universitas geographica – nr. 1, 2010

UNIVERSITAS GEOGRAPHICA

U N I V E RSI TAT E A D I N B U C UR E Ş TI FAC U LTAT E A D E GE OG R AF I E

Anul I - Număr 1 - 2010

ISSN 2069-0096

Revista Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”

www.geo.unibuc.ro

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Prof.univ.dr. Iuliana ARMAŞ Prof.univ.dr. Cristian BRAGHINĂ Prof.univ.dr. Melinda CÂNDEA Prof.univ.dr. Sterie CIULACHE Prof.univ.dr. Liliana DUMITRACHE Prof.univ.dr. George ERDELI Cercet.şt. pr.dr. I Ion GHINOIU Prof.univ.dr. Florina GRECU Prof.univ.dr. Mihai GRIGORE Prof.univ.dr. Ioan IANOŞ Prof.univ.dr. Mihai IELENICZ Prof.univ.dr. Nicoleta IONAC Prof.univ.dr. Ion MARIN Prof.univ.dr. Bogdan MIHAI Prof.univ.dr. Anton NĂSTASE Prof.univ.dr. Silviu NEGUŢ Prof.univ.dr. Ion NICOLAE Prof.univ.dr. Maria PĂTROESCU Prof.univ.dr. Ileana PĂTRU-STUPARIU Prof.univ.dr. doc. Grigore POSEA Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ Prof.univ.dr. Ion VELCEA Prof.univ.dr. Emil VESPREMEANU Prof.univ.dr. Liliana ZAHARIA

CONSILIUL ŞTIINŢIFIC AL REVISTEI

“ Universitas Geographica “

* * * CONSILIUL ŞCOLII

DOCTORALE “Simion Mehedinţi”

REDACŢIA

Universitas Geographica, 010041, Bucureşti, Bd.Nicolae Bălcescu, 1, sector 1, Telefon: 021 3104570 (Decan), Telefon şi fax: 021 3138410 (Director), 021 3153074 (Secretar al Şcolii

Doctorale), www.geo.unibuc.ro, e-mail: [email protected], [email protected]

SECRETARIAT DE REDACŢIE

Cercet.şt.dr. Florentina Cristina MERCIU, cercet.şt. dr. Ilinca Valentina STOICA, drd. Mirela PARASCHIV, drd. Oana Andreia PUIA

CONSILIUL EDITORIAL * BIROUL CONSILIULUI ŞCOLII DOCTORALE

Prof.univ.dr. Cristian BRAGHINĂ (Director)

Prof.univ.dr. Florina GRECU (Decan), Prof.univ.dr. Ioan IANOŞ, Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ, Prof.univ.dr. Liliana ZAHARIA

U N I V E RSI TAT E A D I N B U C UR E Ş TI FAC U LTAT E A D E GE OG R AF I E

UNIVERSITAS GEOGRAPHICA

Revista Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”

Anul I - Numărul 1 - 2010

EDITORI: Prof.univ.dr. Cristian BRAGHINĂ, Prof.univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ

CUPRINS - CONTENTS

Universitas Geographica

Anul I, nr.1, 2010

Cristian BRAGHINĂ, Cristian TĂLÂNGĂ - Universitas

Geographica. Revista Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”..................

Ion MARIN - Şcoala Doctorală “Simion

Mehedinţi” în perioada 2005 - 2008 (“Simion Mehedinţi” Doctoral

School between 2005-2008).....................................................................

Maria ALBU (DINU) - Bazinul Călmăţuiului teleormănean.

Modele morfometrice (The Teleorman’s Drainage Basin.

Morphometric Models)............................................................................

Daniela IUREA - Coridoarele şi axele de dezvoltare:

definiţii, istoric, tipuri şi interpretări (Corridors and Axis

Development: Definitions, History, Types and Interpretations)..............

Elena DUMITROF - Aspecte privind regimul precipitaţiilor

pe cele trei trepte majore de relief ale judeţului Vrancea (Aspects of

Rainfall on the Three Major Relief Levels of Vrancea County)..............

Anton LAZĂR - Organizarea şi amenajarea spaţiului

religios în Depresiunea Almăjului (Organization and Prepare the

Religious Space in Almăj Depression).....................................................

Mirela CRISTEA - Elemente de analiză a bazinelor

morfohidrografice în Munţii şi Depresiunea Făgăraş. Studiu de caz:

bayinele Porumbacul şi Cârţişoara (Assessment of

Morphohidrographic Catchments in Făgăraş Mountain)..........................

Daniela Rodica STOIAN - Inserţia clădirilor înalte în

structura şi peisajul urban. Studiu de caz Bucureşti (The Territorial

Insertion of Tall Buildings in the Urban Structure and Landscape. Case

Study: Bucharest).....................................................................................

Elena GRIGORE - Analiza indicelui bioclimatic de

disconfort Thom pe litoralul sudic al Mării Negre (Analysis of

Bioclimatic Discomfort Index Thom Southern Shore of the Black Sea).

5

7

11

25

41

53

61

75

83

3

Robert Cristian STOICULESCU - Evoluţia zonelor

rezidenţiale din cadrul cartierului Balta Albă-Titan, Bucureşti

(Developments of Residential Areas in Balta Albă - Titan Residential

Quarter, Bucharest)..................................................................................

Marinel Ioan CRISTUŢIU - Limitele Subcarpaţilor dintre

Prahova şi Teleajen (The Subcarpathians Limits between Prahova and

Teleajen Rivers).......................................................................................

Mihaela AVRAM - Toponimia minoră relativă la activităţile

agricole din Muscelele Argeşului (The Minor Relative Toponymy to

Agricultural Works in “Muscelele Argeşului” Region)..........................

Constantin COCERHAN - Potenţialul hidrografic al

Municipiului Suceava şi al împrejurimilor sale şi valorificarea

turistică (The Hydrographic Potential of Suceava City and its

Surroundings and Tourism Recovery)......................................................

Adelin Daniel NEDELEA - Consideraţii cu privire la

originea toponimului “Piteşti” (Considerations Regarding the Origin

of Name Piteşti)........................................................................................

Ana Anduţa PUNCIOIU - Aspecte toponimice din zona

oraşului Nehoiu (The City of Nehoiu. Toponymic Aspects)...................

89

99

105

117

127

133

4

Cuprins - Contents

“Universitas Geographica”. Revista

Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”

Odată cu implementarea noului sistem de învăţământ superior, studiile

doctorale au devenit a treia treaptă de pregătire universitară, scopul şi rolul lor fiind

acela de a oferi posibilitatea pregătirii şi afirmării unor specialişti în concordanţă cu

cerinţele şi standardele ştiinţifice la nivel mondial, cu repercusiuni asupra dezvoltării

ştiinţei şi culturii româneşti şi a creşterii vizibilităţii internaţionale a României din

acest punct de vedere.

În acest context, sunt de apreciat eforturile comunităţii geografilor români în

afirmarea Geografiei Româneşti pe plan extern prin participarea la manifestări

internaţionale, organizarea unor reuniuni ştiinţifice în colaborare cu universităţi sau

organizaţii prestigioase, colaborarea la realizarea unor teme şi contracte de

cercetare ştiinţifică, publicarea unor studii în reviste de specialitate şi, nu în ultimul

rând, creşterea numărului publicaţiilor geografice româneşti, atât în limba română,

cât mai ales în limba engleză.

Prestigiul publicaţiilor geografice editate în România, unele cu o veche

tradiţie, este reflectat de prezenţa în consiliile editoriale a unor reprezentanţi de

seamă ai geografiei mondiale, apoi de publicarea unor contribuţii ştiinţifice de

valoare ale geografilor străini, la care se adaugă înscrierea revistelor româneşti (şi

implicit recunoaşterea valorii lor) în importante baze de date internaţionale.

Prezenţa, în aceste condiţii, în peisajul publicistic geografic românesc a unei

noi reviste pare, la prima vedere, inoportună. Sperăm să vă convingem că nu este

aşa, prin lansarea acesteia, dar mai ales prin conţinutul său.

“Universitas Geographica” s-a născut la iniţiava membrilor Consiliului Şcolii

Doctorale “Simion Mehedinţi”, din dorinţa de a oferi un cadru favorabil de

manifestare a “fanteziei” doctoranzilor în abordarea temelor de cercetare şi de

creştere a prestigiului Şcolii geografice de la Universitatea din Bucureşti şi în

general a Geografiei Româneşti.

Dorinţa sinceră a tuturor celor implicaţi în realizarea acestei reviste,

profesori-conducători de doctorat, doctoranzi, ceilalţi membri ai corpului profesoral

şi a membrilor centrelor de cercetare, este aceea de a oferi posibilitatea expunerii

unor rezultate ale cercetărilor, de a crea un mediu fertil unui schimb de experienţă

între doctoranzi, dar şi între aceştia şi profesorii - conducători de doctorat. Se reia,

în acest fel, dar sub o altă formă, o veche tradiţie a Geografiei Româneşti, aceea de a

5

Universitas Geographica Anul I, nr.1, 2010

publica, în cadrul unor periodice geografice, teze de doctorat. Aceasta a fost tradiţia

promovată în cadrul Buletinului Societăţii Regale Române de Geografie, în perioada

1876-1942.

Un alt scop al revistei este acela de a dezvolta modul de concepere şi

realizare a articolelor în conformitate cu standardele internaţionale, dar şi acela de

a încuraja un spirit critic şi “non-conformist” în redactarea contribuţiilor ştiinţifice

ale doctoranzilor.

Paginile revistei sunt deschise şi membrilor corpului profesoral,

cercetătorilor din cadrul centrelor de cercetare care doresc să transmită propriile

rezultate şi opinii spre beneficiul pregătirii viitorilor doctori în Geografie.

Aşteptăm, de asemenea, semnalarea unor apariţii editoriale, mai ales a celor

cu caracter teoretico-metodologic, atât din domeniul geografiei, dar şi din alte

domenii, prin redactarea unor recenzii de carte, precum şi prezentarea unor

manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale la care pot participa doctoranzii.

Un loc însemnat în cadrul revistei va fi ocupat de contribuţiile prezentate

public în cadrul sesiunilor anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Şcoala

Doctorală în luna septembrie.

Revista “Universitas Geographica” nu se doreşte a fi o publicaţie

exclusivistă a Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”, din cadrul Facultăţii de

Geografie a Universităţii din Bucureşti. De aceea sperăm să primim contribuţii

interesante şi de valoare din partea membrilor şcolilor doctorale geografice ce

funcţionează în celelalte centre universitare şi în cadrul Institutului de Geografie al

Academiei Române.

Un schimb util de experienţă, în special în privinţa aspectelor teoretice şi a

celor metodologice în elaborarea tezelor de doctorat, se poate realiza prin

publicarea unor contribuţii ale reprezentanţilor şcolilor doctorale din domenii

apropiate geografiei (geologie, biologie, istorie, economie, sociologie ş.a.).

Toate acestea sunt componentele unui proiect care sperăm să fie unul de

succes şi de promovare a valorilor în Geografia Românească.

Prof.univ.dr. Cristian BRAGHINĂ, Prof. univ.dr. Cristian TĂLÂNGĂ

Editori “Universitas Geographica”

Universitas Geographica. Revista Şcolii Doctorale “Simion Mehedinţi”

6

Şcoala Doctorală “Simion Mehedinţi”

în perioada 2005-2008

În anul 2005, ca urmare a Hotărârii Biroului Senatului Universităţii din

Bucureşti, a luat fiinţă Şcoala Doctorală a Facultăţii de Geografie.

Durata studiilor doctorale se desfăşoară pe două cicluri, însumând trei ani, din

care, primul pentru pregătire universitară superioară, iar următorii doi, de cercetare,

finalizaţi cu susţinerea tezei de doctorat.

Admiterea la doctorat pentru ambele forme, zi şi fără frecvenţă, are loc în

luna septembrie, a fiecărui an, în prezenţa unei comisii alcătuită din profesorii,

conducători de doctorat, ce fac parte din I.O.S.U.D., Universitatea din Bucureşti, în

domeniul Geografie. Formele de examinare, tematica, precum şi întreaga metodologie

pentru înscrierea şi participarea la colocviul de admitere sunt cunoscute din timp,

fiind afişate la secretariatul Şcolii doctorale, ca şi pe site-ul facultăţii.

Doctoranzii admişi, indiferent de formă, zi sau fără frecvenţă, urmează, aşa

cum s-a amintit, cursurile primului an de pregătire, studiind discipline cu tematică pe

domenii de specialitate - geografie fizică, geografie umană şi mediu sau efectuând

activităţi practice (laborator) care să-i ajute la găsirea formelor optime din punct de

vedere ştiinţific, în procesul elaborării tezei de doctorat.

Aceste activităţi se finalizează prin note şi calificative obţinute în urma

susţinerii unor examene şi colocvii (7 pe semestru).

Titulatura cursurilor a vizat domeniile majore de pregătire, aducând

permanent în discuţie elementul de noutate, dar şi de sprijin, pe cât posibil pentru

fiecare doctorand în descifrarea corectă a tematicii pe care, cu avizul conducătorului

de doctorat, şi-a propus-o spre finalizare.

Astfel, în domeniul geografiei fizice au fost prezentate prelegeri din cursurile

intitulate:

PROBLEME FUNDAMENTALE DE GEOGRAFIE FIZICĂ

SEMESTRUL I

1. Mediul natural şi presiunea antropică

2. Teorie şi terminologie în geografia fizică

3. Studiu complex al unei regiuni geografice: direcţii, principii şi metode

SEMESTRUL II

7


1. Elemente de hidro-geomorfologie (studiul geomorfologic al bazinelor

hidrografice)

2. Geografia depozitelor superficiale

3. Prognoze în oceanografie

ANALIZE CANTITATIVE, CALITATIVE ŞI MONITORINGUL INTEGRAT

AL MEDIULUI

SEMESTRUL I

1. Progrese în cartarea şi cartografierea mediului

2. Fundamentele conservării diversităţii biologice

3. Analiza componentelor de mediu ale unei regiuni geografice, principii şi

metode

SEMESTRUL II

1. Schimbări locale şi regionale de mediu evaluate pe baza indicatorilor de

mediu

2. Monitoringul mediului

3. Managementul mediului-răspuns al societăţii la modificările stării de

sanogeneză a mediului

PROBLEME FUNDAMENTALE DE GEOGRAFIE UMANĂ

SEMESTRUL I

1. Spaţiu, teritoriu şi dezvoltare teritorială

2. Metodologia elaborării lucrărilor ştiinţifice

3. Analiza componentelor demografice

SEMESTRUL II

1. Organizarea şi amenajarea zonelor rurale şi urbane

2. Geografia şi geopolitica resurselor strategice

3. Structura şi dinamica fenomenului turistic

Rezultatele la examene şi colocvii sunt dintre cele mai promiţătoare (note de

9 şi 10 sau calificative de foarte bine) doctoranzii parcurgând şi apreciind tematica,

prin utilizarea şi posibilitatea de adaptabilitate.

