1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

ȘCOALA DOCTORALĂ SFÂNTUL NICODIM

DOMENIUL: TEOLOGIE

DISCIPLINA: MISIOLOGIE ȘI ECUMENISM

CONCEPTUALIZARE ȘI INCULTURAȚIE ÎN TEOLOGIA

ORTODOXĂ ACTUALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

COORDONATOR

ARHD. CONF. UNIV. DR. CĂLINA GELU

DOCTORAND

PR. MARIAN GROZOIU

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

2020

2

Subsemnatul, Pr. GROZOIU MARIAN, doctorand înmatriculat în anul 2015, în

domeniul TEOLOGIE, cu referire la teza de doctorat CONCEPTUALIZARE ȘI

INCULTURAȚIE ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ ACTUALĂ, îndrumat în cercetarea

științifică de ARHD. CONF. UNIV. DR. CĂLINA GELU, prezint următorul rezumat:

Inculturaţia, ca model de încreştinare, evanghelizare şi re-evanghelizare este un concept

și un procedeu misionar ce presupune întâlnirea dintre Evanghelie şi cultură sau culturi, luând

în calcul toate aspectele ce decurg din această coeziune, ca de exemplu, cunoașterea Sfintei

Scripturi şi a Sfintei Tradiții, pregătirea personalului misionar, cunoașterea temeinică a culturii

care face obiectul revelării adevărurilor creștine, învățarea limbii, a tradițiilor, a obiceiurilor şi

a tuturor caracteristicilor sociale, economice şi religioase ce proiectează şi definește cultura în

discuție.

Scopul și argumentarea temei

„Conceptualizare și inculturație în teologia ortodoxă actuală” este subiectul pe care l-

am abordat în această cerectare istorico-analitică din domeniul teologiei misiologice. Despre

această temă nu s-a scris foarte mult în rândul profesorilor de misiologie şi a teologilor din ţara

noastră, întrucât ea reprezintă o dezbatere relativ-recentă în cadrul spiritualității și a culturii

ortodoxe. În vederea realizării acestui demers științific ne-am propus să evidențiem

promovarea metodei inculturaţiei, care nu este una nouă în esenţă, ci ea însoţeşte procesul

evanghelizării pe toată perioada istoriei creştinismului. Doar termenul de „inculturaţie” este

relativ nou, şi este interesant procesul impunerii, modul înţelegerii, al acceptării sau

neacceptării lui în contextul teologiei misionare.

În mod concret, inculturaţia înseamnă prezentarea lui Dumnezeu omului, şi exprimă

consecințele şi beneficiile ce se realizează din această relație, revelație şi împărtășire. În acest

sens, cultura joacă un rol vital și esențial în acest demers misionar, pedagogic și spiritual-

experiențial. Ceea ce îi este imperios necesar și benefic fiecărei culturi este acceptarea lucrării

iconomice a lui Dumnezeu, adică a lui Hristos-Cuvântul întrupat și prezent în fiecare dintre

ele, încă de la creația lumii sau de la începutul lor ca structuri comunitare umane. Prin revelația

naturală Hristos lucrează prin logoii Săi sau prin rațiunile sădite în aceste culturi pentru a-și

face cunoscută puterea și dumnezeirea Sa. Datorită Întrupării Logosului divin în persoana

3

istorică a lui Iisus Hristos în cultura iudaică, revelația și iconmia mântuitoare a devenit mai

clară și mai deslușită prin intermediul învățăturilor, actelor și a prezenței Sale în lume, pe care

le-a inculturat într-o Evanghelie destinată să fie „culturalizată” spre răscumpărarea tuturor

oamenilor. Numai din această perspectivă, inculturația invită oamenii și societățile lor la

primirea directă a unei revelații supranaturale și suficientă cunoașterii despre Dumnezeu, la o

lucrare de creștere și îmbogățire spirituală a acestora și la o schimbare totală a modului de

viețuire și conduită. Astfel, inculturația caută să transpună credința creștină în ethosul

comunitar al fiecărei culturi, iar aceasta să devină un mod de viață pentru toți oamenii. Fără

îndoială, particularitățile unei culturi, elementele, valorile și tradițiile sale proprii și pozitive nu

vor fi afectate sau ignorate de mesajul evanghelic, ci din contră, îmbogățite și destinate să

îndeplinească adevăratele scopuri și direcții autentice, în vederea desăvârșirii și mântuirii

oamenilor.

Stadiul cercetării

În cadrul cercetării noastre ne-am propus să evidențiem rolul inculturaţiei ca proces

misionar şi să arătăm că analizele, metodele şi practicile de evanghelizare dezvoltate de

teologia occidentală în legătură cu acest procedeu pot fi adaptate fără probleme la misiunea

Bisericii Ortodoxe, în special la cea din România. Generalizarea teologiei inculturației și

aplicabilitatea ei cu succes în misiunile înteprinse de Bisericile din Apus în diverse părți ale

lumii a atras a atenţia cercurilor de teologi și misionari ortodocși de pretutindeni, constatându-

se o deschidere şi o preocupare fără precedent pentru promovarea şi implementarea acestei noi

metode de propovăduire și reactualizare a noțiunilor și a experiențelor legate de aspectul

credinței prin Evanghelie.

Luând în considerare faptul că cele mai importante confesiuni creștine își au propriile

lor modalități de convertire și activitate misionară, pe care le-au dezvoltat și aplicat cu succes

de-alungul timpului și în anumite contexte (favorabile sau nefavorabile) sau în diverse culturi

ale lumii, inculturația (atât ca noțiune, cât și ca proces) adună, analizează și elaborează cele

mai potrivite căi de proliferare ale Evangheliei și de păstrare și trăire a adevărurilor revelate.

Din acest punct de vedere, Ortodoxia își pune la dispoziție întregul ei depozit doctrinar și

efectiv misionar în slujba omului și al afirmării credinței celei adevărate, dar în același

timp,datorită inculturației, ea se inspiră, adoptă sau întrebuințează acele direcții misionare

corecte și eficace, rezultate din practica evanghelică a celorlalte confesiuni. În acest cadru oferit

de inculturație, Biserica noastră își împărtășește valorile sale dobândite și debordează un

ecumenism sincer și deschis spre dialog, înțelegere și acceptare a celorlalți, căutând să pună în

4

evidență aspectele, calitățile și elementele pozitive ale mărturisirii creștine și nu însușirile

negative care dezbină sau despart.

Subiectul inculturației fiind de actualitate s-a regăsit în câteva studii și reviste de

specialitate din țara noastră, fiind tratat mai mult ca un concept general, sinonim sau derivat al

termenului de „misiune”. Nicio abordare de până acum nu a prezentat principiile teologice de

fundamentare și de relaționare ale inculturației în acțiunea de difuzare și conservare a credinței

creștine în culturile recipiente și nici nu au fost prezentate metodologiile și formele specifice

ale procesului de care ne ocupăm. Din această perspectivă, lucrarea de față urmărește

prezentarea generală și înțelegerea inculturației în toate cele trei mari confesiuni, însă accentul

cercetării noastre cade pe identificarea specificității metodologiilor implicate în istoria

poporului nostru, și mai ales, pe cele ale contextului de după 1989 până în prezent. Ca atare,

studiul nostru încearcă să aducă elemente importante, originale și inedite, asupra cunoașterii

subiectului inculturației în teologia românească și asupra aplicabilității ei în practica

misionarismului creștin universal.

