Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iași

Facultatea de Litere

Școala Doctorală de Studii Filologice

Arina Polozova (căs. Chirilă)

Cromatică literară comparativă (engleză, rusă, italiană, română) în romanele lui

Vladimir Nabokov: între original, traducere și autotraducere

Rezumatul lucrării de doctorat

Conducător științific: prof. univ. dr. Eugen Munteanu

Iași, septembrie 2016

2

Cuprinsul lucrării

Introducere 5

Capitolul I. Stadiul cercetării privind denumirile de culori 11

1. Stadiul cercetării privind percepția culorilor în culturi diferite 11

1.1 Scurt istoric al percepției culorii roșu și a nuanțelor sale 11

1.2 Scurt istoric al percepției culorii albastru și a nuanțelor sale

15

2. Stadiul cercetării privind denumirile de culori 18

2.1 Clasificarea denumirilor de culori 18

2.1.1 Clasificarea denumirilor de culori după criteriul etimologic. Lexicul cromatic

în diacronie 18

2.1.2 Clasificarea denumirilor de culori după criteriul morfologic, morfo-semantic

și morfo-sintactic 19

2.1.3 Clasificarea denumirilor după ocurență. Criteriul stilistic 22

2.1.4 Clasificarea denumirilor după criteriul semantic 23

2.2 Denumirile de culori în abordarea structuralistă 29

2.3 Funcționarea denumirilor de culori ca parte a unităților frazeologice 31

2.4 Denumirile de culori în literatură 34

2.4.1 Modalități de studiere a denumirilor de culori în operele literare 34

2.4.2 Denumirile de culori în operele lui Vladimir Nabokov 38

2.5 Relativitatea lingvistică și numirea culorilor. Abordarea psiholingvistică.

Posibilitatea stabilirii corespondențelor interlingvistice 40

2.6 Denumirile de culori în limbi diferite ca reflectare a viziunii asupra lumii 43

2.7 Traducerea denumirilor de culori 45

2.8 Denumirile de culori în autotraducere 50

3. Concluzii 52

Capitolul II. Stadiul cercetării privind autotraducerea 54

1. Autotraducerea. Afirmarea fenomenului. Accepțiunile teoretice 54

2. Tipologia 56

3. Orientarea spre text 58

4. Orientarea spre autor 59

5. Orientarea spre cititor 61

6. Orientarea spre contextul istoric și cultural 62

7. Cazuri particulare de autotraducere 63

8. Vladimir Nabokov în calitate de traducător: păreri și viziuni teoretice 76

9. Vladimir Nabokov ca scriitor bilingv

81

10. „Conclusive Evidence”, „Другие берега”, „Speak, Memory” 94

11. Traducerea textului autotradus într-o a treia limbă 100

12. Concluzii 103

Capitolul III. Cromatica nabokoviană

1. Aspectul numeric al analizei denumirilor de culori 105

1.1 Metodologia calculelor. Dificultăți întâmpinate și soluționarea acestora 105

3

1.2 Prezentarea rezultatelor analizei numerice 107

2. Tipologia denumirilor de culori în romanele autobiografice ale lui Vladimir

Nabokov 120

2.1 Clasificarea după criteriul semantic 121

2.2 Clasificarea după criteriul morfologic 125

2.3 Clasificarea după criteriul derivațional 125

2.4 Clasificarea după criteriul semantic-derivațional 127

3. Sinestezia 129

4. Denumirile de culori în „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și „Speak,

Memory”: divergenţe textuale 132

5. Concluzii 134

Capitolul IV. Denumirile culorii albastru în traducere și autotraducere 137

1. Prezentarea albastrului și a nuanțelor sale în dicționare explicative 138

1.1 Prezentarea albastrului și a nuanțelor sale în dicționarele explicative

englezești 138

1.2 Prezentarea culorii albastru în dicționarele explicative rusești 141

1.3 Prezentarea culorii albastru în dicționarele explicative italienești 146

1.4 Prezentarea denumirilor culorii albastru în dicționarele explicative

românești 148

1.5 Concluzii privind prezentarea denumirilor culorii albastru în dicţionare

explicative 150

2. Denumirile culorii albastru în romanele „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și

„Speak, Memory” și în traducerile acestora în limbile rusă, italiană și română 153

2.1 Denumirile culorii albastru în romanele „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și

„Speak, Memory” 153

2.2 Analiza comparativă a textelor „Conclusive Evidence”, „Другие берега”, „Speak,

Memory” și a traducerilor acestora în limbile rusă, italiană și română 158

3. Concluzii 210

4. Note suplimentare 215

Capitolul V. Denumirile culorii roșu în traducere și autotraducere 219

1. Prezentarea roșului și a nuanțelor sale în dicționare explicative 219

1.1 Prezentarea roșului și a nuanțelor sale în dicționarele explicative

englezești 219

1.2 Prezentarea culorii roșu în dicționarele explicative rusești 225

1.3 Prezentarea culorii roșu în dicționarele explicative italienești 228

1.4 Prezentarea denumirilor culorii roșu în dicționarele explicative

românești 231

1.5 Concluzii privind prezentarea denumirilor culorii roșu în dicţionare

explicative 236

2. Denumirile culorii roșu în romanele „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și

„Speak, Memory” și în traducerile acestora în limbile rusă, italiană și română 239

2.1 Denumirile culorii roșu în romanele „Conclusive Evidence”, „Другие

берега” și „Speak, Memory” 239

2.2 Analiza comparativă a textelor „Conclusive Evidence”, „Другие берега”,

„Speak, Memory” și a traducerilor acestora în limbile rusă, italiană și

4

română 244

3. Concluzii 281

4. Note suplimentare 285

Concluzii 288

Bibliografie generală 296

Anexe 318

5

I. Introducere

Teza de față, intitulată „Cromatică literară comparativă (engleză, rusă, italiană, română) în

romanele lui Vladimir Nabokov: între original, traducere și autotraducere”, se situează la granița

dintre două domenii vaste din cadrul cercetărilor filologice: lexicul cromatic și teoria traducerii.

Amândouă sferele de studiu constituie compartimente dezvoltate, în cadrul cărora au apărut de-a

lungul timpului un număr însemnat de cercetări. Numeroasele articole și volume au avut în vedere

analiza termenilor cromatici din mai multe perspective, axându-se pe aspectul lor morfologic,

semantic și stilistic, pe funcționarea acestora în diverse opere literare, precum și pe traducerea lor.

În altă ordine de idei, teoria traducerii constituie de asemenea un domeniu separat ce s-a afirmat

plenar cu mai multe decenii în urmă datorită interesului sporit din partea cercetătorilor, în contextul

globalizării și al caracterului multicultural al societății moderne.

Totodată, noutatea abordării pe care ne-am asumat-o în lucrarea de față constă în îmbinarea

direcțiilor și a metodelor diferite de cercetare în cadrul aceleeași analize. Mai mult decât atât, ne

propunem a trata tematici noi, ce au fost doar punctate în lucrările deja existente. De exemplu, o

nouă orientare a cercetării în domeniul traductologic o constituie confruntarea strategiilor adoptate

în procesul traducerii în comparație cu autotraducerea. În plus, în cadrul tezei noastre discutăm

problema rolului existenței mai multor texte auctoriale pentru traducerea unuia dintre acestea într-o

a treia limbă, un subiect în care cercetările sunt extrem de rare până în momentul de față. În această

ordine de idei, trebuie menționat faptul că și tematica autotraducerii, la rândul său, constituie un

spațiu lacunar în studiile traductologice. Așadar, ne propunem nu numai a valida rezultatele

cercetărilor anterioare din domeniu sau a urma tipare deja stabilite, ci și a deschide orizonturi și

direcții noi pentru eventualele studii ulterioare. Un alt aspect în care rezidă noutatea teoretică a

demersului nostru constă în sintetizarea studiilor precedente privind autotraducerea, sistematizare

necesară, dar, în același timp, practic inexistentă. Prin urmare, tematica tezei de față pare a fi

oportună pentru cercetare, la etapa actuală a dezvoltării domeniilor pe care le vizează. Mai mult

decât atât, studiul nostru are nu numai o orientare teoretică, ci și una practică: rezultatele la care se

va ajunge în urma lui pot fi utilizate de către traducători în cazul traducerii denumirilor de culori,

precum și în cel al uneia dintre mai multe versiuni auctoriale într-o a treia limbă.