Activitatea de cercetare (deşi primul an de desfăşurare a activităţilor în cadrul

Şcolii Doctorale se referă la pregătirea superioară pe domenii specifice) în vederea

elaborării tezei s-a derulat continuu.

Realizarea unor contracte de cercetare, singuri sau în colaborare alături de

îndrumătorul ştiinţific sau de alte cadre didactice şi ştiinţifice (contracte din sfera de

interes a tezei de doctorat au contribuit la însuşirea unor metode şi tehnici de

cercetare, la cunoaşterea aprofundată în domeniu menită să determine în consecinţă

8


formarea doctorandului ca cercetător ştiinţific recunoscut etc. Fiecare doctorand sub

îndrumarea conducătorului ştiinţific şi-a stabilit, în principiu, titlul proiectului, adică

al viitoarei teze de doctorat, cu care s-a finalizat de altfel anul universitar de pregătire

superioară.

Comisia de aprobare a proiectului alcătuită din 1-3 din profesori

universitari doctori (Cristian BRAGHINĂ, Melinda CÂNDEA, Sterie CIULACHE,

Liliana DUMITRACHE, George ERDELI, Florina GRECU, Ioan IANOŞ, Mihai

IELENICZ, Nicoleta IONAC, Ion MARIN, Silviu NEGUŢ, Ion NICOLAE, Maria

PĂTROESCU, Ileana PĂTRU-STUPARIU, Cristian TĂLÂNGĂ, Emil

VESPREMEANU, Liliana ZAHARIA) a aprobat proiectele, pe cele trei domenii, ele

devenind astfel titlurile viitoarelor teze de doctorat.

În procesul activităţii de cercetare, doctoranzii au obligaţia să prezinte, fie în

faţa unei comisii (alcătuită din 1-2 profesori) sau în catedra din care face parte

conducătorul ştiinţific, 3-4 rapoarte asupra rezultatelor obţinute în studiile

(cercetările) legate strict de tematica tezei de doctorat. Acestea vor fi susţinute

eşalonat, astfel: 1 sau 2 în faţa unei comisii şi 2-3 în faţa colectivului de catedră. Ele

vor primi, prin calificativele admis, respins, girul celor în faţa cărora se susţin.

Prin conţinut, rapoartele s-au referit mai ales la tematica tezelor de doctorat,

dar şi la subiecte cu importanţă interdisciplinară.

Doctoranzii s-au preocupat de investigaţii, de revizuirea unor materiale

elaborate, de noi abordări şi materializări grafice inclusiv statistico-matematice, de

reactualizarea, reevaluarea unor date sau aprecieri anterioare etc., evident sub directa

îndrumare a conducătorilor ştiinţifici, încât întreaga activitate a doctoranzilor o

considerăm fructuoasă.

Şcoala Doctorală a organizat în luna iunie 2008 prima sesiune de comunicări

ştiinţifice ale doctoranzilor, de la înfiinţarea Şcolii (2005). S-a bucurat de o

participare pe măsură, iar rezultatele, aşa cum s-a desprins din luările de cuvânt au

fost bine apreciate.

Din întreaga activitate a Şcolii Doctorale se desprind câteva constatări, care

au menirea de a sublinia efortul întregului corp profesoral răspunzător de conducerea

doctoratului, în susţinerea şi întărirea spiritului ştiinţific în domeniul de specialitate,

astfel:

- varietatea problematicii cursurilor în vederea apropierii lor cât mai mult de

cerinţele impuse de investigaţia geografică modernă;

- tematica abordată pe domenii geografice a inclus preocupări majore, care să

corespundă mesajului teoretic şi practic al cercetării geografice contemporane cu

adresă directă la utilitate;

- curajul cu care doctoranzii şi-au manifestat dorinţa de a da răspunsuri unor

necesităţi rezultate din exigenţele ştiinţifice moderne, printr-un efort substanţial, iar

rezultatul poate fi întrezărit;

- deşi timpul destinat încorporării activităţii ştiinţifice în proiectul final este

Universitas Geographica, 1, 2010

9

relativ scurt, rezultatele sunt lăudabile. Avem în vedere faptul că în Facultatea de

Geografie, până în anul 2008, au fost susţinute în cadrul programului Bologna, 7 teze

de doctorat, apreciate de comisiile în faţa cărora au fost prezentate;

Desigur, în intervalul 2005-2008, sunt şi secvenţe în activitatea Şcolii

Doctorale cărora încă nu le-am găsit răspuns.

Suntem convinşi că opiniile pozitive, dar şi cele negative ale doctotanzilor şi

ale conducătorilor de doctorat vor contribui la stimularea întregului proces de

pregătire superioară în domeniul Geografiei.

Prof.univ.dr. Ion MARIN

Director


(2005-2008)


10

BAZINUL CĂLMĂŢUIULUI TELEORMĂNEAN - MODELE

MORFOMETRICE

Maria ALBU (DINU)

THE TELEORMAN’S CĂLMĂŢUI DRAINAGE BASIN -

MORPHOMETRIC MODELS. The Teleorman’s Călmăţui drainage basin with

an area of 1375 km² belongs to the Boianu Plain. It is a 5-th order stream in the

Horton - Straler classification. The drainage model prove reduced evolution

grade of network stream, expressed in big number of stream with short lenghts

and the big differences between the mean slopes of successive order

segments.This situation is typical for landform which is of recent age. Analyzing

the morphometrical model of river segment slope we see that the law of average

slopes of river segments is confirmed, but the little value of the ratio (0,52),

expresses big differences between the mean slope of succesive order segments.

The morphometrical model of perimeters and the morphometrical model of

areas prove that the Călmăţui basin is almost completed for 5-th order of

magnitude in terms of perimeters and areas. The explanation lies in the friable

lithology permitting a rapid evolution of the rivers.

Cuvinte cheie: ierarhizarea reţelei, ordinul de mărime, evoluţia reţelei de râuri,

bazinul Călmăţuiului teleormănean

Introducere

Bazinul morfohidrografic al Călmăţuiului teleormănean, având o suprafaţă de

aproximativ 1375 km2 este situat, în întregime, în Câmpia Boianului; această

subunitate de câmpie fiind localizată în sudul ţării, mai precis în vestul sectorului

Central al Câmpiei Române cunoscut şi sub numele de Câmpia Teleormanului. Din

punct de vedere administrativ, se regăseşte pe suprafaţa a două judeţe, Olt şi

Teleorman (Fig.1).

Bazinul hidrografic al Călmăţuiului teleormănean prezintă o uşoară pantă

orientată de la NV către SE, altitudinea maximă în nord fiind de 163,5 m, în timp ce

la vărsare în Lacul Suhaia, un vechi braţ părăsit al Dunării, altitudinea este de numai

20,2 m. Interfluviile sub formă de câmpuri cvasiorizontale sunt despărţite de o serie

de văi. Acestea sunt puţin adânci şi mai numeroase în partea nordică şi mai rare şi mai

adânci în partea sudică.

11


Fig.1 - Schița localizării bazinului hidrografic

al Călmăţuiului teleormănean

Râul Călmăţui este sculptat în depozite loessoide de vârstă pleistocenă, care

au în bază “Stratele de Frăteşti” de vârstă St Prestian (Enciu 2007). Discordanţa dintre

depozitele romaniene şi Stratele de Frăteşti este pusă pe seama patului de eroziune al

Paleodunării în faza de conuri-deltă, după ieşirea din defileu (Liteanu, Ghenea 1976).

Pentru extragerea reţelei hidrografice, s-a folosit ca bază hărţile topografice

cu scara 1:25000, pe care s-au realizat măsurători, utilizând metodele oferite de

tehnicile G.I.S., cu ajutorul programului ArcGIS 9.2. Am realizat ierarhizarea reţelei

hidrografice, în forma propusă de Horton (1945) şi completată de Strahler (1952),

(citaţi de Grecu, 2003) şi s-a obţinut ordinul V de mărime pentru râul Călmăţui

(Fig.2). Pe baza acestui sistem de clasificare au fost elaborate legile şi modelele

morfometrice ale principalilor parametri în bazinele hidrografice.

Modelul drenajului

Modelul drenajului este determinat de trei progresii: a) progresia ce defineşte

numărul de segmente de râu; b) progresia ce defineşte lungimile însumate şi c)

progresia ce defineşte lungimile medii. Numărul segmentelor de râu reprezintă un

parametru important pentru determinarea stadiului de evoluţie al reţelei hidrografice

din bazinul respectiv. Datele obţinute pentru acest model sunt prezentate în Tabelul 1.

Numărul segmentelor de râu din bazinul Călmăţuiului este de 1731, iar

însumând numărul segmentelor de acelaşi ordin (în ierarhizarea Horton–Strahler) s-a

obţinut un şir de 5 valori (Tabel 1), pentru bazinul Călmăţui, care au fost reprezentate

în coordonate semilogaritmice şi a rezultat o dreaptă (Fig.3). Datele obţinute verifică

legea numărului de segmente de râu care arată că: numărul de segmente de râu de

12

Maria ALBU - Bazinul Călmăţuiului teleormănean - Modele morfometrice

ordine succesiv crescânde tind să formeze o progresie geometrică descrescătoare în

care primul termen N1 este numărul de râuri de ordin 1, iar raţia este raportul de

confluenţă Rc (Zăvoianu 1978, Grecu 1980).

Tabel 1

Bazinul Călmăţui. Datele pentru modelul drenajului

În bazinul hidrografic Călmăţuiul teleormănean, majoritatea bazinelor au

formă alungită şi are loc acumularea cursurilor de ordine inferioare până la realizarea

şi chiar depăşirea necesarului pentru ordinul respectiv. Se observă un număr foarte

mare de talveguri elementare (1426), care reprezintă 82,38% din numărul total de

segmente existent în bazin. Gradul de realizare al bazinului hidrografic Călmăţui, în

ceea ce priveşte numărul de segmente este de 92%. Această valoare subunitară, dar

destul de apropiată de unitate, dovedeşte că bazinul morfohidrografic Călmăţuiui

teleormănean este aproape realizat în ceea ce priveşte numărul de segmente, dar se

mai poate ramifica, formând noi talveguri de ordin inferior.

Evoluţia destul de rapidă a bazinului şi formarea talvegurilor elementare a

fost favorizată de friabilitatea deosebită a loessurilor şi depozitelor loessoide prezente

pe întreaga suprafaţă a bazinului, cât şi condiţiilor climatice (precipitaţii cu caracrer

torenţial ce alternează cu perioade de secetă).

Gradul de realizare este însă diferit de la izvor la vărsare, astfel: în sectorul

superior, până la confluenţa cu Călmăţuiul Sec, unde panta este uşor mai accentuată,

bazinul are suficiente segmente de râu, gradul de realizare fiind de 121%, b) în

sectorul mijlociu numărul de segmente scade, gradul de realizare este de 78% până la

confluenţa cu Urluiul, c) iar în sectorul inferior numărul de segmente este comparativ

cu cel din sectorul mijlociu. În acest caz ramificarea se va realiza cu precădere în


13

Parametrul

Ordinul Raţia

Gradul de realizare

(%) 1 2 3 4 5

Numărul segmentelor

de râu (N)

Măsu-rat

1426 258 42

4 1 Rc =6,54

92 Calcu-lat

1687 258 39,45

6,03 0,92

Lungimea însumată

L (km)

Măsu-rat

1003,29 320,29 192,79

152,77 74,84 RL =2,11

51,92

Calcu-lat

647,89 320,29 158,56

78,49 38,86

Lungimea medie

l (km)

Măsu-rat

0,70 1,24 4,69

38,10 74,84 rl =3,10

56,35 Calcu-lat

0,38 1,24 4,01 13,01 42,18

Fig. 2 - Bazinul Călmăţui. Ierarhizarea reţelei hidrografice

14


cursul mijlociu şi inferior.

Cele mai mari grade de relizare din punct de vedere al numărului de segmente

le prezintă bazinele de ordinul 3, cu formă mult alungită respectiv: Sohodol 129%,

Adâncata 118% şi Ducna 116%, iar valoarea cea mai mică o înregistrează bazinul de

ordinul 4 Totiţa, numai 24%.

Raportul de confluenţă arată câte cursuri de ordin inferior sunt necesare

pentru a se forma un curs de ordin superior în condiţiile fizico-geografice date

(L.Comănescu, 2004). Rata de confluenţă pentru întreg bazinul Călmăţuiului este de

6,54, valoare destul de ridicată pentru zona de câmpie, ccea ce indică atât prezenţa

mişcărilor neotectonice pozitive în regiune, cât şi faptul că bazinul hidrografic nu a

atins încă stadiul de maturitate, relieful fiind încă supus eroziunii şi fragmentării.

Valorile ratei de confluenţă variază între 4,12 pentru bazinul Totiţa şi 9,33 pentru

bazinul Sohodol.

Ecartul mare dintre valoarea maximă şi minimă a raportului de confluenţă

arată drenajul diferenţiat şi stadiile diferite de echilibru în care se găsesc bazinele

hidrografice componente în ciuda omogenităţii litologice a acestui areal.

Frecvenţa talvegurilor elementare, calculată prin raportarea numărului de

segmente de ordin 1 la suprafaţa totală a bazinului, este de numai 1,04 segmente la

km2, valoare redusă, specifică zonei de câmpie.

Progresia ce defineşte lungimile însumate, potrivit căreia suma lungimilor

segmentelor de râu de ordine succesiv crescânde, tind să formeze o progresie

geometrică descrescătoare în care primul termen este reprezentat de suma lungimilor

segmentelor de ordin 1 (L1), iar raţia RL este dată de raportul lungimilor însumate

(Grecu, Palmentola 2003) se respectă în cazul Bazinului Călmăţuiului. Putem

constata uşoare abateri de la legitatea stabilită, în cazul segmentelor de ordinul 4,

deoarece Călmăţuiul în cursul superior, Călmăţuiul Sec şi Urluiul, prezintă o formă

alungită, pantă scăzută, meandre şi un coeficient se sinuozitate ridicat, ceea ce a dus

la creşterea lungimii acestora. Raportul lungimilor însumate RL pe ordine de mărime

este de 2,02 în cazul bazinului Călmăţuiului. Cea mai mare valoare a lui RL se

înregistrează în bazinului Totiţa 2,64, iar cea mai mică în bazinul Adâncata 1,72.