Introducerea conceptului de inculturație în teologia noastră de către distinșii teologi

români Dumitru Popescu și Ion Bria ne-au încurajat să aprofundăm și să descoperim

principalele beneficii, oportunități și întrebuințări în acțiunile pastorale și misionare ale

Bisericii Ortodoxe din România.

Obiectul inculturației fiind cultura, studiile teologice asupra acestui domeniu în limba

română au fost pe larg abordate și dezvoltate. Însă, lipsa surselor teologice sau misionare în

legătură cu conceptul sau procesul inculturației ortodoxe din țara noastră ne-a determinat să

cecetăm intens diferite cărți, studii sau articole ale unor autori străini, care ne-au inspirat în

mod lămuritor și constructiv prin analizele lor asupra acestui procedeu. Datorită lor,

considerăm că am atins o mare parte din noțiunile și problematicile inculturației și am putut

direcționa cercetarea noastră înspre o cunoaștere, o evaluare și o dezvoltare benefică

domeniilor teologiei, și mai ales, înspre dinamica importanței misiunii și pastorației Bisericii

din România.

Metodologii de lucru

Din punct de vedere ale metodologiei de lucru în editarea și cercetarea subiectului

prezent am urmat principiile expunerii istorice, al investigării și examinării analitice și al

abordării sintetice, încercând să combinăm într-o manieră complementară și originală toate

aceste procedee științifice pentru a sublinia și promova importanța teologică a procesului de

inculturație în misiunea de evanghelizare. Având în vedere vastitatea și complexitatea

5

domeniului de cercetare, precum și generalizarea lui în teologiile catolice și protestante am

considerat că este necesar să surprindem acele abordări sau poziționări conforme cu învățăturile

de credință ortodoxe.

Sursele

Sursele sau materialele care au stat la baza cercetării noastre au fost constituite din

studii, articole, cărți, izvoare, disertații, jurnale și editoriale din presa teologică, interviuri sau

accesări ale unor site-uri religioase și confesionale, existente pe internet. Cele mai multe dintre

ele ne-au survenit ca urmare a participării noastre succesive (în perioada de vară a anilor 2016,

2017, 2018) la Colocviile Doctorale ale Institutului Evanghelic din Osijek (Croația) și la

Conferințele misionare (The Central and Eastern European Association for Mission Studies-

CEEAMS) la care am fost prezenți ca membri înscriși, din 2016 până în prezent. În cadrul

acestui Institut am beneficiat de numărul imens de volume, cărți și reviste (peste 130.000, în

limba engleză, franceză croată, italiană, germană sau chiar română) pe care le administrează

Biblioteca Seminarului din Osijek (ETS). Pentru îmbogățirea cunoștiințelor noastre legate de

subiectul dezbătut, am mai folosit și sursele considerabile ale Bibliotecii Județene „Teodor și

Aristia Aman” din Craiova, ale Bibliotecii Facultății de Teologie-Craiova, cât și pe cele din

colecția proprie.

Cadrul general al lucrării

Lucrarea este structurată în 7 capitole, precedate de o introducere și urmate de

concluziile generale și de o vastă bibliografie compusă din autori străini și autohtoni.

În primul capitol am căutat să fundamentăm teologic înțelegerea procesului de

inculturație pe care ne-am propus să-l prezentăm argumentat în raport cu paradigmele actelor

iconomiei mântuitoare realizate de cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi-Iisus Hristos-

Logosul înnomenit și venit în cultura noastră umană pentru a o răscumpăra și salva. Din acest

punct de vedere, Hristos devine atât subiectul inculturației, cât și obiectul acesteia. El a

participat și a „semănat” în creație și în umanitate rațiunile sale revelatoare, iar culturile și

oamenii au căutat prin civilizație și înțelepciune să perceapă și să înțeleagă scopul lor și al Celui

ce a ordonat viața și sensul existenței. Din cauza păcatului în lume și al instaurării unor

comportamente și atitudini inadecvate, imorale în raport cu divinitatea și cu conduita

ontologică umană, majoritatea comunităților și societăților de viață au impregnat revelația

autentică de „negura iluminării” excentrice și egoiste despre Dumnezeu, ajungând în ipostazele

6

necunoașterii și ale depărtării (aproape) totale față de El. Din acest considerent, Iisus Hristos

vine și își oferă dragostea și ajutorul Său pentru „luminarea” și izbăvirea tuturor oamenilor și

a culturilor din robia morții și a osândei, aducându-Se pe Sine Însuși Jertfă de ispășire pentru

nedreptățile tuturor, iar Evanghelia Sa ca „medicament” al corectării și viețuirii autentice. Nu

putea lipsi din această operă eliberatoare și mântuitoare Duhul Mângâietor, trimis de Fiul în

lume(Ioan 14,26), pentru a actualiza și restaura iubirea, unitatea și credința răscumpărătoare în

culturi și între oameni, și în raportul acestora vizavi de Dumnezeu. Duhul Sfânt inițiază

Biserica comunitară văzută prin actul de la Cincizecime, pe care o „culturalizează” în diferite

medii și locuri, datorită prezenței și acceptării convertirii primilor creștini, care făceau parte

„din toate neamurile de sub cer”(Fapte cap. 2, v.5 și v. 9-10). Astfel, cultura devine o

componentă expresă și importantă a Evangheliei și a Bisericii, întrucât misionarii „marii

trimiteri”(Matei 28, 19-20) interacționează sau lucrează direct în ea, luând contact cu practicile

uzuale de existență ale oamenilor, cu tradiția, religia, arta ori civilizația istorică a societății

în discuție.

Din punct de vedere sociologic și antropologic, am prezentat cultura ca domeniu al

activității umane, aducând în atenție câteva clasificări primare sau tipuri culturale primitive

sau civilizate, continuând apoi cu evaluarea sistemelor unanim-acceptate de cercetătorii în

domeniu a modelelor premodernismului, modernismului, postmodernismului sau

paramodernismului din contextele apropiate ale zilelor noastre.

Prin inculturație se transmite întreg sistemul valorilor de credinţă, obiceiurile sau

comportamentele de viețuire și experiență, de la un grup cultural(încreștinat deja) către altul(în

devenire). Scopul inculturației este acela al mântuirii sau desăvârșirii culturilor, adică al

oamenilor ce le compun și doresc să se realizeze ontologic și spiritual.

Ceea ce trebuie avut în vedere în activitatea inculturației este faptul că propovăduirea

și misiunea de a face cunoscută Evanghelia într-o cultură, este un proces cultural. Din acest

punct de vedere, subiecții destinați primirii creștinismului fac parte dintr-un sistem cultural cu

arealul lor geografic propriu, cu istoria, tradițiile sau tabieturile împământenite în comunitatea

definită de aceștia. Totodată, inculturația presupune o prezentare a Evangheliei într-o cultură

unde vom întâlni nenumărate elemente sincretiste, ceea ce va face ca înțelesul credinței să nu

fie prezentat într-o formă deplină sau într-o stare autentică pură.