După cum am menționat deja anterior, în cercetarea problematicii abordate vom utiliza metode

diferite de analiză precum metoda câmpurilor lexicale, descrierea paradigmatică și sintagmatică a

termenilor cromatici, analiza lexico-semantică, metoda onomasiologică, analiza comparativă

lexicografică, analiza numerică și tipologică a denumirilor de culori și, în final, analiza comparativă

traductologică.

Ca material pentru analiza de față, am ales trei romane autobiografice ale lui Vladimir

Nabokov, două dintre care au fost redactate în limba engleză („Conclusive Evidence” și „Speak,

6

Memory”), iar unul – în limba rusă („Другие берега”) – volum ce poate fi catalogat drept o

autotraducere recreatoare. Textele respective par a fi deosebit de oportune pentru o astfel de analiză,

deoarece cele două volume englezești au constituit texte-sursă pe baza cărora s-au efectuat, printre

altele, două traduceri în limba italiană, o traducere în limba română și o traducere în limba rusă –

situație ce ne-a permis a încorpora în analiza comparativă șapte texte: trei aparținând autorului

însuși și patru traduceri.

Premisele cercetării de față le-au constituit ipotezele următoare:

1. Denumirile de culori joacă un rol deosebit de important în imaginarul nabokovian,

constituind elemente semnificative ale textului ce participă, în mod activ, la procesul creativ în

mintea autorului. Lexemele cromatice se evidențiază în textele romanelor lui Vladimir Nabokov

datorită mai multor procedee stilistice.

2. Autotraducerea denumirilor de culori diferă la o scară însemnată în comparație cu traducerea

simplă a acestora. Atunci când autorul transpune propriul său text, își permite un nivel sporit de

libertate, ce presupune diferențe majore între termenii omologi din romanele paralele; prin urmare,

autotraducerea vizează în primul rând echivalența dinamică și asociativă. În ceea ce privește

traducerea obișnuită, aceasta aspiră la stabilirea echivalenței formale la nivel denotativ, traducătorul

nepermițându-și o libertate mai mare față de textul original. Astfel, survin anumite modificări

privind impactul asupra cititorului, precum și distorsionări ale intenției auctoriale.

3. Existența mai multor texte auctoriale redactate în idiomuri diferite constituie o sursă

importantă de referință pentru un traducător într-o a treia limbă; ele clarifică secvențe vagi din punct

de vedere semantic, contribuie la descifrarea intenției auctoriale și sugerează soluții traductive

reușite.

II. Stadiul cercetării privind denumirile de culori

După cum am menționat-o mai sus, prima direcție de cercetare asumată în teza de față o

constituie lexicul cromatic. Înainte de a ne concentra asupra termenilor respectivi ca atare, trebuie

făcute câteva observații în legătura cu percepția culorilor roșu și albastru – culori ale căror denumiri

se plasează în centrul atenției noastre – în cazul diferitelor epoci și popoare. Așadar, amândouă

culorile s-au demonstrat a fi noțiuni deosebit de importante pentru culturile europene, căpătând o

mulțime de asocieri pozitive, dar și negative. Prin urmare, alegerea denumirilor acestora pentru

analiza ce urmează a fi realizată în studiul de față este mai mult decât justificată.

În ceea ce privește lexicul cromatic, s-a demonstrat că acesta poate fi studiat dintr-o mulțime de

perspective, având în vedere aspectul etimologic, morfologic, semantic, sintactic și stilistic.

Varietatea bogată a clasificărilor deja existente subliniază faptul că denumirile de culori constituie

un câmp lexical vast și eterogen ce prezintă un domeniu fructuos pentru studiile filologice, iar

7

apariția denumirilor de culori ca parte a unităților frazeologice demonstrează ancorarea profundă a

celor dintâi în limbă și cultură. În plus, lexicul cromatic poate fi studiat și ca parte însemnată a unei

opere de artă. În această ordine de idei, studiile precedente au depistat mai multe direcții posibile

pentru analiză: ce denumiri utilizează autorul, în ce context și cu ce scop o face. Prin urmare,

lexemele coloristice s-au dovedit a fi un element extrem de important pentru creația mai multor

autori ce le-au utilizat nu numai în vederea redării unei anumite culori și a descrierii simple a unui

obiect, ci și pentru a conferi textului sensuri suplimentare și pentru a crea un întreg sistem de

simboluri.

Referitor la denumirile de culori în scrierile lui Vladimir Nabokov, acestea ocupă un loc central

în creația auctorială: îmbinând sunete și culori diferite, autorul nu numai că sporește originalitatea

stilului său, ci și subliniază importanța percepției vizuale, a imaginii pe care cititorul o recreează în

minte în momentul în care intră în contact cu operele sale. Așadar, termenii cromatici în cazul

romanelor lui Nabokov trebuie supuse unui studiu detaliat și amănunțit.

O altă perspectivă importantă constă în faptul că denumirile de culori constituie un element ce

reflectă specificul național, viziunea vorbitorilor unei limbi și a purtătorilor unei anumite culturi

asupra lumii, ceea ce se reflectă în asocierile și conotațiile pe care le-au dezvoltat lexemele

cromatice, precum și în îmbinările fixe din care cele din urmă fac parte. Pornind de la noțiunea

relativității lingvistice, cercetările anterioare au ajuns la păreri diferite privind traductibilitatea

denumirilor de culori – un subiect larg dezbătut ce se datorează numeroaselor dificultăți pe care

traducătorii le întâmpină în procesul traducerii unui text literar. În ceea ce privește operele

autotraduse, analiza lexicului cromatic ca parte a acestora a rămas la periferia studiilor filologice –

fapt ce justifică, încă o dată, alegerea subiectului în cauză pentru studiul de față.

III. Stadiul cercetării privind autotraducerea

Autotraducerea este un fenomen interesant și complex care s-a evidențiat în societate cu mai

multe secole în urmă. Pornind de la perioada renascentistă, atunci când umaniștii aveau ca scop

menținerea importanței limbii latine, dar, în același timp, se manifesta și întărirea influenței limbilor

vulgare, autotraducerea a fost o parte din procesul literar. În mod surprinzător, acest fenomen nu a

atras toată atenția meritată din partea oamenilor de știință, rămânând chiar și astăzi un spațiu lacunar

în traductologie (în ciuda interesului sporit în acest subiect în ultimele decenii). Domeniul nefiind

cercetat și constituind un fel de terra incognita pentru savanți, cei din urmă au descoperit că

ignoranța nu a fost deloc justificată: cercetătorii s-au confruntat cu un număr mare de cazuri de

autori bilingvi ale căror opere literare merită și trebuie studiate cât mai amănunțit, deoarece

procesele ce se petrec în cadrul autotraducerii diferă la o scară semnificativă față de traducerea

uzuală, oferind astfel un câmp vast care necesită aprofundare.

8

Compexitatea fenomenului autotraductiv se evidențiază din mai multe puncte de vedere. În

primul rând, există diverse modalități după care acesta poate fi clasificat. În al doilea rând, el poate

fi studiat axându-se pe aspecte diferite (ca, de exemplu, autorul, publicul-țintă, contextul istoric și

cultural etc.). Toate aceste aspecte constituie laturi separate ale textului ce se evidențiază într-un fel,

influențând alegerile auctoriale și modalitatea în care scriitorul își elaborează textul. Așadar, textele

autotraduse se caracterizează printr-o diversitate extrem de mare, fiecare dintre ele reprezentând o

combinație unică de factori interni și externi, devenind astfel un subiect deosebit de rodnic pentru

studiile traductologice, literare și lingvistice.

În ceea ce privește cazul particular al autotraducerilor lui Nabokov, ele s-au bucurat, în

comparație cu operele multilingve ale altor autori, de o atenție mai mare din partea cercetătorilor.

Însă, având în vedere talentul deosebit al scriitorului și, ca rezultat, genialitatea, complexitatea și

unicitatea operelor sale, subiectul multilingvismului și al textelor paralele create de autorul în cauză

este departe de a se fi epuizat. Romanele și povestirile autotraduse ale lui Vladimir Nabokov au

devenit deja centrul unor studii recente; totodată, majoritatea acestor studii nu comentează

deocamdată autotraducerile decât într-un mod foarte general, fără a efectua analize amănunțite

pentru fenomene anume.