Observăm că nu se înregistrează diferenţe foarte mari între lungimile totale ale

cursurilor de ordine succesive.

În cazul bazinului Totiţa putem observa cele mai mari abateri de la legea

lungimilor însumate, dar şi de la legea lungimilor medii. Această abarere se poate

datora prezenţei în zonă a numeroase izvoare, care determină trecerea mult prea

rapidă, în condiţiile fizico-geografice actuale, a râului Totiţa de la ordinul 3 la ordinul

4. În bazinul Sohodolului, forma acestuia foarte alungită, este cea care determină

abaterea de la lege a segmentului de ordinul 3, deoarece este împiedicată trecerea la

un nou ordin de mărime şi implicit reducerea în continuare a lungimii pe ordin.

Lungimile medii sunt definite de progresia numărului de segmente şi de

progresia lungimilor însumate. Prin raportarea celor două şiruri se obţine un al treilea,


15

care este o progresie geometrică crescătoare în care primul termen este dat de

lungimea medie a segmentelor de ordin 1 (l1), iar raţia rl este dată de raportul

raţiilor celor două şiruri anterioare Rc /RL= rl (Grecu, Palmentola 2003).

Raportul lungimilor medii pe ordine de mărime este de 3,24 în cazul

bazinului Călmăţuiului, dar înregistrează variaţii destul de mari în cazul subbazinelor,

ceea ce dovedeşte diferenţieri importante între bazine în ceea ce priveşte lungimile

medii ale cursurilor de ordine succesive. Valoarea minimă, de numai 1,56 se

înregistrează în bazinul Totiţa, iar valoarea maximă de 4,09, în bazinul Ducna. Acest

parametru este determinat în mod hotărâtor de forma şi gradul de evoluţie al

bazinelor.

Gradul de realizare al bazinului Călmăţuiului, din punct de vedere al

lungimilor este de numai 51,92 % pentru lungimile însumate şi de 56,35 % pentru

lungimile medii, ceea ce indică faptul că evoluţia bazinului nu a atins încă stadiul de

maturitate. Densitatea drenajului (Dd), a fost calculată ca raport între lungimile însumate

şi suprafaţa bazinului. Valoarea densităţii drenajului este de 1,27 km/km² pentru

întreg bazinul Călmăţuiului, valoarea minimă a acestui parametru se înregistrează, ca

şi în cazul frecvenţei talvegurilor elementatre, în bazinul Totiţa (0,6 km/km²), iar

valoarea maximă în bazinul Călmăţuiului superior (1,57 km/km²).

Deşi ponderea numărului de segmente de ordin 1 din numărul total de

segmente existent în bazinul Călmăţui se ridică la 82,38%, lungimea lor (L1)

însumează abia 57,53% din lungimea totală, ceea ce revine unei lungimi medii de

aproximativ 0,7 km. Este o situaţie specifică unei regiuni cu un relief tânăr, în care

gradul de fragmentare este destul de mare pentru o regiune de câmpie, însă gradul de

evoluţie este totuşi redus, acest fapt fiind dovedit prin lungimile destul de mici.

Valorile reduse ale torenţialităţii, specifice zonei de câmpie, se datorează atât

pantelor mici, cât şi gradului mare de permeabilitate al depozitelor cu care este acope-

rit bazinul.

Torenţialitatea incipentă, calculată după formula ∑L1/S (L1 reprezintă lungi-

mile însumate de ordinul 1, iar S suprafaţa bazinului) (Grecu, Comănescu 1998), este

de 0,73 km/km² pentru bazinul Călmăţuiului, cele mai mari valori înregistrându-se în

bazinele din nordul arealului studiat (ex.: 0,79, km/km² în bazinul Dragna, 0,80 km/

km² în bazinul Sohodol), iar valoarea cea mai mică aparţine bazinului Totiţa 0,38 km/

km².

Torenţialitatea totală, calculată după formula ∑(L1+L2)/S (Grecu,

Comănescu 1998), este de 1,03 km/km² pentru bazinul Călmăţuiului. Valorile

maxime fiind observate tot în nordul bazinului Călmăţui, unde pantele au valori ceva

mai ridicate ex.: Călmăţui până la confluenţa cu Dragna 1,30 km/km², bazinul Dragna

1,24 km/km², iar valoarea minimă se înregistreză în bazinul Totiţa 0,56 km/km².

16


Modelul morfometric al pantei râurilor

Diferenţele de nivel medii ale râului se determină pe baza formulelor: ΔH = H

max– H min (pentru fiecre râu); Δh2 = ΔH2 / N2; Δh3 = ΔH3 / N3, unde: H max =

izvorul râului, altitudine maximă; Hmin = altitudinea gurii de vărsare; N = numărul

râurilor de acelaşi ordin

Pentru reţeaua de drenaj a bazinului Călmăţuiului se verifică legea pantelor

emisă de Horton potrivit căreia: diferenţele de nivel medii ale cursurilor de ordine

succesiv crescânde tind să formeze o progresie geometrică crescătoare, în care

primul termen este dat de diferenţele de nivel ale segmentelor de ordinul întâi, iar

raţia este dată de raportul diferenţele (rh). Se observă o abatere importantă de la

această lege în cadrul subbazinului Totiţei (Fig.5), unde diferenţa de nivel medie a

segmentului de ordinul 4, în loc să fie mai mare decât cea a segmentelor de ordinul 3,

17


Fig.3 - Bazinul

Călmăţui. Modelul

drenajului

Fig.4 - Bazinul

Călmăţui. Modelul

morfometric al pantei

medii a segmentelor de

râu

Fig.5 - Bazinul

Totița. Modelul

morfometric al pantei

medii a segmentelor de

râu

este mult mai redusă decât aceasta. Abaterea înregistrată se poate datora atât direcţiei

de curgere, care în acest caz este de la vest la est, (panta în această direcţie fiind mult

mai redusă), cât şi faptului că bazinul Totiţei este încă într-un stadiu incipient al

evoluţiei. Panta medie a cursurilor de apă reprezintă unghiul mediu sub care

suprafaţa talvegului deviază de la planul orizontal, fiind rezultatul unui raport între

diferenţele de nivel medii şi lungimi medii. În bazinul Călmăţuiul teleormănean (Fig.

4), legea pantelor medii ale segmentelor de râu conform căreia acestea alcătuiesc o

progresie geometrică descrescătoare, cu primul termen panta medie a segmentelor de

râu cu ordinul 1, iar raţia raportul acestor pante (ri) (Tabel 2) se verifică prezentând

uşoare abateri în cazul segmentelor de ordinul 4, în cazul cărora valoarea pantelor

medii este uşor mai redusă fată de valoarea calculată.

Modelul morfometric al pantei medii a segmentelor de râu prezintă cele mai

mari abateri în cazul bazinului Totiţei (Fig.5), unde panta medie a segmentelor de

ordinul 3, în loc să fie mai mică decât cea a segmentelor de ordinul 2, o depăşeşte cu

mult pe aceasta, ceea ce dovedeşte că pe parcursul evoluţiei râul a suferit la un

moment dat o adâncire bruscă şi nu a atins încă stadiul de echilibru dinamic.

Valoarea raţiei pentru bazinul Călmăţuiului (ri = 0,52), este îndepărtată faţă

de unitate şi arată deosebiri mari între pantele medii ale segmentelor de ordine

succesive. Acest fapt presupune că în domeniul ordinelor elementare predomină

procesele de eroziune, în timp ce în cazul ordinelor superioare predominante sunt

procesele de acumulare, în tendinţa generală de a diminua diferenţele de pantă şi de a

realiza un echilibru între sectoarele de vale. Adâncirea pronunţată a Călmăţuiului în

sectorul inferior se datorează atât coborârii rapide a nivelului de bază, căt şi

mişcărilor neotectonice pozitive prezente mai ales în jumătatea sudică a bazinului de

1-2 mm/an (Liteanu, Ghenea 1967; Zugrăvescu 1998).

Tabel 2

Bazinul Călmăţui. Datele pentru modelul pantelor segmentelor de râu

18

Parametrul

Ordinul Raţia

Gradul de realizare

(%) 1 2 3 4 5

Diferenţe de nivel medii

Δh=ΔH/N (m)

Măsu-rat

- 11,84 20,74 40,75 59,00 rh =

1,69

96,88 Calcu-

lat 7,01 11,84 20,01 33,82 57,16

Lungimea me-die a râurilor

l=∑L/N (km)

Măsu-rat

0,70 1,24 4,69 38,10 74,84

rl =

3,24

56,36 Calcu-lat

0,38 1,24 4,01 13,01 42,18

Panta medie a râurilor ir=Δh/

l*1000 (‰)

Măsu-rat -

9,55 4,42 1,07 0,79

ri =

0,52

170 Calcu-lat

18,36 9,55 4,96 2,58 1,34


Modelul morfometric al perimetrelor

Modelul morfometric al perimetrelor este definit de: a) legea numărului de

segmente de râu; b) legea perimetrelor însumate şi c) legea perimetrelor medii.

După trasarea pe harta topografică a cumpenelor de apă ale bazinelor de

diferite ordine şi măsurarea acestora, se face însumarea valorilor pentru fiecare ordin

în parte şi se obţine un şir de 5 valori pentru bazinul Călmăţuiului (Tabel 3). Din

reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice a acestor valori (Fig.6) rezultă

că: suma perimetrelor bazinelor de ordine succesiv crescânde formează o progresie

geometrică descrescătoare care are ca prim termen suma perimetrelor bazinelor de

ordinul1 (P1), iar ca raţie (Rp) raportul sumelor perimetrelor (Zăvoianu 1978, Grecu

1981).

Tabel 3

Bazinul Călmăţui. Datele pentru modelul morfometric al perimetrelor

Potrivit legii perimetrelor medii perimetrul mediu al bazinelor de ordine

succesive formează o progresie geometrică crescătoare având ca prim termen

perimetrul mediu al bazinelor de ordinul 1 (p1). Raţia (rp), este dată de raportul a

doi termeni alăturaţi. Ea se poate calcula şi din relaţia rp= Rc/Rp (Grecu,

Palmentola 2003).

Din analiza figurii 6 putem observa că ambele legi se respectă în cazul

Parametrul

Ordinul Raţia

Gradul de

realizare

(%) 1 2 3 4 5


de râu

Măsu-rat

1426 258 42 4 1 Rc = 6.54

92

Calcu-lat

1687

258 39,45 6,03 0,92

Perimetre însumate

(P, km)

Măsu-rat

- 1716,58

856,19 346,89 184,93 Rp =2,11

98,82

Calcu-lat

3620,76 1716,58

813,68 385,63 182,76

Perimetre medii

(p, km)

Măsu-rat

- 6,65 20,39 86,72 184,93 rp =3,10

107,15

Calcu-lat

2,15 6,65 20,62 63,92 198,16


19

bazinului Călmăţuiului teleormănean. Dreapta perimetrelor însumate şi cea a

perimetrelor medii se întâlnesc într-un punct a cărui valoare pe abscisă arată gradul de

realizare al bazinului Călmăţui. Acesta este aproape realizat pentru ordinul 5 din

punct de vedere al perimetrelor, gradul de realizare pentru perimetrele însumate fiind

de 98,82%, iar pentru cele medii bazinul poate fi considerat chiar uşor suprarealizat,

gradul de realizare fiind de 107,15%. În cazul bazinului Călmăţui, gradul mare de

realizare din punct de vedere al perimetrelor demonstrează evoluţia rapidă a reţelei

hidrografice, care s-a făcut mai ales prin eroziune regresivă, prin drenarea crovurilor

şi a fost favorizată de mişcările neotectonice pozitive prezente în regiunea studiată.

Valorile raţiilor se îndepărtează mai mult de unitate către ordinele inferioare,

ceea ce demonstrează scăderea gradului de evoluţie a bazinelor spre ordinele

inferioare.

Modelul morfometric al suprafeţelor

Modelul suprafeţelor este definit de: a) legea numărului de segmente de râu;

Fig.6 - Bazinul Călmăţui.

Modelul morfometric al perimetrelor

Fig.7 - Bazinul Călmăţui.

Modelul morfometric al suprafeţelor


20

b) legea suprafeţelor însumate şi c) legea suprafeţelor medii.

Pe harta topografică se trasează cumpenele de apă ale bazinelor de diferite

ordine, se măsoară suprafaţa acestora, se face însumarea valorilor pentru fiecare ordin

în parte şi se obţine un şir de 5 valori pentru bazinul Călmăţuiului (Tabel 4). Din

reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice a acestor valori (Fig.7) rezultă

că: suma suprafeţelor bazinelor de ordine succesiv crescânde formează o progresie

geometrică crescătoare care are ca prim termen suma suprafeţelor bazinelor de

ordinul1 (S1), iar ca raţie (Rs) raportul sumelor suprafeţelor (Zăvoianu 1978, Grecu

1981). De la dreapta semilogaritmică se constată abateri la nivelul bazinelor de

ordinului 4, deoarece suprafaţa însumată a bazinlor de ordinul 4 este mai mică decât

suprafaţa însumată a bazinlor de ordinul 3. Această situaţie se datorează numeroaselor

bazine de ordinal 3 care se varsă direct în segmentul de ordinul 5.

Tabel 4

Bazinul Călmăţui. Datele pentru modelul morfometric al suprafeţelor

Raţia (Rs) pentru pentru întreg bazinul Călmăţui are valoarea de 0,77.

Raportul suprafeţelor însumate trebuie să se apropie de unitate odată cu creşterea

ordinului, întrucât în aceeaşi direcţie se înregistrează şi o diminuare a ponderii

suprafeţelor interbazinale. Această lege se respectă până la bazinele de ordinul 4,

raportul dintre ordinul 3 şi ordinul 4 fiind de 1,05. În cazul raportului dintre

suprafeţele de ordinul 4 şi cele ordinul 5 valoarea obţinută este de numai 0,61, ceea ce

demonstrează că suprafeţele interbazinale sunt destul de mari între subbazinele de

ordinul 4, iar din punct de vedere al suprafeţelor bazinul Călmăţuiului nu este încă

deplin realizat. În bazinele componente cea mai mare valoare a raţiei o prezintă

bazinul Totiţa 0,95, care este aproape realizat din punct de vedere al suprafeţelor, iar

cea mai mică bazinul Sohodol 0,53.

