopul să aibă dreptul de a dispune asupra tuturor bisericilor orientale de rit grecesc, de a con-sacra episcopi şi de a numi preoţi în mănăstiri, de a zidi biserici”353.

Episcopul Moise Petrovici a mutat Mitropolia la Belgrad, iar la Timişoara a fost instalată în 1721 noua reşedinţă. Peste şapte ani, pe 25 februarie a fost stabilită întinderea eparhiei Caransebeşului, că-reia i s-au mai adăugat districtele vecine: Cluci, Craina, Crivina şi ce-tatea Orşova, din anul 1733 districtul Lugoj cu 13 sate. În 1741 Isaia Antonovici a fost numit episcop al Caransebeşului şi al Vârşeţului, iar în 1750 titular al Caransebeşului a fost Ioan Georgevici. Nu cunoaş-tem exact data când a luat fiinţă Episcopia de Vârşeţ şi nici întinderea teritorială. Dar se pare cu nu putea cuprinde decât districtele adminis-trative Vârşeţ şi Palanca şi probabil câteva comune din districtul Ti-

352 Petru Bona, Catedrala mitropolitană-simbol al Ortodoxiei Banatului, în vol. Istorie şi Ortodoxie, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p. 227. 353 Petru Bona, Biserica Ortodoxă Bănăţeană în lupta pentru obţinerea de drepturi confesionale, naţionale şi politice în cadrul Imperiului Habsburgic, în vol. Istorie şi Ortodoxie, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p. 21. (Se va prescurta în continuare Biserica Ortodoxă Bănăţeană…).

111

mişoara şi Becicherec354. Episcopul Damaschin al Râmnicului a dorit înfiinţarea unei ierarhii bisericeşti româneşti în Imperiul Habsburgic, independentă de cea sârbă. Astfel că pentru a realiza această idee, trimite un memoriu în 11 puncte Vienei prin care cerea reînfiinţarea Mitropoliei Severinului, prin ridicarea eparhiei Râmnicului la rangul de mitropolie, căreia să-i fie încredinţată Episcopia Mehadiei. În anul 1706 a luat naştere Episcopia Aradului.

În ceea ce priveşte Uniaţia în Banat, românii din părţile un-gurene şi bănăţene, prudenţi când au văzut că mitropolitul Atanasie Anghel a trecut la unirea cu Biserica Romei, s-au pus sub scutul pri-vilegiilor date sârbilor şi au format cu aceştia o singură biserică355.

Eparhia Timişoarei a fost condusă după moartea lui Ioanichie Vladisavlievici, în 1727 de Maxim Nestorovici (1727-1728), Nicolae Dimitrievici (1728-1744), George Popovici (1747-1757), Vikentie Ioanovici Vidak (1759-1774), Moise Putnik (1774-1781), Sofronie Chirilovici (1781-1786), Petru Petrovici (1786-1800).

În Episcopia de Caransebeş-Vârşeţ, după Moise Stanoevici a urmat pentru scurt timp Nicolae Dimitrievici (1726-1728), Maxim Nestorovici Georgevici (1749-1769), Vikentie Popovici (1774-1785), Iosif Ioanovici Şakabent (1786-1805). La început reşedinţa arhiereu-lui era în oraşul Caransebeş până în 1785, când episcopul Vikentie Popovici a mutat-o la Vârşeţ.

Francesco Grisselini caracterizează viaţa preoţimii şi a cre-dincioşilor din eparhiile bănăţene: ,,preoţii români, ca unii ce ţin de vechea biserică grecească, se căsătoresc. Aceasta trebuie să o facă înainte de sfinţirea lor. După aceea nu mai pot fi avansaţi la ranguri bisericeşti mai înalte. Acestea sunt rezervate doar celor trăind ca celibi şi care s-au călugărit. […] Românii postesc miercurea şi vinerea. Sâmbăta şi în toate celelalte zile ale săptămânii ei mănâncă şi carne, dacă nu e timpul postului. Românii ţin posturile mari deosebit de ri-guros. Nu numai că se hrănesc doar cu pâine, garnituri de legume şi păstăioase, ba unii merg cu înfrânarea atât de departe, încât nu se a-propie de soţiile lor şi, mai mult, nici nu îngăduie să le se ia sânge pentru că s-ar îmbolnăvi…”356.

354 Petru Bona, Biserica Ortodoxă Bănăţeană…, p. 25. 355 Ibidem, p. 32. 356 Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoa-rei, traducere, studiu introductiv şi note de Costin Feneşan, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 173.

112

Pentru apărarea Ortodoxiei, împotriva mişcării uniate, ce ur-

mărea deznaţionalizarea românilor, s-a ridicat Visarion Sarai, care a

pornit dintr-o mănăstire din Slavonia, prin Banat spre Transilvania.

În Banat a poposit la Mănăstirea Partoş în drumul spre Timişoara. La

Lipova (jud. Arad) a ridicat o cruce şi a îmbărbătat pe românii orto-

docşi. Din documentele vremii aflăm următoarele: ,,Acela umblă îm-

brăcat în veşmânt vineţiu, aşa ca monahii vasilieni din Moldova, în

cap poartă un potcap, de care atârnă icoanele Mântuitorului şi Născă-

toarei de Dumnezeu; de stat este mărunt, cu barbă scurtă, neagră şi la

faţă amead nu primeşte nimic, fără numai legume, ca să mănânce, dar

se spune despre el că are bani…”357. În Banat, Uniaţia a suferit un eşec, deoarece românii au făcut

front comun cu sârbii, punându-se sub tutela Mitropoliei de Belgrad încă din 1720, aceasta a avut jurisdicţie asupra episcopiilor de la Ti-mişoara şi Vârşeţ. În anul 1757, Episcopia de Vârşeţ-Caransebeş a avut cinci protopopiate: Caransebeş cu 62 de comune, Vârşeţ cu 56 de comune, Palanca cu 43 de comune, Mehadia cu 41 de comune şi Lugoj cu 33 de comune. În 1776 a apărut un nou protopopiat, cel de la Vărădia cu 34 de parohii şi două filii. Eparhia a avut şi şase mănăstiri: Mesici, Srediştea, Cusici, Zlatiţa, Baziaş. În Episcopia Timişoarei e-rau patru protopopiate: Becei, Cenad, Variaş şi Lipova.

Alţi doi participanţi la revoltele împotriva Uniaţiei: Oprea Miclăuş şi preotul Moise Măcinic s-au adăpostit din pricina autorită-ţilor în Banat, la Becicherec. Aici în 1752 au sosit alţi doi participanţi la luptele pentru apărarea Ortodoxiei: preoţii Ioan din Galeş şi Ioan de la Poiana Sibiului. Becicherecul a devenit în scurt timp centrul de unde s-au îndreptat jalbele spre Viena pentru eliberarea religioasă a românilor din Transilvania358.

După statistici în Eparhia Timişoarei din cei 605 preoţi, un număr de 35 au venit din Ţara Românească, iar din Transilvania s-au stabilit aici, 53 de preoţi. În Episcopia de Caransebeş-Vârşeţ din totalul de 389 de preoţi, 51 erau din Transilvania şi 45 din Ţara Românească. Dintre preoţii ardeleni, veniţi în Banat, îl menţionăm pe Athanasie Stoica, tatăl cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg, protopopul Meha-

357 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei

Banatului, vol. II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 187. (Se va

prescurta în continuare Documente privitoare la istoria Mitropoliei…). 358 I. D. Suciu, Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei…, p. 124.

113

diei. Un alt slujitor al altarului din Transilvania a fost Ioan Piuariu, tatăl celebrului oculist Ioan Piuariu – Molnar. Poreclit ,,Popa Tunsu” din pricina împotrivirii politicii prozelitiste a episcopului Petru Pavel Aron. În Banat a fost paroh în Sânnicolaul Mare între anii 1772-1782. Membrii familiei sale au păstorit în oraş până în 1859, când s-a stins preotul Dimitrie, ultimul reprezentant al acestei familii.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea este şi orizontul ctitoririilor catedralelor monumentale din Banat. În 1759 prin Gavriil Gurean au început lucrările la biserica cu două turnuri din Lugoj. În Caransebeş, biserica Sfântul Gheorghe, în 1738, biserica Sfântul Ioan Botezătorul, sfinţită în 1781. La Vârşeţ s-a ridicat biserica episcopală în 1770-1786, iar la Timişoara au început tot acum lucrările la catedrala şi reşedinţa eparhială sârbească în 1748. În 1786 s-a ridicat biserica ortodoxă ro-mână din Mehala care a devenit ulterior prima catedrală episcopală pentru ierarhia ortodoxă românească.

Începând din anul 1790, episcopii greco-orientali din Impe-riul Habsburgic au avut dreptul de reprezentare în Dietă, astfel acest post de episcop a fost râvnit de personalităţi ale culturii româneşti din Banat: preotul Dimitrie Ţichindeal, Moise Nicoară, Damaschin Bojâncă şi mai târziu Vincenţiu Babeş.

În 1865 a luat fiinţă la insistenţele mitropolitului Andrei Şaguna, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, care a reactivat de fapt tradiţia vlădicească a Ardealului. Mitropolia are sediul la Sibiu. Până la aceas-tă dată eparhiile Timişoarei şi Caransebeş-Vârşeţului au fost păstorite de ierarhi sârbi, la Timişoara: Ştefan Avacumovici (1801-1822), Iosif Putnik (1822-1830), Maxim Manuilovici (1833-1838), Pantelimon Jivkovici (1839-1851), Samuil Maşirevici (1853-1864), Anton Nako (1864-1869). La Vârşeţ după moartea lui Iosif Ioanovici – Şakabent a fost numit Petru Ioanovici – Vidak (1806-1818), Iosif Putnik (1819-1828), Maxim Manuilovici (1829-1833), Iosif Raicici (1834-1842), Ştefan Popovici (1843-1849), Emilian Kenghelaţ (1853-1865). Faţă de veacul al XVIII, noul secol a adus câteva modificări: au apărut epis-copi de neam român, dar cu onomastică slavizată: Maxim Manuilovici, Ştefan Popovici, Emilian Kenghelaţ, macedo-români: Anton Nako. În ceea ce priveşte credincioşii uniţi cu Roma, în 1777 au existat în Banat şi Arad doar două parohii, la Timişoara şi Zăbrani. Cei de la Zăbrani, în urma acţiunii lui Visarion Sarai au revenit la Ortodoxie. Datorită prozelitismului promovat de Samuil Vulcan, episcopul unit de Ora-dea, au trecut la Uniaţie câteva comune bănăţene: Chizdia (1832),

114

Izvin (1833), Lugoj, Budinţ (1837), Zorlenţu Mare (1839), Zgribeşti (1839), Igriş (1839) şi Fârliug. În 1853 s-a înfiinţat Episcopia unită de Lugoj, cu 22 de parohii bănăţene şi 91 ardelene din comitatul Hu-nedoarei. Istoricul Ştefan Lupşa a considerat numărul parohiilor bă-năţene a fi mai mic, doar de 14 parohii.

În 1854 a fost ales primul ierarh unit al Lugojului, în persoana

canonicului de la Oradea, Alexandru Dobra, care a păstorit până în

1870. Franz Iosif I a aprobat după mai multe memorii în 1864 o nouă

Mitropolie Ortodoxă pentru românii din Transilvania şi Ungaria. Buco-

vina având Mitropolie autonomă. În activitatea petiţionară pentru re-

activarea Mitropoliei Ardealului s-au distins şi bănăţenii: Procopie

Ivaşcovici, Andrei Mocioni, Vincenţiu Babeş, Constantin Gruici, pro-

topopul Belinţului, Aurel Maniu, Ioan Marcu, protopopul Lugojului.

Pentru Banat s-a propus două eparhii la Timişoara şi Caransebeş,

Episcopia sârbă de Timişoara urma să se mute la Chichinda Mare.

În 8 iulie 1865 au fost publicate două diplome împărăteşti prin

care s-a comunicat înfiinţarea eparhiilor greco-ortodoxe a Caransebe-

şului şi Aradului. Episcopia Aradului a cuprins pe lângă protopopia-

tele arădene şi unele din Banat: Hasiaş, Lipova, Timişoara, Cenad,

Chichinda Mare, Becicherecul Mare. Iar Episcopia Caransebeşului a

primit protopopiatele: Caransebeş, Mehadia, Lugoj, Făget, Vărădia

cu sediul la Oraviţa, Jebel, Vârşeţ, Palanca, Panciova şi Ciacova.

Pentru românii bănăţeni au fost numiţi doi episcopi, unul cu

reşedinţa la Caransebeş şi celălalt la Arad. Odată cu mutarea scaunului

vlădicesc de la Vârşeţ la Caransebeş, a fost numit şi primul păstor în

persoana protopopului braşovean Ioan Popasu – asemănat de istoricul

Ioan Lupaş cu Andrei Şaguna – remarcat în lupta naţională a români-

lor de la 1848, contribuind decisiv la reînfiinţarea Mitropoliei Tran-

silvaniei: Reînfiinţarea Mitropoliei în urma Sinodului de la Carloviţ

din 1864/1865 s-a datorat şi luptei duse de Ioan Popasu359. Ajuns e-

piscop a organizat pe 26 august 1865 o primă conferinţă în eparhie

unde a hotărât organele de conducere ale eparhiei, arondarea proto-

popiatelor, măsuri financiare pentru susţinerea episcopiei, cumpărarea

unei case pentru reşedinţa ierarhului. Primul consistoriu diecezan a fost

organizat după 1871, deci după legiferarea Regulamentului Organic

359 Petru Bona, Episcopia Caransebeşului, vol. II, Editura Marineasa, Timişoara,

2003, p. 15. (Se va prescurta în continuare Episcopia…).

115

şagunian, în trei secţii: senatul bisericesc compus din 14 membrii,

senatul şcolar cu 13 membrii şi senatul epitropesc cu 12 membrii. În

1886, Eparhia Caransebeşului a fost organizată în 11 protopopiate

care cuprindeau 311 parohii şi 37 filii. Episcopia dispunea de 318

biserici şi 413 preoţi360. Dintre realizările celui dintâi vlădică de la

restaurarea Episcopiei la Caransebeş amintim: mutarea secţiei româ-

neşti a Institutului Teologic de la Vârşeţ la Caransebeş, pregătirea a-

cestuia cu profesori destoinici cu studii în străinătate: Filaret Musta,

Ioan Nemoianu, Patriciu Dragalina, Ştefan Velovan, Vasile Goldiş,

Iosif Bălan şi Iosif Iuliu Olariu361, înfiinţarea unui Institut Pedagogic

(1876), îngrijirea învăţământului elementar românesc: Parohiile au

avut obligaţia să se preocupe de construcţiile şcolare, de recensămân-

tul copiilor, urmărirea frecvenţei elevilor la şcoală, de numirea învă-

ţătorilor362. Alte realizări notabile au fost: tipografia eparhială (1885),

librăria diecezană (1886), publicarea organului oficial al Episcopiei,

,,Foaie Diecezană” (1886), a unui calendar almanah ,,Calendarul ro-

mânului” (1889).

Urmaşul, în scaunul vlădicesc a fost tot un ardelean, Nicolae

Popea, colaborator – secretar eparhial şi vicar administrativ – al lui

Şaguna şi totodată fost candidat al scaunului vlădicesc de la Sibiu,

profesor la Institutul Teologic de aici. În 1889 a fost ales episcop al

Caransebeşului unde a păstorit 19 ani cu realizări însemnate: crearea

fondului de pensii al clerului, a unui fond preoţesc pentru ajutorarea

orfanilor şi văduvelor, a ridicat clădirea Institutului Teologic şi a cum-

părat pentru eparhie domeniile Marghita Mare, Dezeşi şi Visag. Îna-

inte de moarte şi-a donat întreaga avere (250.000 coroane) cu scopul

de a acorda burse tinerilor români363.

Cel de al treilea ierarh este mureşanul Miron Cristea. Absol-

vent al Institutului Teologic sibian şi al Facultăţii de Litere de la Uni-

versitatea din Budapesta care i-a conferit şi titlul de doctor cu teza:

Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din lite-

ratura română, lucrarea a fost şi prima monografie literară a operei

360 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Editura Mitro-

poliei Banatului, Timişoara, 1995, p. 44. (Se va prescurta în continuare Episcopul

Ioan Popasu…). 361 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei…, p. 205. 362 Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu…, p. 68. 363 Petru Bona, Episcopia…, p. 30-31.

116

lui Mihai Eminescu. Cristea a repus în circulaţie sintagma ,,Mihai

Eminescu – luceafărul poeziei româneşti”, rostită la înmormântarea

poetului, afirmând că ,,Luceafărul este ,,perla literaturii române”364.

În 1909 a devenit al treilea episcop al Caransebeşului unde a luptat

pentru libertatea învăţământului confesional, a construit şcoli şi s-a

ocupat de salarizarea corespunzătoare a dascălilor.

Iosif Traian Badescu, participant la revoluţia paşoptistă din

Banat a fost al patrulea episcop al Caransebeşului. A urmat studii fi-

losofice şi juridice la Budapesta şi teologice la Cernăuţi, coleg de stu-

dii cu Iuliu Olariu şi George Popovici, cele din urmă au fost încunu-

nate de titlul de doctor în teologie. La Caransebeş a deţinut mai multe

funcţii în cadrul Episcopiei: secretar eparhial, casier, referent al sena-

tului şcolar, consilier bisericesc. După o primă numire ca episcop în

1909, nerecunoscută de guvernul maghiar a fost ales în 1919 episcop

eparhiot păstorind până la moarte.

Sfinţirea de episcop nu a mai avut loc la Răşinari sau Sibiu – ca

cea a înaintaşilor –, ci la Caransebeş. Aici a hirotonit pe Filaret Musta

ca arhiereu-vicar, o măsură reparatorie la adresa venerabilului luptă-

tor pentru drepturi naţionale şi bisericeşti din eparhie. Prin grija sa a

fost ridicată o nouă reşedinţă eparhială, pe care a dotat-o în 1931 cu o

capelă. A înfiinţat în anul 1926 un atelier de lumânări, a reorganizat

publicaţia eparhială ,,Foaie Diecezană” şi tipografia diecezană pe ca-

re a înzestrat-o cu aparatură modernă. Cât timp a rezidat la Caranse-

beş a condus Institutul Teologic-Pedagogic până în 1924, întemeind

şi o şcoală de cântăreţi (1931). În anul 1922 a bus bazele unui muzeu

eparhial şi al unei colecţii ,,Biblioteca religioasă morală” (1930). O

altă ctitorie este cea a schitului de la Piatra Scrisă (com. Armeniş).

Tot cu studii la Cernăuţi a fost şi Vasile Lăzărescu, al cinci-

lea episcop al diecezei. Bănăţean – ca Badescu – născut în comuna

Jadani (astăzi Corneşti, jud. Timiş). Ca înaintaşul Miron Cristea a ur-

mat Literele la Budapesta apoi la Viena. A devenit prin concurs pro-

fesor la Institutul Teologic din Sibiu unde a predat între 1920-1924

Dogmatica şi Morala, apoi la Academia Teologică din Oradea. Dato-

rită valorii sale, Nicolae Ivan, episcopul Clujului i-a oferit postul de

vicar al eparhiei, împreună cu catedra şi rectoratul Academiei de pe

Someş, iar mitropolitul Nicolae Bălan şi-l dorea în continuare colabo-

364 Ibidem, p. 37.

117

rator la Sibiu: ,,Iubite părinte Lăzărescu, înainte de toate te felicit şi-ţi

împărtăşesc din parte-mi arhiereasca binecuvântare pentru intrarea în

cler. De la Sfinţia Ta, biserica va avea foloasele unui distins slujitor al

ei. Revin la propunerea ce Ţi-am făcut anul trecut de a reveni la Sibiu,

ca rector la Academie – şi te rog să-mi răspunzi urgent şi răspicat: da

ori ba. […] Cu arhiereşti binecuvântări, Mitropolitul Nicolae”365. Cu

toate acestea, tânărul arhimandrit a fost intronizat în 1933 ca episcop

al Caransebeşului. Prin grija sa a fost clădit în 1936 un nou internat

pentru studenţii teologi, a făcut de asemenea noi amenajări la vila e-

parhiei din Băile Herculane ce a fost mărită cu încă 12 camere. În

Caransebeş au fost cumpărate pentru folosul Episcopiei, casa proto-

popului Andrei Ghidiu şi palatul eparhial. S-a preocupat de viaţa mă-

năstirească, a restaurat Mănăstirea Săraca-Şemlac, a luat acum fiinţă

Mănăstirea ,,Sfântul Ilie de la Izvor” de la Bocşa Vasiova, au fost tot

acum ridicate ale aşezăminte monahale; schiturile ,,Sfinţii Apostoli

Petru şi Pavel” de la Bogâltin şi ,,Sfântul Ilie” de pe Muntele Mic,

precum şi Mănăstirea Timişeni (com. Şag, jud. Timiş)366. În anul 1939 s-au pus bazele reactivării Episcopiei Timişoa-

rei, după îndelungi stăruinţe începând cu lupta lui Eftimie Murgu din 1848 şi continuând cu lupta petiţionară a lui Andrei Mocioni din 1864-

1865 şi Pavel Rotariu în 1878. Lupta a fost continuată de Vincenţiu

Babeş şi Emanuil Ungureanu care au propus înfiinţarea Episcopiei la Timişoara în 1921 prin mutarea scaunului vlădicesc de la Timişoara

în oraşul de pe Bega. Această propunere a fost aprobată în 1936 de Adunarea Eparhială a Caransebeşului. Eparhia Timişoarei a fost ce-

rută de către slujitorii altarului: ,,Subsemnaţii preoţi din tractul proto-popesc al Banat-Comloşului, cerem înfiinţarea pe orice cale a Epis-

copiei ort-Române din Timişoara, fiindcă de existenţa ei este strâns legată înflorirea ortodoxismului şi a vieţii naţionale în aceste părţi,

între neamurile şi confesiunile streine, cari zilnic se organizează pe toate terenele, cel economic, religios şi cultural, căutând tacit să ne

ieie terenul de sub picioare. […] Declarăm că nu voim să jignim ab-solut pe nimeni, ci facem un act de conştiinţă, religios şi naţional,

365 Gheorghe Cotoşman, Obişnuitul mitropolit al Timişorii, în ,,Mitropolia Banatu-

lui”, 1958, nr. 7-9, p. 29. 366 Petru Bona, Episcopia…, p. 71.

118

cerând o tot mai bună asigurare a bisericii şi a naţionalităţii noastre,

în aceste vremuri grele şi treburi pentru Banatul strămoşesc”367.

Datorită acestor demersuri în anul 1939 a fost reactivată Epis-

copia Ortodoxă a Timişoarei. Până la alegerea unui episcop titular, e-

parhia a fost suplinită de Andrei Magieru al Aradului şi apoi Nicolae

Popovic al Oradiei. Primul ierah titular a fost Vasile Lăzărescu care a

fost instalat pe 25 martie 1941, apoi ridicat în treapta de arhiepiscop

(1947). La Timişoara a pus bazele unui muzeu eparhial, a unei biblio-

teci, tipografii şi a unei librării diecezane. O realizare deloc neglijabilă

este ridicarea catedralei mitropolitane, după planul arhitectului Ioan

Traianescu, profesor la Academia de Arhitectură din Bucureşti. Pic-

tura lăcaşului de cult a fost realizată de pictorul Anastase Demian,

mozaicul de Maria Laurenţia Minulescu, mobilierul de Traian Novac,

iar pardoseala a fost executată după schiţele lui Catul Bogdan. Cate-

drala are o suprafaţă construită ce cuprinde 1542 mp., având capaci-

tatea de a găzdui 5000 de credincioşi368. Biserica a fost târnosită la 6

octombrie 1946 de către patriarhul Nicodim Munteanu, din sobor fă-

când parte: Nicolae Ivan, episcopul Clujului, Nicolae Popovici al Ora-

diei, Veniamin Nistor al Caransebeşului, Andrei Magieru al Aradului

şi Vasile Lăzărescu, episcopul locului.

367 Gheorghe Cotoşman, Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Tipografia Diecezană,

Caransebeş, 1938, p. 375. 368 I. D. Suciu, Doina Niculescu, Viorel Ţigu, Catedrala Mitropoliei Banatului,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1979, p. 68.

119

Privire critică asupra începuturilor literaturii religioase

bănăţene

Încercarea încropirii unei schiţe a principalelor instituţii cul-turale ale Banatului a reprezentat un eveniment temerar pentru cerce-tătorii de la începutul veacului al XX-lea: Istoria culturii româneşti din Banat dinainte de secolul al XIX-lea a rămas pentru cercetătorii trecutului nostru un fel de terra incognita. Am fost un neam de păs-tori şi ţărani, veacuri întregi am iobăgit la unguri, la turci, la nemţi şi Dumnezeu mai ştie la câte lifte, toate sforţările noastre a trebuit să le concentrăm pentru a ne menţine peste vremi, decât să ne mai rămână spre dăruire cu largheţea cuvenită, un plus de energie pentru zidirea unei civilizaţii369.

Parte a artei, literatura şi cercetarea lingvistică din sud-vestul ţării nu s-au bucurat de sinteze de-a lungul timpului, fapt care ne-a în-dreptăţit să formulăm câteva referinţe, pe baza altor strădanii pentru economia subiectului nostru.

De la începuturi până în perioada Evului Mediu scrierile au purtat sigla Bisericii, episcopii patronau şcolile de copişti şi caligrafi. Din această primă perioadă s-au păstrat câteva cărţi de cult. O carac-teristică este legătura literaturii cu evenimentele istorice petrecute pe aceste meleaguri, mergând mână în mână cu istoria Ortodoxiei ca formă de cultivare şi apărare a specificului naţional românesc370.

Cea dintâi lucrare păstrată este Octoihul de la Caransebeş, lucrare didactică ce are ca temă învăţarea celor opt glasuri bisericeşti. Scrisă la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, s-a aflat în posesia protopopului Caransebeşului, Andrei Ghidiu. Octoihul este un manuscris incomplet căruia îi lipsesc începutul şi sfârşitul, are în prezent 157 de file, fragmentul păstrat este partea a doua a căr-ţii, adică glasurile V-VIII. Cărturarul care l-a scris era un bun cunos-cător al slavonei medio-bulgare, ca şi al limbii greceşti.

,,Altarul Banatului”, 2008, nr. 10-12, p. 145-155. 369 Ioan Stoia Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Tipografia Coop. Naţională, Timişoara, 1940, p. 9. 370 Virgil Vintilescu, Consemnări literare. Repere literare bănăţene (De la începutu-ri până la 1880), Editura de Vest, Timişoara, 1995, p. 13. (Se va prescurta în conti-nuare Consemnări literare…).

120

Cea mai mediatizată producţie a vechii literaturi a fost Palia

de la Orăştie, tipărită de ucenicii diaconului Coresi, diacul Şerban,

fiul său, şi diacul Marien iar tipărirea ei s-a început la 14 noiembrie

1581 şi s-a isprăvit la 14 iulie 1582. Cartea cuprinde primele două

cărţi ale Vechiului Testament: Facerea şi Ieşirea, numele de Palia (gr.

palaia ,,vechi”) a fost dat de traducători.

Patronii spirituali ai traducerii au fost: Mihail Tordaşi, episco-

pul românilor din Ardeal371 şi Achirie, protopopul Hunedoarei, iar

traducători au fost propovăduitorii calvini din Caransebeş şi Lugoj:

Ştefan Herce şi Moise Peştişel, împreună cu învăţătorul şcolii de cân-

tăreţi din Caransebeş: Zăcan Efrem. Din predoslovia cărţii aflăm atât

numele ostenitorilor, cât mai ales scopul traducerii: ,,…ţinum într-una

jelanie scripturei sfinte, că vădzum cum toate limbile au şi înfloresc

pentru cuvintele slăvite a lui Dumnedzeu numai noi românii pre lim-

bă nu avem”372.

Deşi mărturisesc tălmăciuitorii că traducerea a fost făcută din

limba ebraică, folosindu-se texte paralele greceşti şi sârbeşti, în reali-

tate majoritatea cercetătorilor susţin ca unică sursă ediţia Pentateuhu-

lui maghiar, editat de Gaşpar Heltai la Cluj, în anul 1551. Primul care

a demonstrat acest lucru a fost profesorul bănăţean Iosif Popovici,

folosind următoarele argumente:

I. Flexiunea verbală e în foarte multe cazuri adaptată după

flexiunea ungurească.

II. Avem o mulţime de fraze idiomatice ungureşti, de feno-

mene sintactice ungureşti, care dovedesc că Palia n-a fost

tradusă după un text slavon.

III. Între toate cărţile tipărite în secolul al XVI-lea, Palia are

cele mai multe cuvinte ungureşti373.

O opinie mai nouă întăreşte opinia lingvistului Popovici: În

textul românesc apar numeroase cuvinte de origine maghiară, nume

371 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 557. (Se va

prescurta în continuare Istoria Bisericii…). 372 Palia de la Orăştie 1581-1582. Text-Facsimile-Indice, Ediţie îngrijită de Viorica

Pamfil, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 19. 373 Ion Dimitrie Suciu, Literatura bănăţeană de la începuturi până la Unire (1582-

1918), Editura Regionalei bănăţene Astra, Timişoara, 1940, p. 5. (Se va prescurta în

continuare Literatura bănăţeană…).

121

proprii cu terminaţia -ot, caracteristică acuzativului maghiar, unele

construcţii străine de spiritul limbii române374. Existenţa unei cărţi la Mehadia a fost semnalată în 1924 de

protopopul Coriolan Buracu. Manuscrisul a fost cercetat de Nicolae Iorga care l-a şi fotocopiat, originalul fiind astăzi pierdut. Lucrarea datează din veacul al XVI-lea şi a aparţinut Mehadiei, ea este o Psal-tire, un fragment de patru foi text slavo-român cu traducere interlini-ară, scrisă pe pergament, având iniţiale roşii. Aceste foi au fost lipite pe scoarţa cărţii Îndreptarea Legii, din 1652, şi conţine psalmul 48, de la versetul 10, tot psalmul 49 şi psalmul 50 până la versetul 17. Foi din Psaltire au fost folosite la legarea diferitelor cărţi bisericeşti, ceea ce l-a îndreptăţit pe descoperitorul ei, Coriolan Buracu, să pre-supună că Mehadia a avut un fragment mult mai mare375. Atât Ştefan Ciobanu cât şi Maria Combiescu au afirmat că Psaltirea de la Meha-dia ar fi o traducere după o ediţie anterioară apărută în Moldova şi este identică cu Psaltirea lui Coresi din 1577.

Un alt predicator calvin cu iniţiative cărturăreşti a fost Ştefan Fogoraşi. În anul 1643 a tradus din limba maghiară după profesorul Alestedius din Alba-Iulia un catehism intitulat Catehismus adică a creştineştii religii şi credinţe în scurte întrebări cuprinse cu fapte în Sfânta Scriptură întărită coprindere sau măduvă. Ortografia cărţii este maghiară, cu litere latine, deschizând în privinţa aceasta o adevărată tradiţie până la Mihail Roşu. O asemenea scriere o vom găsi în texte-le lucrărilor din Banat376. A tradus psalmii biblici dar nu a găsit cine să-i publice. Ei au fost publicaţi de un alt autor bănăţean, Ioan Vischi. G. Silaşi, descoperitorul manuscrisului, susţine că a fost versificată de un anonim în prima jumătate sau cel mult în a doua jumătate a se-colului al XVII-lea şi în acest caz Vischi nu e decât un copist.377

O contribuţie importantă la dezvoltarea vieţii literare din Banat

a fost cea a şcolilor latine din Caransebeş şi Lugoj în epoca umanis-

mului. Reprezentanţii curentului au făcut cunoştinţă cu ideile umaniste

prin intermediul studiilor universitare încheiate în Ţările de Jos, Cehia,

Slovacia şi Anglia. Se poate vorbi despre un umanism românesc deli-

mitat între secolele XVI-XVIII a cărui expresie lingvistică (în cazul

374 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, p. 558. 375 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 49. 376 Ibidem, p. 62-63. 377 I. D. Suciu, Literatura bănăţeană…, p. 30.

122

bănăţenilor) n-a mai fost slavona, ca la cărturarii români din Princi-

pate, ci latina şi româna. Umaniştilor bănăţeni le revine şi meritul de

a fi contribuit, ca intelectuali în general, şi ca profesori, în special, la

lărgirea orizontului cultural prin cunoaşterea moştenirii literare a

Antichităţii.378

Primul reprezentant al perioadei în discuţie a fost Mihail Halici,

născut în Caransebeş într-o familie de origine românească, în 1615.

Ca predecesorii săi, Mihail Halici a realizat o traducere a Psalmilor

lui David. Scrierea s-a definitivat în 1640 în limba română:

,,Până când Doamne, vei omeri mine,

Până când faţa ascundes de mine

Doară în vecia vei jutrui deosebit

Capu mieu…”379

Urmaşul acestuia, Mihail Halici – fiul, originar tot din Caran-

sebeş, născut în 19 octombrie 1643, a păstrat originea română a fami-

liei tatălui numindu-se tot Nob (ilis) Romanus Civis, de Caransebeş.

A urmat cursurile liceului din Sibiu, de aici trecând la liceul reformat

din Aiud şi la Universitatea Altdorf lângă Nürnberg (1665-1667). La

reîntoarcere a fost numit rector al şcolii protestante din Orăştie.

Primele încercări literare sunt cele 85 de poezii compuse în

latină şi, o parte, în maghiară la orele de poetică ale liceului din Sibiu.

Mai important este grupajul de poezii cu titlul In Transilvaniam, în

care autorul înfăţişează durerile patriei. El a continuat să versifice,

scriind mai târziu, în diferite ocazii, poezii care se dovedesc a fi crea-

ţii independente şi mature. A compus în latineşte, în 1664, un Carmen

dedicat prietenului Franckenstain. Tot unui prieten, Fr. Pariz Papai,

doctor în medicină la Basel, îi închină Halici, la 1 iunie 1674 Oda,

scrisă în limba română cu caractere latine. Lăudându-şi prietenul, po-

etul afirmă latinitatea neamului şi conştiinţa originii sale nobile, din

romani. Forma poeziei, a cărei structură metrică preia hexamentrul şi

pentametrul antic, demonstrează capacitatea limbii române de a culti-

va versul de factură clasică380.

378 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 37. 379 Nicolae Drăganu, Mihail Halici. (Contribuţie la istoria culturală românească din

secolul al XVII-lea) în ,,Dacoromania. Buletinul Muzeului Limbii Române”, an. IV,

1924-1926. Partea I. Studii, Cluj, 1927, p. 7. 380 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei,

Bucureşti, 1979, p. 423. (Se va prescurta DLRO…).

123

Opera fundamentală a acestui cărturar a rămas cea lingvistică: Dictionarium Valahico-Latinum, un prim dicţionar bilingv din limba română, dovedind astfel preocupări latiniste, clasiciste şi lexicografice anterioare Şcolii Ardelene381. Dicţionarul a fost descoperit în biblio-teca Universităţii din Budapesta, de Bogdan Petriceicu – Hasdeu care a şi stabilit datarea lui din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, iar Nicolae Drăganu şi Francisc Király îl atribuie lui Halici – fiul.

Manuscrisul este un text de 172 de pagini cu peste 5.000 de cuvinte, plus 92 de foi adăugate la legare. Multe cuvinte nu sunt tra-duse, îndeosebi derivatele, iar ordinea alfabetică nu e respectată cu stricteţe, ceea ce denotă intenţia autorului de a reveni cu completări şi adăugiri; a fost scris în preajma anului 1700. Autorul păstrează particularităţile graiului bănăţean; textul n-a fost redactat pe bază de cercetări sistematice, ci mai mult din memorie, fără să urmărească cuvintele în vreun context scris382.

Scrierea se integrează în tradiţia, deja existentă, a unor astfel de abordări în veacul al XVII-lea. Cercetătorii semnalează un alt dic-ţionar de 3.000 de cuvinte, scris în Banatul estic, de astă dată latin-român-maghiar383.

O contribuţie deosebită în epocă este cea în domeniul biblio-teconomiei, biblioteca lui Mihail Halici – fiul a rămas cea mai valo-roasă a veacului. Proprietarul a împărţit tomurile pe domenii de acti-vitate: opere generale (enciclopedii, dicţionare), cărţi de filologie, poetică, oratorie, manuale ebraice şi greceşti, cărţi de filosofie, teologie, medicină, ştiinţe naturale şi istorie, miscelanee, toate cu explicaţii de rigoare: paterna manuscripta şi mea manuscripta. Inventarul autograf numără peste 500 de volume384.

Cu studii la Viena şi Roma, George Buitul, devenit preot în

Alba-Iulia, a făcut propagandă catolică în Ardeal. Totodată a avut şi o

activitate literară prin traducerea în limba română, în 1636, la Bratis-

lava a Catehismului lui P. Canisius, în scopul convertirii românilor la

381 George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 239. 382 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 76. 383 Ion B. Mureşianu, Aspecte din trecutul Bisericii bănăţene, în rev. ,,Mitropolia

Banatului”, 1969, nr. 7-9, p. 406. 384 Alexandru Belu, Tradiţii latine în cultura românească din Transilvania şi Banat,

Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1998, p. 37. (Se va prescurta în conti-nuare Tradiţii latine…).

124

catolicism. În anul 1703, traducerea a fost editată la Cluj, Catehismus

sau Suma credinţei catoliceşti. Lucrarea este structurată în cinci părţi

cu litere latine şi ortografie maghiară385.

Cel mai vestit reprezentant al iluminismului bănăţean a fost

Gabriel Ivul, originar din Caransebeş şi discipol al lui George Buitul

(născut în 25 martie 1619). Părăsind locurile natale, în 1637 a intrat

în ordinul iezuiţilor din Caşovia şi Graz.

Demn de reţinut este faptul că în urma obţinerii doctoratului

la Caşovia şi Viena a predat trei ani matematica, şase ani filosofia şi

douăzeci de ani teologia, pentru ca timp de doisprezece ani să active-

ze în calitate de studiorum praefectus (îndrumător ştiinţific) de docto-

rat. Profunda sa pregătire teologică şi filosofică apuseană s-a reflectat

în titlurile ce i-au fost conferite şi funcţiile îndeplinite: doctor în arte

şi filosofie şi profesor la colegiul iezuiţilor din Viena (1654), consi-

lier consistorial (1655), decan al facultăţii de filosofie a Colegiului

iezuit din Caşovia (1661); doctor în filosofie şi teologie, cancelar al

Academiei episcopale şi profesor de polemică (1666), profesor de di-

alectică şi cancelar al colegiului iezuit (1667)386.

A avut preocupări teologice concretizate prin câteva lucrări,

din cuprinsul cărora se desprinde un spirit polemic de factură raţio-

nalistă. Amintim, în acest sens, lucrarea Theses et antitheses catho-

licorum et acatholicorum, Caşovia, 1667; este coautor al unui tratat

De penitentia. În domeniul literaturii a prezidat teze de doctorat, din

care s-a păstrat până azi doar una, Poezia lirică, susţinută la Viena.

Istoria culturii îl menţionează, cu merite deosebite, deoarece

în veacul al XVII-lea, când mulţi boieri şi domni români abia ştiau să

scrie şi să citească, el a condus teze de doctorat în teologie şi filoso-

fie şi a contribuit la răspândirea aristotelismului sub forma lui neo-

clasică catolică387.

În scrierile lor, iluminiştii români din Transilvania au militat

cu ardoare pentru afirmarea şi, totodată, dovedirea romanităţii popo-

rului român, aflat sub dominaţie străină. Caracteristica curentului în

Banat a fost îmbinarea lui cu naţionalismul.

385 DLRO…, p. 131-132. 386 Alexandru Belu, Tradiţii latine…, p. 26. 387 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1977, p. 88.

125

În cadrul epocii, istoricii literari au împărţit cărturarii în trei

generaţii: prima a fost reprezentată de Mihail Martinovici Roşu şi

Nicolae Stoica de Haţeg. Cel dinâi menţionat stă în legătură directă cu

întemeierea învăţământului superior în Banat, pentru care a şi tradus din

sârbă o primă lucrare pedagogică Normalul, destinată viitorilor învăţă-

tori. În anul 1779 a pus bazele primei şcoli normale din Timişoara.

Creaţia originală în sine a fost afectată de idealul culturali-

zant, care a dominat epoca, adesea ea nediferenţiindu-se de traduceri,

adaptări sau prelucrări388. Mihail Roşu nu a făcut rabat de la această

orientare; astfel a tradus Despre lumea adunată, visteria sufletească

în trei volume, ce cuprinde o mulţime de învăţături morale. Traduce

Apostolul, carte de inspiraţie biblică de ritual, în biserica ortodoxă. În

manuscrisele Episcopiei Unite din Oradea se află şi traducererea ce-

lor patru Evanghelii, cu tipicul citirii lor în duminici şi sărbători, ope-

ra aceluiaşi Roşu389.

Personalitate marcantă a literaturii şi culturii române din epo-

ca Luminilor, din aceeaşi generaţie, este Nicolae Stoica de Haţeg, di-

rector al şcolilor neunite române şi sârbe de pe teritoriul regimentului

valaho-ilir, care cuprindea 110 sate, şi protopop la Mehadia cu preocu-

pări complexe: istorie, literatură, folclor, filologie şi numismatică.390 Opera este compusă din nouă titluri: Scurtă istorie a Banatu-

lui, redactată în limba germană; Sârbii din Banat, în limba sârbă; Fap-tele lui Hercule, în fapt o prelucrare a legendelor greceşti; trei tradu-ceri: Catehismul mic, Viena, 1776, o metodică, Cartea de mână a dascălilor, Viena, 1776 şi Viaţa lui Alexandru cel Mare. Cele mai iz-butite au rămas: Scurtă cronică a războiului 1788-1791, publicată în 1940 de Nicolae Iorga; Cronica Banatului, scrisă între 1826 şi 1827 şi Cronica districtului Mehadiei scrisă în 1829 ediate de Damaschin Mioc. O lucrare inedită a rămas Poveşti moşăşti, şcolarilor româneşti (1835) în versuri şi un grup de poezii laice cuprinse în manuscrisul 4.608 de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca.391

Stilul lucrării este cel al cronicii munteneşti sau moldoveneşti,

prin unele particularităţi care vizează arta evocării narative. Pe primul

388 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 116. 389 I. D. Suciu, Literatura bănăţeană…, p. 40. 390 Damaschin Mioc, Introducere la vol. Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatu-

lui, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 14. 391 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 121.

126

rând se situează inversiunile verbale şi aşezarea aproape cu regulari-

tate a predicatului la sfârşitul propoziţiei – o influenţă vădită a topicii

latine: ,,Acum longobarzii ajungând, în Panonia trecură şi pre ostro-

gothi împrăştiară. Însă curând alt roiu din Asia de alte noroade se a-

rătară, carii în Panonia ca şi în Daţia câmpul lui Mars schimbară. A-

cestea fiind din provinţii de un neam cu hunii, de unde s-au chemat

găugoni, apoi înfricoşând, spăimântând Europa, avari i-au numit. Ei

în an 553, la gura Istrului au venit şi tare la Panonia un tras”392.

Opera Din Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane o consacră

unor pagini din istoria războiului austro-turc din 1788/91, însă din punct

de vedere strict literar este o operă de memorialistică. Potrivit unei

opinii critice, Nicolae Stoica de Haţeg se apropie de versul popular:

Naţia sârbească

cu noi să slăvească

Pre Sava Prodanovici

Cei mari şi cei mici

Oberştab comendant,

Viteaz ca un diamant”393.

Aşadar, cu o jumătate de secol mai devreme decât Alecsandri,

Nicolae Stoica de Haţeg a versificat folosind metrul şi rima consacra-

te în poezia populară.

O lucrare inedită este Poveşti moşăşti şcolarilor româneşti

(1835) definitivată în nouăsprezece capitole. Pentru cercetarea noas-

tră sunt importante doar capitolele I şi al XVI-lea. Primul capitol cu-

prinde denumirile tuturor literelor ebraice, arabe, greceşti şi slavone,

arătând că românii au părăsit grafia latină pentru cea slavonă, a îm-

bogăţit-o cu două litere î în şi ge, gi, în vremea lui ,,Io Ştefan Petru

voievodul Moldovii în Suceava”394. Iar capitolul al XVI-lea cuprinde

versificarea fabulei esopiene Greierele şi furnica şi poartă titlul Gre-

eruşul flămând, iarna întră posturi, întâmplat după debutul poetic al

lui Barbu Paris Mumuleanu cu poezia amintită în volumul Rost de

poezii. Numai că versificarea lui Stoica de Haţeg îşi are autonomia

392 Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Ediţie îngrijită de Damaschin Mioc,

Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 97. 393 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 128. 394 Damaschin Mioc, O lucrare inedită a cronicarului bănăţean Nicolae Stoica de

Haţeg: poveşti moşăşti, şcolarilor româneşti, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1980,

nr. 7-9, p. 564.

127

ei. Cursivitatea versului, vioiciunea ritmului şi puritatea rimei fac ca

fabula bănăţeană să fie plăcută. Iată morala:

,,Socoteăşte şi tu oame,

Să nu mori iarna de foame,

Vara lucră, te trudeăşte

Şi spre iarnă te găteăşte,

Ca să nu-ţi zică furnica

C-ai umblat vara nimica.”395

Limba românească folosită în scrierile lui Nicolae Stoica de

Haţeg este deosebit de cursivă, cu foarte puţine neologisme, cu re-

gionalisme, dar cu toate acestea poate fi uşor de înţeles de românii de

pretutindeni.

În ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea s-a manifestat în

viaţa spirituală din Banat a doua generaţie iluministă, ai cărei repre-

zentanţi au fost Paul Iorgovici, Dimitrie Ţichindeal şi Constantin

Diaconovici – Loga. Născut la Vărădia, în 1764, Paul Iorgovici a fost

fiul preotului Marcu din localitate. A urmat studii juridice şi de filo-

sofie la Bratislava, Pesta şi Viena, apoi la Roma şi Londra, pentru ca

la reîntoarcere în ţară să fie numit avocat, jurist şi profesor de latină

la Gimnaziul din Vârşeţ.

Principala sa contribuţie a fost în domeniul lingvisticii, punând

accentul pe cultivarea limbii şi culturalizarea poporului. Lucrarea ca-

re l-a consacrat a fost Observaţii de limbă rumânească (1799) în trei

secţii (capitole). În prima secţie teoretică arată cunoştinţele de ling-

vistică generală şi istorie a românilor: ,,De unde se trage numele a-

cesta rumânii? Unde a fost căpetenia împărăţii rumânilor? Sub care

împărat romanesc s-au aşezat romanii în Dachia? De unde se trag ru-

mânii cei de acum? […] Sub Trăian, împăratul romanilor, Ţara Ru-

mânească, Moldova, Ardealu, Banatu se chiamă cu un nume Dachia.

Acesta e împăratu Trăian care birui pe craiu Dachiei şi aşeză acii co-

lonii romaneşti care multă vreme stăpâniră sub acoperământul împă-

raţiii lor. După aceea veniră noroade armate de la miezu nopţii şi stri-

cară împărăţia romanilor la apus, iar cea de la răsărit, a cărei scamnu

fu Ţarigradu, au mai trăit până când o stricară turcii. Peste coloniele

romaneşti în Dachia veniră slavii, care se împreunară cu rumânii în-

tru împărăţie, a cărei împărăţii împreunate se află spre document o

395 Damaschin Mioc, op. cit., p. 573.

128

scrisoare în Bucureşti, scrisă în rumâneşte şi sârbeşte. De acolo vine

că în Ţara Rumânească mai toate cuvintele domniilor sunt sârbeşti,

precum vodă, ispravnic ş.a. Slavii aceştia numiră pre rumâni ma întâi

ulah, care după limba lor semna talian, de unde au rămas numele de ro-

mâni valah, aşa-i cheamă alte naţii, numai rumânii ţin numele lor”.396 Autorul demonstrează apoi latinitatea limbii române: ,,des-

chidere, ce vine de la clendere, la talieni chindere; zicem des-chidere; din ire şi ex- sau eş-, zicem eşire (exire); din vorba la care se adaoge, zicem cullegere, alegere, înţelegere; din cedere şi pro- sau pur zicem pur-cedere…”397.

Secţia a doua cuprinde exemplele din care amintim doar câteva: Providenţie, providentia, Vorscht, purtarea de grijă de cele ce

vor să fie. Adventu, adventus, die Ankunft, sosirea, venirea la ceva. Tradiţie, traditio, Ubergebung, Vortrag, ca şi vorba aceea are

înţelegere. Educare, educare, auferzichen, creşte, duce de mână cătră bine. Lumina, lumen, das Licht, prin ce vedem totul ce e în lume.398 Ultima parte are un caracter istoric, autorul făcând referiri cu

privire la situaţia politică a românilor bănăţeni, dar şi la religia acesto-ra: ,,Mai toţi (de Banat vorbesc) când a împlinii legea când se numesc creştini, primesc sfintele taini de Hristos, Mântuitorul nostru şi înce-pătoriul legii creştineşti aşezate şi prin apostoli pân la noi traducte (predate), când îş fac cruce după modu bisericii răsăritului…”399

Paul Iorgovici dă limbii române ultima gramatică apărută în veacul al XVIII-lea în care combate purismul Şcolii Ardelene, dar propune şi îmbogăţirea limbii cu neologisme luate dintr-o limbă de origine romanică (recomandă franceza). Alt mod de îmbogăţire a lim-bii ar fi – după Iorgovici – derivarea, formarea unor cuvinte noi din rădăcini de cuvinte latine care n-au fost alterate de influenţe. Astfel de la rădăcina roga- am putea forma, în afară de rogacione, rogator, arrogare, arrogante, arroganţia400.

396 Paul Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, Ediţie critică, studiu introductiv, tabel cronologic, note, bibliografie de Doina Bogdan – Dascălu şi Crişu Dascălu, Editura Facla, Timişoara, 1979, p. 107-109. (Se va prescurta în continuare Observaţii de…) 397 Paul Iorgovici, Observaţii de…, p. 117. 398 Ibidem, p. 167, 177, 187 şi urm. 399 Ibid., p. 257. 400 Ibid., p. 258.

129

Din rândul clericilor din Banat s-au desprins câteva figuri care

au avut contribuţii lingvistice şi literare; preoţii Dimitrie Ţichindeal,

Ioan Teodorovici şi protopopii Ioan Tomici şi Vasile Georgevici.

Dimitrie Ţichindeal (1775-1818), preotul din Becicherecul

Mic, s-a implicat în învăţământul românesc ca învăţător la Belinţ, Be-

regsău şi Becicherecul Mic, apoi profesor şi director al Preparandiei

din Arad unde a predat limba germană şi disciplinele teologice. Des-

tituit de la catedră din pricina volumului de Fabule s-a retras în Beci-

cherecul Mic îndeplinindu-şi dorinţa: ,,Mai bine voiesc în Becichere-

cul Mic sau în sat la Beregsău să fiu preot sărac, cu mintea luminată

şi cu cuget curat, decât în Bucureşti un mitropolit cu mintea întune-

cată şi cu cuget fără de pace”401.

Opera literară este alcătuită din mai multe traduceri din scrii-

torul sârb Dositei Obradovici, a unor lucrări cu caracter moralizator,

dar şi a unora originale. Cultura nu e pentru el leacul bun la toate, ci

mijlocul cu cele mai sigure posibilităţi de a da o conştiinţă maselor,

de a le solidariza şi mobiliza, de a le întări încrederea în propriile forţe,

iar cartea pe care o răspândeşte e tezistă şi militantă, scrisă pentru cei

mulţi, deci factor al progresului şi auxiliar de nădejde al istoriei402.

Prima traducere a fost Sfaturile înţelegerii cei sănătoase pre

bine înţeleptul Dosithei Obradovici întocmite. Iară acum întâia oară

întoarse de pre limba serbiască şi întru acest chip în limba daco-ro-

mânească aşezate, Buda, 1802. Chiar din prefaţă, Ţichindeal arată

că, deşi limba trebuie curăţită de unele elemente nelatine, scrisul va

rămâne totuşi fidel în reproducerea graiului popular, căci numai ast-

fel va putea fi înţeles de cei cărora li se adresează403.

Au urmat, Adunare de lucruri moralniceşti şi Epitomul sau

scurte arătări pentru sfânta Biserică, pentru veşmintele ei, şi pentru

Dumnezeiasca Liturghie, care se săvârşeşte într-însa. Aşişderea şi

pentru preotul şi slujitorul lui Dumnezeu. Prin scurte întrebări şi răs-

punsuri. De folos şi de trebuinţă slujitorilor de cele sfinte, preoţilor

şi diaconilor, şi tuturor celor ce gândesc aceste dregătorii pe sine a

lua. Prin părintele Dimitrie Cichindeal, parohul Becicherecului Mic

401 Dimitrie Ţichindeal, Fabule şi moralnice învăţături, Ediţie îngrijită de Virgil

Vintilescu, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 204. 402 Ion B. Mureşianu, Dimitrie Ţichindeal (1775-1818), în rev. ,,Mitropolia Banatului”,

1975, nr. 10-12, p. 629. (Se va prescurta în continuare Dimitrie Ţichindeal…). 403 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 146.

130

traduse. În Buda. La crăiasca tipografie a Universităţii ungureşti

(1802). Faţă de original, Epitomul conţine câteva pagini aparţinând

lui Ţichindeal: dedicaţia (4 pagini) şi partea a treia: Pentru preot (p.

68-80)404.

Singurul tom original Arătare despre starea acestor noao in-

troduse scolasticeşti instituiri ale naţiei româneşti, sârbeşti şi greceşti,

Buda, 1813 este în mare parte o monografie a Preparandiei din Arad.

Lucrarea care l-a consacrat a fost Filosoficeşti şi politiceşti

prin fabule moralnice învăţături acum întâia oară culese şi întru

acest chip pre limba românească întocmite de Dimitrie Cichindeal,

parochul Becicherecului Mic şi al şcoalelor preparande româneşti

din Aradul vechiu catechet, Buda, 1814. Ion Heliade Rădulescu a nu-

mit cartea ,,table ale legii în mijlocul pustiului”405, iar Iosif Vulcan

laudă caracterul moralizator al lucrării care este meritul traducătoru-

lui. Lucrarea se află în acord cu prevederile Şcolii Ardelene după ca-

re preotul şi învăţătorul sunt baza intelectualităţii de la sate, ei consti-

tuie principalii factori care pot să contribuie într-o măsură însemnată

la luminarea poporului român şi la educarea lui în spiritul demnităţii

naţionale406.

Preotul Ioan Teodorovici, parohul Pestei a avut însemnate

preocupări lingvistice şi literare. În spiritul epocii, a tradus din sârbeşte

şi germană. Cea mai însemnată lucrare a fost Lexiconul de la Buda, în

1825; împreună cu fratele Alexandru, a fost ultimul corector al lui.

Situaţia marelui dicţionar la acea dată (Petru Maior murise în 1821 n.n.)

lasă posibilitatea de a presupune că activitatea fraţilor Teodorovici a

constat cu deosebire în îmbogăţirea de la litera I înainte şi pregătirea

pentru a-l încredinţa tiparului407.

Ultimul cărturar al cele de-a doua etape iluministe a fost

Constantin Diaconovici-Loga, care împreună cu Iorgovici şi Ţichindeal

au format trilogia cărturarilor bănăţeni. Originar din Caransebeş, a

fost numit în 1812 profesor de stilistică şi cântare bisericească la Pre-

parandia din Arad. Rod al activităţii didactice stă mărturie Ortografia

sau dreapta scrisoare (1821), o gramatică a limbii române în care a

404 Ion B. Mureşianu, Dimitrie Ţichindeal…, p. 640. 405 Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1977, p. 532. 406 Virgil Vintilescu, Consemnări literare…, p. 159. 407 Virgil Vintilescu, op. cit., p. 166.

131

propus îndreptarea scriitorilor limbii româneşti şi îndrumarea tinere-

tului spre virtute şi sârguinţă408.

Ultima lucrare lingvistică este Gramatica românească pentru

îndreptarea tinerilor, Buda, 1822-1823; împărţită în cinci secţii

(capitole):

- Ortoepia (grăirea dreaptă). Întrebuinţează 37 de litere îm-

părţite în sunătoare şi nesunătoare (vocale şi consoane).

- Ortografia. Pledează pentru înlocuirea termenilor arhaici.

- Etimologia sau deducerea cuvintelor. Admite numai două

genuri: masculin şi feminin. Cazurilor le zice: numătoriul,

născătoriul, dătătoriul, pârâtoriul, chemătoriul şi luătoriul.

- Sintaxa. Prepoziţiunea o numeşte încheietură şi are trei părţi:

sujet, ojet şi predicat.

- Prozodia ne arată învăţătura ridicării şi apăsării tonului la

silabe, la cuvinte şi la ziceri409.

O altă preocupare în domeniul limbii a fost cea de stilistician,

tipărind un manual de stilistică intitulat Epistolariul românesc, Buda,

1841, pe care l-a pus la îndemâna tineretului spre a deprinde expri-

marea corectă în scris. Din prefaţă aflăm că doar ,,cugetarea clară şi

limpede” determină claritatea şi corectitudinea exprimării. Marele

cărturar mai tipăreşte şi alte câteva lucrări de interes bisericesc.

Ultima generaţie iluministă se situează cronologic între sfâr-

şitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al cincilea din vea-

cului al XIX-lea. Ea este reprezentată de Pavel Vasici, Petru Lupus,

Ioan Tomici, Teodor V. Păcăţianu şi Pavel Rotariu.

408 Universitatea din Timişoara, In memoriam…, vol. I, Ediţie îngrijită de Theodor

N. Trâpcea, şi Alexandru Rusu, Atelierul de multiplicare al Universităţii, Timişoara,

1971, p. 11. 409 I. D. Suciu, Literatura bănăţeană…, p. 69.

132

Paleocreştinismul în Dacia Romană

Repertoriul descoperirilor creştine din Dacia, cuprinde vase de cult, diverse metale ştampilate pentru prescuri, linguriţe euharisti-ce, opaiţe acestea fiind întrebuinţate de la început cultului divin erau considerate sacre neavând o altă întrebuinţare, obiecte de podoabă precum inele, fibule, pandantive, aplici şi paftale.

Vom prezenta selectiv principalele piese pe provincii410 istorice: În Transilvania, în categoria candelabrelor avem tăbliţa votivă

din bronz turnat, denumită Donariumul de la Biertan (jud. Sibiu); ea reprezintă partea superioară a unui candelabru de dimensiuni: lungime 18,7 cm, lăţime 32, 5 cm, lăţimea cadru 24,8 cm, grosimea 0,4 cm Pe corpul anselor sunt trei orificii. Inscripţia, în limba latină: ,,ego Zeno/ vis vot/un posui”, tăbliţa era fixată pe un suport prin cuie bătute în orificiile anselor, în partea de sus şi cea de jos fiind legate alte piese prin lanţuri. În partea de jos era discul cu monograma lui Hristos411. Tot din această piesă făcea parte un disc traforat din bronz, de formă rotundă. Forma chrismonului este de tip constantinian, făcea parte din aceeaşi piesă cu tăbliţa, mai avea şase lanţuri pentru atârnare. Piesa datează din secolul al IV-lea. Nicolae Gudea opinia că acest Zenovius ar fi putut fi episcop sau preot, deci cleric. Tot din acest sit arheolo-gic au fost scoase la lumină două căni şi un lighenaş de bronz, care servea la spălarea rituală a mâinilor în cadrul cultului creştin. La Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj) a fost descoperită o strachină de tip provincial roman din lut fin cenuşiu, având diametrul la buză de 4 cm, şi înălţimea de 0,7 cm Are incizat, înainte de ardere, chrismonul şi o pasăre – schematic cu corpul în formă de pentagon, pasărea reprezin-tă simbolul Duhului Sfânt412. Tot aici a fost descoperit un opaiţ din bronz în formă de porumbel, lung de 8,5cm, lat de 5,5cm, şi înalt de

,,Analele Universităţii de Vest. Seria Teologie”, vol. XIV, 2008, p. 115-126. 410 Mărturiile paleocreştine din Banat au fost publicate în studiul nostru Aspecte din

istoria paleocreştinismului din Banat, în ,,Altarul Banatului”, 2001, nr. 10-12, p.

112-115. 411 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii ar-

heologice, Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Oradea, 1988, p. 136. (Se va pres-

curta în continuare Din istoria creştinismului…). 412 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului…, p. 139.

133

5 cm. Pasărea este reprezentată într-un zbor planat, corpul este întins înainte, aripile desfăcute, capul întins înainte, picioarele întinse înapoi sunt lipite, dând impresia că alcătuiesc un postament cilindric, coada pare dreptunghiulară, la mijlocul ei se află orificiul de alimentare. O-rificiul de ardere se află pe corpul păsării. Probabil este vorba despre un opaiţ suspendat, de origine coptică413. La Ulpia Traiana a fost des-coperită o strachină inelară cu diametrul exterior de 9 cm, şi înălţimea de 1 cm, având incizat un chrismon, datând din secolul al IV-lea.

Pentru ştampilarea pâinii s-a folosit prescurnicerul. Un astfel

de obiect liturgic din veacul al IV-lea a fost descoperit la Palatca (jud.

Cluj), lucrat cu mâna din lut nisipos. În interiorul cercului apare inscrip-

ţionată o cruce. În apropierea oraşului Dej sau Gherla a fost descope-

rit un opaiţ din bronz, având lungimea de 7,75 cm, înălţimea 7,9 cm,

cadrul de 3,2 cm În interior apare gravat un chrismon şi un porumbel

de tip italic. Astfel de opaiţe au fost descoperite la Apullum, Feldioara

(jud. Braşov), Sarmisegetuza şi Iliuşa (jud. Bistriţa-Năsăud). Printre

obiectele de podoabă amintim piatra de inel din japsis roşu de la Micia

(Veţel, jud. Hunedoara), cu lungimea de 1,2 cm şi grosimea de 0,3 cm

Are o reprezentare fantastică, corp de cocoş, cap de filosof, reprezen-

tând un bărbat tânăr414. O altă piatră de inel este cea de la Potaissa, ea

este întreagă de onix, formă ovală pe ambele părţi convexe, cu dimen-

siunile: lungime 1,3 cm, lăţime 1,1 cm, grosime 0,4 cm Pe o faţă este

incizat Pomul Vieţii, pe o creangă stă o păsăre, sub ea stă Bunul Păs-

tor îmbrăcat în tunică, pe umeri are un miel, la picioare un alt miel. În

cealaltă jumătate se află un personaj care cade dintr-o corabie în apă,

lângă care se află un monstru marin. Inscripţia este în limba greacă:

,,Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”: Piesa este de factură

occidentală şi datează din veacul al II-lea. O altă piesă care a fost gă-

sită într-un loc necunoscut, datează din secolul al III-lea. Ea reprezin-

tă o piatră de inel de formă ovală, având dimensiunile lungime 1 cm,

lăţime 0,8 cm. Apare un copac, sub el se află Bunul Păstor îmbrăcat în

tunică, pe spate duce un miel, iar în mâna dreaptă un peşte. K. Horedt

o identifică cu piesa aflată la Magyar Nemetzi Museum.

413 Ibidem, p. 144-145. 414 Nicolae Dănilă, Tipare de turnat cruci din sec. IV-VI, descoperite pe teritoriul

României, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1983, nr. 7-8, p. 560. (Se va pres-

curta în continuare Tipare de turnat cruci…).

134

Tipare de turnat cruci au fost descoperite la Sânmiclăuş (jud. Alba), cu dimensiunile 5,5 X 5,3 X 1 cm Tiparul este lucrat din lut fin, ars, prezentând, pe ambele feţe, urme de smalţ galben-vierzui415. Este un tipar biecefal, o parte este rezervată crucilor, cealaltă cercei-lor şi cataramelor. Cruciuliţele sunt cu braţe egale şi uşor lăţite la ca-pete, centrul crucii prezintă o adâncitură conică, unde se fixa o piatră preţioasă416. Acest tipar datează din secolele IV-V.

Cea mai reprezentativă piesă gnostică este cea de la Porolissum, o gemă de japsis negru, cu lungimea de 17 cm, lăţimea de 14,5 cm şi grosimea de 4 cm. Pe faţă este gravată o figură fantastică cu cap de cocoş – simbolul raţiunii – având corp şi braţe de om şi doi şerpi în loc de picioare, simbolizând unul cuvântul (logosul), iar celălalt inte-ligenţa (nousul). Figura ţine în mâna dreaptă un bici, simbolul pute-rii, iar în stânga un scut, simbolul înţelepciunii. Trei stele de o parte şi de alta a figurii vor să arate natura divină a figurii reprezentate417.

