universitatea

5/13/2018 UNIVERSITATEA - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/universitatea-55a75190484d0 1/17

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR”DIN TÂRGU MUREŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

Română-engleză

Lucrare de licenţă

cu tema "Terminologia mediului"

Târgu-Mureş

-2011-



Cuprins

Capitolul I. Cadrul general

● Terminologie şi terminologii

● Relaţia termen-cuvânt

● Metode de abordare: terminologie internă, terminologie externă

Capitolul II. Terminologia mediului-preliminarii

● Definirea termenilor mediu, ecologie în limba română şi în limbile romanice

● Semantica şi onomaziune în terminologia mediului

● Trăsăturile semantice ale termenilor

Capitolul III. Paradigme ale terminologiei mediului

● Clasa semantică a cauzelor

● Clasa semantică a schimbărilor suferite de mediu (schimbări climatice, terestre, etc.)

● Soluţii pentru ameliorarea schimbărilor

● Elementele mediului

● Clasa semantică a interacţiunilor

Capitolul IV. Modalităţi de exprimare a terminologiei mediului

● Sintagmele fixe

● Sintagmele relative-fixe

Capitolul V. Dezambiguizarea sensurilor în discursul despre mediu

● Cuvinte polisemantice● Relaţia lexic cu unn lexic specializat

● Sinonimia

Bibliografie



Cap. I Cadrul general● Terminologie şi terminologii

1DEX (suport electronic) propune pentru terminologie următoarele definiţii :

1) terminologii f. – totalitate a termenilor speciali folosiţi în ştiinţă, tehnică sau înalt domeniu de activitate.

2) terminologie ştiinţifică – ( lingv.) compartiment al lexicologiei care se ocupă cu

studiul termenilor. [g.-d. terminologiei] <fr. terminologie

Este omis aici un sens important, consemnat azi în dicţionarele altor limbi :

acela de disciplină/ ştiinţă de sine stătătoare, dispunând de un obiect propriu, de

principii, metode şi direcţii proprii de dezvoltare. (De altfel, au avut loc şi întâlniri

ştiinţifice internaţionale consacrate terminologiei ca ştiinţă/ disciplină modernă de

studiu.1)

Primul sens, menţionat în DEX, este cel mai vechi şi, chiar şi astăzi, cel mai

cunoscut. Practici terminologice au existat din cele mai vechi timpuri conducând , în

condiţiile dezvoltării sociale şi economice a societăţii moderne, la constituirea unei

doctrine ştiinţifice. Terminologia ca disciplină, a prins contur în secolul al XIX-lea, în

primul rând pentru a răspunde nevoilor crescute de comunicare, cu fidelitate şi

precizie, a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice.

Intensificarea schimburilor comerciale internaţionale, a colaborării în plan

tehnologic şi economic, larga circulaţie a tehnologiilor şi a informaţiilor, aduc în prin

plan nevoia de standardizare. Conform ISO 1087 – (1989), standardizarea este

oficializarea unei terminologii de către un organism autorizat. Istoric vorbind, au fost

mai întâi etalonate obiecte, iar mai apoi, noţiuni şi termeni. Un termen poate fi definit

exact doar atunci când el corespunde unui concept unic, bine delimitat, pe care, în

aceste condiţii, îl va putea reda cu precizie. La ora actuală standardizarea se realizează

pe mai multe nivele : la scara unei întreprinderi, la scara unui grup de întreprinderi dinacelaşi sector economic, la scară naţională sau internaţională – prin intermediul unor

organisme mandatate sau legal constituite, în interiorul diferitelor corpuri

profesionale.

În contextul activităţii de standardizare la scară mondială a început, între cele

1 http://www.culturasicomunicare.com/v2/chis.pdf



două războaie mondiale, constituirea şi dezvoltarea terminologiei ca ştiinţă. Ea a avut

de la început drept obiect studiul conceptelor utilizate în diferitele domenii

specializate, definirea lor exactă, constituirea de sisteme conceptuale care să permită

ierarhizarea lor şi să pună în lumină poziţia fiecărui concept precum şi relaţiile lui în

cadrul sistemului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere reperarea, colectarea,

clasificarea şi înregistrarea termenilor în vocabulare, dicţionare, baze de date. Iniţial

pe primul plan au stat aspectele metodologice legate mai ales de activitatea practică,

pentru ca mai apoi să se cristalizeze şi o teorie generală a terminologiei.

Sporirea schimburilor comerciale, apariţia unor întreprinderi multinaţionale, ca

şi crearea de organisme politice, juridice, economice şi ştiinţifice continentale, zonale

şi mondiale, au condus la creşterea volumului de traduceri şi la dezvoltarea unei noi

1 La terminologie discipline scientifique, Colloque organisé par la Société française determinologie le

17 octobre 2003, à l’école normale supérieure de la rue d’Ulm, Paris.

direcţii în cercetarea şi practica terminologică, menite să răspundă necesităţilor legate

de activitatea de traducere. Terminologia şi traducerea cunosc astăzi o dezvoltare

comună.