Abscisa punctului determinat de concurenţa dreptei suprafeţelor însumate cu

Parametrul

Ordinul Raţia

Gradul de

realizare

(%)

1 2 3 4

5


de râu

Măsu-rat

1426 258 42 4 1 Rc = 6.54

92

Calcu-lat

1687 258 39,45

6,03 0,92

Suprafeţe însumate

(S, km²)

Măsu-rat

- 591,56

879,84 837,16 1375,07 Rs = 0,77

94,23

Calcu-lat

455,50 591,56

768,25 997,73 1295,76

Suprafeţe medii

(s, km²)

Măsu-rat

- 2,29 20,95 209,29 1375,07 rs = 8,49

101, 91

Calcu-lat

0,27 2,29 19,44

165,05 1401,38


21

cea a suprafeţelor medii arată că gradul de realizare sub aspectul suprafeţelor este

94,23%, ceea ce înseamnă că ordinul real de mărime al bazinului Călmăţui este de

4,71.

Corelaţia între suprafeţele medii şi perimetrele medii

I. Zăvoianu (1990) şi Florina Grecu (2003), au arătat pe baza unor valori

pentru bazine hidrografice de diferite ordine în ierarhizarea Horton-Strahler, că între

valorile suprafeţelor medii şi cele ale perimetrelor medii există o corelaţie în care

variabila dependentă este dată de perimetrele bazinelor, iar cea independentă de

suprafaţa acestora. Relaţia ce se stabileşte între cei doi parametrii este o relaţie

parabolică dată de o ecuaţie de genul P = k*An, unde P este perimetrul mediu, A aria

medie, iar k şi n sunt parametrii care diferă în funcţie de valorile luate în calcul şi care

necesită a fi determinate (Fig.8).

Fig.8 - Corelaţia între suprefeţele medii şi perimetrele medii,

modelul funcţiei putere.

În cazul bazinului Călmăţui n = 0,532 este mai mare decât un prag de 0,5

ceea ce conform autorilor (Church şi March 1980, citaţi de Zăvoianu 1990), arată o

rată de creştere a perimetrelor uşor mai ridicată decât rata de creştere a suprafeţelor.

Această caracteristică este numită alometrie pozitivă şi este în legătură cu factorii care

au determinat forma bazinului (Zăvoianu 1990). Autorul a demonstrat că factorul de

formă este cel care condiţionează relaţia între perimetre şi arii; aceasta devine

isometrică sau nealometrică (n ≤ 0,5), doar în cazul în care sunt considerate numai

bazine care au aceeaşi similaritate geometrică (determinată prin raportul de formă). În

cazul bazinului Călmăţui evoluţia acestuia a avut două tendinţe alternative: una de

înaintare prin eroziune regresivă a segmentelor cu direcţie de curgere NV-SE, ce

urmează principala direcţie de înclinare a reliefului ce au avut o evoluţie mai rapidă,


22

iar alta de dezvoltare a afluenţilor de ordinul 1, 2, sau 3, care curg aproape

perpendicular pe direcţia amintită anterior, acestea prezentând un grad mai redus de

evoluţie, şi fiind formate în cea mai mare parte prin drenarea crovurilor .

* * *

Această lucrare a fost susţinută în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/

S/61150, “Studii doctorale în domeniul ştiinţelor vieţii şi pământului”, proiect

cofinanţat din Fondul Social European prin Programul operaţional sectorial

“Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

ARMAŞ Iuliana, MIU Silvia (1998), Folosirea regresiei multiple nelineare

în analiza cantitativă a bazinelor morfohidrografice (bazinul Doftana), în

Comunicări de Geografie, vol II, Edit. Universităţii din Bucureşti.

ARMAŞ Iuliana (1999), Bazinul hidrografic Doftana – studiu de

geomorfologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.

COMĂNESCU Laura (2004), Bazinul morfohidrografic Casimcea – studiu

geomorfologic, Edit.Universităţii, Bucureşti.

ENCIU P. (2007), Pliocenul şi cuaternarul din vestul Bazinului Dacic.

Stratigrafie şi evoluţie paleogeografică, Edit. Academiei, Bucureşti.

GRECU Florina (1992), Bazinul Hârtibaciului. Elemente de

morfohidrografie, Edit. Academiei, Bucuresti.

GRECU Florina, ZĂVOIANU I. (1997), Bazinul morfohidrografic, Revista

de geomorfologie, 1, Bucuresti.

GRECU Florina, COMĂNESCU Laura (1998), Studiul reliefului, Îndrumător

pentru lucrări practice, Edit. Universităţii, Bucureşti.

GRECU Florina, PALMENTOLA G. (2003), Geomorfologie dinamică, Edit.

Tehnică, Bucureşti.

ICHIM I., BĂTUCĂ D., RĂDOANE M., DUMA D., (1989), Morfologia şi

dinamica albiilor de râuri, Edit. Tehnică, Bucureşti.

JURCHESCU Marta Cristina (2007), Morphometrical Aspects of the

Cărpeniş Cathchment, Revista de geomorfologie, 9, Bucureşti.

LITEANU E., GHENEA C. (1967), Harta neotectonică a României, Studii

tehnice şi economice, Seria H, 3, Bucureşti.

PIŞOTA I., ZAHARIA Liliana, DIACONU D. (2005), Hidrologie,

Edit.Universitară, Bucureşti.

POSEA Gr. (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti.

RĂDULESCU I. (1956), Observaţii geomorfologice în Câmpia Burdea,


23

Probleme de geografie vol. IV, Edit. Academiei, Bucureşti.

ZĂVOIANU I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei,

Bucureşti.

ZĂVOIANU I. (1990), Relaţii între perimetrele şi ariile bazinelor

hidrografice, în Revue Roumaine de Geographie, tome 34.

ZUGRĂVESCU D. et al., (1998), Recent vertical crustal movements in

Romania, Rev. Roum. de Geophysique, Bucureşti.

* * * (1992), Geografia României, vol V, Edit. Academiei, Bucureşti.

Facultatea de Geografie


010041, Bucureşti, sector 1, Bd. Nicolae Bălcescu nr.1

Primit în redacţie: 12.06.2010

Revizuit: 01.09.2010

Acceptat pentru publicare: 30.09.2010


24

CORIDOARELE ŞI AXELE DE DEZVOLTARE: DEFINIŢII,

ISTORIC, TIPURI ŞI INTERPRETĂRI

Daniela IUREA

CORRIDORS AND AXIS DEVELOPMENT: DEFINITIONS, HISTORY,

TYPES AND INTERPRETATIONS. Although frequently used in literature, as

well as in several European and national documents, the concepts of corridor

and axis development do not have a clear and common agreed definition. This

article seeks for different syntagms that comprise the terms ‚corridor’ and ‚axis’

such as geographic axes, structuring axes, urban corridors, eurocoridors, in

order to identify similarities and differentiations between these concepts. It also

provides a short review on linearity in spatial and urban planning as being the

most distinctive characteristic of corridors and axes, and analyses different

types and interpretations of corridor and axis development.

Cuvinte cheie: axe de dezvoltare, axe structurante, axe geografice, coridoare

de dezvoltare, coridoare urbane, eurocoridoare, dezvoltare spaţială

lineară

Introducere

În literatura geografică, termenul de axă este întâlnit în diferite sintagme,

precum: axe de dezvoltare, axe geografice, axe structurante, axe de legătură, axe de

transport, axe de comunicaţie.

Conceptul de axă de dezvoltare este frecvent asociat celui de coridor de

dezvoltare. Din acest motiv, ne-am propus să investigăm în literatura geografică şi în

documentele europene şi naţionale, atât conceptul de axă, cât şi a cel de coridor

pentru a identifica și pune în evidență diferențele şi similarităţile dintre acestea,

precum şi tipurile şi interpretările acestor „entităţi” geografice.

Semnificaţia coridoarelor şi axelor a evoluat pe parcursul secolului XXI, de la

tipar de dezvoltare spaţială, ca formă urbană lineară şi continuă, către o varietate de

semnificaţii, precum dezvoltare legată de concentrarea spaţială a activităţilor

economice, dezvoltare urbană policentrică, fascicul de transport intermodal sau

legături între fâşii de habitat pentru permiterea migraţiei speciilor.

În general, coridoarele de dezvoltare se referă la dezvoltarea structurilor de

aşezări la nivel de macroscară, iar axele de dezvoltare se referă la continuitate lineară

la nivel de micro-scară. Axele reprezintă concentrări de funcţii urbane de-a lungul

25


unui model linear, în vreme ce coridoarele se referă la tipare de dezvoltare spaţială.

Terminologie

Ion Mac (2000) defineşte axa ca pe o „formă de organizare a fluxurilor; [o]

formă de legătură”.

Pentru Corneliu Călin Pop (2003), axa geografică constituie un „complex

teritorial”. În lucrarea „Dimensiunea geografică a axei Jibou - Zalău - Şimleul

Silvaniei - Marghita”, Corneliu Călin Pop defineşte axa geografică ca fiind o „linie

de forţă spaţio-temporală, linie ce permite în mod temporo-spaţial diagnosticarea şi

prognozarea geografică a unui teritoriu, teritoriu ce poate îmbrăca conformaţii

geografice diferite, şi dimensiuni conforme cu capacitatea de polarizare”. Autorul

face o foarte sugestivă comparaţie a axelor geografice cu axele din domeniul tehnic.

Astfel, în tehnică, axa se defineşte ca o piesă în jurul căreia se învârtesc unul sau mai

multe elemente. Prin extrapolare, piesa poate fi interpretată ca fiind linia ce uneşte

două centre urbane. Fenomenul de „învârtire” poate avea drept corespondent în

geografie termenul de gravitaţie, polarizare, iar elementul sau elementele constituie

părţile componente ale sistemului geografic reprezentat de axă. În tehnică, axa

înseamnă o linie reală sau imaginară (simbolică), ce împarte ceva în două părţi, în

principiu egale, simetrice. La nivel spaţial, linia reală poate fi reprezentată de reţeaua

rutieră principală sau reţeaua hidrografică (talvegul văilor), iar relaţiile de legătură

dintre ele ar putea constitui simbolul liniei imaginare. Cele două părţi, situate de o

parte şi de alta a liniei în principiu egale, simetrice, sunt considerate a fi

componentele axei.

Peptenatu et al. (2009) utilizează sintagma axe structurante, argumentând

asupra faptului că dezvoltarea reţelei policentrice determină conturarea unor axe

structurante care, prin favorabilităţile oferite pot să atragă investiţii şi să permită o

dezvoltare superioară pe traseele de accesibilitate dintre polii de dezvoltare. Autorii

identifică, la nivel naţional, două categorii de axe structurante, în funcţie de

capacitatea de polarizare a polilor, respectiv: axe structurante de importanţă naţională

(sectoare ale culoarelor naţionale de dezvoltare, având o capacitate mare de

structurare funcţională a spaţiului) şi axe structurante de importanţă regională. Axele

structurante naţionale se caracterizează printr-un grad ridicat de concentrare a

populaţiei şi a activităţilor economice, integrând polii naţionali cu cei regionali şi

difuzând „dezvoltare” la nivelurile supra- şi intraregionale. Structurarea funcţională a

spaţiului din lungul axelor şi dezvoltarea lor se va produce odată cu dezvoltarea

economică a polilor pe care îi leagă şi a amplificării relaţiilor de legătură dintre

acestea (Peptenatu et al. 2009). Axele structurante regionale au scopul de a le

completa pe cele naţionale şi de a facilita o distribuţie echilibrată a dezvoltării în

teritoriu, contribuind astfel la dezvoltarea reţelei regionale (ibid.).

Pentru Pottier (1963), axele de dezvoltare reprezintă „linii dominante într-o

26

Daniela IUREA - Coridoarele şi axele de dezvoltare: definiţii, istoric, tipuri şi interpretări

reţea de comunicaţii”. Pottier utilizează aici termenul de comunicaţii cu sensul de

transport (Hilhorst 1973).

Whebell (1969) consideră coridorul drept un sistem linear de aşezări urbane,

împreună cu mediul de transport ca suprafaţă de legătură.

Priemus şi Zonneveld (2003) arată cum coridoarele pot fi imaginate ca fiind

fascicule de infrastructură, care leagă două sau mai multe arii urbane. Acestea pot fi

autostrăzi (uneori prin diferite rute), legături de cale ferată (trenuri de mare viteză,

intercity, trenuri locale sau tramvaie), culoare separate de autobuz, piste pentru

biciclete, canale, legături navale şi legături aeriene. În opinia autorilor, coridorul de

dezvoltare presupune legături care utilizează diferite moduri de transport (maşină,

tren, tramvai, navă, avion) şi transportă atât pasageri, cât şi mărfuri. O mai largă

interpretare a coridoarelor poate cuprinde infrastructura de tehnologii şi informaţie,

liniile electrice, precum şi conductele de apă potabilă, gaz, petrol şi canalizare (ibid.).

Rodrigue (2004) vorbeşte despre coridoarele urbane, pe care le defineşte ca

fiind acumulări de fluxuri şi infrastructuri, reprezentând entităţi dinamice în ce

priveşte procesele economice, structurale şi tehnologice.

Problematica coridoarelor este abordată şi în Schema de Dezvoltare a

Spaţiului Comunitar (SDSC) - denumite în document „eurocoridoare”, unde sunt

menţionate atât cu sensul de fascicule de infrastructură, cât şi de coridoare de

dezvoltare. Eurocoridoarele sunt văzute în SDSC ca având un rol important în

întărirea coeziunii spaţiale a UE şi reprezentând un instrument esenţial al dezvoltării

spaţiale în sprijinul cooperării între oraşe: „Conceptul spaţial de eurocoridor permite

să se articuleze între ele politici sectoriale precum transportul, infrastructura,

dezvoltarea economică, urbanismul şi mediul. Un asemenea concept de dezvoltare va

trebui să indice clar zonele susceptibile de a deveni mai dense ca urmare a creşterii şi

cele care trebuie păstrate ca spaţii deschise. UE contează pe numeroase coridoare

potenţiale. Unele coridoare sunt deja bine dezvoltate. De altfel, în UE sunt necesare

coridoare noi, care să fie legate de cele existente. În acest scop, trebuie identificate

principalele verigi lipsă şi reţelele secundare” (Comisia Europeană, 1999, p. 164).

Conceptul Strategic de Dezvoltare Teritorială România 2030 utilizează atât

termenul de coridor, cât şi pe cel de axă de dezvoltare, fără a oferi, însă, definiţii

pentru aceşti termeni. Potrivit acestui document, racordarea României la reţeaua

europeană a polilor şi coridoarelor de dezvoltare, reprezintă una dintre principalele

linii strategice directoare. Documentul subliniază, în acest sens, necesitatea

structurării şi dezvoltării echilibrate a reţelei de localităţi urbane prin formarea,

consolidarea şi distribuţia echilibrată a unor poli de dezvoltare, argumentând că

aceasta se poate realiza, printre altele, prin dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor

dintre centrele urbane, susţinută de formarea unor axe de dezvoltare în relaţie cu axele

majore de transport.