În ceea ce privește proza autobiografică a lui Vladimir Nabokov, și ea a fost supusă analizei în

câteva cercetări. Romanele „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și „Speak, Memory” s-au

dovedit a fi trei opere separate, trei variații pe aceeași temă. Primul roman în limba engleză a

constituit o carcasă a narațiunii ce a fost amplificată în cea de-a doua versiune în limba engleză, pe

când textul rusesc este deosebit printr-un număr sporit al divergențelor față de variantele englezești,

cu unele pasaje adăugate și altele eliminate din text de către autor. Faptul că cele trei romane

urmează aceleași linii narative și, în mare parte, conținutul lor corespunde ne permite să efectuăm

analiza comparativă a acestor versiuni, evidențiind atât schimbările întreprinse de către Vladimir

Nabokov, cât și cauzele lor în ceea ce privește planul coloristic al lumii pierdute pe care autorul o

recreează în operele sale.

O problematică și mai nouă în domeniul autotraducerii o constituie studierea traducerii unui text

autotradus într-o a treia limbă. Subiectul este departe de a fi epuizat, cercetările precedente pe

această temă fiind aproape inexistente, cu excepția câtorva demersuri științifice care punctează

anumite direcții în acest sens. Totodată, problematica respectivă pare a oferi un material vast și

prolific pentru studiile traductologice; o analiză comparativă detaliată și meticuloasă ar putea

dezvălui, în această ordine de idei, diferențele inerente dintre procesele ce stau la baza traducerii, pe

de o parte, și a autotraducerii, pe de cealaltă parte. Mai mult decât atât, un astfel de demers ar putea

exemplifica modalitățile în care traducătorii într-o a treia limbă pot profita de existența mai multor

texte auctoriale.

9

IV. Cromatica nabokoviană

Denumirile de culori prezente în cele trei romane autobiografice ale lui Vladimir Nabokov sunt

extrem de numeroase: „Conclusive Evidence”, „Другие берега” și „Speak, Memory” conțin 1317,

1416, respectiv 1653 de lexeme cromatice. Așadar, impresia generală pe care scriitorul

intenționează să o creeze este cea a unei imagini vii și colorate care se desfășoară în fața cititorului

și îl invită să participe în mod activ la recrearea trecutului autorului, plimbându-se prin amintirile

sale. Fondul cromatic se dovedește a fi de o importanță majoră pentru Vladimir Nabokov, deoarece,

cu ajutorul culorilor, autorul se joacă cu cititorul, îl impresionează și îl epatează. Mai mult decât

atât, unitățile lexicale denotând culoare conferă textului o tentă emoțională și personală foarte

puternică, creând un spațiu intim pentru întâlnirea cititorului cu sufletul autorului.

În ceea ce privește analiza numerică a denumirilor de culori, cele trei texte urmăresc linii

comune nu numai în plan narativ, ci și în cel coloristic, deși în unele cazuri pot surveni divergențe

majore în acest sens. Astfel, concluzia generală privind numeroasele diferențe în aspectele esențiale

ale celor trei versiuni este confirmată la nivelul lexicului cromatic. Varianta rusească a romanului

este cea mai independentă și diferențiată din acest punct de vedere, având numărul cel mai mare de

denumiri de culori ce sunt prezente exclusiv în „Другие берега” (410 cazuri, comparativ cu 18

lexeme în „Conclusive Evidence” și 343 de cazuri în „Speak, Memory”), în pofida faptului că cea

de-a treia variantă a romanului autobiografic constituie versiunea cea mai amplificată în privința

narațiunii. Prin urmare, analiza numerică a aspectului coloristic revelează faptul că textul rusesc,

fiind orientat spre un alt public – concetățenii autorului – este nu numai modificat de către autor la

nivelul general al narațiunii, ci și reelaborat la nivelul semantic și stilistic al lexemelor separate.

Trecând de la analiza numerică la cea tipologică, trebuie menționat faptul că diversitatea

denumirilor de culori în textele lui Vladimir Nabokov este extrem de mare. În afară de cuvintele ce

sunt tradițional recunoscute ca lexeme cromatice (denumirile directe de culori), autorul utilizează

un număr sporit de denumiri indirecte. Cele din urmă nu indică o anumită culoare în mod direct, ci

o sugerează sau o impun, astfel încât obiectele imediat asociate cu o culoare pătrund în mintea

cititorului, acționând la fel de eficient ca și denumirile directe. Așadar, autorul creează o imagine

colorată nu numai prin utilizarea lexicului cromatic în accepțiunea comună a termenului, ci și prin

introducerea în text a multor cuvinte – obiecte și fenomene din mediul înconjurător – care, în

combinația cu denumirile directe, produc o impresie coloristică deosebit de puternică. Acestor

cuvinte li se alătură și lexemele ce denotă lumină sau absența ei, precum și intensitatea culorii –

categoriile „aprins” și „palid”.

Din punct de vedere structural, denumirile de culori în romanele lui Vladimir Nabokov sunt la

fel de diverse. Printre lexemele cromatice ce se întâlnesc în paginile celor trei romane

autobiografice se numără cuvintele aparținând părților diferite de vorbire: culoarea este redată nu

10

numai prin adjective (modalitatea cea mai răspândită de a indica o culoare), ci și prin verbe,

substantive, adverbe și participii. Această diversitate contribuie la originalitatea modalității de

redare a culorii prin intermediul cuvintelor respective; astfel, cele din urmă devin tot mai

proeminente și importante în textul romanului. Mai mult decât atât, denumirile de culori utilizate de

către Vladimir Nabokov se deosebesc și prin complexitatea lor. Numeroase sunt cazurile în care

autorul tinde să inventeze un termen cât mai complex, construind cuvintele sau sintagmatica

ocazională. Majoritatea lexemelor cromatice o constituie, în mod firesc, denumirile simple.

Totodată, numărul cuvintelor compuse și al îmbinărilor de cuvinte ce exprimă culoare este, de

asemenea, destul de însemnat – fapt ce ne permite să concluzionăm că denumirile de culori sunt

evidențiate în mod intenționat de către autor, fiind un element extrem de însemnat pentru

îndeplinirea intenției auctoriale. Originalitatea sporită a textului se amplifică și prin intermediul

denumirilor foarte lungi și al îmbinărilor neașteptate ce combină culorile sau caracteristicele aparent

incompatibile sau caracteriează un obiect ca având o culoare mai puțin tipică pentru acesta. În ceea

ce privește modalitățile de derivare a termenilor cromatici, aceștia se deosebesc prin numărul și

varietatea lor, ceea ce sugerează că denumirile de culori create de către Vladimir Nabokov sunt nu

doar originale, ci și extrem de diverse, astfel contribuind la producerea unui efect cât mai amplu și

puternic asupra cititorului.

Un fenomen extrem de important pe care trebuie să îl avem în vedere în cadrul analizei

denumirilor de culori în romanele lui Vladimir Nabokov este sinestezia. În operele sale, autorul își

retrăiește impresiile senzoriale din trecut ce se deosebesc prin fuziunea mai multor simțuri: culoare,

sunet, percepție tactilă ș.a.m.d. Amestecându-se într-o singură combinație de cuvinte sau chiar într-

un singur cuvânt, unitățile lexicale ce redau experiențele sinestetice auctoriale constituie o trăsătură

caracteristică pentru stilul scriitorului. Mai mult decât atât, astfel de juxtapuneri ies în evidență în

mod pregnant în textul romanului și atrag atenția cititorului asupra culorii, contribuind la

reproducerea imaginii vii și detaliate a trecutului.

Divergențele dintre cele trei texte supuse analizei privind denumirile de culori sunt, de asemenea,

numeroase și extrem de variate. Această lipsă de corespondență cunoaște modalități diferite de

manifestare, având în vedere nu numai absența sau prezența unei lexeme cromatice într-un text, ci și

structura și complexitatea termenului, aspectul său morfologic, sintaxa propoziției întregi și

fenomenul la care se referă o denumire. Pe de o parte, aceste divergențe sunt inevitabile în cursul

transferului unui text artistic dintr-o limbă în alta, luând în considerare faptul că, din punctul de

vedere al înrudirii limbilor, engleza și rusa fac parte din grupuri diferite, ceea ce presupune un

număr sporit de divergențe privind morfologia, sintaxa etc. Pe de altă parte, incongruențele

menționate se justifică prin faptul că romanul în limba rusă este un caz de autotraducere – fapt ce îi

conferă autorului-traducătorului un grad sporit de libertate privind traducerea textului propriu.