În concluzie, obiectele paleocreştine din Transilvania sunt re-lativ puţine şi răzleţe, numai mici produse de import, aduse din pro-vinciile sudice mărginaşe cu fosta Dacia Traiană, ori semne şi simbo-luri cu caracter creştin adăugate pe vechi monumente sculpturale pă-gâne. Creştinismul autohtonilor – după opinia lui I. I. Russu – daco-romani în Dacia Carpatică în perioada sa arhaică din secolul IV până în faza organizării bisericeşti greco-slavone, a avut un caracter net şi exclusiv popular, ţărănesc.

Lăcaşurile de cult erau basilicele, una a fost descoperită la Porolissum în vechiul templu închinat lui Bel, cu dimensiunile de 22,6 x 13,5 m, de orientare nord-vest. Spaţiul interior este împărţit în trei nave prin două colonade. Intrarea era amplasată pe latura de est, spre vest s-a adăugat o clădire dreptunghiulară, modificare care s-a produs în secolul al III-lea, în epoca postaureliană. Încăperea a fost subîmpărţită în două încăperi inegale printr-un zid transversal. Edi-ficiul cu absida spre vest ar fi reprezentat o bazilică creştină probabil în timpul lui Teodosie I (378-395)418. În amfiteatrul din Porolissum a

415 Nicolae Dănilă, Tipare de turnat cruci…, p. 560. 416 Ion Barnea, Arta creştină în România, sec. III-VI, vol. I, Editura Institutului Bi-

blic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 270. (Se va

prescurta Arta creştină…). 417 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV. Interferenţe spirituale, vol. II, Editu-

ra de Vest, Timişoara, 1999, p. 123. (Se va prescurta în continuare Dacia sud-vestică…) 418 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 128.

135

fost descoperită o posibilă bazilică, a cărei încăpere a fost transfor-mată în sanctuar, a fost construită o absidă orientată spre răsărit. În faţa absidei s-a găsit un mic altar votiv din gresie, spaţiul interior este pavat cu cărămizi, iar acoperişul cu ţigle. Elementele componente ale edificiului – absidă, naos şi pronaos – sugerează o construcţie roma-nă târzie, care ar putea fi un lăcaş creştin de cult419.

În Moldova, răspândirea noii credinţe s-a realizat relativ uşor şi fără greutăţile pe care le-au întâmpinat primii creştini la Roma420. Două au fost motivele acestui lucru, anume faptul că noua credinţă se adresa îndeosebi săracilor, propovăduind cumpătarea, cinstea, munca dreaptă, trăsături de caracter specifice strămoşilor poporului nostru421 şi, în al doilea rând, noua credinţă putea reprezenta un element de rezis-tenţă faţă de Imperiu: adoptarea religiei creştine de către populaţia a-utohtonă daco-romană, a fost consecinţa directă a legăturilor multiple şi continue cu civilizaţia romană târzie şi cu cea bizantină, într-o pe-rioadă îndelungată şi complexă, creştinismul s-a extins considerabil şi în alte teritorii din afara graniţelor Imperiului, difuzându-se aici fie prin misionari sau elemente creştine din armatele romane, fie acceptat în masă, în condiţii istorice deosebite de unele formaţiuni politice ale u-nor populaţii în migrare sau chiar sedentare422. Odată cu invazia hu-nilor, popoarele germanice din nordul Moldovei s-au retras în sudul Dunării, rămânând pe loc doar ostrogoţii. Sudul Moldovei a reprezen-tat un punct de sprijin pentru Imperiu. Aici exista castrul de la Bărboşi (jud. Galaţi). În zona romanizată de aici, avem mai multe materiale creştine: o cruce de sidef de mici dimensiuni, ea a fost aplicată pe un material perisabil (lemn, pânză, piele) sau purtată într-un săculeţ, pentru că nu are niciun orificiu de prindere423; crucea datează din veacul al

419 I. I. Russu, Materiale arheologice paleocreştine din Transilvania, în rev. ,,Studii Teologice”, 1956, p. 335 şi urm. 420 Vasile Chirică, Creştinismul la est de Carpaţi, în lumina mărturiilor arheologice,

în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1989, nr. 1, p. 69. (Se va prescurta Creştinis-mul la est de Carpaţi…). 421 Vasile Chirică, Creştinismul la est de Carpaţi…, p. 70. 422 Dan Gh. Teodor, Cele mai vechi urme creştine în Moldova, în ,,Mitropolia

Moldovei şi Sucevei”, 1974, nr. 7-8, p. 561. (Se va prescurta în continuare Cele mai vechi urme creştine…). 423 Ion T. Dragomir, Silviu Şania, Începuturile creştinismului în sudul Moldovei, în vol. De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştine, Editura

Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1979, p. 118. (Se va prescurta în continuare Înce-puturile creştinismului în sudul Moldovei…)

136

III-lea. O altă cruce-pandantiv din sidef din acelaşi secol, de 2 cm, o cruce latină executată prin traforaj din timpul lui Sever Alexandru424. Cruciuliţa este socotită printre cele mai timpurii exemplare din această zonă a Europei425. Din aceeaşi încăpere unde a fost descoperită cru-ciuliţa a fost găsit un opaiţ cu porumbel şi creangă de măslin.

În acest castru, au mai fost descoperite şi alte materiale creş-

tine: o oală de mari dimensiuni, cu o incizie MPT, care poate fi creş-

tină, corelat cu Maica lui Dumnezeu naşte pe Hristos426, şi o amforă

de dimensiuni mijlocii datând din secolele III-IV, înaltă de 0,65 m. Ea

este din pastă gălbui – roşiatică, fundul lipsă şi a aparţinut castrului

roman de la Tighina, este inscripţionată cu monograma XP, amfora

este atribuită veacului al III-lea427. Alte mărturii creştine sunt: cruciu-

liţa de la Căndeşti (jud. Vrancea) datând din veacul I-II, apoi vase

incizate cu semnul crucii, la Tăcuta (jud. Vaslui), Dumbrăveni (jud.

Botoşani). În staţiunea paleolitică de la Mitoc (jud. Botoşani) s-au

descoperit mai multe piese cu adânci semnificaţii în ceea ce priveşte

trecerea grupelor umane de la magia vânătorească la viaţa religioasă.

Din cele zece morminte descoperite, două sunt mai importante, ele

conţin două schelete care au aparţinut unor femei şi aveau printre o-

biectele de podoabă cruciuliţe din sidef depuse atât în zona pectorală

cât şi frontală. Acestea erau perforate oblic şi aveau braţele egale, în

formă de cruce grecească, o singură cruciuliţă a fost prelucrată mai

neglijent, reprezentând, probabil, o imitaţie locală după modelele din

sidef, perforarea obligă a cruciuliţelor de la Mitoc ar aminti de crucea

Sfântului Andrei428. Mormintele aparţin sarmaţilor şi datează din

veacurile II-III.

În necropola de la Mihălăşeni (jud. Botoşani) avem un meda-

lion de factură paleocreştină, din veacul al IV-lea. Piesa îl reprezintă

pe Daniel în groapa leilor. Aici mormintele sunt orientate pe direcţia

nord-est, deci pot fi considerate creştine. La Şipot (jud. Suceava), a-

vem un vas cu cruce incizată înainte de ardere. Acelaşi tip de vas mai

apare la Botoşana, Bacău, Horga, Dodeşti şi Murgeni (jud. Vaslui).

424 Ion T. Dragomir, Silviu Şania, Începuturile creştinismului în sudul Moldovei…,

p. 119. 425 Ibidem. 426 Ion Barnea, Arta creştină…, p. 46. 427 Vasile Chirică, Creştinismul la est de Carpaţi…, p. 70. 428 Dan Gh. Teodor, Cele mai vechi urme creştine…, p. 563.

137

La Botoşani s-au păstrat două mici vase pentru întrebuinţări sacre: u-

nul pe lângă mai multe incizii creştine, are şi cuvântul pios, în limba

greacă fiind şi prima descoperire de acest gen lucrată de un meşter lo-

cal. Al doilea vas are incizate patru cruciuliţe429. La Horga –Epureni

(jud. Vaslui) avem un alt vas incizat cu cruciuliţe şi un alt simbol

creştin – peştele. Creştinii au avut şi biserici, care au funcţionat, la început în

casele unor localnici creştinaţi, pentru ca mai apoi este de presupus

că autohtonii creştini să fi folosit întotdeauna biserici de lemn, ale că-

ror urme s-au putut păstra mai greu430. Alte obiecte sunt cele de factură bizantină, precum engolpi-

oanele descoperite la Lunca (jud. Botoşani), Dăneşti (jud. Vaslui), Belceşti şi Focuri (jud. Iaşi), Adjudul Vechi (jud. Vrancea); plăcuţele

de os de la Costeşti – Târgu Frumos (jud. Iaşi) cu imagini de sfinţi431. Tiparul de cruci descoperit la Botoşana, confecţionat din marmură

locală are crucea cu braţele egale şi lăţite la capăt, aparţinând tipului crux byzantina, caracteristică veacului al VI-lea432. Un alt tipar din

acelaşi secol, descoperit la Davideni, este de formă dreptunghiulară, confecţionat din gresie.

În concluzie populaţia locală, daco-romanică, care a rămas, la fel ca pretutindeni pe teritoriul României, să locuiască mai departe

pământul Moldovei, a adoptat fără îndoială creştinismul în forma lui clasică, latină şi ortodoxă, pentru că această populaţie era în primul

rând romanică şi în al doilea rând pentru că legăturile ei materiale, e-conomice şi sociale cu Imperiul romano-bizantin, bogate şi străvechi,

trebuiau să fie întregite de acela de ordin spiritual433. Oltenia a stat sub stăpânirea romană şi bizantină mai mult timp,

Imperiul a avut controlul asupra regiunii până la invazia slavilor, în 602. După această dată se mai păstrează totuşi câteva capete de pod în nordul Dunării. Religia creştină a fost adoptată mai întâi de popu-laţia daco- şi greco-romană de la oraşe şi sate, devenind o caracteris-tică a sa în raport cu popoarele barbare necreştine, acolo unde întâl-nim urme creştine, acestea trebuie atribuite, în primul rând populaţiei

429 Dan Gh. Teodor, op. cit., p. 572. 430 Vasile Chirică, Creştinismul la est de Carpaţi…, p. 75. 431 Vasile Chirică, op. cit., p. 76. 432 Nicolae Dănilă, Tipare de turnat cruci…, p. 559. 433 Dan Gh. Teodor, Cele mai vechi urme creştine…, p. 264.

138

autohtone stabile434. Înainte de cucerirea romană, stăpânii teritoriului erau dacii, care au întreţinut legături economice cu sudul Dunării, dar şi cu cetăţile de pe litoralul Mării Negre. În timpul lui Burebista, geţii au ajutat triburile traco-iliro-gete din sudul Dunării împotriva Romei. Romanii au întreprins expediţii de pedepsire în anii 11-12c d. Hr., în Oltenia. Valea Oltului a fost, mai târziu folosită pentru cucerirea Daciei. Oltenia şi Muntenia au fost ocupate. Din anul 102, întreaga Oltenie, Muntenia şi sudul Moldovei au fost încorporate Imperiului, adminis-trativ, Oltenia a fost alipită Moesiei, iar vestul regiunii, Daciei. Împo-triva atacurilor barbare, Hadrian a ridicat limesul alutan, Septimiu Sever a fortificat Oltul şi Carpaţii, se pare că tot el este părintele li-mesului transalutan în dreapta Oltului435. Caracala a fortificat graniţa nordică a provinciei, iar Filip Arabul – Sucidava, Romula şi Drobeta.

În ceea ce priveşte religia, aici sunt prezente zeităţi romane,

autohtone şi orientale, ele sunt, pentru antici, prezente în toate mani-

festările credincioşilor şi ale statului. Adorarea unei divinităţi se lega

de un eveniment, de un grup etnic, dar mai ales de un fenomen so-

cial-economic436. Începând cu Constantin cel Mare au fost recucerite

părţi din regiune pierdute în timpul migratorilor. Astfel, romanitatea

răsăriteană s-a întins în nordul Dunării, până la valul fortificat Brazda

lui Novac437, aşa încât, în cursul secolelor IV-VI, întreg spaţiul car-

pato-dunărean a devenit o arie romanică întinsă, cu o numeroasă po-

pulaţie de limbă latină şi o cultură materială şi spirituală de certă fac-

tură romanică438.

Cele mai multe mărturii creştine le avem de la Sucidava (Celei,

Corabia, jud. Olt), centrul economico-administrativ şi cultural al Da-

ciei Malvensis. Un fragment dintr-o lespede de calcar păstrează o parte

434 Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din sec. IV-VI, descoperite pe teri-

toriul României, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 29. (Se va prescurta în con-

tinuare Inscripţii greceşti şi latine…). 435 Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 36. 436 Dumitru Tudor, op. cit., p. 359. 437 Este localizat în sud-vestul Munteniei, fiind numit şi Troianu. El tăia Câmpia

Burnasului între Olt şi fostul lac Geaca. Brazda începea în dreptul satului Viespeşti

(com. Sprâncenata, jud. Olt) şi se îndrepta spre răsărit către fostul lac Geaca. Brazda

are lungimea de 150 m, şi lăţimea de 12 m, înălţimea de 2 m, prevăzută cu un şanţ

de 7-10 m şi adânc de 0,50 m. 438 Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.

n., Editura Junimea, Iaşi, 1981, p. 17.

139

din braţul superior al unei cruci, câmpul din jurul crucii fiind vopsit

având o inscripţie în limba greacă – Hristos. Fragmentul are dimen-

siunile 0,210 x 0,130 x 0,080 m, şi datează din secolul al IV-lea. Un

alt obiect este oglinda de sticlă cu rama de plumb, din secolele IV-VI;

decorată, pe faţă, cu o coardă de viţă de vie încărcată cu struguri, pe

cealaltă apare un vrej care are frunze în formă de ghindă, un păun ca-

re ciuguleşte boabele. Pe capul oglinzii, un vas din care creşte o plan-

tă, iar de o parte şi de alta – doi porumbei. Între amfore amintim un

ciob cu inscripţia Maica Domnului, în limba greacă; pe gât are inci-

zată o cruce; fragment dintr-o amforă cu cruce cu inscripţia literelor

apocaliptice; partea superioară a altei amfore din veacurile IV-VI cu

inscripţia: ,,a lui Dumnezeu sau a Fiului lui Dumnezeu… Maria naşte

pe Hristos”. Vasul este ,,al lui […] sau donat de preotul Luconochos,

fiul lui Lycatios”439; fragment de amforă cu inscripţia ,,Maria naşte

pe Hristos”, iar în stânga inscripţiei o cruce; fragment de amforă cu

cruce şi inscripţia ,,Maria naşte pe Hristos. Harul lui Dumnezeu. Mân-

tuitorul?”; fragment de amforă cu monograma lui Hristos şi inscripţia

,,lumina lui Hristos”. În afara acestora, au fost descoperite şi alte res-

turi de amfore, fie cu simbolul crucii, fie cu inscripţii de tipul ,,Maria

naşte pe Hristos” şi ,,Iisus, Dumnezeule!”. O gemă de japsis pe care

sunt reprezentaţi doi păuni de o parte şi două cruci de cealaltă440.

Un alt centru cu obiecte paleocreştine este cel de la Slăveni

(com. Gostavăţu, jud. Olt), în acest loc au fost descoperite mai multe

mărturii: o aşchie dintr-o placă de calcar, în centru având o crux mo-

nogrammatica, de dimensiunile 0,075 x 0,070 x 0,020 m, din secolele

IV-VI; de la Romula Malva (Reşca, jud. Olt) un colţ de cărămidă in-

cizat cu o cruce. În săpăturile arheologice de la Drobeta au fost dez-

gropate 84 de încăperi din piatră, de formă pătrată, aşezate simetric,

în formă de cruce441.

Lăcaşuri de cult: basilica de la Slăveni (jud. Olt) a aparţinut

cultului creştin şi datează din veacul al IV-lea. Ea a fost ridicată peste

ruinele romane, cu următoarele dimensiuni: lungime 16 m şi o lăţime

de 7 m, cu o absidă folosită drept altar, lungimea astfel depăşind 21 m,

439 Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine…, p. 318. 440 Ion Barnea, Monumente de artă creştină, descoperite pe teritoriul R. P. Română,

în ,,Studii Teologice”, 1960, nr. 3-4, p. 202. 441 Emilian Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine…, p. 252-253.

140

cu o orientare nord-vest – sud-est442. Basilica a fost construită rudi-

mentar, din fragmente de piatră, cărămidă şi ţiglă, legate cu lut, pere-

ţii clădirii erau din bârne de lemn. Înăuntru era înmormântat un bărbat,

avem deci o înhumare specială dintr-o epocă târzie, de care a putut

beneficia un martir sau un slujbaş de seamă al bisericii443. Absida fu-

sese pavată cu cărămizi pătrate, prinse cu mortar. Basilica era de tip

sală, împărţită în trei nave prin două rânduri de coloane. Sala mare era

pavată cu cărămizi. Biserica a fost refăcută de împăratul Constanţiu

al II-lea şi a funcţionat până la invazia hunică reprezentând cea mai

veche basilică nord-dunăreană. O altă basilică a funcţionat la Drobeta

orientată est-vest. M. Davidescu o consideră o basilică paleocreştină.

Edificiul este cu o singură navă centrală, pe partea de nord şi sud are

câte o absidă. Basilica ar fi avut următoarele dimensiuni: 6,40 X 6,00

m., şi datează din veacurile IV-VI444. Ultima basilică descoperită este

cea de la Sucidava, cu dimensiunile 20,90 x 10,20 m. Clădirea avea o

navă şi spre răsărit o absidă, nava era pavată cu cărămidă. În mijlocul

naosului se află un postament de mortar, probabil restul unui amvon445,

la sud era un diaconicon, iar înăuntru şi în afara basilicii s-au desco-

perit morminte de posibili martiri sau clerici.

Tipare de confecţionat cruci au fost descoperite la: Sucidava,

descoperit de Dumitru Tudor, tiparul datează din veacurile IV-VI şi

este confecţionat din piatră. Al doilea este tiparul din Olteni (jud. Te-

leorman), confecţionat din gresie, de dimensiuni: 4,8 x 4,5 x 3,1 cm,

de formă patrulateră biecefal, o parte pentru cercei, cealaltă pentru

cruciuliţe. La Izvorul Dulce (jud. Buzău) avem un alt tipar din calcar,

cu dimensiunile 5,2 x 4,5 x 1,8 cm, de formă patrulateră, biecefal fo-

losit pentru podoabe şi cruciuliţe. Cruciuliţele erau de tip latin cu

braţele inegale (crux immisa), cele laterale mai scurte, din veacurile

IV-V446. Ultimul tipar a fost descoperit la Străuleşti (Bucureşti) de tip

monofacial, din veacul al VI-lea, de formă patrulateră, lucrat din lut

ars, având dimensiunile 4,8 x 2,7 x 1,5 cm, era folosit pentru turnarea

442 Dumitru Tudor, Basilica paleocreştină de la Slăveni-Olt din secolul al IV-lea, în

,,Mitropolia Olteniei”, 1979, nr. 1-3, p. 102. 443 Dumitru Tudor, op. cit., p. 103. 444 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 120-121. 445 Ion Barnea, Arta creştină…, p. 168. 446 Nicolae Dănilă, Tipare de turnat cruci…, p. 559.

141

cruciuliţelor cu braţe egale scurte şi uşor lăţite, în centru prezintă obiş-

nuita adâncitură de formă conică pentru fixarea pietrei preţioase447.

În concluzie din inventarierea pieselor arheologice paleocreş-

tine putem afirma următoarele: creştinismul a fost adus prin soldaţii

romani, meşteşugari şi orientali, el s-a dezvoltat atât la oraşe în prima

fază, cât şi la sate, a doua trăsătură esenţială a noii credinţe este factura

populară, ţărănească. Mărturiile arheologice creştine se înscriu în to-

talitatea descoperirilor arheologice aşa cum a demonstrat odinioară

Vasile Pârvan. Majoritatea dovezilor arheologice sunt de obicei obiec-

te necesare desfăşurării cultului creştin: cruciuliţe, vase de aghiasmă,

linguriţe şi potire euharistice; amfore, obiecte de podoabă încreştinate:

inele, medalioane, oglinzi; obiecte care făureau materii şi obiecte liturgi-

ce: prescurnicere şi tipare de turnat cruci. La acestea se adaugă şi cele

câteva basilici descoperite pe teritoriul atât intra-, cât şi extra- carpatic.

447 Ibidem, p. 560.

142

Contribuţia scriitorului Camil Petrescu la dezvoltarea presei

literare din Banat

Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate direcţii ale culturii. Cu vădite şi temeinice aplicaţii spre filosofie, formaţia spirituală a scriitorului a avut un im-pact asupra creaţiei sale literare. Opera formată în principal din specia literară a romanului în care el este un anticalofil, partizan al dicteului automat, în marginile permise de gen, duşman al caracteriologiei cla-sice şi fixe, bergsonian şi proustian, înţelege să cultive, fără stânjenire ,,fluxul amintirilor” şi, gidian, să respecte autenticul în jurnalele sale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii, mergând până la a compune în corecturi şi a dubla textul cu note de subsol448.

Scurtul nostru excurs bibliografic va face referire la o perioa-dă a căutărilor, perioada bănăţeană a prozatorului român (1919-1921). Ca alţi literaţi – G. Călinescu, Aron Cotruş, Lucian Blaga – Camil Petrescu a poposit în Banat pentru a face aici şcoală românească. Când a descins în Lugoj, din trenul ce venea de la Deva şi Sibiu, autorul era un tânăr ce abia a împlinit 25 de ani, decis fiind să se stabilească în Banat, în mai 1919 a poposit întâia dată în oraşul de pe Timiş. Nu cu gândul de a se stabili aici, ci într-o haltă devenită necesară. Depusese la Sibiu spre aprobarea Consiliului Dirigent – pe atunci autoritatea de stat supremă în Transilvania şi Banat – cererea sa pentru un post de profesor în Timişoara, dar a acceptat, până una alta să facă gazetărie în redacţia de ,,foaie”, foarte activă şi agitatorică a prietenilor săi bă-năţeni, cunoscuţi la Bucureşti. Gazeta s-a numit ,,Banatul”, şi cât a apărut la Bucureşti a fost redactată de poetul şi publicistul Cassian R. Munteanu, întors acasă însă cu sănătatea zdruncinată449. Dintr-un ta-bel cronologic îl regăsim pe C. Petrescu redactor-şef al ziarului ,,Ba-natul” în luna mai a anului 1919, până la numirea în învăţământ. Pe 25 mai redacţia s-a mutat din Lugoj la Timişoara, iar publicaţia a pri-mit un nou nume acela de ,,Banatul Românesc”. Foarte bine informatul

,,Calendarul românului”, Caransebeş, 2010, p. 202-206. 448 G. Călinescu, Istoria literaturii române (Compendiu), Editura Garamond, Bucu-

reşti, 1994, p. 291-292. 449 Camil Petrescu, Trei primăveri, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 5-6.

143

istoric al presei bănăţene, Aurel Cosma a adus noi precizări cu privire la activitatea de la Lugoj: Camil Petrescu şi-a început activitatea la Lugoj cu nr. 16 din 18 mai 1919 al ,,Banatului”. Ziarul apărea de trei ori pe săptămână: miercurea, vinerea şi duminica. Redacţia era iniţial în curtea Palatului poporului, apoi, de la 25 iunie, în strada Nedelcu, nr. 3, vis-a-vis de primărie.

Îndeplinea de fapt funcţia secretarului de redacţie. A publicat multe articole fără semnătură, sau cu obişnuitele sale pseudonime, în special cu cel de ,,Grămătic”. În comitetul de redacţie mai erau: Petru Nemoianu, fondator, Nicolae Roman din Făget şi Traian Birăescu450.

Pentru activitatea jurnalistică a lui Camil Petrescu este definitorie concepţia sa în legătură cu relaţia scriitor-ziarist: ,,Nimic nu e mai adevă-rat că, un mare ziarist nu poate fi decât şi un mare scriitor. Căci scriitorul mare nu e fleacul romanţios, ci este spiritul caustic şi surprinzător al lui Voltaire, enciclopedia de fapte sufleteşti lăsată de Shakespreare, inteli-genţa mai pozitivă decât un «leader» al lui Machiavelli, Montesquieu sau Anatole France. Şi ce «reportagii» mai extraordinare vreţi decât Iliada, Odiseea, Infernul lui Dante, opera lui Saint-Simon, romanele lui Balzac, Maupassant etc. E un mai mare şi mai puternic examina-tor al «chestiunilor sociale» şi morale decât Ibsen? Dar opera ironică lăsată de Aristofan (adevărată gazetă strânsă în volum), Molierè sau Caragiale (a cărui «Scrisoare pierdută» e cea mai delicioasă anchetă asupra vieţii noastre politice)”451.

În foile ziarului lugojan, Camil Petrescu şi-a orientat o bună parte din articolele sale în vederea prezentării diferitelor manifestări culturale. Mai importante din acestea sunt: Audiţie corală în onoarea generalului francez Tournade sau Concertul Kulcsar Schweuk. Mai târziu la rubrica ,,Teatrale” a fost prezentat concertul Floricăi Ciurcu şi reprezentaţiile trupei lui Fotino. Cu ocazia turneului Teatrului Naţio-nal din Lugoj, cu spectacolul ,,Patima roşie”, scriitorul C. Petrescu a făcut o cronică a evenimentului. De asemenea cu ocazia spectacolu-lui teatrului de operetă, venit în turneu, a semnat Cronica muzicală pentru opera ,,Rigoletto” în interpretarea lui Teodorescu şi Mignon Batty sau rubrica Muzicale pentru concertul lui Alfred Alexandrescu. (Cf. ,,Banatul”, nr. 32 din 27 iunie 1919)452.

450 Aurel Cosma, Ani şi evenimente, în vol. Camil Petrescu, Trei primăveri, p. 37-39. 451 Camil Petrescu, Între scriitori şi ziarişti, în ,,Progresul”, Oraviţa, 1923, 16 iunie, p. 2-3. 452 Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucu-reşti, 1972, p. 271. (Se va prescurta în continuare Opera lui…)

144

Începutul de an şcolar 1919/1920 l-a găsit pe Camil Petrescu profesor la Liceul Real din Timişoara, din strada Gheorghe Lazăr pre-dând limba şi literatura română. În paralel a continuat şi activitatea ziaristică la ziarul lugojan mutat pe strada Cetăţii, nr. 8 în Timişoara. Aici a colaborat până în luna decembrie 1919, despărţirea de proprie-tarul ziarului, dr. Avram Imbroane s-a datorat viziunii scriitorului vis-à-vis de oamenii politici ai timpului: ,,…trăim o epocă ciudată, în care, după anumite semne, situaţii şi averi se fac peste noapte. Oameni care îşi duceau carul nevoilor cum puteau, te stropesc azi cu noroi din automobilul în care i-au aruncat combinaţiile politice”453.

La Timişoara, Camil Petrescu a fondat cu începere din 2 ia-nuarie 1920 publicaţia ,,Limba Română, foaie pentru limbă, artă şi li-teratură”. Editată de scriitorul român foaia apărea marţea, joia şi sâm-băta până la 19 iunie 1920, din redacţie au făcut parte prof. dr. Schütz şi publicistul Philipp Jahn. Tirajul revistei era de 5.000 de exemplare, iar tiparul costa fără hârtie, 2.600 de coroane în patru pagini şi propor-ţional mai mult pentru paginile în plus. Formatul era aproximativ de 30-40 cm. Camil Petrescu a reuşit să scoată 13 numere cu oarecare greutăţi care până în final au şi suprimat apariţia foii: ,,Luptăm cu greutăţi mari. N-avem tipografie, n-avem culegători români, n-avem literatură românească, n-avem hârtie. Sperăm că le vom învinge”454.

Foaia ,,Limba Română” s-a dorit a fi o tribună pedagogică pentru românii din Banat, educţia lingvistică a fost prioritară în coloa-nele gazetei: ,,Colindam împreună cu Camil – povestea Brasey Renè, profesor de franceză la Liceul Real) – străzile oraşului, citind firmele negustorilor şi avizele din vitrine. Din anunţurile lipite pe geamurile frizeriilor puteai afla, bunăoară, că o potrivire a podoabei capilare e-chivala cu o «tăiere împrejur» […] Curentă era şi oferta de a se pre-para «ceva cald pentru gură», adică mâncări calde […] Limba Româ-nă […] îşi propunea să îndrepte aceste neajunsuri”455.

Aurel Petrescu face un sumar al unui număr al publicaţiei: În

pagina întâi, editorialul, în pagina a doua, Camil Petrescu deschidea

rubrica intitulată ,,Cum vorbeşte Octavia”. În primul număr se făceau

precizări cu privire la pronunţarea şi semantica cuvintelor. Astfel, s-au

453 Camil Petrescu, Un club al Banatului, în ,,Ţara”, Timişoara, II, 12, 1921, 27 ia-

nuarie, p. 1. 454 Camil Petrescu, Trei primăveri, p. 42. 455 Camil Petrescu, op. cit., p. 33.

145

publicat o listă de felul: ,,nu penziune, ci pensiune, nu conziliu, ci con-

siliu, nu zupă, ci supă”.

În pagina a treia s-a publicat ,,lecţiunea I”, în pagina a patra

rubrica ,,România azi-Paşi spre viaţa românească”. Ultimele două pa-

gini, a cincea şi a şasea sunt de informaţii456.

Cele douăsprezece numere ale ,,Limbii Române”, prin carac-

terul trilingv al unui material interesant organizat, au fost mai instruc-

tiv decât orice gramatică. Pe măsura posibilităţilor, Camil Petrescu a

oferit bănăţenilor tot ce se putea oferi în acele condiţii. Dus mai de-

parte, începutul experienţei ziaristice valoroase a contribuit sub ra-

portul unităţii limbii, la consolidarea unităţii spiritului naţional457.

La 16 mai 1920 Camil Petrescu a fondat ziarul ,,Ţara”, recru-

tându-şi o redacţie compusă din tineri entuziaşti fără pretenţii mate-

riale: ,,Cu enorme sacrificii apare ziarul nostru la Timişoara. Am cre-

zut că publicul de aci are nevoie de o tribună, pe care să-şi spună du-

rerile […]. Trăim din vânzarea ziarului, din publicitate, şi din munca

aproape gratuită a redacţiei”458.

Programul ziarului era de astă dată unul politic, din care răz-

bate dragostea scriitorului pentru inima satului bănăţean: ţăranul ro-

mân cu nesfârşitele lui probleme domestice, dar gospodărie pe care

se întemeiază taina rezistenţei româneşti, pe aci, pe meleagurile aces-

tea459: ,,…pentru Camil Petrescu, adică sufletul provinciei, tot ce a-

vea ea mai definitoriu, era reprezentat de sate, unde întâlnise, ceea ce

preţuia nespus, o veche spiritualitate românească; mai mult, cu ţărani

luminaţi ai locurilor, setoşi de carte, inteligenţi şi înţelepţi la vorbă,

făcuse el cunoştiinţă în împrejurimile Lugojului, şi apoi la Bocşa şi

Oraviţa, ei reprezentau pentru el poporul ce rezistase atâtor veacuri

de opresiune naţională şi socială, atâtor discriminări şi vicisitudini

ale istoriei460.

Îndrăgostit de poezie a deschis coloanele gazetei pentru po-

eţi. Astfel Ion Pillat a publicat poezia Trei îngeri sboară-n asfinţit,

Ion Minulescu, Glasul morţilor, George Topârceanu, Testamentul meu

şi Catrene. Însuşi Camil Petrescu a imprimat poezia Luna.

456 Aurel Petrescu, Opera lui…, p. 278. 457 Aurel Petrescu, op. cit., p. 281. 458 Camil Petrescu, Trei primăveri, p. 43. 459 Camil Petrescu, Prin sate bănăţene, în ,,Ţara”, I, 1920, 16 mai, p. 3. 460 Cmil Petrescu, Trei primăveri, p. 9-10.

146

Ziarul a apărut până la 15 decembrie 1920 în patru pagini, for-

mat mic, după această dată ca o singură foaie de format mare până la

26 ianuarie 1921 când a revenit la vechiul model. Între colaboratori a-

mintim pe Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga şi Sever Bocu.

Despre Camil Petrescu – ziarist, colaboratorul apropiat Nicolae

Roman a notat: ,,Era nu un oarecare gazetar, ci un spiriduş al ziaristi-

cii de la noi. Am rămas cu impresia profundă, în acea perioadă când

eram împreună, că ziaristica a fost pentru el o mare pasiune. Era atent

ca să nu se strecure în ziar nimic din ceea ce ar ştirbi obiectivitatea şi

seriozitatea gazetei. Material cules nu lipsea niciodată, zeţarii aveau

întotdeauna manuscrise. Nu publica manuscrise cu erori de ortografie

şi de stil. Nu corecta manuscrisul altui autor, nu adăuga şi nu ştergea

nici măcar o virgulă; pentru el era inviolabil felul de exprimare a cui-

va. Ştia să respecte chiar şi scrisul pe care nu-l aproba. Era, în felul

acesta, un scriitor autentic461.

Chiar dacă publicaţiile editate, redactate de Camil Petrescu

au avut o existenţă efemeră, ele au reprezentat o piatră de hotar în is-

toria publicisticii literare bănăţene. Înlăturat de la catedră din motive

politice, s-a reîntors la Bucureşti având conştiinţa învăţătorului ,,îndes-

tulit de misia sa”.

461 Ibidem, p. 88.

147

Contribuţia vlădicii Elie Miron Cristea la dezvoltarea culturii

româneşti. Etape semnificative

I. Miron Cristea – profil enciclopedic. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost nu numai un slujitor al altarului stră-moşesc, ci şi al culturii tradiţionale româneşti: autor al unor monografii, culegător de folclor literar şi muzical, întemeietor de muzeu etnografic.

Vlădica Elie Cristea a văzut lumina zilei la 18 iulie 1868 într-o familie de ţărani din cătunul Urseni462, Topliţa Română, jud. Harghita. Casa familiei Cristea era pe malul drept al Mureşului, spre vest faţă de aşezarea actuală a Mănăstirii Sfântul Ilie463. Familia Cristea însă nu era originară din Topliţa Română, ci din satul Potoc, azi Deleni, comuna Ideciu-Băi, jud. Mureş464. În veacul al XVIII-lea este amintit un oarecare Vasile Cristea, iobag ajuns ,,birău domnesc”, un fel de vă-taf pe moşia baronului Kemeny, pedepsit de baron este exilat la To-pliţa. Aici s-a născut şi George Cristea, tatăl patriarhului, participant la revoluţia condusă de Avram Iancu şi Domniţa care au format o fa-milie timp de 65 de ani (1859-1929). George şi Domniţa Cristea au avut cinci fete şi trei băieţi: Ileana, moartă la trei ani, Maria, căsăto-rită cu preotul Ioan Rusu din Viile Tecii, Ileana, măritată cu Dumitru Antal465, ţăran din Topliţa, Paraschiva decedată la 4 ani, Elvira căsă-torită la Bucureşti. Cei trei băieţi ai soţilor Cristea au fost: Toderică şi Leon morţi de mici şi Elie, călugărit cu numele de Miron466. Din această primă etapă a vieţii avem puţine date, ştim de faptul că viito-rul arhiereu îşi ajuta părinţii la munca câmpului, mai ales la cositul şi adunatul fânului dar avem dovezi despre portul său cu cămaşă cusută în casă, cu cioreci, cu suman şi căciulă467.

Credinţă şi mărturisire. Lucrările Simpozionului Internaţional…, Editura Episco-

piei Caransebeşului, Caransebeş, 2010, p. 410-429. 462 Locul naşterii a devenit şi pseudonim literar, tânărul Elie semnează cu apelativul

Elie Dinurseni. 463 Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura ,,Grai Românesc” a Episcopiei

Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc, 2008, p. 34. (Se va prescurta în

continuare Patriarhul Miron...). 464 Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 29. 465 Tatăl arhiereului Emilian Antal Târgovişteanul (1894-1971), nepotul patriarhului Miron. 466 Ilie Şandru, op. cit., p. 32-33. 467 Op. cit., p. 47.

148

Despărţirea de părinţi şi plaiurile natale s-a produs numai în

momentul plecării în 1883 la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de

acum valurile vieţii îl vor purta în alte locuri decât Topliţa natală. A-

juns la liceul din Năsăud va fi coleg cu poetul George Coşbuc aflat în

ultima clasă de liceu. Personalitatea poetului va marca ascensiunea

tânărului Elie pentru totdeauna, versurile poetului ardelean se vor re-

găsi în cuvântările şi predicile viitorului prelat. Într-o predică ţinută

în 1931, patriarhul le-a vorbit credincioşilor despre ură, mânie şi răz-

bunare, încheindu-şi cuvântul cu versurile celui din Hordou: ,,Mânia

în oamenii cei buni/ Se naşte moartă, se topeşte;/ În cei ca mine un

ceas trăieşte;/ În semidocţi trăieşte luni,/ Trei ani în proştii cei din

gloată,/ Iar în mişei viaţa toată”468. Pe meleaguri năsăudene s-a dez-

voltat în sufletul elevului Cristea şi iubirea faţă de limba română şi

tradiţiile poporului din care se născuse. În timpul studiilor liceale s-a

dezvoltat în viitorul teolog de mai târziu şi gustul pentru literatură. În

nr. 33 din anul 1887 al revistei ,,Familia” din Oradea a apărut prima

sa schiţă literară intitulată Prosit!, în care se ocupă de strănutul la di-

ferite popoare şi explică pentru ce românul, când strănută cineva, îi

zice: ,,Să-ţi fie de bine!”, ,,Noroc!”, ,,Sănătate!” sau ,,Prosit!”469. Tot

în 1887, adică în ultima clasă de liceu Elie Cristea a fost ales şi pre-

şedinte al Societăţii ,,Virtus Romana Rediviva”, în cadrul acestei A-

sociaţii a ţinut mai multe conferinţe între care amintim pe cea mai

valoroasă: Naşterea şi dezvoltarea jocurilor, în genere, precum şi

lăţirea jocurilor naţionale româneşti.

În toamna anului 1887 Elie Cristea s-a înscris la Seminarul

Andreian din Sibiu, aici a devenit preşedintele Societăţii de lectură

,,Andrei Şaguna”, funcţie pe care a păstrat-o până la finalizarea stu-

diilor în 1890. În timpul studiilor teologice avem un al doilea articol

semnat de Elie, de astă dată despre Electricitate şi rolul ei în econo-

mia vieţii, apărut în ,,Familia”, nr. 29/1888470.

După absolvirea teologiei sibiene a fost numit învăţător-di-

rector la Şcoala elementară din Orăştie pentru anul şcolar 1890-1891.

A dorit să-şi continue studiile la o universitate europeană era vizat

468 Miron Cristea, Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV, Tipografia Cărţilor bise-

riceşti, Bucureşti, 1938, p. 204. 469 Ion Rusu Abrudeanu, Dr. Miron Cristea, Ediţie nouă, Editura Napoca Star, Cluj-

Napoca, 2009, p. 46. 470 Ion Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 46.

149

Cernăuţiul, apoi Budapesta. La insistenţele lui Ion Popescu, profeso-

rul de pedagogie de la Seminarul sibian pe lângă mitropolitul Miron

Românul tânărul teolog primeşte din partea Societăţii ,,Transilvania”

o bursă pentru a putea urma cursuri în cadrul Facultăţii de Litere şi

Filosofie a Universităţii Regale din Budapesta. Însuşirea principală a

învăţământului superior budapestan era interdisciplinaritatea, astfel

că doar în Facultatea de Filosofie erau înglobate atât ştiinţele umane

(istoria, filozofia şi limbile), cât şi matematica, chimia, ştiinţele natu-

rale etc. Tot în cadrul acestei facultăţi funcţiona şi Catedra de limba

română din 1863471. Ajuns student al Catedrei de limba română şi-a

însuşit şi celelalte discipline deschizându-i astfel un orizont enciclo-

pedic căutat de tânărul Cristea din primii ani de şcoală. Tot aici a fost

ales membru şi conducător al Societăţii literare ,,Petru Maior” al stu-

denţilor români din Universitate. Dintr-un raport al societăţii pe anul

1891/92 aflăm că Elie Cristea a citit într-o şedinţă literară a societăţii

o lucrare intitulată Câteva îndrumări pentru susţinerea şi promova-

rea sănătăţii la copii472 în care a dezvoltat principiile pedagogului şi

medicului englez John Locke (1632-1704). În timpul studiilor a orga-

nizat în demnitatea de preşedinte banchetul festiv în onoarea profeso-

rului Alexandru Roman cu prilejul serbării jubileului de 30 de ani al

dascălului de limba română de la Universitate. Cu prilejul acestei

serbări, Elie Cristea dă frâu liber simţămintelor sale naţionale. Şi-a

început discursul cu un citat din poezia lui George Sion (1822-1892),

intitulată Limba românească: ,,Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce

vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim...”. A făcut referire

la ,,Testamentul” lui Ienăchiţă Văcărescu despre ,,Creşterea limbei

româneşti/ Şi-a patriei cinstire”473. În anul 1895 îşi susţine teza de

doctorat 474 cu tema: Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor

creaţii mai noi din literatura română, 78 p.

471 Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, f. ed., Giula, 2000, p. 61. (Se va prescurta în continuare Cultură românească la Budapesta...). 472 Această conferinţă a fost publicată în foiţa ,,Telegrafului român” (N-rele 9, 10, şi 11) din 1896. 473 Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 56-57. 474 În literatura de specialitate, teza de doctorat este mult disputată, unii cercetători

înclină să o încadreze filologiei: Ion Rusu Abrudeanu, Antonie Plămădeală (în pri-

mele scrieri), Ilie Şandru, Mircea Păcurariu în manualul de I.B.O.R, este rezervat în

cealaltă lucrare, Dicţionarul teologilor români (1996), unde menţionează reuşita lui

Cristea sub numele tezei, neîncadrând-o specialităţii. Ceilalţi cercetători înclină teza

150

Reîntors de la studii, a fost pentru mai mulţi ani secretar epar-

hial (1895-1902), apoi ,,asesor consistorial” (consilier, 1902-1909) la

Arhiepiscopia Sibiului, un timp redactor la ,,Telegraful român” (1898-

1900). În timpul cât a stat la Sibiu şi-a continuat activitatea publicis-

tică. Acum imprimă un volum închinat profesorului său, Alexandru

Roman (1826-1897). Material pentru viaţa şi activitatea lui, Sibiu,

1897, 66 p., apoi Proverbe, maxime, idiotisme, colectate din graiul

românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1901, 279 p., dar şi lu-

crări care aparţin spaţiului bisericesc: Arhiepiscopul şi Mitropolitul

Miron Românul, (1898), 66 p., Iconografia şi întocmirile din internul

bisericei răsăritene, (1905), 300 p., Catedrala mitropolitană din Si-

biu. Istoricul zidirii, (1908), (îi aparţin p. 45-195). Tot la Sibiu, pe tă-

râm cultural a fost între 1905 şi 1910 director al Despărţământului IV

Sibiu al Astrei şi membru în Comitetul Central al Asociaţiei. Împreu-

nă cu poetul Octavian Goga, Cristea a scos noua publicaţie a Astrei,

revista săptămânală ,,Ţara noastră”, cu subtitlul ,,Foaie poporală a

Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului român”,

care a apărut la Sibiu între 1907-1909, apoi la Cluj între 1922-1938.

Pentru toate aceste merite culturale şi religioase, Elie Cristea a fost

spre filosofie: Romulus Cândea, Gheorghe Cotoşman şi Gheorghe Şora. Elie Cristea

nota: ,,În Budapesta m-am apucat serios de studii; am cercetat prelegerile, am adunat

material pentru tema de Dr., pe care am conceput-o în luna Decemvrie 1894. După

primirea tezei am cerut termen, şi ca să nu mă amâne cu verbalul până la finea lui

Iunie, am cerut pe 3/15 Maiu, când avea decanul câteva ore disponibile. Suportând

cu succes examenul, am fost imediat promovat la gradul de Dr. philosophae, adecă

în Sâmbăta proximă. Universitari români au fost mulţi de faţă. [...]” (Gh. Cotoşman,

Contribuţii la Istoria vieţii româneşti din Transilvania la finea veacului al XIX-lea.

Însemnări inedite ale Prea Fericitului Patriarh Miron, în ,,Anuarul Academiei Teo-

logice Ortodoxe Române din Caransebeş” (1939-1940), Tipografia Diecezană, Ca-

ransebeş, 1940, p. 14. Cercetând teza putem opinia că lucrarea se încadrează prin

conţinut filologiei, autorul abordând istoria literară, lingvistica şi stilistica, noţiunile

filozofice prezente sunt teoretice, introductive. Este o lucrare filologică susţinută la

Facultatea de Filozofie care i-a conferit titlul academic. Lucrarea din păcate a rămas

netradusă până în 1984, când mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală o publică

în româneşte în volumul Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Editura

Minerva, Bucureşti, 1984. Traducerea mitropolitului Antonie este redată şi în volu-

mul Doi ardeleni despre Mihai Eminescu: Vasile Goldiş şi Elie Miron Cristea, Edi-

tura Viaţa arădeană, Arad, 1999, scris de Gheorghe Şora şi Iulian Puică. O a doua

traducere a textului ierarhului Cristea este realizată de Maria Roşca (1997), Dr. Elie

Cristea, Luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu, Ediţie îngrijită şi prefaţată

de...., Editura Ginta Latină, Bucureşti).

151

distins în 1906 cu ordinul ,,Coroana României”475. Pe tărâm biseri-

cesc tânărul Elie Cristea a fost tuns în monahism pe 23 iunie 1902 la

mănăstirea Hodoş-Bodrog de lângă Arad, de arhimandritul Augustin

Hamsea, stareţul mănăstirii, primind numele de Miron, apoi în 1903

a primit darul preoţiei şi din 1908 a fost ales protosinghel. La 21 noiembrie a fost ales episcop al Caransebeşului. Dosa-

rul alegerii l-a cerut arhiducele Francisc Ferdinand, căci eram omul lui de încredere, din clerul ortodox. Dr. Vaida Voievod, ce sta prin Viena, tot mereu interpela pe adjutantul lui: ,,Ce-i cu alegerea lui Dr. Cristea”.Adjutantul odată îi răspunde: ,,Nu vă faceţi griji. Am pe bi-rou scris mare cu creionul roşu: Dr. Cristea episcop la Caransebeş. Nu uit”. Relaţia asta mi-a stricat la Budapesta şi mai tare. Are legă-turi şi cu Bucureştiul şi cu Viena. Cum e mai rău. Astfel fiind a III-a alegere la Caransebeş şi fiind strâmtoraţi, mi-a cerut încă Apponyi o declaraţie, că fiind episcop nu voi lucra contra legilor şi integrităţii Statului ungar. Parcă presimţeam. I-am spus, că de sine se înţelege, că episcopii şi toţi cetăţenii trebuie să observe legile476.

După unirea de la Alba-Iulia, în 1919 a fost ales mitropolit primat, iar din 1925 patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Greuta-tea începutului a căzut pe umerii celui dintâi patriarh, acesta nu a ră-mas numai un om de cultură, ci a devenit un organizator, un lucrător, arhitect, legiuitor, meşter tipograf, dascăl de şcoală nouă. Odată venit la Bucureşti a găsit reşedinţa răvăşită de război şi de lipsa unei admi-nistraţii eficiente, totul fiind dărăpănat, o bombă germană căzuse chiar pe palat. Aproape că-ţi vine greu să-ţi imaginezi astăzi cum va fi ară-tat atunci Dealul Mitropoliei! De pildă, cerdacul de lângă paraclis era închis cu ferestre şi coloanele nu se mai vedeau. Restaurarea s-a ter-minat în 1923. Jos grajduri, priveliştea este cea mai tristă. Grajduri rele, rupte, proptite. Grajdul –deşi din zid bun- neglijat, fără uşi, fără nimic, totul rupt. Se ţineau acolo porci, cai, vaci. Era lângă parlament şi o grădină de vreo două pogoane, plină de bălării, brusturi, urzici, oţelari. În 1921-1922 a refăcut-o şi a recoltat legume de şase mii de lei. A plantat acolo şi 200 de altoi. Avea şi o seră. În grădină a plan-tat liliac altoit, trandafiri şi brazi477.

475 Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 108-109. 476 Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron

Cristea, documente, însemnări şi corespondenţe, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Si-

biu, 1987, p. 324. (Se va prescurta în continuare Contribuţii istorice...) 477 Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice…, p. 80.

152

Organizator al Bisericii Ortodoxe, sub păstorirea sa s-au în-fiinţat mai multe instituţii ale Bisericii: Tipografie, Seminar Teologic, Institut Biblic, Cămin preoţesc, publicaţii bisericeşti, a precizat locul şi rolul religiei ca materie de învăţământ. Tipografia a fost instalată la Cernica în care au fost publicate cărţile de cuvântări ale patriarhu-lui, revista ,,Biserica Ortodoxă Română” care şi-a reluat apariţia în 1921, revista ,,Apostolul” a Arhiepiscopiei Bucureştilor. În sprijinul preoţilor văduvi a pus bazele unui cămin preoţesc care funcţionează şi astăzi, pentru tineri a pus la Cernica bazele unui Seminar Teologic deschis în 1929 care a dat Bisericii: ierarhi, stareţi, profesori de teo-logie, preoţi. O altă realizare care durează şi astăzi este Institutul Bi-blic Ortodox în cadrul căruia a apărut Biblia sinodală (1926), în în-grijirea lui Nicodim Munteanu, Gala Galaction şi Vasile Radu.

Cea mai importantă ipostază a patriarhului Miron a fost cea de arhitect, de la plănuita Catedrală a Mântuirii Neamului, la emblema Patriarhiei. ,,Eu aveam gata ceva emblemă, dar era numai o încerca-re. Spre a o complecta, am dat directive pictorului Costin Petrescu, ca – pe baza lor – să se facă un proiect. La mijloc era un vultur cu ari-pile desfăşurate şi cu o cruce în gură. Aveam încă din Ardeal un pro-iect «cu crucea în cioc». Şi fiindcă şi vulturul din emblema ţării are în cioc cruce, ceea ce e foarte lăudabil, căci ridică caracterul creştin al ţării, era absolut necesar să nu fie vulturul cu crucea în cioc. Dar Regele Ferdinand nu înţelegea ce caută «vulturul» în emblema Patri-arhiei. Atunci i-am explicat că vulturul e simbolul arhieriei478.

Ca legiuitor s-a preocupat de Legea şi statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, de unificarea bisericească pe baza Sta-tutului şagunian, de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925). Pe tărâm naţional s-au înfiinţat noi episcopii: E-piscopia Oradiei, Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episco-pia Maramureşului şi cea a românilor ortodocşi din America. Pentru clerici, patriarhul a creat ,,Asociaţia generală a clerului român orto-dox”, instituţie patronată de creatorul ei. Pe plan interortodox, patri-arhul Miron a propus organizarea unui Sinod ecumenic care să dez-bată următoarele probleme: combaterea sectelor, reforma calendaru-lui, revizuirea unor momente rituale, oganizarea unor instituţii de propagandă ortodoxă, recăsătoria preoţilor văduvi, ridicarea stării monahismului oriental479.

478 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 376. 479 Op. cit., p. 21.

153

În viaţa politică, patriarhul a făcut parte din regenţă între anii

1927-1930, iar în 1938-1939 a fost prim-ministru480. A trecut la cele

veşnice pe 6 martie 1939 fiind înmormântat în catedrala patriarhală

din Bucureşti.

II. Exeget al poetului naţional. La Universitatea budapestană,

Miron Cristea şi-a susţinut teza de doctorat cu o abordare monogra-

fică închinată lui Eminescu. Este prima lucrare temeinică închinată

poetului naţional. Teza a fost publicată aşa cum de altfel a fost susţi-

nută, în limba maghiară la Tipografia ,,Aurora” a lui Tudoran Endre

din Gherla în 1895. Titlul complet a fost: Eminescu. Élete és müvei

tanulmány az üjabb román irodalom köréböl. (Eminescu. Viaţa şi

opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română),

autor Cristea Iliéş.

În ceea ce priveşte lucrarea de care ne vom ocupa, ea debu-

tează cu prezentarea biografiei apoi a operei poetului şi la final con-

cluziile lui Elie Cristea. În prima parte a vieţii sunt consemnate cu

exactitate etapele vieţii lui Eminescu, apoi este înfăţişată familia po-

etului, prietenii, iubirile vieţii. Sunt consemnate, data (15 ianuarie

1850) şi locul naşterii (Botoşani). Pentru descoperirea locului naşte-

rii, l-au trimis la Botoşani pe studentul N. D. Giurescu. Acesta pe

baza registrului matricol al catedralei Uspenia, a stabilit că poetul

Mihail Eminovici s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani şi a fost

botezat tot acolo, la 21 ianuarie în acelaşi an481. Autorul insistă cu

date care creionează familia, tatăl, Gheorghe Eminovici s-a ocupat cu

agricultura, a murit la 8 ianuarie 1884. Mama Ralu, născută Juraşcu,

fostă călugăriţă la o mănăstire din Botoşani a murit de tuberculoză.

Se poate deci presupune că de la mama ei, care a murit devreme va fi

moştenit Eminescu germenii bolii care, datorită vieţii dezordonate, s-au

dezvoltat şi au grăbit încă din primăvara vieţii apropierea catastrofei482.

Este amintit locul copilăriei lui Eminescu, Ipoteştiul, unde părinţii

480 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 429. 481 Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din

literatura română în vol. Gheorghe Şora, Iulian Puică, Doi ardeleni despre Mihai

Eminescu: Vasile Goldiş şi Elie Miron Cristea, Editura Viaţa arădeană, Arad, 1999,

p. 84. (Se va prescurta în continuare Eminescu...). 482 Elie Cristea, Eminescu..., p. 84.

154

aveau o moşie. Petrecerea la Ipoteşti a lăsat urme adânci în opera lui

Eminescu, unde dorul de locurile copilăriei s-au împletit cu dorul de

ţară. Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor –pe

care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale, - singurătatea păduri-

lor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adân-

că şi permanentă asupra lui, şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adân-

cimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de

prezente în minunatele sale poezii483. Teza aduce lămuriri asupra anilor de şcoală a lui Eminescu,

cu primele clase urmate la Botoşani, apoi din 1860 la Cernăuţi, acolo înscriindu-se şi la gimnaziu. În acest timp activa aici Aron Pumnul, renumitul purist şi fonetist român. Mânat de visurile sale adolescen-tine cum nota Cristea, Eminescu în primăvara anului 1863 părăseşte şcoala urmând cursurile pe viitor la fără frecvenţă. Acum începe pri-ma peregrinare, odată cu intrarea în trupa lui Tardini-Vlădicescu. Nu sunt prea multe informaţii consemnate din această perioadă, precaut autorul aminteşte de o întâmplare: un actor l-a informat pe Ion Luca Caragiale că prin anul 1868, l-a găsit pe Eminescu la Giurgiu ca ser-vitor în curte la un hotel. Trăia într-o foarte mare sărăcie, dar citea cu ambiţie mai ales pe Schiller şi, cu lacrimi de bucurie, recita din versu-rile acestuia. Actorul, dându-şi seama de talentul lui Eminescu, l-a luat cu el la Bucureşti şi l-a angajat ca sufleur. În această calitate a rămas doi ani în trupa lui Pascaly484. În paginele tezei este consemnată apa-riţia primei poezii închinate magistrului, La moartea lui A. Pumnul (1866) care a apărut într-un caiet cu titlul: Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaesiaşti de-n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor profeso-riu Arune Pumnul, poezia lui ocupând locul al II-lea. A fost semnată M. Eminovici, elev la fără frecvenţă. A fost consemnată colaborarea cu ,,Familia”. În legătură cu această perioadă a vieţii este evidenţiată activitatea poetului în cadrul societăţii ,,România Jună”, inclusiv ro-lul avut în comemorarea lui Ştefan cel Mare.

Eminescu îşi încheie clasele elementare la Cernăuţi, apoi este elev gimnazist în clasa a VI-a la Blaj. A urmat apoi cursuri în cadrul Universităţilor din Viena, apoi din Berlin. În timpul cât a stat la Viena, Eminescu a activat şi pe tărâm literar. De aici a trimis în 1870 Veneră şi Madonă la redacţia revistei ,,Convorbiri literare” din Iaşi care spre,

483 Ibidem. 484 Ibid., p. 86.

155

deosebire de încercările de la ,,Familia”, prezentau un progres consi-derabil. I. Negruzzi, dându-şi seama de talentul autorului, a început să corespondeze cu el485.

Tot la insistenţele lui Iacob Negruzzi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Aici autorul aminteşte prima muză a po-etului, ,,făptură blondă cu ochi albaştri”, Veronica, soţia pofesorului universitar Ştefan Micle. Este punctată şi activitatea în calitatea de re-vizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În această funcţie s-a preo-cupat de modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii486.

Puţine sunt rândurile consacrate şederii la Berlin, însă Elie Cristea aminteşte de înrâurirea filosofiei kantiene şi schopenhauriene asupra viitorului literar al poetului nostru naţional. Urmărindu-l pe poet, tânărul teolog român îl surprinde în profesiile avute: iarăşi bi-bliotecar, destituit de guvernul liberal, apoi redactor ,,Curierul” de Iaşi şi ,,Timpul” din Bucureşti. Cristea împărtăşeşte opinia lui Hasdeu potrivit căreia, alta ar fi fost soarta lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă. Pentru a fi convingător, Elie Cristea recurge la cuvin-tele lui Eminescu, redate într-o conferinţă de Alexandru Vlahuţă: ,,Am obosit deoarece conduc singur această prăvălie de idei şi, deasupra mai sunt şi bolnav; de 6 ani mă zbat în acest cerc, de 6 ani nu mai am linişte pentru a mai scrie şi altceva decât articole politice. Nu am de-loc timp liber, trag la jug ca un asin. Această viaţă de zilier de care mă tângui, mă face inapt pentru orice sforţare a voinţei. Atât am câş-tigat din aceasta că am pierdut toată elasticitatea spirituală de 6 ani de când m-am reîntors în România, am trecut din decepţie în decep-ţie, şi mă simt foarte epuizat şi foarte bătrân. Simt că nu mai am pu-tere şi aş avea nevoie de un timp lung ca să-mi revin. Dar ca şi ultimul muncitor de fabrică, nu am speranţa unei astfel de odihne. Sunt dis-trus, nu mă mai recunosc487”.

În finalul biografiei, Cristea aminteşte delicat de perioada de apus a vieţii poetului: umilinţa contemporanilor, boala, sanatoriul şi moartea.

De la începutul celei de-a doua părţi a tezei, Cristea în capi-

tolul Opera face o mărturisire: De activitatea literară a lui Eminescu,

în totalitatea ei, nu s-a ocupat nimeni până acum. Publicul român a

485 Elie Cristea, Eminescu..., p. 88. 486 Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera, în vol. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o

arhivă inedită. Documente literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 257. (Se va

prescurta în continuare Pagini dintr-o arhivă...). 487 Elie Cristea, Eminescu..., p. 110.

156

luat la cunoştinţă de opera sa doar prin intermediul celor 8 ediţii. Chiar

şi criticii s-au ocupat numai de operele cuprinse în aceste ediţii488.

În cadrul acestui capitol, Elie Cristea surprinde toate aspectele

operei poetice eminesciene, chiar dacă la vremea aceea erau cunos-

cute doar 96 de poezii, se opreşte apoi asupra prozei literare, a dra-

maturgiei şi a operei ştiinţifice reprezentate de traduceri şi un proiec-

tat dicţionar sanscrit, chiar şi o gramatică a limbii sanscrite. Poezia

ocupă locul principal în cercetarea teologului ardelean. Se ocupă de

înrâurirea filosofiei germane asupra operei, istoria scrierilor, de lim-

ba literară, stilistica şi versificaţia poeziei, ocupându-se în special de

poezia patriotică, populară şi erotică ori genul literar al satirei.

Cunoştiinţele filosofice dobândite la Viena şi Berlin şi-au pus

amprenta în opera eminesciană, atât în poezie, cât şi în proză scoco-

tită de specialişti, ,,filosofică”. Temele preferate în poezie sunt soarta

omului, destinul acestuia, soarta Universului, probleme de metafizică.

În poetică se regăsesc idei din Platon, Kant, Schopenhauer şi Budha

precum şi conflictul dintre cultura orientală şi occidentală. Pesimis-

mul lui Eminescu este rezultatul mai multor cauze, nota Elie Cristea,

starea psihologică, boala, societatea, lipsa mijloacelor materiale şi

educaţia primită, în primul rând concepţia schopenhauriană despre

lume şi viaţă. După Schopenhauer, lumea, răul cel mai mare devine

sub pana eminesciană ,,amărăciune” (Împărat şi proletar), ,,lumea

suferinţelor şi durerilor” (Rugăciunea unui dac). Mai tulburător este

aşa-zisul pesimism al lui Schopenhauer, profesat de poet teoretic în

forme zgomotoase, dar mai ales când e tânăr şi plin de entuziasm na-

ţional, detractorii poetului au denunţat ca o primejdie pentru această

viziune neagră. Speriat de egoismul indivizilor şi de lipsa lor de scrupule,

Schopenhauer ocolea baricadele şi construia cu un sarcasm un sistem

platonician, admiţând nu numai ideile eterne de speţe, dar şi caracte-

rul individual metafizic, care se revela în lumea fenomenală palinge-

netic. Existenţa omului fiind voinţa oarbă de a trăi, producătoare de

durere, totul era de a atenua prin abstagerea de la luptă, anahoretism,

somn şi contemplarea ideilor eterne489. Criticul George Călinescu

488 Ibidem, p. 97. 489 George Călinescu, Eminescu, în vol. Studii eminesciene. 75 de ani de la moartea

poetului, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 28. (Se va prescurta în

continuare Studii eminesciene...).

157

identifică ,,filosofia” lui Eminescu cu un comentariu pe marginea fi-

losofiei lui Schopenhauer, miezul gândirii eminesciene stă în prima-

tul naturii şi al corelatului ei uman, instinctual490. Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. A-

ceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Ca exemplu al poeziei populare, Cristea dă câteva versuri din poezia Revedere: ,,Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?/ Că de când nu ne-am văzut,/ Multă vreme a trecut,/ Şi de când ne-am depărtat/ Multă vreme am umblat!/.../”.

Este scoasă în relief poezia patriotică, Cristea vorbeşte de ,,na-ţionalismul” poetului. Autorul tezei reţine câteva poezii în ilustrarea acestei laturi a universului poetic: La mormântul lui Aron Pumnul, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, exprimarea dorului după plaiurile natale: Din străinătate, La Bucovina. La definitivarea tezei de docto-rat, Elie Cristea, doctorand într-o Universitate maghiară nu putea dez-volta latura naţională, chiar dacă în paginile lucrării sale aminteşte şi poeziile patriotice. Într-un adaos la teză scrie următoarele: În adânci-mea inimei românului le-a descoperit Eminescu, de acolo le-a scos; şi – dându-le veşmintele vorbirii, dulci ca un fagure de miere – le-a îmbrăcat în cel mai românesc şi naţional port491.

Un gen literar promovat de Eminescu este satira, lucru scos în privelişte de teologul sibian. Ca exemplu, Elie Cristea dă poezia Junii corupţi în care critică pe tinerii care refuză să lupte pentru pros-peritatea ţării. Eminescu trece de la satira individuală la cea populară, a întregii omeniri. Aşa de pildă, în Srisoarea I, mulţimea popoarelor în comparaţie cu Universul, nu e nimic altceva decât nişte muşuroaie. Folosind metoda lui Goethe, cea a comparaţiei, Eminescu face com-paraţie între trecutul eroic reprezentat de voievozii români cu tinerii de astăzi... corupţi lipsiţi de vreun crez personal. Opoziţia prezent-trecut devine, de altfel, pârghia ideologică a marilor antiteze romantice din poemele Epigonii, Scrisoarea III sau Scrisoarea IV, marcând, prin prisma acestei perspective duale, nu atât exaltarea idilică a trecutului, cât, mai ales, vestejirea prezentului nedemn de acel trecut, corupt şi calp, fără perspectivă492.