Inculturația respectă orice cultură și activează pentru îmbunătățirea calității și realizării

etice a acestora. Cultura este casa inculturației. Fără cultură nu ar exista acest proces misionar.

7

În capitolul al doilea ne-am raportat în mod direct asupra titlului lucrării

„Conceptualizare și inculturație în teologia ortodoxă actuală”, căutând expres să examinăm

modelul procesului misionar de inculturație, mai întâi, ca un concept teoretic, lexical și teologic

cu toate sensurile și ramificațiile istorice și contextuale care au presupus înțelegerea misiunii

până la dezvoltarea și întrebuințarea lui până astăzi, și apoi, ca un model practic care inspiră

formele de misiune, propovăduire, evanghelizare sau pastorație în rândul culturilor și al

oamenilor.

Până la definirea şi stabilirea inculturaţiei a fost necesar un îndelungat proces de creare

şi recunoaştere a unor termeni specifici, care să evidenţieze cu exactitate rolul şi formele

mesajului evanghelic şi al misiunii creştine în raporturile iniţiate şi desfăşurate, vizavi de

culturile şi tradiţiile umane. Este important să precizăm că scopul evanghelizării şi al

răspândirii credinţei a depins indubitabil de realizarea cât mai obiectivă a misiunii. Iniţiatorii

autorizaţi ai misiunilor creştine au întrebuinţat şi au adoptat diverşi termeni specifici limbii şi

culturilor din care făceau parte sau anumite concepte din limbile naţiunilor cărora li se adresa

Evanghelia. Cert este faptul că, subiecţii propovăduirii creştine au folosit aceşti termeni tocmai

pentru a defini mai bine misiunea şi activitatea lor.

Nevoia unei perfecționări metodologice şi crearea unui cadru formal al predicării

credinţei au constituit preocupările permanente ale activiştilor misionari, încă din perioada

Bisericii primare. Intenţiile lor au fost cât se poate de clare: răspândirea sau vestirea cât mai

obiectivă, mai rapidă şi mai eficientă a Evangheliei în teritoriile şi culturile lumii.

Mesajul învăţăturii despre Hristos trebuia transmis într-un mod cât mai clar şi cât mai

simplu, pentru a fi uşor de înţeles şi pentru a se adapta la nevoile sufleteşti ale ascultătorilor.

Modalitatea de transmitere s-a făcut prin intermediul învăţăturilor, mărturiilor, predicilor,

cuvântărilor, parenezelor, exegezelor, etc, prin care se urmărea atragerea şi convertirea

păgânilor şi a celor fără de credinţă la înţelegerea şi urmarea Evangheliei mântuitoare.

Dezvoltările din domeniul misiunii a cuprins multe aspecte şi ele s-au datorat acestor

inițiative evanghelice care au ajutat la promovarea şi răspândirea a nenumărate abordări

misionare, atât la nivel conceptual, cât şi la nivel practic sau al experienţelor directe din terenul

convertirii şi al mărturisirii creştine.

Astfel, potrivit scopului nostru, conceptualizarea inculturației a apărut ca o analiză de

identificare graduală a termenilor misionari primari și general-acceptați, sau ca o acțiune de

constatare analitică sau hermeneutică a celor derivați, transformați, evoluați sau mai noi,

potrivit întrebuințărilor conforme misiunilor dezvoltate de cele mai importante confesiuni

creștine(ortodocși, catolici, sau protestanți). Prin această prezentare de sinteză a termenilor

8

acțiunii și activității misionare, am dorit să evidențiem carcteristicile și implicațiile evidente

ale inculturației și formele identice misionare care se suprapun și transpar din înțelegerea și

alăturarea lor la acest proces. Totodată, fiecare dintre termenii afiliați misiunii se referă la o

dimensiune particulară a acțiunii, în această relație dintre Evanghelie și Cultură. Spre exemplu,

termenii clasici ai misiunii (propovăduire, mărturie, învățare, predicare) sunt caracteristici

teologiei istorice și denotă prezentarea directă și conștiincioasă a învățăturii și a credinței

Bisericii în întreaga lume, fără a implica neapărat un sistem sau un proces holistic de cunoaștere

al culturilor. Pe când termenii mai noi ai dezvoltării inculturației și evanghelizării (aculturare,

enculturare, acomodare, indigenizare, contextualizare, interculturare), oferă o importanță mai

însemnată culturilor și valorilor acestora, articulând posibilitatea afirmării lor locale și a

interpretării unui conținut teologic și dogmatic, inedit și originar. Totuși, printre carențele

periculoase remarcate din implementarea acestor concepte procesuale evoluate s-au sesizat

unele aspecte legate de sincretism, de exacerbare a unui multiculturalism sau pluralism cultural

discreditar sau de implicare a credinței în zonele „liberale” și „seculare” ale preocupărilor

politice, economice și geostrategice.

Ortodoxia acceptă termenul și procesul unei inculturații sănătose, în cadrul specific și

delimitat al culturilor, respectând valorile și elementele benefice cunoașterii evanghelice ale

acestora, încercând să prezinte Adevărul într-o formă cât mai autorizată și mai precisă în raport

cu Revelația, pentru a conduce societățile și civilizațiile la transformarea, îmbogățirea și la

răscumpărarea sau mântuirea lor.

O conceptualizare a inculturaţiei şi o înţelegere a termenilor legaţi de propovăduirea

creştină este necesară, întrucât acest proces înmagazinează şi însumează totalitatea conceptelor

şi a metodelor de evanghelizare, şi în acelaşi timp, acest demers ne ajută să cunoaştem mai bine

procesul de răspândire şi permanentizare a Evangheliei Împărăţiei.

În capitolul III am urmărit prezentarea istorică a misiunilor catolice de la apariția

ordinului monahal benedectin până în epoca modernă, analizând, apoi, hotărârile și

implicațiille metodologice în materie de catehizare și evanghelizare, emise de Conciliul I și II

Vatican. În această expunere contextuală a activităților de convertire la catolicism am remarcat

inițiativele itinerate desfășurate de călugării benedectini, franciscani, dominicani și iezuiți,

deschiderea și interesul lor misionar față de culturi și popoare, precum și elaborarea punctuală

și potrivită a etapelor de acomodare și indigenizare a credinței. În acest sens, amintim de

preocuparea misiologică și de dezvoltarea unor colegii misionare catolice, încă din perioada

secolului al XIII-lea.

9

Etapele cruciadelor și ale inchiziției marchează o scădere a prestigiului și a încrederii

în instituția eclesială apuseană, însă tot grupurile monahale sunt cele care câștigă încrederea

oamenilor și cele care devin principalul instrument al misiunii, al reformării Bisericii, al

exprimării și manifestărilor culturale și al principiilor de dezvoltare a societății europene.