O altă direcţie de dezvoltare a terminologiei este legată de progresul impetuos

pe care l-a cunoscut în ultimele decenii informatica şi comunicarea cu ajutorulinstrumentelor electronice/informatice. Pe de o parte, este vorba aici de dialogul ommaşină,

pentru realizarea căruia cunoaşterea, prelucrarea şi exploatarea limbii naturale

şi a terminologiei ştiinţifice şi tehnice în special, este o condiţie primordială (să ne

gândim la programele de prelucrare a textului – Word, de exemplu – şi la

instrumentele lingvistice pe care le utilizează). Pe de altă parte, este vorba de

dezvoltarea unor instrumente informatice (bănci de date, corpusuri electronice,

programe de extragere a terminologiei) care, utilizate în practica terminologică,

orientează şi determină dezvoltarea cercetării terminologice.2Aşa cum este definit în lucrările de lingvistică, lexicul unei limbi este format din totalitatea

cuvintelor, în diversitatea lor. Această totalitate numită şi lexic general este, de fapt o2 http://www.google.ro/#hl=ro&q=terminologie+capitolul+II&pbx=1&oq=terminologie+capitolul+II&aq=f&aqi=&aql=&gs_sm=e&gs_upl=1176l8492l0l8818l13l13l0l10l1l1l1082l1988l3-1.0.1.0.1l3l0&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.&fp=cc614d06c9c98fd6&biw=1432&bih=728



dimensionare abstractă a vocabularului unei limbi deoarece niciun vorbitor nativ nu este

cunoscătorul absolut al acestuia. Ţinând seama de anumite criterii bine fundamentate, lingviştii au

identificat în cadrul lexicului general partiţii, reprezentate de lexicul specializat utilizat pentru

comunicarea în anumite domenii ştiinţifice şi de limba comună folosită de nespecialişti.

După Cabré, M.T. (2000 : 13) comunicarea specializată nu este o formă complet diferită

de comunicarea generală, cunoştinţele ştiinţifice nefiind nici uniforme, nici total separate de

cunoştinţele generale. Din punct de vedere lingvistic, o terminologie nu apare ca un ansamblu de

noţiuni, ci ca un ansamblu de expresii denumind în limba naturală noţiuni relevante dintr-un

domeniu de cunoştinţe foarte bine delimitat (Lerat, P. 1995 : 20). Cu alte cuvinte, lexicul comun

reprezintă cuvintele care asigură înţelegerea comunicării între vorbitori la nivelul unei limbi, iar

lexicul specializat sau terminologiile însumează cuvintele/termenii corespunzători domeniilor de

activitate profesională. După Coşeriu (1967:17) „cunoaştem semnificatul terminologiilor înmăsura în care cunoaştem ştiinţele sau tehnologiile cărora ele corespund şi nu în măsura în care

cunoaştem limba”.

Limbajul specializat este o componentă a limbajului general sau o continuare a acestuia

(Depecker 2002 : 63). Atât limbajul general, cât şi cel specializat sau limba comună nu sunt

delimitate strict şi nu sunt „impermeabile”. Din contra, există o mişcare continuă, în toate

direcţiile, existând o permanentă înnoire şi îmbogăţire. Complexitatea crescândă a cunoştinţelor

de specialitate şi a informaţiilor, în general, interdisciplinaritatea domeniilor necesită eforturispeciale pentru a realiza o comunicare adecvată.

De aceea, terminologia, în acelaşi timp disciplină şi câmp de cercetare, joacă un rol

esenţial în facilitarea şi accelerarea comunicării ştiinţifice. Scopul unei teorii a termenilor este

descrierea formală, semantică şi funcţională a unităţilor care pot câştiga o valoare terminologică,

înregistrarea acestor valori şi exprimarea relaţiilor stabilite cu alte semne ale aceluiaşi sistem sau

sistem diferit.

Conceptul de terminologie are, în lingvistică, mai multe valori:

a) reprezintă un limbaj specializat sau un sistem ştiinţific prin care se realizează o

comunicare de specialitate, non-ambiguă, cu rolul de a transmite cunoştinţe

într-un anumit domeniu de activitate;

b) reprezintă corpusul de termeni dintr-un domeniu, caracterizaţi prin univocitate,

non-ambiguitate şi relaţii lexico-semantice proprii;



c) este folosit pentru a denumi o ştiinţă interdisciplinară care realizează o

ierarhizare a conceptelor şi analizează problemele „codajului lingvistic şi non-lingvistic” (Bidu-

Vrănceanu, A. 2000 : 64 ; 2007 : 19).

Terminologia ca ştiinţă reprezintă „disciplina care se ocupă de comunicarea specializată,

realizată fără echivoc într-un anumit domeniu ştiinţific, tehnic, profesional.” (Bidu-Vrănceanu, A.