11

V. Denumirile culorii albastru în traducere și autotraducere

Această parte a studiului nostru vizează funcționarea denumirilor de culori în trei versiuni

auctoriale ale romanului autobiografic de Vladimir Nabokov – „Conclusive Evidence”, „Другие

берега” și „Speak, Memory” –, confruntându-le cu traducerile lor în limbile rusă („Память,

говори”, traducerea de Serghei Ilin), italiană („Parla, ricordo”, traducerile de Bruno Oddera și

Guido Ragni) și română („Vorbește, memorie”, traducerea de Sanda Aronescu).

În primul rând, descrierea sintagmatică şi paradigmatică în cadrul demersului comparativ

lexicografic evidențiază mai multe particularități ale utilizării denumirilor culorii albastru, precum

şi numeroasele asocieri culturale pe care acestea le-au dezvoltat în cursul secolelor în limbile

engleză, rusă, italiană și română. Așadar, termenii cromatici respectivi au multe aspecte comune: ei

tind să apară în contexte asemănătoare, căpătând şi un număr sporit de asocieri similare. Referitor la

denumirile blue, синий, голубой, blu, azzurro şi albastru, acestea par a fi paralele din mai multe

puncte de vedere: toate lexemele descriu culoarea frumoasă şi pură a cerului, a ochilor, a

materialului sau vestimentaţiei şi a apei (cu excepţia adjectivului rusesc голубой), observându-se,

însă, și anumite asocieri particulare ce s-au evidenţiat numai într-o singură limbă din cele patru. De

asemenea, analiza comparativă a subliniat divergenţa semantică, dar şi asociativă pe care o

observăm în limbile rusă şi italiană între denumirile синий versus голубой şi blu versus azzurro: în

amândouă idiomurile, lexemele ce denotă o nuanţă mai închisă tind să fie ambigue din punctul de

vedere al asocierilor, căpătând conotaţii meliorative şi peiorative, pe când denumirile nuanţei mai

deschise sunt percepute prin excelenţă în mod pozitiv de către vorbitorii nativi ai limbilor rusă şi

italiană. În ceea ce priveşte omologii lor în limbile engleză şi română, blue şi albastru îmbrăţişează

toate semele şi asocierile ce, în cazul termenilor în rusă şi italiană, sunt repartizate între două

lexeme, creându-se, astfel, o distribuţie clară a sensurilor şi a conotaţiilor. În privința cuvintelor ce

desemnează nuanțele albastrului, analiza comparativă lexicografică relevă, și de această dată,

anumite asemănări și divergențe între termenii omologi din cele patru limbi, însă se poate contura o

tendință generală pentru denumirile respective: exprimând însuşirea cromatică a cerului, a apei, a

obiectelor vestimentare, a ochilor şi a florilor, ele tind a fi percepute în mod pozitiv de către

vorbitorii nativi, cu excepția câtorva adjective denotând culoare.

În al doilea rând, paleta lui Vladimir Nabokov pare a fi extrem de elaborată: lexemele cromatice

sunt foarte numeroase și creează o imagine vie în mintea cititorilor, ceea ce este de o importanţă

majoră pentru acest gen literar – autobiografia – în care autorul descrie cea mai fericită perioadă din

viața sa. Așadar, denumirile prin intermediul cărora scriitorul pictează tabloul copilăriei sale sunt

deosebit de semnificative, încărcate din punct de vedere emoțional, asociativ și conotativ. În ceea ce

privește denumirile culorii albastru în volumele nabokoviene, acestea capătă de cele mai multe ori

conotații meliorative, apărând în pasajele în care autorul evocă episoadele emoționante și fericite

12

din trecutul său. Lexemele cromatice ce denotă albastru exprimă, în romanele respective,

caracteristicele coloristice ale vestimentației sau ale materialului textil, ale fenomenelor naturale și

ale înfățișării unei persoane, ceea ce corespunde modalităţilor în care denumirile respective tind a fi

întrebuinţate în limbile date. Totodată, nu toate utilizările denumirilor de culori în cazul operelor lui

Vladimir Nabokov sunt convenţionale, în conformitate cu trendul general stabilit în limbile engleză

şi rusă în care scrie autorul: stilul auctorial se caracterizează printr-o aplicare și îmbinare ocazională

a unităţilor lexicale, inclusiv a termenilor cromatici. Prin urmare, descrierea sintagmatică a

lexemelor cromatice pe baza contextelor cuprinse în dicţionarele explicative de referinţă nu

reprezintă toată varietatea eventualelor ocurenţe ale cuvintelor ce denotă albastru. În altă ordine de

idei, am depistat şi situaţii în care denumirile supuse analizei capătă conotaţii peiorative; acestea, de

cele mai multe ori, constituie descrierea ambianței serale sau nocturne ce îl sperie pe copil, precum

şi scenele triste ce îi aminteau autorului de trecut. În astfel de cazuri, autorul are tendinţa de a utiliza

blue în limba engleză și синий sau фиолетовый în rusă. În ceea ce priveşte termenii cromatici

dominanţi în paginile volumelor, denumirile cele mai frecvente sunt blue în „Conclusive Evidence”

și „Speak, Memory” şi синий / голубой în „Другие берега”, toate trei denumirile, în majoritatea

cazurilor, căpătând conotații meliorative. Referitor la distribuţia celor două denumiri ruseşti, se

observă o anumită regularitate: atunci când este vorba de asocieri mai puțin plăcute, autorul recurge

la denumirea nuanței mai închise, голубой întrebuinţându-se exclusiv în contextele marcate pozitiv.

Precum instrumentarul cromatic, stilistica textului nabokovian este, de asemenea, extrem de

minuţios elaborată, autorul recurgând la mai multe metode pentru a atinge un grad sporit de

expresivitate în textele sale în amândouă limbile. Printre procedeele cele mai frecvente pentru care

optează Vladimir Nabokov se numără aliterația, asimilarea cuvintelor după prima literă (sau

combinaţii de litere), introducerea intenționată a împrumuturilor şi a ocazionalismelor (inclusiv

sintagmatica ocazională) şi sinestezia. Denumirile de culori participă în mod activ la realizarea

acestor procedee; mai mult decât atât, din punct de vedere prozodic, denumirile de culori tind a ieşi

în evidenţă în cadrul conturului melodic al enunţului datorită pauzelor şi accentului frastic. Ca

rezultat, ele se evidențiază în text, contribuind la producerea unei imagini colorate în mintea

cititorului.

Un alt aspect ce reliefează denumirile culorii albastru este, fără îndoială, complexitatea lor din

punct de vedere structural și morfologic. Lexemele cromatice pe care Vladimir Nabokov le

încorporează în textele sale în amândouă limbile se deosebesc datorită faptului că ele sunt deseori

compuse din mai mulţi formanţi (în unele cazuri alcătuind unități ocazionale). În plus, originalitatea

numirii culorii sporeşte graţie utilizării mai multor părți de vorbire în vederea exprimării însuşirii

cromatice: printre acestea se numără adjective, substantive, verbe, adverbe şi participii. Din

13

perspectivă tipologică, trebuie menționată și desemnarea culorii albastru prin intermediul

denumirilor indirecte ce contribuie în mod activ la realizarea intenției auctoriale.