În timpul marilor descoperiri și după reforma protestantă din secolul al XVI-lea,

misiunea catolică se caracterizează prin impunerea și asocierea credinței sale la tipul

colonialist sau imperialist în lumea popoarelor ocupate de cuceritorii apuseni în regiunile

Americii Latine, Asiei sau Africii. Totodată, măsurile de uniformizare a ritului romanic și

introducerea limbii latine în cult, precum și interzicerea unor abordări inculturative a

activităților de convertire pe suspiciunea devierii de la normal au îngreunat și redus numărul

misiunilor catolice. Deși au fost înregistrate unele succese răsunătoare misionare prin folosirea

unor studii și practici de evanghelizare reinterpretativă a culturilor prin analogie și simbolism,

prin adoptarea îmbrăcăminții și a portului indigen, prin traducerea Scripturii și a cărților de cult

în limba autohtonilor ce urmau sa fie convertiți, cei mai importanți reprezentanți ai convertirii

catolice (Francis Xavier, Alexandro Valignano, Matteo Rici, Roberto de Nobili sau Gonçalo

da Silveira) au fost opriți și judecați de superiorii lor pentru aceste metode considerate

„neconforme” și „neadecvate”. În felul acesta, înteprinderile misionare și modalitățile inițiale

ale inculturației au fost sistate sau întrerupte, iar în perioada iluministă Biserica a preferat să

adopte poziția incapsulării și a confruntării directe cu ideologiile raționaliste și seculariste ale

modernismului, care contestau și acuzau catolicismul de cele mai grave orori ale istoriei și de

nesustenabilitatea adevărurilor sale în fața legilor concrete ale existenței și gândirii.

Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Biserica își reconsideră

poziția sa față de culturile moderne și încearcă să-și găsească și să-și afirme rolul ei în

dezvoltarea capacităților umane ale bunăstării și spiritului comunitar. Astfel, la Conciliile I și

II Vatican, catolicismul propune susținerea oamenilor de pretutindeni în afirmarea propriei

conștiințe, spre cele mai bune alegeri ale vieții și credinței, încurajează dialogul între culturi și

religii, pacea, comuniunea, drepturile oamenilor, dezvoltarea socială și apărarea mediului și a

societăților vulnerabile de exploatare și injustiție. Potrivit acestor doleanțe, e limpede că

misunea Bisericii romano-catolice s-a orientat spre acceptarea, înțelegerea și convertirea

culturilor.

Documentele de la Vatican II rămân o sursă folositoare şi de referinţă în afirmarea şi

prezentarea valorilor creştine şi a bogăţiilor spirituale ale Bisericii faţă de structura

modernismului. Asumarea erorilor din trecut ale catolicismului, deschiderea faţă de sistemele

de gândire sau ideologice ale lumii secularizante, identificarea şi încercarea de rezolvare a

10

problemelor legate de globalism, migraţie sau ecologie sunt doar câteva aspecte ale încercării

Bisericii din Apus de a-şi forma o nouă direcţie misionară şi de a aborda provocările societăţii

umane. Din acest moment, culturile umane cu toate carateristicile lor au devenit „o țintă” a

evanghelizării, prin noile metode elaborate și fundamentate de diferite organisme în domeniu,

sprijinite de papalitate. Prin instituționalizarea sa în întreaga Biserică romano-catolică, procesul

de inculturație a fost creditat și încredințat misionarilor să dezvolte raporturi de reciprocitate

dialogică între Evanghelie și culturi și să formeze noi oportunități de expimare și mărturisire a

credinței. În prezent, conceptul inculturației este accepat de majoritatea teologilor catolici din

Asia, Africa, America Latină și o parte din America de Nord, în timp ce în Europa și în celelalte

regiuni de rit romanic, majoritatea misionarilor întrebuințează termenul de contextualizare.

Teologiile și elaborările metodologice ulterioare Conciliului II Vatican au promovat

procesul inculturației, al contextualizării și al pluralismului cultural în relația dintre Biserică și

celelalte societăți umane.

În capitolul IV, reluăm aceiași prezentare istorică a misiunilor, însă, de data aceasta a

confesiunii protestante. Începând cu secolul al XVI-lea, opozanții catolicismului, sprijiniți de

unele cercuri politice și de stat din Europa centrală și de Vest își arogă denumirea de

protestanți, legitimând o nouă credință re-formată, fundamentată pe adevărurile și interpretarea

expresă a Sfintei Scripturi (sola Scriptura) și pe o pretinsă conduită de manifestare a

experiențelor spirituale continuatoare modelului Bisericii primare. Cele mai importante

personaje ale reformei, Martin Luther și Jean Calvin, formează două denominațiuni puternice

și zeloase (luteranii și reformații), construite după genul și ambiția acestora, în spiritul unor

viziuni liberale asupra credinței (sola fidae) și asupra justificării oprei de mântuire, care, în

opinia lor, nu este un act al omului, ci o lucrare expresă (sola gratia) a lui Dumnezeu.

Din această perspectivă, misiunea protestantă inițială devine „misiunea celor aleși”,

desfășurată prin susținere financiară din partea comunității sau a Statului, de către grupuri

organizate itinerante și voluntare, fiecare membru îndeplinind activități specifice învățării,

practicării și răspândirii credinței. Datorită școlilor și universităților(academiilor) de prestigiu

apusene (Wittemberg, Leipzig, Heidelberg, Geneva, iar mai târziu Halle sau Cambridge) la

care au studiat cei mai renumiți reprezentanți ai protestantismului, activitățile misionare au

devenit mai elaborate și mai metodologice, iar scrierile lor reproduse și distribuite prin

intermediul tiparului abia inventat, au contribuit la acceptarea pe scară largă a acestor

denominațiuni reformatoare, în țări precum Germania, Franța, Olanda, Belgia, Scoția, Anglia,

Cehia, Austria, Ungaria și Transilvania.

11

Secolele XVII și XVIII se caracterizează prin misiuni alăturate doleanțelor politice de

colonizare și imperialism ale țărilor și puterilor în care protestantismul a fost acceptat, toate

aceste inițiative (de propagatio) pornind către toată lumea, din cele mai importante puncte

maritime ale Europei. Tot în această perioadă apar „societățile misionare”, după modelul

instituției înființate de reformatul John Eliot (1604-1690), numită Society for the Propagation

of Gospel (Societatea pentru răspândirea Evangheliei). Principala metodă a acestor organizații

a fost aceea a „extragerii” credincioșilor din mediul sau din cultura lor pentru a li se inocula

noile învățături. Mai târziu, John Wesley, Francis Asbury sau William Carey direcționează

„societățile” lor spre o misiune a adaptării mesajului creștin la culturile indigene, în special, la

problemele legate de sărăcie, nedreptate socială, analfabetism sau abolirea sclaviei.

În secolul XIX, societățile misionare continuă să dezvolte noi principii de activitate

practică de evanghelizare, însă intenția lor este să formeze Biserici locale indigene conduse de

pastori autohtoni și guvernate potrivit celor trei caracteristici (three selfs), inventate de Henry

Venn și Rufus Anderson: autofinanţarea(self-supporting), autoguvernarea(self-govering) şi

auto propagarea sau răspândirea(self-propagating).