2000 : 65; 2007 : 19 şi are în vedere studierea şi structurarea sistemelor noţionale ale unui

domeniu specializat. Cu alte cuvinte, terminologia reprezintă, în primul rând, vocabularul

specializat al unei ştiinţe, fiind un ansamblu de termeni, denumiri, dintr-o limbă naturală, care

desemnează concepte specifice1; în al doilea rând, ea constituie disciplina care studiază pe de o

parte noţiunile şi desemnările lor, iar pe de altă parte metodele specifice activităţii terminologice.

Pentru analiza pe care ne-o propunem spre realizare în acest studiu terminologia reprezintă

corpusul de termeni specializaţi polemologic asupra căruia vom aplica metodele de cercetarespecifice.

Terminologia este considerată o ştiinţă interdisciplinară datorită caracterului complex al

termenului care, aşa cum remarca Wüster (1981: 57; apud Cabré, 1998 : 61), aparţine, deopotrivă,

„lingvisticii, logicii, ontologiei, informaticii şi ştiinţei lucrurilor”. O altă accepţiune a

interdisciplinarităţii terminologiei este aceea că supune analizei problemele generale ale

terminologiilor: logica cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non-lingvistic,

problemele îmbogăţirii vocabularului specializat (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 64; 2007 : 21).Terminologia şi lexicologia reprezintă domenii apropiate datorită faptului că amândouă au

câte o componentă teoretică (care se ocupă de cuvinte) şi o componentă practică (care se ocupă de

producerea de dicţionare). Cu toate acestea, lingviştii evidenţiază deosebirile dintre ele arătând că

lexicologia se ocupă de studiul tuturor cuvintelor dintr-o limbă, pe când terminologia se ocupă

doar de cuvintele care aparţin unui domeniu specializat (de termeni). De asemenea, lexicologia

consideră cuvintele punctul de plecare, nefiind interesată de semnificaţie, pe când terminologia

consideră că noţiunea, care este în centrul preocupărilor sale, poate fi reprezentată independent de

denominare sau de termenul care o desemnează (Cabré M.T. 1998 : 7).

Termenul în accepţie normativ-prescriptivă este o unitate a cunoaşterii strict definită,

având conţinut univoc precis, utilizat într-un anumit domeniu şi introdus într-un sistem cu o

ierarhie conceptuală precisă. Definiţia termenului conduce la relaţia dintre acesta şi cuvânt-

concept-obiect (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 67; 2007: 28), un cuvânt devenind termen când i se



atribuie o semnificaţie independentă de variaţiile induse de accepţii şi de utilizările în context

(Bidu-Vrănceanu, A. - idem).

Distincţia dintre unităţile lexicale ale limbii generale şi termeni este, uneori, greu de făcut

datorită faptului că ambele categorii coexistă în cadrul limbii, iar partajarea lor poate părea

artificială (mai ales în cazul ştiinţelor umaniste). Aceasta şi pentru faptul că există trăsături

specifice comune: semantismul, forma şi combinaţiile lexicale şi gramaticale. Distincţia este

posibilă totuşi prin specializarea lingvistică asociată unui domeniu al cunoaşterii (ştiinţific, tehnic,

social etc.).

Primii terminologi (reuniţi în cadrul Cercului de la Viena şi având ca reprezentant pe

E.Wüster) au considerat termenul ca fiind similar unei „etichete” care ajută la denumirea unui

concept, fiind definit în funcţie de raporturile pe care le întreţinea cu alte concepte ale unui

domeniul al cunoaşterii. Acest postulat îngrădea comparaţiile dintre unităţile lexicale ceaparţineau limbajului general şi limbajului specializat. Mai precis, majoritatea criticilor adresate

teoriei lui Wüster se referă la două idei generale:

- idealizarea realităţii, cunoştinţelor şi comunicării;

- limitarea câmpului de aplicare la standardizare.

Cu toate acestea, teoria clasică a terminologiei în care termenul, aşa cum a fost definit de

Wüster, este o etichetă lingvistică asupra unei unităţi a cunoaşterii rămâne, în continuare, larg

răspândită (mai ales în rândul organizaţiilor internaţionale de standardizare) pentru care termeniisunt identităţi unice şi non-ambigue. Analiza corpusului a arătat că unităţile lingvistice care apar

în texte sunt, deseori, forme canonice înregistrate în glosare sau în terminologiile de specialitate.

Dar cercetările ulterioare au făcut ca teoria clasică să fie, încet-încet, contestată. Mulţi

lingvişti au pus în evidenţă faptul că termenii reprezintă entităţi lingvistice complexe, putând fi

supuse unor variaţii de natură diferită (morfologică, sintactică sau semantică) şi având o valoare

denotativă complexă. De asemenea, unele studii au relevat faptul că unităţile lingvistice care

aparţin lexicului comun pot căpăta valoare terminologică prin utilizarea lor în texte specializate.