Privind confruntarea celor trei romane autobiografice elaborate de către autor, „Conclusive

Evidence” și „Speak, Memory” se dovedesc a fi două versiuni destul de apropiate ale aceluiași text,

cea de-a doua revelând câteva amplificări și divergențe mai puţin însemnate față de predecesorul

său. În ceea ce privește autotraducerea, „Другие берега”, dimpotrivă, demonstrează un grad sporit

de independență chiar și la nivel coloristic: s-au înregistrat mai multe contexte în care denumirea

sugerată de către autor drept omologul unei lexeme cromatice englezești nu îi corespunde deloc pe

planul formal al culorii desemnate şi nu constituie echivalent denotativ al acesteia. Mai mult decât

atât, textul rusesc tinde să încorporeze denumiri noi sau să le omită pe cele existente în varianta

anterioară. În unele situaţii, astfel de modificări pot fi explicate prin dorința de a implementa sau de

a întări unele procedee stilistice; în altele, autorul ia în considerare impactul produs asupra

cititorilor de pasajul respectiv în general sau de combinațiile culorilor, precum şi de asocierile lor în

particular. În această ordine de idei, este deosebit de important faptul că cele trei romane au fost

scrise pentru două audiențe diferite; așadar, textele englezești au ca scop oferirea mai multor

informații cititorilor anglofoni, introducându-i în lumea rusească a începutului secolului al XX-lea,

pe când „Другие берега” a fost scris pentru compatrioții autorului, volumul căpătând mai multe

tente personale. Prin urmare, termenii cromatici din versiunile englezeşti sunt mai faptuali, pe când

cei din versuinea rusească sunt mai emoționali, încărcaţi cu diverse asocieri și aluzii, pătrunzând

adânc în inima cititorului – autorul este sigur că această audiență este cea care îl poate înțelege cel

mai bine, având același fond cultural și social și trăind aceleași sentimente. În concluzie, Vladimir

Nabokov, în calitate de autotraducător, optează pentru echivalenţa dinamică față de cea formală,

modificările drastice produse în textul rusesc al romanului putând fi justificate prin dorința de a crea

corespondența nu la nivelul formal al culorii, ci la cel asociativ, al impactului asupra cititorului.

În ceea ce privește traducerile romanelor autobiografice sus-menţionate în limbile rusă, italiană şi

română, depistăm câteva tendințe generale caracteristice pentru transpunerea termenilor cromatici

denotând albastru. În linii mari, expresivitatea volumelor nabokoviene se dovedește a fi greu de

atins din punctul de vedere al procedeelor stilistice utilizate, traducerile deseori nereușind să redea

toată bogăția originalului. Inferioritatea textelor rezultând din traducerea simplă în comparaţie cu

cel autotradus poate fi explicată printr-un nivel sporit de libertate auctorială în tratarea romanului

propriu, care nu ar fi acceptabil în cazul transpunerii efectuate de către un specialist din domeniu.

Totodată, de multe ori traducătorii reușesc să ofere soluții convenabile care imită efectul produs în

romanele nabokoviene. Mai mult decât atât, în unele cazuri chiar și traducerea simplă (nu numai

autotraducerea) este un exponent al echivalenţei dinamice, pe de o parte, permițându-și un grad mai

mare de libertate, dar, pe de altă parte, urmând mai strict intenția auctorială. Traducătorii încearcă

14

să intuiască ce denumire ar fi utilizat Nabokov dacă ar fi tradus propoziţia dată, demonstrând

cunoașterea bună a textului auctorial, precum și a stilului său.

Încă o discrepanță semnificativă între originalele și traduceriile acestora este legată de numărul

diferit al denumirilor de culori de bază ce desemnează culoarea albastru în limbile engleză, rusă,

italiană şi română. În ceea ce privește traducerea românească, aceasta nu întâmpină nicio dificultate

din acest punct de vedere: ca şi limba originalului (engleza), ea posedă doar o singură denumire de

bază pentru partea respectivă a spectrului. Traducerea italienească trebuie însă să aleagă între

azzurro și blu pentru transpunerea lexemei blue din originalul englezesc. Confruntarea celor două

traduceri cu romanul rusesc elaborat de către Vladimir Nabokov a relevat mai multe cazuri de

deformare a imaginii coloristice: de mai multe ori, traducătorii italieni utilizează termenul azzurro

în loc de blu, care ar exprima însuşirea cromatică intenționată de către autor – fapt ce se revelează

prin analiza versiunii auctoriale ruseşti care a fost elaborată într-o limbă care, asemănător limbii

italiene, delimitează două lexeme diferite drept denumiri de bază pentru culoarea albastru. Prin

urmare, denumirea italienească ce desemnează nuanța deschisă a culorii de față capătă conotații

peiorative, pe când omologul său din limba rusă – голубой – apare, în „Другие берега”, numai în

contextele în care acesta este perceput pozitiv. Mai mult decât atât, se creează și o anumită

discordanță între asocierile ce s-au stabilit în jurul denumirii azzurro în italiană în cursul dezvoltării

acestei limbi. Așadar, din punctul nostru de vedere, în procesul traducerii textului ce există în mai

multe versiuni auctoriale într-o a treia limbă, traducătorul ar trebui să ia în considerare toate textele

existente, utilizându-le ca un suport pentru traducerea proprie, deoarece analiza comparativă a

acestora va rezolva, cu siguranță, mai multe probleme cauzate de neclarităţi sau secvenţe vagi ce

apar în textul original şi va dezvălui mai multe aspecte invizibile la prima vedere, dar deosebit de

importante pentru realizarea intenției auctoriale.

VI. Denumirile culorii roșu în traducere și autotraducere

Analiza denumirilor culorii roșu în cele trei versiuni ale romanului autobiografic nabokovian,

precum și în traducerile lor respectă aceleași principii și metode precum cea a lexemelor cromatice

denotând albastru.

În ceea ce privește denumirile culorii roșu în limbile engleză, rusă, italiană şi română, analiza

dicționarelor explicative de referință evidențiază o multitudine de convergențe, dar și divergențe

între modurile în care termenii cromatici sunt percepuți de către vorbitorii nativi, între fundalurile

lor asociative și conotative. În această ordine de idei, red, красный, rosso și roșu capătă conotații

atât meliorative, cât și peiorative în limbile respective: pe de o parte, acestea se asociază cu emoțiile

negative precum mânia, rușinarea și intimidarea, dar, pe de altă parte, ele exprimă însuşirea

cromatică, o culoare frumoasă, profundă și pură, a obiectelor din natura înconjurătoare. Totodată,

15

percepția lexemei rusești de către vorbitorii nativi pare a fi mai deosebită față de omologii săi din

celelalte limbi: printre numeroasele contexte în care apare denumirea красный în dicționarele

explicative predomină cele care o dotează cu conotații meliorative, adjectivul realizând funcţia

determinantului substantivelor ce desemnează obiectele frumoase, prețioase și importante pentru

poporul rus, iar asocierile de caracter politic nu par a fi percepute în mod negativ. Sub aspect

conotativ, limbii ruse i se alătură româna care, de asemenea, relevă mai multe asocieri pozitive pe

care și le-a dezvoltat denumirea roșu în decursul istoriei. În privința denumirilor red și rosso,

acestea se opun termenilor omologi din rusă și română, deosebindu-se printr-un număr sporit de

asocieri negative și conotații peiorative. Referitor la nuanțele roșului, limbile de față demonstrează

aceeași tendință precum cea depistată mai sus: conotațiile și asocierile denumirilor nuanțelor roșului

în limba rusă sunt, în mare parte, meliorative, alăturându-i-se, și de această dată, limba română, pe

când termenii cromatici din engleză și italiană par a fi mai contrari, descriind, pe de o parte, o

culoare frumoasă și un ten sănătos, dar, pe de altă parte, realizând asocieri cu boala și sângele.

Referitor la analiza funcționării termenilor în cauză în textele elaborate de către Vladimir

Nabokov, denumirile roșului, precum și cele ale albastrului, sunt de o importanță deosebită pentru

imaginarul autorului, căpătând conotații cu precădere meliorative (cu puține excepții). Majoritatea

contextelor în care apar termenii respectivi se axează pe descrierea culorii frumoase a unui fenomen

sau prezintă roșul în calitate de simbol al Rusiei. Această întrebuințare a denumirilor culorii roșu

este în conformitate cu asocierile tradiționale ce se evidenţiază în cultura rusă în general și în limba

rusă în particular. Așadar, percepția culorii respective, precum și a termenilor ce o denotă în cazul

lui Nabokov, în ciuda multiculturalității și multilingvismului său, rămâne pur rusească. Mai mult

decât atât, fragmentele ce conțin termeni cromatici sunt încărcate din punct de vedere emoțional,

astfel contribuind la revigorarea memoriei și producând un impact puternic asupra cititorului.