Tot în secolul XIX, se încearcă crearea unui front comun al tuturor protestanților în

materie de credință și misiune, din care va rezulta apariția cultului sau denominațiunii

evangheliste. Întrunirile periodice de pe parcursul acestui secol, precum și cele din secolul

XX(Edinbourgh-1910, New York-1921, Ierusalim-1928, Madras-1938, Whitby-1947) au

condus la apariția Consiliului Mondial al Bisericilor(WCC), care a avut loc în anul 1948, la

Amsterdam. Cele mai importante reuniuni și dezbateri ale evangheliștilor s-au ținut la

Lausanne(Elveția) în 1974 și la Cape Town(Australia) în 2010, unde s-au alcătuit actele

normative ale credinței evanghelice și principalele obiectivele ale convertirii și ale activităților

sociale. Printre cei mai renumiți promotori și susținători ai cultului evanghelic se numără

Harold John Ockenga și Billy Graham, cel din urmă sponsorizând nenumărate inițiative

misionare și făcând „lobby” pentru introducerea termenului de „contextualizare” în întreaga

suflare protestantă.

În finalul capitolului, am prezentat câteva procedee analitice și în concordanță cu

procesul inculturației, elaborate de unii dintre cei mai reprezentativi protestanți: Eugene Nida,

Paul Tilich și Karl Barth.

Potrivit analizei noastre, în legătură teologia și misiologia protestantă, menționăm că

termenul inculturației este folosit și acceptat în mod analog și într-o relație apropiată cu cel de

contextualizare. Analizând manifestările protestante în ceea ce privește inițiativele misionare,

în vederea reperării unor elemente ale inculturației am constatat numărul mare al metodelor de

12

abordare pe terenul evanghelizării, acestea contribuind semnificativ la bogăția terminologiei și

a modalităților practice ale misiologiei teologice. Spre exemplu, publicațiile lui Luther(tratatele

sale dogmatice, broșurile, predicile, „Micul catehism” sau traducerea Noului Testament în

limba germană), sau scrierile lui Calvin cu privire la reformatarea noii Biserici și la organizarea

ei(„Instituţiile religiei creştine” sau „Hotărârile bisericeşti”) constituie surse apreciabile și

inedite ale raportării Evangheliei la cultura indigenă și ne propune să depingem nenumărate

modele ale implementării acestui creștinim confesional, contextual și excentric. De asemenea,

„societățile misionare”protestante au dezvoltat principiile indigenizării/contextualizării și ale

activităților sociale voluntare în toată lumea, contribuind la cea mai prolifică activitate de

convertire la creștinsim, din perioada epocii moderne și postmoderne.

Începând cu capitolul V până la finalul lucrării, abordarea studiului nostru asupra

procesului inculturației va fi dezbătut numai din punct de vedere ortodox, încercând să

identificăm elementele și metodele speciale și proprii misiunii răsăritene. Aici vom recurge la

aceleași principii teologice de fundamentare a inculturației, mult mai elaborate și mult mai

detaliate în formă și conținut, datorită înțelegerilor și dezvoltărilor învățăturilor dogmatice și a

celor pedagogico-pastorale și misionare, păstrate și transmise într-o formă nealterată și

autentică. Totodată, vom sublinia aspectele misionare care decurg din analiza și diseminarea

unor principii și termeni pe care Ortodoxia îi prețuiește și le acordă o importanță deosebită în

teologia sa.

Pentru Ortodoxie, cultura este inculturarea lui Dumnezeu în creație și împărtășirea Sa

iubitoare către toate făpturile. Cultivarea Universului de către Dumnezeu, cu toate existențele

sale reprezintă paradigma lucrării oamenilor în culturile lor proprii. Numai în sensul acesta

înțelegem porunca dată de Atotputernic, protopărinților noștri de a lucra „pământul” și de a le

destina un scop al ascultării, înțelegerii și iubirii față El (Facere I , 28-29). Prin urmare, această

instituire a culturii umane o face Dumnezeu prin așezarea lui Adam și al Evei în creația Sa,

având ca obiectiv, ca ei să-și dezvolte capacitățile lor raționale și spirituale prin contemplarea

darurilor și ale existențelor pe care El le-a făcut, și tot ei, să se perfecționeze potrivit

„asemănării” Sale, în iubire și în sfințenie. În această operă, păcatul protopărinților a intervenit

negativ și a diminuat semnificativ șansele desăvârșirii lor, iar în această dimensiune a vieții

coruptibile a apărut consecința morții.

În istoria formării și dezvoltării comunităților umane, antiteza dintre ascultare și

neasculatre produce iubirea sau răzvrătirea oamenilor și a culturilor lor față de legea lui

Dumnezeu. Ca răspuns, Dumnezeu se revelează sau își descoperă tainele existenței Sale și

13

scopul autentic al vieții umane numai în măsura unei dechideri spre conlucrare și împlinire a

poruncilor divine.

În mod concret, inculturația Mântuitorului Hristos într-o cultură umană specifică se

produce prin actul Întrupării și devenirii Sale personale istorice, de cetățean iudeu. Planul Său

este ca El să incultureze Evanghelia Sa acestei culturi, iar mai departe, să o extindă la toate

neamurile. Astfel, prin Întruparea Sa, Iisus revelează iubirea Sfintei Treimi în umanitate și

face posibilă răscumpărarea și mântuirea tuturor, prin Jertfa sa de pe Cruce, pe care o

inculturează ca fundament al credinței, al împăcării cu Dumnezeu-Tatăl și al salvării lor.

Culturile primesc Vestea cea bună prin misiunea apostolilor și ucenicilor Domnului și prin

ajutorul Duhului Sfânt (Fapte 1, 8), împământenind propriile lor Biserici istorice și culturale,

cele care continuă „timpul mesianic” și „timpul de răscumpărare” al tuturor oamenilor din

aceste societăți umane. Ca atare, Hristos face posibilă transcendența Evangheliei în culturi prin

transcendența Bisericii, iar inculturația devine o modalitate pedagogică și practică,

indispensabilă actualizării, conservării și dezvoltării adevărurilor de credință din aceste

structuri locale. Prin urmare, împământarea Evangheliei este o acțiune divino-umană.

Inculturația ortodoxă are avantajul că dirijează misiunea Bisericii într-o dimensiune

internă și una externă și circumscrie ori ordonează valorile culturale și dogmele credinței

potrivit principiului soteriologic, eclesiologic și eshatologic.

Din punct de vedere al specificității slujirii și al activității misiunii Bisericii, în

Ortodoxie, subiecții inculturației se ghidează după normele practice ale înfăptuirii și ajutorării

aproapelui, prin diakonia carității față de cei săraci și oprimați, prin leitourghia prezenței

umane și contemplării acestei dimensiuni cerești a Împărăției și prin martyria jertfelniciei față

de păcat și față de deșertăciunile lumii. Aplicarea acestor principii lucrătoare în viața

credincioșilor necesită o disponibilitate jertfelnică a misionarilor și au ca scop efectul de

theosis, adică transformarea, desăvârșirea și unirea cu Dumnezeu a destinatarilor inculturației.