De aceea, în noua viziune, activitatea terminologică poate fi descrisă schematic în trei etape

principale: extragerea termenilor, structurarea corpusului şi delimitarea domeniului (punerea în

relaţie a termenilor după un model formal al domeniului).



Extragerea termenilor reprezintă o etapă foarte importantă pentru analiza lexicală

întreprinsă de terminolog, iar pentru aceasta există, în prezent, pe lângă dicţionare şi glosare

specializate, numeroase instrumente care ţin de inteligenţa artificială.

Avantajele oferite de instrumentele computerizate au făcut ca un număr însemnat de

lingvişti şi de cercetători ai tehnicii automate aplicate limbilor se se plaseze la intersecţia

terminologiei şi a inteligenţei artificiale. Este vorba de cercetările făcute de grupul TIA

(Terminologie et Intelligence Artificielle). Pentru a rezolva dificultăţile legate de identificarea

termenilor specializaţi „ascunşi” în text se utilizează diverse tehnici care pot fi grupate în patru

categorii:

1. Prima este metoda statistică ce foloseşte programul ANA. Acesta „învaţă schemele cele

mai productive într-un corpus. Dacă el întâlneşte un număr de ocurenţe ca „ miere de munte”,

„miere de salcâm”, el validează „miere de” ca schemă productivă pentru găsirea unor noi termeni.În acelaşi mod, dacă găseşte „miere de munte” şi „producţie de munte” el selectează „de munte”

pentru a găsi termenul „agricultură de munte”. Acest tip de înregistrare se numeşte endogenă,

regulile găsite în corpus fiind reaplicate şi utilizate în permanenţă;

2. A doua metodă este aceea a identificării schemelor sintactice pe care se formează termenii.

Dificultăţile sunt datorate faptului că aceştia nu apar permanent în formă canonică în text, uneori

fiind însoţiţi de prepoziţii. Pentru rezolvarea acestei probleme se combină metoda sintactică cu

cea statistică şi se compară rezultatele obţinute2

;3. O altă metodă constă în identificarea sintagmelor nominale. Aceasta se realizează cu

programul informatic LEXTER care reperează structurile care apar după verb şi care se încheie cu

un semn de punctuaţie. Se înregistrează însă şi multe structuri care nu sunt termeni. De aceea este

nevoie de resurse externe cum ar fi dicţionarele specializate pentru a nu fi compromis rezultatul

activităţii.

4. Ultima metodă este aceea a segmentelor repetate propusă iniţial de Lebart şi Salem (1994),

dar care a fost dezvoltată de F. Rousselot şi P. Frath cu ajutorul staţiei ingineriei lingvistice

LIKES3. Ea poate identifica trăsăturile care se repetă în corpus, opunându-se ideii că dacă o

sintagmă nominală e un termen al unui domeniu, sunt multe şanse ca ea să se repete. Această

metodă este destul de eficace pentru că nu necesită resurse externe şi poate fi transpusă imediat la

altă limbă. LIKES posedă în plus un modul care analizează cuvintele prezentate pentru a găsi alte

secvenţe eventual nerepetate.4



După cum am prezentat, instrumentele computerizate prezintă avantaje (mai ales din

punctul de vedere al capacităţii de stocare a informaţiei selectate), dar şi dezavantaje prin faptul că

nu pot fi identificate toate structurile specializate cu un singur program şi, mai ales, nu pot fi

utilizate în limbi diferite.

Dacă doctrina terminologică fondată de Eugene Wüster în anii treizeci ai secolului trecut a

făcut din normalizarea terminologică obiectivul principal şi aplicarea fundamentală a cercetării în

terminologie, terminologia trebuie să ia în considerare diversificarea nevoilor în terminologie

legate de dezvoltarea societăţii informaţionale. Fişa terminologică clasică, „îngheţată” şi care nu

distinge nivelurile termen şi concept, nu satisface aceste nevoi. Mai mult chiar, atunci când

vorbim despre terminologia unui domeniu e convenabil să luăm în considerare diferitele produse

terminologice corespunzătoare diferitelor tipuri de aplicaţii.

Guilbert L. (1973), Rey A. (1976) şi alţii care au cercetat caracterul specific al termenului,au pus în evidenţă capacitatea sa de a denumi obiectele lumii reale. După aceşti autori,

funcţionarea termenului explică o parte din caracteristicile sale lingvistice : preponderenţa naturii

nominale a termenilor, diferite moduri de desemnare transparentă (termeni complecşi, formaţi

prin împrumuturi etc.).

Studiile recente pun în evidenţă un aspect controversat în ceea ce priveşte termenii, anume

polisemia, punct de vedere sancţionat de practica lexicografică. Pentru Kocourek, termenii nu

reprezintă decât sensuri ale ariei semantice ce aparţin unităţii lexicale5

, acelea care sunt definite despecialişti în textele specializate (Kocourek,R. 1991 : 180).