490 George Călinescu, Izvoarele filozofiei teoretice a lui Mihai Eminescu, în ,,Studii

şi cercetări de istorie literară şi folclor”, V, 1956, nr. 3-4, p. 400. 491 Elie Dinurseni, Naţionalismul lui Eminescu, în ,,Dreptatea”, Timişoara, 1894,

,,Adaos beletristic al ziarului...”, nr. 281, p. 15. 492 George Ivaşcu, Patriotismul lui Eminescu, în vol. Studii eminesciene..., p. 67.

158

Un lucru interesant descoperit de Elie Cristea este paralelis-

mul, plecarea lui Călin aminteşte de cavalerii regelui Arthur, care

pentru a nu pierde tonusul războinic, cutreieră lumea şi se întorc cu

tolba plină de aventuri493. În cazul aceluiaşi poem, Călin, file din po-

veste, îl identificăm pe Elie Cristea cu un profesor care îşi dezvoltă

comentariul la această poezie în faţa elevilor săi. Sub forma unei po-

veşti se prezintă o întâmplare neobişnuită, iubirea şi apoi nunta lui

Călin cu fata din castel. Acţiunea poemului e gradată: monologurile,

reflexiunile şi descrierile sunt puţin cam lungi, dar frumuseţea versu-

rilor compensează lungimea. Tot acestui gen îi aparţine şi Luceafărul,

perla literaturii române494.

Un capitol important îl alocă Elie Cristea limbii poeziilor lui

Eminescu, acest lucru îl face prin simpla constatare în cazul primelor

poezii unde autorul observă că legile versificării şi limba sunt greoa-

ie495. Limba lui Eminescu nu este una exclusiv populară, ci inspirată

şi din cuvintele bătrâne. Totuşi izvorul lui cel autentic a fost vorbirea

poporului. Lingviştii români de mai târziu acceptă teza lui Cristea, în

viziunea celor din urmă, Eminescu este creatorul unui alt limbaj poe-

tic, mult superior celui folosit de predecesorii săi. Materialul lingvis-

tic care i-a stat la dispoziţie a fost identic cu al acestora: limba lui ma-

ternă. Eminescu a dovedit un curaj extraordinar, în sensul că a făcut

apel, fără nicio rezervă, la limba veche, la graiurile regionale, la as-

pectul cult, bogat în neologisme, al limbii din vremea lui, la vorbirea

familiară şi la cea populară. Pe toate le cunoştea aş zice ştiinţific, adică

temeinic, aproape ca un specialist. Pentru el, limba românească alcă-

tuia o unitate desăvărşită, un instrument unic de lucru, ale cărui părţi

componente (variantele amintite mai sus) sunt deopotrivă de îndrep-

tăţite a fi utilizate când nevoia vorbitorului cere, indiferent dacă unele

aparţin trecutului, altele unei singure regiuni sau unui grup social496.

Niciun poet n-a folosit atâtea regionalisme ca Eminescu, în-

cepând cu expresii moldoveneşti până la cele bănăţene: eu mi-s, noi

493 Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Editura pentru Literatură, Bucu-

reşti, 1969, p. 111. (Se va prescurta în continuare Poezia lui Eminescu...). 494 Elie Cristea, Eminescu..., p. 112. 495 Elie Cristea, op.cit., p. 97. 496 Iorgu Iordan, Observaţii cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, în vol. Studii

eminesciene..., p. 521. (Se va prescurta în continuare Observaţii cu privire...); G. I.

Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 36.

159

ni-s. Ca exemplificare, Elie Cristea dă o listă: ariniş, păienjeniş, zimţ,

rugă, pală, bănat, rarişte, numa, bălaie, ivăr, licăr, câlţi, iezetură, laiţă,

cârd, tăpşan, prăvalnic, huceag, alinta, gâd, cordea, greş, prisacă, hâtru,

afânat, molcom, hăţaş, ţarină, merinde, păs, deri497. Predomină, cu mult,

regionalismele moldoveneşti, lucru iarăşi cunoscut, şi după mine, fi-

resc, nu în primul rând pentru că autorul Luceafărului era moldovean,

ci ca urmare logică a concepţiei lui lingvistice, la care se adaugă re-

zonanţa mai ,,poetică” (simţită de numeroşi cititori din toate regiu-

nile ţării) a formelor (sau a celor mai multe forme) moldoveneşti498.

Asupra cărţii s-au lansat câteva oprinii critice, prima este cea

a Elenei Stan care vede în carte una din din cele mai bune sinteze cri-

tice apărute în Transilvania în acei ani, cel mai întins studiu mono-

grafic din veacul al XIX-lea care cuprinde o biografie destul de amă-

nunţită, pe baza izvoarelor vremii, în continuare analiza celor mai

importante trăsături ale operei eminesciene, îmbinând părerile criti-

cilor români cu observaţii personale, un examen al limbii, stilului şi

versificaţiei (ceea ce nu s-a făcut până atunci în mod competent de

către critica transilvăneană), pentru a încheia prin câteva consideraţii

asupra curentului eminescian499. Un alt glas critic constată că Elie

Cristea dă dovadă de pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor

şi capacitate critică remarcabilă500. Cartea despre Eminescu a fost

mai mult decât o teză de doctorat; a fost un act de anticipaţie a exe-

gezei ce urma să i se consacre în cultura românească, iar pentru un

transilvănean a fost un act patriotic501.

III. Istoric literar. Elie Cristea este primul care face profe-sorului Alexandru Roman (1826-1897) de la Universitatea din Buda-

pesta o schiţă biobliografică. Potrivit acesteia, Alexandru Roman a fost fiu de preot din Ardeal. Profesorul s-a născut în Aueşeu, jud. Bihor la

26 noiembrie 1826. Tânărul Alexandru a urmat studii la Beiuş şi Ora-dea, apoi teologia la Viena între 1846-1848. La revenirea în Ardeal

497 Elie Cristea, Eminescu..., p. 126-127. 498 Iorgu Iordan, Observaţii cu privire..., p. 525. 499 Elena Stan, Poezia lui Eminescu..., p. 104. 500 Gheorghe Bulgăr, O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Ilie Cristea

din 1895 în ,,Telegraful român”, Sibiu, 1981, nr. 25-26, p. 4; Acelaşi, Pagini uitate

despre Eminescu, Editura Lucman, Bucureşti, 2004, p. 54-60. 501 Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. VII.

160

din pricina revoluţiei a fost numit profesor pentru clasa a III-a gim-

nazială din Beiuş502, apoi la liceul premonstratens din Oradea unde a

fost primul profesor de limba română, din 1851 la Academia de Drept şi conducătorul ,,Societăţii de Lectură”503. Pentru a fi titular al cate-

drei, Roman urmează la Viena cursul prescris pentru profesorii de gimnaziu şi a-şi câştiga astfel o calificaţie completă. Acolo petrecu 3

ani, absolvă cursul profesoral, pregătindu-se de examene; dar înainte de a depune examenele a recurs pentru obţinerea postului de transla-

tor român la consiliul Locotenenţei regeşti din Buda504. Din 1862, Roman înfiinţează Catedra de Limba Română fiind şi primul profesor

român al Catedrei. Ca profesor s-a străduit, de-a lungul anilor, să-şi ţină cursurile la nivelul cuceririlor ştiinţei vremii sale, îmbogăţiindu-le

mereu. El citeşte, se documentează neobosit. Acumulează o bibliote-că bogată şi numeroase date literare. Corespondează cu George Sion,

Alex. Urechia, cerând date biografice despre Eliade Rădulescu (pen-tru cursul său) şi despre mulţi alţi poeţi şi prozatori mai vechi, ori din

epoca sa. Aduce de la Bucureşti lăzi întregi de cărţi, pentru a ţine pa-sul cu ultimele rezultate ale ştiinţei filologice şi ale literaturii vremii

sale505. Între studenţii care au fost formaţi de Roman s-au numărat:

Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Enea Hodoş, Vasile Goldiş, Elie Cristea, Valeriu Branişte, Aurel Lazăr şi Ilarie Chendi. Tot la Budapesta,

Alexandru Roman crează două publicaţii politico-culturale româneşti ,,Concordia” împreună cu Sigismund Pop, foaia a apărut între 1861-

1863, apoi ,,Federaţiunea” (1868-1876). Alexandru Roman publică o traducere cu caracter filologic şi fragmente din cartea lui Bruce Whyte,

Histoire des langues romanes et des leurs littératures depuis leur origine jusqu’au XVIe siècle (Paris, 1841, trei volume) în ,,Familia”.

Iosif Vulcan redactorul ,,Familiei” îl numeşte pe dascălul român în-tâiul între cei mai luminaţi filologi români506.

502 Liceul ,,Samuil Vulcan” din Beiuş. Cf. Maria Teodorovici, Alexandru Roman în

Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucu-

reşti, 1979, p. 738. 503 Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi Academia Română (1866-1897) în ,,Anuarul

Institutului de Istorie ,,G. Bariţiu”, Cluj-Napoca, tom. XLVI, 2007, p. 77. (Se va

prescurta Alexandru Roman şi...). 504 Ilie Dinurseni, Alexandru Roman (1826-1897). Material pentru viaţa şi activita-

tea lui, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1897, p. 7. 505 Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta..., p. 61. 506 ,,Familia”, II, nr. 11 din 15/27 aprilie 1866, p. 131.

161

În anul 1865 a fost ales deputat dietal pentru centrul Ceica, co-mitatul Biharei, timp de 7 perioade, sau 21 de ani (1866-1887). A re-prezentat centrul acesta românesc în dieta Ungariei. Odată cu apariţia Societăţii Literare (1866), viitoarea Academie Română, Alexandru Roman a fost invitat să participe la activităţile acestui for din partea Maramureşului. La intrarea în Academie, Al. Roman face o laudă lim-bii care singură ne uneşte chiar dacă au trecut multe secole de când numai ea singură era unica legătură între noi; a sosit timpul ca să ne unească şi cugetele şi simţămintele507.

Elie Cristea s-a implicat activ cu prilejul jubileului profeso-rului Alexandru Roman. La 30 ianuarie 1893, studentul ardelean era preşedintele comitetului pentru aranjarea banchetului cu prilejul ser-bării a 30 de ani de profesorat (1862-1892). Elie Cristea a avut cinstea discursului omagial în faţa asistenţei formată de profesori, studenţi, reprezentanţi ai guvernului României, de faţă fiind N. Cantacuzino, vice-consulul român la Budapesta. Cuvântul este deschis cu versurile lui G. Sion: ,,Mult e dulce şi frumoasă/ Limba, ce o vorbim/.../ Româ-naşul o iubeşte/ Ca sufletul său”. Astăzi nu numai vatra ţărănească este altarul limbii, ci avem şi alte altare mult mai înalte, la care preo-ţii sfinţiţi de naţiune servesc graiului român sau ca să mă exprim mai direct, avem catedre de limbă şi literatură română nu numai la insti-tute de cultură române, ci şi la institute străine şi chiar şi-n ţări străine, cum e bunăoară la universitatea din capitala Germaniei, la Paris, Praga, Petersburg, Lipsca. Aceste catedre nu numai că păzesc graiul român, ci propagă şi dezvoltarea şi perfecţionarea lui. O astfel de catedră es-te şi aceea, pe care o ocupă meritatul nostru jubilant508.

IV. Folclorist, etnograf şi muzeograf. Aflat la conducerea

Astrei sibiene, Elie Cristea reuşeşte să strângă şi apoi să publice o seamă de proverbe din Ardeal şi Banat. A rămas în manuscris şi un caiet intitulat Cartea proverbilor şi a zicerilor culese de pe masa ,,po-ganilor” din ,,Concordia” Lugojului, 1898, 38 p.. Cu excepţia celor licenţioase celelalte au fost publicate în volumul Proverbe, maxime, asemănări, idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania

507 Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi…, p. 78. 508 Miron Cristea, Cuvântări şi predici ale unui tânăr teolog, mai târziu cleric

român în ţară sub stăpânire străină (1889-1909), Tipografia Cărţilor bisericeşti,

Bucureşti, 1928, p. 37. (Se va prescurta în continuare Cuvântări şi predici...).

162

şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1901. Cele ti-părite de Cristea au fost preluate de Iuliu Zanne în volumele de pro-verbe, autorul îi cere insistent să publice toate proverbele spre a le putea folosi, colecţia de proverbe să poată să reflecte gândirea între-gii suflări româneşti509.

Culegătorii acestor proverbe au fost preoţii şi învăţătorii con-

fesionali, unii sunt menţionaţi: Ioachim Muntean din Gura Râului,

Ioachim Părău din Agnita, Gavril Bugnariu din Bochia, George Rusu

din Ida-Mare, Vasile Popovici, Pavel Cotoţ, Ioan Şuţ, Teodor Orlea,

Iosif Comănescu, diaconul Demetriu Câmpean, Constantin Dimian,

din Sibiu, învăţătorii: Romul Cristolovan din Râşnov, Ioan Petruţo-

niu din Tisa, Ioan Bota din Cetea, George Micşa din Sinersig, Ilarie

Chendi din Dârlos. Acestora se adăuga şi Elvira Cristea din Topliţa

Română care a consemnat proverbe auzite din gura mamei, Domniţa,

în casa părintească din Urseni. De asemenea Elie Cristea a beneficiat

de colecţia Casinei Române din Lugoj, în care membrii aceleia au

inclus, sentinţe, maxime şi proverbe valoroase, multe necunoscute în

părţile ardelene510. Ultimele proverbe au fost publicate de mitroplitul

Antonie Plămădeală care a reeditat volumul de proverbe din 1901.

Tot în latura folclorică a operei patriarhului Miron stă şi con-

semnarea unei Datini de nuntă din Topliţa în care sunt menţionate do-

uă etape premaritale: peţirea şi ursirea. Este interesant ritualul năşitu-

lui: Mirele îşi pune nănaşi, pe cei care l-au botezat dacă trăiesc, dacă

nu, atunci pun un neam de-al celor morţi sau un om mai de frunte511.

Încă elev în clasa a VIII-a gimnazială, în 1887, Elie Cristea

este autorul unei interesante lucrări Naşterea şi dezvoltarea jocurilor

în genere, precum şi lăţirea jocurilor naţionale româneşti. Lucrarea

a fost prezentată în faţa elevilor gimnazişti sub forma unei conferin-

ţe. Dacă în prima parte autorul face o incursiune în istoria jocului în

genere la lumea arabă, semită şi europeană, apoi trece la români unde

dansurile se împart în două: cele jucate în doi şi grup şi cele jucate nu-

mai de bărbaţi. Dintr-un alt manuscris se păstrează descrierea altor jo-

curi: Jocul de doi, în Vaiuru şi Torontal, Hora în Torontal şi în părţile

509 Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. XII. 510 Elie Cristea, Proverbe, maxime, asemănări, idiotisme, colectate din graiul româ-

nilor din Transilvania şi Ungaria în vol. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhi-

vă..., p. 298. 511 Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. 407.

163

Branului, Axionul, Sârba, Brâul şi, foarte larg Cadrilul512. Pe vremea

studenţiei de la Budapesta, Cristea a întocmit şi un chestionar pentru

cunoaşterea jocurilor românilor:

1. Cum se numeşte jocul respectiv?

2. În ce ţinut se joacă?

3. Cine-l joacă: băieţi, femei, ori ambii laolaltă?

4. Dacă nu precis cum, cam cum se joacă?513.

O ultimă preocupare culturală a lui Elie Cristea la care ne-am

oprit o reprezintă fondarea unui muzeu istoric-etnografic la Sibiu. Pen-

tru acest lucru a alcătuit o metodologie ştiinţifică intitulată Puncte de

orientare privitoare la aceste probleme514 fapt care îl certifică pe au-

torul ei ca bun cunoscător al istoriei şi etnografiei. Ne vom opri doar

asupra secţiei etnografice:

Secţia etnografică:

I.

a). Casa ţărănească. Desemnuri, fotografii sau miniaturi des-

pre planul general al caselor ţărăneşti din diferite locuri după sistemul

vechiu şi original, cu indicarea edificiilor economice, îngrăditurilor,

etc. apoi împărţirea odăilor şi a despărţămintelor economice, obiec-

tele principale din ele, aşezarea lor obişnuit. Porţi, portiţe, uşciori etc.

Descrierea lor cu numirea originală a tuturor părţilor.

b). Întocmirea internă. Mobile: pat, masă, scaune, laviţă, po-

liţă, ladă, almariu, cuiere, sfeşnice, icoane etc. Apoi vase, blide, cofe,

doniţe, sălăriţe şi tot felul de obiecte din casă. [...1

II.

Industria de casă. Aceasta trebuie să formeze unul din apar-

tamentele cele mai însemnate ale muzeului, dat fiind, că atât românul

cât şi românca sunt meşteri pricepuţi în confecţionarea de multe lu-

crări artistice. Aci aparţin tot felul de produse ale industriei de casă,

512 Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist

austro-ungar (1867-1918). După documente, acte şi corespondenţe de la Elie Miron

Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 8. 513 Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8. 514 Alexandru Moraru, Contribuţii ale patriarhului Miron Cristea la susţinerea cul-

turii şi a şcolii româneşti, în ,,Studia Universitatis Babeş-Bolýai, Theologia Ortho-

doxa”, XLV, 2000, nr. 1-2, p. 22.

164

uneltele pentru confecţionarea lor şi materia din care se fac, în toate

stadiile ei de prelucrare. Unelte de tors, ţesut, împletit etc.

O colecţie de mare valoare formează pentru această parte a

muzeului neîntrecutele modele de cusături şi ţesături româneşti, co-

lectate de ,,Reuniunea de agricultură din comitatul Sibiului”, şi câte

un exemplar din albumurile pregătite de ea. Reuniunile noastre de

femei asemenea dispun de colecţii interesante de asemenea natură.

III.

Porturi. Un despărţământ valoros al acestei secţiuni trebuie

să formeze variatul şi frumosul nostru port naţional de prin toate ţi-

nuturile. Modele în mărime naturală se recer pentru a prezenta după

toată cuviinţa acest port. Aici este locul şi pentru ,,păpuşile” dăruite

din diferite părţi ,,Reuniunii de agricultură din comitatul Sibiului”.

Din dăruiri de la diferiţi particulari cu inimă, uşor s-ar putea

şi în câte un singur sat un model de port bărbătesc, altul de fată, de

nevastă, copii etc., cari sunt mai caracteristice. Bijuterii ţărăneşti:

cercei, mărgele, salbe, inele, ţinte, aşa-numitele evanghelii (cruci de

aramă) etc. [...]

IV.

Obiecte care privesc pregătirea mâncărilor etc. Vatră, ceaon,

cârpător, etc. Descrierea mâncărilor naţionale şi a băuturilor obişnui-

te. Timpul de mâncare.

V.

Obiecte ce se folosesc la felurite ocaziuni: naştere, botez,

cununie, înmormântări etc., sărbători, seceriş, etc. Stea, Crai, Ţurcă,

jocuri. O colecţie de ouă impistrite (încondeiate) etc. Doftorii, bos-

coane şi alte asemenea rânduieli cu descrierea diferitelor datini, cre-

dinţe, superstiţii şi descântece, etc.

VI.

Muzică. Dansuri. Toate instrumentele de muzică în uz de la

frunză, trişcă, flueră, fluer, tulnic, cimpoi, drimbe, ceteră, până la ce-

le mai perfecte.

Cântece, strigături. Reproduceri fonografice. Descrierea dan-

surilor naţionale. Fotografii. Reproduceri cinematografice etc.

165

VII.

Obiecte din toate ocupaţiunile poporului român:

a). Lucruri din viaţa păstorilor de la stână, târlă. Întocmirea

acestora în miniatură. Uneltele şi vasele lor. Semnele pentru înfiera-

rea vitelor. Răvaşuri, numiri de vite, câni.

Descrierea traiului lor.

b). Unelte de pescuit. Luntre, crâsnic, leşnic, halău, mreajă,

năvod, vârşe, sac, undiţă, făcii cu osie. Peşti din apele noastre, numi-

rea lor.

c). Instrumente de vânat. Puşti, pistoale, ţiitoare de praf etc.

Unelte de prins păsări. Mâţa de prins şoareci etc.

d). Unelte de băieş, de spălat aurul etc. Steampuri în miniatu-

ră. Din vieaţa plutaşilor.

e). Tot felul de unelte agronomice în uz. [...]

VIII.

Tipuri caracteristice de români, cu feţe expresive; munteni,

ţărani, moţi, ţopi, etc. Pictură, fotografii, etc. Structura corpului, pie-

lea, ochii, păr etc. Defecte corporale mai obişnuite. Guşaţi. Statistica

sporirei. Măsurări antropologice, făcute de experţi.

IX.

Producte literare. Poveşti, basme, strigături, bocete, colinde,

descântece, cimilituri, gâcituri, proverbe. Datini la diferite zile calen-

daristice şi ocaziuni. Credinţe, superstiţii, boscoane etc.

X.

Fotografii, desemnuri de comune însemnate, ţinuturi romantice,

edificii monumentale, biserici, şcoale, etc. Monografii, Morminte515.

V. Concluzii. Personalitatea primului patriarh al Bisericii

Ortodoxe Române a fost revelată prin intermediul activităţii culturale,

a demersului filologic, literar, folcloric al activităţii ierarhului. Viaţa

vlădicii Elie Miron a fost refăcută pas cu pas prin acţiuni culturale:

conferinţe, articole, monografii. În interiorul activităţii culturale ne-am

oprit la două studii, unul închinat poetului naţional, celălalt mai redus

515 Miron Cristea, Cuvântări şi predici..., p. 196-199.

166

ca dimensiuni şi valoare, profesorului Alexandru Roman. S-a subli-

niat faptul că prin teza de doctorat, scrisă într-o altă limbă alta decât

româna s-a făcut cunoscută personalitatea şi opera lui Eminescu fiind

prima radiografie a vieţii şi operei lui Eminescu din veacul al XIX.

Ultima parte a lucrării dezvăluie latura folclorică, etnografică şi

muzeală a lui Miron Cristea.

167

Academia Română şi satul românesc. O colaborare jurnalistică

Acad. Păun Ion Otiman şi ,,Vatră nouă”

Chestiunea ţărănească sau chestiunea rurală cum aprecia Acad.

Păun Ion Otiman i-a preocupat pe diriguitorii spirituali ai poporului

român de la dascălul confesional din veacul al XIX-lea, care cu amă-

răciune nota: ,,-Mă taică, mă… neam ca al nostru nu mai este pe faţa

pământului… Nu zău… aşa neam… numai bătaia lui Dumnezeu pe

capul nostru… că tare am rămas înapoi,… nu ne place cartea… şi pa-

ce bună”516 şi până la membrii Academiei Române. Astfel începând

cu Liviu Rebreanu care l-a elogiat pe truditorul ogorului românesc în

Laudă ţăranului român (Discurs de recepţie rostit la primirea în Aca-

demie, la 25 mai 1940), continuând cu Lucian Blaga, Elogiu satului

românesc (Discurs de recepţie la primirea în Academie, la 28 mai

1936 – rostit la 5 iunie 1937) şi sfârşind cu Păun Ion Otiman care a

făcut o prezentare agrară în Viaţa rurală românească pe lungul drum

dintre Flămânzi şi Uniunea Europeană (Discurs de recepţie la primi-

rea în Academie, la 20 iunie 2007).

Fiecare dintre autorii luaţi în discuţie portretizează viaţa sa-

tului de la idilismul sămănătorist în care satul era văzut un veritabil

colţ de rai: ,,După ani de zile mi-au rămas intacte primele impresii,

câmpiile netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu

satul naşterii mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele

şiruite bine, cu coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica

căldură a verii. Pe undeva pe de laturi, se scurg încet la vale valurile

leneşe, galbine ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din «co-

dru» de la Bocşa. Prin urechi, pare că aud şi acum sunând accentul

moale al graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor pururi veseli,

pururea dispuşi la cântece şi veselii”517, şi până la destrămarea vieţii

pastorale în urma căreia au apărut mai multe păcate şi patimi.

,,Vatră nouă” 2000-2010. Interferenţe culturale, Editura David Press Print, Timi-

şoara, 2010, p. 46-50. 516 Mihail Gaşpar, În vraja trecutului, în vol. D’ale vieţii, I, Ediţie critică, tabel cro-

nologic, studiu introductiv şi note de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timişoara,

2008, p. 35. (Se va prescurta în continuare În vraja…). 517 Mihail Gaşpar, În vraja…, p. 35.

168

În ochii Celui-din-Lancrăm, satul era echivalent cu veşnicia: ,,Mi-a aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împre-jurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împre-jurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister”518. Pentru prozatorul ardelean, ţăranul este echivalent cu viaţa naţiunii: ,,În viaţa altor naţiuni, ţărănimea a putut avea, şi a avut, un rol secundar, şters; pentru noi însă e izvorul românismului pur şi etern. La noi, singura realitate permanentă inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul”519.

Păun Ion Otiman identifică viaţa satului într-o triadă funda-mentală: ,,sat-ţăran-pământ” în care ţăranul, satul şi pământul, agri-cultura şi spaţiul nostru rural au fost puternic loviţi în secolul trecut, deci, putem vorbi, despre drama satului şi a ţăranului român într-un secol de iluzii, dezamăgiri şi speranţe”520.

Într-un astfel de univers, învăţătorul (educatorul), preotul, medicul se încăpăţânează să aducă lumina cărţii. Acest lucru nu este nici inedit, nici foarte vechi, el aparţine prezentului dintotdeauna al satului românesc. La finele veacului al XIX-lea avem această hotărâ-re fermă în sufletul unui astfel de truditor al satului şi al ţăranului ro-mân: ,,Ba!- căzu părintele Sofron în vorbă. Eu mi’s popă, dar să mă ia dracu, pardon de expresie doamnă, dacă găsesc eu rostul pentru atâta carte. Iacă pe Coriolan. A făcut matura, l’am dus la Cernăuţ, la teolo-gie, bine; l’or făcut doctor, tot bine. Numai când dândiam că e bine, ţop, mi se apucă să se ducă la Paris, d’acolo la Oxford în Anglia… şi azi după 29 de ani el tot nu e în stare să’şi câştige bucata de pâne. Să mă erţi doamnă, pe vremea lui eram popă de 10 ani… […].

— Să’mi spuni tu acum Coriolane, zise părintele încătro ai rostit’o? Vrei să te faci profesor?

— Nu! Popa Sofron păru, că nu înţelese respunsul, căci îl mai repetă

pentru sine o dată încet: Nu.

518 Lucian Blaga, Elogiu satului românesc, în vol. Constanţa Bărboi, Silvestru Boatcă,

Marieta Popescu, Literatură română, clasa a XI-a, Editura Recif, Bucureşti, 1994, p.

252. (Se va prescurta în continuare vol. cit.). 519 Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în vol. cit., p. 169. 520 Păun Ion Otiman, Viaţa rurală românească între Flămânzi şi Uniunea Europeană,

webografie: http://www.acad.ro/com2007/doc/acadOtiman-discursReceptie.doc

169

Dete din cap nedumerit.

— Apoi ce vrei să faci?

— Preot!

— Călugăr?? – întrebă părintele respicând fiecare literă.

Feciorul zâmbi. Cunoştea slăbiciunea bătrânului şi respunse:

— De mir.

Acum fu rândul părintelui să se mire.

— Unde măi copile?

— Aici în Vălişoara!

Popa Sofron se isbi de spatele scaunului, atâta mirare îi pro-

dusese respunsul feciorului.

— Măi, Coriolane taichii – nu te glumi cu mine! – Ce pe amaru

să faci tu în cuibul acesta. Popă în Vălişoara puteai să te faci înainte

cu zece ani; n’aş fi trebuit să’mi prăpădeşti banii prin streini”521.

Aici la Giarmata Vii în vatra părintelui Vasile Suciu au apărut

multe iniţiative care sprijină demersul cultural, între care se rânduieşte

fără doar şi poate, revista ,,Vatră nouă” care iată se află la aniversară.

Valoarea unei astfel de publicaţii este dată de oamenii care ostenesc

pentru fiecare număr să iasă la iveala zorilor tiparului. Unul dintre a-

ceşti ostenitori este Acad. Păun Ion Otiman, figură binecunoscută în

istoria agronomiei româneşti şi nu numai. În fiecare număr cunoscu-

tul colaborator şi director onorific publică articole care popularizează

viaţa rurală, agricultura românească, instituţiile culturale din vatra sa-

tului: Agricultura – factor de atenuare a crizei economico-financiare

şi de reluare a creşterii economice; Tabloul rural actual al României,

România rurală; Agricultura (ecologică) în România. Un punct de ve-

dere ş.a.m.d.. La un moment aniversar, de astă dată gazetarul Otiman

consemna: ,,Apreciez că şi revista Vatră nouă are meritul său pentru

închegarea colectivităţii. Din ce în ce mai mulţi intelectuali ai satului,

dar şi din alte părţi, scriu în revistă. Deşi articolele apărute în revista

Vatră nouă nu contează pentru palmaresul nostru profesional, profeso-

rul dr. Aurel Lăzureanu şi cu mine avem, lună de lună, rubrica noastră,

pentru că aşa înţelegem noi să contribuim, mai mult sau, uneori, mai

puţin inspiraţi, la dialogul cu concetăţenii noştri”522.

521 Mihail Gaşpar, Altare dărâmate, în vol. D’ale vieţii, II. Ediţie critică…, Editura

Eubeea, Timişoara, 2008, p. 37; 39-40. 522 Păun Ion Otiman, Fugit irepetabile tempus, în rev. ,,Vatră nouă”, 2005, nr. 100, p. 3.

170

În spatele unei astfel de păreri, stă agronomul Păun Ion Otiman,

academician, profesor universitar cu o activitate ştiinţifică prodigioa-

să: tratate, monografii, cursuri universitare, studii, comunicări ştiinţi-

fice, articole. Format la şcoala profesorului Mihai Lazăr, profesorul

Otiman dincolo de lucrările de strictă specialitate reuşeşte să populari-

zeze agricultura ţării pentru a o face cunoscută tuturor. Cercetând doar

câteva lucrări am observat că agronomul, deci specialistul este dublat

de economist, jurist şi uneori de sociolog. În trecutul dintre cele două

hotare ale istorie noastre, perioada inter- şi postbelică, cercetătorul

Otiman scoate în privelişte situaţia agriculturii de la cea de subzistenţă

(autarhică) până la cea comercială, reformele agrare din 1848, 1921,

1945 dar şi eşecul unei agriculturi colectivizate neraţional: ,,Tezele

marxist-leniniste, prin care circa 200 milioane de ha. teren agricol şi-

au pierdut proprietarii (mai mult de jumătate din suprafaţa agricolă a

Europei), iar 100 milioane de familii de ţărani luau prin ,,liberul con-

simţământ”, calea agriculturii de tip colhoznic, erau de fapt nişte

,,construcţii” teoretice, ipotetice. Nici Marx şi nici Lenin nu au avut

cunoştinţe despre agricultură, nu au avut ,,rădăcini” rurale. Acum, du-

pă o experienţă macrosocială de proporţie, putem afirma din practica

agrară transnaţională că tezele marxist-leniniste cu privire la ,,trans-

formarea socialistă a agriculturii” erau simple, dar grave utopii”523.

Pentru perioada după decembrie 1989, agronomul în cercetarea sa

este dublat de sociolog: ,,Pornind de la starea de azi a spaţiului rural

românesc (infrastructură precară, amenjarea şi echiparea tehnică in-

suficientă a spaţiului rural, localităţilor şi caselor; economie rurală

preponderent agrară; absorbţie redusă a forţei de muncă agricolă în

economia non agricolă etc.) şi a agriculturii (dezechilibre însemnate în

toate palierele activităţilor agricole, creştere economică foarte lentă

şi o dependenţă meteorologică anuală încă prea ridicată de la simplu

la dublu); învechire tehnologică şi structurală a stocului de capital;

investiţii reduse şi, prin consecinţă, creşteri şi modernizări neînsem-

nate activelor; absorbţie redusă a fondurilor europene; productivitate

şi randamente scăzute”524.

523 Păun Ion Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II şi III, Edi-

tura Helicon, Timişoara, 1994, p. 52. 524 Păun Ion Otiman, Agricultura – factor de atenuare a crizei economico-financiare

şi de reluare a creşterii economice, în rev. ,,Vatră nouă”, nr. 164, p. 2.

171

În viaţa satului de astăzi în general, şi a celui din Giarmata

Vii în special, e nevoie de cuvântul specialistului, faţă de întregul sat

bănăţean, localitatea Giarmata Vii este privilegiată, în hotarul ei tră-

ieşte Acad. Păun Ion Otiman, opera distinsului agronom este plină de

cunoştinţe pentru învăţăcelul harnic şi cuminte.

172

Activitatea literară a lui Vasile Loichiţă la Caransebeş

I. Prolegomene. Figura luminoasă a bădiţei Vasile525 (1881-

1958) a ilustrat timp de patruzeci de ani învăţământul teologic supe-

rior din Caransebeş şi Cernăuţi. Alături de această activitate didactică

a predat limba română în Institutul Pedagogic din Caransebeş şi Liceul

,,Traian Doda” din aceeaşi localitate unde a suplinit şi catedra de limba

germană. În decursul întregii vieţi alături de elaboratele teologale s-a

aplecat cu precădere asupra poeziei, presei literare fiind un membru

activ al şezătorilor literare de la Caransebeş. În urma sa, au rămas câ-

teva contribuţii în acest sens uitate pe pagini ,,galbine” de gazete, răs-

pândite prin ,,Calendarul românului” şi prin mai multe gazete literare

din România. Magistru al mai multor generaţii de tineri teologi, prin-

tre care amintim pe cel mai valoros teolog român, părintele Dumitru

Stăniloae care alături de alţi merituoşi studenţi şi-a susţinut examenul

de licenţă sub îndrumarea prof. univ. dr. Vasile Loichiţă cu o teză

despre Botezul copiilor în 1927526.

Plămădit intelectual într-o generaţie care a dat Bisericii mai

mulţi clerici dublaţi de mânuirea condeiului, stihuitori, ziarişti, luptă-

tori naţionali fiecare în întreaga lor viaţă au militat pentru promova-

rea valorilor religioase într-o ţară românească unită în jurul Bisericii

şi a Şcolii. Cele două instituţii au dat naştere tuturor iniţiativelor lău-

dabile, cel puţin în lumea satului, fiindcă oraşul în perioada de până

la Unirea din 1918 era locul în care se exercita cu precădere puterea

stăpânitoare străină faţă de sat care trăia după reguli patriarhale bine

ştiute de locuitorii lui, ferit de orice corupţie. Este ilustrativă o com-

paraţie făcută într-o proză scurtă de un alt slujitor al altarului străbun:

,,Căci nu-i vorbă e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste viaţa

de la sat nu cred să fie alta. Aerul sănătos, pacea aceea sărbătorească,

Taină şi mărturisire. Lucrările Simpozionului Internaţional…, Editura Episcopiei

Caransebeşului, Caransebeş, 2011, p. 409-424. 525 Milan Şesan, Vasile Loichiţă, în ,,Mitropolia Ardealului”, 1959, nr. 1-2, p. 126. 526 Mircea Păcurariu, Preotul profesor şi academician Dumitru Stăniloae, în vol.

Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui profesor academician Dumitru

Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura Arhiepiscopiei ortodoxe, Sibiu,

1993, p. 3.

173

oamenii blânzi la fire şi cinstiţi din cale afară –unde poţi găsi acestea

la oraş? În vecinicul fum de fabrici, care înegreşte de la o vreme şi

sufletul omului, duhoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici

măcar a rătăci nu poate aerul– te simţi ca un rob închis într-o temniţă

grozavă. Poate să aibă şi părţile bune viaţa de la oraş, dar eu nu le-am

găsit. Sufletul meu îl înveselea numai priveliştea satului meu şi de a-

ceea mă bucuram atât de mult de apropierea primăverii”527.

Trăsătura definitorie a profesorului Loichiţă a fost religiozi-

tatea dublată de iubirea de patrie aşa cum a fost ea fundamentată de

iniţiatorii curentelor literare sămănătorist şi poporanist din literatura

română. Un ucenic nota despre religiozitatea profesorului: Vasile

Loichiţă a fost un om de adâncă religiozitate; era singurul profesor

mirean care venea în fiecare duminică la Utrenie şi se spovedea în-

totdeauna de Crăciun şi de Paşti. Ceilalţi profesori veneau numai la

Sfânta Liturghie528. Această caracteristică l-a animat în întreaga viaţă,

dincolo de travaliul catedrei: Sărbătorile Naşterii Domnului le petre-

cuse în jurul stranei din Catedrala din Timişoara, unde obişnuia să ci-

tească psalmi, să cânte podobiile şi imnele celor şapte laude cu vocea

lui puţintică, duioasă şi plină de evlavie. De la pensionarea lui, se hă-

răzise bisericii, ca altădată bătrânul Ioachim, ca să trăiască intens

principiile dogmatice pe care le propovăduise în cariera de profesor

universitar de teologie529. Vasile Lochiţă s-a născut de ziua Sfântului Dumitru (26 oc-

tombrie) 1881530 la Jebel, jud. Timiş, din părinţii Vasile şi Ana, ţărani agricultori. Copilăria şi-a petrecut-o în casa părintească alături de so-ra sa, Diduţa, pe care o va evoca mai târziu în primele sale poezii531. A urmat şcoala primară în comuna natală, iar liceul la călugării pia-rişti din Timişoara şi la cel românesc din Beiuş. Facultatea de Teologie

527 Mihail Gaşpar, D’ale vieţii, ediţie critică, studiu introductiv şi note de Valentin

Bugariu, cu o Precuvântare de †Lucian Mic, episcopul Caransebeşului, Editura Eu-

beea, Timişoara, 2008, vol. I., p. 45; Valentin Bugariu, Protopopul Mihail Gaşpar.

Studiu monografic, Editura Eurostampa, Timişoara, 2007, p. 292-293. 528 Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl de teologie, în ,,Altarul Banatului”, 1990,

nr. 3-4, p. 96. (Se va prescurta în continuare Amintirile unui dascăl...). 529 Ioan Petreuţă, Constantin Nonea, Prof. dr. Vasile Loichiţă (26. X. 1881-30. XII.

1958), în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1959, p. 1-2, p. 128-129. 530 Se împlinesc 130 de ani anul acesta. 531 Caius Constantin Ciolac, Monografia muzicală a comunei Jebel, Seria: Civiliza-

ţie populară, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, 2004, p. 31.

174

din Cernăuţi, unde în 1907 a obţinut titlul de doctor în teologie. A mai urmat studii de litere şi filosofie la Cernăuţi şi Budapesta. Din anul 1907 este încadrat ca profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, unde rând pe rând a predat aproape toate disciplinele te-ologice: Istoria bisericească universală, Istoria Bisericii Române, Dreptul canonic, Teologia dogmatică, Teologia morală, iar la Institu-tul Pedagogic a predat Religia, Limba română, Limba germană. A mai predat şi la liceul şi gimnaziul din oraş, aşa încât avea săptămânal 35 de ore532. Tot la Caransebeş a înfiinţat Societatea de lectură ,,Nicolae Iorga” la liceul Traian Doda. Animat de lupta naţională a ţinut confe-rinţe la ,,Reuniunea română de lectură” şi la ,,Societatea de lectură a studenţilor teologi şi pedagogi”. A fost redactor la ,,Foaia Dieceza-nă”, timp de doi ani (1919-1921) unde a întreţinut săptămânal rubrica ,,Cronica culturală şi literară”. În sprijinul dezvoltării gustului literar a susţinut mai multe conferinţe, despre această bravă activitate scria presa vremii: ,,Tânărul şi entuziastul poet-scriitor, dl. Prof. Vasile Loichiţă, ne-a dat probe despre talentul Dsale de a da scrisului româ-nesc o formă atât de dulce şi plăcută. El ne-a prezentat ochilor noştri sufleteşti mişcarea noastră literară modernă a ultimului deceniu [...]. Dl. Loichiţă ne-a vorbit din inimă şi cu o dulceaţă deosebită a graiu-lui românesc. Cele mai frumoase speranţe legăm de acest entuziast cărturar al neamului”533. O altă reuşită în acest domeniu al oratoriei l-au reprezentat activităţile culturale organizate de profesorul Loichiţă la Institutul Teologic unde la 30 noiembrie 1919 s-au pus în scenă mai multe momente cu cântece, recitări şi o meditaţie susţinută de profe-sorul bănăţean, care a vorbit celor prezenţi despre mitropolitul Andrei Şaguna534. În 1924 a ocupat prin concurs catedra de Teologie Dog-matică de la Universitatea din Cernăuţi (mutată la Suceava), pe care a deţinut-o până la pensionare (1946); un timp a suplinit catedra de Istoria Bisericii Române, în câteva rânduri decan al Facultăţii de Te-ologie, senator în Parlamentul României535.

532 Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl..., p. 96. 533 ,,Foaia Diecezană”, an. XXVI, 1911, nr. 13, p. 3. 534 Vasile Petrica, Institutul Teologic diecezan ortodox român din Caransebeş (1885-1927). Contribuţii istorice, Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2005, p. 221. Continuând ceea ce a realizat la Caransebeş, la Cernăuţi Vasile Loichiţă reuşeşte să tipărească un studiu monografic intitulat Patriarhul Miron, Editura Glasul Buco-vinei, Cernăuţi, 1939, 19 p.. 535 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 229.

175

Pe parcursul incursiunii noastre vom puncta cu precădere ac-

tivitatea literară a lui Vasile Loichiţa la Caransebeş aprofundând te-

mele cercetate de profesorul caransebeşan: cartea veche bisericească,

literatura română de veac XIX, medalionul închinat lui Alexandru

Vlahuţă şi contribuţiile inedite la istoricul presei literare536.

II. Cartea veche bisericească. Intuind valoarea cărţii vechi

bisericeşti pentru tezaurul cultural al umanităţii, profesorul Loichiţă

scoate în privelişte nestemate ale cărţii de ritual de la începutul veacu-

lui al XIX-lea. Cercetătorii din acest domeniu vorbesc despre literatura

sentimentului religios diferită de palierele binecunoscute ale bibliote-

cii teologice structurată în: a). literatura patristică, liturgică, apologe-

tică, canonică, teologală, pastorală şi duhovnicească; b). literatură re-

ligioasă de factură populară, de cunoaştere şi educaţie religioasă, care,

generic poate fi exprimată prin Biblia sau Sfânta Scriptură în inter-

mediul trăit şi concret. Se poate vorbi despre existenţa unei literaturi

pioase, distinctă nu numai faţă de cărţile de teologie dar şi faţă de

cărţile de cult, deşi imnografia bisericească din cărţile de slujbă, ca

Octoihul, Triodul, Mineele, Ceaslovul etc. sunt cărţi în care pietatea

creştină şi-a găsit expresie şi adăpare. Analiza literaturii pioase pune

în evidenţă o structură configurată de o mare varietate de teme sau

nivele de elaborare şi de destinaţie: cărţi de rugăciune, scrieri apocri-

fe, creaţii hagiografice, la care pot fi asociate literatura sinaxarului şi

a calendarului, literatura mistico-ascetică şi cea moral-edificatoare537.

Cartea şi literatura religioasă şi-a avut de la începuturile ei

locul bine stabilit în educaţia şi cultura poporului român. Se poate u-

şor vorbi dincolo de conţinutul ritualic, de un fond pedagogic şi cate-

hetic care alături de predică, iniţiere personală, liturghie, spectacole

536 Am luat în discuţie câteva lucrări imprimate de Vasile Loichiţă la Caransebeş: Ceva

despre mişcarea noastră literară mai nouă în Regat, Tiparul Tipografiei Diecezane,

Caransebeş, 1912, 23 p.; Literatura religioasă şi istorică la români la începutul vea-

cului al XIX-lea, în ,,Anuarul Institutului Diecezan”, 1912-1913, p. 3-29; Trei poeţi

ardeleni la începutul veacului al XIX-lea, în ,,Anuarul Institutului Diecezan”, 1914-

1915, p. 3-12. La aceasta se adaugă consultarea colecţiei ,,Foaia Diecezană” pe anii

1907-1921. Pentru consultarea colecţiei aducem mulţumiri colegiale părintelui con-

silier lect. dr. Daniel Alic de la Centrul Eparhial din Caransebeş. 537 Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1997, p. 16; 33.

176

paraliturgice şi colportajul tradiţiilor orale formează orizontul mini-

mal al educaţiei creştineşti538. Trebuie luat în discuţie în al doilea rând dincolo de valenţele

educative, locul tipăririi acestor cărţi bisericeşti. Încă din veacul al XVIII-lea funcţionau mai multe tipografii, cea mai însemnată ca pro-ducţie valorică cărturărească a fost cea de la Râmnic. Întemeiată în anul 1705 de episcopul Antim Ivireanul a avut o largă deschidere pentru românii de dincolo şi dincoace de Carpaţi. Cartea tipărită la Rămnic, şi-a dat aportul la consolidarea limbii literare prin răspândirea ei pe tot pământul românesc, la afirmarea naţiunii române. Ajunge în toate satele, în casele românilor aflaţi sub dominaţie străină, contribuie la închegarea limbii literare, la păstrarea obiceiurilor, a conştiinţei ori-ginii comune şi la lupta hotărâtă pentru aceeaşi cauză539. Artizanii tipăriturilor – pentru perioada de care ne ocupăm – la Râmnic au fost episcopul Chesarie şi mitropolitul Grigorie al IV-lea (1823-1834) la Bucureşti, în Moldova, mitropolitul Iacob Stamati (1792-1803), la Neamţ călugărul isihast Paisie Velicicovski, iar în Ardeal prin epis-copii Blajului şi fruntaşii ,,Şcolii Ardelene”. Pentru românii ardeleni situaţia tiparului este grea, cărţile de cult se tipăresc la Blaj pentru uniţi, iar pentru ortodocşi în tipografia de la Sibiu a lui Laurenţiu Kurzbök, apoi a lui Petru şi Ioan Bart şi a lui Ştefan Novacovici din Viena, în cea ,,crăiască” din Buda540.

În studiul său, Vasile Loichiţă stabileşte o cronologie a apari-ţiei cărţii după tipografiile existente la sfârşit de secol XVIII şi înce-putul celui următor în Ţările Române: Bucureşti, Râmnic, Blaj, Sibiu, Iaşi şi Neamţ precum şi tipografii din afara graniţelor: Viena, Buda, Cernăuţi, Chişinău şi Sankt Petersburg541.

Cărţile bisericeşti la care s-a oprit autorul pot fi împărţite din punct de vedere pedagogic în:

1. cărţi de ritual bisericesc: Octoih mic (1804), Antologhion

(1806), Ectenii şi paraclis (1809), Octoihul (1818) în Moldova; Tipicul

538 Doru Radosav, op. cit., p. 19. 539 Ion B. Mureşianu, Cartea veche bisericească din Banat, Editura Mitropoliei Banatu-

lui, Timişoara, 1985, p. 43. (Se va prescurta în continuare Cartea veche bisericească...) 540 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 592. 541 Vasile Loichiţă, Literatura religioasă şi istorică la români la începutul veacului

al XIX-lea, în ,,Anuarul Institutului Diecezan”, 1912-1913, p. 3. (Se va prescurta în

continare Literatura religioasă...), p. 5.

177

(1808), Panachide (1809), Octoih (1811), Liturgie (1817) la Râmnic;

Evloghiu, (1808), Penticostar, Bucureşti, 1820, Octoih (1820), tot în

Moldova. La Sibiu au apărut: Catavasier grecesc şi românesc (1803)

şi Liturghiile (1809).

2. cărţi cu conţinut biblic: Ceaslov, Psaltire (1805), Ceaslo-

vul (1809), Psaltirea (1811,1812), Ceaslov (1830) la Sibiu; Ceaslov

(1806), Psaltire (1806), Apostol, Psaltire (1820) la Bucureşti; Psaltire,

Râmnic, 1818, la Iaşi: Ceaslovnicul, Psaltire (1807), Psaltire (1818),

Noul Testament, Neamţ, 1819; Psaltire (1804), Ceaslov, Psaltire (1805),

Ceaslovul (1809) la Sibiu, iar la Braşov au fost imprimate alte trei

cărţi cu conţinut scripturistic: Psaltire (1801), Ceaslov bogat (1806)

şi Psaltire (1807); Psaltire (1808), Triod (1818) la Buda.

3. cărţi de învăţătură creştină şi pastorală: Chiriacodromion542

(1801), Învăţătură creştinească (1809), Rânduiala citirii celor 12

psalmi ai Psaltirei (1820), Cuvintele Sfântului Grigorie de Nanzianz,

Întrebări şi răspunsuri teologice ale Sfântului Atanasie (1820), Cuvin-

tele Sfântului Vasile şi Grigorie (1826-1827), Din cuvintele Sfântului

Ioan Gură de Aur (1827), Pravoslavnica mărturisire a bisericei ră-

săritului (1827), Cazanie (1829) la Bucureşti; Învăţătură pentru spo-

vedanie (1813), Întrebări şi răspunsuri blagosloviceşti, Apologhia

adică răspuns de mângâiere a Sfântului Dimitrie al Rostovului (1803),

Tâlcuire la cele patru Evanghelii (1805) în Moldova; Dogmele cre-

dinţei. Cuvinte şi învăţături ale Sfântului Efrem Sirul (1818), la Neamţ;

Samuil Micu, Theologie dogmatică şi moralicească despre Taine

peste tot (1801), Forma clerului şi a păstorului bun (1812), Cartea

de învăţături care se aseamănă cu vechile cazanii (1812) la Blaj; În-

văţătura theologicească despre năravurile şi datoriile oamenilor creş-

tini pentru trebuinţa candidaţilor de preoţie neuniţi (1821) la Sibiu iar

la Buda au apărut: Teologia pastorală sau datoriile preoţilor (1817),

Istoria sântă a pământului făgăduinţei (1824) şi Catehism mic cu în-

trebări şi răspunsuri (1827).

4. literatura sentimentului religios: Patericul sau cuvintele

sfinţilor bătrâni (1828) la Bucureşti; Înfruntarea jidovilor (1804),

Apocalipsul Sfântului Ioan Evanghelistul, Viaţa Sfântului Vasile cel

Mare, Vămile văzduhului (1816), Acatist (1818), Minunile Precistei

(1820) la Râmnic; Vieţile Sfinţilor (1807-1809, 1813), Acatist, Scara

542 ,,Cuprinde întru sine tâlcuirea Evanghelilor”, nota Vasile Loichiţă.

178

Sfântului Ioan Scărarul (1814) la Neamţ; Acatist, Sibiu, 1801; Bucoav-

nă de liturghie (1802), Mineiu mare (12 vol., 1804-1805)543 la Buda. Nu este o împărţire strictă a cărţilor deoarece parte din aceste

cărţi au în acelaşi timp conţinut biblic, dar pot şi sunt cărţi de învăţă-tură, catehetice, exemplificăm prin doar trei cărţi: Ceaslovul, Psalti-rea şi Catehismul. Prima dintre ele este carte de ritual, în principal cuprinde rugăciunile zilnice ale creştinului pe cele nouă ceasuri. A doua componentă a cărţii este reprezentată de cântări bisericeşti, în special tropare şi condace, de ode şi imne religioase precum şi canoa-nele şi acatistele, slujbe religioase.

Cartea de cult, cea de învăţătură şi literatura sentimentului re-ligios au reprezentat prima treaptă de dezvoltare a culturii româneşti în limba română. Contribuţia profesorului Loichiţă este inedită, peri-oada cercetată nu este cuprinsă în vreo istorie a literaturii vechi ro-mâneşti, iar manualele de istoria bisericii amintesc doar câteva din cărţile acestei perioade. De aceea putem afirma răspicat despre nece-sitatea cunoaşterii scrierii dascălului bănăţean pentru cercetătorii ve-chii literaturii şi cei ai culturii şi civilizaţiei româneşti.

III. Literatura română în veacul al XIX-lea în Ardeal.

Continuând descinderea în literatura română, Vasile Loichiţă creio-nează viaţa şi opera a trei poeţi de la începutul secolului al XIX-lea: Vasile Aaron, Ioan Barac şi Ion Budai-Deleanu. După o scurtă intro-ducere autorul face în câteva cuvinte o caracterizare a versului româ-nesc: Sunt reprezentate genurile literare: poezia politico-satirică, oda de ocazie, poeme narative mai lungi, uneori cu un element didactic sau satiric, lirică erotică anacreontică, poezia patriotică şi începuturi de poezie reflexivă. După originea şi modelul inspiraţiei şi tehnica corespunzătoare a versului, putem deosebi elementul poporal, cel clasic antic, cel neogrecesc, cel francez şi italian, iar la noi, dincoace de munţi, se imită şi modele ungureşti şi germane544.

543 Cartea a fost o reeditare inclusiv a precuvântărilor episcopilor Chesarie şi Filaret al Râmnicului care a apărut între 1776-1780 prin stăruinţa, purtarea de grijă şi chel-tuiala profesorului de oculistică, doctorul cărturar Ioan Piuariu Molnar, cu text revă-zut de învăţatul episcop Iosif al Argeşului. Format 37/24 cm, tiraj 1000 exemplare pentru fiecare din cele 12 volume, totalizând 12.000 exemplare cu 3.918.000 pagini. (Cf. I. B. Mureşianu, Cartea veche bisericească..., p. 80). 544 Vasile Loichiţă, Trei poeţi ardeleni la începutul veacului al XIX-lea, în ,,Anuarul Institutului Diecezan”, 1914-1915, p. 3. (Se va prescurta în continuare Trei poeţi ardeleni...)

179

Vasile Aaron (1770-1822) este cel mai simplu, mai naiv, mai

poporal, dar şi mai puţin artist. Concluzia lui Loichiţă are acoperire

la cercetătorii literaturii române care îl cataloghează pe poetul tran-

silvănean ca fiind modest, uitat şi confuz545. Opera literară este corect

identificată şi interpretată de autorul caransebeşan, Patima şi moartea

Mântuitorului nostru Iisus Christos, epopee religioasă în 10 cânturi

(1808), inspirată probabil din Mesiada lui Klopstock, dar de astfel

tractată în spirit curat poporal. Versul e cel poporal de 4 trohei. Prin

aceste versuri scurte această poemă lungă devine foarte obositoare,

cu atât mai vârtos, cu cât şi expunerea e foarte lungă. Îndeosebi sunt

foarte lungi izbucnirile lirice ale diferitelor persoane, precum şi rugă-

ciunea lui Iisus către Tatăl, a lui Adam către Arhanghel, răspunsul a-

cestuia etc546. În continuare sunt înşiruite celelalte lucrări ale poetului

Aaron, traducerile din Ovidiu şi Vergilius.

Al doilea poet la care se opreşte autorul nostru, este Ioan Barac

(1777-1848) despre care consemnează cea mai importantă contribu-

ţie la dezvoltarea literaturii române, alegoria cu fond istoric cu titlul:

Istoria prea frumosului Arghir şi a preafrumoasei Elena cea măias-

tră şi cu păr de aur, adecă o închipuire sub care se înţelege luarea

Ţării Ardealului prin Traian cesarul Râmului.

Însă de departe cel mai valoros poet rămâne Ion Budai-Deleanu,

cel mai de seamă literat (Ioan Oana), poet mare şi erudit (Ion Rotaru).

Loichiţă se opreşte la Ţiganiada o operă clasică, adevărată minune pen-

tru vremea în care a fost scrisă (1800). Autorul a avut înaintea ochilor

modele din literaturile străine şi anume Homer şi alţi clasici, apoi e-

popeele comice şi satirice Batrachomioomachia, Secchia rapita de

Tassoni, La pucelle de Voltaire şi travestia Eneidei de poetul austriac

Alois Blumauer547. După tratarea genezei poemului, Vasile Loichiţă

se opreşte – din necesităţi didactice – la subiectul poemului: o expe-

diţie a ţiganilor asupra turcilor. Îndeaproape autorul vorbeşte despre

545 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române. De la origini până la 1900, vol. I, Edi-

tura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 72. 546 Vasile Loichiţă, Trei poeţi ardeleni..., p. 4. O astfel de opinie critică nu poate fi

găsită în două lucrări considerate de noi normative pentru perioada respectivă: Ion

Rotaru, O istorie a literaturii române. De la origini până la 1900, vol. I, şi Academia

Română, Istoria literaturii române II. De la Şcoala Ardeleană la Junimea, Editura

Academiei, Bucureşti, 1968. 547 Vasile Loichiţă, Trei poeţi ardeleni..., p. 6.

180

vrajba între ţigani care e un model homeric fiind produsă de forţe su-

pranaturale: satana e de partea turcilor, iar Vlad Ţepeş e ajutat de sfinţii

din Rai, în frunte cu Sfântul Spiridon. Satira este îndreptată împotriva

clerului superior şi al nobilimii. În partea a doua a studiului, autorul

bănăţean vorbeşte despre versificaţie şi limba poetului. Este pentru

prima dată când îi putem atribui tânărului profesor de la Caransebeş

competenţe stilistice şi lingvistice, care întregesc în chip fericit acti-

vitatea de istoric şi critic literar. Versurile legate câte şase într-o strofă

au câte 10 silabe, dar sunt de tot neregulate în ceea ce priveşte accen-

tul şi nu se pot scandá. Limba e admirabil acomodată subiectului: e

limba poporală, vie colorată cu elemente dialectale şi arhaice, cu cu-

vinte drasnice, adese comice şi cu formaţini originale ale poetului. Ca

elemente arhaice găsim: infinitivul întreg: ar dare omul ascultare; fece

rimând odată cu turece, şi a doua oară cu întrece; haine mişele (=proas-

te, rele); mînule (mâinile), blem (=să mergem), bală (=fiară)548.

,,Jucăreaua” lui Budai-Deleanu este plină de sensuri şi valen-

ţe religioase, de la participarea personajelor pozitive şi negative su-

pranaturale, la sensul unor cuvinte care fac trimiteri la cărţile biblice

sau cărţi de cult creştine. Locuţiunea verbală a se pune în poară ,,a se

împotrivi”, în limba veche există încă una, a pune poară, al cărui sens

este ,,a se strădui”. Dicţionarele îl ilustrează ca un citat din Mitropo-

litul Dosoftei, Vieţile Sfinţilor: ,,Mult m-au silit şi am pus poară să o

fac aceasta”. Este cert că mediul fix al locuţiunilor constituie o ambi-

anţă prielnică pentru conservarea arhaismelor.

Expresia a arunca mreaja (mrejile) este adesea folosită în tex-

tele religioase vechi, în sensul său propriu, întrucât ucenicii lui Hristos

se îndeletniceau cu pescuitul. Cazania lui Varlaam: ,,Dzîse lui Petru

Domnul să arunce mreaja în mare să veneadze peşte”. O altă expresie

folosită de autorul Ţiganiadei este oame ticăloase în care adjectivul

ticălos nu se degradase încă din punct de vedere semantic, însemnând

,,sărman”. Iar vocativul, cum se întâmplă în textele vechimii, este

marca ,,în lanţ”, la fiecare din cele două cuvinte care o compun, atât

prin desinenţa –e, specifică vocativului latinesc (oame) sau din sufix

(ticăloase, căci ticălos e dervat din ticală ,,belea”+os)549.

548 Vasile Loichiţă, op. cit., p. 11. 549 G. I. Tohăneanu, Neajungerea limbii. Comentarii la Ţiganiada de I. Budai-Deleanu,

Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2001, p. 45-46; 78; 90. (Se va prescurta în

181

Contribuţia lui Vasile Loichiţă în creionarea literaturii româ-

neşti de la începutul veacului în Ardeal nu e de neglijat pentru învăţă-

celul care doreşte aprofundarea temelor principale în ceea ce priveşte

biografia autorilor, dar şi a consideraţiilor care fac referire la comen-

tariul literar şi studiul limbii şi stilisticii celor trei poeţi ardeleni.

IV. Alexandru Vlahuţă. Deşi epigon al lui Eminescu, Vlahuţă

s-a bucurat de o oarecare apreciere la românii ,,de dincoace de munţi” în

epocă stârnind în sufletele românilor dorul după mesajul poeziei sale.

Al. Vlahuţă şi-a pus toată puterea geniului său în slujba dreptăţii şi a ocrotirii celor umiliţi şi dezmoşteniţi, cum l-am văzut în zguduitoarea

sa poezie: 1907, când s-a făcut interpretul şi apărătorul lor indignat până la revoltă, «cu o privire – cum zicea prietenul său Delavrancea

– care scapără, privirea leului care îşi risipeşte într-o clipă melancolia din pleoape pentru a zdrobi». Nu fastul somptuos, nu viaţa din belşug

cu şoapte înmătăsite, a putut fi mediul de inspiraţie al poetului, ci o-bida şi lacrima celor frânţi şi trudiţi, celor nevoiaşi (Icoane şterse, În

vâltoare, Clipe de linişte), spre a ajuta cu milă ridicarea lor, biciuirea minciunei, palavragiei, fanfaronadei, îngâmfării, superficialităţii şi

atâtor alte alunecuşuri prăpăstioase şi vătămătoare pentru cinstita ba-lanţă a vieţii de toate zilele, cu satira fină a sufletului gingaş şi discret

ca mirezmele de flori rupte şi uitate în scopul îndreptării viţiilor so-ciale (Din goana vieţii). Şi, când sufletul său s-a săturat de subtila

analiză psihologică a atâtor contraste de vieţi, marele său talent şi-a căutat noi terene de inspiraţie în trecutul de glorie al neamului său şi

în descrierea pitorească a mândrei sale ţări550. Un atribut important al

caracterului popular al operei lui Vlahuţă şi a României pitoreşti în special, îl constituie dragostea pentru ţăranul român truditor, al cărui

fire aleasă, hărnicie şi vitejie sunt elogiate cu atâta căldură. În Româ-nia pitorească apar ţărani vrednici, muncind cu râvnă holdele bogate

– imaginile, nu rareori, sunt idilice, autorul situându-se sub influenţa sămănătorismului: «Cu pălăria dată pe ceafă, cu braţele încordate pe

coada lungă a lopeţii, adus puţin de spate sub cojocelu-i fără mâneci,

continuare Neajungerea limbii...). Învăţatul lingvist şi stilisticean timişorean tratează

toate cuvintele creştine din lexicul lui Budai-Deleanu pe parcursul a mai multor

pagini. (p. 45-187). 550 Vasile Loichiţă, †Alexandru Vlahuţă (1859-1919), în ,,Foaia Diecezană”, 1919,

nr. 42-43, p. 2.

182

Moş Vasile (din capitolul Pe plută de la Dorna la Piatra – n. n), cârmaci

vestit, pe care-l cunoaşte Bistriţa de patruzeci de ani…» conducea plu-

ta – ce alunecă ca o săgeată pe valurile înspumate – cu o desăvârşită măiestrie, abătând-o din calea nahlapilor şi ferind-o de clonţurile

stâncilor, ce ameninţă pretutindeni ca dinţii balaurului din poveste551. Ca admirator al lui Eminescu, Vlahuţă a primit influenţa ma-

relui dascăl ce se resimte în întreaga poetică: ,,Tot mai citesc măias-tra-ţi carte,/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară;/ Parcă urmând şirul de slove,/ Ce-a tale gânduri sămănară, //Mă duc tot mai afund cu mintea/ În lu-mile de frumuseţi,/ Ce-au izvorât, eterni luceferi,/ Din noaptea tristei tale vieţi...”552. În studiul său, Loichiţă face un comentariu asupra câ-torva poezii din necesităţi pedagogice, pentru elevii de la Institutul Pedagogic dar şi pentru cititorii buletinului eparhial. Din această pers-pectivă, dincolo de a-şi însuşi elementele criticului literar dă frâu li-ber sentimentelor sale faţă de Alexandru Vlahuţă: Poeziile Cuvântul, cu sfinţenia şi măreţia puterii lui în gură celor ce-i au darul, Linişte închinată lui Delavrancea, cu dureroasa neînţelegere a sufletului de artist, Din prag cu iubirea vieţii, trăite măcar şi în suferinţi, ,,că a trăi e-o fericire”, în vederea înspăimântătorului întunerec şi-a încremeni-rii de veci ce ne-o întinde moartea, Dormi în pace, cu preamărire a dumnezeierii în faţa strălucirii lumilor albastre şi senine după clipe îndurerate şi de amară îndoială553.