Albrechts şi Tasan-Kok (2009) apreciază că axele şi coridoarele se referă la

linearitate şi, în anumite cazuri, la continuitate. Aceştia consideră că, deşi axele şi


27

coridoarele par a se referi la acelaşi tip de dezvoltare şi provin din aceeaşi familie a

dezvoltării lineare, există o diferenţă între cei doi termeni. În general, coridoarele de

dezvoltare se referă la dezvoltarea structurilor de aşezări la nivel de macroscară, iar

axele de dezvoltare se referă la continuitate lineară la nivel de micro-scară. Cu alte

cuvinte, axele reprezintă concentrări de funcţii urbane de-a lungul unui model linear,

în vreme ce coridoarele se referă la tipare de dezvoltare spaţială (ibid.).

Scurt istoric al dezvoltărilor spaţiale de tip coridor şi axă

Studii asupra diferitelor oraşe au concluzionat că anul 1850 reprezintă un

punct culminant în ceea ce priveşte densităţile şi aglomerările urbane (Hohenberg,

Hollen Lees 1995, p. 303). Ulterior, majoritatea oraşelor Europei s-a extins către

zonele rurale din jurul lor rapid, inclusiv de-a lungul principalelor drumuri, urmată de

o dezvoltare speculativă a terenurilor din imediata apropiere, concretizată printr-un

tipar de dezvoltare spaţială în benzi, de-a lungul drumurilor. Inovaţiile tehnologice au

făcut posibilă aceasta extindere, iniţial prin apariţia tramvaielor şi trenurilor

electrificate, apoi cu ajutorul motorului cu combustie internă şi a automobilelor

personale. Deşi autoturismul personal a determinat descentralizarea în toate tiparele

posibile de fragmentare, un anumit tip de grupare poate fi totuşi observat la nivel de

scară mai mare (Priemus, Zonneveld 2003).

Linearitatea în planificarea spatială şi urbanistică. Linearitatea spaţial-

geografică este asociată cu coridoarele şi axele de dezvoltare, fiind văzută drept cea

mai distinctivă caracteristică a coridoarelor (Albrechts, Tasan-Kok 2009).

În istoria planificării există o lungă tradiţie de concepte privind structura

urbană care ia forma unei centuri lineare.

Ideea unui oraş linear ar putea avea rădăcini mai timpurii decât sfârşitul

secolului al XIX-lea, modelele de oraşele lineare fiind prezentate ca alternativă pentru

oraşele dens populate, industrial concentrice. Cel mai renumit exemplu aparţine

urbanistului spaniol Soria y Mata (1844-1920). Oraşul linear al lui Soria y Mata a fost

proiectat ca o centură urbană paralelă liniilor de transport, fiind intenţionat ca un mod

de integrare a dezvoltării rurale şi urbane, printr-o dezvoltare lineară. „Ciudad

Lineal” (oraşul linear) ia forma unui oraş de 400 de metri lăţime, structurat de-a

lungul unei linii de tramvai şi a unei străzi principale paralele (Fig. 1). Oraşul linear

nu a reprezentat un model alternativ urban, ci a fost creat pentru extinderea celui

existent (Hall 2002, p.112). Deşi oraşul linear (Fig. 2), structurat de-a lungul

infrastructurii stradale nu a fost niciodată realizat, o dezvoltare lineară suburbană în

jurul Madrid-ului a fost realizată ca exemplu la nivel de microscară.

28


Cu toate acestea, Soria y Mata a influenţat mulţi arhitecţi la nivel

internaţional, la începutul secolului al XX-lea. Acesta a incitat interese internaţionale

şi formarea Asociaţiei Internationale de Oraşe Lineare, condusă de planificatorul

francez Benoit-Lévy (Hall 2002). Această asociaţie este bine cunoscută pentru

influenţarea planificării oraşelor ruseşti în perioada dintre cele două razboaie

mondiale. Nikolai Alexander Milyutin, în anii 1920, spre exemplu, a utilizat ideea

linearităţii, justificând amplasarea întreprinderilor şi a şcolilor în aceeaşi bandă. Un

alt exemplu aparţine lui Ivan Leonidov, care, prin proiectul Magnitogorsk, elaborat în

anii 1930, a urmărit obţinerea unei structuri de ansamblu lineare, cu benzi de transport


29

Fig. 1 -‘Ciudad Lineal’ - Plan

urbanistic Madrid 1984

Sursa: www.madridhistorico.com

Fig. 2 - Oraşul linear (Ciudad

Lineal) în Madrid.

Sursa: www.wikipedia.com

pentru zonele industriale şi pentru alte infrastructuri tehnice şi culturale, pentru a

întâmpina nevoile noii republici socialiste. În 1930, arhitecţii Moisei Giinzburg şi

M.O. Barshch au proiectat un ”oraş verde”, având ca principiu ideea de a stabili

populaţia activă ocupată a oraşului de-a lungul principalelor artere ce legau Moscova

de oraşele din apropiere.

Deşi aceste planuri nu au fost niciodată puse în totalitate în aplicare,

linearitatea a devenit un element important în teoria sistemelor urbane (Albrechts,

Tasan-Kok 2009).

Ulterior, multe planuri regionale au pledat pentru un anumit tip de extindere a

oraşelor mari pe baza infrastructurii. Diferenţa în cele mai multe cazuri constă în

faptul că nu a fost propusă dezvoltarea lineară continuă, ci un model de tipul „şirag de

mărgele”: aşezări urbane mai mici, grupate de-a lungul unei linii de infrastructură.

Renumitul plan „Finger” (Deget), pentru oraşul Copenhaga, din 1947, reprezintă un

bun exemplu (Lemberg 1997). Astfel, în 1947, când urbaniştii au proiectat un plan

practic de dezvoltare pentru Copenhaga, aceştia au descoperit că planurile lor

semănau izbitor de mult cu o palmă. “Palma” se baza pe centrul urban existent şi pe

„degetele” scheletice care indicau o dezvoltare viitoare de-a lungul infrastructurii de

transport existente. Aşa-numitul Plan „Finger” (Fig. 3), care proteja centurile verzi

dintre „degete”, asigura rezidenţilor din fiecare suburbie a „degetelor” acces la natură,

păduri şi peisaje pastorale.

Planuri similare au fost dezvoltate

pentru oraşele Oslo şi Stockholm (Priemus,

Zonneveld 2003).

Ideea unei linearităţi înspre exterior,

pornind de la un centru existent, a fost

dezvoltată în planul MARS pentru Londra

(Chapman et al. 2003). Centrul oraşului a

fost intenţionat a fi restructurat axial, la vest

de portul Londrei şi de-a lungul unei noi

rute de transport către Birmingham; cartiere

rezidenţiale şi de servicii locale au fost

prevăzute ca 16 arii lineare şi în unghi drept

faţă de centrul principal al oraşului. Între

aceste arii, spaţiul liber era prevăzut spre a fi

protejat pentru funcţii recreative şi pentru

alte scopuri. O şosea de centură ar fi

30


Fig. 3 - „Finger” Plan Copenhaga 1947.

Sursa: http://greenbelt.posterous.com/high-

five-for-the-copenhagen-finger-plan

încercuit întreaga regiune urbană. Această viziune idealistă nu a fost implementată.

Rigiditatea unui astfel de model nu s-ar suprapune bine peste o reţea existentă de

aşezări şi legături de transport. În plus, conceptele mai recente de dezvoltare durabilă

sugerează că separarea modurilor de folosinţă a terenurilor ar trebui sa fie redusă

semnificativ, iar utilizarea mixtă încurajată (ibid.).

Tipuri şi semnificaţii ale coridoarelor şi axelor de dezvoltare

Albrechts şi Tasan-Kok (2009) arată că termenii ‚coridor’ şi ‚axă de

dezvoltare’ au o varietate de semificaţii. Diferenţele sunt legate atât de funcţionalitate

(coridoare de urbanizare, coridoare ecologice, coridoare de transport şi coridoare de

dezvoltare economică), cât şi de puncte de vedere (geografi, ecologişti, urbanişti,

ingineri de transport, economişti etc.) şi scări (de la local la global).

Coridoarele şi axele se referă la linearitate şi, în anumite cazuri, la

continuitate. Ideea de linearitate poate fi regăsită în modelele utopice de dezvoltare

urbanistică ale sfârşitului de secol al XIX-lea. Primele referinţe (de către arhitecţi,

strategi, geografi şi planificatori, precum Soria y Mata, Milyutin, Leonidov, Ginzburg

and Baršc şi Benoit-Lévy), introduc termenul de coridor cu sensul de tipar de

dezvoltare spaţială lineară.

În timp ce aceste referinţe timpurii au introdus coridoarele şi axele în mod

implicit drept forme urbane lineare şi continui, odată cu trecerea timpului, conceptele

de coridor şi axă au luat alte dimensiuni (de la modele spaţiale către tendinţe de

dezvoltare), scări (de la micro la macro) şi semnificaţii (virtuale, analitice, politice

etc.). Semnificaţia coridoarelor şi axelor a evoluat pe parcursul secolului al XXI-lea,

de la tipar de dezvoltare spaţială, ca formă urbană lineară şi continuă, către o varietate

de semnificaţii, precum dezvoltare legată de concentrarea spaţială a activităţilor

economice, dezvoltare urbană policentrică, fascicul de transport intermodal, legături

între fâşii de habitat, pentru permiterea migraţiei speciilor (Albrechts, Tasan-Kok

2009).

Deşi coridoarele şi axele par a se referi la acelaşi tip de dezvoltare şi provin

din aceeaşi familie a dezvoltării lineare, există o diferentă între cei doi termeni. În

general, coridoarele de dezvoltare se referă la dezvoltarea structurilor de aşezări la

nivel de macroscară, iar axele de dezvoltare se referă la continuitate lineară la nivel de

micro-scară. Cu alte cuvinte, axele reprezintă concentrări de funcţii urbane de-a

lungul unui model linear, în vreme ce coridoarele se referă la tipare de dezvoltare

spaţială (ibid.).

Câteva încercări de clasificare a coridoarelor şi axelor de dezvoltare au fost

realizate pe baza diferitelor semnificaţii ale acestora. În continuare vom prezenta cele

mai reprezentative astfel de clasificări.

Cea mai complexă clasificare a fost realizată de Albrechts şi Tasan-Kok

(2009), care consideră că axele şi coridoarele de dezvoltare au diferite semnificaţii,

31


care sunt interdependente, dar care nu pot fi diferenţiate unele de altele cu uşurinţă.

Autorii disting două abordări ale coridoarelor, pe care le clasifică în două mari

categorii:

Coridorul în abordările analitice;

Coridorul în abordările strategice.

Abordările analitice

Autorii apreciază că abordarea analitică poate conduce către strategii politice

în care sunt utilizate multiple interpretări la diferite scări spaţiale. Dezvoltarea care se

produce la nivel de macro-scară şi la nivel de micro-scară prezintă caracteristici

diferite în ce priveşte forma sau funcţionalitatea coridorului sau axei de dezvoltare.

Micro-scara reprezintă scara intra-urbană, în vreme ce macro-scara se referă la

tiparele de dezvoltare de la inter-urban către inter-regional sau transnaţional (ibid.). În

această categorie, coridorul şi axa de dezvoltare sunt utilizate în general pentru

explicarea tiparelor de dezvoltare spaţială într-un spaţiu dat, unde au loc o gamă de

activităţi cu o rază de acţiune variabilă, care implică o varietate de actori.

Albrechts şi Tasan-Kok (2009) definesc trei categorii analitice:

- Coridoarele ca elemente de structurare pentru tipare de dezvoltare spaţială la

scară mare (mega-structuri);

- Coridoarele ca forme urbane lineare;

- Coridoarele ca axe funcţionale.

Coridoarele ca elemente de structurare pentru tipare de dezvoltare spaţială

la scară mare. Termenul de ”coridor” se referă în acest context la elementele de

structurare pentru tipare de dezvoltare spaţială la scară mare (mega-structuri), care

sunt modelate de procesele de creştere ale oraşelor, de diviziunea muncii, de

suburbanizarea masivă şi de expansiunea urbană, precum şi de dezvoltarea

tehnologică.

Aceste procese au sporit aglomeraţiile urbane şi extinderea suburbiilor pe arii

întinse. Coridoarele pot fi definite în acest context ca linii sau ca forme fizice, care

seamană cu reţele asemănătoare unui schelet, şirag de mărgele etc. Numărul şi

funcţiile nodurilor acestor reţele pot diferi cu nivelul scării de dezvoltare. În această

categorie au fost incluşi următorii termeni: Ecumenopolis, Mega-coridoarele şi

Megalopolis-urile.

Coridoarele şi axele ca forme urbane lineare. Această abordare se referă la

dezvoltarea în special la nivelul scărilor intra- şi inter-urbane. Relaţia între transport şi

mişcarea în interiorul oraşelor şi între acestea şi regiunile înconjurătoare a fost

importantă pentru dezvoltarea oraşelor şi a formei urbane de-a lungul istoriei, dar

această relaţie începe să se modifice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Dezvoltarea în

bandă, la nivel intra-urban, a generat o preocupare majoră pe parcursul anilor 1920 şi

1930, atât în Marea Britanie, cât şi în alte ţări. Acest tip de dezvoltare se referă la

32


ariile construite de-a lungul străzilor dispuse radial dinspre centrul oraşului către

exteriorul acestuia. Către sfârşitul anilor 1960, Doxiadis oferă o analiză sistematică a

formei urbane şi argumentează că anumite forţe lineare tind să formeze aşezări lineare

câtă vreme aceste aşezări sunt mici şi nu au nevoie de servicii de bază.

Coridoarele ca axe funcţionale. Coridoarele se referă, de asemenea, şi la

zone discontinue de puncte focale la nivel inter-regional, corespunzând în mare

măsură punctelor de schimb ale fluxurilor de transport, mai degrabă decât coridorul

ca o bandă continuă de situri industriale sau de aşezări umane. În acest caz, gruparea

spaţială a diferitelor funcţii creşte în importanţă, concretizându-se printr-o

concentrare funcţională axială.

La scări foarte diferite, coridoarele ecologice pot fi de asemenea privite ca

axe funcţionale. Acestea se referă la tipare/areale lineare verzi. Coridoarele ecologice

pot fi definite drept axe lineare verzi, unde animalele pot trece, plantele pot creşte şi

răspândi în mod continuu, iar speciile ameninţate se pot reaproviziona din alte zone.

În acest sens, un coridor ecologic poate defini axe verzi lineare transnaţionale.

Exemple de coridoare ecologice cuprind bazinele râurilor sau văile, pădurile

la baza munţilor mari, malurile râurilor, canalelor şi lacurilor mici. Coridoarele

ecologice sunt definite diferit în fiecare context naţional.