Denumirile culorii roșu, precum și ale culorii albastru, tind să iasă în evidenţă în mod pregnant

datorită numeroaselor procedee și figuri stilistice, în special aliterației. Interesant de menționat este

faptul că în cazul textului rusesc se observă o tendință de a alitera sunetul [r], consoană sonoră

vibrantă ce face parte şi din structura fonetică a cuvintelor red şi красный – efect ce provoacă un

impact fonetic deosebit de puternic.

În ceea ce privește analiza comparativă a textelor nabokoviene, versiunea auctorială în limba

rusă – „Другие берега” – se dovedește, din nou, a fi mai expresivă în comparație cu textele paralele

englezești (cu puține excepții). Mai mult decât atât, volumul în cauză pare a avea caracter mult mai

personalizat decât „Conclusive Evidence” și „Speak, Memory”, cele din urmă constituind o relatare

mai factologică a trecutului autorului. Rațiunea principală a acestei discrepanțe o constituie, după

părerea noastră, audiența-țintă: atunci când Vladimir Nabokov li se adresează concetățenilor săi, își

permite a fi mai nostalgic și emoțional, știind că publicul îi va înțelege durerea și îi va împărtăși

16

sentimentele. Această tendință se reflectă din plin pe plan coloristic: denumirile rusești, fiind uneori

mai puțin precise din perspectiva numirii culorii, tind a fi mult mai încărcate emoțional decât

omologii lor englezești. Referitor la cele două texte în limba engleză, acestea nu diferă la o scară

semnificativă în ceea ce privește numirea culorii roșu, „Speak, Memory” efectuând numai câteva

modificări față de „Conclusive Evidence”, care ar putea să fi fost produse chiar și sub influența

redactării versiunii rusești a romanului autobiografic.

Din punct de vedere traductologic, în cazul lui Vladimir Nabokov, autotraducerea presupune,

practic, rescrierea textului raportându-se la obiective diferite, audiență diferită și mijloace diferite

ale limbilor date. Așadar, sunt numeroase cazurile în care, pe planul formal al referinței, al culorii

reale a obiectului din realitatea extralingvistică, corespondența pe care autorul o stabilește între

două denumiri în engleză și rusă nu este deloc de ordin formal. Acest trend se explică, de cele mai

multe ori, prin dorința scriitorului de a atinge o convergență mai profundă – cea a percepției

cititorului, având în vedere planul asociativ și conotativ al lexemelor utilizate. Prin urmare,

Nabokov optează pentru echivalența dinamică în autotraducerea romanului său autobiografic,

acordând mai multă importanță echivalenței asociative, în detrimentul celei denotative.

Confruntarea strategiilor de traducere adoptate de către Vladimir Nabokov cu cele preferate de

către alți traducători evidențiază, din nou, diferențe majore. În această ordine de idei, dacă scriitorul

optează pentru echivalența dinamică, propunând o soluție traductivă ce ar stabili corespondența cu

textul paralel, în primul rând la nivelul percepției şi al impactului asupra cititorului, traducătorii

uzuali tind să transpună culoarea într-un mod cât mai precis, aspirând la echivalența denotativă.

Astfel, în unele cazuri, se produce o anumită divergență între traducerea rezultantă și intenția

auctorială, care poate fi descifrată prin intermediul analizei comparative a pasajelor originale

nabokoviene. Mai mult decât atât, în cazurile în care originalul este mai ‘vag’, traducătorii tind să

recurgă la procedeul explicitării, astfel dăunând originalității textului-sursă și, prin urmare,

impactului produs asupra publicului-ţintă. Așadar, analiza de față a demonstrat că, chiar și atunci

când traducerile elaborează o soluție traductivă acceptabilă, atingând echivalența de ordin denotativ

și, în acelaşi timp, asociativ, nivelul expresivității lor, cu excepția puținor cazuri, nu-l atinge pe cel

al originalului elaborat de către Nabokov (îndeosebi, cel al volumul auctorial rusesc). Interesant de

menționat în acest sens este și faptul că traducerea în limba rusă – „Память, говори” – constituie ‘o

cale de mijloc’, mediind între „Speak, Memory” și „Другие берега”. După cum s-a menționat în

cursul analizei, traducătorul modifică de cele mai multe ori textul auctorial rusesc, apropiindu-l de

originalul englezesc, încercând, în același timp, să păstreze denumirile culorii roșu, cu conotațiile și

asocierile lor. Aşadar, se confirmă opinia noastră, care constă în aserțiunea că recurgerea la alte

versiuni auctoriale ale textului supus traducerii constituie un suport important care contribuie la

17

elaborarea soluţiilor traductive optime, ajutând la dezambiguizarea şi clarificarea originalului,

precum şi la revelarea intenţiei autorului.

VII. Concluzii

Obiectivul studiului de faţă l-a constituit analiza comparativă a denumirilor de culori în

traducere şi autotraducere. Pentru a atinge acest scop, am recurs la mai multe metode şi abordări

care s-au dovedit a fi utile pentru cercetarea noastră şi au permis formularea mai multor concluzii

privind, pe de o parte, domeniul lexicului cromatic, şi, pe de altă parte, cel al teoriei traducerii.

Volumele pe care s-a axat studiul nostru constituie trei versiuni ale autobiografiei scriitorului,

două dintre care sunt elaborate în limba engleză („Conclusive Evidence” şi „Speak, Memory”) şi

una – în limba rusă („Другие берега”). Prima etapă a cercetării a constituit-o analiza generală a

lexicului cromatic în romanele sus-menţionate, având ca scop confirmarea sau infirmarea parțială a

primei ipoteze. Sub aspect numeric, precum și sub cel tipologic, s-a demonstrat că denumirile de

culori prezente în operele în cauză se deosebesc prin abundenţa, varietatea și complexitatea lor, ceea

ce este în conformitate cu ipoteza noastră privind importanța lexicului cromatic în cadrul textelor

nabokoviene. Calculele efectuate indică faptul că toate cele trei volume urmăresc linii comune nu

numai pe plan narativ, ci și pe cel coloristic, deși în unele cazuri pot surveni divergențe majore în

acest sens. Varianta rusească a romanului pare a fi cea mai independentă și deosebită sub aspect

cromatic, având numărul cel mai mare de denumiri de culori ce sunt prezente exclusiv în volumul

respectiv. Aşadar, în urma analizei numerice a aspectului coloristic am concluzionat că textul

rusesc, fiind orientat spre un alt public – concetățenii autorului – este nu numai modificat de către

autor la nivelul general al narațiunii, ci și reelaborat la nivelul semantic și stilistic al lexemelor

separate. Mai mult decât atât, suntem convinși că discrepanţele ce s-au evidenţiat privind termenii

cromatici omologi din cele trei volume se explică prin faptul că romanul în limba rusă constituie un

caz de autotraducere recreatoare, ceea ce presupune un grad sporit de libertate pe care și-l permite

autorul în cadrul traducerii propriului său text.

Alte concluzii importante la care am ajuns în urma cercetării noastre tratează funcționarea

termenilor cromatici în operele nabokoviene. Studierea pasajelor conținând lexeme cromatice,

alături de rezultatele analizei numerice, a confirmat prima ipoteză a lucrării noastre, demonstrând

importanța majoră cu care Nabokov dotează denumirile de culori în romanele sale. Evidențierea

termenilor cromatici se datorează mai multor trăsături stilistice minuțios elaborate ale textului

nabokovian. Considerăm că motivul pentru care autorul exploatează lexicul cromatic la maxim îl

constituie intenţia sa de a crea o imagine vie și colorată în mintea cititorului, invitându-l să participe

în mod activ la recrearea trecutului. Unitățile lexicale denotând culoare conferă textului o tentă

emoțională și personală foarte puternică, creând un spațiu intim pentru întâlnirea cititorului cu

18

sufletul autorului. Mai mult decât atât, prin intermediul termenilor cromatici, autorul se joacă cu

cititorul, îl impresionează și îl epatează.

În cadrul analizei comparative a romanelor autobiografice ale lui Nabokov, o atenție deosebită

a fost atrasă asupra strategiilor traductive pentru care optează scriitorul în traducerea propriului text.