Medalionul închinat lui Alexandru Vlahuţă poate forma o schiţă monografică prin dezvoltarea subiectului. Loichiţă analizează caracterul operei, influenţele înaintaşilor precum şi cercetarea tema-ticii unor poezii selectate înadins pentru ca elevul/cititorul să-şi poată da seama de complexitatea ei.

V. Note de presă literară. O caracteristică a activităţii profe-

sorului Loichiţă este aceea de istoric al presei literare şi un populari-zator al conţinutului acestora. Atâta vreme cât a condus revista epar-hială ,,Foaia Diecezană” a întreţinut o rubrică permanentă numită ,,Cronica culturală şi literară”. Rubrica aducea note critice, prezentări bibliografice din literatura şi ştiinţa românească, ţinându-i pe cititorii bănăţeni la curent cu publicaţiile româneşti de peste munţi554.

551 Virgiliu Ene, Alexandru Vlahuţă, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, p. 106-107. 552 Alexandru Vlahuţă, Lui Eminescu, în vol. Iubire, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p. 23. 553 Vasile Loichiţă, †Alexandru Vlahuţă, p. 2-3. 554 Zeno Munteanu, Amintirile unui dascăl..., p. 96.

183

Revista cea mai popularizată a fost ,,Sămănătorul” care a a-

părut în 1901 sub direcţia lui Vlahuţă şi Coşbuc. Revista a adus cu ea

sănătoasa frământare literară, care zbuciumă şi înalţă sufletul nostru

românesc de vreo zece ani încoaci. Glasul întemeietorilor de chemare

caldă sub flamura stindardului de pace şi de înfrăţire intelectuală şi

de apostolică muncă pentru redeşteptarea avântului de odinioară şi

pentru desmorţirea inimilor, care tânjesc, află cel mai viu răsunet în

piepturile unei generaţii întregi de scriitori şi sămânţa semănată de ei

în ,,Sămănătorul” lor de la 1902 ni-a adus cea mai dulce, cea mai trai-

nică hrană pentru primenirea şi întărirea sufletului nostru555. Revista

din 1902 a fost condusă de Nicolae Iorga, magistrul multor scriitori

români din perioada interbelică, mulţi formaţi la Vălenii de Munte:

,,...am petrecut cele mai frumoase clipe ale vieţii mele, (Mihail Gaşpar

n.n.) cele mai adânci, mulţămite pentru cunoştiinţele ce le-am adunat.

Nicicând zilele de la Văleni nu se vor şterge din sufletul meu”556. Fi-

gura marelui istoric s-a ivit într-o perioadă când literatura română

lâncezea şi cerea seva viguroasă a unei îndrumări noi, personalitatea

puternică a sa a revărsat asupra tinerilor scriitori entuziasm557.

Revista ,,Sămănătorul” a influenţat apariţia mai multor revis-

te literare, Loichiţă le numeşte pe acestea ,,flori ale Sămănătorului”:

,,Ramurile” sub conducerea lui D. Tomescu şi C. Ş. Făgeţel care a ti-

părit texte din Iorga, Agârbiceanu, Gârleanu, Goga, Soricu, Farago,

Victor Eftimiu; ,,Revista noastră” sub conducerea Constanţei Hodoş.

Aici au imprimat lucrări Elena Farago precum şi alţi scriitori. Vlahuţă

şi Brătescu-Voineşti au publicat alte două reviste care se înscriu în a-

cest curent literar: ,,Dacia” şi ,,Lamura”558. Cea din urmă este cea mai

bună revistă literară şi culturală pentru intelectualii satelor noastre, a

trecut în urma morţii neuitatului nostru Vlahuţă sub direcţia prietenului

său Brătescu-Voineşti. Din nr. 3/1920 remarcăm poezia dlui Nichifor

Crainic: Vecernia, originale rânduri despre Creangă scrise de dl. Al.

555 Vasile Loichiţă, Ceva despre mişcarea noastră literară mai nouă în Regat, Tiparul

Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1912, p. 5. (Se va prescurta în continuare Ceva

despre mişcarea literară...) 556 George C. Bogdan, Legăturile lui Nicolae Iorga cu bănăţenii, în ,,Orizont”, 1969,

nr. 2, p. 86. 557 Vasile Loichiţă, Ceva despre mişcarea literară..., p. 12. 558 Cuvântul face sinonimie cu ,,esenţial”, ,,redus la esenţă”. (Cf. G. I. Tohăneanu,

Neajungerea limbii..., p. 169)

184

Busuioceanu şi articolul dlui I. D. Ştefănescu despre importanţa isto-

rică a vechilor noastre monumente arhitectonice, care trebuiesc cură-

ţate de restaurarea mâinilor pricepute559. Sămănătorismul şi implicit

revista ,,Sămănătorul” a avut parte şi de vrăjmaşi, publicaţia înteme-

iată la Bucureşti în 1905 ,,Viaţa nouă” condusă de Ovid Denusianu.

În locul articolelor de îndrumare obiectivă, revista începu să împungă

necontenit în domnul Iorga, a cărui strălucire devenise neplăcută mul-

tora dintre cei rămaşi în umbră560. O altă revistă de care se ocupă teologul caransebeşan este

,,Luceafărul”, care se înscrie şi ea tot în tematica ,,Sămănătorului”. Publicaţia a fost înfiinţată la Budapesta în 1902 de poetul Octavian Goga, tocmai de cel considerat a fi ,,fără talent” de Ovid Densusianu. Goga a condus revista de la înfiinţare şi până în 1912. Ceea ce a fost ,,Sămănătorul” pentru mişcarea literară mai nouă a românilor de pretutindeni, a fost ,,Luceafărul” de la 1902 înainte pentru mişcarea literară dincoace de munţi. Pregătirea unităţii sufleteşti a românilor de azi în ciuda grozavelor hotare ce le despărţeau de ţara mamă, este meritul cardinal al ,,Luceafărului” şi Sămănătorului” de altădată561.

,,Viaţa românească” de la Iaşi a avut rolul ei de sine stătător în istoria presei literare. Conştient de acest lucru, redactorul de la Ca-ransebeş prezintă bănăţenilor publicaţia ieşeană. Putem afirma des-chis că între Iorga şi Loichiţă sunt asemănări, dacă magistrul de la Vălenii de Munte a exercitat o influenţă considerabilă asupra litera-turii române, profesorul Loichiţă este un deschizător de drumuri în arta popularizării literaturii şi a presei literare în Banat. Cu Garabet Ibrăileanu ca secretar de redacţie, revista cunoaşte o ascensiune neo-bişnuită. Marea şi excelenta revistă ieşeană ,,Viaţa românească”, în-temeiată la 1906, urmează să reapară în curând (prima ediţie a apărut până în 1916, cea de-a doua din 1920-1929, a treia ediţie la Bucureşti 1930-1940 n.n.). Revista a apărut o dată pe lună într-un volum, conţi-nând cel puţin 160 pagini în format octav. Abonaţilor revistei li se va acorda, între alte avantagii şi reduceri de preţ la cărţile editate de ma-rele institut de arte grafice şi editură ,,Viaţa românească”. Costul abo-namentului: 80 lei pe an şi se face la administraţia revistei: ,,Viaţa românească”, Iaşi, Strada Lăpuşneanu, nr. 33. ,,Viaţa românească” a

559 Vasile Loichiţă, Cronica culturală şi literară, în ,,Foaia Diecezană”, 1920, nr. 7, p. 6. 560 Vasile Loichiţă, Ceva despre mişcarea literară..., p. 15. 561 Vasile Loichiţă, Cronica culturală şi literară, în ,,Foaia Diecezană”, 1919, nr. 5.

185

numărat printre colaboratorii ei pe Vlahuţă, Şt. O. Iosif şi D. Anghel, iar dintre scriitorii noştri mari în viaţă pe Brătescu-Voineşti şi Mihail Sadoveanu. O recomandăm spre abonare tuturor cititorilor noştri, care doresc să guste tot farmecul creaţiilor noastre literare de mâna întâi562.

Eugen Lovinescu a pus bazele revistei ,,Sburătorul”. În jurul mentorului au apărut o pleiadă de tineri scriitori: I. Gorun, M. Cunţan, C. Teodorian, E. Farago, Al. Cazaban, D. Nanu, C. Moldovan, V. Eftimiu, L. Marian, G. Rotică, I. Dragoslav, Stamatiad, L. Rebreanu şi H. Papadat-Bengescu. Într-un număr al publicaţiei, fondatorul, critic literar, face o caracterizare a operei Elenei Farago: ,,...o formă perso-nală de o rară muzicalitate şi într-un ritm potrivit ritmului sufletesc. Prin profunzimea sentimentului din care porneşte, şi a emoţiunii ce răsare cu sacrificiul unor renunţări şi dezastre atât de mari, prin redu-cerea poeziei la principiul ei fundamental, cât şi prin originalitatea formei, Elena Farago este cea mai patetică şi personală poetă a gene-raţiei noastre”563.

Într-o prezentare succintă, Vasile Loichiţă aduce în casele bănăţenilor crâmpeie din literatura română de dincolo de Carpaţi, principalele curente literare precum şi autorii valoroşi ai condeiului.

VI. Alte contribuţii.Vasile Loichiţă a reuşit să creioneze via-

ţa literară a românilor dar şi pe cea a caransebeşenilor. În acest sens face o recenzie a unei schiţe Cioplitorul scrisă de Emil Gârleanu, o schiţă religioasă care istoriseşte drama unui cioplitor în lemn, Simon din mahalaua Ierusalimului, pe urma jertfei Mântuitorului: ,,...În clipa ceea un om, un necunoscut, le răsări în cale, călare pe un asin. Bătrâ-nul privi, şi rămase locului o clipă. Apoi repede, se întoarse către fiul său, către Alexandru:

— Priveşte fiule, cum seamănă omul acesta cu Nazarineanul. Băiatul privişi răspunse: — Nu mi se pare tată. — Nici mie, adăugă Ruf. [...] Cei doi fii ai lui Simon lăsară, încet crucea, pe muşchiul verde de

jos. Bătrânul rămase o clipă cu ochii ţintă la dânsa şi apoi spuse deodată: — E prea grea... Ruf răspunse:

562 Ibidem, în ,,Foaia Diecezană”, 1920, nr. 14, p. 4. 563 Ibid., în ,,Foaia Diecezană”, 1920, nr. 33, p. 6.

186

— Ce-ţi pasă, tată; El are să şi-o poarte, ca de obiceiu, nu tu564. La Caransebeş ca de altfel în întreg Banatul a luat amploare

un fenomen nemaiîntâlnit, acela al şezătorilor literare. În paginile bu-letinului eparhiei Caransebeşului se face o astfel de informare: Dumi-nică în 27 februarie a. c. s-a ţinut prima şezătoare literară în sala de Reuniuni de cântări. Dl. Iuliu Vuia ni-a citit o conferinţă interesantă despre poetul Mihail Eminescu, arătându-ne o icoană vie a acţiunei ,,celui mai genial poet”. Conferenţiarul a scos la iveală creaţiunile cele mai de seamă ale lui Mihai Eminescu şi îndeosebi cele din punct de vedere naţional. Dl. Coriolan Buracu a declamat poezia Doina de Mihai Eminescu cu mult sentiment şi cu o desteritate deosebită565.

Autorul bănăţean devine un luptător pentru drepturile lingvis-tice ale românilor din Banat ridicând stindardul luptei împotriva legii învăţământului iniţiată de Albert Apponyi care îşi dorea maghiarizarea şcolii confesionale româneşti: Şcolile ţinute din lucrul mâinilor noas-tre, ni se împiestriţează cu introducerea unei noui limbi de învăţământ (legea appyană), nu ca obiect de studiu numai ca pentru limba statu-lui, ci ca limba de propunere la singurele obiecte de învăţământ, ne-norocit utracvism pedagogic. Maria Teresia, nu în luminatul veac al XIX-lea şi plin de democraţie şi de libertăţi naţionale numai pe hârtie, ci în al XVIII-lea dispune la 1776 referitor la instrucţia publică a ţării în şcolile naţionalităţilor din Ungaria, că obiectele de învăţământ pre-cum sunt cetirea şi scrierea, computul şi religiunea, au să se propună în limba naţională a ţinutului, iar dacă copiii învaţă şi nemţeşte e lau-da învăţătorului. Contrastul este izbitor, nu-i aşa?566.

Vasile Loichiţă este şi un original stihuitor, în versurile căruia se îmbină religiozitatea poporală populară şi influenţele sămănătoris-te precum şi nostalgia după copilăria pierdută de demult:

La Florii

Cămăşuica flutură

Pe trupşorul mic,

Copilaşi voioşi aduc

Ramuri de finic

564 Vasile Loichiţă, Cronica culturală şi literară, în ,,Foaia Diecezană”, 1911, nr. 6, p. 4; nr. 7, p. 5. 565 Corespondentul (Vasile Loichiţă), Şezătoarea literară din Caransebeş, în ,,Foaia Diecezană”, 1911, nr. 10, p. 8-9. 566 Vasile Loichiţă, Un erou, în ,,Foaia Diecezană”, 1919, nr. 48-49, p. 2.

187

Şi-şi aşteaptă mamele

Câte-un crăişor,

Veste bună cum aduc

De la popa lor.

Una-şi picură duios

Mirul de pe ochi,

Iarăş alta-şi farmecă

Scumpul de deochi.

Pe o coastă’n sus, spre deal,

Alt cârd de copii,

Câte jocuri mai întind

Peste dragi câmpii.

Şi-şi culeg şi-şi împletesc

Flori pe pălării,

Mult mai aşteptat’-a fost

Ziua de Florii.

Dulci idile v-am pierdut,

Clipe de demult,

Amintiri doar’ de-au rămas

Şoapta să le-o-ascult567.

VII. Concluzii. Opera literară întregeşte în mod fericit pe cea

teologică, autorul teologal este un scriitor cu mult har: stihuitor, cer-

cetător al cărţii vechi religioase româneşti cu contribuţii originale în

acest sens. Istoric literar care sondează istoria literaturii din secolul

al XIX-lea şi cel următor din Ardeal şi Regat şi scoate în mod fericit

în privelişte aportul poetic al lui Ion Budai-Deleanu. La nivelul pre-

sei literare aminteşte bănăţenilor de revistele literare româneşti prin

intermediul ,,Foii Diecezane” din Caransebeş. În acest sens sunt

amintiţi scriitori, curente literare şi aportul Banatului la primenirea

literaturii româneşti.

567 Vasile Loichiţă, La Florii, în ,,Foaia Diecezană”, 1920, nr. 11-12, p. 6-7.

188

Istorie şi viaţă bisericească la Gătaia

Oraşul Gătaia, important centru administrativ de-a lungul tim-

pului (centru comunal (1918, 1950), reşedinţă de plasă (1925), comună

rurală (1942, 1968) cu satele aparţinătoare: Sculea, Şemlacu Mare,

Şemlacu Mic, Butin, Percosova, Birda, Berecuţa, Mănăstire şi Sân-

george, oraş (2004) cu satele Sculea, Butin, Percosova, Şemlacu Mare

şi Şemlacu Mic568 a reprezentat o forţă de atragere economică a celor

care au primit loturi de pământ pe raza localităţii Gătaia întemeind o

nouă aşezare denumită după numele celor veniţi ,,Colonia”. Toponi-

mia străzilor e o mărturie a ataşamentului celor noi veniţi faţă de lo-

curile natale: Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan ş.a.

Aşezată în judeţul Timiş în partea de sud-vest a ţării, această

localitate se întinde pe ambele maluri ale râului Bârzava. O parte din

sate (Şemlacu Mare, Şemlacu Mic, Butin, Percosova) se găsesc aşeza-

te spre sud de Gătaia în jurul dealului Şumig, o veche urmă vulcanică

în Câmpia Tisei, pe cursul pâraielor Moraviţa, Crivaia şi Clopodia,

afluenţi spre stânga Bârzavei, iar Sculea este aşezată tot pe cursul râ-

ului Bârzava dar spre vest de Gătaia ocupând poziţia cea mai nordică

în cadrul acestei unităţi administrativ-teritoriale569.

Frumuseţea locului este redată în proza lui Mihail Gaşpar, pro-

topopul de odinioară al Bocşei Montane născut în localitatea de pe

Bârzavă: ,,Unde sunteţi voi nădejdi tainice hrănite cu atâta căldură?

[...] Fericiţi ani de copilărie! Mărgăritare scumpe voi, a sufletelor o-

bosite de ce treceţi atât de repede? De ce nu rămâneţi pe vecie aproa-

pe de suflet, mângâindu-i sinamăgirea fericită a căldurei în toate, îm-

brăcând şi cele mai urâte lucruri în veşmântul auriu al idealului. După

ani de zile mi-au rămas intacte primele impresii, câmpiile netede ale

frumosului colţ de ţără, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele

Doru Sinaci, Emil Arbonie (coord.), Administraţie românească la Arad. Studii şi

comunicări din Banat – Crişana, vol. V, Editura ,,Vasile Goldiş” University Press,

Arad, 2012, p. 56-82. 568Valeriu Ureche, Organizarea administrativ teritorială a României 1918-2007, Edi-

tura Eurostampa, Timişoara, 2007, p. 19; 154; 297. 569 Ecaterina Brsteac, Oraşul Gătaia. Studiu de geografie economică, (teză de

licenţă), Timişoara, 2008, p. 4.

189

ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu

coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii.

Pe undeva pe de laturi, se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine

ale Bârzavei, aducând nisipul galbin tocmai din «codru» de la Bocşa.

Prin urechi, pare că aud şi acum sunând accentul moale al graiului

nostrum bănăţenesc, din gura oamenilor pururea veseli, pururea dis-

puşi la cântece şi veselii570.

În schiţa Moşu Dascălu, acelaşi autor îşi continuă descinde-

rea monografică în Gătaia de altădată, punct de atracţie a celor veniţi

ulterior: ,,Dar când îmi întorc privirea sufletească spre satul meu na-

tal, totul pare că se renaşte în mine. Se învioşează inima slăbită în lup-

ta pentru pâne, se recreează în creierul istovit de gânduri şi muncă.

Încep parcă a trăi dintr-o dată o viaţă nouă, în care nu găsesc nici ne-

voi, nici dureri, ci numai bucurii. Se răsfiră şi norii de pe frunte şi

gândurile negre se sprânjesc. […] Îi văd parcă şi acum – după atâta

timp – căsuţele mici, acoperite cu stuf, pe deasupra căruia muşchiul

şi-a trântit covorul lui verde, cu «târnaţele» largi, sprijinite pe stâlpi

de lemn lucraţi cu meşteşug, ascunse modest în umbra băgrinilor bă-

trâni şi puternici. Prin curţile largi, îngrădite cu garduri înalte de nu-

iele, se învârtesc românii în hainele lor albe, lucrând zoriţi la ale lor.

Copiii – de cari geme satul – îi văd adunaţi grămadă pe sub

câte un ,,dud” stufos, strângând în pălăriile lor mici ,,dugele”, pe care

le scutură vreunul mai mare. Faţa lor frumoasă e mânjită până după

urechi cu mustul roşu de fructe, spre cel mai mare năcaz al mamelor,

cari abià mai birue cu spălatul. Căci nespălat nu vei vedeà copil pen-

tru mare lume la noi în sat571.

Forţa spirituală a acestei aşezări, ca de altfel al oricărei alta

din Banat, este dată de Biserică, o instituţie divin-umană de coagulare

a conştiinţei româneşti. Satul avea de la început un spirit de organiza-

re liturgic. Fălnicia acesteia nu se înscrie într-o linie a orizontalităţii,

ci într-o fecundă proiecţie a verticalităţii care o salvează de banalita-

tea unei întâmplătoare aşezări572.

570 Mihail Gaşpar, D’ale vieţii, ediţie critică, studiu introductiv, tabel cronologic şi

note de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timişoara, 2008, vol. I, p. 34. 571 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 37. 572 Viorel Cherciu, Hramul bisericii sau topografia sacrului, în rev. ,,Altarul Bana-

tului”, 1996, nr. 4-6, p. 63. (Se va prescurta în continuare Hramul bisericii...).

190

Viaţa religioasă

Existenţa unei vieţi bisericeşti la Gătaia se întemeiază pe măr-

turiile istorice, dovezile arheologice şi datele lingvistice care relevă vechimea, profunzimea şi bogăţia credinţei creştine. Din repertoriul dovezilor istorice atât la Gătaia cât şi în satele aparţinătoare avem o primă mărturie a existenţei bisericilor de lemn, expresie a arhitecturii populare româneşti : Gătaia (1753, hramul Adormirea Maicii Dom-nului, ridicată în timpul episcopului Maxim. Pe locul ei, între 1794-1797, s-a zidit biserica nouă cu hramul Învierea Domnului573), Perco-sova (1770), Şemlacu Mare (1774, biserica de lemn a fost pictată de diaconul Vasile şi fiul său Gheorghe din Sredişte, unde fondaseră o importantă şcoală de zugravi. Acest lăcaş a fost demolat la 1886, iar pe locul lui a fost ridicat cea de zid sub preoţii Dimitrie Stoilă şi Petru Folea574) şi Sculea (1775, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. A fost demolată la 1862, iar după un an se zideşte cea nouă în timpul păstoririi preotului Nicolae Bolocan (1812-1877), care a fost pictată de moalerul Ioan Cioreun575).

O a doua mărturie a trecutului o reprezintă prezenţa icoanei pe lemn şi sticlă la bisericile actualului oraş. In registrul obiectelor de patrimoniu amintim existenţa – de la Butin – a 13 icoane cu autor ne-cunoscut datând din secolele XVII-lea (8 buc.), al XVIII-lea (5buc.). tematica este diversificată : ,,Sfânta Treime”, ,,Iisus Hristos”, (Naşte-rea Domnului, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului) ; ,,Maica Dom-nului” (Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului), modul de lucru : tempera pe lemn (sec. XVII-lea); ,,Iisus Hristos”, (Întâmpinarea Domnului, Botezul Dom-nului) în tempera pe lemn (sec. XVIII-lea)576. Icoanele pe lemn des-coperite la Butin din veacurile XVII-XVIII sunt compoziţii sobre, fără fast, care impresionează prin cromatism şi expresia feţei, cu forme populare. Autorii lor cunoşteau legile compoziţiei şi taina culorilor.

573 Nicolae Săcară, Bisericile de lemn dispărute din Banat, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 46. (Se va prescurta în continuare Bisericile de lemn...). 574 Nicolae Săcară, op. cit., p. 80. 575 Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeşului, Editura Diecezană, Caransebeş, 1942, p. 535. (Se va prescurta în continuare Monografia...). 576 Statistică întocmită de I. B. Mureşianu în vol. Colecţia de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, Editura Mitropoliei Banatului, Timi-şoara, 1973, p. 33-63. (Se va prescurta în continuare Colecţia...)

191

Cele din veacul al XVIII-lea se caracterizează prin forme şi expresia feţei redate liniar, nesocotindu-se efectele de umbră şi lumină. Regis-trul coloristic e limitat, iar contrastele sunt folosite cu chibzuinţă pen-tru a crea tensiuni. Autorii acestor icoane pot fi identificaţi cu uceni-cii şcolii de la mănăstirea Săracă577.

De la biserica din Percosova amintim o icoană din veacul al

XVIII-lea, cu autor necunoscut, în tehnica tempera pe lemn. Probabil,

icoana provine de la Mănăstirea Săraca. Icoana are ca tematică chiar

hramul mănăstirii, Schimbarea la Faţă. O altă icoană păstrată este

icoana hramului bisericii : Adormirea Maicii Domnului. Icoana este

datată din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în aceeaşi tehnică.

O a treia icoană, cu autor necunoscut din veacul al XIX-lea are ca

temă Învierea Domnului578.

Tot de la biserica ortodoxă din Percosova avem şi două icoa-

ne lucrate pe sticlă : prima cu autor anonim din mijlocul secolului al

XIX-lea de dimensiuni 60,5 x 44 cm. Are ca temă Maica Domnului

cu Iisus579. O a doua icoană în aceeaşi tehnică îl înfăţişează pe Ar-

hanghelul Mihail580.

577 I. B. Mureşianu, op. cit., p. 10; 12-13. 578 I. B. Mureşianu, Colecţia..., p. 38-39; 44. 579 Nicolae Săcară, Icoane pe sticlă din Banat, Editura Învierea, Timişoara, 2005, p. 28.

(Se va prescurta în continuare Icoane pe sticlă...). Conf. univ. dr. Nicolae Săcară fa-

ce şi o analiză a icoanei: ,,Maica Domnului, cu figura bine desenată, acoperită cu un

mafarion cafeniu, odăjdii verzi, punctate cu alb, pe cap coroane în culorile roşu, verde,

nimbul cu bronz-auriu. Maica Domnului îl ţine pe Iisus pe braţul stâng, iar cu dreap-

ta indică prezenţa acestuia. Şi figura lui Iisus este bine conturată. Ambele personaje

cu obrajii coloraţi uşor în roz. Iisus are în jurul capului nimb format din 3 lobi, lobul

din mijloc încoronat de o cruce. Atât îmbrăcămintea Mariei, cât şi cea a lui Iisus sunt

împodobite de steluţe (culoarea albă). Fondul jos sugerat în benzi orizontale de cu-

loare, sus cu albastru. Chenarul sus vegetal, lateral geometric tipic icoanelor bănăţe-

ne. În exteriorul chenarului fondul e colorat cu roşu-cărămiziu”. (p. 28-29). 580 Nicolae Săcară, op. cit., p. 44. Acelaşi autor notează: ,,Arhanghelul Mihail apare

central în postura unui tânăr ostaş, cu părul negru, nimb de bronz-auriu (şters), figura

puternic conturată. Poartă tunică cenuşie strânsă pe mijloc cu un brâu galben, panta-

loni albaştri, cizme negre, pe spate o mantie amplă ce cade până jos la călcâie, este

prinsă la mijlocul pieptului cu o agrafă rotundă în formă de floare. Mantia are culoare

cafenie cu decor mare alb. Are în mâna dreaptă o spadă, iar cu stânga ţine cumpăna

dreptăţii colorată galben. Fondul jos redat cu benzi orizontale de culoare, sus cerul cu

albastru. Chenarul simplu geometric şi încadrarea tipice bănăţene. Sus apare un decor

reprezentând grifoni stilizaţi afrontaţi de o parte şi de alta a arborelui vieţii. În exte-

riorul chenarului culoarea de fond realizată cu roşi-cărămiziu”. (p. 44-45)

192

Mănăstirea Săraca are un prăznicar încadrat de 15 scene, cu pictor necunoscut, în tehnica tempera pe lemn din veacul al XVIII-lea; icoană cu înfăţişarea Mântuitorului din veacul al XIX-lea. O altă i-coană de acelaşi secol, în tehnica mai sus menţionată este Întâmpina-rea Domnului581.

O a treia dovadă a bogăţiei vieţii bisericeşti o reprezintă car-tea veche bisericească de pe aceste meleaguri. De la biserica ortodoxă din Butin avem o Evanghelie învăţătoare, tipărită la Govora în 1642. Cazania a fost cumpărată de Maria ,,a lui Mihail’’ şi donată diaconu-lui Petru din Butin. Cartea se află astăzi în posesia bibliotecii ,,V. A. Urechia” din Galaţi582. Celelalte cărţi amintite se află în colecţia de artă religioasă a Arhiepiscopiei Timişoarei : Liturghier slavon impri-mat la Mănăstirea Dealu în 1646, provenit de la Mănăstirea Săraca; Apostol, Blaj, 1817. Biserica din Gătaia a avut mai multe cărţi de cult: o Psaltire tipărită la Iaşi în 1743; Pravile de rugăciuni pentru sfinţii sârbeşti în slavonă, 1761, Triod, 1782, Penticostar, 1785 tipărite la Râmnic şi Mineie pe 12 luni, Buda, 1804-1805. Alte cărţi bisericeşti provin de la bisericile ortodoxe din Percosova (primele 4) şi Sculea (ultimele 3): Penticostar (1785), Liturghier (1785), Penticostar (1785), cărţi care provin de la tipografia din Râmnic şi un Ceaslov de la Bu-cureşti în 1785. Alte cărţi de învăţătură şi ritual sunt : Catehism sâr-besc, românesc şi nemţesc, Viena, 1774, Octoih, Târgovişte, 1712, Datorinţele presviterilor parohialnici, Buda, 1817583.

Din galeria obiectelor de patrimoniu alături de icoană şi car-tea veche bisericească mai avem şi un antimis de la biserica ortodoxă din Sculea. Antimisul păstrat este realizat din pânză albă de in, căp-tuşit cu acelaşi material de culoare verde cu dimensiunile: L. 54 cm ; l. 45,5 cm şi î. 7 cm. În planul prim apare Mântuitorul cu mâinele în-tinse pe lângă corp, stă deasupra mormântului pe giulgiul ţinut la cap de Nicodim, iar la picioare Iosif din Arimateia. Maica Domnului cu braţele întinse, are la dreapta pe Maria cu un vas de aromate în mână şi pe Marta, iar la stânga pe Ioan şi un înger. In planul al doilea : Sf. Cruce cu tăbliţa ,,I. N. Ţ. I (n. n. ,,Iisus Nazarineanul ţarul iudeilor”), are cununa de spini, cu suliţa şi prăjina cu buretele, răzimate de braţul

581 I. B. Mureşianu, Colecţia...., p. 36; 38; 53. 582 I. B. Mureşianu, Cartea veche bisericească din Banat, Editura Mitropoliei Bana-

tului, Timişoara, 1985, p. 147. 583 I. B. Mureşianu, op. cit., p. 230-231; 251.

193

orizontal, deasupra căruia sunt câte trei serafimi de fiecare parte, iar de din jos câte trei heruvimi. De ambele laturi ale bolţii : soarele şi luna, dealul Golgotha şi cetatea Ierusalimului. Sub ele, la margini, cei patru evanghelişti, cu simbolurile lor, despărţiţi în dreapta de templul din Ierusalim, iar în stânga de mormântul gol după Înviere, în grădină.

Partea de jos a chenarului, lat. de 2,5 cm, cuprinde textul im-primat şi cel scris cu cerneală de episcopul care a sfinţit antimisul: ,,Acest dumnezeiesc Antimis aşa imprimat cu cheltuiala Prea Sfiinţi-tului Domn Paul Nenadovici, arhiepiscopul ortodox al Carloveţului şi mitropolit al întregului popor slaveno-sârbesc din ţinuturile de sub marea stăpânire cesaro-crăiască, şi s-a sfiinţit şi de Excelenţa sa con-silier intim cesaro-crăiesc, ca să se săvârşească pe el sfintele taine în biserica cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel din comuna Sculea. Are puterea să oficieze cele preoţeşti. 22 Iunie anul 1758”584.

Între personalităţile religioase care s-au născut ori activat în misiunea preoţească la Gătaia amintim pe protopopul şi scriitorul Mihail Gaşpar (1881-1929), fiul preotului Gheorghe Gaşpar care a păstorit biserica de la Gătaia între 1874-1911. Mihail Gaşpar a urmat gimnaziul la Timişoara, Becicherecul Mare şi Beiuş, apoi Teologia la Institutul Teologic din Caransebeş (1900-1903). Îmbrăţişând cariera preoţească a fost numit diacon la Lugoj (1903-1911), preot (1911), ales protopop la Bocşa Montană (1911-1929). Ucenic al lui Nicolae Iorga, conferenţiază sub auspiciile Astrei bănăţene, colaborează cu presa vremii –un timp responsabil al ziarului ,,Drapelul” din Lugoj (1919-1920) şi pune bazele unei publicaţii locale ,,Drum nou” care a apărut la Bocşa Montană între 1923 şi 1929. Pe plan politic a fost un luptător pentru realizarea unităţii românilor fiind prezent la 1 Decem-brie 1918 la Alba-Iulia, apoi preşedinte al Partidului Naţional-Ţără-nesc, filiala Caraş-Severin şi deputat în primul parlament al României Mari. Opera literară este variată, compusă din proză (schiţă, povestire, nuvelă, roman), poezie, folclor (legende bănăţene), teatru dar şi tradu-ceri din clasicii francezi, italieni şi ruşi. În literatură a fost influenţat de sămănătorismul literar dar şi de realismul românesc interbelic, te-mele favorite au fost: satul tradiţional bănăţean, chipul domnitorului Ştefan cel Mare şi viaţa religioasă a românilor din cele mai vechi tim-puri şi până în perioada dintre cele două războaie mondiale. Această

584 Gheorghe Cotoşman, Vechile antimise din bisericile Arhiepiscopiei Timişoarei şi

Caransebeşului, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1957, nr. 4-6, p. 264-266.

194

preocupare literară este dublată de cea ştiinţifică în care prezintă mo-nografic Japonia şi Bocşa Montană.

Un alt slujitor al bisericii din Gătaia a fost preotul doctor Nicolae Popovici (1883-1956), cu studii secundare la Lugoj şi Braşov, teologice la Institutul Teologic din Caransebeş şi Facultatea de Teolo-gie din Cernăuţi (abs. 1909) unde obţine doctoratul în teologie (1913). După ce a fost preot-paroh în localitatea natală, Bocşa Română (1910-1912), apoi la Gătaia (1912-1929), director al cultului ortodox pentru provinciile unite la România din Ministerul Cultelor (1920-1922), pro-fesor universitar de Istorie bisericească şi Drept canonic la Academia Teologică din Arad (1922-1945) unde a fost rector al instituţiei (1938-1945), apoi preot în Aradul Nou585. Atâta vreme cât a fost preot la Gătaia a desfăşurat în preajma primului război mondial o fructuoasă activitate naţională în rândurile românilor din jurul comunei Gătaia. A sprijinit activitatea despărţământului ,,Astra”, difuzarea de cărţi româneşti. Pentru atitudinea patriotică şi mai ales, pentru faptul că a intervenit deseori în apărarea ţăranilor români ameninţaţi şi acuzaţi de autorităţile maghiare, în anul 1916 a fost mobilizat şi trimis pe front. La sfârşitul războiului se reîntoarce la Gătaia şi se pune în fruntea luptei românilor pentru unirea Banatului cu România. Organizează şi conduce adunările naţionale în satele învecinate pentru întemeierea de Consilii Naţionale şi Gărzi Naţionale Române. A fost ales preşe-dinte al Consiliului Naţional Român din Gătaia. Organizează şi pre-zidează, la 15/28 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a românilor din Cercul electoral Gătaia, pentru alegerea delegaţilor la Marea A-dunare Naţională de la Alba-Iulia la actul de la 1 Decembrie 1918 ca şi conducător al delegaţiei românilor din acest Cerc586.

O ultimă mărturie a dezvoltării creştinismului la Gătaia o re-

prezintă terminologia creştină utilizată în localitate: substantive: diac, schimnic, duh, icoană, rai, idol, iad, sfinţenie, Bobotează, Dumnezeu,

Scaraoţchi, călugăr, popă, păcătos, rugăciune, mântuire, mitropolit, molitvă, amvon, cruce, candelă, aureolă, mucenic, drac, profeţie, post,

prohodire, prazbic, crâsnic, ectenie, Apostol, cin, pomană, heruvim, egumen, Scriptura, blăstem, mătănii, schit, Ceaslov, vlădică, Evanghelie,

585 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1996, p. 361. 586 Ioan Munteanu, Vasile Mircea Zaberca, Mariana Sârbu, Banatul şi Marea Unire

1918, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992, p. 252-253.

195

cădelniţă, catedrală, ierarh, dreptcredincios, înger, Troiţă, martir, spo-

vedanie, episcop, eretic, canon, protopop, Atotputenicul, apostolie,

duhovnic, mărturisire, Psaltire, prapor, pristol, cădelniţă, Octoih, ad-jective: pravoslavnic, sfânt, ecumenic, monahal, ortodox; verbe: a bi-

necuvânta, a blagoslovi, a se călugări, a se cumineca, a ispiti, a pro-hodi, a se pocăi, a mântui, a se spovedi587.

Mănăstirea Săraca

Mănăstirea Săraca situată la 50 km depărtare de Gătaia, la

poalele colinei Şumigului, datează din secolul al XV-lea. Cercetări

din 1973 dovedesc că biserica de astăzi e primul locaş de închinare

pe locul actualei aşezări588.

Mănăstirea a reprezentat un centru al ortodoxiei de pe aceste

meleaguri, loc în care se împletea rugăciunea euharistică cu învăţămân-

tul religios şi pictura bisericească. Tot dinainte de ocuparea Banatu-

lui de turci este şi mănăstirea Săraca. I. Miloia o datează din secolul

al XV-lea, iar cercetările arheologice din ultima vreme îndreptăţesc

,,ipoteza datării bisericii în secolul al XV-lea”, deci înainte de ocupa-

rea Banatului de turci. Şi în cazul mănăstirii Săraca, unii istorici atri-

buie înfiinţarea ei unor feudali sârbi, fără a aduce vreo dovadă în a-

cest sens. Atât stilul, cât şi proporţiile ei modeste, indică că ea este

rezultatul strădaniilor populaţiei române din satele din jur, Şemlacu

Mare, Gătaia, Sculea, Berecuţa, care au simţit nevoia unui lăcaş de

închinăciune, în afara bisericilor parohiale. Ipoteza întemeierii mănăs-

tirii de despotul George Brancovici se bazează pe faptul că la 1451

acesta era proprietarul domeniului Érdsomlyó (Şemlacul de pădure)

din comitatul Caraş589.

Lăcaşul călugărilor din Şemlacul Mic a fost un centru de unire

al tuturor credincioşilor. Se păstrează din pagini îngălbenite de ziar o

astfel de adunare cu prilejul hramului mănăstirii: ,,Vestea bună dată

de la Sf. Altare a mers din gură în gură şi credincioşii s-au pregătit

587 Valentin Bugariu, Protopopul Mihail Gaşpar. Studiu monografic, Editura Euro-

stampa, Timişoara, 2007, p. 336-342. 588 I. D. Ştefănescu, Arta veche a Banatului. Arhitectura, picturile murale, icoanele,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 42. 589 I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timi-

şoara, 1977, p. 72.

196

pentru calea pocăinţei. Tânări şi bătrâni, femei, bărbaţi şi foarte mulţi

copii au pornit la drum din depărtări considerabile. Din protopopiatul

Buziaşului au venit: Berecuţa în frunte cu preotul Ioan Halas, Berini cu

preotul Ilie Minciuru, Birda, Buziaş, Cadăr, Căpăt cu parohul Nicolae

Bojin, Cerna cu preotul Silviu Mioc, Chevereşu Mare cu preotul Toma

Radulescu, Duboz, Folea cu preotul Simeon Ţona, Opatiţa cu preotul

Tiberiu Mărgineanţu, Sculea cu preotul Ioan Ogârlaci, Stamora Româ-

nă, Şipet cu preoţii Nicolae Stoia şi Petru Turlici, Şoşdea cu preotul

Petru Bohariu. Din protopopiatul Vârşeţului: Butin cu preotul Nicolae

Câlniceanu, Clopodia cu preotul Miron Bălean, Dejan, Ferendia cu

preotul Traian Olde, Gătaia cu preotul Petru Raica, Gherman cu preo-

tul Gheorghe Pascu, Gherteniş cu preotul Petru Şandru, Jamu Mare cu

preotul Moise Mreja, Lăţunaş cu preotul Simion Stoica, Percosova

cu preotul Nicolae Ivu, Şemlacu Mare cu preotul Mircea Popovici.

Din protopresbiteratul Ciacovei: Ciacova cu preotul Ioan Pincu, Denta,

Deta, Gaiu Mic, Ghilad cu preotul Moise Ghilezan, Omor cu preotul

Valeriu Mărgineanţu, Toager, Voiteg cu preotul Ştefan Teretean. Din

protopopiatul Bocşa Montană: Berzovia cu preotul Gheorghe Ogârlaci,

Câlnic, Fizeş. [...]

Din Şemlacu Mare au fost şcolarii formând un cor, iar din

Gătaia a fost corul plugarilor. Întinderea litiilor pe culmea colinelor

cari înconjură Sf. Loc, era neîntreruptă, iar coborârea lor în luncă a

umplut de viaţă liniştea ce stăpâneşte ţinutul. Văzduhul s-a umplut de

laude şi preamărirea lui Dumnezeu a fost unanimă dorinţa inimilor ce

s-au ostenit până aci. Sf. Locaş e neîncăpător dar lumea e fericită că

se ştie la adăpostul zidurilor cernite de veacuri. Vecernia s-a celebrat

în Sf. Mânăstire. Binecuvântarea Litiei însă s-a săvârşit în aer liber

pontificând protopresb. Ioan Geţia din Buziaş, însărcinat cu conduce-

rea acestui pelerinaj.

Preoţimea ostenită de drum nu se odihneşte, se cetesc slujbe,

se mângăe călători. Impresionante au fost momentele, când fiecare a

venit să-şi depună darurile aduse. Bărbaţii cu sacii de grâu, de făină

pe spate, femeile cu câte o cârpă de făină s-au prezentat ca la o jertfă

cu rodul trudei lor590.

590 Ioan Geţia, Pelerinajul la Sf. Mânăstire Săracă în 6 Aug. a. c., în ,,Foaia Diece-

zană”, Anul LIII, 1938, nr. 34, p. 2.

197

Descălecatul

Motivul apariţiei coloniştilor la Gătaia l-a reprezentat imple-

mentarea reformei agrare din 1921 stabilită prin Legea pentru reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş publicată în ,,Mo-nitorul Oficial” nr. 93/30 iulie 1921. Prin această lege s-a urmărit:

a). reducerea proprietăţilor latifundiare prin expropierea de utilitate naţională sau publică;

b). formarea unor proprietăţi şi exploataţii ţărăneşti prin îm-proprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin;

c). crearea unor instituţii cu funcţiuni administrative, tehnice, economice şi juridice care să pună în aplicare prevederile legilor re-formei agrare591.

Referitor la împroprietărire, legea agrară din 1921 enumeră ca-tegoriile de împroprietăriţi în ordinea priorităţii lor: capii de familie, mun-citorii agricoli şi servitorii, mutilaţii de război dar apţi pentru a conduce o exploatare agricolă; văduvele şi familiile celor căzuţi în război592.

Rezultatele acestei reforme nu au ezitat să fie sesizabile, pro-ducându-se câteva mutaţii importante în structura rurală a proprietăţii în perioada anilor 1930-1945:

-reducerea marilor proprietăţi latifundiare şi creşterea ponde-rii proprietăţilor mici şi mijlocii;

-creşterea suprafeţei medii a proprietăţilor mici şi reducerea acesteia în cazul proprietăţilor mijlocii şi mari;

-aplatizarea, într-o mare măsură, a bipolarităţii proprietăţii funciare593.

Venirea coloniştilor români la Gătaia au dus la înviorarea a-griculturii locale594. Se păstrează consemnat şi numele câtorva trudi-tori ai pământului din Colonie, împreună cu rezultatul muncii lor: Crişan Zacheu cu 600 de norme595.

591 Păun Ion Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre milenile II şi III, Edi-tura Helicon, Timişoara, 1994, p. 29. (Se va prescurta în continuare Agricultura Ro-mâniei…). 592 Ioan Traia, Reforma agrară din 1921 (II), în rev. ,,Lumină lină”, 2010, nr. 4, p. 4. 593 Păun Ion Otiman, Agricultura României…, p. 45. 594 Petre Tomescu Măţău, Herbert Weissmann, Gheorghe Fodor, Maria Tcaciuc, Ilie Florea, Ion Cireşan, Monografia comunei Gătaia şi a satelor aparţinătoare, f. ed., Ti-mişoara, 1972, p. 74. (Se va prescurta în continuare Monografia comunei Gătaia...). 595 Petre Tomescu Măţău, Herbert Weissmann et alii, op. cit., p. 96.

198

Legat de istoricul Coloniei avem până astăzi foarte puţine

mărturii scrise (documente, acte oficiale, arhivă parohială etc.), cert

este următorul fapt: colonia este de provenienţă nouă, înfiinţată după

războiul mondial prin anii 1930 din tot felul de elemente; cum s-au

făcut toate colonizările de la noi596. O primă ştire arată numărul şi

locul de provenienţă al coloniştilor: aproximativ 200 de familii de

ţărani din Munţii Apuseni şi 25 de familii din Igriş (Banat), care au

fost împroprietăriţi cu câte 16 jugăre cadastrale -1,5-8 ha.- de pământ,

fiecare familie597. Conscripţiile parohiale întregesc această informaţie

astfel că din familiile coloniştilor între 1926-1928 între Sculea şi Gă-

taia au fost colonizate 100 de familii din părţile Igrişului şi ale Ardea-

lului (Alba-Iulia)598. O ultimă informaţie aminteşte de ardeleni şi din

zona Turdei599.

Parohia

Termenul de parohie desemnează comunitatea creştinilor or-

todocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată

centrului eparhial (Arhiepiscopie, Episcopie n.n.) din punct de vedere

canonic, juridic, administrativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh

numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective600.

Geografic, parohia Colonia Gătaia se întinde în nordul oraşu-

lui, în Colonia cu acelaşi nume. Ca organizare, ea face parte din cele

treizeci şi trei de parohii ale protopopiatului Deta.

Viaţa religioasă a românilor ortodocşi din Colonia Gătaia, s-a

împletit cu cea a semenilor lor din satul apropiat Sculea. Astfel că din ce-

le 50 de familii ortodoxe în 1930 cu 216 suflete601 au ajuns în 2011, 120

de familii cu 265 de suflete din care 41 de persoane sunt copii şi tineri.

596 Nicolae Cornean, Monografia..., p. 536. 597 Petre Tomescu Măţău, Herbert Weissmann, et alii, Monografia comunei Găta-

ia..., p. 69; 142. 598 Simion Găvan, Istoricul parohiei Sculea şi al filiei Colonia Gătaia (manuscris),

1979, p. 7. (Se va prescurta în continuare Istoricul parohiei Sculea...). 599 Petru Dan Corneanu, Monografia parohiei Sculea, (manuscris), 1993, p. 2. 600 Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008, p. 37.

(Se va prescurta în continuare Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii...) 601 Simion Găvan, Istoricul parohiei Sculea..., p. 7.

199

Din punct de vedere jurisdicţional parohia a fost de la con-

stituire filie a parohiei Sculea până în anul 1996 când la insistenţele

credincioşilor a devenit parohie de sine stătătoare.

Nevoile spirituale ale ortodocşilor din Colonie au fost împlinite

de preoţii: Dimitrie Botău (1925-1932), Ioan Ogârlaciu (1933-1940),

Ioan Buta (1940-1941-refugiat din Bucovina), Nicolae Gherman (1941-

1945-refugiat din Ardeal)602, Traian Gâciu (1946-1972), Octavian

Găvan (1972-1978), Simion Găvan (1979-1986), Petru Dan Corneanu

(1986-1993), Ioan Marcu (1993-1996). Din 1996 au slujit preoţii:

Nicolae Erja (1996-1998), Dacian David (2000-2001) şi dr. Valentin

Bugariu (2001-2011) şi Iulian Popa (din 2011).

Cu timpul parohia Colonia Gătaia a devenit centrul românis-

mului din ambele comune (Gătaia şi Sculea n. n.)603, dar începuturile

plămădirii parohiei ca filie la parohia Sculea nu au fost uşoare: confu-

zie a stabilirii teritoriului confesional, lipsuri materiale, migraţie confe-

sională între Biserica Ortodoxă şi celelalte culte din zonă, prozelitism.

Chiar dacă parohul Gătăii din acele timpuri (pr. Petru Raica

n.n.) cunoştea nevoia păstoririi credincioşilor ortodocşi din Colonie

de un preot ortodox, ba mai mult apartenenţa acestora la parohia

Sculea-Gătaia, nu au fost puţine rapoartele parohului din Sculea către

Protopopiatul Ortodox Buziaş şi Episcopia Caransebeşului de care

depindea parohia Sculea-Colonia Gătaia până în 1948: ,,[...] Coloniş-

tii întrucât au nevoie de preot separat, ei pot cere preot în parohia lor

Sculea-Gătaia, unde aparţin, iar nu pentru parohia noastră Gătaia...”604.

Chiar şi aşa problemele au curs în continuare între parohiile

Gătaia şi Sculea. Din memoriul mai sus amintit se recunoştea deschis

nevoia unui preot pentru coloniştii ortodocşi dar şi arondarea Coloniei

602 Părintele Nicolae Gherman este şi ctitorul şi aministratorul între 1938-1939 al

Mănăstirii Rohia din Maramureş: ,,[...] Acesta a avut, între cei zece copii, o fetiţă cu

numele Anuţa, care a decedat la vârsta de zece ani, [...]. Pierderea copilei l-a îndurerat

profund, [...] În vis îi apărea mereu copila, care îl ruga să facă «o casă Maicii Dom-

nului în Dealu-i vie» […] În clipa aceea, preotul s-a simţit străbătut ca de o lumină şi

a fost cuprins deodată de bucurie şi de mare linişte sufletească, urmat de hotărârea

fulgerătoare de a construi o mănăstire în amintirea copilei sale”. (Cf. Serafim Man,

Mănăstirea Rohia. Maramureş, Editată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clu-

jului, Cluj-Napoca, 1981, p. 14; 24). 603 Arhiva Episcopiei Caransebeşului, III, 1932, fila 23. (Se va prescurta în continua-

re A. E. C.). 604 A. E. C., III, 1938, 8, fila 4.

200

la parohia Sculea. Şi totuşi prima problemă era delimitarea teritoriu-

lui parohial, dese imixtiuni ale parohilor bisericii din Gătaia în Colo-

nie fapt revelat de memoriile întocmite de parohul titular către Pro-

popopiat şi Episcopie:

,,Prea Sfinţite Părinte!

Venerabile Consiul Eparhial!

[...] Întreg teritoriul dintre Sculea şi Gătaia este împărţit pentru

colonişti. Între preotul nostru din Sculea şi Gătaia s’au născut neînţe-

legere cu privire la administrarea credincioşilor, de pe acest teritoriu.

Trecând subsemnatul pe la acest teritoriu, am constatat situa-

ţia prezentată de tabloul alăturat.

Pentru administrare am două păreri:

1. Să se pună întreg teritoriul sub administrarea preotului

Dimitrie Botău din Sculea, sau

2. Credincioşii din Sculea cu locuri de casă pe noul teritoriu

şi cu coloniştii să fie puşi sub administrarea preotului Dimitrie Botău

din Sculea, iar credincioşii din Gătaia cu locuri de casă pe noul teri-

toriu să fie puşi sub administrarea preotului din Gătaia.

Motivez propunerile acestea cu faptul că preotul Dimitrie Botău

din Sculea este om creştin, zelos şi cu mult abnegaţiune în activitatea

sa pastorală.

Soluţiile propuse pot fi numai provizorii, având în vedere, că

prin împopularea teritoriului se urmăreşte împreunarea celor două co-

mune: Gătaia şi Sculea.

Cu vremea se va putea face o altă împărţire.

Al Prea Sfinţiei Voastre şi

Ven. Consiliu eparhial

Buziaş, la 22 Februarie 1929 Aplecat serv.

Ioan Geţia,

Protoprezbiter”605.

Din cei veniţi 50 de familii au fost ortodoxe, celelalte au fost de

alte confesiuni (evanghelici, greco-catolici) care în marea majoritate

605 A.E.C., III, 1932, fila. 24.

201

au trecut la confesiunea ortodoxă înainte de 1948: ,,[...] Pe baza trece-

rii legale în ziua de 25 Aprilie Luni după Paşti, am botezat pe Ştefan

Vagner de religiune evanghelic, născ. În anul 1890 în comuna Sebe-

şul săsesc, iar în ziua de 29 August 1928 am săvârşit Taina Sfintei

Cununii asupra tinerilor Ioan fiul lui Iosif Voloci şi Zamfira fiica lui

Artimon Sintimbrean, primul romano-cat. iar a doua greco cat. după

ce mai nainte au făcut treceri după noua lege a cultelor în faţa Ofiţe-

rului Stării civile. De la venirea lor pe aceste plaiuri le-am săvârşit

toate serviciile religioase şi am căutat să-i apropiu cât mai mult atât

faţă de biserica noastră ortodoxă, cât şi faţă de credincioşii bisericei

noastre, băştinaşii comunei, ceea ce m-a şi reuşit în marea parte. [...]

Se obsearvă însă că până la finea anului 1929 au trecut la religiunea

ortodoxă română: Artimon Sântimbrean şi soţia Susana născ. Faur,

cu familia, Nicolae Moldovan, Ioan Nemeş senior, Ioan Tănase şi so-

ţia Rozalia cu familia lor şi Zamfira Sântimbrean”606.

Pentru buna desfăşurare a vieţii bisericeşti din Colonie, pen-

tru colonişti s-a precizat un lot de pământ pentru biserica, casa paro-

hială şi cimitirul confesional: ,,[...] În colonia Sculea-Gătaia în urma

reformei agrare s’a rezervat pentru biserica ortodoxă română şi pen-

tru casa parohială un lot în estenziune de 1600 st. Patr. Locul destinat

pentru Casa Culturală este trecut pe numele comunei politice.

Pământ pentru biserică, sesiune parohială şi cantorală până

de present nu s’a dat pentru această parohie. În ziua de 9 Ianuarie a.

c. s’a luat în considerare cererea comunei noastre bisericeşti, de către

comisiunea judeţeană.

Loc de cimitir s’a dat 1.800 st. patr. […]607”.

O problemă a fost uniformizarea tradiţiilor care întregesc ri-

tualul liturgic. Colonia era format din lume de pretutindenea: ardeleni

din Turda, Alba-Iulia, Cluj şi bănăţeni din comuna Igriş. Iată numai o

mostră a uniformizării unui obicei religios: ,,[…] Având în vedere că

suntem în preajma sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului nostru

Iisus Cristos când după datinele noastre creştineşti se cercetează ca-

sele credincioşilor noştri în ajunul Crăciunului copiii, iar în ajunul

Botezului preotul, şi având în vedere că între aceste două comuni sunt

colonizaţi 27 familii din comuna Igriş din Banat unde era obiceiul că

606 A. E. C., III, 1932, fila 27; 29. 607 A. E. C., III, 1932, fila 22.

202

şi la ajunul Naşterii Domnului preotul şi nu copiii să meargă pe la ca-

sele credincioşilor, s’a prezentat la subsemnatul o delegaţie din par-

tea acestora pentru a se interesa cui aparţin, respectiv cărui preot să se

adreseze pentru a le satisface această cerere, pe care dânşii au moşte-

nit-o din moş strămoşi şi vor să o păstreze şi pe aceste plaiuri unde

au venit ca şi colonişti […]”608.

Prozelitismul confesional a fost problema din afară. Oferirea

de ajutoare financiare, colectarea de sume pentru ridicarea unei bise-

rici au fost două probleme sesizate de corespondenţa bisericească. În-

văţătorul pensionar Nicolae Fer din Sîngeorge, cantor greco-catolic a

făcut astfel de promisiuni: ,,[…] Am constatat că numitul a venit nu-

mai la românii care sunt de religiune gr. catolică (27 familii n. n.) şi

în cercul acestora a făcut promisiuni, că li se zidi biserică din partea

Statului şi că vor primi ajutoare pentru copii. Declaraţii serioase nu

am putut primi deoarece românii greco-catolici cari până aci cercetau

sfânta noastră biserică din 6 Decemvrie nici nu mai dau pe la sfânta

noastră biserică. Întru atât i-a influenţat încât a încasat de la dânşii

1.500 lei spese de călătorie până la Bucureşti cu rugările lor, de a li

se da sesiune parohială şi ajutor cu un cuvânt de a le recunoaşte paro-

hia de parohie materă[…]”609.

Cu toate aceste probleme dinăuntru şi din afară, viaţa biseri-

cească ortodoxă şi-a continuat cursul ei în anii de după reforma agrară,

formarea Coloniei în 1928 prin venirea coloniştilor români a impul-

sionat dezvoltarea unei vieţi bisericeşti păstorită de preoţii din Sculea.

Administrativ Colonia a devenit până în 1996 filie a parohiei aminti-

te, însă cu o Adunare Parohială proprie. O mărturie în acest sens este

o listă a membrilor Adunării parohiale din Colonie în 1930: ,,Artimon

Sântimbrean (45 ani, econom), Ştefan Vagner (40), Iosif Olos (39),

Iacob Bogdan (58), Asanică Stan (34), Gheorghe Iancu (57), Nicolae

Iancu (65), Ioan Volonci (30), Iosif Volonci (58), Nicolae Moldovan

(39), Vasile Câmpean (60), Avram Şoimoşan (51), Ioan Javla (43),

Arcadie Crişan (41), Avram Drăgan (36), Nicolae Haţegan (42),

Zamfir Dan (31), Gheorghe Avrămuţiu (33), Ioan Ionescu (34), Valeriu

Ionescu (37), Ioan Cionca (37), Gavril Cionca (35), Crâsta Vernica

(42), Zamfir Vernica (70), Victor Stanciu (45), Ioan Nemeş (58), Petru

608 A. E. C., III, 1932, fila 10. 609 A. E. C., III, 1932, fila 14.

203

Stoicănescu (33), Traian Brindescu (35), Andrei Bistrian (37), Ioan

Bistrian (43, econom), Zamfir Roşu (35), Petru Brindescu (34), Ioan

Benea (37), Constantin Brindescu (33), Filip Bistrian (30), Pascu

Neculescu (40), Chenta Geţa (39), Dimitrie Stoicănescu (34), Fanu

Micşa (38), Gheorghe Corocan (35), Gheorghe Oprea (33), Ioan Tănase

(39), Anania Crişan (41)…”610.

În prezent Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia este o parohie de

categoria a III-a, rural, cu biserică şi casă parohială, cu trei angajaţi:

Iulian Popa (preot), Sebastian Andrei Petrescu (cântăreţ) şi Petru Olariu

(paraclisier). Parohia potrivit legiuirilor bisericeşti organul deliberativ

este Adunarea Parohială, hotărârile acesteia sunt puse în aplicare de

Consiliul Parohial. Organul executiv al parohiei este Consiliul pa-

rohial compus din pr. Iulian Popa (preşedinte), Sebastian Andrei

Petrescu (secretar), Ioan Orga, Vasile Gheţa, Ioan Minda (epitrop),

Petru Olariu, Haralambe Elena şi Gheorghe Drăgan (membrii), iar

supleanţi: Ciprian Bucure – Sas, Ioan Tomuş şi Cornel Stanciu611.

Adunarea parohială este formată din următorii membrii: Ardelean

Ignatie, Balcu Sorin, Balcu Viorel, Bâlc Mircea, Boldor Ioan, Bonchiş

Aurel, Borza Gligor, Borza Nicolae, Bucure Sas Ciprian, Câmpian

Florian, Chira Alexandru, Ciuguzan Nicolae, Ciucuzan Octavian, Crişan

Cornel, Dănilescu Mihail, Drăgan Gheorghe, Drăgan Miron, Elena

Adrian, Elena Haralambe, Gherban Adrian, Gheţa Paul, Gheţa Vasile,

Gheţa Vasile, Haneş Gheorghe, Haţegan Ioan, Ionescu Valer, Livadaru

Gheorghe, Lup Petru, Lup Traian, Lupan Ionuţ, Lupu Gheorghe, Lupu

Viorel, Macovievici Alexandru, Maier Ioan, Maier Ioan, Maier Ovidiu,

Minda Ioan, Miron Mircea, Moşoarcă Petru, Mureşan Ioan, Nicolescu

Aron, Olariu Petru, Olar Gheorghe, Onuţ Alexandru, Orga Ioan, Orga

Octavian, Orga Vasile, Pană Simion, Pană Ştefan, Petruş Vasile, Pleşa

Viorel, Popa Augustin, Popeţi Ioan, Popeţi Radu, Popeţi Teodor, Potra

Doru, Regea Ioan, Roşu Ioan, Sas Ştefan, Stanciu Cornel, Sturza Silviu,

Sturza Silviu Ioan, Ştulea Iosif, Tănase Ionel, Tomuş Ioan, Trifu Radu,

Văcărescu Sorin, Vânt Traian, Vlad Dumitru, Vlad Gabriel612.

610 A. E. C., III, 1932, fila 37-38. 611 Consiliul parohial din legislatura 2010-2014. n. n. 612 Sunt consemnaţi în Adunarea Parohială – potrivit art. 45 – credincioşii ortodocşi

care îşi îndeplinesc îndatoririle către Biserică: de a susţine, întări şi mărturisi credin-

ţa Bisericii Ortodoxe; de a vieţui potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă; de a parti-

cipa la sfintele slujbe; de a se împărtăşi cu Sfintele Taine; de a împlini faptele milei

204

Biserica

Credincioşii din Colonie nu au avut o biserică proprie, cultul

divin public desfăşurându-se atât în biserica ortodoxă din Sculea, cât

şi într-o căsuţă aflată pe locul actualei biserici. Lipsa posibilităţilor

materiale la început, apoi instaurarea regimului comunist în România

au zădărnicit pentru mult timp ridicarea unui lăcaş de cult. Şi-au ros-

tuit coloniştii şi loc de închinare (o casă cu o clopotniţă în curte) pe

locul unde se află biserica. Coloniştii erau mândri însă că aveau un

lăcaş sfânt, chiar dacă preotul de la Sculea oficia aici tot la două săp-

tămâni. Parcă-l văd pe tată-l meu fie iertat!, pasionat cântăreţ în stra-

nă – Iosif Circa n.n. – cum scotea mâna pe ferăstruica dinspre curte,

şi-i făcea semn crâsnicului de-afară când să tragă clopotele. Îl aud şi

azi cu întreagă fiinţa mea cum îşi mlădia glasul subţire şi, cu toată

dăruirea creştină alături de alţi bărbaţi cantori, dădea răspunsurile la

Sf. Liturghie sau cânta pricesnele. În condiţiile de atunci modeste,

sărăcăcioase, credinţa era mai bogată, mai înălţătoare. Încăperea aceea,

cu un altar improvizat, dar sfânt, cu tavanul din grinzi de lemn joase,

deasupra capetelor plecate în smerenie, abia închidea între pereţii

proaspăt văruiţi mulţimea de credincioşi613.

Ridicarea actualei biserici s-a datorat unui om providenţial, har-

nicul preot iconom stavrofor Octavian Găvan614 sprijinit pe jertfelnicia

creştine; de a întreţine şi a ajuta Biserica şi pe slujitorii ei.(Cf. Statutul pentru orga-

nizarea şi funcţionarea Bisericii..., p. 37). 613 Iosif Marius Circa, Din amintirile unui colonist (II) în rev. ,,Lumină lină”, 2011,

nr. 1, p. 5; 7. 614 N. 29 nov. 1925 în familia învăţătorului Novac Găvan din Bănia (Caraş-Severin).

Urmează cursurile şcolii din Bănia, gimnaziul la Bozovici, Liceul General Dragalina la

Oraviţa şi Academia Teologică ,,Andreiană” din Sibiu (1946-1949). Participă ca vo-

luntar în al doilea război mondial în Italia. În 13 oct. 1946 se căsătoreşte cu Margareta

Coilă cu care a şi avut doi copii: Cornelia şi Simion (preot în satul Sculea, apoi în

comuna Domaşnea, jud. Caraş-Severin (1986-2010; †2011). A fost hirotonit de P. S.