Abordările strategice

Coridoarele sunt recunoscute în documentele privind planificarea spaţială şi

în strategiile de dezvoltare urbană şi regională (elaborate de către fiecare ţară în parte

sau de către grupuri de ţări), în care acestea sunt văzute ca elemente de dezvoltare

regională (şi transnaţională), echilibrată şi integrată în cadrul diferitelor politici

spaţiale. În această categorie, autorii definesc patru categorii normative:

- Coridorul ca instrument în strategiile de dezvoltare economică;

- Coridorul ca instrument strategic de dezvoltare spaţială;

- Coridorul ca instrument în strategiile privind transportul;

- Coridorul ca instrument în strategiile environmentaliste.

Coridorul ca instrument în strategiile de dezvoltare economică. Diferite ţări

definesc strategii spaţiale specifice la diferite scări, mergând de la nivel micro- către

macro-scară (urban, regional şi naţional), unde reţelele de transport inter-regional,

coridoarele de dezvoltare spaţială regională sau coridoarele funcţionale din interiorul

oraşelor oferă această posibilitate.

Coridorul ca instrument în strategiile de dezvoltare spaţială

(transnaţională). Documentele politice asupra cooperării transfrontaliere definesc de

asemenea coridorul de dezvoltare la nivel macro. În Uniunea Europeană, spre

exemplu, tendinţa este de a implementa o schemă de dezvoltare spaţială, unde ţările

individuale sunt invitate să contribuie la organizarea şi dezvoltarea reţelelor

transnaţionale (spaţiale, infrastructurale, etc.). Spre exemplu, Schema de Dezvoltare a


33

Spaţiului Comunitar (SDSC) reprezintă o politică spaţială organizată şi integrată la

nivel transnaţional. Dezvoltarea unui sistem urban policentric şi o nouă relaţie urban-

rural reprezintă unul dintre obiectivele strategiei de dezvoltare teritorială a SDSC,

care consideră conceptul de coridor ca fiind un instrument de reconciliere a creşterii,

competitivităţii şi dezvoltării sustenabile. SDSC oferă o imagine geografică a

spaţiului economic european – un sistem urban policentric, legat prin coridoare

integrate de comunicaţie.

Coridorul ca instrument în strategiile privind transportul. Conexiunile de

transport între importante regiuni economice (mega-regiuni urbane) definesc

coridoarele ca axe de transport. Reţelele trans-europene, de exemplu, reprezintă o

parte dintr-un sistem mai mare, care include reţelele de telecomunicaţii şi o reţea

propusă de energie. În afară de variate reţele trans-europene, există zece coridoare

pan-europene, ce reprezintă căi între diferitele centre urbane majore şi porturi. Pentru

crearea unei reţele dense şi fezabile de infrastructură de transport pe cuprinsul

Europei, Comisia Europeană contribuie la organizarea şi dezvoltarea Reţelelor Trans-

Europene (TENs) în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor şi infrastructurii de

alimentare cu energie electrică. TEN reprezintă un program la scară europeană, care

va conecta infrastructuri naţionale de transport pentru crearea unei veritabile reţele

trans-europene. În acest context, reţelele de căi ferate oferă un potenţial important

pentru uşurarea traficului pe drumurile principale trans-europene şi pentru conectarea

regiunilor urbane.

Coridorul ca instrument în strategiile environmentaliste. Coridoarele

ecologice sunt adesea văzute ca importante elemente în politica de planificare la

diferite scări. În Europa, spre exemplu, diferite organizaţii şi instituţii au fost stabilite

pentru protejarea şi managerierea coridoarelor ecologice. Spre exemplu, reţeaua

ecologică pan-europeană urmăreşte să asigure o anumită interconectivitate între ariile

principale verzi selectate, care oferă un optimum cantitativ şi calitativ de spaţiu

ecologic la scară transfrontalieră. În acest caz, coridoarele sunt văzute ca instrumente

pentru a asigura posibilităţii de dispersie, migraţie, schimb genetic pentru diferite

specii.

Hugo Priemus (2001) explică motivele pentru care guvernul olandez a

renunţat la utilizarea conceptului de coridor de dezvoltare în favoarea celui de ”reţea

urbană”, spre a fi utilizat drept concept central în politica spaţială în următoarele

decenii. Autorul consideră că renunţarea la acest concept ar putea fi o mişcare

înţeleaptă, dar în acelaşi timp atrage atenţia asupra faptului că este imposibil de

neglijat fenomenul empiric de coridor şi ridică problema modului de abordare a

organizării spaţiale a coridoarelor.

Potrivit aceluiaşi autor, în documentul privind politica spaţială a Olandei,

intitulat ”Spaţiu pentru Dinamici Economice” (Ministerul de Afaceri Economice al

Olandei 1997, p. 114, 1999), puteau fi distinse trei semnificaţii ale conceptului de

coridor:


34

- Coridorul ca axă de infrastructură;

- Coridorulul ca axă de dezvoltare economică;

- Coridorul ca axă de urbanizare.

Coridorul ca axă de infrastructură. În acest caz, coridorul este perceput cu

sensul ingineresc de trafic. Coridorul este utilizat cu acest sens de către Ministerul

Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Managementului Apei în dezvoltarea sau

îmbunătăţirea infrastructurii pe un anumit traseu.

Coridorulul ca axă de dezvoltare economică. Se presupune că există o relaţie

implicită şi explicită între oportunităţile de dezvoltare economică şi axele importante

de transport. Din acest punct de vedere, se presupune că rezultatele spaţiale ale

activităţilor economice sunt puternic influenţate de reţeaua de infrastructură.

Coridorul ca axă de urbanizare. În acest caz, reţeaua de infrastructură

funcţionează ca bază pentru direcţiile de urbanizare pentru dezvoltarea zonelor

rezidenţiale şi de birouri. Aceasta este abordarea ce a fost folosită de Ministerul

Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Managementului Apei al Olandei (1995), la

nivel local, în lucrarea ”O privire de ansamblu asupra Urbanizarii şi Mobilităţii”.

Proiectul INTERREG IIC – „CORRIDESIGN‟ - care a investigat dezvoltarea

megacoridoarelor din nord-vestul Europei1) - a mai adăugat celor trei semnificaţii ale

coridoarelor identificate în documentul privind politica spaţială a Olandei - coridorul

ca axă de infrastructură, axă de dezvoltare economică şi coridorul ca axă de

urbanizare, o a patra dimensiune, aceea în care coridorul poate fi văzut ca o axă de

cooperare instituţională (guvernantă).

CORRIDESIGN a arătat că în cazul interpretării coridorului ca axă de

infrastructură de transport - drumuri, căi ferate, transport naval şi aerian, mobilitatea

de-a lungul acestor axe este cea care defineşte coridorul.

În ceea ce priveşte coridorul ca axă de dezvoltare economică, echipa care a

contribuit la elaborarea proiectului CORRIDESIGN a pus în evidenţă cum creşterea

economică poate fi difuzată de-a lungul coridorului, urmărind liniile eficiente de

accesibilitate de transport, cum este cazul autostrăzilor.


1) Proiectul CORRIDESIGN a investigat dezvoltarea megacoridoarelor din nord-

vestul Europei.7 megacoridoare au fost identificate, respectiv: 1) Randstad - Flemish

Diamond; 2) Randstad – RheinRuhr; 3) RheinRuhn – Flemish Diamond; 4) Flemish Diamond

– Lille; 5) Lille – Paris; 6) Lille – Londra; 7) Londra – West Middlands. Proiectul

CORRIDESIGN a pornit de la observatia ca economiile regionale se intrepatrund la scara

europeana. CORRIDESIGN a examinat daca, in ce masura si in ce mod acest proces catre o

societate tip retea este legata din punct de vedere spatial de dezvoltarea megacoridoarelor

transnationale sau a fasciculelor de infrastructura dintre mari regiuni urbane in nord-vestul

Europei. Intrebari importante in CORRIDESIGN au inclus: care tip de coridor de dezvoltare

ar trebui sa fie stimulat, incetinit sau interzis?; unde ar trebui coridoarele sa fie dezvoltate si de

ce acolo? Cresterea coerentei spatiale in cadrul megacoridoarelor ar trebui sa fie urmata de

coerenta institutionala? Si daca da, care organisme publice sau private ar trebui sa fie

implicate?

35

În viziunea CORIDESIGN coridorul poate exista şi ca axă de urbanizare,

aceasta putând fi consecinţa unei tendinţe de dezvoltare economice de-a lungul

coridorului sau putând fi rezultatul deciziilor privind planificarea spaţială la nivel

regional şi/sau naţional.

CORRIDESIGN arată că o a patra dimensiune poate fi ataşată conceptului

coridor, care poate fi privit şi prin prisma guvernanţei şi că această cooperare

instituţională ca deziderat la nivelul unui coridor, poate deriva din existenţa celorlalte

trei (Chapman et al. 2003).

Concluzii

Conceptele de ‚coridor‟ şi de ‚axă de dezvoltare‟ nu au o definiţie unanim

acceptată, deşi sunt frecvente referirile directe şi indirecte asupra acestor tipare de

dezvoltare spaţială, atât în literatura geografică, cât şi în documentele de planificare

spaţială.

Sintagmele ‚axe geografice’ şi ‚axe structurante’ sunt utilizate cu

aproximativ acelaşi sens cu cel denotat de ‚axele de dezvoltare’, referindu-se, în

principiu, la un anumit tipar de concentrare a dezvoltării care flanchează rutele

principale de transport, consecinţă a oportunităţilor mai ridicate privind investiţiile în

aceste zone.

Conceptul de ‚axă de dezvoltare’ este frecvent asociat celui de ‚coridor de

dezvoltare’, având drept caracteristică principală linearitatea spaţial-geografică,

putându-se referi, în anumite cazuri, şi la un anumit tip de continuitate. Diferenţa

între cei doi termeni este sesizabilă cu variaţia scărilor geografice. Astfel, coridoarele

de dezvoltare se referă la dezvoltarea structurilor de aşezări la nivel de macroscară,

iar axele de dezvoltare se referă la un anumit tip de continuitate lineară la nivel de

micro-scară. Cu alte cuvinte, axele reprezintă concentrări de funcţii urbane de-a

lungul unui model linear, în vreme ce coridoarele se referă la tipare de dezvoltare

spaţială.

Analiza diferitelor contexte în care sunt utilizaţi termenii de ‚coridor’ şi ‚axă

de dezvoltare’ demonstrează o varietate de semnificaţii. Diferenţele privind

interpretările acestora sunt legate atât de funcţionalitate (coridoare de urbanizare,

coridoare ecologice, coridoare de transport şi coridoare de dezvoltare economică), de

diferite puncte de vedere (geografi, ecologişti, urbanişti, ingineri de transport,

economişti etc.) şi scări de abordare (de la local la global).

În ceea ce priveşte tipurile şi interpretările axelor şi coridoarelor de

dezvoltare, analiza a relevat utilizarea acestora cu sensul de axă de infrastructură, de

dezvoltare economică, de urbanizare şi chiar de guvernanţă instituţională. O analiză

complexă a tipurilor şi interpretărilor acestor categorii de entităţi geografice dinamice

a fost realizată de Albrechts şi Tasan-Kok (2009), care identifică două tipuri de

abordări ale coridoarelor de dezvoltare, respectiv: coridorul ca şi concept analitic şi


36

coridorul ca şi concept strategic. În categoria abordărilor analitice, autorii includ

coridoarele ca elemente de structurare pentru tipare de dezvoltare spaţială la scară

mare, coridoarele ca forme urbane lineare şi coridoarele ca axe funcţionale.

Abordările strategice cuprind, conform aceloraşi autori, coridoarele ca instrumente în

strategiile de dezvoltare economică, coridoarele ca instrumente în strategiile de

dezvoltare spaţială şi de transport, precum şi coridoarele în strategiile de mediu.

Concluzionând, putem afirma că apare necesară armonizarea şi definirea clară

a acestor concepte la nivel european şi naţional, pentru evitarea ambiguităţilor care ar

putea apărea din interpretarea lor, în special în ceea ce priveşte implementarea

obiectivelor strategice care se referă la aceste realităţi geografice complexe.

* * *

Această lucrare a fost susţinută în cadrul proiectului POSDRU/6/1.5/S/24,

“Studii doctorale în domeniul ştiinţelor vieţii şi pământului”, proiect cofinanţat din

Fondul Social European prin Programul operaţional sectorial “Dezvoltarea resurselor

umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

ALBRECHTS L., COPPENS T. (2003), Megacorridors: striking a balance

between the space of flows and the space of places, Journal of Transport Geography

11, p. 215–224.

ALBRECHTS L., TASAN-KOK T. (2009), Corridor and Axis Development,

International Encyclopedia of Human Geography, MS number 833.

CHAPMAN D., DICKINS I., LARKHAM P.J., PRATT R. (2000),

Stakeholders’ perceptions of the West Midland-London corridor, Working Paper no.

82, School of Planning, Birmingham City University.

CHAPMAN D., DICKINS I., LARKHAM P., PRATT D. (2001),

Development corridors, transport corridors: stakeholders’ perceptions of links

between the West Midlands, London, and Europe, paper presented to the Planning

Research 2001 Conference, Liverpool.

CHAPMAN D., DICKINS I., DIXON A., LARKHAM P., PRATT R. (2003),

Movement corridors, urban form and urban design, Urban Design Quarterly issue 86,

p. 36-37.

CHAPMAN D., PRATT D., LARKHAM P., DICKINS I. (2003), Concepts

and definitions of corridors: evidence from England’s Midlands, Journal of Transport

Geography 11, p. 179-191.

DICKINS I., CHAPMAN D., LARKHAM P., PRATT D. (2003),

Corridesign: the effective functioning of inter-regional corridors, paper presented to


37

the Annual Conference of the Universities Transport Study Group, Loughborough.

DOXIADIS C.A. (1968), Ekistics: An Introduction to the Science of Human

Settlements. London: Hutchinson.

HALL P.G. (2002), Cities of Tomorrow: An Intellectual History of Urban

Planning and Design în the Twentieth Century, Third Edition, Blackwell Publishing.

HILHORST J.G.M. (1973), Development Axes and the Diffusion of

Innovation, Development and Change, Institute of Social Studies, Volume 4, Issue 1,

p. 1–16.

LEMBERG K. (1997), Danish Urban Planning: Urban Developments in the

Copenhagen Region. In: Bosma.

MARRIAN B. (2001), Towards a general theory of corridor development in

South Africa, 20th South African Transport Conference – Conference Paper, 16-20

iulie 2001.

PAPADASKALOPOULOS A., KARAGANIS A., CHRISTOFAKIS M.