Catalogarea versiunii „Другие берега” drept autotraducere recreatoare implică și anumite

consecințe pentru modalitatea transpunerii denumirilor de culori din limba engleză în limba rusă.

Analiza noastră a subliniat că Vladimir Nabokov, în calitate de autotraducător, optează pentru

echivalenţa dinamică față de cea formală, modificările drastice produse în volumul rusesc putând fi

justificate prin dorința de a crea corespondență nu la nivelul formal al culorii, ci la cel al impactului

asupra cititorului. Prin urmare, studiul nostru ne-a permis să confirmăm și cea de-a doua ipoteză

formulată în primele pagini ale lucrării: conchidem că în stabilirea corespondenței dintre doi

termeni cromatici aparținând idiomurilor diferite, ceea ce este cel mai important pentru scriitor nu

este echivalența denotativă, ci cea asociativă.

Încă un obiectiv pe care l-am avut în vedere în cursul cercetării constă în confruntarea

strategiilor traductive utilizate de către Nabokov cu cele pentru care optează traducătorii obișnuiți.

În linii mari, expresivitatea textului nabokovian se dovedește a fi greu de atins din punctul de

vedere al procedeelor stilistice utilizate, traducerile deseori nereușind să redea toată bogăția

originalului. Inferioritatea traducerilor în comparaţie cu autotraducerea poate fi explicată printr-un

nivel sporit de libertate auctorială în tratarea propriului său volum, nivel care nu ar fi acceptabil în

cazul traducerii obișnuite. Totodată, de multe ori traducătorii au reușit, din punctul nostru de vedere,

să ofere soluții convenabile care imită efectul produs în romanele originale. În privința traducerii

denumirilor de culori, analiza noastră a dus la confirmarea celei de-a doua ipoteze. Am constatat că

traducătorii obișnuiți, spre deosebire de Vladimir Nabokov, tind să transpună culoarea într-un mod

cât mai precis, aspirând la atingerea echivalenței de ordin denotativ. Consecințele acestor soluții

traductive constau în producerea divergențelor majore între textul rezultant și intenția auctorială. O

concluzie aparte a fost formulată în privința traducerii celui de-al treilea volum auctorial în limba

rusă. Comparația originalului cu textul alternativ rusesc, elaborat de către un traducător obișnuit, a

demonstrat faptul că „Память, говори” mediază între „Speak, Memory” și „Другие берега”:

traducătorul modifică volumul auctorial rusesc, apropiindu-l de originalul englezesc, încercând, în

același timp, să păstreze termenii cromatici utilizați de către Vladimir Nabokov. Reușita traducerii

rezultante, din punctul nostru de vedere, constă în faptul că în procesul traducerii volumului „Speak,

Memory”, traducătorul a consultat și autotraducerea romanului respectiv care a constituit un suport

și o bază pentru elaborarea traducerii în limba rusă.

În cadrul analizei procesului traductiv versus autotraductiv, am tratat și problema rolului

existenței mai multor texte auctoriale pentru traducerea unei opere într-o a treia limbă. În urma

19

demersului realizat, am reușit să confirmăm și cea de-a treia ipoteză de lucru. Suntem convinși că

analiza tuturor versiunilor elaborate de către autor este extrem de utilă în privința dezambiguizării

originalului, ceea ce este valabil și pentru scrierile lui Vladimir Nabokov – opere extrem de

încărcate de sensuri și mijloace de expresivitate. Din punctul nostru de vedere, volumele paralele în

limbi diferite constituie un fel de „ajutoare” sau „materiale suplimentare” la care traducătorul poate

recurge pentru a găsi răspunsuri în cazul secvențelor vagi sau ambigue.

Ca o remarcă de încheiere, menționăm faptul că teza de față nu a epuizat subiectul lexicului

cromatic în textele paralele auctoriale și traduse. Considerăm că studiul nostru ar putea fi

aprofundat prin dezvoltarea analizei prin încadrarea altor termeni cromatici, a altor romane

multilingve ale lui Nabokov, precum și a altor traduceri ale romanelor autobiografice nabokoviene.

VIII. Bibliografie selectivă

A. Izvoare

Набоков, Владимир, Другие берега: Мемуары. Conclusive Evidence. A Memoir, ediție bilingvă,

Moscova, Захаров, 2004.

Набоков, Владимир, Память, говори, traducere din limba engleză de Sergej Ilyin, în S. B. Ilin, A.

K. Kononov (ed.), Собрание сочинений американского периода, vol. 5, Sankt Petersburg,

Симпозиум, 1999.

Nabokov, Vladimir, Parla, ricordo! traducere din limba engleză de Bruno Oddera, Milano, A.

Mondadori, 1984.

Nabokov, Vladimir, Parla, ricordo! Un’autobiografia rivisitata, traducere din limba engleză de

Guido Ragni, Milano, Adelphi Edizioni, 2010.

Nabokov, Vladimir, Speak, memory! An Authobiography Revisited, New York, Random House Inc,

2005.

Nabokov, Vladimir, Vorbește, memorie. O autobiografie rescrisă, traducere din limba engleză și

note de Sanda Aronescu, Iași, Polirom, 2008.

B. Literatură de specialitate

Akikusa, Shun'ichiro, The Vanished Cane and the Revised Trick: A Solution for Nabokov's ‘Lips to

Lips’ în “Nabokov Studies” 10 (2006), p. 99-120.

Ammer, Christine, Seeing red or tickled pink: color terms in everyday language, London, Penguin

Books, 1992.

Ананьева, E. (ed.), Красный, Moscova, КИТОНИ, 2009.

Бакуменко, О.Н., Лексиконы билингва в ситуации автоперевода (на примере мемуарных книг

В. Набокова), teza de doctorat, Kursk, 2006.

20

Балека, Ян, Синий – цвет жизни и смерти. Метафизика цвета, Moscova, Искусство – XXI

век, 2008.

Barton Johnson, D., Contrastive Phonoaesthetics, or, Why Nabokov Gave Up Translating Poetry as

Poetry în Carl R. Proffer (ed.), A book of things about Vladimir Nabokov, Ardis, Ann Arbor,

1974.

Barton Johnson, D., Synesthesia, polychromatism, and Nabokov în Carl R. Proffer (ed.), A book of

things about Vladimir Nabokov, Ardis, Ann Arbor, 1974.

Beaujour, Elizabeth Klosty, Alien tongues. Bilingual Russian Writers of the “First” Emigration,

Ithaca and London, Cornell University Press, 1989.

Berlin, Brent, Kay, Paul, Basic Color Terms: Their Universality and Evolution, Leland Stanford

Junior University, 1999.

Besemeres, Mary, Self-Translation in Nabokov’s Pnin în “The Russian Review” 59 (July 2000), p.

390-407.

Bidu-Vrânceanu, Angela, Analiza structurală a vocabularului limbii române contemporane. Nume

de culori, București, Universitatea din București, Facultatea de Limba și Literatura română,

1976.

Братухина, Л.В., Русский дискурс в англоязычных романах В.В. Набокова, teza de doctorat,

Nijni Novgorod, 2007.

Булавина, М.А., Цветопись как художественный прием в романе В. Набокова «Подвиг» în

Семантика языковых единиц. Материалы 3-й межвузовской научно-исследовательской

конференции. Часть III. Синтаксическая семантика. Семантика единиц художественной

речи, Moscova, Альфа, 1993.

Cechanovičius, Artūras, Krūminienė, Jadvyga, Vladimir Nabokov’s Self-Translated Lolita:

Revisiting the Original Alliterative Modes în “Respectus Philologicus” 22:27 (2007), p. 115-129.

Денисова, Г.В., Автоперевод и его влияние на определение переводческих стратегий (об

особенностях перевода «Лолиты» В.В. Набокова на «третий» язык) în Лингвистика и

культурология: К 50-летию проф. А.П. Лободанова, Moscova, МАЛП, 1999, p. 169-194.

Dolinin, Alexander, Lolita in Russian în Vladimir E. Alexandrov (ed.), The Garland Companion to

Vladimir Nabokov, New York, Routledge Taylor & Francis Group, 1995, p. 321-330.

Grayson, Jane, Nabokov translated. A comparison of Nabokov’s Russian and English prose,

Oxford, Oxford University Press, 1977.