Veniamin Nistor, diacon, apoi preot la Cornereva şi Teregova. După nouă ani de pas-

toraţie divorţează recăsătorindu-se cu Adrieane-Xenie, o colegă de liceu. Prin căsăto-

rie se mută la Bucureşti unde ocupă diverse funcţii administrative la Intreprinderea

de Transport Bucureşti şi Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti. Revine împreună

cu familia în Banat şi este numit preot în parohia Folea (protopopiatul Deta) unde

electrifică biserica (1968) şi înlocuieşte învelitoarea metalică a bisericii parohiale

(1969). În paralel este secretar la protopopiatul ortodox din Deta (1969-1976). Din

205

credincioşilor din Colonie. Despre aceste începuturi se păstrează un

proces-verbal. Iată conţinutul:

,,Proces-Verbal,

Încheiat azi, 5 feb. 1975 în Colonia Sculea-Gătaia. De faţă fiind: Pr. Octavian Găvan-parohul locului şi domnii: Pecican Andrei,

Icma Iosif, Vlad Vasile, Bica Teodor din Gătaia, Circa Ion, Sas Roman, Gheţa Vasile, Orga Octavian, Tănase Gheorghe, […] Borza Roman,

Trifu Radu, Ifrim Mihai, Bold Avram, Tanc Gavrilă, Sas Ştefan, Ţirca

Vasile, Păcurariu Ioachim împreună cu Javla Dănilă. Obiect: Repararea, refacerea Capelei din Colonia Sculea-Gă-

taia, în baza Autorizaţiei Nr. 548/31.XII. 1974. Pr. Oct. Găvan arată că după multă aşteptare am primit auto-

rizaţia necesară lucrărilor şi acum trebuie pornit la treabă, adică, să se fixeze un număr de 10 persoane care să se ocupe cu încasarea con-

tribuţiilor speciale ptr. repararea capelei, aceşti 10 membrii ai comi-tetului de conducere şi organizare să se fixeze 4 persoane care să se

deplaseze după materiale şi toate cele de trebuinţă. Se fixează prin bună înţelegere în aşa numitul comitet urmă-

torii: 1). Sas Roman, 2). Borza Roman, 3). Orga Octavian, 4). Circa Ion, 5). Ţirca Vasile, 6). Ifrim Mihai, 7). Tanc Gavrilă, 8). Ţirca Iosif,

9). Tănase Gheorghe, 10). Bold Avram. Dintre aceştia se deleagă bărbaţi de încredere care împreună

cu Pr. Oct. Găvan să gestioneze sumele încasate şi să procure mate-rialele necesare: 1). Sas Roman, 2). Borza Roman, 3). Circa Ion, 4).

Ţirca Iosif.

Banii se vor încasa pe bază de chitanţă legală şi se vor chel-tui cu multă grijă tot pe bază de acte legale.

Se fixează în calitate de casier Dl. Circa Ion care din 2 în 2 săptămâni va da în faţa credincioşilor şi a comitetului situaţia încasă-

rilor şi plăţilor. Dacă sumele încasate nu se vor cheltui în decurs de trei zile de la primire se vor depune prin Pr. Octavian Găvan la Banca

de Credit a Cooperativei Gătaia în contul 349084.

1976 până în 1978 este revizor contabil la Arhiepiscopia Timişoarei. La cerere este

transferat la parohia Sculea. Aici între 1975-1976 ridică biserica ortodoxă din Colonie,

apoi în 1977 zugrăveşte biserica din Sculea. Trece la Domnul la 9 iulie 1979 şi este

înmormântat la Caransebeş în cripta familiară. (Inf. Diana Găvan).

206

Nemaifiind nimic la ordinea de zi şedinţa se încheie.

D.C.M.S

Pr. Octavian Găvan Indescifrabil”615.

Dintr-o istorie orală a ridicării bisericii avem imagini vii ale

trudei construirii: producerea apoi arderea cărămidei, confecţionarea

schelei, lucrul propriu-zis la care a participat toată suflarea impulsio-

naţi fiind în primul rând de prezenţa părintelui Găvan, procurarea ci-

mentului apoi transportul anevoios al crucii de pe turla bisericii, ten-

cuirea şi zugrăvirea exteriorului şi interiorul lăcaşului de cult616.

Există o însemnare care demonstrează modul ridicării biseri-

cii, o notă a părintelui ctitor pe o Evanghelie: ,,În locul vechii capele,

în luna aprilie 1975, am început zidirea noii biserici, terminându-se

de zidit în luna noiembrie 1975. În primăvara anului 1976 s-a tencuit

în interior şi exterior. În septembrie 1976 s-a acoperit turnul cu tablă,

s-a montat crucea mare şi burlanele. În luna decembrie 1976 s-au fă-

cut uşile interioare. În ziua Naşterii Domnului, după-masă la Vecer-

nie în anul 1976, împreună cu P. C. Păr. Florin George, conducătorul

Protopopiatului Deta, P. C. Păr. Prot. Gheorghe Simu din Gătaia şi cu

P. C. Pr. Traian Gâciu, preot pensionar, antecesorul meu în Parohia

Sculea, am făcut /înainte sfinţirea/ noii biserici, oficiind şi Vecernia în

prezenţa cca. 200 de credincioşi şi credincioase [...] azi 26 dec. 1976,

a doua zi de Crăciun, am oficiat prima Sfântă Liturghie în noua bise-

rică. Mulţumitori fiind Domnului Dumnezeu, Îl rugăm să ne ajute şi

pe mai departe pentru a putea duce la bun sfârşit lucrul început. Preot

Octavian Găvan Paroh; azi, duminică 12 iunie 1977 s-a montat clo-

potul cel mare din cele două existente”617.

Însuşi, Înaltpreasfinţitul dr. Nicolae Corneanu, lasă o însem-

nare, alături de Sfântul Antimis şi hrisovul sfinţirii în care este men-

ţionat hramul bisericii: Sfântul Ierarh Nicolae. În această însemnare

se face referire la sfinţirea bisericii: ,,Astăzi, duminică 5 noiembrie

1976, am târnosit biserica nou construită din Parohia Sculea-Colonie.

615 Arhiva Parohiei Ortodoxe Colonia Gătaia (Se va prescurta în continuare A. P. O.

C. G.), Caiet de Procese-Verbale, nr. 1, f. p. 616 Inf. Radu Trifu, Vasile Gheţa, Ioan Tomuş şi Ioan Circa. 617 Valentin Bugariu, Din trecutul bisericesc al parohiei Gătaia, în ,,Calendarul Ar-

hiepiscopiei Timişoarei”, 2008, p. 143.

207

Edificarea acestui sfânt lăcaş s-a făcut prin grija şi jertfa vrednicului

preot Octavian Găvan, ajutat de consiliul şi comitetul parohial, de toţi

credincioşii. Dumnezeu să le răsplătească tuturor, preot şi parohieni,

dăruindu-le, viaţă îndelungată şi bogat spor duhovnicesc. †Nicolae.

Mitropolitul Banatului”618.

Arhitectural, biserica se integrează arhitecturii bisericilor de

lemn din Banat, dar şi a majorităţii lăcaşurilor de cult ridicate începând

cu veacul al XVIII: o biserică de tip sală, asemănătoare primelor ba-

zilici cu turn clopotniţă la intrare, acoperiş în două ape şi absidă se-

mirotundă la răsărit. În tradiţia bisericilor bănăţene stă şi prezenţa

uşilor de acces una la miazăzi şi a doua la apus, cu ferestre mici prin

care străbate cea mai săracă lumină619. În interior sub influenţă sâr-

bească apare tâmpla sau iconostasul care desparte restul bisericii de

un zid gros, pavimentul bisericii este realizat din gresie. Restul bise-

ricii format din naos, în care se găsesc stranele credincioşilor, cât şi

câteva obiecte de cult (steagurile). Pronaosul este despărţit de naos

printr-un zid, în pronaos, sub turnul clopotniţă sunt alte două încăperi

cu destinaţii diferite: arhivă-birou şi lăcaşul pentru cazanul de încăl-

zire centrală, acestea au fost adăugate clădirii ulterior, cu ocazia con-

solidării bisericii (2004).

Pictură, biserica nu are, dar acest aspect şi prin proporţia şi

dispunerea navelor pronaos, naos, altar pe axul longitudinal este ase-

mănătoare caselor tradiţionale ale românilor620. Singurele reprezen-

tări iconografice sunt icoanele prăznicare fără vreo valoare artistică

donate de credincioşi. Din biserică atrag atenţia două icoane pictate pe

pânză reprezentând pe Maica Domnului cu Pruncul şi Sfântul Ierarh

Nicolae. Realizate în ulei, sub influenţă apuseană, renascentistă icoa-

nele atrag atenţia prin proporţiile umane ale personajelor înfăţişate

dar şi prin colorit.

O altă realizare deloc de neglijat a bisericii, o reprezintă frumo-

sul iconostas. Într-o primă fază a realizării lui, s-a apelat la măiestria

sculptorului Ştefan Gajo, schiţa realizată de Domnia Sa, este identică cu

618 Valentin Bugariu, op. cit., p. 143-144. 619 I. D. Ştefănescu, Arta veche a Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timi-

şoara, 1981, p. 29. 620 Petru Bona, Elemente de artă creştină, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoa-

ra, 1998, p. 63.

208

iconostasul Catedralei Mitropolitane din Timişoara. Aceleaşi neajun-

suri materiale i-au determinat pe credincioşi să realizeze un alt ico-

nostas, mult mai simplu, după puterea bănească a parohiei, însă acesta

nu este nicidecum inferior din punct de vedere al mesajului transmis:

icoanele împărăteşti, praznicele împărăteşti, icoana Deisis cu meda-

lioanele celor 12 apostoli, imagini de profeţi. Toate aceste icoane sunt

încununate de scena Răstignirii flancată de icoana Maicii Domnului

şi cea a Sfântului Ioan Evanghelistul.

Despre istoricul realizării iconostasului se păstrează numele

donatorilor, cât şi două acte care identifică pictorul icoanelor, cât şi

suma realizării lor. Ctitorii iconostasului bisericii din Colonie sunt:

pr. Petru Dan Corneanu-1.000 lei, Orga Octavian-1.000 lei, Bistrian

Mihai-1.000 lei, Oltean Ileana-1.000 lei, Chira Maria-1.000 lei, Sas

Ştefan-1.000 lei, Roşu Vasile-1.000 lei, Drăgan Ioan-1.000 lei, Scridon

Nicolae-1.000 lei, Elena Haralambe-1.000 lei, Drăgan Miron-1.000 lei,

Roşu Ioan-1.000 lei, Gârban Mircea-1000 lei, Borza Roman-1000 lei,

Javla Cornelia-1000 lei, Olaru Iosif-1.000 lei, Icma Ecaterina-1.000 lei,

Minda Ioan-1.000 lei, Tomuş Ioan-1.000 lei, Moşoarcă Ana-1.000 lei,

Brândescu Constantin-1.000 lei (1990)621.

,,Data 10 iunie 1991

Act justificativ,

Prin prezentul act justificativ, se adevereşte faptul că am pri-

mit suma de =8.000 lei (optmiilei) contravaloarea a opt icoane, co-

mandate de credincioşii din Colonia-Gătaia.

Suma de bani sus menţionată, am primit-o prin persoana pre-

otului Petru Dan Corneanu, la data menţionată pe antetul parohiei.

Am predat:

Pr. Petru Dan Corneanu

Am primit:

Pictor bisericesc Ioana Moga”622.

621 A. P. O. C. G., Caiet de Procese-Verbale, nr. 3, f. p. 622 Ibidem.

209

,,Data 17 Septembrie 1991

Chitanţă de mână,

Prin prezenta chitanţă de mănă, se adevereşte, că în faţă noastră,

s-a predat doamnei Ioana Moga, pictor bisericesc, cu adresa în Timi-

şoara, strada Bucegi, nr. 3, tel. 30085, s-a achitat suma de 16.000 lei

(şasesprezecemiilei) ce reprezintă, ultima rată, a picturii iconostasu-

lui bisericii din Colonia Gătaia.

D.C.M.S.

Preot-paroh Epitrop I. Am primit,

Preot Petru Dan Corneanu Ioan Circa Ioana Moga

Pictor bisericesc

Prezentul act s-a întocmit, pentru a se putea justifica, în faţa

credincioşilor donatori, din parohia Colonia Gătaia. Judeţul Timiş”623.

În anii 2001-2011 s-au realizat mai multe lucrări de consoli-

dare şi înfrumuseţare a bisericii din Colonia Gătaia prin donaţiile cre-

dincioşilor dar şi prin manopera realizată de credincioşi: reparaţia a-

coperişului prin schimbarea şarpantei din lemn şi înlocuirea vechii

învelitori; pavarea spaţiului împrejmuitor al lăcaşului de cult; schim-

barea ferestrelor şi uşilor prin montarea unor profile din pvc cu geam

termopan; înlocuirea streşinei şi burlanelor; recondiţionarea învelito-

rii turnului clopotniţă; zugrăvirea interioară şi exterioară a lăcaşului

de cult precum şi realizarea unui sistem de încălzire centrală pentru

timpul rece.

,,Proces-Verbal 5/27.03.2011

[...] preotul deschide şedinţa şi propune următoarea ordine de zi:

1. Realizarea unui sistem de încălzire centrală pentru biserică.

2. Realizarea unui suport pentru arderea lumânărilor în afara bisericii.

3. Zugrăvirea interiorului locaşului de cult.

623 Ibidem.

210

4. Repararea sau înlocuirea stranelor după posibilităţi.

5. Schimbarea gardului împrejmuitor la casa parohială.

Membrii Consiliului aprobă aceste lucrări, dar fac următoa-

rele precizări:

1. Sistemul de încălzire centrală va fi realizat pe bază de voluntariat

de către dl. Vasile Gheţa, iar materialele necesare acestei lucrări pro-

vin din donaţii:dl. Ioan Orga a donat cazanul de încălzire şi calorife-

rele, restul materialelor fiind donate de ceilalţi credincioşi.

2. Suportul de ardere al lumânărilor va fi executat pe bază de volun-

tariat de către credincioşii: Gheorghe Drăgan şi Ioan Minda.

3. Zugrăvirea bisericii va fi efectuată la preţul cel mai mic.

4. În ceea ce priveşte repararea mobilierului liturgic se propun două

variante: repararea celui existent prin muncă voluntară/ cumpărarea

unuia nou prin donaţia credincioşilor sau terţi.

5. Gardul se va executa consultând preţurile pieţei prin alegerea so-

luţiei optime. [...]

Pr. Valentin Bugariu Membrii Consiliului Parohial Secretar, Epitrop Ioan Minda Andrei Petrescu”624 Ioan Orga Vasile Gheţa Petru Olariu Haralambe Elena Gheorghe Drăgan

O realizare importantă este şi monumentul închinat eroilor

din cel de-al doilea război mondial, la care s-a adăugat ulterior şi un erou căzut în Revoluţia din 1989. Monumentul este realizat din mar-moră albă cu contribuţia credincioşilor în timpul păstoririi părintelui Simion Găvan:

,,Proces-Verbal,

Întocmit azi, 30 iunie 1985 cu ocazia şedinţei Consiliului Pa-

rohial din filia Colonie.

Prezenţi: pr. Simion Găvan-preşedinte, dl. Mihai Bistrian, se-

cretar şi membrii Gh. Oltean, Ioan Circa.

624 A, P. O. C. G., Caiet de Procese-Verbale, nr. 5, f. p.

211

Obiect: Ridicarea sumei de 3.200 lei de la C. E. C., în vede-

rea procurării crucii de la Deta pentru instalarea ei la intersecţia din

Colonie-Sculea-Gătaia

Preşedinte, Membrii, Secretar,

Pr. S. Găvan Ioan Circa Mihai Bistrian625”.

Vasile Gheţa

Gheorghe Oltean

Ioan Tomuş

Indescifrabil

Hramul

Biserica reprezintă pentru comunitatea creştine locul întâlni-

rii cu Dumnezeu prin rugăciunea comună şi împărtăşirea cu Sfintele

Taine. Ea este chipul lui Dumnezeu fiind doar ,,a lui Dumnezeu”. După

Dicţionarul limbii române contemporane cuvântul hram desemnează:

- patronul unei biserici creştine;

- serbarea patronului unei biserici;

- Biserică sau mănăstire în raport cu patronul ei626.

Părintele Victor Aga menţionează că hramul în Banat este i-

dentic cu ruga, nedeia sau praznicul, ziua când se face amintirea sfân-

tului patron al bisericii627.

Hramul bisericii din parohia Colonia Gătaia este ,,Sfântul Ie-

rarh Nicolae”. Prin acest patron spiritual ea se înrudeşte cu alte bise-

rici şi mănăstiri din cuprinsul Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timişoarei:

Timişoara Nord (protopopiatul Timişoara I), Timişoara-Zona Soare-

lui Sud, Bencecu de Jos, Buzad, Cerneteaz, Stanciova (protopopiatul

Timişoara II), Lovrin (protopopiatul Sânnicolau Mare), Folea (proto-

popiatul Deta) şi Schitul ,,Sfântul Ierarh Nicolae” de la reşedinţa mi-

tropolitană din Timişoara628.

625 A. P. O. C. G., Caiet de Procese-Verbale, nr. 2, f. p. 626 Viorel Cherciu, Hramul bisericii..., p. 58. 627 Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic, Editura Învie-

rea, 2005, p. 163. 628 Viorel Cherciu, Istoria bisericească între statistică şi taxonomie, în rev. ,,Altarul

Banatului”, 1997, nr. 1-3, p. 123; Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei, 2011, p. 67, 69,

72; webografie: http://www.mitropolia-banatului.ro/readarticle.php?article_id=61.

212

Numele Nicolae este unul din cele mai răspândite pronume,

alături de Ioan şi Gheorghe, specifice onomasticii româneşti tradiţio-

nale. La baza lui stă nume de de persoană, grecescul Nicolaos, format

din compunerea celor doi termeni Nic(e) < nikao, ,, a învinge” + laos

,,popor”, ,,victoria poporului”, în sens figurat, ,,biruinţa simplităţii, a

blândeţii”. Din greacă numele trece la romani, atestat în forma Nicolaus,

formă ce stă la baza numelor creştine moderne, din onomastica euro-

peană. Popularitatea acestui nume se datoreşte unuia dintre cei mai

prezenţi şi iubiţi sfinţi, făcători de minuni şi omniprezent în viaţa Bi-

sericii, Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirei Liciei629.

Sfântul Nicolae este cunoscut ca ,,apărător al credinţei” şi ,,chip

blândeţelor” a devenit în literatura pioasă: ,,întărirea Ortodoxiei, trâm-

biţa Sfintei Treimi, cel ce a astupat gurile ereticilor, mare făcător de

minuni, grabnic ajutător, mângăietor celor necăjiţi şi a celor ce plâng,

cununa Bisericii630.

Sfântul Ierarn Nicolae s-a născut în cetatea Patara din părinţi

creştini, Teofan şi Nona. Viaţa Sfântului mărturiseşte o primă minu-

ne făcută la naşterea sa. După naştere fiind în baie, a stat trei ceasuri

pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin

această stare, cinste Sfintei Treimi631.

A urmat şcoala Scripturii apoi a fost hirotonit preot de unchiul

său, Nicolae, episcopul Patarelor. O vreme şi-a ajutat unchiul în ad-

ministrarea eparhiei, apoi a fost ales arhiepiscop în Mira Liciei. Lo-

calitatea este situată în sud-vestul Asiei Mici, cetate înfloritoare în

prima jumătate a veacului al IV-lea. Sfântul Nicolae a trăit în vremea

împăraţilor Diocleţian şi Maximian în post şi rugăciune. Ca apărător

al Ortodoxiei împotriva ereziilor participă la lucrările întâiului Sobor

ecumenic, convocat de Constantin cel Mare la Niceea în 325. Despre

dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dum-

nezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina

pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste

faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat

629 Aurelia Bălan Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin. Repere etimologice şi

martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, p. 404. 630 Acatistier, f. ed, f. a., p. 326-327; 331; Mineiul lunii Decembrie, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956, p. 66. 631 Viaţa şi minunile Sfinţilor ierarhi Nicolae şi Spiridon, Editura Romanului şi Huşilor,

Roman, 1994, p. 4. (Se va prescurta în continuare Viaţa şi minunile Sfinţilor ierarhi...)

213

de la dânsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos

şi Preabinecuvântata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele

Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au

lăudat râvna lui cea dumnezeiască632.

Biografii săi au reţinut o mulţime de minuni făcute de Sfân-

tul Nicolae pentru toţi care l-au chemat în ajutor633. A trecut la cele

veşnice, în ziua de 6 decembrie, zi de pomenire în cele două biserici

surori, iar moaştele Sfântului Nicolae au fost duse la Bari, în sudul

Italiei, fiind luate din Mira la 9 mai 1087, ca să nu cadă în mâna mu-

sulmanilor. În secolul al XIX-lea, mâna dreaptă a Sfântului a fost a-

dusă la Bucureşti şi se păstrează în biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Ca patron spiritual al comunităţii ortodoxe din Colonia ora-

şului Gătaia este un exemplu de urmat atât în credinţa ortodoxă cea

curată ferită de greşeli, cât şi în vieţuirea pământească ca reper al

sfinţeniei prin viaţă curată, rugăciune, asceză şi fapte de milostenie.

Casa parohială

La începutul păstoririi preoţilor pentru credincioşii ortodocşi

din Colonie, nu a existat o casă parohială în filia Colonie, preoţii dis-

puneau de o casă la Sculea. Odată cu desprinderea de parohia Sculea

în 1996 s-a pus problema ridicării unei case parohiale, amplasată în

parohie situată pe strada Avram Iancu, nr. 1/A. Casa a fost ridicată

cu efortul financiar al parohiei, jertfei credincioşilor, dar şi cu sprijin

de la Arhiepiscopia Timişoarei şi Primăria Gătaia.

Terenul de amplasament este în localitatea Gătaia. Suprafaţa

terenului este de 2.346 m2. Construcţia proiectată se desfăşoară pe un

singur nivel parter şi se compune din următoarele părţi funcţionale: 3

camere, bucătărie, cămară, baie şi hol. Cota -+ 0.00 a parterului este

cu 1,15 m, mai sus decât terenul natural.

Structura construcţiei este realizată din zidărie poerantă cu

cărămidă, cu planşeu, centuri şi boiandrugi de beton armat634.

632 Viaţa şi minunile Sfinţilor ierarhi..., p. 21. 633 Cf. Proloagele, diortosite şi îmbogăţite de arhim. dr. Benedict Ghiuş, Editura

Bunavestire, Bacău, 1995, vol. I, p. 315-320. 634 Lucian Capotescu, Documentaţie pentru autorizaţie, proiect nr. 88/100 din 06.

1998, p. 3.

214

În perioada anilor 2001-2011 s-au efectuat mai multe lucrări

edilitar-gospodăreşti: introducerea apei potabile, realizarea şi utilarea

camerei de baie, confecţionarea unei terase, a unei magazii pentru

lemne şi a unui garaj. De asemenea s-au schimbat gardurile împrej-

muitoare, s-a împrejmuit şi grădina de legume şi zarzavaturi. Alte

mici lucrări au vizat schimbarea ferestrelor şi uşilor cu unele de pro-

fil pvc şi geam termopan şi lemn, implementarea unui sistem de dre-

nare a apei pluviale, izolarea termică a casei.

Cimitirul

Cimitirul este ipostaza unei aşezări în planul veşniciei, este

un loc sfânt de care te apropii cu sfială, cu inima şi cugetul curat, pă-

şind încet pentru a nu tulbura somnul blând al celor pe care părintele

bun – pământul – i-a primit pentru totdeauna635.

În cimitirul ortodox din Colonie îşi dorm somnul veşnic moşii

şi strămoşii generaţiei de astăzi a parohiei, fără să exagerăm în a afir-

ma adevărul că adormiţii de acolo formează prima Colonie din Gătaia.

Un loc aparte îl au adormiţii Spitalului de Psihiatrie al localităţii.

Prima preocupare a creştinilor de ieri şi azi a fost grija faţă de

cimitir, manifestată prin împrejmuirea cu gard a ţinterimului, ridicarea

şi înfrumuseţarea crucii cimitirului, întreţinerea curăţeniei (colectarea

gunoiului, tăierea ierbii ş. a.), îngrijirea mormintelor prin pietruirea

lor, devenind adevărate documente în piatră ale trecerii prin viaţă a

unor oameni. Din pricina aceasta şi cimitirul din Colonie a devenit o

anexă a oraşului în care trista intimitate a cimitirelor tradiţionale cu

morminte acoperite cu pământ movilit, potopit de verdeaţă şi de flori,

a fost izgonită de invazia cavourilor, care prelungesc urbea, cu beto-

nul ei rece şi distant, în lăcaşul de veci. Cimitirul devine astfel o pre-

lungire a străzii, acolo unde odinioară regăseai veşnicia satului636.

Despre cimitir se păstrează două procese-verbale, primul face

referire la împrejmuirea lui, celălalt la înfrumuseţarea crucii:

635 Victor Lăzărescu, Gheorghe Luchescu, Vasile Muntean, Spiritualitate lugojană,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 171. 636 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Editura Augusta,

Timişoara, 1998, p. 224.

215

,,Proces-Verbal Încheiat azi, 1 dec. 1985 cu ocazia şedinţei Consiliului Paro-

hial din filia Colonie. Prezenţi: pr. Simion Găvan-preşedinte, D-l Bistrian Mihai-

secretar şi membrii Dnii: Ioan Circa, Gh. Olteanu, Vasile Gheţa [...] Consiliul parohial hotărăşte să se plătească suma de lei 19.530

(nouăsprezecemiicincisutetreizecilei) pt. confecţionarea şi montarea gardului de la Cimitir. [...]

Preşedinte, Membrii, Secretar, Pr. S. Găvan Vasile Gheţa Bistrian”637. Olteanu Circa

,,Proces-Verbal, nr. 5/3.04.2005 Încheiat astăzi, 3.04.2005, după oficierea Sfintei Liturghii în

biserica parohială la orele 1200. După ce s-a constatat că membrii Consiliului Parohial au fost convocaţi regulamentar şi sunt prezenţi pentru a lua hotărâri valide, preotul deschide şedinţa cu următoarea ordine de zi:

1. Centralizarea colecte pentru Fondul Central Misionar 2. Reparaţia şi înfrumuseţarea crucii din cimitir. Membrii Consiliului Parohial au hotărât în unanimitate că su-

ma de 700 de lei adunată cu prilejul Colectei va fi depusă în cel mai scurt timp la Protopopiatul Deta.

Cercetând starea crucii din cimitir, se hotărăşte în unanimita-te alocarea unei sume de 3.600.000 lei din fondurile parohiei pentru reparaţia şi înfrumuseţarea ei.

Preot Valentin Bugariu Membrii Consiliului Parohial, Epitrop, Vlad Dumitru

Elena Haralambe Gheţa Vasile Tomuş Ioan Minda Ioan Olariu Petru”638.

637 Caiet de Procese-Verbale, nr. 2, f. a. 638 Caiet de Procese-Verbale, nr. 5, f. a.

216

În cimitirul ortodox din Colonie odihneşte în speranţa Învierii

şi doctorul psihiatru Radu Paul Ricman (†1998), director al Spitalu-

lui din Gătaia între 1973 şi 1997. personalitate marcantă a psihiatriei

româneşti contemporane, cu contribuţii importante în domeniul ergo-

terapiei şi sofrologiei639.

639 Radu Ricman, Un loc fără nume o monografie a Spitalului de Psihiatrie din

Gătaia, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 41; 76 şi urm.

217

Legăturile împăratului Constantin cel Mare cu protoromânii din

nordul Dunării Personaj de răscruce640 în istoria omenirii, impus în 306 ca

august de armata romană din Britania641, după moartea tatălui său Constantinus Chlorus (250-306), împăratul Constantin a reuşit să dea strălucirea de odinioară Imperiului Roman. S-a produs sub domnia sa o nouă dezvoltare administrativă, comercială, monetară şi culturală a Imperiului vizibilă dincolo de graniţele lui. Constantin cel Mare este primul împărat creştin care a sprijinit Biserica creştină contribuind decisiv la libertatea credinţei prin Edictul de la Milan (313) dar şi la consolidarea învăţăturii de credinţă prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Pentru împărat chestiunile dogmatice erau probleme ale statului642.

Interesul împăratului faţă de teritoriul din nordul Dunării de-a lungul fluviului din Banat şi până în Dobrogea poate fi uşor reconsti-tuit prin intermediul dovezilor arheologice dar şi literare într-o lume deja frământată de atacurile barbarilor fie goţi, fie sarmaţi. Dorinţa păstrării unei prezenţe romane în nordul Dunării s-a făcut odată cu întemeierea noii capitale la Constantinopol (324), limes-ul danubian şi în special cel dobrogean a devenit prima linie de apărare a însăşi noii capitale a Imperiului643. Acest interes defensiv era dublat de cel economic, nordul Dunării având destule resurse care puteau aprovi-ziona Imperiul, mai precis spus, capitala acestuia.

Constantin cel Mare se simţea apoi atras de regiunea Dunării pe care a avut prilejul să o cunoască din tinereţe, Constantin fiind năs-cut la Naissus (Niş, Serbia) în 27 februarie 280, apoi în anii 305-306, înainte de plecarea în Britania la tatăl său era aici pentru apărarea

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, Timişoara, 2013, p. 161-169. 640 Vladimir Roşculescu, Tronul Romei. Istoria celor 75 de împăraţi ai Romei anti-

ce, Editura Scorilo, Craiova, 1999, p. 311. 641 Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II. Romanii la Dunărea de

Jos, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 381. (Se va prescurta în continuare Din

istoria Dobrogei…) 642 Radu Vulpe, Ion Barnea, Din istoria Dobrogei…, p. 383. 643 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-

pedică, Bucureşti, 1982, p. 96. (Se va prescurta în continuare, Constantin…)

218

frontierei Imperiului care era tot mai ameninţată644. Însuşi împăratul poposeşte în mai multe rânduri la nordul Dunării cu prilejul întăririi castrelor, a construirii podului peste Dunăre de la Sucidava dar şi a pedepsirii barbarilor. Tot dincoace de Dunăre, împăratul Constantin a refăcut drumul roman de-a lungul Oltului, spre Romula (328) şi pen-tru necesităţi defensive a ridicat marele val ce va traversa Muntenia şi Oltenia parţial ,, Brazda lui Novac”645.

Cele dintâi mărturii ale prezenţei constantiniene la nordul Dunării le reprezintă castrele romane, adevărate puncte de observare a acţiunilor barbarilor. Cele mai vestice aşezări romane de pe terito-riul ţării noastre sub Constantin au fost: Pojejena, Gornea, Mehadia, (jud. Caraş-Severin), Sviniţa, Dierna (Orşova), Drobeta, Puţinei, Hi-nova, (jud. Mehedinţi).

Investigaţiile arhelogice în castrul de la Pojejena evidenţiază refaceri din epoca romană târzie. Din teritoriul aşezării sunt cunoscute mai multe ştampile care au aparţinut Legiunii a VII-a Claudia C(uppis), databile din epoca Diocleţian-Constantin cel Mare646. La Gornea, for-tificaţia este construită în locul numit Cauniţa de Jos (Doina Benea), punctul ,,Cetate”. Aici au fost descoperite ruinele unui castellum (quadribugium), de 41,50 X 41,50 m. cu laturile înspre cele patru puncte cardinale şi câte un turn pătrat la fiecare colţ647. În castru a staţionat un detaşament al Legiunii a VII-a Claudia S(ub) C(ura) BUBALI P(rae) P(ositi). Bubalus este un praepositus al legiunii a că-rui activitate se încadrează în perioada lui Diocleţian-Constantin.

Pe baza analogiilor cu fortificaţiile similare s-a ajuns la con-cluzia că quadriburgium-ul de la Gornea a fost construit în timpul lui Diocleţian (294-300), fiind în activitate până în anii 388-402648, deci şi în perioada când pe tronul Imperiului fusese Constantin.

Castrul de la Mehadia a avut două etape de folosire în epoca postaureliană. Mihail Macrea a observat că în aproape toate elementele fortificaţiei (porţi, turnuri de colţ, în interior), se găsesc urmele unor refaceri atribuite epocii constantiniene649. În clădirea comandamentului au fost descoperite monede emise de împăratul Constantin cel Mare.

644 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin…, p. 95. 645 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, vol. I, Editura de Vest, Timişoara, 1996, p. 58. (Se va prescurta în continuare Dacia sud-vestică…). 646 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 74. 647 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin…, p. 92. 648 Doina Benea, Dacia sud-vestică…, p. 78. 649 Mihail Macrea, în Studii, II, 1949, 1, p. 139, după Doina Benea, Dacia sud-vestică, p. 97.

219

Quadriburgium-ul roman de la Dierna este asemănător cu cel de la Gornea, dar puţin mai mic decât acela, 35 x 35 m. Fortăreaţa este caracteristică pentru perioada tetrarhiei. Materialul numismatic descoperit aici dezvăluie următoarea situaţie: 66, 66 % provine din intervalul 295-402. Acest lucru demonstrează şi o locuire constanti-niană a aşezării. S-au descoperit şi mai multe ştampile, una aparţinea Legiunii a XIII-a Gemina.

Constantin cel Mare a refăcut din temelie castrul lui Traian de la Drobeta. Existenţa unei fortificaţii constantiniene la Turnu-Se-verin este confirmată literar şi arheologic. Constantin Porfirogenetul spune textual: ,,…se află mai întâi de aici încolo, înspre părţile Unga-riei, podul împăratului Traian, care pod este la o depărtare de trei zile faţă de Belgrad şi lângă el se mai găseşte cetatea sfântului şi marelui împărat Constantin”650.

Fortificaţia constantiniană a fost ridicată peste castrul cel vechi al lui Traian şi coincide perimetrului acestuia. Zidăria e făcută cu ma-terialul scos din ruinele anterioare. Pentru incintă au rămas aceleaşi ziduri, refăcute şi înălţate peste vechiul val devenit acum prea îngust. Pentru înlocuirea neajunsului s-a zidit la poalele valului o linie de stâlpi, depărtaţi de zid cu 6 m, între ei cu 3 m şi de mărimea 0,80 x 0,80 m. Ei sprijineau grinzile unui pod mai înalt decât valul, fiindcă în sec. al IV-lea d. Hr. zidurile cetăţilor erau mult mai înalte decât ale vechilor castre. Pe latura de S şi pe lângă curte se întinde de aici până la porţile de E şi V un singur rând de stâlpi: între ele şi colţurile de N ale cetăţii sunt câte două rânduri, iar pe latura nordică trei, mult mai puternici. Aceasta era partea cea mai expusă atacului651.

În interiorul cetăţii o serie de construcţii, ce formează o cruce dreaptă sunt atribuite de Gr. Tocilescu tot epocii lui Constantin. Con-strucţia se compune din 84 de camere (cubicula) pătrate, simetrice ca aşezare, dispuse pe marginile exterioare ale crucii şi fiecare cu o mi-că intrare spre stradă. La Drobeta a staţionat un detaşament din Le-giunea a XIII-a Gemina P. S., cu sediul la Pontes.

Urme constantiniene au fost descoperite în alte două castre mehedinţene cele de la Puţinei unde a fost descoperită o monedă din timpul împăratului şi Hinova unde cetatea a avut o a doua etapă de construire în timpul lui Constantin, după 324. Aici au fost cantonate şi detaşamente din Legiunii a V-a Macedonica.

650 Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 449. (Se

va prescurta în continuare Oltenia…) 651 Dumitru Tudor, op. cit., p. 449.

220

Capodoperele arhitecturale ale împăratului Constantin la nor-dul Dunării au fost: Podul peste Dunăre de la Sucidava şi cetatea cu acelaşi nume din Oltenia romană. Podul a fost aşezat între Sucidava (Celei, Corabia) şi Oescus (Ghighen, Bulgaria). Podul se află la kilo-metrul Dunării 994 + 935 cu capătul sudic în vecinătatea unui pichet de grăniceri bulgari, iar celălalt la 232 m spre apus de colţul SV al ce-tăţii Sucidava. Pentru epoca lui Constantin cel Mare alegerea punctului Sucidava-Oescus era cel nimerit. După cum se ştie, el schimbă defini-tiv centrul de gravitate al Imperiului, din Occident în Orient. Drumul cel mai scurt între Carpaţi şi Constantinopol era pe la Sucidava652.

Podul era gata în anul 328 d. Hr. în acest an, Constantin pleacă din Nicomidia şi în iulie se află la Oescus pentru inaugurarea lui, cu care prilej dă şi decrete imperiale. Tot în acest an, fiind consuli Ianuarius şi Justus, Chronicon Paschale (ed. Mommsen, p. 233) notează: ,,Constantin cel Sfânt a trecut de multe ori Dunărea şi peste aceasta a zidit un pod de piatră”653. Podul de la Celei – aşa cum aprecia Dumitru Tudor – se compunea din două părţi: una peste braţul mare de la S al Dunării, în care cele trei pile de piatră alternau cu picioare din stâlpi colosali de lemn, şi a doua mergea de aici până la portalul de pe malul dacic, lu-crată (în afară de capăt) numai din lemn. Lungimea primei ramuri es-te de 1.200 m, iar ultima are tot 1.200 m, încât întregul pod ajungea la o lungime de 2.400 m, fiind cel mai întins din antichitate.

Datele tehnice ale podului trădează faptul că împăratul de la Constantinopol cunoştea detaliile podului lui Traian de la Drobeta. În vremea sa, în capitala Imperiului trăia un renumit inginer şi construc-tor hidraulic, anume patriciul Theophilus. El este şi arhitectul podului de la Sucidava, podul fiind o copie modestă a celui de la Drobeta654.

Alături de pod, la Sucidava, Constantin a ridicat şi o fortăreaţă militară. Ea este cea mai puternică şi însemnată fortăreaţă la nordul Dunării ridicată de Constantin. Castrul de la Celei se găseşte la SE faţă de oraşul roman, pe un platou a cărui cotă maximă este de 39,3 (faţă de cotele 36 a satului Celei şi 22 a luncii Dunării). Ea domină împrejurimile de la o înălţime de 17-20 m.

Forma cetăţii este cea de triunghi neregulat, acest lucru se da-

torează platoului pe care a fost ridicată fortăreaţa. Zidul de apărare al

652 Dumitru Tudor, Oltenia…, p. 426. 653 Dumitru Tudor, op. cit., p. 426. 654 Ibidem, p. 431.

221

cetăţii, gros de 1,60 m, are păstrate opt laturi exterioare (A-H). Apar

două tipuri de turnuri: unele pătrate (A, C, E, F, G, H), altele trapezo-

idale neregulate (B şi D). Nu avem două turnuri cu aceleaşi dimen-

siuni şi această inegalitate a fost determinată de terenul îngust ce l-au

avut pentru construcţie, pe versantul şanţului, ca şi de diferitele refa-

ceri sau adaptări survenite ulterior655.

În cadrul acestui castru a fost descoperită o basilică creştină

din epoca lui Constantin. Din acest loc avem şi cele mai multe măr-

turii creştine. Un fragment dintr-o lespede de calcar păstrează o parte

din braţul superior al unei cruci, câmpul din jurul crucii fiind vopsit

având o inscripţie în limba greacă: ,,Hristos”. Are dimensiunile 0,210

X 0,080 m şi datează din secolul al IV-lea. Un alt obiect este oglinda

din sticlă cu rama de plumb, decorată pe faţă cu o coardă de viţă de vie

încărcată de struguri, pe cealaltă faţă apare un vrej care are frunzele în

formă de ghindă, un păun care ciuguleşte boabele. Pe capacul oglinzii,

un vas din care creşte o plantă, iar de o parte şi de alta – doi porum-

bei. Între amfore, amintim un ciob cu inscripţia ,,Maica Domnului”,

în limba greacă; pe gât are incizată o cruce; fragment de amforă cu

cruce, inscripţionată cu literele apocaliptice; partea superioară a unei

amfore din secolele IV-VI şi inscripţia ,,a lui Dumnezeu sau al Fiului

lui Dumnezeu… Maria naşte pe Hristos”. Vasul este al lui sau donat

de preotul Luconochos, fiul lui Lycatios656; fragment de amforă cu

inscripţia ,,Maria naşte pe Hristos”, iar în stânga inscripţiei o cruce;

fragment de amforă cu cruce şi inscripţia ,,Maria naşte pe Hristos.

Harul lui Dumnezeu, Mântuitorul?”; fragment de amforă cu mono-

grama lui Hristos şi inscripţia ,,Lumina lui Hristos”. În afara acestora

apar şi alte resturi de amfore, fie cu simbolul crucii, fie cu inscripţii

de tipul ,,Maria naşte pe Hristos” şi ,,Iisus, Dumnezeule!”. O gemă

de japsis pe care sunt reprezentaţi doi păuni de o parte şi cealaltă do-

uă cruci657. Tot la Sucidava a fost descoperit un tipar de confecţionat

cruci din piatră.

Un ultim castru ridicat de Constantin în nordul Dunării a fost

cetatea Daphne. Cetatea a fost ridicată pe malul opus localităţii Trans-

655 Ibid., p. 433. 656 Emilian Popescu, Inscripţii greceşti şi latine din secolele IV-XIII, descoperite în

România, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 318. 657 Ion Barnea, Monumente de artă creştină, descoperite pe teritoriul R. P. Română,

în ,,Studii Teologice”, 1960, nr. 3-4, p. 202.

222

marisca, deci vizavi de Turtucaia. Inaugurarea fortăreţei a făcut-o

împăratul Constantin care în atelierul din Constantinopol a bătut mo-

nedă comemorativă, după anul 324 d. Hr. Acelaşi lucru este făcut şi în

328 d. Hr. când este evidenţiată terminarea Podului de la Sucidava.

Localizarea pe teren este incertă, Propopius o identifică la vărsarea

Argeşului, Patsch o localizează în aşezarea getică Marisca la gura

Argeşului, Gr. Tocilescu opiniază că ar fi vorba de satul Spanţov, la

10 km spre E, însă tot în faţa Turtucaiei, iar Petre Diaconu o identi-

fică la Izvoarele – Pârjoaia. Ultimele garnizoane din nordul Dunării sunt cele de la Dună-

rea de Jos. Provincia Scythia Minor era înglobată în prefectura Ori-entului, care alături de Illyricum, Italia şi Galia erau unităţile admi-nistrative ale Imperiului. Opera de refacere a provinciei iniţiată de Diocleţian este continuată şi dezvoltată de Constantin şi Liciniu. S-au reconstituit oraşe întregi, s-au înălţat din nou edificii publice şi parti-culare, toate dovedind o reînviorare a vieţii economice. Au fost rezi-dite sau reparate cetăţile: Tropaeum Traiani, Dinogeţia, Ulmetum, Histria, Tomis, Noviodunum, Troesmis şi Capidava.

Cea dintâi realizare a împăratului Constantin a reprezentat-o (re)ctitoria cetăţii Tropaeum Traiani. Cetatea, una din cele mai mari aşezări ale provinciei a fost distrusă de goţi probabil în anul 295. Cer-cetările mai vechi au arătat că această ,,construire” trebuie înţeleasă ca o refacere integrală a fostului municipium Tropaeum Traiani, dis-trus în urma invaziilor carpo-bastarno-gotice din a doua jumătate şi mai ales la sfârşitul secolului al III-lea. Expresia fundamentis (,,din temelii”) îşi găseşte justificarea în faptul că noua incintă a fost mult lărgită, cuprinzând întregul platou din valea Urluii, şi că, într-adevăr, toate construcţiile din interior au fost înălţate din nou, peste dărâmătu-rile nivelate ale celor vechi, folosind materiale din ruinele acestora658.

În mijlocul ei a fiinţat o basilică civilă (basilica forensis) şi patru basilici creştine. Planul cetăţii şi tehnica de construcţie a zidu-rilor sunt cele obişnuite la sfârşitul sec. al III-lea – începutul celui de al IV-lea: o cetate de formă neregulată, adaptată terenului, de obicei mai înalt, apărat de la natură, pe care acestea se ridicau; zid masiv de incintă, al cărui nucleu din piatră neregulată cu mortar (emplecton) este placat pe ambele feţe cu rânduri orizontale de blocuri paralelipi-pedice, cioplite regulat.

658 Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin…, p. 97.

223

Dintre construcţiile din interiorul cetăţii aparţinând perioadei constantino-liciniene, cea mai importantă este basilica forensis, edi-ficiu dreptunghiular de mari proporţii (56 X 24 m), cu ziduri groase de peste un 1 m. Clădirea, orientată N-S, se înălţa de-a lungul arterei principale N-S (cardo), imediat la S de încrucişarea acesteia cu via principalis. Interiorul era împărţit în trei nave longitudinale prin două rânduri de câte 18 coloane, ale căror baze masive şi înalte se păstrea-ză aproape toate pe locul lor. Edificiul era folosit pentru activitatea publico-administrativă, comercială şi juridică a oraşului659. În acelaşi timp au fost refăcute castrul de la Dinogeţia (Gărvan, jud. Tulcea), de importanţă strategică şi economică în nordul Dobrogei. Aceleaşi lucrări au fost sesizate la Noviodunum (Isarcea, jud. Tulcea) şi Ulmetum. În ultima cetate este amintită o inscripţie funerară care face amintirea lui Valerius Victorinus, subofiţer în garda personală a lui Liciniu ca-re a murit în urma luptelor de la Chrysopolis lângă Calcedon (324) încheiate cu înfrângerea definitivă a lui Liciniu.

Cetatea Histria cu incintă şi monumente au fost construite din nou, în epoca lui Constantin. Aici a fost descoperit un fragment dintr-o farfurie socotită de origine nord-africană, pe care este reprezentat Constantin flancat de busturile a doi din fiii săi, şi aceasta arată ca-racterul popular al marelui împărat în această cetate660.

Capitala Provinciei, Tomis s-a bucurat de atenţia specială a îm-păratului. Din timpul său datează unele ziduri de incintă precum şi edi-ficiul cu mozaic şi thermele parţial descoperite în apropierea acestuia.

Au fost descoperiţi din această perioadă mai mulţi stâlpi mili-tari de-a lungul litoralului, la Vama Veche (com. Limanu, jud. Constan-ţa), Tomis şi Histria, Carsium (Hârşova) şi Troesmis (Igliţa, com Tur-tucaia, jud. Tulcea), iar alţii în interiorul Dobrogei la Mihai Viteazul (jud. Constanţa). Cei mai vechi stălpi militari (Vama Veche, Histria, Troesmis) poartă numele lui Liciniu şi Constantin.

O a doua măsură de astă dată ofensivă a împăratului Constantin la nordul Dunării a reprezentat-o războiul cu goţii dar şi refacerea drumului din câmpia romanaţeană până la Brazda lui Novac.

Imperiul era mereu hărţuit pe linia Dunării de migratori: goţii şi sarmaţii încă din anul 305 d. Hr. Între anii 315 şi 322 se înregistrea-ză ciocniri între romani şi migratori. Când în 323 izbucneşte războiul

659 Ion Barnea, Octavian Iliescu, op. cit.,p. 102. 660 Ibidem., p. 105.

224

între Liciniu şi Constantin pentru tronul Imperiului, goţii şi sarmaţii trec Dunărea şi ajung până în inima Traciei, Constantin îi urmăreşte până la Dunăre, pe care o trece în Muntenia, şi, pe lângă o colină pă-duroasă din câmpie, regele Rausimodus a fost ucis661. Acest lucru a fost posibil deoarece la sudul fluviului au fost cantonate două legiuni retrase de Aurelian din Dacia: a XIII-a Gemina de la Ratiaria (Artschav, Bulgaria) şi a V-a Macedonica de la Oescus. Aceste legiuni aveau detaşamente şi în castrele din nordul Dunării. Tot în nordul Dunării mai erau staţionate alte detaşamente. Frontul dinspre Bărăgan al Du-nării până la gura Siretului era păzit de Legiunea a-II-a Herculia, iar de acolo şi până la Salsovia (Mahmudia, jud. Tulcea) de Legiunea I Iovia (Scythica).

Împăratul Constantin cel Mare este prezent la nordul Dunării

cu prilejul inaugurării Podului de la Celei, dar şi în expediţiile de pe-

depsire a goţilor.

O a doua campanie împotriva goţilor a avut loc în 331-332 pe

teritoriul provinciei Scythia Minor. Atunci 100.000 de goţi au fost

blocaţi, murind de foame şi frig. Împăratul a fost biruitor încă o dată.

Ultima atestare a prezenţei împăratului Constantin cel Mare

la nordul Dunării o reprezintă refacerea drumului roman de pe valea

Oltului. Refacerea drumului a avut loc numai între Sucidava şi Romula,

deci până la poalele valului Brazda lui Novac, al cărui părinte ar fi tot

Constantin cel Mare.

În concluzie, prezenţa constantiniană la nordul fluviului a fost

una substanţială. Urmărind interese defensive, ofensive şi economice,

împăratul Constantin cel Mare a menţinut castrele de dincoace de gra-

niţa naturală a Imperiului, drumul roman până la marele val Brazda lui

Novac care unea Drobeta, Romula şi Pietroasele (jud. Buzău). Cu oa-

recare efort împăratul reuşeşte să creeze o zonă tampon între migratori

şi romani asigurând Imperiului liniştea atât de necesară dezvoltării, dar

şi aprovizionarea cu hrană a Constantinopolului. Ca efect secundar al

acestei prezenţe romane la nordul Dunării poate fi observat în dezvol-

tarea civilizaţiei locale (prezenţa între locuitorii nord-dunăreni a bine-

facerilor romane: ceramică, bijuterii, mod de viaţă superior). Religia

creştină prin activitatea lui Constantin se dezvoltă apar primele aşezări

de rugăciune creştine dar şi numeroase vestigii paleocreştine.

661 Dumitru Tudor, Oltenia…, p. 458.

225

Un simbol al Bocşei – Tata Oancea

Pe harta culturală a patriei noastre, oraşul Bocşa îşi are locul

lui binemeritat662. Aceasta se datorează şi faptului că aici s-a creat o mişcare culturală locală iniţiată şi întreţinută de Biblioteca Orăşeneas-că ,,Tata Oancea” din localitate, condusă cu atâta pricepere de către distinsa doamnă Gabriela Şerban, managerul instituţiei împreună cu ceilalţi truditori ai bibliotecii. Prin simţul frumosului doamna Şerban a reuşit an de an să recreeze cultura locului prin simpozioane, lansări de carte, evenimente, prin revista trimestrială ,,Bocşa culturală” dar şi prin volumele editate de Bibliotecă reunite în colecţia ,,Bocşa-Istorie şi Cultură”, cărţi tipărite la Editura Tim(pul) din Reşiţa diriguită de către scriitorul Gheorghe Jurma.

Prin intermediul acestei colecţii aflăm informaţii preţioase le-gate de personalitatea şi opera ţăranului condeier Tata Oancea (1881-1973). Poet original, niţel boem, de un pitoresc uneori dramatic cu o sarcină a vieţii nu uşoară: hamal, zilier, păstor, plugar, lemnar, măsar (tâmplar), rotar, funcţionar inferior, legător de cărţi, zeţar în tipogra-fie, desenator, pictor, sculptor663.

Din cărţile editate de bibliotecă aflăm date biografice referi-toare la viaţa lui Petru Encoveti Oance, născut în anul 1881, în luna august, ziua 29 în localitatea Vasiova şi a decedat în noiembrie 1973 tot în Bocşa. Encoveti fiind o poreclă rămasă de la o familie de ita-lieni care au fost aduşi în Banat cu ocazia construcţiei de căi ferate. Din rândul lor a fost ales naşul lui Tata Oancea664.

Poetul Tata Oancea a reuşit – după propria opinie – să publice 2500 de poezii şi 250 de nuvele. Ulterior a adăugat faptul că numărul

Gabriela Şerban, Biblioteca, între datorie şi pasiune. 60 de ani de bibliotecă publi-

că la Bocşa, Editura Tim, Reşiţa, 2013, p. 247-254. 662 Gabriela Tiperciuc, 50 de ani de bibliotecă publică la Bocşa (1953-2003), Editu-

ra Timpul, Reşiţa, 2003, p. 58. 663 Ioan Viorel Boldureanu, Simion Dănilă, Cornel Ungureanu, Antologia literaturii

dialectale bănăţene (poezie, proză, teatru) 1891-2011, Editura Universităţii de Vest,

Timişoara, 2011, p. 62. 664 Carol Brindza, La 120 de ani de la naşterea lui Tata Oancea în vol. Vi-l prezen-

tăm pe Tata Oancea, seria ,,Bocşa – Istorie şi Cultură”, Editura Timpul, Reşiţa, 2001,

p. 8. (Se va prescurta în continuare Vi-l prezentăm pe…)

226

poeziilor a fost de 3-4000. Un capitol însemnat din viaţă este alocat susţinerii unei reviste ,,Vasiova” de tip bilunară între 1929 şi 1947. Această reuşită se înscrie în tradiţia publicistică a Banatului. Bănăţe-nii arătând în acest sens un interes mare prin numărul de abonaţi fie individual, fie colectiv (în numele corurilor sau reuniunilor de lectu-ră, muzică ş. a.) aceasta datorându-se prin însăşi dezvoltarea econo-mică mai puternică665. Plămădită pe fondul acestei tradiţii totuşi re-vista lui Tata Oancea a cunoscut lipsuri şi greutăţi de tot felul: lipsa banilor, a tiparului, a colaboratorilor sau abonaţilor. Un alt condeier local, Iosif Cireşan-Loga (re)aminteşte fie şi în treacăt de efortul lui Tata Oancea de a publica revista periodic: ,,-E uşor să scrii o revistă, dar e greu să o susţii, că trebuie bani şi ca să faci bani, trebuie să te faci cerşetor. Am luat sacul plin cu reviste în spate şi am plecat la Bozovici şi m-am desculţat de bocanci să nu-i rup şi i-am luat pe u-măr. Şi ajungând la Bozovici, am luat-o prin toate satele de pe Valea Almăjului până am ajuns la Orşova, iar de aici m-am pus pe tren. Apoi şi la tren am avut multe necazuri cu conductorii de la tren, că de multe ori nu aveam un ban în buzunar şi mă luau la goană să plătesc amendă sau să mă dau jos din tren. Cu rugăminţi scăpam şi de acestea!666.

Criticul literar reşiţean Gheorghe Jurma apreciază această în-clinare a lui Tata Oancea spre presă: Exotismul bănăţean a atras re-pede şi sigur atenţia. Un exemplu este al figurii speciale a lui Tata Oancea, cunoscut în întreg Banatul pentru revista ,,Vasiova”, pe care singur o redacta, edita şi difuza (,,Redacţia unde dă Dumnezeu, deo-camdată Oraviţa, str. Principală, nr. 55”) şi pentru poezia sa în grai (Controla sau Ruga de la Vasiova fac încă deliciul auditoriului). Un donquijotism fără egal667.

Tata Oancea este cunoscut ca sculptor. A realizat benevol i-conostasul bisericii din Vasiova în anii 1954-1958, în stil propriu îm-binând motive bizantine şi baroce. Tot la Bocşa, realizează iconosta-sul de la Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor şi cel din Bocşa Română. La Câlnic a realizat iconostasul, Mormântul Domnului şi Tronul Năs-cătoarei de Dumnezeu, templu în stil baroc, precum şi uşile împărăteşti şi diaconeşti668. Tainele sculpturii le-a deprins Tata Oancea în atelierul

665 Gheorghe Jurma, Presă şi viaţă culturală în Caraş-Severin, f. ed., Reşiţa, 1978, p. 45-46. 666 Iosif Cireşan - Loga, Amintiri despre Tata Oancea, în vol. Vi-l prezentăm pe…, p. 33. 667 Gheorghe Jurma, Descoperirea Banatului, Editura Timpul, Reşiţa, 1994, p. 35. 668 Ioan Vâşcu, Tata Oancea – poet şi sculptor, în vol. Vi-l prezentăm pe…, p. 44-45.

227

moalărului (zugrav n. n.) de ,,subţire” (pictor, n. n.) Filip Matei, întâ-iul pictor academic al Banatului. Filip Matei îndrumă paşii tânărului pe atunci – prin 1903 – spre sculptorul Coterla din Oraviţa unde rea-lizează o uşă laterală (diaconească n. n) pentru o biserică din Ardeal. Era dovada unui rar şi apreciabil talent669.

Tot din colecţia amintită avem fericitul prilej de a cunoaşte o proză a condeierului vasiovean, Moartea călugăriţei fără noroc, Edi-tura Tim, Reşiţa, 2010, 127 p.. Cartea reproduce un manuscris, un ca-iet cu 168 de pagini, format A4, căruia i s-a adăugat altul numerotat până la 200. Este o povestire romantică, ba chiar romanţios-naivă, într-un stil exaltat aproape specific autorului670.

Tema povestirii se regăseşte în literatura română din Ardeal şi Banat puternic influenţată de sămănătorism şi de ideile literare ale istoricului Nicolae Iorga. Acţiunea se petrece în Ţara Românească undeva în sudul Carpaţilor. Firul scriiturii urmăreşte zbuciumul pri-mului fior de dragoste în sufletele a doi copii: Florica Dumbravă şi Ştefan Albu care împărţeau totul: grădina, strada, şcoala şi biserica satului. Opera păstrează cadrele tradiţionale ale satului românesc de dincoace de Carpaţi ridicat parcă înadins în jurul Bisericii şi a Şcolii, două instituţii care tutelează însăşi plămădirea spirituală a neamului nostru. Portretul fetei este copleşitor prin frumuseţea izbitoare: ,,De natură mijlocie, bine făcută, proporţionată, olecuţă, puţintel, durdu-lie, dar totuşi sveltă şi elastică. Cu sânişorii în dezvoltare, cu umeri şi şolduri sculptaţi parcă de cutare celebru artist. Cu piept şi grumaz de zeiţă. Cu mersul gingăş şi mândru şi impunător. […] Faţa ovală de se-rafim. Guriţă, floare de mac roşu selbatic, cu buze «cireaşă coaptă», puţinel cărnoase, dinţişori două şiruri albe de mărgăritar, fruntea se-nină şi năltuţă, năsuleţ fin, nări puţinel dilatate, cu păr castaniu adânc închis, pe care-l pieptăna cu cărare la mijloc şi atunci părea o madonă, şi nu altceva, să o pui în biserică în iconostas, să se închine lumea na-intea ei, mai ales că şi cânta ca o madonă, încât plângeau credincioşii ascultându-o, când împreună cu Ştefan, ca soprană şi el bariton, cân-tau în duet răspunsurile liturgice şi, mai ales, pricesnele671.

Această dragoste curată este frântă nu prin moartea unuia dintre actanţii ei, ci prin intrigă şi prin ,,murdăria omenească” cum

669 Maria Goian, Să ne preţuim valorile! În vol. cit., p. 15-16. 670 Gheorghe Jurma, Notă asupra ediţiei, în vol. Moartea călugăriţei fără noroc, Edi-

tura Tim, Reşiţa, 2010, p. 11. (Se va prescurta în continuare Moartea călugăriţei…) 671 Tata Oancea, Moartea călugăriţei…, p. 35.

228

nota indignat autorul povestirii la începutul acesteia. Vărul lui Ştefan, Dimitrie Albu poştaş în sat aduce cu sine vestea cea rea care îi des-parte pentru totdeauna pe Florica şi pe Ştefan. În scriere, Tata Oancea reuşeşte să introducă pe lângă personajele obişnuite ale prozei bănă-ţene, părinţii copiilor, lucrători la pădure, preotul, învăţătorul, Moş Gligor pădurarul, baciul Niculae păstorul oilor schitului, baba Zumpa, vrăjitoarea satului şi două realităţi din lumea spirituală şi anume dra-gostea dusă până la adorare din Antichitate dintre Piram şi Tizbe (p. 17) şi tema faustiană a vinderii sufletului diavolului: ,,Prin gura babei Zumpa diavolul l-a asigurat pe Dimitrie Albu că-i va despărţi pe cei doi logodnici, cu condiţia că după moartea lui – a lui Dimitrie Albu – sufletul lui să fie al diavolului, primind chezăşie un sfârc de piele din urechea stângă şi pe o bucată de pânză albă, dată de baba Zumpa, câţi-va stropi de sânge ce a curs când baba i-a tăiat cu briciul o felioară de piele din josul urechii stângi şi ţinând pânză să picure sângele pe bu-cata ceia de pânză, pe care apoi i-a dat-o diavolului prin care avea acum în puterea lui”672.

Finalul rămâne deschis oricărei interpretări, sfârşit ,,tăiat prin secure” lasă cititorilor dreptul la noi şi noi interpretări.

Din paginile povestirii îl aflăm pe scriitorul din Vasiova ca bun mânuitor al temelor literaturii româneşti şi universale, capabil de a crea un scenariu sciitoricesc care s-a dovedit a fi captivant.

O a doua contribuţie remarcabilă la receptarea operei lui Tata Oancea o datorăm tot Bibliotecii din Bocşa, muncă concretizată în im-primarea unui volum semnat de profesorul şi muzicologul Dumitru Jompan, Folclorul şi etnografia în revista ,,Vasiova”, seria ,,Bocşa –Istorie şi Cultură”, 25, Editura Tim, Reşiţa, 2011, 91 p.

Cercetătorul Dumitru Jompan sondează colecţia Vasiovei ajungând la concluzia că unul din domeniile de manifestare artistică destul de bogat al publicaţiei este acela al literaturii populare şi, în special al celei lirice. Tematica textelor cuprinse în sfera celor două specii, cea a cântecului şi a doinei nu este chiar atât de largă. Poezia dragostei, a codrului şi epistola de cătănie sunt singurele producţii aparţinătoare acestor specii673: ,,Lasă-te de la işcoală,/ Vino acasă şi te-nsoară!/ Lasă-te de la Braşău,/ Vino-acasă-n satul tău!”674.

672 Tata Oancea, Moartea călugăriţei…, p. 86. 673 Dumitru Jompan, Folclorul şi etnografia în revista ,,Vasiova”, Editura Tim, Reşiţa,

2011, p. 9-10. (Se va prescurta în continuare Folclorul şi etnografia). 674 T(ata) O(ancea), Piciul, XIII (1941), nr. 6-9, după D. Jompan, Folclorul şi etno-

grafia…, p. 10-11.

229

Din categoria folclorului muzical apar informaţii preţioase cu

privire la corurile bănăţene din perioada interbelică de la Bocşa, Ca-

ransebeş, Lugoj, Reşiţa şi Chizătău, apoi reuniuni corale din Văliug,

Oraviţa, Răcăjdia, Ciclova-Montană, Ticvaniul-Mare, Timişoara, Je-

bel şi Ghiroda Veche. Sunt amintite apoi reuniuni de cântări: Caran-

sebeş, Jimbolia, Lipova, Sânnicolau Mare şi Topleţ. În ceea ce pri-

veşte însemnătatea mişcării corale din Banat, Tata Oancea nota: ,,În

repertoriul foarte bogat al acestui minunat cor – cel din Bocşa Româ-

nă – în primul rând figurează frumoasele noastre cântece care sunt

expresia cea mai vie a sentimentelor sufletului şi inimei acestui falnic

popor ce şi-a exteriorizat prin cuvinte şi melodie toată sbuciumata lui

viaţă şi bucuria şi durerea ce se împleteşte în chip atât de admirabil,

prin atâtea cântece vechi şi duioase ce formează pentru noi aceste co-

mori de nepreţuit, pe care datori suntem a le păstra cu sfinţenie şi a le

cultiva, deoarece ele fac parte din patrimoniul nostru naţional”675.

Este tratată în mod deosebit arhitectura populară, inventarul

locuinţei, portul şi alimentaţia locului şi a Banatului.

Ca organizare habituală apar casele de dimensiuni mici şi joa-

se, lungă de 15 m., şi lată de 7, 5 m, ridicată cu materiale de construc-

ţie procurate de la târgurile din Caransebeş, Făget şi Lugoj sau de la

gugulanii din Bucova676.

Pierdute astăzi sunt tradiţiile alimentare asociate sărbătorilor

religioase: La cei 40 de mucenici pe 9 martie se pregăteau din făină de

grâu şi apoi unşi cu miere. La ,,Zăpostât” (Lasatul Postului) se făceau

colaci cu pecmez cu nuci, cu brânză de vacă. În ,,Joi Mari” (Joia Paş-

tilor) săracii, copiii şi bătrânii primeau de pomană felurite alimente,

ouă, colaci şi creiţari. La Rusalii şi la Sânpetru se dădeau de pomană:

fructe, fragi, căpşuni, cireşe şi pere, iar de Crăciun colaci şi cârnaţi677.

Prin această colecţie ,,Bocşa- Istorie şi Cultură”, Biblioteca

,,Tata Oancea” pune la dispoziţia bocşenilor şi nu numai acestora, lu-

crări care ne trimit în frumosul trecut al aşezării, cu contribuţii remar-

cabile la literatura dialectală (Tata Oancea), muzică (Zeno Vancea),

ori pictură (Tiberiu Bottlik). În special cele care fac referire la poetul,

675 Tata Oancea, Din Bocşa Română în ,,Vasiova”, IX (1937), nr. 6-8, după D. Jompan,

Folclorul şi etnografia…, p. 13. 676 Dumitru Jompan, Folclorul şi etnografia…, p. 26. 677 Dumitru Jompan, op. cit., p. 34-37.

230

ziaristul şi sculptorul Tata Oancea aduc lămuriri preţioase în ceea ce

priveşte biobibliografia, precum şi etapele creaţiei.