În finalul capitolului am prezentat principalele resurse ale inculturației ortodoxe

furnizate de depozitul bogat al Sfintei Tradiții, arătând că acestea, deși sunt clasice și general-

valabile în teologia și misiunea răsăriteană ele nu și-au pierdut originalitatea și dinamismul

lucrării misionare. Pedagogia misionară și cea pastorală a Bisericii Ortodoxe au urmărit

dintotdeauna călăuzirea necredincioșilor pe calea Adevărului și aducerea tuturor oamenilor la

cunoașterea și la experiența comuniunii cu Dumnezeu. În scopul acesta, Biserica și-a evaluat

resursele și capacitățile de proliferare ale activităților de convertire, inițiind o serie de principii

esențiale ale evanghelizării ortodoxe din dorința de a atrage câți mai mulți oameni la credință

și de a crea comunități euharistice locale puternice. De asemenea, considerația și prețuirea

14

Părinților față de oamenii culturilor și conștientizarea imperativă a mântuirii lor a condus la

necesitatea traducerilor Sfintei Scripturi, a textelor liturgice și a scrierilor mai vechi ale

învățaților și teologilor renumiți, la folosirea și aprecierea mijloacelor artei și a valorilor

esteticii, în vederea îmbogățirii limbajului, a conduitei, a exercitării cultice și a experiențelor

spirituale ale celor inculturați. Procedeul inculturaţiei a venit într-ajutorul misiunii Bisericii şi

a căutat să reactualizeze, să anime şi să reafirme poziţia importantă pe care aceasta o are în

rolul mântuirii. Chiar dacă termenul este dezvoltat pe larg în teologia catolică sau în cea

protestantă, Ortodoxia nu duce lipsă de metodele sau sursele sale specifice, care să accentueze

și să pună în valoare misiunea sa în rândul diferitelor societăți și culturi. Din cele expuse, am

putut constata că inculturația nu este doar un „brand” al esteticizării misiunii sau un proces

izolat și neproductiv al acesteia, ci ea implică sau angajează toate acele resurse tradiționale sau

indigene consacrate sau formate de-alungul întregii istorii a Bisericii, elemente ce pot aduce

noutatea și dinamismul viețuirii autentice umane dimpreună cu Dumnezeu.

În capitolul VI este necesară o analiză istorică a procesului inculturației pentru a

identifica principalele metode și direcții ale misiunii ortodoxe de-a lungul existenței sale.

Creștinismul este istoric, dacă ne raportăm la evenimentele pregătitoare și succesive ale

iconomiei mântuirii, la prezența reală și la faptele consemnate de Evanghelii ale Mântuitorului

Hristos-întemeietorul acestei religii. Născut din veci din Tatăl și întrupat prin rânduiala Duhului

Sfânt în istorie și în cultura iudaică prin Fecioara Maria, în localitatea Betleemului din Galileea,

Iisus se inițiază în planul Său divin de mântuire al oamenilor aducând noua Sa învățătură, care

constituie „Vestea cea Bună” a răscumpărării și a salvării tuturor de sub robia morții și a

păcatului. Prin forța de persuasiune a cuvântărilor Sale pline de curaj și de înțelepciune, prin

demonstrarea puterii sale dumnezeiești ce a fost articulată de minunile Sale extraordinare, prin

exemplul Său de dăruire, pătimire și jertfelnicie pe Cruce, prin Învierea și Înălțarea Sa la cer,

Iisus Hristos a dovedit în mod convingător dragostea și purtarea Sa de grijă față de întreaga

umanitate căzută, pe care a dus-o și a ridicat-o pe culmile cele mai înalte ale desăvârșirii,

salvându-o și dându-i coordonatele precise ale răscumpărării ei. Evanghelia Sa este „o carte

vie”, despre Persoana Sa în comuniune cu Tatăl și cu Sfântul Duh, despre iubire și compasiune,

despre smerenie și corectitudine, despre rugăciune și împlinirea poruncilor divine, despre

slujire și putere dumnezeiască, ori despre viețuirea lui Dumnezeu alături de oameni.

Începând cu Biserica primară, misiunea prezentării Evangheliei(kerygmei) se

caracterizează prin acțiunile itinerante ale apostolilor și ucenicilor Domnului, dincolo de

granițele regiunii și culturii iudaice. Forma de prezentare inițială a credinței este prin predică

15

și cuvântare orală, iar locurile alese de subiecții inculturației din aceată perioadă sunt satele,

orașele, cetățile, piețele, târgurile, aeropagul sau casele particulare ale unor credincioși.

Una dintre cele mai reușite activități misionare este cea a Sfântului Apostol Pavel, cel

care reușește în călătoriile sale să convertească un număr însemnat de oameni, adăugând genul

și cunoștințele sale intelectuale în slujba proliferării Evangheliei și adaptând conținutul sau

mesajul acesteia la înțelegerile și nevoile sufletești ale ascultătorilor săi. Atuurile distinsului

Apostol în inculturație au constat în raportarea noțiunilor de credință la cultura elenistică

existentă și la sesizarea accesului liber de propovăduire în granițele imperiului roman.

Creștinismul din epoca primară reușește să-și confirme poziția sa în istorie și din cauza

contextului de aspecte negative ale culturilor decăzute și imorale care promovau avortul,

infanticidul, abandonarea copiilor, discriminarea femeilor sau a oamenilor de altă culoare,

desfrâul, homosexualitatea, pedofilia, sclavia, luptele de gladiatori, crima sau sinuciderea (în

forma stoică, ca act de curaj).

După o îndelungată perioadă a persecuțiilor îndreptate împotriva Bisericii, drepturile și

libertățile exprimării religioase a creștinilor din Imeriul Roman sunt recunoscute prin Edictul

de la Milan(313) și valorificate prin raporturile de colaborare și „simfonie” dintre instituția

eclesială cu Statul. Din această perioadă și până la destrămarea Imperiului(1453) cele mai

multe demersuri misionare sunt susținute și încurajate de Stat. Doar mănăstirile și viețuitorii

anahoretici, în anumite contexte și pe alocuri, își arogă dreptul de a se detașa de aceste activități

de convertire instituționalizate, implicându-se în mod direct în propovăduirea evanghelică și

devenind modele autentice ale trăirii creștine. Datorită lor și mănăstirilor în care trăiesc,

paradoxul inculturației se produce printr-o inversare minunată a polilor misiunii, care, în

această situație, se desfășoară dinspre exterior spre interior, adică adeziunea personală a

oamenilor și a credincioșilor este motivată de dorința și venirea(prezența) lor din proprie

inițiativă de a-i cunoaște și de a le urma exemplul acestor reprezentanți devotați din aceste

centre spirituale.