(2005), The spatial impact of EU Pan-European transport axes: City clusters

formation in the Balkan area and developmental perspectives, Transport Policy 12, p.

488–499.

PEPTENATU D., PINTILII R., CEPOIU L., DRĂGHICI C. (2009),

Strategia de dezvoltare policentrică – un instrument eficient în descentralizarea

administrativă, Revista Română de Geografie Politică, Anul XI, Nr. 2, p. 99-111.

POP C.C. (2003), Dimensiunea geografică a axei Jibou - Zalău - Şimleul

Silvaniei - Marghita, Editura Silvania, p. 78-79.

POTTIER P. (1963), Axes de communication et développement économique,

Revue économique, Volume 14, 1, p. 58-132.

PRIEMUS H. (2001), Corridors in the Netherlands: apple of discord in

spatial planning, Tijdchrift voor Economische en Sociale Geografie – 2001, Vol. 92,

No. 1, p. 100-107.

PRIEMUS H., ZONNEVELD W. (2003), What are corridors and what are

the issues? Introduction to special issue: the governance of corridors, Journal of

Transport Geography 11, p. 167-177.

RODRIGUE J.P. (2004), Freight, gateways and mega-urban regions: the

logistical integration of the Bostwash corridor, Tijdschrift voor Economische en

Sociale Geografie, Vl. 95, Nr. 2, p. 147-161.

VRIES DE J., PRIEMUS H. (2003), Megacorridors în north-west Europe:

issues for transnational spatial governance, Journal of Transport Geography 11, p.

225–233.

ZONNEVELD A., TRIP J.J. (2003), Megacorridors în North West Europe:

investigating a new transnational planning concept, Housing and Urban Policy

Studies 27, Delft University Press, Delft.

WHEBELL C.F.J. (1969), Corridors: a theory of urban systems, Annals of

the Association of American Geographers, vol. 59, 1.


38

http://www.amazon.com/Cities-Tomorrow-Intellectual-Planning-Twentieth/dp/0631232524/ref=sr_1_2?s=books&ie=UTF8&qid=1287069173&sr=1-2

http://www.amazon.com/Cities-Tomorrow-Intellectual-Planning-Twentieth/dp/0631232524/ref=sr_1_2?s=books&ie=UTF8&qid=1287069173&sr=1-2

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/dech.1973.4.issue-1/issuetoc

* * * (1999), Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar. Spre o dezvoltare

spaţială echilibrată şi durabilă a teritoriului Uniunii Europene, aprobată de Consiliul

Informal al Miniştrilor Responsabili de Amenajarea Teritoriului la Postdam, mai

1999.

* * * (2008), Conceptul strategic de dezvoltare teritorială România 2030. O

Românie competitivă, armonioasă şi prosperă, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor

Publice şi Locuinţelor, octombrie, 2008.







39


ASPECTE PRIVIND REGIMUL PRECIPITAŢIILOR PE

CELE TREI TREPTE MAJORE DE RELIEF ALE

JUDEŢULUI VRANCEA

Elena DUMITROF

ASPECTS OF RAINFALL ON THE THREE MAJOR RELIEF LEVELS OF

VRANCEA COUNTY. Precipitations within Vrancea County are dependent of

flow of air masses, altitude, configuration landscape, vegetation coverage, etc.

Altitude differences cause differences in the spatial distribution of rainfall and

also in average of annual, seasonal and monthly quantities. Rainfall in the

region under consideration is generally influenced by altitude, which causes an

increase in both annual and monthly amounts of rainfall. Atmospheric

circulation also causes some features of rainfall in Vrancea Mountains, as

evidenced by higher monthly amounts in summer, when rain had fallen in 24

hours in large quantities throughout the region, etc. On the other hand, local

conditions of exposure (especially on the western slopes) or shelter (in closed

depressions and massive shelter at the foot), create deviations from the

generally vertical gradient, both in annual, monthly or daily amounts, as and

number of rainy days.

Cuvinte cheie: precipitaţii atmosferice, repartiţie spaţială, variaţii neperiodice,

criteriul Hellman, abateri, precipitaţii excedentare

Precipitaţiile reprezintă un element meteorologic mult mai instabil decât

temperatura. Deşi se supun şi acestea legilor de altitudine, abaterile sunt mai

numeroase decât la temperatură, iar variaţia în timp şi spaţiu, dependentă de circulaţia

atmosferică şi de formaţiunile barice dominante, este cu atât mai mare cu cât

condiţiile locale sunt mai diferite.

Pe teritoriul judeţului Vrancea, pe cele trei trepte majore de relief, acest

parametru climatic comportă o serie de particularităţi, generate în principal de:

circulaţia maselor de aer, altitudinea şi configuraţia generală a reliefului, gradul de

acoperire cu vegetaţie. Dispunerea în trepte a reliefului, cu o diferenţă altitudinală de

peste 1700 m, au impus ca şi în cazul temperaturilor şi a altor parametri climatici,

zonalitatea verticală a precipitaţiilor, evidenţiată atât de cantităţile anuale, cât şi de

distribuţia lor lunară şi anotimpuală.

41


Repartiţia spaţială a cantităţilor anuale de precipitaţii

Analiza datelor meteorologice reflectă distribuţia spaţială a precipitaţiilor în

strânsă legătură cu altitudinea, suma anuală a acestora scăzând invers proprţional cu

temperatura, de la vest către est, pe măsura creşterii influenţelor de ariditate.

Izohietele anuale evidenţiază prezenţa celor mai mici cantităţi de precipitaţii (450-500

mm), în extremitatea estică a judeţului, şi anume în Câmpia Siretului, Câmpia

Râmnicului, Culmile Răcătăului şi Zeletinului, precum şi în arealul Dealurilor

Subcarpatice Blăjani, Deleanu, Gârbovei, Măgura Odobeştiului. Valorile medii

anuale cresc de la est spre vest, dar şi pe măsura creşterii altitudinii spre sectorul

montan, astfel încât izohieta de 600 mm delimitează aproximativ contactul între

câmpie şi Subcarpaţii Vrancei, iar cea de 900 mm spaţiul montan (Munţii Furu,

Zboina Frumoasă şi Culmea Lăcăuţiului) (Fig. 1).

Fig. 1 - Repartiţia spaţială a precipitaţiilor medii multianuale în judeţul Vrancea

42

Elena DUMITROF - Aspecte privind regimul precipitaţiilor pe cele trei trepte de relief ....

Variaţiile neperiodice ale precipitaţiilor medii anuale faţă de media

multianuală, calculate pe baza criteriului Hellman. Pentru a evidenţia variaţiile

neperiodice ale cantităţilor de precipitaţii anuale, se calculează abaterile respectivelor

cantităţi de precipitaţii faţă de media multianuală, cuprinse între anumite limite şi

exprimate în procente (Tabel 1). Ca şi în cazul temperaturii aerului, Hellman

consideră limitele intervalelor de abateri ale sumelor anotimpuale şi anuale reduse la

jumătate faţă de cele lunare, deoarece oscilaţiile lor sunt mai mici decât în cazul

sumelor lunare (Fărcaş 1988).

Tabel 1

Caracterul pluviometric al anotimpurilor şi anilor conform criteriului Hellman

Pentru staţia meteorologică Lăcăuţi, în perioada 1961-2007, s-a înregistrat o

cantitate medie de precipitaţii de 826,9 mm, valabilă pentru altitudinea de 1777 m.

Faţă de această valoare medie multianuală, cele mai mari şi cele mai mici valori ale

precipitaţiilor medii anuale au variat între 1319,9 mm, în anul 1972, şi 443,0 mm în

anul 1990, deci au prezentat abateri cuprinse între +493,0 mm şi -383,9 mm, motiv

pentru care, conform criteriului Hellman, anii 1961, 1964, 1966, 1969-1972, 1978 şi

2005 sunt consideraţi excesiv de ploioşi; anii 1962, 1968 şi 1979 sunt ani ploioşi; anii

1980, 1981, 1988 şi 2007 sunt consideraţi ani secetoşi; anii 1963, 1976 şi 2005 sunt

ani foarte secetoşi, iar anii 1982-1987, 1988, 1989, 1992-1994, 1996, 2002-2004 sunt

consideraţi ani excesiv de secetoşi din punct de vedere pluviometric. În ansamblu, se

remarcă o dominare a abaterilor negative care reprezintă 53,2 % din totalul cazurilor

analizate, faţă de cele pozitive care însumează 46,8% din cazuri.

Reprezentarea grafică a abaterilor cantităţilor anuale de precipitaţii faţă de

media plurianuală indică valoarea abaterilor pozitive sau negative din fiecare an (în

mm), faţă de media multianuală, numită şi normală, considerată arbitrar zero absolut.

Se poate observa din această analiză asupra graficului la staţia Lăcăuţi că variaţiile

neperiodice ale precipitaţiilor atmosferice, determinate de circulaţia diferitelor mase

de aer, au un oarecare echilibru în ceea ce priveşte abaterile negative şi pozitive faţă

de media multianuală, datorită efectului moderator al muntelui (Fig. 2).


43

Abaterea medie anotimpuală şi

anuală (%)

Calificativul

>20,0 excesiv de ploios

15,1.......20,0 foarte ploios

10,1.......15,0 ploios

5,1.......1,0 moderat ploios

-5,0......+5,0 normal

-10,0.....-5,1 moderat secetos

-15,0.....-10,1 secetos

-20,0......-15,1 foarte secetos

< -20,0 excesiv de secetos

Fig. 2 - Abaterile cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media plurianuală la

staţia meteorologică Lăcăuţi (1961-2007)

Pentru staţia meteorologică Adjud, faţă de media multianuală de 539,8 mm, s

-au înregistrat valori maxime ale cantităţilor medii anuale de precipitaţii cuprinse între

907,6 mm, în anul 1972, şi minime de 287,9 mm în anul 1986, deci cu abateri de

+368,8 mm, respectiv -251,9 mm. În raport cu criteriul lui Hellman, anii 1966, 1969,

1971, 1972, 1984, 1991, 1997 şi 2007 au fost ani excesiv de ploioşi, iar la polul opus,

anii 1961, 1963, 1977, 1983, 1986, 1990, 1994-1995, 2000, 2001 şi 2003 au fost ani

excesiv de secetoşi. Din analiza graficului la staţia Adjud, se constată că, din totalul

cazurilor analizate (47), în 25 de cazuri se constată o abatere medie negativă

reprezentând 52,3% din totalul cazurilor, iar 22 de cazuri au înregistrat o abatere

medie pozitivă, ceea ce reprezintă 46,8% din cazuri (Fig. 3).

Fig. 3 - Abaterile cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media plurianuală

la staţia meteorologică Adjud (1961-2007)

44


-400

-300

-200

-100

0

100

200

300

400

500

mm

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

Abaterile cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media

plurianuală la staţia meteo Lăcăuţi (1961-2007)

-300

-200

-100

0

100

200

300

400

mm

1961

1963

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

Abaterile cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media

plurianuală la staţia meteo Adjud (1961-2007)

În general, cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad în anii în care activitatea

ciclonică este intensă şi are persistenţă mai mare. În perioada analizată, faţă de media

multianuală de 553,3 mm la staţia Focşani, s-au înregistrat valori medii anuale de

precipitaţii care au oscilat între maxime de 796,3 mm, în anul 2005, şi 293,8 în anul

1994.

Ani extrem de ploioşi, conform criteriului lui Hellman, au fost anii 1979,

1991, 1996, 1997, 1999 şi 2005, iar extrem de secetoşi, anii 1983, 1985-1987, 1989-

1990, 1994, 2000-2001, 2003. Din totalul cazurilor analizate (31), în 16 cazuri s-au

înregistrat abateri pozitive ale cantităţilor medii anuale de precipitaţiii în raport cu

valoarea multianuală, reprezentând 51,6% din totalul cazurilor, iar în 15 cazuri, s-au

înregistrat abateri negative, care reprezintă 48,4% din totalul cazurilor (Fig. 4).

Fig. 4 - Abaterile cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media plurianuală la

staţia meteorologică Focşani (1977-2007)

Cantităţile medii lunare, anotimpuale şi semestriale de precipitaţii.

Dependente de frecvenţa şi de gradul de dezvoltare a sistemelor barice ce acţionează

asupra regiunii analizate, precum şi de intensitatea proceselor termoconvective locale,

precipitaţiile prezintă o evoluţie diferită de la o luna la alta şi de la un anotimp la

altul. Repartiţia spaţială a cantităţii de precipitaţii relevă, în primul rând, o creştere a

precipitaţiilor cu altitudinea, fapt scos în evidenţă atât prin valorile cantităţilor anuale,

cât şi de distribuţia lor lunară şi anotimpuală. Din analiza Fig. 5, se remarcă faptul că,

pe întreg spaţiul analizat, cele mai bogate precipitaţii caracterizează lunile mai, iunie,

iulie şi august, pe fondul pătrunderii maselor de aer aparţinând ciclonilor atlantici,

regimul pluviometric caracterizându-se astfel prin maxime de vară şi minime de

iarnă. Lunile de iarnă şi din prima parte a primăverii sunt, în general, sărace în

precipitaţii.


45

-300

-200

-100

0

100

200

300

mm

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

Abaterile precipitaţiilor medii anuale faţă de media

plurianuală la staţia meteo Focşani (1977-2007)

Fig. 5 - Precipitaţiile medii lunare multianuale la staţiile meteorologice

din judeţul Vrancea

Analiza valorilor lunare medii reflectă o periodicitate în mersul lunar al

precipitaţiilor într-o curbă de formă relativ regulată.

În sectorul montan, la Lăcăuţi, regimul precipitaţiilor evoluează cu valori

cuprinse între 42,4 mm (martie) şi 126,2 mm (iulie). În sezonul rece, cea mai mare

parte a precipitaţiilor se acumulează la suprafaţa solului sub formă de zapadă.

Aceasta, odată cu creşterea temperaturii, se topeşte, contribuind la alimentarea

organismelor fluviatile şi la producerea „apelor mari” de primavară. Începând cu luna

aprilie, precipitaţiile cresc cantitativ până în iulie, după care scad menţinându-se în

perioada octombrie-februarie, cu valori de 40-42 mm.

În depresiunea subcarpatică a Vrancei (la Tulnici), regimul anual al

precipitaţiilor se caracterizează printr-o curbă ascendentă din februarie (când se

înregistrează minimul pluviometric de 22,5 mm), până în iunie (luna în care cade cea

mai mare cantitate de precipitaţii - 99,0 mm) şi una descendentă în intervalul iulie-

februarie.