De aceea acum la moment aniversar dorim truditorilor acestui

minunat univers al cărţilor, în special doamnei bibliotecar Gabriela

Şerban şi criticului literar şi ,,făcător” de cărţi, Gheorghe Jurma sănă-

tate şi noi şi noi apariţii pentru dezvelirea spiritualităţii bănăţene.

231

Contribuţia lui Romulus Vuia la dezvoltarea etnografiei

bănăţene

Romulus Vuia reuşeşte pentru prima dată să impună discipli-

na etnografiei româneşti în învăţământul superior românesc. Opera sa bazată pe cercetarea de teren izbuteşte să delimiteze etnografia de celelalte două ştiinţe apropiate: etnologia şi folclorul. Pentru învăţa-tul bănăţean etnologia urmăreşte studiul vieţii şi civilizaţiei popoare-lor în mod sistematic şi comparativ, în timp ce folclorul se ocupă nu-mai de cultura spirituală678.

Creator al etnografiei ca disciplină independentă679, Romulus Vuia s-a născut la 28 ianuarie 1887 la Comloşu Mare, jud. Timiş. Pri-mele clase le-a urmat la şcoala confesională din localitate, primele patru clase de liceu la Orăştie, iar următoarele la Şcoala Normală din Timişoara unde la 9 decembrie 1906 a obţinut Diploma de Bacalau-reat, nr. 1669, eliberată de Liceul de Stat din Budapesta. Studiile su-perioare le-a continuat la Şcoala Normală Superioară din Budapesta între 1907-1910 unde a obţinut diploma de profesor, nr. 1294 din 8 iunie 1910 şi Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, secţia geo-grafie cu istorie obţinând în 1921 Diploma de Licenţă în geografie cu istorie nr. 7. În iunie 1924 Romulus Vuia susţine cu ,,magna cum la-udae” primul doctorat în geografie cu istorie la Facultatea de Ştiinţe din Cluj cu teza Pădureni şi Ţara Haţegului. Studiu antropogeografic şi etnografic. În scopul perfecţionării urmează în 1910 şi 1911 cursu-rile de etnografie şi antropologie ale profesorului Felix van Luschan de la Universitatea berlineză. Paralel cu temele teoretice, încă din timpul studiilor de la Budapesta şi mai apoi de la Berlin se iniţiază în problema etnologiei şi muzeografiei la Muzeul Etnografic din Buda-pesta şi Museum für Völkerkunde din Berlin.

,,Memoria Satului Românesc. Anuarul Muzeului Satului Bănăţean”, vol. 11, Editu-ra Eurostampa, Timişoara, 2013, p. 39-45. 678 Mihai Pop, Prefaţă la vol. Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, vol. I, Ediţie îngrijită de Mihai Pop şi Ioan Şerb, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. VIII-IX. (Se va prescurta în continuare Studii de etnografie…). 679 Simona Munteanu, Ioan Toşa, Contribuţia lui Romulus Vuia la dezvoltarea etno-grafiei româneşti ca ştiinţă independentă, în vol. Simpozion omagial ,,Romulus Vuia şi demografia Românească” 1922-2007, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 60. (Se va prescurta în continuare Contribuţia lui Romulus Vuia…)

232

Cariera didactică şi-a început-o în 1910 la Şcoala de Comerţ

din Haţeg, la 1 octombrie 1920 a fost numit asistent la Institutul de

Geografie al Universităţii din Cluj, apoi şef de lucrări (1921), iar în

1926 a fost numit profesor la Catedra de etnografie şi folclor a Uni-

versităţii din Cluj până la pensionarea forţată din 1947680.

Aşa cum cercetarea în viziunea lui Vuia era strâns legată de

munca de teren, aşa şi activitatea sa didactică era împletită cu cerce-

tarea ştiinţifică. În 1922 a fost numit în Comisia Fundaţiei Culturale

,,Principele Carol”, comisie care trebuia să facă propuneri în vederea

înfiinţării unui muzeu etnografic la Cluj. Romulus Vuia a fost însăr-

cinat să facă o campanie de cercetări şi achiziţii în Ţara Haţegului şi

Regiunea Pădurenilor, baza materială fiind asigurată de Ministerul

Artelor, care a pus la dispoziţie suma de 600.000 lei681. Între 1923 şi

1927 a fost secretar şi arhivar la Societatea Etnografică Română. To-

todată a mai fost membru şi al altor societăţi: Societatea de Atropolo-

gie şi Preistorie din Berlin; Societatea de Ştiinţe din Cluj; Societatea

Regală Română de Geografie şi Societatea Română de Antropologie.

Spre sfârşitul vieţii în 1955 a fost încadrat ca cercetător prin-

cipal la Sectorul de Etnografie al Academiei Române, iar în 1957 şef

al Secţiei de Etnografie a prestigioasei instituţii până la trecerea la

cele veşnice în 1963.

După Romulus Vuia domeniul etnografiei are următoarele

capitole:

I. Partea sistematică, sau etnografia generală, care stabi-

leşte condiţiile generale în care se dezvoltă viaţa popoarelor şi civili-

zaţiei lor;

II. Civilizaţia materială sau etnografia specială, care cer-

cetează grupările etnice pentru a stabili nota specifică şi comună din

viaţa şi cultura fiecărei grupări;

III. Cultura spirituală sau folclorul, care îmbrăţişează tradi-

ţiile actuale din viaţa popoarelor682.

În analiza etnografiei bănăţene am apelat la studiul Satul româ-

nesc din Transilvania şi Banat. Studiu antropogeografic şi etnografic

680 Simona Munteanu, Ioan Toşa, Contribuţia lui Romulus Vuia…, p. 66. 681 Simona Munteanu, Ioan Toşa, op. cit., p. 63. 682 Simona Munteanu, Ioan Toşa, op. cit., p. 71.

233

(1945), lucrare considerată de literatura de specialitate a fi operă fun-

damentală683. Autorului îi datorăm şi cea mai amplă analiză a tipolo-

giei satului românesc stabilită după următoarele criterii: a). planul sa-

tului; b). construcţia internă a lui; c). raportul dintre uliţe şi case; d).

proprietatea; e). ocupaţia locuitorilor; f). poziţia geografică a satului;

g). mărimea aşezării; h). forma exterioară şi aspectul tipic al satului684.

Pionier al etnografiei româneşti, Vuia a stabilit principalele

tipuri de sate pentru aşezările din Transilvania şi Banat685, cercetează

diferite aşezări din toate zonele şi subzonele etnografice ale Banatu-

lui, aşă cum sunt ele prezente în etnografia românească:

1. Zona Banatului înalt, care cuprinde satele din vestul Mun-

ţilor Poiana Ruscă şi culmile Carpaţilor Meridionali, începând din

Munţii Retezat şi până la Dunăre, iar spre vest până în Câmpia Bana-

tului. În cuprinsul lor distingem cinci subzone.

a. Subzona Podişului Lipovei, care cuprinde satele din podi-

şul cu acelaşi nume, între Mureş şi Bega.

b). Subzona Caransebeş care cuprinde satele din bazinul mij-

lociu al Timişului şi de pe valea Bistrei.

c). Subzona Reşiţa, care cuprinde satele care gravitează spre

acest important centru.

d). Subzona Almăjului, care cuprinde satele din depresiunea

cu acelaşi nume.

2. Zona Câmpiei Banatului, care cuprinde satele din vestul

Banatului înalt686.

Însemnările etnografice ale profesorului Vuia îndeplinesc do-

uă funcţii fundamentale în cercetarea etnografică românească: prima

este cea de informare asupra zestrei materiale a poporului român

compusă din casă la care se adaugă celelalte acareturi şi bineînţeles

sălaşul sau hodaia şi celelalte clădiri care compun centrul civic (bise-

rică, şcoală, primărie, birt ş. a. m. d.). Iar cea de-a doua este aceea a

portretizării gospodăriei ţărăneşti din perioada interbelică.

683 Mihai Pop, op. cit., în Studii de etnografie…, p. XIV. 684 Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.

124. 685 Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura materială, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1978, p. 87. (Se va prescurta în continuare Etnografia poporului…). 686 Valer Butură, Etnografia poporului…, p. 43.

234

Ridicarea unei case primea în gândirea tradiţională româneas-

că valenţe cosmice. Când se ridică o casă, se caută întotdeauna locul

cel bun, care trebuie să fie uscat, însorit şi înălţat spre deosebire de

locul rău, socotit a fi mlaştina687.

Arhitectura unei comunităţi poate fi înţeleasă în primul rând

după spaţiul geografic (munte, deal ori şes) dar şi după factorul admi-

nistrativ şi politic. Astfel că din perioada colonizărilor avem satul de-a

lungul drumului caracteristic pentru satul din Banat şi Transilvania.

Prima categorie de sate este cea cu case izolate (împrăştiate),

Vintilă Mihăescu le numeşte sate ,,risipite”. Exemplul cel mai eloc-

vent dat de Vuia este cel al comunei Cornereva (jud. Caraş-Severin).

Asupra acestui sat au fost făcute mai multe sondaje de teren care au

vizat atât etnografia (casa, sălaşul, ocupaţia locuitorilor), cât şi fol-

clorul. Caracteristica acestor aşezări este în forma cea mai tipică: ca-

se răzleţe, răspândite pe o suprafaţă întinsă, fiecare familie având de

obicei proprietatea în jurul casei. Uliţa lipseşte, iar casele nu ţin seamă

nici chiar de drumuri; comunicaţia se face, în bună parte, pe drumuri

sau cărări particulare, ducând de la o casă la alta sau drumul public

cel mai apropiat. Am putea spune că lipseşte chiar satul, în forma lui

concretă, de case adunate la un loc688. Ocupaţia locuitorilor o repre-

zintă cultura extensivă a fâneţelor şi creşterea vitelor689.

Teritoriul comunei: 18.645

jug. 100%

Din pământul arabil: Animale:

Pământ arabil: 7.323 jug. 40% Grâu: 640 jug. 9% Cai: 890 – cap.

Grădini: 2.007 jug. 11% Porumb: 3.800 jug. 52% Boi: 1.400

Păşune: 6.241 jug. 33% Secară: 783 jug. 10% Vaci: 2.805

Fâneţe: 2. 872 jug. 15% Orz: 670 jug. 9% Oi: 9.400

Păduri: 202 jug. 1% Ovăz: 1.200 jug. 17% Porci: 964

Teritoriu necultivat: - Cartofi: 140 jug. 2% Capre: -

Diferite plante: 90 jug. 1%

În categoria sălaşelor au fost identificate două modele: cele

agricole şi cele pastorale. Ambele tipuri erau locuite temporar.

687 Lidia Maria Gaga, Norme sociale şi atitudini individuale în obiceiurile de familie

în Banat, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 39. 688 Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 164. 689 Romulus Vuia, op. cit., p. 167-168.

235

Aceste tipuri de sate sunt răspândite în culoarul Timiş-Cerna,

ca de pildă la Dognecea, Cornea şi în regiunea Porţii Orientale, în va-

lea Pogănişului; în bazinul Almăjului; masivul Semenicului şi în re-

giunea muntoasă dintre Cerna şi Dunăre.

Încadrat categoriei satului împrăştiat regăsim alte două exemple:

a) cel al satului de vale, descoperit de Romulus Vuia: Şopotu

Nou, sat mutat după inundaţia din 1910 sus pe o platformă, un cătun

la început, Stăncilova.

b) cel al satului de culme: Verendin (691 m), Dumbrava (600 m),

Tâlvele (691 m), Tâlva Sibielu (787 m), aşezate în sud-estul Semenicului.

Un alt tip de sat este cel de-a lungul râului, satul este astfel

despărţit de trecerea apei prin mijlocul aşezării, uliţele satului paralele

sunt pe cele două maluri. Ex: Hodoş (168 m), Chizdia (158 m), Ho-

norici (170 m) şi Oloşag (190 m)690. Tot un alt tip de aşezare o repre-

zintă satul de-a lungul unui râu mai mare cum ar fi Timişul sau Bâr-

zava: Slatina-Timişului (315 m), Ilova (430 m), Sadova Nouă (464 m),

Armeniş (349 m), Caransebeş (211 m), iar mai jos de Lugoj: Boldur

(111 m), Căpăt (111 m) şi Racoviţa (105 m), deasupra primei terase a

Timişului. Tot pe prima terasă, deasupra luncii, sunt aşezate şi comu-

nele: Răcăjdia (150 m) pe valea Vraniului, precum şi Gătaia (110 m),

Şoşdea (124 m) şi Berzovia (135 m) pe valea Bârzavei691.

Opusul satului risipit este aşezarea îngrămădită. Planul comu-

nei are o formă circulară, formând un întreg bine închegat, străbătut

în toate părţile de uliţi întortochiate fără nicio ordine, încât ai impre-

sia că uliţa a fost adusă la casă iar nu casa a fost aşezată la uliţă. Din

întreg planul comunei nu se desprinde un sistem, sau mai rar, o axă

principală.

În privinţa structurii, putem deosebi două variante:

a). satul îngrămădit cu tendinţa spre structura adunată;

b). sat îngrămădit cu tendinţa spre răsfirare692.

Cel mai bun exemplu de sat îngrămădit din Banat este cel al

comunei Sacoşu Mare din judeţul Timiş. Aşezarea cea mai tipică din

toate satele de dincoace de Carpaţi are o a doua caracteristică cea a

690 Op. cit., p. 197. Din păcate din volumul etnografic lipsesc paginile 191 -196, pa-

gini care aprofundează acest tip de sat. (Volumul din biblioteca Universităţii de Vest

din Timişoara). 691 Op. cit., p. 227. 692 Romulus Vuia, op. cit., p. 199-200.

236

sistemului de rotaţie a culturilor din hotar, însuşire valabilă tuturor

aşezărilor din această categorie693.

Teritoriul comunei:

8.723 jug. 100%

Din pământul arător: Animale:

Pământul arător: 6.151

jug. 71%

Grâu: 2.897 jug. 46% Cai: 809 cap.

Grădini: 599 jug. 7% Porumb: 2.800 jug. 45% Boi: 277

Păşune: 627 jug. 7% Secară: 26 jug. 1% Vaci: 386

Fâneţe: 450 jug. 5% Orz: 58 jug. 2% Oi: 4.189

Păduri: 408 jug. 5% Ovăz: 180 jug. 3% Porci: 418

Terit. necultivat: 488

jug. 5%

Cartofi: 190 jug. 3%

Diferite plante: -

Necultivat (ogor): -

Satul de-a lungul drumului se deosebeşte printr-o regularitate

excesivă: o singură uliţă ca axă principală, pe firul căreia se înşiruie

casele situate perpendicular pe linia ei. Uliţele secundare lipsesc sau

sunt extrem de rare694. Acest tip de sat este rezultatul colonizărilor.

Acum fiind efectuate şi lucrări de canalizare, desecare a mlaştinilor,

întocmirea planurilor localităţilor în funcţie de mediu geografic, tra-

sarea pentru curţi şi grădini, dezvoltând tipul de aşezare pe plan geo-

metric. Ca urmare majoritatea satelor bănăţene au planuri de formă

dreptunghiulară, unele apropiindu-se foarte mult de planul pătrat695.

Această variantă de sat o regăsim în Banat: Caransebeşul Nou

(224 m), Dalci (324m), Rueni (302 m), Turnu (302 m), Borlova (360 m),

la răsărit de Caransebeş, pe valea Sebeşului: Măru (417 m.) şi Marga

(350 m).

Din acest tip de aşezare a rezultat în timp satul format din

două uliţe legate prin ulicioare scurte perpendiculare. Exemple tipice

sunt: Tapia (151 m), Măguri (138 m), Cireşu (151 m), Ohaba Mâtnic

(221 m), Ruginosu (226 m) şi Cârpa (248m).

693 Ibidem, p. 202. 694 Ibid., p. 213. 695 Ioan Viorel Popescu, Arhitectura casei bănăţene. Sec. XVIII-XX, Editura

Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 92.

237

Satul în formă de cruce dublă se găseşte cu precădere în va-

lea Bistrei, în culoarul de la Caransebeş şi valea Cernei, satele din

sudul Semenicului şi cele înşirate de-a lungul Dunării. Un astfel de

sat este Brebu.

Un alt tip de sat este cel geometric de formă dreptunghiulară

şi circulară. Satul dreptunghiular este format dintr-o plasă regulată a

cărei ochiuri sunt alcătuite din dreptunghiuri clădite, încadrate în plasa

uliţelor drepte. Casele sunt aliniate aproape una lângă alta, cu o pozi-

ţie perpendiculară pe direcţia străzilor, ca la sate, de-a lungul drumu-

lui. Uliţele sunt de obicei largi şi drepte, încât adesea, cu o singură

privire poţi pătrunde până la capătul celălalt al satului696. Exemple de

sate dreptunghiulare se pot găsi de-a lungul văii Begheiului şi Timi-

şului până în preajma Caransebeşului: Zăgujeni (187 m), Jupa (190 m),

Vlădeni (275 m), Apadia (256 m), Delineşti (266 m), Ohabiţa (270 m),

Rugi (300 m), Poiana (326 m), Soceni (300 m), Târnova (401 m) şi

Zorlenţul de Jos (189 m).

În regiunea cuprinsă între Timiş şi Mureş întâlnim un singur

exemplar de sat circular: Şarlota (Charlottenburg, 149 m). Satul este

situat circular în jurul pieţii unde se regăseşte biserica şi alte câteva

clădiri publice.

După ce clasifică tipurile de sate, cercetătorul Romulus Vuia

se ocupă de arhitectura locuinţei precum şi a materialului din care a-

ceasta a fost zidită. În curtea, ocolul sau oborul îngust în satele adunate

sau dreptunghiular în cele geometrice se regăsesc alături de locuinţă

şi celelalte construcţii specifice: şopronul pentru păstrarea fânului,

grajdul pentru adăpostirea animalelor, şoprul în care erau aşezate ca-

rul, plugul, buţile, căzile sau chiar nutreţul. În gospodăria ţăranului

român sunt alte trei construcţii care de astă dată păstrează recolta şi

alimentele: cămara, cotarca şi hambarul. Tot în curte se regăseşte co-

cina de vară şi iarnă, ultima pentru îngrăşatul suinelor.

Casa unicelulară la începuturi în care se regăseau aşternutu-

rile pentru dormit dar şi vatra deschisă care încălzea locuinţa pe tim-

pul iernii şi pentru gătit. Casa cu cămară reprezintă cel mai vechi şi

cel mai influenţat tip de case la românii din Ardeal şi Banat.

Tipuri de case:

696 Romulus Vuia, Studii de etnografie…, p. 231.

238

Casa are două încăperi, adică camera de locuit şi cămara aşe-

zată alături, având amândouă intrare deosebită, fie direct prin curte,

fie prin târnaţ, un coridor deschis dinaintea casei697.

Un alt tip de casă este cel cu tindă, în două sau trei încăperi

înşirate de-a lungul casei: casa de locuit, numită sobă, bucătăria nu-

mită cinda, casa cu focul sau simplu foc şi cămara numită în judeţul

Timiş clet698.

Ca material de construcţie erau folosite bârnele, împletitura

de nuiele, piatra, pământul bătut, văioaga şi cărămida. Banatul dez-

voltă în acest sens şi o tehnică care se regăseşte dealtfel şi în alte spa-

ţii geografice locuite de români: tehnica pământului bătut. În cons-

trucţia pereţilor de pământ se cunosc mai multe procedee: 1). Pământ

bătut cu maiul între cofraje şi scânduri; 2). Pământ amestecat cu apă

şi paie tocate sau pleavă sub forma unei paste, amestec cunoscut şi

sub numele de ceamur; 3). Bucăţi mari de pământ tăiate cu hârleţul şi

puse una peste alta în şiruri succesive (în zid)699.

Casa alături de celelalte spaţii destinate uzului gospodăresc şi

animalelor reprezintă o mărturie a bogăţiei spirituale a românilor. Con-

tribuţia profesorului şi cercetătorului Romulus Vuia una esenţială.

Pionier al cercetării etnografice româneşti pe baze ştiinţifice, Vuia

reuşeşte să ofere contemporanilor iar peste vremi nouă o adevărată

frescă a organizării poporale româneşti din Banat.

697 Romulus Vuia, Studii de etnografie şi folclor, vol. II. Antologie de Mihai Pop şi

Ioan Şerb. Text stabilit de Florica Şerb, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 39. (Se

va prescurta în continuare Studii de etnografie II…) 698 Romulus Vuia, Studii de etnografie II…, p. 53. 699 Nicolae Săcară, Valori ale arhitecturii populare româneşti, Editura Facla, Timi-

şoara, 1987, p. 44.

239

Disciplina clerului ortodox în lumina Dreptului canonic Clerul, credincioşii (laicii) şi monahii sunt cele trei realităţi

din viaţa bisericească. Mărturia unor prime norme juridice eclesiasti-ce le avem din paginile Scripturii: ,,De-ţi va greşi fratele tău, mergi mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biseri-că, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”. (Matei 18, 15-17).

Căutând definiţia clerului şi abordarea etimologică a cuvân-tului disciplină putem sublinia următoarele: prin cuvântul cler se în-ţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hiro-tonie700. Iar substantivul disciplină îşi are obârşia în latinescul disci-plina -ae, înţelegându-se: totalitatea regulilor de purtare, de ordine ce se impun, ca obligatorii, pentru membrii unei comunităţi şi respec-tarea liber consimţită a acestor reguli, sau a unor dispoziţii luate de organele superioare701.

De la începuturile ei, Biserica a avut propriile organe de în-drumare şi supraveghere pentru respectarea normelor dogmatice, mo-rale, liturgice şi de comportament creştin. După cum se ştie, timp în-delungat normele de conduită folosite în viaţa Bisericii au fost cele de natură religioasă şi morală. Abia mai târziu au apărut cele de na-tură juridică, însă într-o formă care nu le-a asigurat niciodată preva-lenţa faţă de cele religioase şi morale, ci le-a menţinut pe al treilea plan faţă de acestea702.

Cea dintâi instanţă de judecată care s-a întins pe întreaga epo-

că romană şi apoi bizantină a fost instanţa episcopală, creată în timpul

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, Timişoara, 2009, p. 151-155. 700 Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţia bisericească,

vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-

reşti, 1990, p. 235. 701 Constantin Drăguşin, Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuiri-

lor bisericeşti, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1999, nr. 7-12, p. 302. 702 Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească,

vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu-

cureşti, 1990, p. 229. (Se va prescurta în continuare Drept canonic…).

240

libertăţii cultului din timpul lui Constantin cel Mare în 320, lege reîn-

noită în 323. Potrivit acestei legi, episcopul avea dreptul să judece

orice litigii de natură civilă, dintre creştini, dacă aceştia i se adresau

lui. Dar împăraţii ulteriori, au sporit continuu competenţele instanţe-

lor episcopale, extinzându-o şi la chestiunile penale ale clerului, prin

diverse dispoziţii care s-au respectat de-a lungul întregii epoci bizan-

tine, trecând în aşa-zisele nomocanoane sau pravile de diverse feluri

pe care diferite Biserici ortodoxe le-au folosit de-a lungul întregului

Ev Mediu, până în epoca modernă703. Pentru monahi primele instanţe

de judecată bisericească au apărut în interiorul obştilor monahale şi

apoi s-au dezvoltat după ce Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon a

pus monahismul sub jurisdicţia totală a Bisericii. Cea mai veche in-

stanţă de judecată monahală o reprezenta stareţul sau avva, după el

urmau duhovnicii apoi consiliul duhovnicilor. Iar cea mai înaltă in-

stanţă de judecată a călugărilor dintr-o eparhie o reprezenta episcopul

ajutat de un consistoriu.

Termenii dreptului canonic ortodox au fost împrumutaţi din

vechiul drept roman. Legile bisericeşti şi-au însuşit termenii juridici

din dreptul de stat, astfel fiind cuvintele ,,delict” şi ,,abatere”. Cuvân-

tul ,,delict” înseamnă părăsire sau ocolire a legii şi vine din latinescul

delictum ce înseamnă greşală sau vină. Celălalt termen, ,,abatere” es-

te uzitat pentru desemnarea încălcărilor de la dispoziţiile cu caracter

disciplinar, prevăzute de legi, regulamente sau alte norme şi care a-

trag după sine anumite sancţiuni704. Ceilalţi termeni care desemnează

aplicabilitatea dreptului în viaţa bisericească au suferit aceleaşi îm-

prumuturi. Cuvântul ,,infracţiune” înseamnă înfrângere sau rupere a

legii, cuvântul ,,contravenţie” înseamnă umblare împotriva legii705.

Legitimitatea judecăţii bisericeşti se bazează pe canoane şi

legiuiri bisericeşti. Un cercetător al problemei în discuţie, identifică

afinităţi ale canonului cu dogma şi nu cu practica juridică: aceste ca-

noane derivă din adevărata fiinţă a Bisericii şi acţionează în armonie

cu ea, ele păstrează cu sfinţenie esenţa neschimbătoare a elementului

neschimbător al învăţăturii de credinţă, existând deci o relaţie strânsă,

703 Ioan N. Floca, Drept canonic…, p. 233. 704 Viorel Cherciu, Cazuri disciplinare şi matrimoniale în Episcopia Caransebeşului

1865-1870, în vol. ,,Analele Universităţii de Vest din Timişoara. Seria Teologie”,

vol. II-IV, 1996-1998, p. 165. 705 Ion N. Floca, Drept canonic…, p. 239.

241

directă şi esenţială între dogmă şi canoane. Din acest motiv, cuvinte-

le greceşti dogma şi canon sunt uneori folosite ca sinonime706.

Ne vom referi în cele ce urmează la acele canoane şi legiuiri

bisericeşti care au atingere cu disciplina bisericească. Primele canoa-

ne cunoscute sunt cele apostolice, din prima perioadă a Bisericii care

fac referire la disciplina slujitorilor altarului. Primul canon al colec-

ţiei este cel care face referire la soţiile clericilor. Iată enunţul: ,,Epis-

copul sau prezbiterul sau diaconul să nu alunge soţia pe motiv (pre-

text) de evlavie, iar dacă ar alunga-o să se afurisească; şi stăruind (ră-

mânând neînduplecat) să se caterisească”707. Următorul canon, al şa-

selea face referire la incompatibilitatea sacerdoţilor cu problemele

profane: ,,Episcopul sau prezbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa

purtări de grijă lumeşti, iar dacă nu, să se caterisească”708. (58 A).

Sfinţii Părinţi adunaţi la primul sinod ecumenic ţinut la Niceea,

în 325, au luat hotărâri legate de viaţa şi disciplina clerului: ,,Marele

Sinod a oprit cu desăvârşire, fie episcopului, fie prezbiterului, fie dia-

conului, fie oricui dintre cei ce sunt în cler, să li se îngăduie a avea

femeie împreună locuitoare (concubină) afară doar de mamă sau so-

ră, sau mătuşă fără bănuială”709.

Următorul sinod, cu prevederi disciplinare este cel ţinut la

Calcedon în 451, canonul al nouălea a reglementat instanţa de jude-

cată bisericească, ca fiind singura în rezolvarea litigiilor între clerici

şi laici. Canonul al nouălea de astă dată al sinodului ecumenic urmă-

tor, opreşte clericii de la negoţul cu băuturi: ,,Niciunui cleric să nu-i

fie îngăduit să aibă sălaş pentru îndeletnicire cârciumărească (prăvă-

lie, cârciună). Pentru că dacă unuia ca acesta nu i s-a îngăduit a intra

în cârciumă, cu atât mai vârtos (nu-i este îngăduit să slujească altora

în acestea, şi să se apuce de ceea ce nu-i lui îngăduit). Iar dacă face

ceva de acest fel, ori să înceteze, ori să se caterisească”710.

Canonul douăzeci şi patru al aceluiaşi sinod interzice clerici-

lor şi monahilor să ia parte la spectacole nepotrivite cu starea lor: ,,Să

706 Constantin Rus, Canoanele Bisericii şi funcţia lor ecclesiologică, în rev. ,,Altarul

Banatului”, 2000, nr. 7-9, p. 37-38. 707 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f. ed., Sibiu, 1992,

p. 10. (Se va prescurta în continuare Canoanele Bisericii…) 708Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii…, p. 11. 709 Ioan N. Floca, op. cit., p. 22. 710 Ibidem, p. 36.

242

nu fie îngăduit cuiva dintre cei ce se numără în starea preoţească sau

dintre monahi să meargă la alergările cu cai (hipodrom) sau să fie de

faţă (să ia parte) la jocurile de teatru (arene publice). Dar de s-ar che-

ma vreun cleric la nuntă, când ar începe jocurile cele pentru amăgire

(necuviincioase), să se scoale şi îndată să se îndepărteze, astfel po-

runcindu-ne nouă învăţătura părinţilor. Iar dacă s-ar prinde cineva

făcând ceva de acest fel, dacă ar fi cleric să se caterisească, iar dacă

ar fi laic să se afurisească”711. Ultimul articol canonic al sinodului a

fost canonul 50 referitor la jocurile de noroc: ,,De acum înainte ni-

menea dintre noi, fie dintre laici, fie dintre clerici, să nu joace zaruri.

Iar dacă s-ar prinde cineva făcând ceva de acest fel, dacă ar fi cleric

să se caterisească, iar dacă ar fi laic să se afurisească”712.

Legiuirile bisericeşti întregesc normele canonice de judecată

ale clericilor şi monahilor, existând pentru Biserică un Regulament

de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii

Ortodoxe Române, alcătuit sub patronajul patriarhului Iustinian de

profesorii de drept canonic din Patriarhia Română la acea dată: Liviu

Stan (Bucureşti) şi Iorgu Ivan (Sibiu). Alcătuitorii lui nu au luat în

considerare opiniile vechilor canonişti români, între care amintim

contribuţia profesorului cernăuţean Valerian Şesan iar urmarea a fost

aceea de a supradimensiona starea laicatului în detrimentul celei cle-

ricale. Din capitolul întâi aflăm următoarele: ,,Sunt supuşi prevederi-

lor pezentului regulament toţi membrii clerului de mir şi călugării

indiferent de ocupaţiile şi funcţiile ce îndeplinesc ca preoţi şi călugări

în Biserica Ortodoxă Română, în ţară sau peste hotare, cum şi cântă-

reţii şi paraclisierii în funcţiune…”713.

Clericului sau monahului găsit vinovat i se va aplica pedeap-

sa care este potrivită regulamentului, vremelnică sau definitivă, nu

înainte de a fi cercetată fapta potrivit canonului 21 al Sinodului IV

Ecumenic: ,,Clericii sau laicii care pârăsc pe episcopi sau clerici să nu

se primească la pâră de-a dreptul şi fără ispitire (verificare), ci mai

întâi să se cerceteze faima lor”714.

711 Ibid., p. 37. 712 Ibid., p. 52. 713 Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

Ortodoxă, Bucureşti, 1953, p. 53. 714 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii…, p. 89.

243

Dintre abateri amintim: neglijenţa sau neascultarea în îndepli-

nirea datoriilor; căutarea de certuri; săvârşirea de slujbe în altă parohie

fără aprobarea episcopului; părăsirea parohiei fără ştirea episcopului;

incorectitudini în afaceri parohiale.

Delictele consemnate sunt: săvârşirea de slujbe fiind suspen-

dat; neglijarea ritualului prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte; violarea

secretului spovedaniei; îndeletnicirea cu afaceri nepotrivite chemării

preoţeşti; sperjurul; sacrilegiul; blasfemia; adulterul; curvia; beţia; jo-

cul de noroc; apostazia; erezia; schisma; simonia; administrarea inco-

rectă a bunurilor bisericeşti; furtul; camăta; bătaia şi omorul. Pentru

clerici, pedepsele cu caracter duhovnicesc sunt: admonestarea sau do-

jana arhierească, ce se dă pentru abateri mai uşoare, afurisire şi cate-

risirea sau excomunicarea şi anatema pentru abateri mai grave715.

Unii canonişti împart abaterile de la legea bisericească şi de-

lictele în trei mari grupe, denumite cu termenul generic de infracţiuni

privind disciplina bisericească, privind regulile fundamentale de să-

vârşire a lucrării sacre şi infracţiuni cu caracter general716. Potrivit

Sfântului Vasile cel Mare, abaterile de la învăţătura Bisericii sunt

ereziile, iar abaterile de la disciplina ei sunt schismele: ,,Dar întotde-

auna, schismele au tendinţa să se transforme în erezii, datorită faptu-

lui că se încearcă o justificare dogmatică a abaterii. La aceste două

abateri, acelaşi sfânt părinte adaugă şi adunările ilegale717.

Fără a avea pretenţia unei cercetări exhaustive a problemei

disciplinei clericilor, normele juridice invocate de noi arată caracte-

rul mereu acual al legii bisericeşti, atât în forma canoanelor, cât şi a

legiuirilor precum şi caracterul general al aplicării lor.

715 Armand Munteanu, Pedepse aplicate clericilor de către Biserică, în rev. ,,Biseri-

ca Ortodoxă Română”, 1961, nr. 9-10, p. 100. 716 Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii, Tipografia

Diecezană, Arad, 1930, p. 63. 717 Tache Sterea, Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi a legiuirilor bise-

riceşti, în ,,Ortodoxia”, 2000, nr. 1-2, p. 65.

244

Viaţa religioasă în opera literară a lui Mihail Gaşpar

Există de-a lungul scrierilor lui Mihail Gaşpar mai multe e-

lemente ale existenţei religioase. Acestea rezidă în primul rând în

calitatea de cleric a autorului lor, dar şi, în principal, în calitatea de

cercetător al religiei în diferitele ei ipostaze. Într-o misivă adresată

unui prieten, Mihail Gaşpar se destăinuie: ,,Lumea esternă nu mă in-

teresează absolut afară de părinţi şi voi, neuitaţilor mei amici. Mă

cufund sara în «Vieţile Sfinţilor» şi „Evanghelie” şi atunci parcă îmi

cresc aripi iar eu mă înalţ la sfere mai înalte sus până unde nu mai

poate pătrunde lutul ce-l numim om. [...] Mândria am pierdut-o, pre-

cum şi ambiţia mea, ca două însuşiri care nu pot fi plăcute înaintea

Creatorului. „Fii umilit că Domnul te va înălţa” (Iacob C. XIIII. v. 8,

C. 17)”718.

Viaţa religioasă este prezentată comparativ: trecutul măreţ

faţă în faţă cu prezentul mizer. Epoca lui Ştefan cel Mare este una de

apogeu a manifestărilor religioase, astfel că pe lângă valorile arhitec-

turale ale eclesiei, întâlnim fapte personale ale credinţei.

Însăşi revenirea din pribegie a domnitorului legitim este pre-

vestită de minuni: ,,La mănăstirea Hârlăului, icoana Maicii Domnu-

lui a început să lăcrimeze, iar mucenicul Gheorghe din cadrul aurit

ridicase într-o bună dimineaţă spada ca de atac"719. Înscăunarea este

făcută de mitropolitul Teoctist al Moldovei: ,,Mitropolitul Teoctist,

la locul numit Direptate, în faţa obştii întrunite a turnat pe capul lui

Ştefan mirul regilor...”720.

Peste ani, autorul bănăţean înfăţişează o întâlnire între mitro-

politul deja vârstnic şi tânărul domn: ,,Voia tocmai să întrebe ceva, dar

în clipa aceea se deschise în lături uşa grea de stejar, lăsând să intre

,,Studii de Ştiinţă şi Cultură”, revistă editată de Universitatea de Vest ,,Vasile Goldiş”

din Arad, 2009, nr. 4, p. 67-69. 718 Radu Flora, Virgil Vintilescu, Documente literare, vol. I, Editura Facla, Timişoara,

1971, p. 297. 719 Mihail Gaşpar, Fata vornicului Oană, Ediţie îngrijită, studiu introductiv de George

C. Bogdan, Doina Bogdan Dascălu, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 94. (Se va

prescurta în continuare Fata vornicului…) 720 Mihail Gaşpar, Fata vornicului…, p. 95.

245

înăuntru cinstita faţă a mitropolitului Moldovei, Teoctist, care unsese

cu mirul crailor pe câmpul „Direptăţii” capul sfânt al tânărului domn.

Ca un copil sări Ştefan înaintea bătrânului cleric, care-şi des-

chise braţele slăbite de bătrâneţe şi-l strânse la pieptul lui cu drag.

Boierii toţi se închinară adânc, cum se şi cuvenea înaintea celui din-

tâi păstor al turmei credincioase din ţară"721.

Un caz aparte de credinţă este cel al boierului Nicolae Brateş,

apropiatul mesean al domnitorului. La reîntâlnirea cu un prieten,

Călin Bourean zice: ,,Ce minunate sunt căile Domnului!"722. Invocă

numele lui Dumnezeu în momentul când vorbeşte despre viitorul său

în dialogul purtat cu Tudora, aceasta împărtăşind la rându-i credinţa

boierului: ,,-Viaţa omului e în mâna lui Dumnezeu, grăi boierul. [...]

Tudora: Fie după voia lui Dumnezeu.

Nicolae Brateş: Care om ştie ursita altuia? Doar în cartea

Domnului ochi omeneşti nu ştiu să privească"723.

Credinţa este prezentă alături de Brateş în toate momentele vie-

ţii sale: ,,Trase cuţitul din tureatca cizmei, îl şterse de mâneca dolma-

nului stacojiu, îşi făcu o sfântă cruce şi-l împlântă în friptură”724.

Un eveniment religios descris de autor este Taina Cununiei,

dintre domnitor şi Evdokia din Kiev; cu acest prilej este arătată şi

credinţa miresei: ,,Ajunşi la biserică, fură întâmpinaţi de mitropolitul

ţării cu înaltul cler. După sărutarea Sfintei Evanghelii, se deschiseră

uşile tinerei perechi [...]. Serviciul începu. [...] Nouraşi de fum albăs-

trii pluteau peste mulţime şi mirosul de tămâie sfinţea parcă mileiul

acesta. Cântările duioase ale bisericii ortodoxe, cu timbrul acela de

durere ascunsă, planau peste mulţime. [...] În jurul ei, o lume întreagă

împletea cu totul alte gânduri. Nouraşi de fum albastru se legănau ur-

cându-se treptat spre bolta cuprinsă într-un amurg mistic. Cântările

duioase ale bisericii orientale copleşeau cuprinsul catedralei. [...]

Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu şi a purtat crucea pentru că aşa a

fost hotărârea dumnezeiască. Şi noi vom lua pildă...”725.

721 Mihail Gaşpar, Din vremuri de mărire, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel

cronologic şi bibliografic de George C. Bogdan, Doina Bogdan Dascălu, Editura Fa-

cla, Timişoara, 1982, p. 99. (Se va prescurta în continuare Din vremuri…) 722 Mihail Gaşpar, Din vremuri…, p. 49. 723 Mihail Gaşpar, Fata vornicului…, p. 60; 63; 65, passim. 724 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 27. 725 Mihail Gaşpar, Din vremuri…, p. 137-138; 144.

246

Slujitorii bisericii sunt cu totul deosebiţi; astfel avem creio-nată misiunea preoţească a părintelui Nicolae: ,,— Hm... vezi Dum-niata, n-am mâncat de-aseară. Azi am liturgisit, m-am împărtăşit cu peliţa Domnului. [...]

— Sfinţia-Ta ştii Scripturile. — Apoi, minuni au fost şi vor fi, căci minunile le face Dom-

nul. Puterea lui; noi ne îngrozim numai şi căutăm să ne pocăim. [...] Şi părintele Nicolae făcu o cruce mare, pravoslavnică. [...]

— Nu cer eu braţul Sfinţiei Tale. A fost când a fost, da acum – potirul şi molitvelnicul.”726

Un mediu distinct al vieţii religioase îl reprezintă mănăstirea ortodoxă, slujitorii ei, minunile şi activităţiile din cuprinsul zidurilor ferecate: ,,În amurgul serii mănăstirea Hârlăului apare ca o zână din basmele bătrâne, cu păreţii ei albi şi turnurile subţiri. Ca bătaia unei inimi îngrozite se aude toaca sunând de rugăciune. [...] Prin cerdacu-rile pardosite cu lespezi mari de piatră, răzimate de stâlpi măiestriţi de mâna meşterilor din ţări străine, grăbesc tăcuţi spre biserică ca nişte fantasme închipuite ca şi timpul monahii sfioşi”727.

O activitate cotidiană a monahiilor din mănăstirile Moldovei este cea culturală, cărturărească, de litografiere a unor cărţi, adevăra-te cronici ale domniei lui Ştefan: ,,Călugării de la mânăstirile Moldo-vei frunzăreau paginile groase ale cărţilor bisericeşti leat 1457 de la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.”728

Peste toate aceste manifestări stă credinţa de nestrămutat a domnitorului moldovean: ,,Dumnezeu e cu noi, Dânsul ajută pe cei ce i se încred, nu ne va lăsa El pe noi.”729

La celălalt pol al credinţei stau vremurile contemporane în care autorul şi-a scris opera. Contextul politic şi social a fost defavo-rabil dezvoltării religiei sub o stăpânire străină în Transilvania şi Ba-nat care a dorit din răsputeri chiar stârpirea manifestărilor culturale în limba română: învăţământul şi religia ortodoxă. Situaţia religioasă este cea a satului natal, cu oameni înstrăinaţi de credinţa lor: ,, Şi ei şi popii îi ziceau: tu [...] la biserică sătenii mei nu umblau. Nu umblau de fel. Din când în când şi la întâmplare dacă rătăcea vreunul. Ziceau că d-aia

726 Mihail Gaşpar, Sub Ştefan Vodă, în ,,Cosânzeana”, Orăştie, 1911, p. 119-121, passim. 727 Mihail Gaşpar, Din vremuri…, p. 32. 728 Mihail Gaşpar, op. cit., p. 95. 729 Ibidem, p. 161.

247

au doi popi, să se roage aceia la Dumnezeu pentru dânşii. Şi aceia se şi rugau. Cu deosebire popa Ion o dusese chiar într-acolo, încât la fi-nea sfintei liturghii când se întorcea către popor (înţelege = biserica goală) făcând semnul crucii şi zicând: „Mântuieşte Doamne poporul Tău” se obicinuise să mai adauge: „şi-i ţine năravul.”730

Religia în sine decăzuse şi din pricini interioare sistemului bisericesc: ,,—[...] Vrei să vezi preoţi, mergi în Apus şi vei vedea ce va să zică a fi preot. Acolo preotul e tot sufletul comunei sale. Totul. La noi un biet zilier, care-şi mântuie activitatea în formalităţi din care duhul a pierit de mult”.731 Chiar cu aceste lipsuri şi acum există cle-rici cu totul excepţionali; un exemplu este Coriolan din romanul Altare dărâmate, fiul popii Sofron din Potlogi: ,,— Iacă pe Coriolan. A fă-cut matura, l-am dus la Cernăuţi la teologie, bine; l-or făcut doctor, tot bine. Numai când gândeam că e bine, ţop, mi se apucă să se ducă la Paris, d-acolo la Oxford...”732

Din universul scrierilor autorului bănăţean ne apar şi scrieri religioase, cu tematici luate din Noul Testament; aşa este povestirea inedită (nu a fost menţionată de niciun istoric literar!) pierdută prin pagini îngălbenite de foileton literar: Rabbi de la Galileia, în care personajul principal este Mântuitorul Iisus Hristos care vindecă pe cei bolnavi: ,,Iisus Hristos încă nu părăsise Galileia şi ţărmul Mării Ghenizaretului, dar vestea despre minunile Lui pătrunse aproape pâ-nă în Sichem, un oraş bogat situat între grădini de vii din ţinutul Sa-maritenilor.”733

Izbăvirea animalelor şi tămăduirea oamenilor de boli este ce-rută de la Mântuitorul Iisus Hristos, mai întâi de Obed, ,,un bătrân avut” din Sichem, apoi de un roman, Publius Septimus, ,,căpitan” în oastea romană. În cele din urmă Iisus vindecă durerea unui copil al unei văduve din Sichem, la rugăciunile pruncului: ,,Biata mamă plân-gea şi ţinea în braţele-i slăbite corpul galben transfigurat al copilaşu-lui ei bolnav, care tremurând de friguri o ruga ca să trimită după Rabbi, care iubeşte copiii, care satură pe cei flămânzi şi vindecă cu atingerea mâinii sale pe cei morboşi. Mama răspunse plângând: „Cum pofteşti dragul meu să te părăsească mama, pentru a căuta pe Rabbi prin Galileea?

730 Mihail Gaşpar, Unde eşti copilărie? În ,,Drapelul”, 1912, nr. 131, p. 1. 731 Mihail Gaşpar, Altare dărâmate, în ,,Drapelul”, 1909, nr. 135, p. 2. 732 Mihail Gaşpar, op. cit., în ,,Drapelul”, 1909, nr. 134, p. 1. 733 Sorin (Mihail Gaşpar), Rabbi de la Galileia, în ,,Drapelul”, 1906, nr. 37, p. 1.

248

Obed e bogat şi are mulţi servitori, aceştia L-au căutat pretutindeni şi nu au dat de El. Septimius e puternic, dispune de mulţi soldaţi, i-am văzut trecând pe aci – nu L-au găsit. Iisus e departe şi nu cunoaşte durerile noastre”.

Dar copilul o rugă, dorind să-L vadă pe Iisus, şi-i murmură

numele Lui printre buzele înviorate. [...]

Şi din nou ţipă copilul: „Mamă eu vreau să văd pe Iisus!”.

Şi iată... uşa se deschise şi blând şi iubitor grăi băiatului:

„Aici sunt!”734

Concluzii:

Acest articol vrea să scoată în evidenţă viaţa religioasă a scri-

itorului bănăţean Mihail Gaşpar. Preot ortodox, luptător naţional, scri-

itor, Gaşpar mărturiseşte propria sa viaţă religioasă prin intermediul

literaturii sale. Reuşeşte fără eforturi să creeze o autentică atmosferă

creştină prin intermediul lexicului dar şi a ritualului creştin. Spaţiile

sacre (biserica, mănăstirea), slujitorii altarului (mitropolit, preot), căr-

ţile de slujbă (Evanghelie), Tainele Bisericii (Împărtăşania, Nunta)

refac o lume a credinţei ortodoxe din România veacului al XIX-lea.

734 Sorin, op. cit., p. 2.

249

Icoana ortodoxă, fereastră spre cer

1. Introducere

Imaginea reprezintă darul lui Dumnezeu, dat făpturilor create tocmai în scopul contemplării Creatorului. De aceea icoana a rămas o fereastră deschisă spre cer, prin care se poate contempla Divinitatatea. Aşa cum nu se poate săvârşi Liturghia fără rugăciuni, la fel nu se poate săvârşi fără icoane. Dacă ea se săvârşeşte în afara bisericii, trebuie să existe un antimis pe care să fie imprimate Patimile şi Punerea în Mor-mânt a Domnului şi separat icoanele împărăteşti. Cinstirea icoanelor nu apare doar în Noul Testament, ci şi de-a lungul Vechiului Testa-ment dar nu în înţeles creştin. Astfel evreii au împodobit cu ,,icoane”, cu chipuri de îngeri încăperile cortului sfânt şi al templului, ele având înţelesul de chipul şi umbra celor cereşti. Icoanele din Biserică reflectă trebuinţa de concret a firii omeneşti, o strânsă legătură dintre viaţa spirituală şi viaţa concretă.735

Icoana – o reprezentare plastică a chipurilor sfinţilor –, are un

rol deosebit în cultura tradiţională românească, unde este obiectul sa-cru al oricărei case, fiind considerată printre cele mai puternice forţe

de apărare a oamenilor împotriva tuturor relelor din lume. Fiecare i-coană din casă, mai cu seamă dacă a fost sfinţită de preot sau este moş-

tenită de la părinţi şi bunici, posedă măcar în parte din puterea icoa-nelor ,,făcătoare de minuni”, aflate la unele mănăstiri şi biserici.736

2. Geneza imaginii

Biserica afirmă că icoana este o consecinţă a Întrupării lui Dumnezeu fiind inseparabilă de Aceasta. Prin cuvântul ,,icoană”, Bi-zanţul desemna orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, Timişoara, 2010, p. 97-104. 735 Milan Pavel Şesan, Cinstirea sfintelor icoane, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi,

1943, p. 7. (Se va prescurta în continuare Cinstirea sfintelor…). 736 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord,

Timişoara, 2001, p. 83.

250

acea imagine a fost pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi in-diferent de tehnica cu care a fost elaborată737. Practica aceasta îşi are originile în antichitatea greco-romană unde, spre exemplu, în gimna-ziile greceşti erau portrete pictate ale magiştrilor. Acest gen este dez-voltat la romani prin pictarea împăratului, a înalţilor magistraţi şi a portretelor funerare. Ortodoxia a adus în sprijinul icoanelor o mulţi-me de argumente, dar toate acestea derivă din unul singur: Întruparea Cuvântului. Problema hristologică a stat de la început în centrul lup-tei pentru icoane. Reprezentarea lui Hristos în icoane serveşte de că-lăuză credinţei în Întruparea lui reală. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om desăvârşit, atunci poate fi zugrăvit ca orice om738. Sfântul Ioan Damaschinul arată lămurit acest lucru: ,,Odinioară Dumnezeu cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezenta nicidecum în icoană. Dar acum, după ce S-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţi-şez în icoană ceea ce este văzut a lui Dumnezeu”739.

3. Apariţia sfintelor icoane

După tradiţie ştim că prima icoană a lui Hristos a apărut în

timpul vieţii Sale pământeşti, ceea ce Biserica Ortodoxă numeşte i-

magine nefăcută de mână omenească740.

Cel mai vechi scriitor care aminteşte de această icoană este

Evagrie Ponticul în veacul al VI-lea. Icoana a fost păstrată mai mult

timp la Edessa; Leon, lectorul catedralei patriarhale a văzut-o. În a-

nul 944 împăraţii bizantini Constantin Porfirogenetul şi Roman I au

cumpărat icoana din Edessa şi au aşezat-o în Biserica Fecioarei din

Pharos din capitală, ea a devenit în scurt timp emblema imperiului şi

a dispărut în 1204 sub asediul cruciaţilor. Dintre icoanele Maicii Dom-

nului trei au fost pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, Mi-

lostiva (Eleousa) în care Maica Domnului şi Pruncul sunt reprezen-

taţi îmbrăţişaţi, într-o imagine de o infinită tandreţe; Călăuzitoarea

737 Leonid Uspenski, Teologia icoanei, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia,

Bucureşti, 1994, p. 15. (Se va prescurta în continuare Teologia…). 738 Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei, în rev.

,,Studii Teologice”, 1957, nr. 7-8, p. 427. (Se va prescurta în continuare Simbolul ca

anticipare…) 739 Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare…, p. 428. 740 Leonid Uspenski, Teologia…, p. 28.

251

(Odigetria) unde Fecioara şi Pruncul sunt redaţi frontal, iar a treia es-

te cea a Fecioarei fără Prunc.

Primele elemente de iconografie creştină primară s-au dezvol-

tat în catacombe: forma peştelui – ichthys – ca simbol pentru Hristos,

chipuri de îngeri. Primele icoane s-au ivit sub forma frescei, ţesute pe

pânză, incizate în lemn, ca broderie şi mozaic. Dintre scenele icono-

grafice primare amintim pe cele simbolice şi biblice: Daniel în groa-

pa leilor, salvarea din ghearele morţii, învierea lui Lazăr, săturarea

mulţimilor, mântuirea, Păstorul cel Bun; scene istorice: creştinii în

faţa tribunalelor de judecată.741

Iconografia a luat un avânt deosebit la sfârşitul secolului I şi

începutul celui următor, odată cu strămutarea acţiunilor cultice în ca-

sele particulare. Primele portrete ale lui Hristos şi ale Fecioarei sunt

portrete pur naturaliste. În prima etapă a iconografiei personajele sunt

reprezentate frontal; se adresează privitorului, comunicându-i starea

lăuntrică de rugăciune. Ceea ce contează nu este atât acţiunea repre-

zentată, cât mai ales această comunicare cu privitorul742.

În secolele IV-V au apărut în biserici marile cicluri istorice re-

prezentând evenimentele Vechiului şi Noului Testament sub forma u-

nor picturi monumentale. Sfântul Vasile cel Mare atribuie picturii o

forţă de convingere mai mare decât a proprilor cuvinte. Arta creştină,

formată din două mari curente artistice: cel al locurilor sfinte (siriac) şi

cel elenistic, a respins caracteristicile celor două stiluri legate de po-

doabe, trăsături specifice. Pentru creştini, capul în care se concentra

capacitatea expresivă a sufletului a devenit elementul dominant al fi-

gurii, corpul a căpătat o importanţă cu totul secundară, lipsit aproape de

greutate, se pierdea sub cutele rafinate ale veşmintelor. În dorinţa de

a prezenta sufletul, ochii fixaţi asupra privitorului erau exagerat de mari,

buzele subţiri, aproape imateriale, erau lipsite de senzualitate, nasul

se profila aproape ca o linie nesemnificativă, verticală sau puţin curbă,

fruntea era foarte înaltă şi cu dimensiunile sale domina tot restul feţei,

sfinţii erau reprezentaţi într-o stare de ascetică impasibilitate, cu sim-

ţurile adormite, cu ochii minţii înălţaţi să contemple Divinitatea743.

741 Milan Pavel Şesan, Cinstirea sfintelor…, p. 12. 742 Leonid Uspenski, Teologia…, p. 46. 743 Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, trad. Florin Chiriţescu, vol. I, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 77. (Se va prescurta în continuare Istoria picturii…)

252

Imaginea Divinităţii a fost schimbată odată cu hotărârile Si-

nodului Quinisext când Biserica a formulat pentru prima dată un prin-

cipiu de bază referitor la conţinutul artei sacre. Simodul a fost deschis

la 1 septembrie 692 şi a avut un rol de a completa hotărârile sinode-

lor V şi VI ecumenic. Trei canoane ale sinodului amintit fac referire

la arta sacră. Canonul 73 se referă la imaginea crucii, iar canonul 82

la arta creştinilor: ,,Hotărâm deci, ca de acum înainte plinirea aceasta

– a mielului – să fie tuturor vădită prin picturi, astfel în locul mielului

din vechime să fie reprezentat după firea Sa omenească – Cel ce a ri-

dicat păcatul lumii”744.

Icoana ne arată chipul Dumnezeului Întrupat Iisus Hristos, cel

care a trăit într-o epocă anumită; chiar dacă ne mărginim a-L repre-

zenta pe Domnul nostru ca pe un om obişnuit, în stilul unui portret

profan, o astfel de reprezentare ne va aminti doar Viaţa, Patimile şi

Moartea lui. Sfântul Gherman al Constantinopolului scria: ,,Repre-

zentarea chipului omenesc al Domnului pe icoane slujeşte la ruşina-

rea ereticilor care pretind că El nu S-a făcut om decât în închipuire şi

nu în realitate”745.

În epoca lui Iustinian a avut loc o concretizare a artei şi a icoa-

nei în special, acum au fost ridicate marile biserici constantinopolita-

ne. În icoană formele tind tot mai mult spre abstractizare, exprimând

idealurile transcendente ale creştinismului oriental746.

4. Lupta împotriva icoanelor

Iconoclasmul imperial s-a dezvoltat în două faze distincte, pri-

ma iniţiată de Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi Constantin al V-lea

Copronimul (740-775) iar partea ortodoxă a fost susţinută de împără-

teasa Teodora, Sfântul Ioan Damaschinul şi patriarhul Gherman al

Constantinopolului. Icoanele au fost condamnate în public prin deci-

zia Sinodului de la Hiera.

Cauzele care au stat la baza prigoanei iconomahilor au fost

lipsa de pregătire teologică a împăraţilor şi amestecul acestora în pro-

blemele bisericeşti. A doua fază a persecuţiilor s-a desfăşurat între

744 Leonid Uspenski, Teologia…, p. 57. 745 Ibidem, p. 61. 746 Victor Lazarev, Istoria picturii…, p. 148.

253

Leon al V-lea Isaurul (818 - 820) şi patriarhul Tarasie, de partea or-

todocşilor fiind şi Sfântul Teodor Studitul. Cauzele persecuţiilor au fost cele religioase, reprezentate prin

concepţia iconoclaştilor cu privire la teologia Vechiului Testament, nefăcând distincţia între icoană (chip) şi idol: idolul un raport nega-tiv, iluzoriu, de înstrăinare de Dumnezeu, simbolul şi icoana etapă de pregătire şi de realizare a mântuirii747. Această concepţie de prigonire a icoanelor era susţinută de influenţa păgânismului, de religia iudaică şi islamică, dar şi de unele influenţe origeniste, manifestate în opere-le lui Eusebiu de Cezareea care refuzase să trimită împărătesei chipul lui Hristos; dar şi unele opere ale Sfântului Epifanie al Salaminei748. În Asia era o mişcare pavliciană care nu accepta icoanele condamna-te ca moştenire a teologiei pauline, de aici ajungându-se la unele gre-şeli şi exagerări sesizate de un cronicar al timpului: ,,S-a produs o su-pravenerare a icoanelor, ceva asemănător cu profanarea; imaginile brodate ale sfinţilor ornau veşmintele de ceremonie ale membrilor aristocraţiei bizantine… domni şi doamne se plimbau pe străzi îmbră-caţi în haine ornate cu imagini sacre… icoanele erau luate uneori naşi şi naşe la botez sau ca naşi de călugărie… anumiţi preoţi răzuiau cu-lorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri şi distribuiau acest amestec credincioşilor”749.

Cauzele politice: Relaţia între Biserică şi Imperiu a fost pri-vită pe două coordonate: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor. Eusebiu de Cezareea a încercat o sinteză între Biserică şi Stat, acea mare simfonie, atât patriarhul, cât şi împăratul erau unşii lui Hristos. Cei care sprijineau pe împărat, recunoşteau crucea, spunând despre Hristos că nu poate fi circumscris, că dacă îl zugrăvim ca om cădem în nestorianism. În perioada de dinaintea începerii prigoanei, icoanele au fost apărate de Leonţiu al Ciprului, Ioan al Tesalonicului şi Ştefan al Bostrei. Grigorie cel Mare arată rolul pedagogic al icoanelor care sunt puse în biserici pentru ca neştiutorii de carte să poată citi, privind pereţii, ceea ce nu pot citi în cărţi750.

Iconoclasmul a fost aplicat ca mişcare de reformă socială. În lumea ortodoxă, erezia a început din iniţiativa statului, astfel în 726

747 Dumitru Stăniloae, Simbolul ca anticipare…, p. 429. 748 Sfântul Teodor Studitul a susţinut că operele care îl incriminează pe Sfântul Epifanie ca iconoclast nu sunt originale, ci i-au fost atribuite. 749 Leonid Uspenski, Teologia…, p. 67. 750 Ibidem, p. 69.

254

împăratul Leon al III-lea Isaurul a odoptat o atitudine deschisă împo-triva venerării icoanelor. El a emis două decrete împotriva iconodu-lilor în 726 şi 730. Primul gest iconoclast l-a reprezentat distrugerea icoanei lui Hristos, de către un soldat trimis de împărat, care a fost ucis de un grup de femei pioase. La gesturile brutale ale împăratului i-a răspuns Sfântul Ioan Damaschinul care a dezvoltat teologia ico-nodulă: ,,Cred într-un singur Dumnezeu, principiul unic şi nemuritor, veşnic şi continuu, dăinuitor, neînţeles cu mintea, necorporal, necir-cumscris, fără de formă. Cred într-o Fiinţă superioară oricărei fiinţe, într-o dumnezeire mai presus, în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Numai pe aceasta o ador şi numai Acesteia îi aduc închinare şi adorare […]. Pentru această pricină, plin de încredere zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul care S-a făcut văzut pentru noi, oamenii prin participare la corp şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu atât mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea”751.

În teologia sa, Sfântul Ioan Damaschinul pleacă în argumen-tarea iconoduliei de la Întruparea lui Hristos, noi închinându-ne Lui pentru că El este circumscris, pipăibil, materia fiind haritoforă. Func-ţiile icoanei fiind mai multe: estetică, pedagogică sau învăţătorească: ,,ceea ce este cartea pentru ştiutorii de carte, aceea este icoana, pen-tru neştiutorii de carte. Şi ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana752, latre-utică ca mijloc de închinare şi sacramentală, sfinţitoare. În argumen-tarea sa, Sfântul Ioan foloseşte mărturiile părinţilor anteriori lui, un exemplu este învăţătura Sfântului Vasile cel Mare: ,,Nu am prea mul-te cărţi, nici n-am timp liber pentru a citi, intru însă în biserică, spita-lul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri ca nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet.”753

Pentru Sfântul Ioan Damaschinul, icoana este o asemănare cu prototipul existând şase tipuri de reprezentări iconografice: naturală, exemplară, antropologică, istorică şi artistică.

751 Ibid. 752 Sfântul Ioan Damaschinul, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, trad. Dumitru

Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu-

cureşti, 1998, p. 41. 753 Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 73.

255

Icoana rămâne un triumf, vădit, inscripţie pe o coloană, spre aducere aminte a victoriei celor care au învins şi s-au distins şi a ru-şinării demonilor, care au fost învinşi şi doborâţi. Nu mă închin ma-teriei, ci mă închin Creatorului, care pentru mine S-a făcut materie, a locuit în materie şi prin materie a săvârşit mântuirea mea754. Teologia Sfântului Ioan a devenit teologia oficială a Ortodoxiei la Sinodul al VII – lea Ecumenic de la Niceea (787). Pacea în Biserică a durat 27 de ani, după care lupta împotriva cinstitorilor icoanelor a fost reînce-pută de Leon al V-lea Armeanul. Patriarhul Nichifor al Constantino-polului a fost exilat. Diferenţele cinstirii icoanelor au despărţit creş-tinii în două, pentru iconomahi singura icoană a lui Hristos vrednică de cinstit o reprezintă Sfânta Euharistie, în timp ce pentru iconoduli, cinstirea trece la prototip, icoana fiind un ghid spre prototip.

Sfântul Teodor Studitul a rămas în istoria eclesiastică al doi-lea mare apologet al cinstirii icoanelor. El a demonstrat cu prisosinţă că prin cinstirea icoanelor nu se ajunge la idolatrie, pentru că în ido-latrie se identifica materia cu zeul. Sfântul Teodor aprecia faptul că icoana este o realitate pur relaţională, exterioară prototipului, şi care se întemeiază nu pe o participare entativă la prototip, ci pe similitudi-nea ipostatică cu aceasta. Între icoană şi prototipul ei există atât dife-renţe, cât şi identitate: diferenţe de substanţă şi identitate de similitu-dine ipostatică.755

După frământările iconoclaste, peste Biserică s-a aşezat pa-cea. În veacul al IX – lea, Fotie s-a ridicat împotriva iconoclaştilor, convocând un sinod şi luând atitudine împotriva lor: ,,A venera icoa-na înseamnă a înţelege corect Sfânta Scriptură şi viceversa.”756

Dintre cele mai reuşite icoane ale timpului amintim icoana si-naitică ce reprezintă Fecioara cu Pruncul între Sfinţii Teodor Stratilat şi Sfântul Dumitru sau Gheorghe. În cursul timpului s-au format patru şcoli de pictură: romană, constantinopolitană, sinaitică şi ierusalimi-teană fiecare cu specificul său. Dacă în Apus domnea naturalul, în Ră-sărit spiritul şi transfigurarea. O altă icoană este cea a Sfântului Petru, deasupra cu trei medalioane: Hristos (mijloc), Fecioara (dreapta), Sfân-tul Ioan Botezătorul sau Moise (stânga)757.

754 Ibidem, p. 107. 755 Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, trad. Ioan Ică jr.,

Editura Deisis, Alba – Iulia, 1994, p. 27. 756 Leonid Uspenski, Teologia…, p. 135. 757 Charles Delvoye, Arta bizantină, trad. Florica Eugenia Condurachi, vol. I, Editu-

ra Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 467.

256

5. Rostul sfintelor icoane în Biserică

Icoanele au mai întâi o funcţie de întărire în dreapta credinţă,

Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre aceasta în Omilia la Muceni-

cul Varlaam: ,,Ceea ce aduce cuvântul prin istorisire la auz, tot aceea

înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor”758. Prin icoane cei

zugrăviţi devin prezenţi în lăcaşul liturgic împreună rugători către

Dumnezeu pentru Biserica văzută. În cupolă trebuie să troneze Hristos

Pantocrator în culori de roşu-albastru, care din acest loc priveşte pes-

te pământ, ocupându-se cu ordinea şi chivernisirea lui. În registrele

circulare aflate mai jos sunt zugrăviţi îngerii care se mişcă slujind lui

Dumnezeu în comun. Pe pandantivele cupolei sunt zugrăviţi evan-

gheliştii care prin activitatea lor unesc cerul cu pământul. Pe pereţii

laterali sunt sfinţii după o anumită ordine stabilită de erminia ortodoxă.