Adelstein, A. şi Cabré, M.T. (2002), care deplâng faptul că cercetările fac distincţie între

termeni şi unităţile lexicale, au pus la punct un model care permite respectarea rolului de purtător

de sens a termenului, sens care apare în contextele comunicării specializate. Autorii precizează că

elementele caracteristice termenului se explică în funcţie de :

- situaţiile comunicative în care el este utilizat ;

- specializarea fiecărei componente semantice ;

- cunoştinţele/informaţiile pe care le reprezintă ;

- tipul de semnificare pe care îl poartă.

M. Slodzian şi D. Bourigoult (1999) propun textul ca punct de plecare pentru descrierea

termenilor, introducând astfel conceptul de „terminologie textuală”. Se apreciază că există două

curente de opinie aflate în concurenţă :



1. Unul care susţine terminologia conceptuală, cu două direcţii principale aflate, la rândul lor

în opoziţie în ceea ce priveşte noţiunea de „concept” : terminologia orientată spre tradiţia

aristotelică sau platoniciană şi continuarea ideilor curentului de la Viena (adepţi ai teoriei lui

Wuster) şi terminologia propusă de ştiinţele cognitive în care conceptele au prioritate în faţa

termenilor, idee bazată pe ipoteza capacităţii înnăscute a oamenilor de a înţelege mediul real.

2. Terminologia textuală deplasează problematica terminologiilor asupra relaţiilor care se

stabilesc la nivelul semnificatului şi asupra modalităţii de funcţionare a semnificatului în textele

cu conţinut ştiinţific şi tehnic. Ea se bazează, în principal, pe metodele lingvistice care utilizează

corpusul format din termeni-candidat ce urmează a fi validaţi după o analiză lingvistică a

modalităţilor de funcţionare în cadrul contextelor.

M. Slodzian aprecia că termenul este un „construct”, ceea ce înseamnă că el este rezultatul

unei analize făcute de terminograf; această analiză ţine cont de locul ocupat de termen într-uncorpus, o validare dată de experţi şi obiectivele vizate printr-o descriere terminografică dată. În

această perspectivă, analiza terminologică vizeză producerea unei descrieri de structuri lexicale

identificate într-un text. O unitate lexicală nu devine termen decât prin decizia analistului care se

bazează atât pe criterii de funcţionare în context, cât şi pe nevoile legate de terminologie. În acest

fel un concept este creat. Activitatea legată de analiza lingvistică a corpusului se găseşte în inima

activităţii terminologice.

Terminologia reflectă organizarea unităţilor lingvistice specifice unui domeniu. Noţiuneade domeniu desemnează un câmp de activitate omogenă, dar realitatea tangibilă este diseminată.

Ea se manifestă, mai ales, prin terminologia care îi este specifică. Domeniul este un element

determinant al teoriei terminologice pentru că reprezintă câmpul cunoaşterii pentru experţii

/specialiştii acestuia, care, la rândul lor, sunt responsabili pentru validarea muncii terminologice

propuse de lingvişti sau de instrumentele informatice. Câmpul de activitate al

expertului/specialistului defineşte în jurul lui un tip specific de limbaj, numit limbaj de

specialitate. Terminologia reflectă organizarea lexicală a elementelor proprii limbajului de

specialitate în discuţie.

Lingvistica textuală a permis regândirea activităţii terminologice pornind de la text ca

sursă atestată a cunoaşterii, în detrimentul introspecţiei experţilor / specialiştilor. Acest mod de

lucru permite obţinerea de rezultate mai apropiate de realitatea lingvistică decât terminologia



clasică în care se înregistrează cunoaşterea teoretică aflată la distanţă de practica şi de uzajul

lingvistic în vigoare a unui domeniu dat.

Studiile lingvistice au demonstrat că nu există corpusuri asemănătoare, termenii şi relaţiile

dintre ei sunt specifice fiecăruia dintre textele din care au fost extraşi. O terminologie se află într-

o legătură „intimă” cu sursa lui, cu corpusul şi cu aplicaţia care i-a permis să se constituie.



1

2

3

4

5

● Relaţia termen-cuvânt

Termenii sunt, în sens general, denominări specializate care desemnează obiecte, concrete sau

abstracte, posibil de definit fără ambiguitate (CST, 2002 : 13). O altă definire este aceea că termenii

reprezintă „unităţi ale cunoaşterii cu un conţinut stabil”, fiind caracterizaţi prin univocitate,

monoreferenţialitate şi precizie (Bidu-Vrănceanu, A. 2000 : 66; 2007: 19).

În lingvistică un cuvânt este unitatea fundamentală de comunicare a unui înţeles. El poate să fie

compus din unul sau mai multe morfeme. În mod obişnuit un cuvânt se compune dintr-o parte de bază,numită rădăcină, la care se pot ataşa afixe.