Mai mult, mănăstirile au păstrat foarte multe izvoare, texte evanghelice sau manuscrise,

cărți sau colecții, rugăciuni și slujbe, contribuind la conservarea și exprimarea credinței și la

dezvoltarea culturală și spirituală a Ortodoxiei. În fața pericolelor invaziilor sau ale

campaniilor de ocupație otomană, vetrele monahale au apărat cu dârzenie învățăturile și

convingerile ortodoxe, purtând povara supraviețuirii și a rezistenței, chiar dacă în multe cazuri

a fost vorba de acte martirice și de distrugeri ale locașurilor sfinte.

În contextul extinderii musulmane, misiunile ortodoxe înteprinse de Sfinții Chiril și

Metodie în provinciile moravienilor, sârbilor, bulgarilor și rușilor au consfințit o reușită

16

providențială pentru teritoriile din Balcani și din sud-estul Europei. Succesul „apostolilor

slavilor” în aceste regiuni s-a datorat unei inculturații de excepție și originală, prin adoptarea

limbii indigene în cult și prin traducerile în dialectul slavon al Sfintei Scripturi și a celor mai

importante cărți de slujbă.

Primele misiuni moderne ale ortodoxiei sunt consemnate în dreptul Bisericilor Rusiei

și Greciei, iar în contextul actual cele realizate de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului

și de Patriarhia Alexandriei. Deși propovăduirea evanghelică ortodoxă nu a înregistrat misiuni

notabile sau răsunătoare, totuși, este îmbucurătoare prezența și implcarea bisericilor răsăritene

importante în cadrul culturilor din diverse părți ale lumii, existând premise optimiste în acest

domeniu. Din punct de vedre al inculturației, metodele de încreștinare au fost diverse și inedite,

adaptate contextului în care se regăseau societățile cărora le era adresată credința.

Din punct de vedere al misiologiei, merită amintit faptul că primul teoretician al

misiunilor ortodoxe din perioada modernă a fost călugărul rus Macarie Gloukharev(1792-

1847), că prima societate de misiune (Orthodox Missionary Society )a fost înființată în 1870

de Episcopul Inocent al Kamchatkăi, că primul Centru Misionar Inter-Ortodox, cu sediul la

Atena s-a înființat în 1961, sub conducerea lui Anastasios Yannoulatos sau că pentru prima

dată, termenul de inculturație a fost introdus în ortodoxie de profesorul de istorie a Religiilor

Elias Voulgarakis(1927-1999).

În finalul acestui capitol, ne-am raportat la istoria poporului român care este, aproape,

echivalentă și complementară cu istoria creștinismului de sorginte apostolică de la noi din țară,

și importantă pentru cunoașterea făuririi și organizării statale și religioase a neamului nostru.

Inculturația românească poartă pecetea propovăduirii directe a Sfântului Apostol

Andrei și a Sfântului Apostol Filip, fiind un proces de durată și impunându-se cu succes prin

raportarea Evangheliei la vechea credință monoteistă a dacilor și la nemurirea sufletului, la

elementele pozitive ale folclorului, tradițiilor și valorilor arhaice din care au rezultat

nenumărate forme cultural-religioase în concordanță cu morala și spiritul creștin.

Ortodoxia românească oferă inculturației, nenumărate forme și direcții ale activităților

misionare și pastorale desfășurate de-alungul istoriei sale, de cele mai multe ori, elaborate și

aplicate în vremuri apăsătoare și tulburi pentru existența și continuitatea poporului nostru.

Imaginea generală a dinamicilor inculturative din istoria Bisericii noastre este legată de

aspectul rezistenței și apărării credinței, împotriva atacurilor externe a popoarelor migratoare,

a forțelor imperialiste și războinice, a ideologiilor extremiste, și nu în ultimul rând, a

prozelitismului dirijat de confesiunile apsusene. Totodată, din misiunea istorică a ortodoxiei

17

din țara noastră nu se poate uita aspectul social și ajutorarea celor din nevoi, a sărmanilor, a

celor lipsiți și oropsiți, a văduvelor, orfanilor, bătrânilor, bolnavilor sau străinilor.

După 1989 acțiunile inculturative s-au înmulțit și diversificat datorită oportunităților

nenumărate și libertății oferite de sistemul democratic pentru cetățeni, instituții și Biserică.

Căderea comunismului a adus o altă formă de guvernământ în țara noastră care a permis

deschiderea către o structură politică de conducere direcționată spre ideologiile și viziunile

democratice, după modelul țărilor civilizate din Occident. Consecințele acestei schimbări s-au

resimțit și regăsit în libertatea relațiilor dintre oameni sau instituții, în adoptarea unor sisteme

economice de tip capitalist-liberaliste, în acordarea dreptului la opnie și la libera circulație și

în creearea de noi cadre legislative pentru diferite aspecte ale desfășurării vieții sociale,

culturale și religioase ale cetățenilor români.

În contextul actual, cele mai importante lucrări ale misiunii noastre sunt dirijate înspre

omul contemporan, pentru salvarea lui din indolența credinței și a pericolelor seculariste, înspre

relațiile ecumenice, în vedrea găsirii unei voci comune și puternice în afirmarea Evangheliei

către toate neamurile, și înspre construcția temeinică a încrederii în instituția Bisericii, care

trebuie apreciată la valoarea reală, ca sursă a Revelației, a vieții și a mântuirii.

În capitolul VII, ne raportăm analitic la acele constante ideologice, culturale sau

sociale pe care le întâlnește procesul inculturației în exercitarea și modalitatea sa de adaptare

și potrivire a mesajului creștin în diferite culturi ale lumii. În fapt, pluralul adjectivului feminin

de „constantă”, adică „constante”, este împrumutat și inspirat din titlul lucrării exponențiale,

„Constans in Context”(Constante în context) a renumitului misiolog catolic Stephen Bevans,

cel care face o analiză istorică aplicată asupra misiunii creștine, a termenului și procesului de

contextualizare.

Intenția noastră în acest capitol este să prezentăm inculturația ca un concept distinct,

statornic și eficient, atunci când ea se intersectează cu diferite variabile ale societății. Unele

dintre aceste caracteristici s-au concretizat datorită logicii raționale și a materializării

dezvoltărilor tehnologice, altele s-au înfățișat și desprins din manifestările conduitei umane, a

interacțiunilor și socializărilor. Când acestea au venit în contact cu credința, Biserica și

misionarii le-au evaluat și au căutat să admită sau să respingă efectele(pozitive sau negative)

generate de aceste specificități culturale. Biserica Ortodoxă a consemnat și a analizat contextul

dezvoltărilor rapide ale tehnologiei și ale științei, ale celor două războaie mondiale, ale

migrației, ale crizei economice, ale războiului rece, ale maxist-comunismului și a altor

evenimente istorice sau calamități naturale care au marcat desfășurarea vieții și a spiritualității

18

umane. În acest răstimp, Bisericile locale ale Răsăritului și-au fundamentat teologiile și

acțiunile lor pe relația dintre om și Dumnezeu, privită în această paradigmă a Sfintei Treimi, a

colaborării și a iubirii manifestate de Persoanele Divine. Cu ajutorul teologiei trinitare,

ortodoxia a înțeles această perspectivă de apreciere a persoanelor umane și coexistența

armonioasă pe care o oferă cadrul comunității de iubire(koinonia agapes).