În altar Maica Domnului cu Pruncul, Cina cea de Taină, apostoli, sfinţi

locali, iconostasul cu crucea Învierii încadrată de Maica Domnului şi

Sfântul Evanghelist Ioan, icoane împărăteşti, a hramului, a unui sfânt

care se bucură de cinstire locală, apostolii şi evangheliştii care au în

centru Cina cea de Taină, în pronaos izgonirea lui Adam şi Eva din rai.

758 Dumitru Stăniloae, Icoanele în Biserică. Reprezentare vizibilă a dreptei credinţe,

în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1981, nr. 10-12, p. 643.

257

Actualitatea învăţământului catehetic parohial

Catehizarea credincioşilor a rămas până astăzi porunca cea

mare dată de către Mântuitorul Iisus Hristos: ,,Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. (Matei 28, 19). Cateheza ca mijloc de răspândi-re a învăţăturii creştine trebuie să fie orientată în primul rând spre cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă cu catehetul, fiind în primul rând o acţiune de reîncreştinare a creştinilor759.

Parte integrantă a actului de răspândire a Evangheliei este şi procesul educativ desfăşurat în pridvorul Bisericii. Educaţia moral-re-ligioasă a fost în decursul veacurilor cea dintâi învăţătură împărtăşită copiilor şi tinerilor în şcoala din proximitatea Bisericii, care cu tim-pul s-a metamorfozat într-o şcoală a societăţii în general. Educaţia la începuturile ei a fost eminamente creştină, şcoala fiind în general o problemă a Bisericii şi, pentru toţi cei care de-a lungul secolelor n-au avut de-a face cu şcoala, toată gestiunea vieţii civile s-a aflat în mâi-nile preotului760.

Biserica oferă tuturor doritorilor o adevărată didactică religi-oasă compusă în primul rând din literatura sa liturgică: Ceaslovul, carte de ritual care cuprinde rugăciunile zilnice. Din economia textului cărţii se desprind două nivele tematice: unul care conţine elemente de edu-caţie (rugăciunile şi sinaxarul), iar cel de-al doilea dedicat slujbei bi-sericeşti; Psaltirea, manual de educaţie creştină; Catehismul, carte care însumează principalele norme şi reguli ale credinţei şi Bucoavna, pri-mul abecedar românesc dar şi primul al educaţiei religioase761. Alături de cărţile liturgice stă literatura pioasă: cărţile de rugăciune, literatura

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, Timişoara, 2011, p. 138-143. 759 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, vol. II, Editura Episcopiei Romanului

şi Huşilor, Roman, 1990, p. 179. 760 Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1997, p. 19. (Se va prescurta în continuare Sentimentul religios…). 761 Profesorul Doru Radosav identifică palierele de educaţie religioasă: Capitolele de

educaţie religioasă cuprind, pe de o parte, cunoştinţe generale despre legea creştină

(,,Tainele legii noao”, ,,Pentru legea lui Dumnezeu”, ,,Înştinţare către partea cea din-

tâi a legii lui Dumnezeu”), iar pe de altă parte, elemente de rugăciuni şi practica pie-

tăţii. (Cf. Sentimentul religios…, p. 30).

258

apocrifă, literatura hagiografică, literatura mistico-ascetică, literatura moral-religioasă, chiar şi cea cultă de inspiraţie religioasă, cum ar fi creaţiile lui Mihail Sadoveanu şi Al. Lascarov-Moldovanu. Locul catehezei a rămas până astăzi spaţiul atât de generos al Bisericii ca singurul care poate garanta corectitudinea învăţăturii religioase: Nu-mai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor, s-a păstrat unitatea credinţei, acestea fiind, prin identitatea lor în toa-te timpurile, frânele care au ţinut Cuvântul în matca Tradiţiei primite de la Apostoli762.

Astăzi, din păcate, se resimte o îndepărtare a credincioşilor

faţă de spaţiul sfinţitor şi pedagogic al Bisericii. Cauzele sunt multe,

se poate vorbi de dificultăţi ale parohiei tradiţionale. A. Fallico le

sintetizează şi le numeşte cele cinci răni ale parohiei italiene (acestea

sunt însă răni ale tuturor construcţiilor parohiale, atât răsăritene, cât

şi apusene n. n.): misiune anemică, cateheză sclerozată, lipsă de an-

gajare socio-pastorală, lipsă de dialog şi de colaborare între parohie şi

mişcările creştine, clerul care nu este întotdeauna atent la noile pro-

bleme socio-pastorale763.

În procesul evanghelizării, cateheza764 este un element fun-

damental ce ocupă un rol central, constituind însăşi inima procesului

evanghelizator. Directoriul Catehetic General din anul 1971 defineşte

astfel cateheza: În ambientul activităţii pastorale, cateheza este aceea

activitate eclezială care conduce comunitatea şi pe fiecare creştin la

maturizarea credinţei765. După opinia unui teolog român, cateheza cul-

tivă raportul personal sau comunitar în cadrul parohiei şi consolidează

raportul duhovnicesc între membrii comunităţii şi preot (catehet). Este

chiar un mijloc excelent de pastoraţie, care în afara faptului de a explica

762 Dumitru Stăniloae, Icoanele în cultul ortodox, în rev. ,,Ortodoxia”, 1978, nr. 3, p. 478. 763 Alois Bişoc, Parohia, comunitate de credinţă, speranţă şi iubire creştină, Editura

Sapientia, Iaşi, 2002, p. 18. (Se va prescurta în continuare Parohia, comunitate de

credinţă…). 764 Gr. a învăţa pe altul. Ca substantiv, cuvântul nu este folosit în Noul

Testament, ci numai ca acţine verbală. Întreaga noţiune de catehizare are sensul de: a

ţine, a reţine, a păstra, a instrui, a învăţa pe alţii adevărurile de temei despre Hristos,

mântuire, Tainele Bisericii, Tradiţie etc., adevăruri pe care cei ce le ascultă le primesc

şi le ţin cu tărie. (Cf. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Editura Insti-

tutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 83). 765 Iosif Enăşoae, De la kerygmă la cateheza sistematică, Editura Sapientia, Iaşi,

2007, p. 74. (Se va prescurta în continuare De la kerygmă la cateheza…)

259

practicile şi simbolistica liturgică, de a iniţia în doctrina şi practica

religioasă etc., dezvoltă relaţia de la persoană la persoană, abordând

teme de prim interes pastoral – spiritual: crizele de credinţă şi căuta-

rea/pierderea identităţii (de sine şi confesională) a multor creştini766.

Copiii, cei dintâi primitori ai catehezei, întâlnesc în Biserică

mediul propice unei elementare educaţii creştine, astfel că pe lângă pă-

rinţi şi naşi, preotul locului îi poate învăţa frica lui Dumnezeu, dreapta

credinţă, omenia, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi767.

Preocuparea slujitorilor Bisericii poate şi trebuie să continue

opera catehetică începută de familie şi şcoală prin profesorul de reli-

gie. Dintre mărturiile multora dintre profesorii de religie, aflăm că

elevii sunt mai receptivi faţă de această disciplină dacă participă şi la

sfintele slujbe în bisericile parohiale, totodată dacă sunt crescuţi într-un

mediul creştin adecvat în familie, de aceea, instruirea catehetică a co-

piilor nu trebuie lăsat exclusiv pe seama şcolii, ci se cere a fi conti-

nuată, cu toată grija cuvenită, atât de prea cucernicii preoţi în biserici,

cât şi de cinstiţii părinţi, acasă768.

Catehizarea în grup devine o metodă de formare şi dezvolta-

re a aptitudinilor pentru relaţii umane, comunitare şi stimulează sen-

timentul de coeziune, al apartenenţei la grup, la comunitatea (eclezia-

lă) parohială769. În centrul acestei activităţi catehetice, Sfânta Scrip-

tură ocupă rolul central. Din Biblie vor fi alese pagini semnificative

pentru vârsta copilăriei, potrivite pentru capacitatea de înţelegere a

copilului, insistându-se pe personajele biblice, acţiune realizate de

acestea ş.a.m.d. Oferta biblică făcută catehezei este destul de gene-

roasă, astfel că pot fi urmărite patru dimensiuni:

1. Dimensiunea exegetică în care trebuie ţinută seama de te-

ologia biblică care delimitează conţinutul textului biblic şi de critica

biblică ce analizează modalitatea în care se exprimă textul respectiv;

766 Eugen Jurca, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, Editura Marineasa,

Timişoara, 2004, p. 14-15. 767 Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor duhovniceşti. Con-

tribuţii de metodologie şi pedagogie creştină, Editura Marineasa, Timişoara, 2001,

p. 116. (Se va prescurta în continuare Experienţa duhovnicească…). 768 † Teoctist, Cuvânt înainte, la vol. Constance Tarasar, Hristos împărtăşit copiilor.

Ghid catehetic pentru parohii (9-10 ani), vol. I, trad. Cristina Sturzu, Editura Golia,

Iaşi, 2006, p. 5. 769 Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească…, p. 188.

260

2. Dimensiunea hermeneutică, textul biblic este adus în actu-

alul vieţii concrete, trebuie actualizat, revelându-i-se semnificaţia co-

tidiană, concretă;

3. Dimensiunea teologico-eclezială, paginile puse în discuţie

sunt propuse în lumina reflecţiei teologice;

4. Dimensiunea pedagogică, moralizatoare din care se pot

extrage învăţături practice pentru viaţa de zi cu zi.

O altă etapă în desfăşurarea catehezei biblice o reprezintă fo-

losirea documentelor. În categoria acestora intră: textul biblic (cu di-

ferite variante: grec, latin, ebraic; moderne: franceză, engleză, germa-

nă); ediţii vechi ale Scripturii. La această sursă originară se adaugă

comentariile şi scrierile patristice, cărţile liturgice.

Responsabil pentru cateheză este preotul-paroh sau un dele-

gat al acestuia (un confrate slujitor, preot ori diacon). Catehetul pen-

tru copii are rolul de a-i conduce pe aceştia la o primă întâlnire cu

Iisus Hristos, anunţarea Evangheliei şi iniţierea în Tainele Euharistiei

şi Pocăinţei, educarea în viaţa eclezială şi favorizarea unei formări şi

creşteri a unei adevărate conştiinţe creştine770. Raportul didactic între

catehet şi catehumeni trebuie statornicit nu pe vreo constrângere de

orice fel, raportul trebuie să fie unul parental. Un exemplu conclu-

dent este cel dintre mamă şi fiu. În educaţie, ea deţine acelaşi loc. Ea

este sufletul educaţiei, puntea de legătură între educator şi educat, în-

tre dascăl şi ucenic771. Relaţia aceasta construită între cele două su-

flete este asemenea cu cea dintre un maestru spiritual şi novice. Orice

discipol posedă o experienţă personală, un mod de a fi, care se cere

cunoscut şi respectat de către magistru. Preotul are de jucat rolul unui

ghid spiritual, care nu poate fi înlocuit de părinţi şi profesori772.

Din punct de vedere metodologic reuşita unei astfel de iniţia-

tive trebuie să ţină seama de două realităţi psiho-pedagogice: cunoaş-

terea profilului copilului şi problema limbajului. Astfel că în catehe-

ză se va evita aglomerarea copilului cu o mulţime de raţionamente,

noţiuni şi informaţii care depăşesc capacitatea lui de înţelegere; la

această vârstă nu se recomandă ,,îndotrinarea” cu noţiuni teologice.

770 Iosif Enăşoae, De la kerygmă la cateheza…, p. 330. 771 Dumitru Călugăr, Catehetica, ediţia a III-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002,

p. 100. 772 Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Po-

lirom, Iaşi, 1999, p. 154.

261

În problema limbajului nu se poate comunica cu copiii decât într-un

limbaj concret, vital, audio-vizual773. În general, cateheza va evita

repetarea unor şabloane scolastice şi frazeologia goală de conţinut şi

va pune istoria mântuirii, învăţătura de credinţă, în relaţie directă cu

viaţa omului care-şi caută mântuirea şi desăvârşirea astăzi, în condi-

ţiile lumii contemporane774.

Un manual catehetic pentru o astfel de activitate în Biserică a

existat din cele mai vechi timpuri. Literatura de la biserică a fost primul

manual, însă cele mai reuşite realizări de acest gen datează la noi din

veacul trecut775, ultimul776 apărut cu binecuvântarea patriarhului Teoctist

întruneşte toate calităţile didactice necesare unui astfel de material.

Manualul respectă treptele catehezei tradiţionale: anunţarea

temei, tratarea, fixarea cunoştinţelor, aplicarea şi tema pentru acasă

(în cazul nostru o mică reflecţie, un desen, rezolvarea unei integrame).

Paralel vom lua în discuţie două lecţii: lecţia 1 ,,Dumnezeu

creează lumea”, vol. I, p. 7-12 şi ,,Samarineanul milostiv”, vol. II, p.

31-36. Vom observa lesne tratarea fiecărui subiect în parte. Aplicarea

noilor cunoştinţe prin îmbinarea lor cu ajutorul muzicii bisericeşti.

(Se poate cânta versul întâi din Psalmul 103), temă pentru acasă: gă-

sirea psalmilor din slujba Sfintei Liturghii (Ps. 102, 2; Ps. 144, 2),

creionarea staturii morale a samarineanului pe baza noilor cunoştinţe

primite. Cateheza primeşte noţiuni care ţin de practica liturgică a creş-

tinilor – ,,Sărbătoarea Maicii Domnului” (din lecţia ,,Dumnezeu a fă-

cut pe oameni”), aici în cadrul noilor cunoştinţe se poate cânta imnul

Născătoarei de Dumnezeu şi se pot enumera sărbătorile Maicii Dom-

nului. În lecţia ,,Samarineanului milostiv” se pot enumera noţiuni legate

773 Alois Bişoc, Parohia, comunitate de credinţă…, p. 132; 137-138. 774 Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misiona-

ră, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, p. 88. 775 Încă înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, părintele profesor

Dumitru Călugăr a imprimat un prim manual adresat orei de religie la şcoală: Hristos

în şcoală. Manualul catehetului ortodox pentru şcoala primară, vol. I, Sibiu, 1934,

532 p.; vol. II, 1937, 498 p.. În această perioadă sunt amintite manuale de religie pentru

clasele primare, gimnaziale şi liceale semnte de D. Călugăr, Irineu Mihălcescu şi

Emilian Vasilescu. După 1989 amintim masiva lucrare intitulată Cateheze. Lecţii de

religie, clasele V-XII, Editura Banatica, Caransebeş, 2001, vol. I, 510 p.; vol. II, 456

p. care aparţine părintelui profesor Sorin Cosma. 776 Constance Tarasar, Hristos împărtăşit copiilor. Ghid catehetic pentru parohii (9-

10 ani), trad. Cristina Sturzu, Editura Golia, Iaşi, 2006, vol. I, 114 p.; vol. II, 116 p.

262

de sărbătorile şi practicile Bisericii: Începutul Postului Mare, slujbe şi

cântări din timpul Postului Mare (Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul,

rugăciunea Sfântului Efrem Sirul etc.), mic calendar al familiei pen-

tru Marele Post. În ambele cazuri se pot folosi alte materiale didacti-

ce: Atlas biblic, Mica Biblie, Biblia în imagini, o icoană din biserică,

un dicţionar biblic. Noile cunoştinţe vor fi îmbinate cu jocul didactic

astfel se pot desena (confecţiona) câteva opere ale creaţiei (floarea,

copacul, norul, soarele, stelele, animalele) dintre care catehumenii

pot alege pe ,,cel mai frumos”.

Astfel ales, materialul didactic îndeplineşte mai multe cerin-

ţe: cunoaşterea mesajului creştin, participarea la Sfânta Liturghie,

formarea morală, educarea la rugăciune, formarea pentru a da mărtu-

rie creştină.

Educaţia catehetică urmăreşte îmbunătăţirea firii umane

printr-un program didactic duhovnicesc, ancorarea fiinţei omeneşti în

corabia mânturii.

263

Conceptul de ecleziologie organică la Sfântul Andrei Şaguna

I. Preliminarii

Sfântul Andrei Şaguna rămâne consemnat în istoria Bisericii

româneşti drept ierarhul cu cele mai multe realizări pe plan naţional-politic, organizatoric-bisericesc, cultural şi social din toată istoria Bi-sericii noastre 777. Viaţa şi activitatea mitropolitului ardelean este un fragment de istorie778.

Ajuns arhipăstor în condiţii vitrege, o eparhie dezorganizată în care preoţii şi protopopii aveau slabe cunoştinţe teologice ajunşi zili-eri, arendaşi şi păstori. Într-o misivă adresată de mitropolitul Andrei, mitropolitului Iosif Raiacici deplângea starea clerului: ,,Un lucru nu pot să-l trec sub tăcere şi anume că Biserica noastră e cu totul dezor-ganizată şi că nu există oameni care să o poată izbăvi de decadenţa morală, fiindcă preoţii şi mai ales protopopii sunt orbiţi de interese personale şi ţin cu uniţii”779. Alături de aceste neajunsuri din interior stăteau cele din exterior: starea românilor în monarhia austriacă apoi austro-ungară în care totul trebuia să fie maghiar: ,,oameni, animale, pământ, apă, aer, pâne, îmbrăcăminte, minte, suflet, – cu un cuvânt tot şi toate. Dar deoarece păsărilor nu le poate porunci să cânte „Jaj de hunazut a nemet”, nici animalelor să latre, să urle, să zbiere în limba maghiară, a gândit una şi bună şi şi-a zis: Dacă nu pot să poruncească

vol. Taină şi comuniune. Lucrările Simpozionului Internaţional…, Editura Art Press, Timişoara/ Editura Episcopiei Caransebeşului, Caransebeş, 2012, p. 537-547. 777 Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Editura Arhidiecezană, Si-biu, 1918, p. 169-239: Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ediţia a II-a, Editu-

ra Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1932, p. 273-286; Mircea

Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 431-433; Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institu-

tului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 88-108. 778 Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Şaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Cir-

culare şcolare. Diverse, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1935, p. III. (Se va pres-curta în continuare Mitropolitul Şaguna…) 779 Silviu Dragomir, André Şaguna et Joseph Rajačić în ,,Balcania”, 1943, 1943, p. 278, după Johann Schneider, Ecleziologia organică a mitropolitului Andrei Şaguna şi

fundamentele ei biblice, canonice şi moderne, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 10-11. (Se va prescurta în continuare Ecleziologia organică…)

264

regnului animal, este aici regnul omenesc foarte împestriţat, acestuia îi voi porunci şi-l voi sili să se supună”780. La aceasta se adaugă sta-rea Bisericii Ortodoxe sesizată de proaspătul mitropolit în 1850: ,,…Au batjocorit şi au pedepsit pe mitropoliţii noştri pentru credinţa şi evla-via lor către legea lui Hristos; ne-au răpit Mitropolia, ne-au nimicit Episcopiile, mănăstirile, şi ne-au răpit bisericile; au gonit şi prigonit pe preoţi şi tot poporul; pe preoţii şi pe poporenii noştri i-au silit a da zeciuiala la preoţii de alte religii”781.

Opera mitropolitului Şaguna urmăreşte emanciparea Bisericii Ortodoxe Române şi despărţirea ierarhică de Mitropolia de la Carlo-viţ, precum şi organizarea bisericii pe temeiuri constituţionale. La baza acestei opere stă credinţa mitropolitului că Sfânta Scriptură şi canoanele sunt baza pentru aprecierea şi evidenţierea a ceea ce este necesar în Biserică782. În viziunea lui Şaguna Biserica este ,,Trupul lui Hristos”, deci un organism viu. De aici un principiu organic, o lu-crare organică a Bisericii, alcătuirea ei asemănătoare cu un organism, iar pe de altă parte, întrucât el reflectă totodată că toate părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti.783

Motivaţia apariţiei operei canonice (lucrări, soboare, sinoade), Statut Organic, reînfiinţarea Mitropoliei rezidă în acţiunea de organi-zare a vieţii ortodoxe pe temeiuri sănătoase ale Scripturii, Tradiţiei, autorul militează pentru cultura creştină dar şi pentru pregătirea temei-nică a slujitorilor altarelor: ,,Ce era să fac în împrejurările acestea? – se întreba Şaguna – să şez la râul Babilonului şi să plâng? Nu! ci să mă socotesc despre modul, cum s-ar lăţi între preoţimea şi poporul nostru cunoştinţele sistematice şi temeinice despre biserică şi despre alte lucruri bisericeşti”784.

Gustul pentru dezvoltări canonice a fost cultivat de mitropoli-tul Şaguna în şcolile în care s-a pregătit la Pesta, Vârşeţ şi mai apoi

780 Mihail Gaşpar, Ne trebuiesc fapte, în ,,Drapelul”, Lugoj, 1904, nr. 97, p. 2, după Valentin Bugariu, Protopopul Mihail Gaşpar. Studiu monografic, Editura Eurostam-pa, Timişoara, 2007, p. 84. 781 Actele soboarelor bisericii greco-răsăritene din Ardeal din anii 1850 şi 1860, Si-biu, 1860, p. 23; după J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 92. 782 J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 83. 783 Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucu-reşti, 1990, p. 193-194. 784 Ioan Lupaş, Mitropolitul Andreiu Şaguna. Monografie istorică, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1911, p. 160. (Se va prescurta în continuare Mitropolitul…)

265

în biblioteca Mitropoliei din Carloviţ. Studiul filosofiei şi dreptului la Universitatea ,,Crăiască” din Pesta, în perioada anilor de pregătire, îi ascuţise spiritul critic şi îşi formase inteligenţa juridică, instrumente excelente pentru investigaţiile de mai târziu în domeniul dificil al mo-ralei şi dreptului canonic. Apoi perioada de 12 ani petrecută la Carlo-viţ a fost prilejul aprofundărilor teologice şi canonice, acum arhiman-dritul Andrei Şaguna a conştientizat importanţa reorganizării autono-me a Bisericii Ortodoxe din Transilvania pe un fundament canonic şi al tradiţiei bisericeşti, de aceea, tot ce va scrie va constitui o pledoa-rie, pe temeiuri ştiinţifice, pentru cauza dreaptă a românilor din Tran-silvania şi Ungaria785.

II. Opera canonică

Prima operă canonică pe teritoriul transilvan o constituie o

circulară trimisă în toamna anului 1846 în care Şaguna îi îndemna pe preoţi cu următoarele cuvinte:

1. să umble în public întotdeauna în sutană cu brâu violet şi pălărie rotundă;

2. să nu îndrăznească să-şi radă barba, iar părul capului să şi-l pieptene înapoi;

3. să se abţină de la jocurile de noroc, de la frecventarea câr-ciumilor şi de la consumul de băuturi alcoolice cu ocazia înmormân-tărilor şi parastaselor;

4. să nu uite că orice negustorie le este interzisă; 5. să citească regulat Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, să

predice regulat pe această bază şi să aibă o purtare demnă de slujirea lor sfântă786.

Aceste prime îndrumări disciplinar-canonice dezvăluie un mi-

tropolit obişnuit cu literatura de specialitate, astfel că în spatele unor

785 Alexandru Constantinescu, Dreptul canonic în opera lui Andrei Şaguna, în rev.

,,Biserica Ortodoxă Română”, 1973, nr. 7-8, p. 873. (Se va prescurta în continuare

Dreptul canonic în opera…); Idem, Andrei Şaguna, canonist, în ,,Mitropolia Bana-

tului”, 1973, nr. 7-9, p. 437 (Se va prescurta în continuare Andrei Şaguna…); Iulian

Mihai L. Constantinescu, Personalitatea Mitropolitului-canonist Andrei Şaguna şi

lucrările sistematice de drept canonic, website:

http://comptepv.typepad.fr/canonice/2011/02/personalitatea-mitropolitului-canonist-

andrei-%C5%9Saguna-%C8%99i-lucr%C4%83rile-sistematice-de-drept-canonic.html. 786 J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 81.

266

asemenea reglementări stau canoanele Bisericii Ortodoxe: Canonul

58 Apostolic, Canonul 9 şi 24 al Sinodului Ecumenic de la Calcedon

din 451, precum şi normele de morală creştină787.

Din această categorie a operelor canonice fac parte lucrările

imprimate la Sibiu, unele traduse în limbi de circulaţie europeană

(germană, rusă) care au devenit normative pentru învăţământul teolo-

gic românesc. Spre exemplu până în anul 1920 două dintre ele (Com-

pendiul şi Enchiridionul n. n.) au reprezentat baza de predare a drep-

tului canonic la Institutul Andreian din Sibiu.

Lucrările cele mai semnificative de Drept canonic ale mitropo-

litului Şaguna sunt: Elementele Dreptului canonic, ed. I, Sibiu, 1854,

ed. a II-a, Sibiu, 1855; Cunoştiinţe folositoare despre trebile căsăto-

riilor spre folosul preoţimei şi al scaunelor protopopeşti, Sibiu, 1854;

Anthorismos, Sibiu, 1861; Împărtăşiri dintr-un manuscris despre drep-

tul canonic; Compendiu de Drept canonic, Sibiu, 1868; Enchiridion,

adică Carte manuale de canoane ale unei sânte şi apostoleşti Biserici,

cu comentare, Sibiu, 1871; Promemoria despre dreptul istoric al au-

tonomiei bisericeşti naţionale a românilor din religia răsăriteană în

cezaro-regeştile provincii ale monarhiei austriece, Sibiu, 1849 şi:

Adaosu la promemoria despre dreptul istoric al autonomiei biseri-

ceşti naţionale a românilor, Sibiu, 1850; Memorial prin care se lă-

mureşte cererea românilor pentru restaurarea Mitropoliei lor, din

punct de vedere al Sfintelor canoane, Sibiu, 1860788.

Cărţile canonice se înscriu în cadrul teologic al vremii, al te-

ologiei de şcoală preoţească, pentru aceste nevoi au fost scrise aceste

opuri pentru a deveni aşa cum s-a putut constata deja manuale de în-

văţământ teologic. Totuşi şi în aceste condiţii, Şaguna a folosit ediţii

de canoane, comentariile canoniştilor bizantini, între care Synodicon-

ul greco-latin al anglicanului William Beveridge (1637-1708), ediţia

de la Leipzig a Pidalionului lui Nicodim Aghioritul, traducerea ro-

mânească a Pidalionului de la Mănăstirea Neamţ din 1844 şi cele

şase volume cuprinzând Syntagma canoanelor editată la Atena între

1852-1859 de profesorii G. Rallis şi M. Potlis. Pe lângă ediţiile amintite

787 Valentin Bugariu, Disciplina clerului ortodox în lumina dreptului canonic, în

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, 2009, p. 153-154. 788 Ioan N. Floca, Contribuţii transilvane la dezvoltarea legislaţiei şi a studiului

dreptului bisericesc, în vol. Contribuţii transilvănene la teologia ortodoxă,

Tipografia Eparhială, Sibiu, 1988, p. 277.

267

în biblioteca sa s-a găsit un mare număr de alte lucrări de drept cano-

nic şi patristic din secolul al XVIII-lea tipărite la Veneţia, între ele

Ius ecclesiasticum universum, Venetiis, 1769 al canonistului olandez

Zeger Benhard van Espen (1646-1728), lucrare pusă de Vatican la

indexul cărţilor interzise789.

O poziţie originală adopta Şaguna în privinţa conţinutului ca-

noanelor, canoanele se împartă în cele care fac referire la dogmă şi

morală şi disciplină. Cele care fac referire la disciplina bisericească sau

altfel spus canoane ,,esenţiale” şi ,,cauzale” şi chestiuni ,,esterioare”.

Canoanele care privesc credinţa (,,un Dumnezeu în Treime închinat”)

şi cele ce privesc ,,morala creştină” (,,unui Dumnezeu în Treime închi-

nat să-I slujeşti”) rămân neschimbate în veci, în timp ce acelea care

privesc disciplina ar putea suferi schimbări pentru a fi adaptate con-

diţiilor locale790. Ca exemplu al acestei norme luăm în discuţie două

probleme de disciplină rezolvate de Şaguna: existenţa stavropighiei,

asupra căreia mitropolitul-canonist afirmă că e anticanonică, toate a-

şezămintele monahale de pe raza unei eparhii trebuie puse sub ascul-

tarea episcopului eparhiot şi recăsătoria preoţilor. În ceea ce priveşte

recăsătoria, canonistul Şaguna opiniază că preoţii văduvi se pot re-

căsători cu condiţia să nu mai oficieze Sfânta Liturghie, ori celelalte

Sfinte Taine şi Laude bisericeşti. Însă ei trebuie să poartă reverendă,

să se împărtăşească în altar cu preoţii.

Şaguna nu face altceva decât să ofere timpului său o nouă in-

terpretare a canoanelor: ,,Canoanele, luându-se îndeosebi în privinţa

cuprinsului şi a scopului pentru care s-au adus, se împart în două ca-

tegorii; căci ele hotărăsc sau asupra dogmei, sau asupra disciplinei

bisericeşti şi a moralei creştine. De aici se vede şi valoarea cea mare

a canoanelor, pentru că canoanele acelea care cuprind ,,prefigerea”

dogmei şi a moralei creştine rămân în întregimea lor nevătămate şi

neschimbate pentru toate veacurile; acest caracter al canoanelor des-

pre dogme şi moralul creştinesc zace în firea acelui adevăr care este

substratul dogmei şi al moralei creştine. În privinţa canoanelor care

tratează despre disciplină, este părerea mea că ele suferă schimbare,

însă numai într-atât încât aceea se face spre a se modifica şi acomoda

vreun canon disciplinar împrejurărilor locale, însă cu pază a nu se

789 J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 190-191. 790 J. Schneider, op. cit., p. 106.

268

vătăma intenţia primitivă a canonului ce au avut Sfinţii Părinţi când

l-au aşezat”791.

Prima dintre lucrările canonice imprimate în 1854 Elementele

dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe spre întrebuinţarea preoţi-

mei, a clerului tânăr şi a creştinilor, întocmite prin Andreiu Baron

de Şaguna, Episcopul românilor neuniţi din Ardeal tipărită cu carac-

tere chirilice este primul manual de drept canonic din literatura româ-

nă. Selectarea şi dispunerea materialului urmează în linii mari, planul

obişnuit al tratatelor de drept canonic. Scrierea îşi păstrează meritul

de a fi inaugurat studiul sistematic al dreptului canonic în Biserica

Ortodoxă din Transilvania. Cartea este un îndreptar, o ,,scurtă călău-

ză”, o selecţie din marile culegeri de canoane completată cu elemente

străine dreptului canonic792.

Cea mai de seamă dintre lucrările de Drept bisericesc este Com-

pendiu de drept canonic al unei sfinte, soborniceşti şi apostoliceşti bise-

rici, compus de Andrei Baron de Şaguna, Arhiepiscop şi Mitropolit.793

Corpul lucrării conţine trei părţi distincte: Partea I, ,,Dreptul

canonic intern”, cuprinde trei capitole, subîmpărţite în secţiuni. Cap. I

,,Despre Biserică”, organismul ei şi despre potestarea bisericească (sis-

temul de dogme, simboluri, reguli liturgice şi rituale; cap. II: ,,Despre

Misterii” (Tainele, cu deosebită dezvoltare a secţiei despre căsătorii);

cap. III: ,,Despre organismul şi constituirea bisericii (cler, ierarhie, e-

parhii, mănăstiri). Partea a II-a, ,,Dreptul canonic extern” cuprinde do-

uă capitole şi se ocupă de raporturile Bisericii cu statul şi de compor-

tarea bisericilor creştine între ele. Partea a III-a, ,,Despre legislaţiunea,

administraţiunea şi ocârmuirea bisericească. Cap. I ,,Despre legislaţiunea

791 Actele soborului…, p. 80, după Paul Brusanowski, Consideraţii cu privire la iz-

voarele Statutului Organic şagunian, în ,,Revista Teologică”, 2007, nr. 3, p. 38. 792 Alexandru Constantinescu, Dreptul canonic în opera…, p. 873; Idem, Andrei

Şaguna…, p. 473-438. 793 Compendiu de Drept canonic, Sibiu, 1868, ed a II-a, Sibiu, 1885; ed a III-a, Si-

biu, 1913. Tradus în lb. germană de prof. Alois Sentz, sub titlul Compendium des

kanonischen Rechtes, Hermannstadt, 1868; tradus în lb. rusă de prof. T. B. Barsov şi

publicat în ,,Pravoslavnâi Sobesednik”, Kazan, 1879, I, II, apoi tradus şi publicat în

lb. rusă, în ,,Hristianskoe Czetenie”, din St. Petersburg, 1871-1872 şi în volum apar-

te tot la St. Petersburg, în 1872. Compediul lui Şaguna a mai fost tradus şi publicat

integral în lb. greacă, iar parţial în limba sârbă şi bulgară. (Cf. Liviu Stan, Contribu-

ţii şi poziţii ale teologilor români în probleme de Drept bisericesc, în ,,Studii Teolo-

gice”, 1971, nr. 3-4, p. 151).

269

bisericească”, cap. II: ,,Despre administraţiunea bisericească econo-

mică”; cap. III: ,,Despre ocârmuirea bisericească (organizarea admi-

nistrativă şi judecătorească în cadrul Bisericii)794. Ultima lucrare canonică – la care ne-am oprit în demersul nos-

tru – este Enchiridionul sau Carte manuală ale unei sânte, soborni-ceşti şi apostoleşti cu comentarii de Andreiu Baron de Şaguna, din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop şi Metropolit.

Lucrarea este o călăuză în studiul canoanelor. Pe o întindere de 548 de pagini cartea cuprinde toate canoanele Sfinţilor Apostoli, ale Sinoadelor Ecumenice şi locale, iar la urmă pe cele mai însemna-te dintre canoanele Sfinţilor Părinţi. Canoanele sunt însoţite de notiţe, de comentarii, tălmăciri şi schiţe istorice. Unele dau chiar schiţele biografice ale Părinţilor Bisericii. La sfârşit, un bogat indice alfabetic pentru orientarea cititorului795.

Volumul este construit având ca model Pidalionul lui Nicodim Aghioritul, alături se fac trimiteri şi la comentatorii medievali bizan-tini: Zonara, Balsamon şi Aristen în ediţia lor din Syntagma Ateniană a lui G. A. Rallis şi M. Potlis.

III. ,,Soboarele” Bisericii

O caracteristică a activităţii bisericeşti din timpul mitropoli-

tului Şaguna a constituit-o convocarea sinodului diecezan. În viziu-nea mitropolitului-canonist, sinodul nu era altceva decât o adunare duhovnicească, în care trebuie dezbătute toate chestiunile ce ţin de moştenirea cerească a creştinilor796.

La primul sinod ţinut în 1850 au fost fixate în şase puncte pro-blemele de căpetenie ale sinodului:

1. Mărturisirea credinţei noastre; 2. Starea bisericii şi a Eparhiei noastre din Ardeal, cea de a-

cum şi cea viitoare; 3. Corelaţiunea bisericii cu stăpânirea; 4. Starea preoţimii, a dascălilor şi a celorlalte feţe bisericeşti; 5. Starea culturii poporului şi propăşirea lui; 6. Starea materială a eparhiei.

794 Alexandru Constantinescu, Despre dreptul canonic în opera…, p. 875. 795 Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Şaguna…, p. 21. 796 J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 226.

270

Totodată episcopul dă ordin preoţilor pentru catehizarea tine-

rimii în duminici şi sărbători şi de a deschide o colectă cu scopul cum-

părării a unor case pe seama clerului797.

La 24-26 octombrie 1860 a fost convocat al doilea sinod al

eparhiei sale de la Sibiu. În primăvara anului 1864 la al treilea sinod

eparhial, Şaguna propune discuţiei lărgite documentul Proect de un

Regulament, pentru organizarea trebilor bisericeşti, şcolare şi fun-

daţionale române de religia greco-orientală în Statele austriace, ce

avea 187 de pagini tipărite şi era împărţit în 12 tăieri798. Acest proiect

a reprezentat întâiul pas pentru realizarea Statutului Organic.

La 16 septembrie 1868 mitropolitul Andrei Şaguna a convocat

cel dintâi Congres naţional-bisericesc al Mitropoliei românilor orto-

docşi din Transilvania şi Ungaria. Cu acest prilej în şedinţele Congre-

sului din 16 septembrie până în 7 octombrie a fost discutată, apoi apro-

bată legea organică numită Statutul Organic al bisericei gr-orientale

române din Ungaria şi Transilvania. Legea organică a fost propusă

de Şaguna unei comisii a sinodului prezidată de George Iovanovici799

care l-a adoptat cu câteva amendamente. Statutul a fost sancţionat de

împăratul Francisc Iosif I la 28 mai 1869.

Şaguna a promovat elementul mirean în toate treburile biseri-

ceşti, economice şcolare, fundaţionale, alegerea ierarhilor şi proble-

me de disciplină, prin realizarea principiului sinodal mixt în întregul

sistem de organizare al Bisericii ardelene800.

797 Ioan Lupaş, Mitropolitul…, p. 98-101. 798 Ion Mateiu, Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc, vol. I, Tipografia Cărţi-

lor bisericeşti, Bucureşti, 1922, p. 210. 799 Prin participarea lui G. Iovanovici precum şi a altor bănăţeni (Constantin Rădulescu,

Petru Cermena, dr. Alexandru Mocioni, Vincenţiu Babeş, Ioan Faur, dr. Aurel Maniu,

Ioan Pascu, Antonie Mocioni, George Peştanu, Iacob Popovici, Iosif Seracin şi Ioan

Popovici) se poate vorbi despre o contribuţie bănăţeană la elaborarea Statutului Or-

ganic. Tradiţia spune că G. Iovanovici retras la castelul său din Duleu a lucrat intens

la definitivarea Statutului. Însuşi mitropolitul Şaguna ar fi venit în acest sat bănăţean

şi ar fi lucrat cu Ioanovici şi cu preotul Nestor Damşa la redactarea constituţiei bise-

riceşti. (Cf. Ioan Sauca, George Ioanovici în lumina arhivelor parohiale din Duleu şi

Valea Mare, în ,,Mitropolia Banatului”, 1979, nr. 1-3, p. 97; Viorel Dorel Cherciu,

Biserica în modernitate. Episcopia Ortodoxă de Caransebeş (1865-1889). Organiza-

rea canonică după Statutul Organic, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 69-70). 800 Silviu Petre Pufulete, Actualitatea operei canonice a mitropolitului Andrei Şaguna,

în ,,Studii Teologice”, 1973, nr. 7-8, p. 567.

271

IV. Statutul Organic Statutul Organic reprezintă constituţia Bisericii Ortodoxe din

Ardeal, lege fundamentală care îmbină mai multe principii: al auto-nomiei bisericeşti, al constituţiei bisericeşti cu cele ale sobornicităţii (sinodalităţii) cu cel al loialităţii faţă de Stat. În concepţia şaguniană Biserica este autonomă atât faţă de celelalte Biserici Ortodoxe, dar şi faţă de Stat în problemele strict bisericeşti (doctrină, morală, organi-zare). Al doilea principiu este dezvoltarea unei constituţii bisericeşti care să vizeze toate unităţile de organizare bisericească: parohia, pro-topopiatul, mănăstirea şi eparhia, precum şi aşezămintele bisericeşti şcolare şi fundaţionale.

Principiul sinodal îmbie spre colaborare clerul bisericesc şi mirenii în problemele bisericeşti, culturale şi economice, iar proble-mele de doctrină sunt rezolvate de un sinod al arhiereilor. Conlucra-rea între clerici şi laici este şi ideea de bază a Statutului adică colabo-rarea între clerici (1/3) şi mireni (2/3)801.

Noutatea legii o reprezintă autonomia nu numai faţă de cele-lalte Biserici şi de Stat, dar şi a unităţilor administrativ-bisericeşti, astfel că spre exemplu parohia, cea mai mică unitate administrativă a Bisericii era autonomă financiar faţă de Protopopiat şi Eparhie. Orga-nele superioare bisericeşti nu aveau putere de decizie asupra modului de gospodărie a averilor parohiilor802.

Părţile componente ale Bisericii, clerul şi credincioşii care sunt grupaţi în circumscripţii electorale, protopresbiterale şi eparhiale formează Mitropolia. Puterea este împărţită în mod egal, aşa fel că fiecare parte constitutivă are dreptul de a administra şi a conduce afa-cerile bisericeşti, şcolare şi economice independent de altă parte con-stituitivă sieşi egală. Şi toate părţile constitutive îşi îndeplinesc acţiu-nile prin sinoade parohiale, protopresbiterale, eparhiale şi congresul naţional-bisericesc sau sinodul mitropolitan, a căror organe executive sunt: comitetele parohiale, protopresbiterale, consistoriile eparhiale, iar ca foruri de judecată sunt: scaunul protopopesc, consistoriul mitro-politan, ca for judecătoresc suprem pentru întreaga Mitropolie803.

801 Mircea Păcurariu, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, în ,,Bi-

serica Ortodoxă Română”, 1973, nr. 7-8, p. 857. 802 Paul Brusanowski, Principiile şi izvoarele Statutului Organic şagunian, în

,,Transilvania”, 2008, nr. 9-10, p. 40. 803 Vasile Mangra, Şaguna ca organizator constituţional, în vol. Mitropolitul Andrei

baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui, Editura

272

Statutul Organic a fost acceptat de Parlamentul maghiar prin Articolul de Lege 9/mai 1868, iar ministrul Iózsef Eötvös a sprijinit sancţionarea de către Împărat a Legii Organice a Mitropoliei româ-neşti din Transilvania, în mai 1869, care a prevăzut în Art. I: ,,Biseri-ca greco-orientală română din Ungaria şi Transilvania, ca Biserică autonomă, după dreptul canonic, garantat prin Articolul de Lege IX din anul 1868, pe lângă susţinerea în integritate a dreptului de supre-mă inspecţiune a Majestăţii Sale, îşi reglementează, administrează şi conduce independent afacerile sale bisericeşti, şcolare şi fundaţionale în toate părţile şi factorii ei constitutivi, după forma reprezentativă (prin organe reprezentative, P. B.)”804.

V. Mitropolia Încununarea eforturilor canonice a mitropolitului Şaguna a

fost reactivarea Mitropoliei Ardealului, de astă dată cu sediul la Si-biu. Prin reactivarea eparhiei s-a reuşit emanciparea de sub tutela sâr-bească a românilor ortodocşi din Ardeal şi Ungaria. La baza acestui demers stă interpretarea Canonului 34 Apostolic, iar termenul etnos este văzut în sens naţional şi nu ca provincie politică. La baza Biseri-cii stă autonomia faţă de celelalte culte dar şi autonomia faţă de Stat.

Pe 27 septembrie 1860 împăratul Francisc Iosif I a anunţat clerul ortodox ardelean că personal nu se opune înfiinţării unei Mitro-polii române greco-ortodoxe neunite, dacă vor fi clarificate în preala-bil chestiunile ierarhice şi canonice într-un sinod al tuturor episcopi-lor ortodocşi ai monarhiei (Carloviţ, Ardeal, Bucovina şi Dalmaţia) şi i se va prezenta o propunere documentată canonic805.

Împăratul acceptă reactivarea Mitropoliei Ardealului, precum şi numirea arhimandritului Andrei Şaguna în postul de arhiepiscop şi mitropolit:

,,Iubite baron de Şaguna! Ascultând rugările românilor gr.-or. din Transilvania şi Ungaria,

în consonanţă cu intervenţia manifestată de rezoluţiile mele din 27

Consistoriului Mitropolitan, Sibiu, 1909, p. 445-446. (Se va prescurta în continuare

Şaguna ca organizator…) 804 Paul Brusanowski, Concepţia canonică a mitropolitului Andrei Şaguna privind

organizarea Ortodoxiei ecumenice şi a poziţiei Mitropoliei româneşti din Transilva-

nia şi Ungaria, în ,,Revista Teologică”, 2010, nr. 2, p. 81. 805 J. Schneider, Ecleziologia organică…, p. 104.

273

Septembrie 1860 şi din 25 Iunie 1863 am încuviinţat ca pentru dânşii

să se înfiinţeze o mitropolie independentă, coordinată de cea sârbeas-

că, şi cu biserica episcopească din Transilvania să vă ridice la demni-

tatea mitropolitană. Totodată aflu de bine de a te denumi pe Domnia

Ta de arhiepiscop şi mitropolit al gr. –or. din Transilvania şi Ungaria”.

Viena, în 24 Decembrie 1864

Francisc Iosif”806 Renaşterea Mitropoliei a produs bucurie în fiecare casă româ-

nească. Istoricul clipei a consemnat o astfel de mostră în Colinda Mitro-poliei gr. orientale, cântată de copiii lugojeni în ajunul Crăciunului:

,,Împăratul nostru cel bunu, –

Lui Franţiu Josifu Domnului (se repetă la fiecare vers) Peste zilele de Crăciun,

Bucuria ne-a făcutu, Astfelu cumu n’am mai avutu, –

Că ni-a datu mitropolia, Să’ lu pomenimu pe vecia,

Mitropolia romanească, Ca românii să’nflorească,

Toţi românii bănăţeni, Şi cu fraţii ardeleni, Şi cu fraţii ungureni

Precum steaua’n răsăritu,

Pre Christosu, Domnu l’a vestitu: Veste mare s-a lăţitu, Şaguna-i mitropolitu! Şi biserica română,

De acum nu e orfană, Că are tata pre’naltiatulu,

Pre Franţiu Josifu împăratu, Cu iubire şi dreptate, Şi cu daruri minunate,

Că are mire pre Andreiu, Celu mai credinciosu alu ei!

806 Vasile Mangra, Şaguna ca organizator…, p. 441-442.

274

Românaşi! De acum săltaţi,

Şi pe Dumnezeu rugaţi,

Împăratu să trăiască,

Şi toată casa împărătească,

O’nchinăm spre sănătate!807”

VI. Concluzii

Dincolo de orice retractări, Şaguna rămâne în istoria biseri-

cească a românilor de dincoace de Carpaţi, Omul timpului său, care a

reuşit să restaureze Mitropolia românească la Sibiu. Pentru acest lu-

cru, a întemeiat un institut teologic-pedagogic, o foaie bisericească

care se continuă şi astăzi, mai multe volume catehetice, biblice şi

canonice. Filonul operei şaguniene a reprezentat-o Biblia şi canoane-

le, altfel spus o organizare bisericească în duhul Scripturii. Nefiind

orb la modernitate şi de societatea în mijlocul căreia vieţuia, a folosit

principiile juridice existente în Ungaria la începutul epocii dualiste

pentru a oferi Bisericii pe care o păstorea cea mai viabilă orga-

nizare din întreaga lume ortodoxă808.

807 Nicolae Popea, Vechea mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, suprimarea

şi restaurarea ei, Tipografia S. Filitsch (W. Krafft), Sibiu, 1870, p. 298-299. 808 Paul Brusanowski, Actualitatea Statutului Organic din Ardeal, în ,,Inter. Revistă

română de studii teologice şi religioase”, 2007, nr. 1-2, p. 266.

275

Valori religioase în opera magistrului G. I. Tohăneanu

Cu sfiala novicelui aflat în faţa prestolului pentru săvârşirea

unei Sfinte Liturghii, încerc să mă apropii astăzi de textul paideic, plin

de învăţături al magistrului Gheorghe I. Tohăneanu considerat în ştiin-

ţa limbii române un pontif al rostirii româneşti. Domnul Profesor nu

preda. Oficia. Cu privirea străpungătoare, cu vocea, când fermă, când

modelată de emoţie, într-o limbă românească nuanţată infinitezimal.

Recurgea adesea la exemplificări din latină, conferind profunzimi,

perspective ameninţătoare abordării lingvistice809.

Întemeietor al învăţământului filologic timişorean, cu contri-

buţii la statornicirea învăţământului particular din acelaşi oraş, de-

can,810 şef de catedră, profesor universitar, conducător de doctorate la

Universitatea de Vest şi creator de şcoală lingvistică şi stilistică în o-

raşul de pe Bega. Pentru toţi colaboratorii şi discipolii de la Timişoara,

profesorul Tohăneanu a fost Magistrul prin excelenţă aşa cum este el

definit: ,,«Mai mult» decât un simplu dascăl sau profesor, asta înseam-

nă, etimologic, neologismul nostru magistru, împrumutat din lat. ma-

gister, în alcătuirea lingvistică a căruia recunoaştem adverbul diferen-

ţierii cantitativ-calitative magis «mai».”811 Dincolo de toate aceste

faţete ale activităţii magistrului, cea mai dragă a fost cea de profesor

adică mărturisitor al limbii române şi totodată îndrumător al multor

suflete care şi-au îndreptat paşii spre filologie. Dintr-o mărturisire tom-

natică aflăm că activitatea didactică la catedră a însemnat o veşnică

,,ucenicie”, care, pe lângă alte mai preţioase însuşiri, o are pe aceea

că-ţi întreţine o dublă iluzie: aceea că eşti încă util şi încă… tânăr812.

,,Calendarul Arhiepiscopiei Timişoarei”, Timişoara, 2012, p. 178-193. 809 Viorica Bălteanu, Acel halou inconfundabil, în vol. In magistri honorem G. I.

Tohăneanu, volum coordonat de Mirela Borchin, Iosif Cheie-Pantea, Alexandru Ruja,

Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 54. 810 Al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii ,,Tibiscus” din Timişoara

(1997-2001). 811 G. I. Tohăneanu, ,,Viaţa lumii” cuvintelor. Vechi şi nou din latină, Editura Augusta,

Timişoara, 1998, p. 195. (Se va prescurta în continuare Viaţa ,,lumii” cuvintelor...). 812 G. I. Tohăneanu, Lampa de lângă tâmplă, Editura Amphora, Timişoara, 2005, p.

5. (Se va prescurta în continuare Lampa…)

276

Opera813 adânceşte studiul limbii şi stilului la scriitorii români:

Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Macedonski, Blaga, Labiş, Budai-

Deleanu, Voiculescu, cărţi de sinteză şi un inedit Dicţionar de imagi-

ni pierdute (1995)814. Tălmăciri815 din poetica latină, comentarii816 şi

manuale. În toate aceste cărţi, G. I. Tohăneanu este înainte de toate

un practician al stilisticii literare, preferând dezvoltărilor teoretice

autonome analiza efectivă printr-un examen simpatetic al textelor, în

decursul căruia amănuntul lingvistic este raportat la ansamblu. Punc-

tele de vedere teoretice, existente, totuşi, sunt fie subiacente analize-

lor, fie explicite dar economicos exprimate în cercetări speciale, con-

sacrate problemei ori ivindu-se pe parcursul analizelor din pliurile

comentariului817.

Elementele religioase (cuvinte şi expresii) de natură biblică,

termeni ai credinţei, ai organizării bisericeşti precum şi cuvinte ,,pro-

fane” dar cu origini religioase au fost extrase din întreaga operă a

profesorului, cu credinţa mărturisită de autor potrivit căreia felul cum

813 Studii de stilistică eminesciană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965; Stilul artistic

al lui Ion Creangă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 (a II ediţie, Editura Anthropos,

Timişoara, 2003); Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975;

Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclope-

dică, Bucureşti, 1976; O samă de cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1976 (în

colaborare cu Teodor Bulza); Arta evocării la Sadoveanu, Editura Facla, Timişoara,

1979; Cuvinte româneşti, Editura Facla, Timişoara, 1986; Eminesciene (Eminescu şi

limba română), Editura Facla, Timişoara, 1989; ,,Viaţa lumii” cuvintelor. Vechi şi nou

din latină, Editura Augusta, Timişoara, 1998; De ce Eminescu?, Editura Timpul, Reşiţa,

1999 (în colaborare cu Eugen Todoran); Neajungerea limbii. Comentarii la ,,Ţigania-

da” de I. Budai-Deleanu, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2001; Scrisori din

roase plicuri, Editura Eubeea, Timişoara, 2002; Surugiu la cuvinte, Editura Amphora,

Timişoara, 2004; Lampa de lângă tâmplă, Editura Amphora, Timişoara, 2005. 814 Editura Amarcord, Timişoara, 1995. 815 Theodosius Ambrosius Macrobius, Saturnalia, introducere şi note de…, Editura

Academiei, Bucureşti, 1961; Publius Vergilius Maro, Eneida, prefaţă şi traducere din

limba latină de…, note, comentarii şi glosar de Ioan Leric, Editura Antib, Timişoara,

1994; Publius Vergilius Maro, Bucolice. Georgice, prefaţă şi traducere din limba latină

de…, note, comentarii şi glosar de Ioan Leric, Editura Amarcord, Timişoara, 1997. 816 Ion Creangă, Amintiri din copilărie, prefaţă, tabel cronologic, note, bibliografie şi

glosar de... şi I. Funeriu, Editura Albatros, Bucureşti, 1976; Tudor Arghezi, Arte po-

etice. Versuri, tabel cronologic, prefaţă, note şi bibliografie de... şi Livius Petru Bercea,

Editura Albatros, Bucureşti, 1987. 817 Dumitru Vlăduţ, Tohăneanu, I. Gheorghe, în vol. Dicţionar al scriitorilor din Banat

(coordonator Alexandru Ruja), Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, p. 801.

277

încep cuvintele noastre româneşti ne dau veşti, uneori foarte exacte,

despre ,,începătura”, adică despre obârşia lor818. Primul cuvânt religios întâlnit în scrierile magistrului este altar

despre care aflăm că este moştenit pe filieră slavă de la lat. altarium, alta = loc mai înalt destinat sacrifiului sângeros în Vechiul Testament, şi al celui nesângeros în Noul Testament şi în Biserica Creştină. Alta-rul (numit şi presbiterium – locul preoţilor, locul cel mai sfânt) este în arhitectura creştină primul spaţiu al bisericii situat între catapeteasmă (iconostas) şi zidul arcuit de la răsărit (absida altarului)819. Pentru a fi scos în privelişte autorul face trimitere la Psaltirea în versuri a mitro-politului Dosoftei: ,,Împrejur oltarul tău, Dumnezău svinte,/ Să-ţ auz de hvală, dvorind înainte,/ Ca să poci răspunde svintele-ţi ciudese,/ Laudele tale preste gloate dese”820.

În lămurirea neologismului banchet, autorul face trimiteri la două sinonime mai vechi din fondul statornic al vocabularului unul moştenit de latină, ospăţ (lat. hospitium), celălalt împrumutat, timpu-riu, din slavă: praznic. Praznic a pătruns adânc în terminologia religi-oasă. Noul Testament (1648): ,,Era atunci Paştile şi praznicul azime-lor, după doao zile şi căuta mai marii popilor şi cărturarilor, cum oare El, cu înşelăciune prinzându-L, să-L omoară”821. Primul sinonim al cuvântului banchet este cel de ospăţ, cuvânt polisemantic, înmănun-chind următoarele înţelesuri: ,,ospitalitate”, ,,găzduire”, ,,loc de găz-duire, loc de popas, adăpost”.

Seria sinonimelor pentru ospăţ se lărgeşte şi se nuanţează cu turcismul chiolhan (chiulhan), foarte expresiv şi ca alcătuire fonetică. Simion F. Marian, Nunta la români: ,,În Ialomiţa ţine o nuntă ţără-nească chiolhanu de joi şi până apoi822.

Seria sinonimelor orientale sporeşte cu bairam, denumind, la

început, una din marile sărbători religioase musulmane, iar apoi, ,,pe-

trecerea” însoţitoare. Elena D. O. Sevastos, Nunta la români: ,,La ro-

mânii din Vlaha-Clisura, la logodnă s-adună toate rubedeniile şi fac

818 G. I. Tohăneanu, Lampa de lângă tâmplă, Editura Amphora, Timişoara, 2005, p. 107. 819 Cf. Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religi-

oase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 28; Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic, Editura Învierea, Timişoara, 2005, p. 27. 820 G. I. Tohăneanu, Lampa…, p. 173. 821 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini pierdute, Editura Amarcord, Timişoara,

1995, p. 201. (Se va prescurta în continuare Dicţionar de imagini...) 822 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 237-238, 242.

278

un bairam straşnic823. Ca sărbătoare islamică, zi de odihnă cunoaşte

două forme sărbătoreşti: Marele şi Micul Bairam. Micul Bairam sem-

nifică ,,ruperea” (sfârşirea) postului şi are loc la sfârşitul zilei de post

Ramadan şi durează trei zile. Marele Bairam este ,,sărbătoarea sacri-

ficiilor” şi are loc în timpul pelerinajului la Mecca824.

Locul de adunare şi închinare lui Dumnezeu poartă denumi-

rea de biserică de la lat. ecclesia = adunare. Profesorul Tohăneanu

analizează cuvântul biserică prin intermediul literaturii române, dar

se ocupă şi de dubletul său neologic, bazilică care desemnează în li-

teratura de specialitate locul în care se împărţea dreptatea (tribunal

precreştin) dar şi casa regelui numit în greacă basiléus, adjectivul

basilikós, -é, -ón însemnând regesc, deci o încăpere proprie regelui.

Cuvântul biserică după opinia învăţatului timişorean provine

din lat. basilica, în timp ce pentru celelalte popoare romanice, din

Apus, au reţinut, în acest scop, lat. ecclesia; ital. chiesa, franc. église,

span. iglesia. Dintre variantele fonetice vechi ale cuvântului, mai răs-

pândită a fost besearecă, identificabilă în textele coresiene: ,,Preoţii

de la beseareca Schiailor” (Dicţionarul Limbii române (Dicţionarul

Academiei), A-L, 1913-1943). Cuvântul a pătruns viguros şi în litera-

tură, în operele tuturor scriitorilor noştri de seamă. Biserica din gropi

se cheamă una din poeziile lui Arghezi, destul de puţin cunoscută, în

ciuda remarcabilei sale valori artistice. (Poeme noi, Editura Scrisul

Românesc, Craiova, 1972, p. 87):

,,Biserica necunoscută, cu hramul şters, cu vârful rupt

Cu turla leşinată-n aer, se încovoaie-n osteneală

Şi straşinile-i, adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,

Păzesc şi-a îngerilor palizi închipuită poleială”.

Din biserică s-au desprins, ca derivate, diminutivul bisericu-

ţă şi adjectivele bisericesc, bisericos. Foarte rar atestate sunt verbele

reflexive biserica, biserici, îmbiserici. Formaţia diminutivală amintită

anterior apare în titlul unei poezii de Octavian Goga, Bisericuţa din

Albac, care începe cu versurile: ,,Bisericuţă din Albac,/Tu eşti al vre-

murilor semn,/ Tu bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de

lemn”. (Opere, vol. II, E.P.L, Bucureşti, 1967).

823 G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 243. 824 Cf. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.,

Bucureşti, 1998, p. 172.

279

Dubletul neologic bazilică denumeşte biserica romano-cato-

lică medievală, iar astăzi o catedrală impunătoare. Prin dimensiunea

măreţiei arhitectonice, bazilica se opune bisericii tradiţionale româ-

neşti şi se apropie sensibil de dom (lat. domus = casă), aşa cum se vede

din următoarea replică a unui personaj din romanul lui G. Călinescu,

Bietul Ioanide: ,,-[...] Sunt biserici din piatră şi lemn. Betonul se în-

cheie bine, rezistă şi se toarnă repede. Nu crapă, ca atâtea biserici mari

de cărămidă. Nu mai e tehnica de altădată a marilor domuri care înghi-

ţeau un material imens”825. Ca edificiu religios în lumea păgână veche

şi astăzi în marile religii extrem orientale (budism, hinduism, brahma-

nism) se întâlneşte templul. Ca origine provine din lat. templum era

un termen augural, echivalând cu un spaţiu ceresc ferm hotărnicit, în

interiorul căruia ,,zodierii” urmăreau zborul păsărilor. Intrând în acest

templum, ele – păsările – săvârşeau tocmai evenimentul aşteptat, rod

al ,,întâmplării”! Se impune, deocamdată, ideea că neologismul tem-

plu este înrudit cu vechiul verb întâmpla! Un neologism sporeşte a-

ceastă ciudată familie, verbul contempla (lat. contemplari), care, cel

puţin la început, va fi însemnat ,,a privi cu atenţie” (con-) cerul (tem-

plum) pentru a desluşi, după anumite indicii, tainele viitorului”826.

Strâns legat de biserică stă cuvântul catapeteasmă ce desem-

nează peretele despărţitor al altarului de naosul (corabia) bisericii.

Confecţionat din zid sub influenţă slavă sau simplu din scândură de

lemn, catapeteasma înfăţişează scene din viaţa şi activitatea Mântui-

torului, chipuri de ucenici şi sfinţi ai Bisericii. Cuvântul a rămas viu

în conştiinţa poeţilor şi îl regăsim cu satisfacţie la Ion Pillat, în Fresca

din Urbino (Visări păgâne): ,,Fusese iconarul de tâmple prin biseri-

ci,/ Necunoscutul meşter, zis meşterul Mariei,/ Lucra cu stângăcie

icoana Maicii sfinte/ Înţepenită, dreaptă, cu zâmbetul cuminte/ Prin

fumul de tămâie şi plăsmuiri de clerici”. (Poezii, vol. I, Editura Emi-

nescu, Bucureşti, 1983, p. 88).

Într-adevăr, privit pe verticală, verbul se lasă descompus în pre-

fixul în- şi vechiul substantiv de origine slavă, astăzi cu totul ieşit din

uz, tâmpină, însemnând ,,dairea”, ,,darabană”, ,,tobă”. Lui Dosoftei,

825 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 36. 826 G. I. Tohăneanu, Neajungerea limbii. Comentarii la Ţiganiada de I. Budai-Deleanu,

Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2001, p. 97. (Se va prescurta în continuare

Neajungerea limbii…)

280

tâmpină, cu varianta tâmpănă, îi este un termen familiar: ,,Bucuraţî-vă,

direpţii toţ de Domnul,/ Ce agiută lui Iiacov ş-a tot omul./ Bataţ cân-

tări frumoase-n viersuri multe./ Bucinaţ cu veselie-n sărbătoare,/ N’

lună noauă, să s-auză pre supt soare” (573). Tâmpenele însoţesc, în

Psalmii Mitropolitului, slăvirea Ziditorului: ,,Şi să-i laude cu giocuri/

Svântul nume-n toate locuri,/ Cu tâmpene şi psăltire/ Să-i cânte de

biruire” (1049-1051); ,,Lăudaţ cu glasuri nalte/ De bucine ferecate,/

Lăudaţî-l în lăute,/ În psăltiri pre viersuri multe./ Lăudaţ pre toate lo-

curi/ Cu tâmpene şi giocuri”. (1055)827

Instrument al măsurării timpului, calendarul este o metodă

străveche de măsurare a timpului. Termenul, un împrumut latino-ro-

manic (lat. calendarium, it. calendario) se situează printre neologis-

mele timpurii din vocabularul limbii române, căci îl identificăm în

Letopiseţul... lui Miron Costin, iar aceasta ar fi cea dintâi atestare a

cuvântului: ,,S-au ales pace, septemvrie în 29, după calendarul nos-

tru”. (Dicţionarul Academiei). Precizez că, în textul abia citat, calen-

dar semnifică ,,sistem de împărţire în ani, luni şi zile”828.

Legat de Cartea Iona amintim substantivul masculin chit (ba-

lenă). Cuvântul este un împrumut din slava veche, făcând sinonimie,

mai târziu, cu neologismul balenă (fr. balaena). Ilustrăm cuvântul cu

aceste frumoase stihuri din Psalmii versificaţi de Dosoftei: ,,Şi marea,

câtu-i de lată,/ Şi largă, şi desfătată,/ Într-însa tu ţii heri (,,fiare, jigă-

nii”) multe,/ Jigănii mari şi mărunte./ Peste luciu de genune/ Trec

corăbii de minune./ Acolo le vine toană/ De fac chiţii gioc şi goană”

(755) sau în aceeaşi măiestritură a scripturelor române din veacul de

demult: ,,Tu ţii marea de nu neacă/ Şi zâci holburii să tacă./ Tu sme-

reşti chitul din mare,/ De i-ai pus belciug prin nare.” (627). Cuvântul

se ivise şi mai timpuriu, în textele nordice, rotacizante, de pildă în

Psaltirea Scheiană: ,,Blagosloviţi făntările, marea şi râurile, chiţii şi

toate ce se clăteau întru ape”829. Legat de chit stă şi substantivul burtă

cu forma veche vintre, moştenit din lat. venter, ventris cu acuzativul

ventrem. Iată un exemplu din textele vechimii, la Dosoftei: ,,Din fire

slăbii, vintrele-mi sacă,/ Şi vintrele nostru-n pământ să lipeşte”830.