Numeroşi specialişti işi pun întrebarea "Unde se termină termenul şi unde începe cuvântul? "

dar răspunsul nu este uşor de dat pentru că între cele două unităţi de bază există asemănări, iar

deosebirile nu sunt mereu clar remarcate.

În ceea ce priveşte asemănările, se arată că termenul nu este în mod radical diferit de cuvânt (H.

Béjoint şi Ph. Thoiron 2000: 21). Asemănările sunt justificate mai concret în cazul celor care

interpretează terminologia din perspectivă "externă ", considerând termenul un semn (lingvistic) viu (fr.

signe vivant, L. Depecker 2002: 21) sau un element active şi reactive care poate reda jocul dintre

limbă/cultură, limbă/societate, limbă/cunoaştere (L. Depecker 2002: 17).

Se ajunge la precizarea diferenţelor în manieră mai mult sau mai puţin explicită în relaţie cu

delimitarea celor două tipuri de terminologii. Se arată (F. Rastier 1995: 55) că termenul este un cuvânt

supus restricţiilor. Mai precis se distinge termenul-etichetă ca element al unei nomenclaturi, destinat

identificării conceptelor, de termenii din discurs, utilizaţi în comunicarea specializată în grade diferite

cu raportare la un anumit domeniu (H. Béjoint şi Ph. Thoiron 2000: 13). Ducând mai departe analiza

discursului în care sunt utilizaţi termenii rezultă importanţa celor care au un grad de specializare

inferior şi o circulaţie lingvistică mai largă. Dincolo de discursul strict specializat, termenul admite

extinderi textuale şi contextuale (premise socioterminologiei- F. Gaudin 2003 sau a terminologiei

“externe”) care îl diferenţează în mai mică măsură de cuvânt, supunându-l riscurilor impreciziei

semantice prin determinologizare (în grade diferite), şi prin ambiguitate- dezvoltarea polisemiei. Tipul

de comunicare (mai mult sau mai puţin specializată) şi , implicit, tipul de discurs ajung astfel premise



distincţiei dintre termen şi cuvânt. Distincţia de principiu (încălcată însă în diferite situaţii) este că

termenul se caracterizează prin monosemantism, stabilit la nivelul unui anumit domeniu spre deosebire

de cuvânt care e virtual polisemantic (M.T. Cabré 2000: 30, 35).

Transferul termenului în texte şi contexte de largă circulaţie antrenează un process de

determinologizare a sensului specializat în grade diferite. În momentul în care termenul capătă, pelângă dimensiunea denotativă, proprie sensului specializat, şi una conotativă (ajungând la polisemie

propriu-zisă), apropierea lui de cuvânt este maximă.

Dacă se acceptă, din principiu, determinologizarea la care sunt supuşi termenii prin utilizarea

mai largă, dincolo de discursul strict specializat, se pune întrebarea care este gradul inferior admisibil.

Credem că determinologizarea nu poate fi totală, nici chiar în cazul sensurilor connotative (când se

combină funcţia de comunicare cu cea expresivă din limbă şi când relaţia cu sensul specializat este mai

mult sau mai puţin evidentă). Exemplele date arată clar diferite trepte de determinologizare:

ASPIRINĂ poate să nu fie interpretat riguros (ca un tip de substanţă) de vorbitorii mai multor limbi,

dar nu pot fi neglijate trăsăturile privind mecanismele de acţiune sau efectele secundare (H. Béjoint şi

Ph. Thoiron 2000: 11). Determinologizarea termenului CALCULATOR (fr. ordinateur) nu poate

coborî la zero, chiar dacă diversele lui caracteristici tehnice nu sunt operante pentru mulţi vorbitori

obişnuiţi (H. Béjoint şi Ph. Thoiron 2000: 51-52). Este clar că în numeroase cazuri în care extinderea

termenilor este motivată de interesul conceptual larg din societăţile moderne (democratizarea

cunoaşterii) distincţia termen/cuvânt este mai greu de făcut. În asemenea împrejurări nu putem accepta

distincţia bazată pe tipul de discurs (text), după care vorbim de termen în context terminologic şi decuvânt în contextul limbii (I. Meyer şi K. Mackintosh 2000: 199-200). Alte numeroase exemple arată

trecerea de la termen la cuvânt: termenul FRÂNĂ în diverse limbi, prin valorile conotative frecvente,

atinge un grad maxim de determinologizare şi se apropie de cuvânt. În aceeaşi situaţie este termenul

economic AFACERE care în presa de largă circulaţie, cumulează valori denotative şi conotative greu

de separat (A.Bidu-Vrănceanu 2007; E. Museanu 2006). Aplicată rigid, această distincţie ar anula teza

interesului larg pentru terminologii din societăţile moderne (susţinută prin numeroase argumente).