Григорьев, И.Н., Литературный билингвизм В. Набокова: синтаксическая интерференция в

англоязычных произведениях писателя, teza de doctorat, Perm, 2005.

21

Grossman, Maria, Colori e lessico: studi sulla struttura semantica degli aggettivi di colore in

catalano, castigliano, italiano, romeno, latino ed ungherese, Tübingen, Gunter Narr Verlag,

1988.

Grutman, Rainier, Auto-translation în Mona Baker, Kirsten Malmkjaer (ed.), Routledge

Encyclopedia of Translation Studies, London and New York, Routledge, 2001.

Grutman, Rainier, Multilingualism în Mona Baker, Gabriela Saldanha (ed.), Routledge

Encyclopedia of Translation Studies, ediția a 2-a, Taylor & Francis e-Library, 2009.

Grutman, Rainier, Multilingualism and translation în Mona Baker, Kirsten Malmkjaer (ed.),

Routledge Encyclopedia of Translation Studies, London and New York, Routledge, 2001.

Grutman, Rainier, Self-translation în Mona Baker, Gabriela Saldanha (ed.), Routledge

Encyclopedia of Translation Studies, ediția a 2-a, Taylor & Francis e-Library, 2009.

Гюббенет, И.В., Черезова, Т.Л., Цветовое пространство в русском и английском языках în

Категоризация мира: пространство и время. Материалы научной конференции, Moscova,

1997.

Харченко, В.К., Словарь цвета: новые материалы, полная электронная версия, Moscova,

Изд-во Литературного института им. А.М. Горького, 2013.

Imposti, Gabriella Elina, Nabokov bifronte: l’(auto)traduzione da e verso il russo în Linee di

confine. Separazioni e processi di integrazione nello spazio culturale slavo, ediția îngrijită de

Giovanna Moracci și Alberto Alberti, Firenze University Press, 2013, p. 247-260.

Иващенко, Е.Г., Эволюция литературного билингвизма в творчестве В. Набокова

(взаимодействие стиха и прозы), teza de doctorat, Blagoveșensk, 2004.

Istrate, G., Terminologia cromatică în limba română în Actele celui de-al XII-lea confres

internațional de lingvistică și filologie romanică, București, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, 1970.

Kenny, Dorothy, Equivalence în Mona Baker, Gabriela Saldanha (ed.), Routledge Encyclopedia of

Translation Studies, ediția a 2-a, Taylor & Francis e-Library, 2009.

Козловская, Н.В., Лексика предметного мира в организации лексич. структуры текста

произведения В. Набокова «Другие берега», teza de doctorat, Sankt-Petersburg, 1995.

Кулинская, С.В., Цветообозначения: национально-культурные особенности

функционирования (на материале фразеологии и художественных текстов русского и

английского языков), teza de doctorat, Краснодар, 2002.

Кульпина, В.Г., Лингвистика цвета: Термины цвета в польском и русском языках, Moscova,

Московский Лицей, 2001.

22

Латухина, О.Ю., Смысловая плотность текста (по роману В. Набокова «Соглядатай») în

Б.Л. Борухов, К.Ф. Седов (ed.), Художественный текст: антология и интерпретация.

Сборник статей, Saratov, Universitatea Pedagogică de Stat K.A. Fedin din Saratov, 1992.

Макеенко, И.В., Лексико-семантическая структура систем цветообозначения в русском и

английском языках: Учеб.-метод. пособие для студентов филол. фак, Saratov,

Universitatea de Stat din Saratov, 2001.

Marchesini, Irina, Un caso particolare di bilinguismo: The Real Life of Sebastian Knight di

Vladimir Nabokov în „Linguae” 1 (2007), p. 67-82.

Маслова, Ж.Н., Явление билингвизма и англоязычные традиции в поэзии И. Бродского и В.

Набокова, teza de doctorat, Balașov, 2001.

Матвеева, Н., Мирковская, А., Ананьева, Е., Синий, Moscova, КИТОНИ, 2009.

Nabokov, Vladimir, Problems of Translation: “Onegin” in English în Lawrence Venuti (ed.), The

Translation Studies Reader, London and New York, Routledge, 2000.

Nida, Eugene, Principles of Correspondence în Lawrence Venuti (ed.), The Translation Studies

Reader, London and New York, Routledge, 2000.

Носовец, С.Г., Цветовая картина мира Владимира Набокова в когнитивно-прагматическом

аспекте (цикл рассказов «Весна в Фиальте»), teza de doctorat, Omsk, 2002.

Огнева, Е.А., Художественный перевод: проблемы передачи компонентов переводческого

кода: Монография, ediția a 2-a, Moscova, Эдитус, 2012.

Oustinoff, Michaёl, Bilinguisme d'écriture et auto-traduction: Julien Green, Samuel Beckett,

Vladimir Nabokov, Paris, Harmattan, 2001.

Raguet-Bouvart, Christine, Vladimir Nabokov: La poétique du masque (Voix américaines), Berlin,

2000.

Sindičić Sabljo, Mirna, Beckett’s bilingualism, self-translation and the translation of his texts into

the Croatian language în “The Journal of Linguistic and Intercultural Education”, 4 (2011), p.

163-180.

Шхвацабая, Т.И., Цветообозначения в языке и речи (на материале английского языка), teza

de doctorat, Moscova, 1985.

Смахтина, Н.Г., Соотношение актуализированных разноязычных лексиконов поэта-билингва

в условиях авторского перевода (на примере творчества И. Бродского): Монография,

Kursk, Изд-во РОСИ, 2007.

Василевич, А.П., Каталог названий цвета в русском языке, Moscova, Смысл, 2002.

Василевич, А.П., Языковая картина мира цвета. Методы исследования и прикладные

аспекты, rezumatul tezei de doctorat, Moscova, 2003.

23

Васильева, Е.В., Автобиографическая проза В.В. Набокова “Conclusive Evidence”, “Другие

берега”, “Speak, memory!”: История создания, художественная и жанровая специфика,

teza de doctorat, Tomsk, 2005.

Vermeer, Hans J., Skopos and Commission in Translational Action. Translated by Andrew

Chesterman în Lawrence Venuti (ed.), The Translation Studies Reader, London and New York,

Routledge, 2000.

Вишневская, Г.М., Литературно-художественный билингвизм: лингвистическая

интерпретация: учебное пособие, Иваново, Ивановский гос. ун-т, 2001.

Yarsawich, Christopher, Speaking in tongues: Vladimir Nabokov as a multilingual în “Honors

Junior/Senior Projects” (May, 2007): http://hdl.handle.net/2047/d10006333 consultat în data de

22.02.2015.

C. Dicționare

Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, Cambridge, Cambridge University Press, 2003.

Dicționarul Limbii Române, Editura Academiei, Bucureşti, 1965-2010.

Евгеньева, А.П. (ed.), Словарь русского языка в четырех томах, Academia Rusă a Științelor,

Institutul Cercetărilor Lingvistice, Moscova, Русский язык, Полиграфресурсы, 1999.

Gabrielli, Aldo, Grande Dizionario Italiano, Hoepli, 2015. Versiunea online:

www.grandidizionari.it/Dizionario_Italiano.aspx

Il Grande Dizionario Garzanti Della Lingua Italiana, Garzanti, 1987.

Longman Dictionary of Contemporary English, ediția a 3-a, Pearson Education Limited, 2001.

Longman Dictionary of Language and Culture, ediția a 3-a, Pearson Education Limited, 2005.

Macmillan English Dictionary. Versiunea online: www.macmillandictionary.com

Мюллер, В.К., Англо-русский словарь : 53000 слов, ediția a 18-a, Moscova, Русский язык, 1981.

Nicola Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana lo Zingarelli 2015, ediția îngrijită de Mario

Cannella și Beata Lazzarini, Zanichelli, 2015.

Ожегов, С.И., Словарь русского языка, Moscova, Русский язык, 1989.

Oxford English Dictionary, Oxford University Press, 1989.

Смирницкий, А.И. (ed.), Русско-английский словарь, Moscova, 1958.

Уилсон, Э., Уилсон, А.М., Современный англо - русский словарь: свыше 75 000 слов,

Moscova, АСТ, 2005.

Ушаков, Д.Н. (ed.), Толковый словарь русского языка, 4 volume, Moscova, Советская

энциклопедия, 1935-1940.