827 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini…, p. 115. 828 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 3; Dicţionar de imagini…, p. 78. 829 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini…, p. 106; Lampa..., p. 73. 830 G. I. Tohăneanu, Lampa…, p. 83.

281

Cuminecarea, Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Mântuito-rului Hristos şi totodată momentul culminant al rugăciunii euharistice duminicale. Identificabil în toată literatura noastră veche – mai ales în textele religioase – verbul cumineca (moştenit din lat. comminicare, communicare) pătrunde adânc în literatura modernă a Ardealului. Îl a-flăm, de pildă, în proza lui Ion Agârbiceanu, de câte ori situaţia o cere. Într-una din capodoperele sale – din păcate puţin cunoscută – scriito-rul poposeşte îndelung asupra agoniei bătrânului Moisi Mărginean, evocând datini şi eresuri în legătură cu ultimele ceasuri de viaţă ale omului. Nora muribundului, văzând că bătrânului îi merge din rău în mai rău, îşi îndeamnă astfel bărbatul (Opere, vol. XII, Editura Miner-va, 1962-1988): ,,-Parcă ţi-ai pierdut minţile! Ce să faci? Fugi repede după popă. Doar nu-i vrea să-ţi moară părintele ca un păgân? De trei ani nu-l ştiu să se fi spovedit şi cuminecat”.

Spovedi şi cumineca se rânduiesc, amândouă, în terminolo-gia ritualică a pregătirilor pentru moarte; la forme verbal nominale, cuvintele reapar chiar pe pagina următoare a aceluiaşi roman (O, XII, 77): ,,Înţelesese îndată că-şi pierduse cunoştinţa. Putea muri din clipă în clipă. Se gândi că nu avea ce face decât să urmeze povaţa canoa-nelor în asemenea împrejurări. De spovedit şi de cuminecat nu mai putea fi vorba.

Terminologia evocată cu acest prilej este din belşug reprezen-tată în lucrarea clasică a lui Simion Florea Marian, Înmormântarea la români (1893), retipărită în 1995, în care spovedi cedează locul sino-nimului mărturisi: ,,După ce s-a mărturisit şi cuminecat cu sfintele taine respective, după ce i s-a făcut maslu, cheamă pe cel bolnav pe toţi căsaşii şi vecinii, precum şi pe aceia despre care îşi aduce aminte că i-a nedreptăţit sau i-a supărat cu ceva în viaţa sa şi de la fiecare îşi ia rămas bun, rugându-i, ca să-l ierte”.

Legat de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului stă şi paharul Tainei, potirul. Cu această semnificaţie termenul revine asiduu în operele clasicilor noştri, atât de apropiaţi de viaţa bisericii. Barbu Delavrancea, Sultănica: ,,Şi de ce mila de sus să n-o ajute? Nu s-a grijit la Paşte şi la Crăciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie?” (Opere, vol. I, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 12)831.

Cumineca, termen popular curent în Transilvania, nu lipseşte

din versurile lui George Coşbuc, pentru care tonul uşor vetust şi

831 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini…, p. 117.

282

pătrunzător rustic al cuvântului are farmec sui generis. Îl descoperim,

în poziţia finală a versului, la persoana a doua a conjunctivului hor-

tativ, rimând, original, cu pluralul dumineci în lungul şi, din păcate,

puţin ştiutul poem Tulnic şi Lioara (Versuri, E.P.L., Bucureşti, 1961,

p. 484): ,,Dă slujbe-n zece miercuri şi-n zece mari dumineci,/ Gân-

deşte la Lioara, când mergi să te cumineci./ Şi nu uita! De-a pururi tu

minte să ne ţii./ Căci tu, tu ne-ai fost mamă şi noi ţi-am fost copii!”

A exclude (pe cineva) dintr-o comunitate religioasă se cheamă

în limbajul bisericesc al Evului Mediu, excomunica (lat. Excommu-

nicare). Prefixul ex- îşi valorifică pe deplin, în acest caz, unul din ro-

lurile sale fundamentale, acela de a exprima o acţiune ce se desfăşoa-

ră pe direcţia din interior către exterior. Excomunicarea – mijloc de

luptă a papalităţii contra monarhiei– acţiona de la vlădică până la o-

pincă: puteau fi supuşi excomunicării regii şi împăraţii.

Neologismele excomunica şi anatemiza au fost precedate în

istoria vocabularului nostru, de sinonime vechi şi populare, dar nu-

mai parţiale, afurisi şi procleţi. Iată ce putem citi într-o pravilă din

veacul al XVII-lea: ,,Giudeţul bisearicii îl va afurisi pănă când se va

pocăi” (Dicţionarul Academiei). Varlaam, Cazania: ,,Eu nu pot să

priimăresc pre unul ca acesta ce iaste procleţit de atâţia părinţi”. (D.L.R.

(D. A.), M-T, 1966-1983)832

Cununia sau Nunta este o Taină specială a Bisericii prin care

se consfinţeşte căsătoria, adică legătura sfântă dintre un bărbat şi o

femeie. Sensul primitiv, fundamental al lui cununa este acela de ,,a

aşeza (pe creştet) o cunună” ca podoabă sau ca semn de distincţie.

Dacă are ca obiect direct, subiectul verbului este mama, tata, părinţii,

nunii sau naşii, preotul; la diateza reflexivă, cununa are ca subiect fata,

feciorul, tinerii etc. Aproape în întregime de origine latină, termino-

logia înrudirii prin căsătorie merită toată atenţia. Căsători, de obicei

reflexiv, porneşte din vechiul căsător ,,om de casă”, astăzi învechit.

Un text din secolul al XVIII-lea (Cuvinte den bătrâni), citat de D. A.,

sună aşa: ,,Vai de căsătoriul acela care nu-şi va deştepta fomeaia”.

În ceremonialul căsătoriei religioase, cununa denumeşte co-

roana de rămurele care se pune pe capetele mirilor în timpul cununi-

ei. Amănunte preţioase şi nu o dată pitoreşti aflăm la Marian, Nunta:

,,După ce s-au pornit vorniceii prin sat ca să cheme pe sătenii la nuntă,

832 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 73-76.

283

druştele miresei, dimpreună, cu alte fete, care aşişderea sunt de mai

nainte adunate, încep a găti şi înfumuseţa pe mireasă cum cugetă ele

că ar fi mai frumoasă şi mai bine cum se cade fiecărei mirese să fie

în ajunul cununiei, adică, unele o piaptănă, o împletesc, o încing, o

îmbracă şi îi pun salbă la grumaz, iar altele îi împletesc, din diferite

flori o cunună, care menită a o purta pe cap nu numai în presara cu-

nuniei, ci şi a doua zi, la cununie”833. Crucea ca semn al mântuirii îşi găseşte loc în scrierea profe-

sorului Tohăneanu, ea se regăseşte la întretăierea drumurilor şi pote-cilor, locul unde se întretaie sau se... ,,încrucişează”, răscruce. Derivat din cruce cu prefixul răs-, cuvântul se umple de tâlcuri noi. Scriitorii noştri nu pregetă să-l însoţească, precizându-i înţelesul, cu un deter-minant spaţial; Sadoveanu, Măria sa Puiul Pădurii: ,,convoiul ajunse la o răscruce de căi, bine cunoscută cărăuşilor”. Fiind un fel de ,,vad” pentru drumeţi ce vin din diferite direcţii, răscrucea se dovedeşte loc de priinţă pentru hanuri, lucru ştiut din titlul unei drame de Horia Lovinescu (Hanul de la răscruce). E obicei străvechi de a aşeza la răs-crucea drumurilor o troiţă. În sensul primar aceasta înseamnă Sfânta Treime. În sens derivat, troiţa este o cruce mare de lemn sau de pia-tră, uneori încadrată într-o măruntă construcţie aşezată la răscruci. Gala Galaction: ,,La răspântie era o troiţă sub o pălărie de şindrilă veche”834. În faţa troiţei creştinul îşi descoperă capul închinându-se lui Dumnezeu. Verbul ,,a închina” are ca punct de plecare comun lat. inclinare care beneficiază de o impresionantă pletoră de sensuri. Mai răspândită este acela de a apleca, a înclina, a scoborî. La Ovidius in-clinare genua înseamnă ,,a-şi pleca genunchii”, iar capite inclinatio echivalează cu expresia ,,cu capul plecat”835.

O importantă contribuţie semantică o reprezintă familia cu-vântului moarte: răpaos, pânză şi mormânt/monument. Sub aspectul formal, repaus este un cuvânt... nou, ferchezuit de latinişti; textele de odinioară – cele juridice şi religioase din veacul al XVIII-lea de pildă, – consemnează varianta răpaos a cuvântului. Pravila de la Govora (1640): ,,Seara bine se mulţemiţi (Domnului) că ne-au dat noao răpaosul dentru osteninţa zilei întru noapte”; Dosoftei, Dumnezăiasca Liturghie

833 G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 86-87; 91. 834 G. I. Tohăneanu, Surugiu la cuvinte, Editura Amphora, Timişoara, 2004, p. 74-75.

(Se va prescurta în continuare Surugiu…) 835 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 169.

284

(1679): ,,Ne rugăm pentru [...] răpaos şi odihneală [...] tuturor de nain-te duş credincioşi”; Biblia de la Bucureşti (1688): ,,Când duhul cel ne-curat va ieşi den om, trece spre locuri seci căutând răpaos şi nu află”.

Îndepărtând ,,prefixul” (ră- din lat. re-), rămânem cu paos vechi cuvânt din ritualul îngropăciunii. Iată cum începe capitolul XII din Înmormântarea la români de S. Fl. Marian: ,,Pausul, numit alt-mintrelea şi mai ales în Moldova, paos şi apaos, constă dintr-un şip plin de vin, apoi dintr-un colac care atârnă de grumazul şipului şi dintr-o lumină care se vâră de regulă sau în gârliciul şipului sau se lipeşte de colac”. Arnobius, scriitor din secolul al IV-lea, pomeneşte de Pausus, spune Marian, zeul italic al ,,odihnei”.

În literatură, mai ales în textele religioase, repaus nu denumeş-te numai starea de odihnă, de relaxare care urmează unei activităţi în-cordate, dar şi încetarea definitivă a oricărei tensiuni vitale, ,,destin-derea” fără capăt, moartea. Motivul eminescian al ,,vecinicului repaos”, cu variantele sinonimice la nivelul epitetului, este un ,,topos” al lite-raturii care începe cu diaconul Coresi: ,,A veni la împărăţia ceriului şi la răpaosul cela nesfârşitul”; Noul Testament de la Bălgrad: ,,Cine au intrat în răpaosul lui, acela încă s-au odihnit de faptele lui”. Radu Greceanu: ,,Rugând pe D-zeu să spovedească sufletul lui un răpaos vecnic”. Părintele Gala Galaction alătură lui răpaos un epitet neolo-gic: ,,Poate că, la anul, această frunte [...] va cădea spre infinit repaos, pe un căpătâi de crin”836. Pânza este materialul care acoperă faţa mortului. S. Fl. Marian, Înmormântarea la români (1892): ,,Bărbatul, sau unul dintre neamuri, [...] se porneşte la oraşul din apropiere ca să cumpere cele necesare pentru mort [...] tulpan, materie pentru sucnă, papuci, nimiteţ”837.

Este cercetat dubletul etimologic: mormânt/monument. Aidoma ca mormânt, au devenit inanalizabile în limba română şi în alte câteva derivate latineşti cu –mentum, de pildă pavimentum şi vestimentum, temeiuri pentru rom. Pământ şi veşmânt, care nu au dublete neologice. Verbele latineşti corespunzătoare derivatelor pavimentum şi vesti-mentum sunt pavire ,,a bătători (pământul) şi vestire ,,a înveşmânta”. Prefixat cu in- lat. vestire a fost moştenit în româna veche şi populară, unde este atestat verbul înveşte cu participiul înnăscut. Nu pot irosi

836 G. I. Tohăneanu, Scrisori din roase plicuri, Editura Eubeea, Timişoara, 2002, p.

52-54. (Se va prescurta în continuare Scrisori…). 837 G. I. Tohăneanu, Măiastra, Editura Timpul, Reşiţa, 2000, p. 80.

285

prilejul de a reproduce un crâmpei de autentică poezie din Dosoftei (P.V.,429), unde Mitropolitul-Poet cântă minunile rodniciei: ,,În frâm-seţe, dealurile nalte/ Bucurie l-a-ncinge să salte./ Să-nvăscură oile, mieorii,/ Şi s-o veseli secerătorii/ De zăpodii ce vor unde grîne/ Şi toţ vor cânta sătui de pâine”.

Cuvântul mormânt are forme multiple de plural: morminte,

mormânturi, morminţi. Această formă, de genul masculin, funcţionea-

ză ca sinonim regional pentru cimitir. S. Fl. Marian, Înmormântarea

la români: ,,În unele părţi petrecându-se un mort la groapă, după ce

s-a sfârşit în cimitir toate ceremoniile din partea preotului şi începând

oamenii a ieşi din morminţi, totdeauna se observă că cine a ieşit mai

întâi pe uşa morminţilor de a ieşit un om, cel dintâi mort care va fi,

are să fie de parte bărbătească, iar de a ieşit o femeie, mortul precum

va fi de parte femeiască”.

În vremea noastră trista intimitate a cimitirelor tradiţionale

cu morminte acoperite de pământ movilit, potopit de verdeaţă şi de

flori, a fost izgonită de invazia cavourilor, care prelungesc urbea, cu

betonul ei rece şi distant, în lăcaşul de veci. Cimitirul devine astfel, o

prelungire a străzii, acolo unde, odinioară, regăseai veşnicia satului.

Ca unitate lexicală a limbii, cavoul – de atătea ori evocată în scene ma-

cabre în ultimele romane ale lui G. Călinescu – este un derivat ,,mo-

dern” (fr. caveau) din rădăcina latinească a ,,golului”: cav-, pe care o

regăsim în neologismele: cavernă, cavitate, cavou; excava, excavator,

excavatorist; concav, concavitate etc.. Cuvântul latinesc de bază este

adjectivul cavus, ,,deşert”, din care s-a derivat verbul cavare ,,a sco-

bi”838. Din substantivul humus, latina şi-a confecţionat verbul inhuma-

re ,,a vârî în pământ, a îngropa, a înmormânta, pe care l-am împru-

mutat şi noi: înhuma, cu antonimul deshuma format în româneşte839.

O ipostază cercetată este bolta cerului sau firmamentul. În la-

tină, de unde l-am împrumutat, firmamentum ajunge târziu sinonim

cu caelum ,,cer”, denumind, abia în literatura creştină, ,,bolta cereas-

că”. Sensul său timpuriu, cu care circulă mai ales în limbajul militar,

este acela de ,,sprijin, întăritură”. Cuvântul este simţit ca un derivat

din firmus ,,tare”, ,,solid”, ,,rezistent”, prin mijlocirea verbului fir-

mare ,,a întări, a consolida”. Derivarea lui firmamentum ,,cer, boltă

838 G. I. Tohăneanu, Viaţa ,,lumii” cuvintelor…, p. 219-220; 224. 839 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini…, p. 261.

286

cerească” dintr-un verb (firmare) reductibil la radicalul firm-, expri-

mând ideea de ,,tărie, solidaritate, rezistenţă”, învederează concepţia

primitivă despre ,,materialitatea”, ,,consistenţa” cerului, astfel spus,

despre ,,cerul ca acoperiş” al lumii. Cortul cerului este o imagine fa-

miliară textelor noastre de odinioară, mai ales celor religioase, unde ea

are rădăcini străvechi. Ea reapare, uşor modificată, la Tudor Arghezi,

în antologicul său poem De-a v-aţi ascuns...: ,,Ne vom iubi, negreşit,

mereu/ Strânşi bucuroşi la masă/ Sub coviltirile lui Dumnezeu....”840.

Cetăţean al cerului este îngerul, fiinţa spirituală creată de

Dumnezeu pentru a fi vestitor, crainic trimis între Creator şi creatură.

Atât vechiul înger cât şi dubletul său neologic angel au ca etimon la-

tinescul angelus ,,vestitor”, iar mai târziu, în era creştină, ,,înger”.

Angelus se rânduieşte, în latină printre numeroasele împrumuturi din

limba greacă veche, unde ,,modelul” său înseamnă tot ,,vestitor”, dar

şi ,,veste”, ,,solie”. Varianta balcanică a lui angel, mult mai veche,

este anghel, instalat ca prenume (Anghel Dumbrăveanu) şi ca nume

de familie (Ion Anghel) în onomastica românească. Cuvântul compus

evanghelie, dacă îl supunem analizei, semnifică ,,bună vestire”. Încă

din cele mai vechi texte religioase înger alternează cu anghel, pe care

îl identificăm în acest frumos crâmpei, extras din primele pagini ale

Bibliei din 1688. Iată cum începe capitolul XXXII din Facerea: ,,Şi

Iacov să duse în calea lui. Şi căutând, văzu tabăra a lui Dumnezeu

tăbărâtă, şi tâmpinară pre dânsul anghelii lui Dumnezeu. Şi zise Iacov,

când văzu pre dânşii: «Tabăra lui Dumnezeu-aceasta!»” (E.I.B, Bucu-

reşti, 1988, p. 24). Vechiul angel a rămas ca atare în compusul arhan-

ghel, întrebuinţat la plural despre sfinţii Mihail şi Gavriil, cu prazni-

cul la 8 noiembrie841.

Ultimele trei cuvinte religioase din lexicul operei profesoru-

lui G. I. Tohăneanu (la care ne-am oprit!) sunt adjectivul mărit şi

substantivele sfânt şi reverendă.

Din cuvântul mărire avem adjectivul mărit (ca formulă res-

pectuoasă de adresare) participiul verbului mări ,,spori”, care, pe lân-

gă alte sensuri, îl cumulează şi pe acela de ,,a slăvi”, ,,a preamări”,

mai ales că acest înţeles este astăzi învechit. Varlaam, Cazania: ,,Te

vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii”. Ideea fizică, materială de

840 G. I. Tohăneanu, op. cit., p. 155; Măiastra, p. 265. 841 G. I. Tohăneanu, Scrisori..., p. 169.

287

,,dimensiune” ce converteşte, astfel în una morală, cantitativă. Floa-

rea Darurilor: ,,— Să măreşti pre Dumnezeu pururea.”842

Derivat din sfânt, sfinţenie (ca frăţie din frate, tărie din tare),

cuvântul nici nu se mai întrebuinţează astăzi decât în convorbirile cu

membri ai clerului, însoţit totdeauna de un adjectiv posesiv de per-

soana a doua sau a treia. Ion Agârbiceanu, Popa Man: ,,— Se poate

fiule. Numai întâi să-mi aduci adeverinţă de la sfinţii părinţi, şi vezi

să te căsătoreşti. Ori poate un călugăr vrei să fii?/ — Nu, sfinţia ta,

popă la sate vreau să fiu”; Rebreanu, Ion: ,,— Dar sfinţia sa? întreabă

dânsul [...]./ — E la biserică, are o nuntă”. Prin Ardeal, la persoana a

doua, este la fel folosită, ca formulă de adresare către o faţă biseri-

cească, îmbinarea vocativă domnule părinte. Rebreanu, Ion: ,,— Nici

eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să ştiu ce

iau şi ce-mi dă... Am dreptate, domnule părinte, ori n-am?”843

Îmbrăcămintea de zi cu zi a clericilor este reverenda, haină de

culoare închisă (neagră) ce simbolizează lepădarea de grijile şi plăce-

rile lumii. Reverenda (,,cea care trebuie respectată”) s-a adoptat siste-

mului fonetic şi morfologic al limbii române, denumind o ,,haină preo-

ţească lungă, de obicei de culoare neagră”, un ,,anteriu”. Titus Popovici:

,,Era îmbrăcat în acelaşi costum negru, lucios şi înverzit la coate, o

fostă reverendă a părintelui Potra”. (Setea, Editura Eminescu, Bucureşti,

1974, p. 13). Neologismul nu lipseşte din operele marilor prozatori ai

Ardealului, Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu. Iată un fragment din ca-

podopera celui din urmă, romanul Arhanghelii: ,,Clericii, în lungile

lor reverende, ieşau de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul,

se strigau pe nume, cântau, alergau” (Opere I-XII, E.P.L./ Minerva,

Bucureşti, 1962-1986, p. 10). Îl regăsim însă şi la Sadoveanu, chiar în

primul rând al povestirii Necunoscutul: ,,Popa Ion, pe când îşi îmbră-

ca reverenda, zise preotesei”. (Opere I-XXII, E.S.P.L.A./Minerva,

Bucureşti, 1954-1973, p. 82). Cuvântul nu figurează în Dicţionarul

de neologisme, din motive care îmi scapă. Oricum, în franceză nu

există decât adjectivul révérend ,,evlavios”, ,,cucernic”, care se între-

buinţează şi cu valoare substantivală, ca un titlu dat preoţilor şi, în

general, membrilor clerului844.

842 G. I. Tohăneanu, op.cit., p. 22. 843 Idem, p. 24. 844 G. I. Tohăneanu, Dicţionar de imagini…, p. 23.

288

O importantă contribuţie la istoria spiritualităţii protoromâneşti

e legată de legendele construite în jurul persoanei Sfântul Andrei, a-

postolul străromânilor. Ultima lună din an se mai cheamă Îndrea sau

Undrea, denumiri în alcătuirea cărora specialiştii în istoria limbii ro-

mâne identifică, suferind transformările fonetice de rigoare, însuşi

numele grecesc, Andréas, al Sfântului Andrei. La Hasdeu, în Etymo-

logicum Magnum Romaniae, găsim informaţia că, fiind ,,cap de iar-

nă”, Sfântul Andrei este şi ,,ziua lupului”, prin urmare în această zi

,,nu lucră nime” ca să nu strice lupii oile şi caprele845.

Alături de cuvintele religioase am identificat şi trei expresii

religioase, două chiar de origine biblică care întregesc elementul re-

ligios prezent din abundenţă în opera profesorului G. I. Tohăneanu.

Expresia a-şi duce (purta) crucea captează şi reţine ecouri stăruitoare

ale cuvântului biblic, aşa cum sună el către sfârşitul Evangheliei de la

Ioan. Îl reproduc după Noul Testament de la Bălgrad: ,,Şi purtând în-

suşi crucea lui, veni unde se cheamă locul Căpăţânelor” – adică Gol-

gota, ,,unde răstigniră pre El”.

Ecouri dureroase – dar nu numai – stârnite din expresia, atât

de creştină a-şi duce crucea sunt captate în firea intimă a îmbinării

Drumul Crucii, sporindu-şi trimiterile şi înnobilând-o cu aura jertfirii

de sine, drumul crucii devine un triumf al spiritualităţii creştine, căci

el simbolizează o lungă şi trudnică suferinţă, însoţită însă, tot timpul,

de speranţa că ea, suferinţa, se va curma într-o bună zi. Pentru cei

purceşi pe Drumul Crucii, credinţa se învesteşte cu puterea legii, ca

în atâtea din versurile lui Octavian Goga: ,,Căci simt plutind prin fu-

mul de tămâie/ Sfinţenia cântării preacurate,/ Ce-a rumenit o lume cu

senina/ Cucernicie-a vremurilor uitate./ Şi-n ochii voşt’ văd strălu-

cind scânteia./ Din focul mare-al dragostei de lege,/ Ce prin potopul

veacurilor negre/ Ne-a luminat cărările pribege”. Epitetul sfântă în-

soţind substantivul lege în textele noastre religioase, agravează ,,sa-

cralitatea” ei.

Verticalitatea fizică, doldora de sugestii morale, a Crucii – aşa

cum străjuieşte ea mormintele prin cimitirele ţării şi, mai cu seamă,

aşa cum înalţă ea în slăvi pe turlele nenumăratelor noastre biserici,

ctitorite de domni ,,păstrători ai legii creştine – a prilejuit, între alte-

le, înfiriparea expresiei, specifice românei populare, cruce de voinic,

845 G. I. Tohăneanu, Măiastra, p. 116.

289

superlativ al tinereţii neînfricate şi biruitoare, atât în manifestările ei

exterioare, cât şi în echilibrul şi nestrâmbătatea ei lăuntrică. Cruce de

voinic sunt eroii noştri populari, mitici şi istorici deopotrivă846.

Expresia a arunca mreaja (mrejile) este adesea folosită în

textele religioase vechi, cu sensul său propriu, întrucât ucenicii lui

Cristos se îndeletniceau cu pescuitul. Citez, după dicţionarul acade-

mic, din Cazania lui Varlaam: ,,Dzise lui Petru Domnul să arunce

mreajea în mare să veneadze peşte”.

În a treia expresie oame ticăloase, adjectivul ticălos nu se de-

gradase încă din punct de vedere semantic, însemnând, deocamdată

,,sărman”. Iar vocativul, cum se întâmplă în textele vechimii, este

marcat ,,în lanţ”, la fiecare din cele două cuvinte care o compun, atât

prin desinenţa –e, specifică vocativului latinesc (omene) sau din su-

fix (ticăloase, căci ticălos e derivat din ticală ,,belea” + os). O sintag-

mă asemănătoare aflăm în ,,Limba vechilor cazanii”, mai exact spus,

chiar în... Cazania lui Varlaam (1643): ,,Cu acestea ne plăteşti, ne-

mulţumitoare oame?”. Grupul vocativelor echivalează, în româna

modernă, cu ,,omule nerecunoscător”847.

Cuvintele religioase înşiruite întregesc în chip fericit lexicul

scrierilor magistrului G. I. Tohăneanu, dincolo de etimologia lor, au-

torul scoate în privelişte filiera slavă de provienenţă a acestora. În ce-

ea ce priveşte teologia cuvintelor spre exemplu în cazul termenului

biserică avem şi obârşia acestuia în dubletul etimologic bazilică, în

timp ce celelalte popoare latine din Apus îl moştenesc din lat. ecclesia.

Foarte importantă rămâne desluşirea cuvintelor religioase. În acest

scop, magistrul G. I. Tohăneanu identifică originea cuvântului de obi-

cei latină, filiera prin care a ajuns cuvântul în lexicul limbii române

(slavă). Pentru a ilustra cuvintele, autorul apelează la literatura biblică:

Noul Testament de la Bălgrad (1648), Biblia de la Bucureşti (1688),

cea religioasă reprezentată de diaconul Coresi, Varlaam şi Dosoftei,

scrierile disciplinare: Pravila de la Govora. Alături de acestea apar

elementele religioase în literatura română la Bogdan Petriceicu Hasdeu,

Barbu Delavrancea, George Coşbuc, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu,

Gala Galaction, Ion Pillat, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu şi Mihail

Sadoveanu.

846 G. I. Tohăneanu, Surugiu…, p. 78-80. 847 G. I. Tohăneanu, Neajungerea limbii…, p. 78, 90.

290

Contribuţia împăratului Constantin cel Mare la dezvoltarea

literaturii creştine

Figura Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena a rămas în lite-

ratura credinţei ca mijlocitori ai libertăţii şi apoi ai progresului Bise-

ricii Creştine într-o epoca a contrastelor de la lumea veche antică la

civilizaţia şi cultura europeană. Prin Constantin cel Mare avem din

veacul al IV-lea: libertate religioasă, încurajarea dezvoltării literaturii

şi vieţuirii religioase, de acum datează scrierile părinţilor bisericeşti:

Lactantiu, Osios (Hosios) de Cordoba şi Eusebiu al Cezareeii Pales-

tinei, ale Sfântului Atanasie cel Mare (indirect!), a monahismului ră-

săritean prin faptele de nevoinţă a Sfântului Antonie cel Mare, ridica-

rea şi cizelarea unei arte ecleziale la Roma, Palestina, Constantinopol

şi Trier, încurajarea cristalizării învăţăturii de credinţă prin sinoade

(concilii) fie particulare, fie ecumenice la Roma, Arles şi Niceea, pre-

cum şi ctitoria unui nou oraş creştin, Constantinopolul. În ceea ce o

priveşte pe Elena amintim donarea propriei case de la Trier pentru a

deveni biserică creştină, pelerinajul la locurile sfinte precum şi afla-

rea crucii şi a cuielor Răstignirii Mântuitorului.

În spatele tuturor realizărilor a stat credinţa personală. Reli-

gia lui Constantin caracterizată de sincretism. Adică de o îmbinare

laolaltă a elementelor păgâne cu cele creştine. Încă de pe vremea edic-

tului de la Milano (313), prin care Constantin, împreună cu Licinius,

a instituit pacea religioasă, pe arcul triumfal înălţat de el la Roma în

315 se vorbeşte de o ,,divinitate”. Conceptul de divinitas apare astfel

încât să nu deranjeze niciuna dintre religii; din acest motiv el prezin-

tă avantajele neîndoielnice într-un imperiu care dintotdeauna a inclus

printre prerogativele sale şi pe cel de a se ocupa de religie, întrucât aceas-

ta constituia o instituţie importantă a societăţii. Trecerea lui Constantin

de la acest henotism la creştinism se face treptat şi se încheie în esen-

ţă cu sinodul ecumenic de la Niceea (325), care condamnă arianismul;

apoi în pragul morţii, împăratul a fost botezat (aşa cum se obişnuia în

acea vreme) de un episcop filoarian, Eusebiu de Nicomidia.

Comunicare susţinută la Simpozionul Internaţional ,,Taină şi mărturisire”, 13 mai,

2013, Caransebeş.

291

Constantin va elabora ceea ce de regulă se defineşte a fi ,,te-

ologia triumfului”, adică acea communis opinio susţinută de literaţii

de la curte sau apropiaţii lui, precum Lactanţiu şi Eusebiu, că victoria

sa definitivă asupra lui Maxenţiu la Podul Milvius era datorită graţiei

şi protecţiei ,,divinităţii”, pe care el, le meritase. Pe arcul triumfal pe

care l-a înălţat la Roma în 315 a pus să se graveze că el acţionase ,,sub

impulsul divinităţii”848.

Aşadar primii doi dintre literaţii vremii susţinuţi de Constantin

erau Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea Palestinei. Primul fugar din

faţa persecuţiei lui Diocleţian din Răsărit la curtea imperială de la

Augusta Trevorium (Trier, Germania), al doilea cunoscut de împărat

cu prilejul Sinodului Ecumenic de la Niceea.

Cu Lactantius se încheie în Apusul creştin perioada apologe-

ticii creştine. La el, apologetica devine un instrument de apărare îm-

potriva păgânilor, mai stilizată însă decât la antecesorii săi.

Scriitorul creştin Lactantius s-a născut în Africa în jurul anu-

lui 250, într-o familie păgână. A fost convertit la maturitate şi a ple-

cat la Nicomidia în Bitinia, reşedinţa împăratului Diocleţian, care i-a

încredinţat între 290-300 o catedră de retorică, pe care însă o deţinuse

din Africa. Lipsindu-i discipolii de limbă latină, izbucnind şi perse-

cuţia împotriva creştinilor către 314-315 la chemarea lui Constantin

părăseşte Nicomidia pentru Trier unde la scurt timp devine profesor a

lui Crispus, fiul împăratului şi unde reuşeşte să-şi încheie operele li-

terare. Se pare că tot aici moare în jurul anului 325.

Ieronim ne informează că Cae(ci)lius Firmianus Lactantius a

fost discipolul retorului Arnobius de Sica Veneria (oraş aflat la circa

150 de km sud-vest de Cartagina849.

După ce a studiat literele şi filosofia a călcat pe urmele ma-

estrului devenind profesor de retorică, prababil la Cartagina. Prin anii

390 şi 300 solicitat de Diocleţian este numit profesor de retorică la

Nicomidia. Într-o lume dominată de cultura şi limba greacă, majoritatea

848 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi

latine, I. De la Apostolul Pavel până la epoca lui Constantin cel Mare, trad. Hanibal

Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 422. (Se va pres-

curta în continuare Istoria literaturii creştine…). 849 Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom,

Iaşi, 2011; Dragoş Mîrşanu, Tabel cronologic, p. 18. (Se va prescurta în continuare,

Despre moartea…).

292

studenţilor nicomidieni de retorică latină trebuie să fi fost demnitari

şi funcţionari ai curţii imperiale. De altfel, Ieronim consideră că toc-

mai această lipsă de studenţi de limbă latină l-ar fi determinat pe re-

tor să scrie mai mult850.

Fericitul Ieronim, în De viris illustribus, îi atribuie lui Lactanţiu

12 titluri, în această ordine: Symposion, Hodoeporicum, Grammati-

cus, De ira Dei, De persecutione (alias De mortibus persecutorum),

Epistula ad Probum (4 cărţi), Epistula ad Seuerum (2 cărţi), Epistula

ad Demetrianum (2 cărţi) şi De oficio Dei. În afară de acestea, cerce-

tătorii moderni revendică paternitatea lactanţiană a poemului ,,cripto-

creştin” De ave Phoenice, precum şi a unui fragment dintr-o scriere

intitulată De mortibus animi851.

Scrierile timpurii ale apologetului latin s-au pierdut. Nu se

ştie ce vor fi conţinut Symposion sau Grammaticus, dintre scrierile

de dinainte de convertirea la creştinism. Despre Hodoeporicum ştim

însă că este un poem în hexametri, în care autorul îşi descrie propria

călătorie dinspre Africa spre Nicomidia.

De opificio Dei (în jurul anul 304) în douăzeci de capitole

dedicate lui Demetrianus, este o pregătire a operei fundamentale Di-

vinae Institutiones, şi tratează despre constituţia lumii create, în spe-

cial a omului, superior celorlalte creaturi. Prin aceasta, autorul vrea

să demonstreze existenţa unui Dumnezeu perfect, providenţial şi ra-

ţional. Se precizează o seamă de elemente de antropologie creştină

pusă în antiteză cu antropologia filosofică necreştină852. Opera capitală a lui Lactantius este Instituţiile divine. Cartea

a fost scrisă după 304 şi înainte de edictul de la Milano, din 313. Prin acest volum, autorul vrea să demonstreze valoarea religiei creştine ca

religie a desăvârşirii şi a mântuirii şi să răspundă nu vulgului, ci la cele formulate de magistraţii şi intelectualii păgâni, cum că religia creştină

ar fi crudă şi dăunătoare853. Sursele utilizate în alcătuirea cărţii sunt, în proporţie covârşitoare, autori clasici de limba latină: Cicero, Vergilius,

Lucretius sau Seneca. Foloseşte, de asemenea, unele pasaje biblice –

850 Lactanţiu, Despre moartea…., p. 19. 851 Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus persecutorum. Studiu filologic,

Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 23-24. (Se va prescurta în

continuare Lactantius. De mortibus…). 852 Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus…, p. 24. 853 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 432.

293

pe care le cunoaşte prin intermediul lucrării Sfântului Ciprian, Ad

Quirinium. Dintre autorii creştini, pare să-i cunoască doar pe unii scrii-

tori bisericeşti de limbă latină: Minucius Felix, Tertulian şi Ciprian.854 Ca şi dascălul său Arnobiu, şi Lactanţiu a împărţit opera sa capitală

în şapte cărţi855. Scriitorul creştin Lactanţiu, care a trăit în jumătatea a doua a

secolului III şi în primele decade ale secolului IV, e un gânditor cult, suplu, inteligent, fără o originalitate excepţională în cugetare, dar a-

vând un larg orizont şi o putere considerabilă de sinteză. Opera sa: Divinae Instutiones, e un impresionant repertoriu al culturii umane.

Propunându-şi să demonstreze valoarea şi frumuseţea netrecătoare ale religiei creştine, Lactanţiu arată în prealabil care au fost credinţe-

le, practicile, aspiraţiile şi ideile lumii precreştine, îndeosebi ale lu-mii din aria mediteraneeană856.

Concomitent cu retorica, Lactanţiu începe şi cercetările filo-logice. Între timp finalizează opusul Institutionum divinarum adver-

sus gentes libri VII, prescurtat Divinae Institutiones, căruia îi adaugă şi un rezumat intitulat Epitome divinarum institutionum857.

Cartea I cuprinde un rezumat al unei probleme spinoase pen-

tru apologetica creştină a primelor veacuri şi anume raportul credin-ţei creştine cu gândirea, credinţa şi filosofia păgână. Toate aceste cu-

getări sunt reunite sub titlul Despre falsa religie. De la început Lactanţiu îşi sprijină argumentaţia pe literatura

vremii însă aminteşte şi de activitatea profeţilor Vechiului Testament care fac cunoscut un singur Dumnezeu, despre unul singur vorbesc ei,

cei plini de duhul unicului Dumnezeu, au vestit dinainte, deopotrivă şi într-un singur glas, cele viitoare858.

În dezvoltarea argumentaţiei, Lactanţiu se foloseşte de reve-

laţia divină ca unic mijloc de descoperire a lucrării lui Dumnezeu în

854 Lactanţiu, Despre moartea …; Dragoş Mîrşanu, Tabel cronologic, p. 26. 855 Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine (Primele trei veacuri până

la 325), vol. I, Editura Moldova, Iaşi, 1996, p. 206. 856 Ioan G. Coman, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 102. (Se va

prescurta în continuare Probleme de filosofie…). 857 Claudiu T. Arieşan, Studiu introductiv, la vol. Lactantius, Instituţiile divine, tra-

ducere şi note de Petru Pistol, Editura Învierea, Timişoara, 2004, p. 9. (Se va prescurta

în continuare Instituţiile divine…). 858 Lactantius, Instituţiile divine…, p. 29.

294

lume. În al doilea rând invocă raţiunea, ca dar al sufletului prin care

putem înţelege acţiunea lui Dumnezeu. În descoperirea religiei creş-

tine, alături de autori păgâni ca Ovidiu, autorul foloseşte şi mărturia

scriitorilor bisericeşti, Minucius Felix.

Contrar creştinilor stă filosofia şi religia păgână. Lactanţiu

scoate în privelişte faptul că: ,,Mulţi dedându-se statornic unor super-

stiţii deşarte, stăruie împotriva adevărului limpede, şi nici nu aduc re-

ligiilor pe care le-au însuşit strâmb atât bine, cât rău lor înşişi. Deşi le

este deschisă calea cea dreaptă, ei urmează devieri întortochiate, pă-

răsesc drumul neted, ca să se prăvălească în prăpastie, renunţă la lu-

mină, ca să zacă orbi şi lipsiţi de puteri în întuneric”859.

Aşa cum afirma un patrolog român, în ideea despre Dumne-

zeu, Lactanţiu pleacă de la conceptul unicităţii fiinţei divine: Astfel,

vorbind despre Dumnezeu, Cel Unic, în sistemul teologic al lui

Lactanţiu totul este dependent de ideea Unicităţii divinităţii. Lactanţiu

vorbeşte şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu: atotputernicia, ne-

naşterea, veşnicia, transcendenţa, perfect, incoruptibil, nepătimitor,

nesupus la nimic şi la nicio putere, impasbil, imuabil, preafericit860.

Acelaşi caracter catehetic-dogmatic străbate în toate cărţile

lui Lactanţiu. În cea de-a doua carte, apologetul latin expune originea

greşelii. Despre darul cel mare, al sufletului dăruit de Dumnezeu o-

mului pentru a fi mai explicit spune: Ce măreţii pot avea reprezentă-

rile, când ele există sau nu, după puterile bietului om? De aceea, în

Horaţiu, Priap spune: ,,Odinioară eram trunchi de smochin, lemn o-

bişnuit, dar un meseriaş, neştiind oare să facă din mine un scaun ori

un Priap, a ales în final să fie zeu. De atunci sunt zeu, înfricoşând te-

ribil hoţii şi păsările”861. Legătura omului cu Dumnezeu este întărită

de construcţia bipedă a omului care leagă pământul cu cerul: Dumne-

zeu a vrut ca noi să privim spre cer în mod negreşit, dar nu în zadar.

Şi păsările, iar dintre cele fără grai aproape toate văd cerul; nouă însă

ne-a fost dat să privim cerul încordaţi şi în aşteptare, ca acolo să cău-

tăm credinţa şi să-l contemplăm pe Dumnezeu, al cărui sălaş este ce-

rul, cu sufletul, pentru că nu vom putea cu privirea. Lucrul acesta nu

859 Lactantius, op. cit., p. 26. 860 Constantin Băjeu, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Tertulian şi Lactanţiu, în ,,Mitro-

polia Olteniei”, 1997, nr. 3-6, p. 82. 861 Lactantius, Instituţiile divine…, p. 80.

295

i se va întâmpla niciodată celui ce venerează arama ori piatra, întru

totul pământeşti862. O interesantă comparaţie o face autorul latin între Orient

şi Occident. Orientul este alături de Dumnezeu, pentru că doar el este izvorul luminii, luminătorul lucrurilor, el ne face să ne trezim la viaţă veşnică; Occidentul însă se alătură acelei gândiri tulburi, greşite, pen-tru că ascunde lumina, face întotdeauna să pătrundă bezna, îi duce pe oameni la moarte şi să piară în păcat863.

Următoarea carte, ce-a de-a treia aprofundează tema falsei înţelepciuni. Autorul vorbeşte şi de morală care cizelează şi ordonea-ză viaţa. Tema este una favorită, autorul trece în rezumat concepţiile filosofice ale timpului. Critica făcută doctrinelor este inegală şi ca valoare şi ca întindere. În unele sisteme el vede sigur eroarea funda-mentală şi o combate cu argumente serioase, valabile şi azi. E cazul epicureismului, al incoerenţelor doctrinei nemuririi şi al naturismului ateist. Alteori autorul nostru e superficial sau dispus mai mult să pam-fleteze decât să discute serios. E cazul cu critica lui Socrate şi mai a-les a lui Platon, în opera căruia putea găsi mai multe şi mai substan-ţiale puncte de contact cu adevărul creştin decât acelea pe care le re-levă. Deşi ştia bine greceşte, se pare că Lactanţiu n-a mers decât rar la originalele autorilor eleni, preferând să consulte manualele, mai comode, care circulau pe vremea lui, sau, mai ales, să se informeze din autorii latini ca Cicero, Lucreţiu şi Seneca, vulgarizatori aşa de preţioşi ai gândirii greceşti printre romani864.

După reflecţiile asupra filosofiei păgâne urmează gândurile des-pre adevărata religie, iarăşi în comparaţie cu cultul zeilor: Venerările zeilor nici ele nu pot fi reale, aşa cum, atunci când o femeie are mai mulţi bărbaţi, aceasta nu se poate numi căsătorie, femeia respectivă fi-ind o curtezană, o prostituată; cui îi lipseşte cinstea, curăţenia, credin-ţa, îi va lipsi categoric virtutea. La fel şi cu religia zeilor: este fără ruşi-ne, incestuoasă, în slujba mai multora, fiind lipsită de credinţă, pentru că cinstea aceea instabilă, incertă nu are un început, o origine865.

Dreptatea este tema cele-i de-a cincea cărţii. Autorul creştin regăseşte în adorarea unui singur Dumnezeu sursa de pace, linişte şi

862 Lactantius, op. cit., p. 75. 863 Lactantius, op. cit., p. 98. 864 Ioan G. Coman, Probleme de filosofie…, p. 116. 865 Lactantius, Instituţiile divine…, p. 167.

296

echilibru în lume. Lipsa acestei adorări crează în schimb războaie şi conflicte în lume. Dacă Dumnezeu ar fi unicul venerat, nu ar exista dezbinări şi războaie, oamenii ştiind că ei sunt fiii unui singur Dum-nezeu, uniţi prin legătura sacră şi inviolabilă a unei înrudiri divine, nu ar exista curse din moment ce s-ar şti ce pedepse rezervă ucigaşi-lor de vieţi Dumnezeu, care cunoaşte crimele tăinuite şi chiar gându-rile, nu ar mai fi înşelăciuni şi jafuri, oamenii învăţând de la Dumne-zeu care îi sfătuieşte să se mulţumească cu bunul lor modest, să pre-ţuiască mai mult cele tainice şi veşnice decât pe cele rezistente şi tre-cătoare, nu ar mai exista adultere, desfrânări, femei prostituate, pen-tru că ar şti oricine că tot ceea ce este dorinţă, cu excepţia acelei pro-creării, este condamnat de Dumnezeu, nicio nevoinţă nu ar constrân-ge vreo femeie să-şi pângărească trupul ca să-şi obţină la modul cel mai ruşinos hrana, bărbaţii şi-ar înfrâna şi ei poftele, iar dărnicia în credinţă şi cu religiozitate a celor avuţi ar veni în sprijinul celor ne-voiaşi. Nu ar exista deci, aşa cum am spus, toate relele acestea pe pă-mânt, dacă toţi ar fi uniţi în legea lui Dumnezeu, dacă toţi ar proceda aşa cum face acest unic popor al lui Dumnezeu. Ce fericiţi am fi şi ce stare prosperă a umanităţii, dacă pe tot pământul s-ar statornici bună-tatea, evlavia, pacea, nevinovăţia, echitatea, cumpătarea, credinţa!866

Lactanţiu e cel dintâi scriitor patristic latin care elaborează o magistrală filosofie a religiei. Religia nu e, după el, o simplă succe-siune de acte rituale, ca în păgânism, ci o formidabilă putere de lumi-nă, iubire şi curăţenie care transformă omul şi lumea până la desăvâr-şire. Această putere constă din contopirea ideală a înţelepciunii, adi-că a întregii ştiinţe şi experienţe revărsate de Dumnezeu în lume, cu adorarea divinităţii867.

O altă lucrare este De mortibus persecutorum (Despre moar-

tea persecutorilor). Importanţa acestei cărţii este una mare, ea oferă

date despre anii Marii Persecuţii iniţiată de Diocleţian şi Galeriu, fi-

ind principalul document de limbă latină al acestei perioade. Mai mult

autorul redă unica variantă în limba latină a ,,edictului de la Milano”

din 313.868 În lucrare, autorul face o incursiune în istoria creştinismului

primar scoţând în relief figura împăratului Constantin cel Mare. Descrie

866 Lactantius, op. cit., p. 223. 867 Ioan G. Coman, Probleme de filosofie…, p. 122-123. 868 Octavian Gordon, Lactantius. De mortibus…, p. 15.

297

cu lux de amânunte persecuţia creştinilor iniţiată Galeriu. ,,Ce să-ţi mai spun de amfiteatru şi distracţiile sale? Avea urşi… Acestora le erau aruncaţi oameni [vii], pentru a nu fi mâncaţi [dintr-o dată], ci mestecaţi pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor dispăreau, el râdea foarte vesel şi nu cina niciodată fără [să vadă] sânge omenesc. Focul a ajuns pedeapsă pentru cei care nu ocupau vreo demnitate pu-blică. La început, această tortură o prevăzuse împotriva creştinilor, dând legi în acest sens, după torturi, cei condamnaţi să fie arşi pe în-delete. După aceştia erau legaţi, li se punea mai întâi sub picioare un foc scăzut până când, zbârcindu-se din cauza focului, pielea tălpilor cădea de pe oase. Mai apoi, torţe aprinse, şi ulterior, sinse li se puneau la fiecare mădular, aşa încât nicio parte a corpului să nu rămână nea-tinsă. Iar între timp faţa le era scufundată în apă rece şi gura umezită cu apă, ca să nu-şi dea duhul [prea] repede, uscându-li-se gâtlejul de sete; în cele din urmă survenea moartea, după ce timp de câteva zile, toată pielea fiindu-le arsă, para focului ajungea la organele interne. Apoi, după ce era ridicat un rug, se dădea foc trupurilor până atunci arse. Oasele strânse şi fărâmiţate până la pulbere erau aruncate în flu-vii şi mare”869.

Cartea De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu) continuă e-fortul publicistic, de astă dată scopul principal fiind atenţionarea citi-

torilor şi a creştinilor în general, cu privire la Dumnezeu care pedep-seşte cu dreptate păcatele credincioşilor. Autorul reuşeşte să înlăture

credinţa unei fiinţe divine exilate din lume care nu este preocupată de bunul mers al lumii. Termenul tehnic al implicării lui Dumnezeu în

lume poartă numele de providenţă, adică de purtare de grijă asupra făpturilor create prin actul mântuirii, sfinţirii şi judecării lumii.

Cât de fericit mai poate fi Dumnezeu din moment ce lânce-

zeşte în permanenţă în apatie şi imobilitate, surd la rugăminţi, orb fa-

ţă de ce-i care-l cinstesc? Ce este mai demn, mai propriu lui Dumne-

zeu decât providenţa? Iar dacă nu-i pasă de nimic, nu se preocupă să

prevadă, şi-a pierdut orice specific divin870.

O ultimă lucrare a lui Lactanţiu la care ne-am oprit în demer-

sul nostru este De ave phoenice. Originea unei astfel de lucrări se

869 Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom,

Iaşi, 2011, p. 91. 870 Lactantius, De ira Dei (Despre mânia lui Dumnezeu), traducere, studiu introduc-

tiv, note şi comentarii de Petru Pistol, Editura Învierea, Timişoara, 2006, p. 49.

298

regăseşte în literatura apocaliptică (III Baruh, 6, 13), Iov (29, 18), în

gândirea egipteană. Teologia egipteană reţine figura zeului autoprodus

Benu, reprezentat adesea ca bâtlan. Apariţia acestuia în mediul acva-

tic este echivalent începutului facerii lumii. Şi el şi fenixul erau fii

Soarelui, potrivit legendei şi Cărţii egipteana a morţilor: ,,Eu sunt

Benu, cel ce provine din Dumnezeu. Eu sunt mărturia a cărei încar-

nare este însuşi trupul meu. Cine e prin urmare acesta? Este Osiris,

Benu (Fenixul)”871. Dar cea mai reuşită reprezentare a Phoenixului o

datorăm mitologiei greceşti în care este definită a fi o pasăre alegori-

că, ce se poate autoincendia periodic renăscând din propria cenuşă,

dotată cu o proverbială longetivitate de la 500 la 92.200 de ani în

funcţie de variantă872. Exemplificarea completă a atitudinii creştine

faţă de Phoenix este cuprinsă în acest poem elegiac de 170 de versuri,

atribuit lui Lactanţiu. Iată legenda: ,,În grădina paradisiacă din Extre-

mul Răsărit locuieşte pasărea heliotropă, satelitul soarelui Phoebus,

ce se hrăneşte cu apa vieţii care curge ca un veşnic botez din izvorul

vivum: ea este marea preoteasă a dumbrăvilor sacre, unică stăpână pe

tainele lui Phoebus, cu viers fermecat. După un mileniu de viaţă por-

neşte spre Siria şi Fenicia – ţară cu numele dat de vârstnica zburătoa-

re – şi, în vârful unui palmier, numit ,,phoinix” de greci tot în cinstea

ei, îşi construieşte din sucuri şi parfumuri un cuib în care, după ce-şi

recomandă sufletul, se aprinde şi moare ca să trăiască. Reînviată din

propria-i cenuşă zboară cu rămăşiţele părintelui în Egipt, escortată de

nenumăraţi oameni şi cete păsăreşti (in coetum), până când ea dispa-

re în curatele brize ale Eterului (,,puri pervenit ad aetheris auras”): O

pasăre, cu soartă şi sfârşit fericit, pentru care Dumnezeu a hotărât să se

nască din sine însăşi. Că o femeie (după sex) sau bărbat, sau niciuna

nici altul, ferice de aceea care nu cultivă legăturile Venerei. Pentru

Phoenix, Venus a murit. Singura ei plăcere stă în moarte. Ea doreşte

dinainte să moară, pentru a se putea naşte. Ea îşi este urmaş, tată, moş-

tenitor, doică, ea îşi are tot timpul pupilă”873.

În doctrină la capitolul cunoaşterii lui Dumnezeu, Lactanţiu

admite o cunoaştere naturală. Dumnezeu e Unul fiindcă e perfect, dar

871 Claudiu T. Arieşan, De Ave Phoenice, în vol. G. I. Tohăneanu 70, Editura Am-

phora, Timişoara, 1995, p. 27-28. (Se va prescurta în continuare De Ave…) 872 Claudiu T. Arieşan, De Ave…, p. 28-29. 873 Claudiu T. Arieşan, op. cit., p. 34.

299

El nu suferă de singurătate, pentru că are pe îngeri, care-L slujesc. Dum-

nezeu a creat lumea din nimic. Învăţătura despre Logos e neclară; El

este cuvântul lui Dumnezeu, adică un duh asemenea celorlalte duhuri,

care sunt îngerii. Personalitatea Sfântului Duh nu apare clar la el, de-

şi n-a chiar negat-o, cum afirmă Ieronim. Biserica adevărată este ace-

ea în care se face mărturisire şi pocăinţă şi în care se curăţă păcatele.

Căsătoria nu se poate desface. Abaterile de la învăţătura creştină sunt

explicabile. Lactanţiu era retor şi filosof, nu teolog, după întreg pro-

cesul formării sale culturale. Apoi era şi primul apusean care încerca

fundamentarea filosofică a creştinismului874.

Scrierile teologice pledează pentru o religie umanistă şi des-

tul de raţionalistă. Picco della Mirandolla, îl socoteşte drept ,,univer-

sitar creştin”, ,,primul adevărat literat creştin”875.

Un al doilea scriitor al epocii, apropiat împăratului Constantin

cel Mare a fost Eusebiu de Cezareea, episcop, teolog şi istoric al creşti-

nătăţii cu un rol major în dezvoltarea Bisericii Creştine în acestă vreme.

Eusebiu din Cezareea a rămas cunoscut în istoria literaturii

creştine prin numeroase lucrări în domeniul istoric fiind un prim arhi-

var al datelor creştinismului primar, dar şi exeget, teolog, apologet şi

polemist. Lucrările sale se disting printr-o mare erudiţie, o bună cu-

noaştere a Scripturii, a istoriei, literaturii antice, cronologiei, filolo-

giei, paleografiei, filosofiei şi geografiei. Multe din lucrările sale au

supravieţuit în decursul timpului mai cu seamă prin marea masă de

informaţii culese din arhive, în bună parte azi dispărute. De aceea,

Eusebiu contează astăzi mai cu seamă ca istoric876.

Eusebiu s-a născut la o dată neprecizată între anii 260 şi 264, oricum înainte de 264 la Cezareea, despre care vorbea în lucrările sa-le a fi ,,oraşul nostru”. Felul cum Eusebiu vorbeşte în lucrările sale despre evrei exclude posibilitatea ca el însuşi să fi fost de origine iuda-ică. Tinereţea şi-a petrecut-o în Palestina şi, aşa cum spunea el însuşi,

874 Constantin Voicu, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bu-

cureşti, 2009, p. 390. 875 Eugen Cizek, Istoria literaturii latine, vol. II, Grupul Editorial Corint, Bucureşti,

2003, p. 445. 876 Emilan Popescu, Prolog, la vol. Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin,

ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, P. S. B., serie nouă, 8, trad. din limba greacă şi note

de Radu Alexandrescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 7.

(Se va prescurta în continuare, Prolog…)

300

ca tânăr a avut prilejul să-l vadă prima oară pe Constantin cel Mare pe când acesta a venit în Palestina (296), ca însoţitor al împăratului Diocleţian (284-305)877. El a primit botezul creştin la Cezareea şi tot aici a primit primele îndrumări religioase. Credo (Simbolul) prezentat la primul sinod ecumenic l-a învăţat tot aici. Educaţia şi-a desăvârşit-o sub îndrumarea preotului Pamfil, adept şi ucenic al lui Origen. A au-diat şi prelegerile celebrului exeget Dorotei din Antiohia, iar pentru finalizarea studiilor a fost şi la Cezareea Philippi. În perioada Marii Persecuţii ce a durat din 303 până în 311, Eusebiu a reuşit în bună mă-sură să finalizeze opera istorică: Crionica, Istoria ecleziastică (cărţile I-VII) şi Introducere elementară generală (păstrată fragmentar). Din pricina persecuţiei a trebuit să meargă la Tyr, apoi în pustiul Tebaidei din Egipt. Tot în perioada acestei persecuţii până în 308 a redactat îm-preună cu Pamfil Apologia lui Origen878. Cartea a VI-a Învinuirile care i se aduc lui Origen este opera lui Eusebiu. După restabilirea păcii pentru Biserică în 313 a fost ales episcop al Cezareei. A partici-pat activ la lucrările sinodului ecumenic de la Niceea (325), iar după acestă dată activitatea literară este şi mai intensă, în această perioadă apar lucrările: Viaţa lui Constantin, Discursul festiv la 30 de ani de domnie (Tricennalia) şi Discursul rostit cu prilejul sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Eusebiu nu a supravieţuit cu mult binefăcătorului său, împăratul Constantin, el murind prin anii 339-340.

Lucrările istorice sunt cele care l-au consacrat, el rămânând pentru eternitate ,,Herodot-ul creştin”. Ele sunt în număr de cinci: Cro-nica, alcătuită în 303, este o primă expunere a istoriei chaldeeilor, a-sirienilor, evreilor, egiptenilor şi romanilor, iar a doua parte constă din tabele cronologice dispuse în coloane paralele însoţite de menţiu-ni privin evenimente importante din Vechiul Testament. Partea a II-a a acestei prelucrări, păstrată într-o traducere armeană din secolul al VI-lea, a fost tradusă în latină de Ieronim şi continuată până în anul 378, anul morţii împăratului Valens. Sub această formă lucrarea a in-fluenţat istoriografia Evului Mediu879. Tot în Cronică, îşi are rădăcinile o altă importantă operă istorică, Istoria bisericească în iniţial în opt cărţi apoi în zece. Tot în acest domeniu al istoriei creştinătăţii timpurii

877 Emilian Popescu, Prolog…, p. 8. 878 Cartea a fost tradusă şi în limba română de Cosmin Daniel Pricop şi tipărită în

volum la Editura Herald, Bucureşti, 2009, p. 25-119. 879 Emilian Popescu, Prolog…, p. 33.

301

este plasată şi lucrarea Despre martirii din Palestina care prezintă persecuţiile din perioada 303-311, deci chiar răstimpul Marii Perse-cuţii declanşată de Diocleţian. Între cei 83 de martiri, Eusebiu creio-nează portretul lui Pamfil, conducătorul şcolii catehetice şi al biblio-tecii din Cezareea Palestinei.

O lucrare panegiric-istorică de astă dată este cea închinată

primului împărat al Constantinopolului, Viaţa lui Constantin. Lucra-

rea este şi un elogiu pe care Eusebiu îl aduce lui Constantin cel Mare,

omul în care acesta vedea pe trimisul lui Dumnezeu pentru a izbăvi

Biserica de persecuţii880. În lucrare Constantin este văzut ca un spri-

jinitor al Creştinismului, un binefăcător al noii religii, de apărător al

dreptei credinţe.

,,Însă, aşa a făcut Constantin şi aşa s-a făcut el de ştire [lumii],

ca un slujitor credincios şi bun ce era, numindu-se şi mărturisindu-se

făţiş rob şi slujitor al Împăratului Celui mai presus de toate, iar Dum-

nezeu n-a zăbovit a-i răspunde pe potrivă, aşezându-l domn şi stăpâ-

nitor, singur biruitor de neînvins şi de neînfrânt între împăraţii din

toate timpurile, pururi învingător şi întotdeauna bucuros să poată în-

china un monument amintirii unei biruinţe asupra vrăjmaşilor; un îm-

părat cum nu ne-a ajuns la auz să fi fost vreodată unul, chiar din cele

mai vechi timpuri (I, 6) […]

Oastea el şi-a întărit-o prin porunci blânde şi chibzuite, pătrun-

se de duhul evlaviei, şi în fruntea ei a ajuns până în ţara britanilor şi

până la popoarele care sălăşluiesc undeva în mijlocul oceanului de la

soare-apune; a supus până în întreg ţinutul sciţilor cel fărâmiţat spre

miazănoapte între mii de neamuri barbare nestatornice”. (I, 8, 2)881.

Prin lucrările sale, în special cele istorice, Eusebiu încearcă

să demonstreze, mai mult prin fapte istorice decât numai prin argu-

mente dialectice, faptul că Hristos şi creştinismul au o mai mare ve-

chime şi că istoria creştinismului este universală. Şi aceasta a făcut-o

drept răspuns la repetatele acuzaţii păgâne potrivit cărora creştinismul

era prea recent şi prea provincial ca să merite o atenţie deosebită882.

880 Emilian Popescu, op. cit., p. 24. 881 Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin, ediţia a II-a, revizuită şi adă-

ugită, P. S. B., serie nouă 8, trad. din limba greacă de Radu Alexandrescu, Editura

Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 88-89. 882 Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei, I, Naşterea tra-

diţiei universale (100-600), trad. de Silvia Palade, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 62-63.

302

Un alt literat care se adresează lui Constantin este Gaius

Aquilinus Iuvencus, poet spaniol de origine nobilă (născut probabil

la Illiberis, lângă actualul oraş Granada, care a scris, în 329-330 după

cum ne spune Ieronim patru Cărţi ale Evanghelilor (vangheliorul li-

bri). Opera prin forma ei literară inaugurează parafraza în versuri a

textului sacru: parafraza era de fapt o invenţie care s-a bucurat de mul-

tă apreciere în Antichitatea târzie, atât în spaţiul latin, cât şi în cel grec.

Iuvencus rescrie în hexametri cele patru Evanghelii, nu în sensul de

carte, ci în sensul că încearcă să preia numărul acestora pentru nara-

ţiune, textul de bază îl reprezintă Matei, iar celelalte sunt folosite ca

inserţiuni883.

Cele câteva note de literatură creştină din vremea împăratu-

lui Constantin nu au vreun caracter exhaustiv, ci mai mult doresc să

sublineze contribuţia directă sau indirectă a împăratului la cristaliza-

rea unui nou gen literar, cel al literaturii creştine. De aceea a fost evi-

tată voit literatura Pustiei, contemporană împăratului, scrierile Sfân-

tului Antanasie cel Mare şi contribuţia magiştrilor Arnobiu de Sica

pentru Lactanţiu şi Pamfil pentru Eusebiu de Cezareea la dezvoltarea

literară a învăţăceilor lor.

883 Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine…, p. 442-443.

303

CUPRINS

Predoslovie ......................................................................................... 5

Aspecte din istoria paleocreştinismului din Banat.............................. 7

Spiritualitatea daco-romanilor .......................................................... 12

Istoria romanităţii românilor. Privire generală ................................. 25

Aspecte bisericeşti ale culturii româneşti din Banat ......................... 32

Mărturii lingvistice – începuturile limbajului liturgic românesc ........ 37

Provincia Dacia, coordonate istorice şi geografice ........................... 48

Incursiune în opera protopopului Mihail Gaşpar .............................. 56

Satul în opera literară a protopopului Mihail Gaşpar ....................... 67

Viaţa protopopului bănăţean Mihail Gaşpar (1881-1929) ................ 75

Ierarhie, teologie şi viaţă creştină la Dunărea de Jos ........................ 93

Viaţa bisericească a românilor bănăţeni de la origini până la

mijlocul secolului al XX-lea ........................................................... 101

Privire critică asupra începuturilor literaturii religioase bănăţene .... 119

Paleocreştinismul în Dacia Romană ............................................... 132

Contribuţia scriitorului Camil Petrescu la dezvoltarea presei

literare din Banat ............................................................................ 142

Contribuţia vlădicii Elie Miron Cristea la dezvoltarea culturii

româneşti. Etape semnificative ....................................................... 147

Academia Română şi satul românesc. O colaborare jurnalistică

Acad. Păun Ion Otiman şi ,,Vatră nouă” ........................................ 167

Activitatea literară a lui Vasile Loichiţă la Caransebeş .................. 172

Istorie şi viaţă bisericească la Gătaia .............................................. 188

Legăturile împăratului Constantin cel Mare cu protoromânii din

nordul Dunării ................................................................................ 217

Un simbol al Bocşei – Tata Oancea ................................................ 225

Contribuţia lui Romulus Vuia la dezvoltarea etnografiei bănăţene .. 231

Disciplina clerului ortodox în lumina Dreptului canonic ............... 239

Viaţa religioasă în opera literară a lui Mihail Gaşpar ..................... 244

Icoana ortodoxă, fereastră spre cer ................................................. 249

Actualitatea învăţământului catehetic parohial ............................... 257

Conceptul de ecleziologie organică la Sfântul Andrei Şaguna ....... 263

Valori religioase în opera magistrului G. I. Tohăneanu ................. 275

Contribuţia împăratului Constantin cel Mare la dezvoltarea

literaturii creştine ............................................................................ 290