Admiţând că raportul termen/cuvânt poate fi desemnat ca o relaţie dinamică de „du-te vino”

între terminologizare şi lexicalizare (ceea ce înseamnă şi o apropiere posibilă destul de mare între cele

două unităţi), specialiştii semnalează un specific semantic al limbilor şi la nivel terminologic. Teza

specificului semantic al limbilor la nivelul lexicului comun domină semantica modernă (A.Bidu-

Vrănceanu2008). Cei care admit specificul semantic şi la nivelul lexicului specializat acordă

importanţă condiţionării cultural-istorice (P. Lerat 1995: 48 dă exemple precum engl. Common law,

arab. sharia). Teza este susţinută şi de L. Depecker (2002: 35, 54-55), F. Gaudin (2003: 61) cu diverse



exemple care semnalează diferenţa în exprimarea sensului specializat dintre franceză şi engleză. În

engleză, corespondentul fr. avant-bras nu desemnează aceeaşi parte a braţului; la fel corespondenţii

englezi ai fr. contrôle, pompier. Analize de acest fel conduc la idea că terminologia trebuie să ţină

seama de diversitatea limbilor.

Rezultă că tipul de comunicare şi de discurs, gradul de determinologizare şi, mai ales, raportuldenotaţie/conotaţie rămân singurele criterii relative de indicare a raportului dintre termen şi cuvânt.

● Metode de abordare: terminologie internă, terminologie externăPerspectiva asupra termenului (ca obiect de studiu) delimitează două modele

teoretice distincte în terminologie ca stiinţă. Avem în vedere, pe de o parte, terminologia

internă, „tradiţională”, normativă, inspirată de Eugen Wüster, iar pe de altă parte,

terminologia care se prefigurează la începutul anilor ’902, numită în lucrările de specialitate

terminologie externă.



Prima este o teorie a termenului în condiţii ideale, cu scopul de a standardiza, de a

norma si de a evita comunicarea ambiguă între specialistii din acelasi domeniu, a doua este o

teorie a termenului în condiţiile reale ale apariţiei în texte, de la cele strict specializate, la

cele cu grad inferior de specializare, depăsindu-se, de data aceasta, graniţele unui anumit

domeniu.Dacă din perspectiva terminologiei interne este binecunoscută distincţia dintre

termen (ca obiect de studiu al terminologiei) si cuvânt (ca obiect de studiu al lingvisticii),

considerându-se că termenul se caracterizează prin monosemantism, spre deosebire de cuvânt,

care e virtual polisemantic, interesul manifestat de lexicologi, lexicografi, lingvisti si

traducători faţă de termeni si faţă de textele specializate, în lucrări din ultimele două decenii,

face ca, din perspectivă lingvistică, o astfel de poziţie să devină inadecvată (Cabré 2002: 2).

Putem vorbi de două perspective distincte:

a. perspectiva specialistului, care este circumscrisă domeniului (perspectivă intradomenială);

b. perspectiva lingvistului, situată la nivelul limbii în general, deci în exteriorul domeniilor stiinţifice

(perspectivă extradomenială).

Perspectiva extradomenială are drept consecinţă „ruperea” graniţelor dintre domenii,

care nu mai sunt percepute ca sisteme închise, lipsite de dinamică internă.

Dacă pentru specialist termenii se definesc prin raportarea la un domeniu stiinţific (situarea într-o

structură conceptuală bine delimitată), pentru lingvist termenii se definesc prin raportare la context

(lingvistic si extralingvistic), perspectiva extradomenială, a lingvistului-terminolog fiind legată strictde actualizarea termenilor în discurs.

Asupra termenului există, asadar, atât o perspectivă intradomenială – si atunci vorbim

despre un termen-concept (având un loc bine stabilit în ierarhia conceptuală a domeniilor în

care se regăseste) si despre absenţa polisemiei (impusă prin diverse mecanisme) , cât si o

perspectivă extradomenială (a nespecialistului în domeniul vizat – lingvist, traducător,

vorbitor mediu). Din această a doua perspectivă (care caracterizează si abordarea noastră)

avem de-a face cu un termen-lexem , care se supune la diverse tipuri de variaţii

conceptual-semantice si contextuale, fiind virtual polisemantic.

După M.T. Cabré terminologia poate fi analizată din două perspective: pe de o parte a

nespecialiştilor, care folosesc termeni pentru comunicarea curentă (directă sau prin mijloace

intermediare) şi, pe de altă parte, a specialiştilor dintr-un domeniu care utilizează termeni pentru fixarea

informaţiilor ştiinţifice şi realizează comunicarea specializată (1998 : 32). Termenii sunt utilizaţi în

comunicarea specializată, caracterizată de factori de tip lingvistic (semantici, lexicali şi textuali) şi



pragmatic (emiţător direct sau mediator, mediator lingvistic sau cognitiv, destinatar, situaţii etc).