Printre constantele identificate de noi în misiunea răsăriteană am amintit despre

diaspora ortodoxă și rolul său în păstrarea și inculturarea directă a Evangheliei printre străini;

despre problemele naționalismului cu care se confruntă diverse țări ortodoxe, preferând o

atitudine de incapsulare spirituală și obediență față de Statele lor; despre secularism și

globalizare, în care componenta religioasă este scoasă din orice context uman; despre

ecumenism și regăsirea unității Bisericii; despre criza ecologică și implicarea creștinilor în

protecția mediului înconjurător; despre dialogul dintre teologie și știință, în lumina unei

convergențe a răspunsurilor despre existențe, viață și Dumnezeu; sau despre inculturația

economică, care trebuie făcută în baza principiului moralității și a eticii creștine, excluzându-

se situațiile crizelor economice, nebunia îmbogățirii peste măsură și aviditatea de putere.

Un rol deosebit îl acordăm inculturației tinerilor, oferindu-le perspectiva dezvoltării

personale și a educării creștine prin diverse acțiuni interacive și implicate, desfășurate în

colaborare de factorii învățării: familia, Biserica și Statul.

În finalul ultimului capitol, prezentăm un caz interesant și special al inculturației

ortodoxe românești în rândul rromilor. Biserica Ortodoxă a desfășurat mai multe acțiuni

misionare și sociale în vederea ajutorării acestei etnii să depășească problemele de sărăcie

sau pe cele ale discriminării, încurajându-i să își caute locuri de muncă pentru a se integra și a

fi responsabili și folositori pentru societatea românească.

Din punct de vedere teologic, multiculturalismul promovează diversitatea culturală,

care poate fi folosită în mod pozitiv, în vederea identificării elementelor şi a valorilor culturale

specifice bisericilor locale, permițând toleranța şi înțelegerea mai ușoară a unor moduri de

viață şi a comportamentelor umane religioase şi sociale din diferite comunități etnice, şi nu

numai. Pentru acceptarea și includerea acestor elemente și moduri de conduită ale minorităților

susținute de multiculturalism, trebuie ca ele însele să țină cont de specificitatea culturală și

spirituală a credințelor majoritare, poziționându-se într-o zonă a respectului și a dialogului, fără

să lezeze și să afecteze drepturile și fundamentele doctrinare ale acestora. Altfel, în sens

negativ, prin promovarea diversității elementelor imorale și deșănțate ale unor minorități(de

tipul LGBT, feminism, ideologia gender, etc.), care contravin învățăturii și moralei creștine,

multiculturalismul trebuie respins.

19

Din punct de vedere al posibilităților de manifestare a credinței, Biserica le-a construit

locașuri speciale și le-a hirotonit preoți din etnia acestora, le-a tradus prima carte de rugăciuni

în limba rromani sau le-a distribuit CD-uri cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur în limba

ţigănească. În acest context, misiunea ortodoxă „ia parte” la procesul de educație și schimbare

a comportamentelor minorității rrome, ajutându-i spiritual și material să depășească greutățile

sărăciei, să treacă mai ușor peste barierele discriminării și să-i îndrume spre diferite activități

ocupaționale, unde să-și regăsească simțul utilității și responsabilității în societatea

românească.

Biserica trebuie să-și arate deschiderea și iubirea față de această etnie, și, după modelul

comuniunii de iubire trinitară să imite paradigmele diverisității și unicității Finței divine și a

Persoanelor. Predarea Evangheliei și a caracteristicilor creștine ortodoxe în mijlocul

comunității rrome are ca scop adăugarea acestei etnii în rândul Bisericii celei „Una, Sfântă,

Sobornicească și Apostolească”.

Inculturaţia este un proces autentic de relaționare şi de recunoaștere a valorii persoanei

umane. Inculturaţia trece peste prejudecățile, de genul discriminărilor nefericite pe care le

suferă adeseori etnia rromă. În ultimă instanță, inculturația înseamnă prezentarea Evangheliei,

a Veștii celei Bune şi privește relația acesteia cu cultura. Convertirea rromilor la credință

înseamnă îmbunătățirea calității vieții acestora şi o conștientizare a relației lor cu Dumnezeu.

În concluziile finale am reluat și subliniat importanța inculturației în domeniul

misionar, considerând că acest proces înmagazinează toate activitățile creștine istorico-

contextuale, menite să ajute agenții propovăduirii creștine în cunoașterea, utilizarea și

implementarea celor mai potrivite căi, pentru acceptarea Evangheliei în orice cultură sau

tradiție umană. Așa cum am putut observa în cercetarea noastră, inculturația este un termen

care include procesul activ al unei relații dinamice între Evanghelie și cultura în care se

„împământenește” credința creștină. Paradigmele Logosului lui Dumnezeu în creație și a

întrupării Sale în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos în cultura și în istoria noastră, ne oferă

înțelegerile încorporării Bisericii răscumpărării, în tradițiile locale sau în culturile deschise

primirii și acceptării lui Dumnezeu. Mesajul inculturației nu este altul decât acela de a întrupa

Persoana și învățăturile Mântuitorului Hristos în sufletele și în viața oamenilor. Aceste culturi

își oferă formele, expresiile și valorile lor pozitive, îmbogățind conținutul credinței, iar

Evanghelia transformă și autentifică etosul cultural printr-o schimbare a comportamentelor și

a înțelegerilor despre viață și Divinitate, direcționate spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.

20

Inculturația este destinată tuturor culturilor, pentru că Hristos nu și-a împărtășit

Evanghelia Sa numai în cadrul culturii iudaice în care s-a născut și a crescut, ci prin

manifestările și acțiunile sale consemnate de Evangheliști, am putut constata că a mers și în

alte provincii culturale, apoi, tot El a poruncit ucenicilor și apostolilor Săi ca învățătura Sa să

fie prezentată în toată lumea. De aceea, trebuie eliminată teama că inculturația este o teologie

și o modalitate de a crea o „supereligie sincretistă” și urmărește interesele unor noi mișcări

ideologice(multiculturalismul, pluralismul) sau politice( globalismul).

Fiind un termen catolic, inculturația a fost privită cu o anumită rezervă în cercurile

teologice ortodoxe. Însă, un rol important în adoptarea acestui concept le-a revenit misiologilor

răsăriteni prezenți în adunările ecumenice, cei care au analizat și descris implicațiile benefice

ale acestui proces din perspectiva misiunii. Ei au înțeles că orice metodă de proclamare și

convertire a Evangheliei într-o cultură, chiar dacă este elaborată sau distribuită cu succes de

una dintre cele trei formațiuni creștine(catolici, protestanți, ortodocși), ea poate fi folosită și

întrebuințată și de celelalte. Ca atare, inculturația înmagazinează toate aceste practici ale

misiunii, oferindu-le misionarilor resurse nenumărate și utile în acțiunea de evanghelizare, re-

evanghelizare, pastorație și catehizare a culturilor și Bisericilor locale.