Comunicarea specializată permite, aşadar, diferite niveluri de specializare, multiple grade de

transparenţă cognitivă care indică diferite niveluri de densitate terminologică şi cognitivă.

Revenind la textele specializate, putem spune că lexicul ştiinţific sau lexicul specializat

(terminologiile) reprezintă vocabularul specific domeniilor ştiinţei, tehnicii, culturii, sociologiei etc.,respectiv fiecărei sfere de activitate umană. El este un sub-sistem autonom care are ca obiectiv

transmiterea de cunoştinţe specializate, în situaţii de comunicare (scrise sau orale) relative ale grupurilor

socio-profesionale. Limbajul specializat reprezintă, cu alte cuvinte, limbajul în situaţia de utilizare

profesională, având rolul important de a transmite cunoştinţe.

Lexicul utilizat pentru transmiterea informaţiilor ştiinţifice într-un anumit domeniu de activitate

şi folosit pentru comunicare de către specialiştii acestuia se constituie în aşa numita terminologie

internă, pentru comunicarea strict specializată, prescriptivă, normativă, regăsită în textele specifice

domeniului respectiv. În afară de termenii reprezentaţi prin cuvintele specializate ale unei limbi se

utilizează şi alte semne (cifre, simboluri, formule) pentru transmiterea rapidă a informaţiilor. Aceste

semne sunt rezultatul activităţii organismelor internaţionale care se ocupă de impunerea termenilor

ştiinţifici (ex. ISO = International Organisation for Standardisation, Afterm = Association Francaise de

Terminologie, TermNew =Reţeaua internaţională a terminologiei creată de Infoterm, TermRom =

Asociaţia Română de Terminologie).

Alături de o terminologie propriu-zisă, obiectul de interes al specialiştilor dintr-un anumit

domeniu, se poate delimita o terminologie externă sau socioterminologie care urmăreşte utilizareaadecvată a sensului specializat şi folosit de vorbitoriul obişnuit datorită extinderii multor termeni

specializaţi în limba comună, în etapa actuală ”( Bidu-Vrănceanu, A., 2007 : 23). Datorită exploziei

informaţionale, a diversificării mijloacelor de comunicare, terminologiile ştiinţifice nu mai există

„izolat”, fiecare în domeniul său de specialitate, ci există tendinţa de a-l face accesibil pentru publicul

larg, în acest sens o contribuţie majoră având-o mass-media („se remarcă un interes mai larg al

vorbitorilor obişnuiţi, nespecializaţi într-un anumit domeniu oarecare, numiţi profani”- Rastier,

1995 :62). Acest proces poartă numele de democratizare a cunoaşterii, socializare a cunoaşteri

(Gaudin, F. 1992 : 151) sau laicizarea ştiinţelor (Rastier, F. 1995 : 45) Putem vorbi astfel de o

terminologie externă, cu caracter descriptiv, făcută de lingvişti pentru nespecialişti, bazată pe analiza

textelor de circulaţie largă sau a celor din manualele disciplinelor (spre deosebire de terminologia

internă care este independentă de context- Rastier, F. 1995 : 38-40).

Polemologia, ştiinţă/domeniu supus analizei de faţă, utilizează un limbaj specializat accesibil

nespecialiştilor, similar ştiinţelor umaniste, fiind lipsit de formule sau codificări reglementate de



organismele internaţionale de standardizare. Abrevierile folosite în unele lucrări sunt, de cele mai multe

ori, decriptate prin exprimări redate grafic în paranteze. Fiind un domeniu în curs de constituire se

remarcă maniera descriptivă a explicării noilor concepte. Din această cauză şi pentru faptul că nu există

încă manuale de polemologie (aşa cum există pentru alte domenii/discipline umaniste, cum ar fi istoria,

folizofia, psihologia etc.), iar presa generală utilizează termeni polemologici (simpli / complecşi)interdisciplinari care au intrat, deja, în uzul limbii : CRIZĂ, RĂZBOI RECE, RĂZBOI SFÂNT,

APĂRAREA PĂCII etc. este greu de diferenţiat terminologia internă de cea externă . La aceasta se

adaugă şi lipsa dicţionarelor sau glosarelor de specialitate, impediment care a fost depăşit în acest studiu

prin utilizarea mai multor tipuri de texte.

Capitolul II. Terminologia mediului-preliminarii

● Definirea termenilor mediu, ecologie în limba română şi în limbile romanice

Mediul a devenit un domeniu de interes general în epoca actual, când societăţile modern au

conştientizat impactul pe care evoluţia ştiinţei şi a tehnicii l-a avut asupra calităţii vieţii oamenilor. În

relaţia dintre om şi natură se fac efortur pentru restabilirea echilibrului din natură, necesar pentru

sănătatea oamenilor. Toate aceste motivaţii extralingvistice puternice duc la delimitarea unui domeniu

de cercetare ştiinţifică important în prezent şi în viitor.

universitatea

Documents