În Subcarpaţii Externi (la Odobeşti), se remarcă două minime pluviometrice:

în octombrie (39,8 mm) şi februarie (34,8 mm). Cantităţi maxime de precipitaţii cad

aici în luna iunie (88,4 mm).

Regimul pluviometric din regiunea de câmpie prezintă, de asemenea, două

minime: unul de iarnă (ianuarie - 27,4 mm la Focşani) şi unul de toamnă (noiembrie -

38,5 mm), în timp ce maximele se produc în luna iunie (75,4 mm). Staţia

meteorologică Măicăneşti are valori foarte reduse ale precipitaţiilor, ceea ce

încadrează regiunea, din punct de vedere biogeografic, în zona de stepă.

În ceea ce priveşte distribuţia sezonieră a precipitaţiilor, anotimpul cel mai

ploios este vara, când cade între 34-44% din cantitatea anuală. Primăvara se înscrie cu

ponderi mai reduse, ce oscilează între 23,2%, la Lăcăuţi, şi 25,8% la Focşani. Cele

mai mici cantităţi de precipitaţii cad iarna (sub 20% ) şi primăvara (Tabel 2).

46

Elena DUMITROF - Aspecte privind regimul precipitaţiilor pe cele trei trepte de relief .... Precipitaţiile medii lunare multianuale la staţiile meteorologice

din Judeţul Vrancea

0

20

40

60

80

100

120

140

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Pre

cip

itaţi

i (m

m) Lăcăuţi (1961-2007)

Tulnici (1961-2003)

Odobeşti (1964-1998)

Adjud (1961-2007)

Focşani (1961-2007)

Măicăneşti (1983-1998)

Tabel 2

Precipitaţii medii anotimpuale (în mm şi în % din cantitatea anuală)

pe teritoriul judeţului Vrancea

Sursa: Date prelucrate după datele ANM

Deoarece cantitatea de precipitaţii depinde, în mare măsură, şi de temperatura

aerului, este utilă analiza repartiţiei acesteia pe semestre, cu atât mai mult cu cât

semestrul cald (aprilie–septembrie) coincide în bună parte cu perioada de vegetaţie.

În semestrul cald al anului se însumează cantitatea de precipitaţii cu ponderea

cea mai mare din totalul anual, după cum rezultă şi din analiza Tabelului 3.

Tabel 3

Repartiţia precipitaţiilor pe semestre, la nivelul judeţului Vrancea


47


Staţia meteorologică

Anotimpul Primăvara (III-

V)

Vara (VI -

VIII)

Toamna (IX -

XI) Iarna (XII - II)

Lăcăuţi

(1961-2007) 64,0mm 23,2%

121,0mm 43,9%

50,9mm 18,5%

39,7mm 14,4%

Tulnici

(1961-2003) 59,2mm 27,2%

93,4mm 41,9%

42,2mm 19,4%

24,8mm 11,5%

Odobeşti

(1964-1998)

57,7mm 27,1%

73,3mm 34,3%

45,3mm 21,3%

37,9mm 17,3%

Adjud

(1961-2007)

46,8mm 26,4%

68,1mm 37,9%

39,1mm 21,9%

24,9mm 13,8%

Focşani

(1961-2007)

47,5mm 25,8%

66,1mm 35,8%

41,1mm 22,3%

29,7mm 16,1%

Măicăneşti

(1983-1998)

11,4mm 22,7%

14,5mm 29,1%

14,1mm 28,1%

10,1mm 20,1%

Staţia meteorologică

Frecvenţa precipitaţiilor (în % din cantitatea totală anuală) Semestrul cald

(IV-IX)

Semestrul rece (X-III)

Lăcăuţi (1961-2007) 70,79 29,21

Tulnici (1961-2003) 74,40 25,60

Odobeşti (1964-1998) 63,73 36,27

Adjud (1961-2007) 68,06 31,94

Focşani (1961-2007) 63,71 36,29

Măicăneşti (1983-1998) 58,67 41,33

Proporţia cantităţilor semestrului cald din totalul anual, constituie un

parametru climatic important pentru diferite ramuri de activitate şi în primul rând

pentru agricultură.

Pe întreg teritoriul judeţului Vrancea, proporţia precipitaţiilor din semestrul

cald depăşeşte 50%, valorile cele mai mici ale acestui parametru localizându-se în

arealele cu influenţe estice (de ariditate) din regiunea de câmpie, iar cele mai mari

(peste 70% ) în zona montană, cu influenţe vestice.

În semestrul rece al anului, cad în general, cantităţi mai reduse de precipitaţii,

datorită conţinutului mai redus în vapori de apă al maselor de aer, condiţionat de

temperaturile mai scăzute.

Cantitatea maximă de precipitaţii căzută în 24 de ore. Acest parametru

reflectă marea instabilitate a ploilor. Este posibil uneori ca o cantitate de precipitaţii

înregistrată în timp de 24 de ore, de obicei chiar în numai câteva ore, să depăşească şi

cantitatea lunară medie pe acea lună. În general, aceste precipitaţii, au caracter de

aversă şi se produc pe suprafeţe relativ restrânse.

Pe teritoriul judeţului Vrancea, cantităţile maxime diurne s-au înregistrat

cel mai frecvent în lunile de vară, perioadă în care capacitatea aerului de a

înmagazina vapori de apă este mare, sunt predominante advecţiile din sectorul

vestic, iar convecţia dinamică, frontală şi orografică, se conjugă cu cea termică.

Din analiza Tabelului 4, se constată faptul că maximele diurnale s-au semnalat

în luna iulie, atât în regiunea montană, cât şi în cea subcarpatică (115,4 mm

la Lăcăuţi, pe 12.07.1969; 86,1 mm la Tulnici, pe 29.07.1976 şi 96,2 mm la

Tabel 4

Cantităţi maxime de precipitaţii (mm) căzute în 24 de ore pe

teritoriul judeţului Vrancea

Lăcăuţi (1961- 2005); Tulnici (1961-2003); Odobeşti (1964-1998); Adjud (1961-2007);

Focşani (1977-2005)

48


Staţia

meteo

L u n i l e Anual

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Lăcăuţi 59,9 21,1 33,0 33,8 47,3 88 115,4 93,7 55,4 40,8 31,2 26,2 115.4

1961 2003 1966 1997 1970 1999 1969 1977 2005 1974 1978 1961 12.VII.1969

Tulnici 49,1 22,6 56,9 67,6 63,3 65,4 86,1 82,6 64,3 42,7 38,7 42,4 86,1

1965 1988 1988 1976 1997 1992 1976 1977 1989 1964 1978 1993 29.VII.1976

Odobeşti

79,2 39,4 69,4 69,6 65,7 62,0 96,2 62,4 60-4 63,8 75,2 50,8 96,2

1998 1973 1988 1969 1995 1969 1974 1982 1996 1992 1987 1969 1.VII.1974

Adjud

48,1 26,3 43,0 60,2 84,4 56,1 81,2 111,5 135,4 50,0 38,9 37,7 135,4

1965 1984 2007 2004 2002 1991 1971 2006 2007 1992 1987 2007 14.IX.2007

Focşani

51,0 30,4 51,3 55,0 38,0 65,5 112,0 62,4 57,8 83,7 59,6 40,2 112,0

1998 1988 1988 2004 1996 1999 2005 1999 1996 1992 1987 1982 12.VII.2005

Odobeşti, pe 01.07.1974), iar în zona de câmpie, cea mai mare cantitate de

precipitaţii căzută în 24 de ore, s-a înregistrat tot în luna iulie (12.VII.2005), cu

o valoare de 112 mm de precipitaţii.

Precipitaţii excedentare cu implicaţii în peisajul judeţului Vrancea.

Fluctuaţiile resurselor de apă ale râurilor se desfăşoară între două momente extreme,

reprezentate prin viituri şi secete. Considerate riscuri naturale sau hazarde, în funcţie

de efectul lor, aceste fenomene se pot denumi dezastre sau catastrofe (Zăvoianu,

Dragomirescu 1994) care provoacă dezechilibre mai mari sau mai mici în

funcţionalitatea sistemelor geografice. Viiturile, ca factor de degradare a mediului în

bazinele hidrografice suprapuse judeţului Vrancea, reprezintă momentele de vârf în

evoluţia scurgerii apelor unui râu.Viiturile şi inundaţiile catastrofale din bazinul

Putnei au drept cauză principală precipitaţiile cu grad accentuat de torenţialitate,

precum şi alte caracteristici ale bazinului hidrografic: permeabilitatea solului, pantele

albiei şi a versanţilor, forma şi suprafeţele bazinelor de recepţie, etc. Dintre cauzele

antropice, pe lângă cele legate de distrugerea voluntară a barajelor hidrografice, a

digurilor sau a altor amenajări hidrotehnice, cele mai însemnate sunt despăduririle

iraţionale, care favorizează amplificarea acestor fenomene hidrologice. La nivelul

întregului bazin al râului Putna, au avut loc viituri deosebite în anii 1969, 1970, 1972,

1975, 1979, 1991, 1992, 2004, 2005 şi 2006.

În anul 1991, în intervalul mai-iulie, s-au produs ploi însemnate cantitativ,

care au determinat depăşirea cotelor de inundaţie pe râurile Putna (la Colacu şi

Mirceşti), Zăbala (la Nereju), Năruja (la Herăstrău) şi Milcov (la Reghiu) (Tabel 5).

Tabel 5

Cantităţi de precipitaţii (mm) căzute în intervalul 29-30 iunie 1991

în bazinul hidrografic Putna

Sursa: Dragotă 2006.

Ploile au început din data de 18 mai, atingând în spaţiul montan şi cel colinar

cantităţi de 251,3 mm, la Tulnici (Tabel 6). Acestea au continuat şi în luna iunie, pe

un fond general de umiditate ridicată în aer şi sol. Cantităţile căzute depăşesc valorile

medii lunare în regim multianual, având o durată neobişnuit de mare şi o intensitate

deosebită. În ziua de 3 iunie, un culoar de joasă presiune asociat cu un front rece


Postul pluviometric

Precipitaţii (mm)

Postul pluviometric

Precipitaţii (mm)

Postul pluviometric

Precipitaţii (mm)

Varniţa 28,8 Vrâncioaia 69,5 Andreiaşu 55,7

Câmpuri 70,9 Năruja 91,4 Jariştea 15,4

Soveja 57,4 Herăstrău 75,2 Ţifeşti 16,3

Tulnici 49,6 Paltin 34,5

Colacu 89,9 Nereju 81,2

49

polar, a tranzitat Moldova (Dragotă 2006). Masa de aer instabilă din spatele frontului

a favorizat acumulări accentuate, soldate cu ploi torenţiale, care au generat viituri

puternice pe multe râuri din Moldova, dar şi pe râurile mai sus menţionate din judeţul

Vrancea.

Tabel 6

Precipitaţii căzute în intervalul mai-iulie 1991 în judeţul Vrancea


Secolul XXI aduce în prim plan anul 2005, caracterizat prin depăşirea

semnificativă a cantităţilor normale de precipitaţii, evidenţiate de media lor

multianuală, totalizată în special în semestrul cald al anului. În ceea ce priveşte

cantităţile maxime căzute în 24 de ore, acestea au depăşit cu mult orice cantitate

istorică şi s-au înregistrat în principal în intervalul 12-13 iulie 2005. În data de 12

iulie 2005 s-au înregistrat la Focşani 33,2 mm de precipitaţii, la Tulnici 48,6 mm, la

Nereju 45,0 mm, Paltin 76,0 mm, Colacu 25,0 mm, Mirceşti 9,4 mm, Reghiu 63,5

mm, iar în ziua de 13 iulie 2005, cantităţile au crescut la Focşani la 98,2 mm, Tulnici

99,5 mm, Nereju 147,0 mm, Paltin 123,0 mm, Colacu 147,7 mm, Mirceşti 94,1 mm şi

Reghiu 86,5 mm. Aceste cantităţi excepţionale de precipitaţii au condus implicit la

debite excepţionale ale râurilor, generând şi cele mai grave inundaţii din ultimul secol

(în bazinul Putnei), care s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti şi importante pagube

materiale.

Depăşirile maxime ale cotelor de inundaţii s-au produs mai ales pe 13 iulie

2005, prin aportul de apă al afluenţilor (în principalele puncte hidrometrice), după

cum urmează: pe râul Putna, la Boţârlău, nivelul râului a crescut cu 172 cm peste cota

normală, pe râul Milcov, la Goleşti, cu 185 cm, iar pe Râmna, la Groapa Tufei cu 160

cm, respectiv 270 cm, în punctul hidrometric Jilişte (Tătaru, 2009). Anul 2005 este

consemnat ca fiind cel mai ploios an, cantitatea anuală de precipitaţii la staţia Focşani

fiind de 796,7 mm (faţă de valoarea medie multianuală de 535,3 mm).

Inundaţii cu efecte majore în peisaj s-au produs şi în august 2006. Precipitaţii

abundente au căzut în perioada 10-11 august 2006, înregistrându-se 123,8 mm la

Reghiu, la Vidra 114 l/m2, la Năruja 61,4 l/m2, la Tulnici 57,7 l/m2, la Nereju 56,5 l/

m2. Pe Râmna, la Jilişte cota de inundaţie a fost depăşită cu 20 de centimetri.


Staţia meteorologică Mai Iunie Iulie ∑ mai-iulie

Abaterea + (%)

Media

multianuală

Adjud 146,1 137,2 149,6 432,9 82 529,8

Odobeşti 101,7 166,3 129,5 397,5 67 591,8

Tulnici 251,3 163,6 190,0 604,9 90 667,8

Măicăneşti 132,5 131,3 81,4 345,2 78 439,7

Focşani 142,5 132,4 128,7 403,6 79 512,6

50

Urmările inundaţiilor din 2006 s-au resimţit şi în 2008.

Bilanţul pagubelor produse de inundaţiile din 2005 în judeţul Vrancea.

Impactul inundaţiilor asupra spaţiului rural din bazinul Putnei a fost unul dezastruos,

efectele acestora fiind fără precedent. S-au intensificat procesele geomorfologice de

versant şi de albie, cu consecinţe nefaste pentru infrastructura edilitară şi tehnică, dar

şi pentru suportul economic reprezentat prin terenurile agricole. Pe lângă sutele de

case avariate (total sau parţial), distrugerea a zeci de drumuri, căi ferate, poduri şi

podeţe, conducte de apă decopertate, staţii de gospodărire şi de pompare a apelor

inundate, conducte colmatate, etc, inundaţiile din 2005 au produs pagube importante

în agricultură şi în fondul forestier din judeţ.

În ceea ce priveşte terenurile agricole, au fost afectate peste 16.000 ha,

valoarea pagubelor depăşind 20 de miliarde de lei vechi, pagubele asupra fondului

forestier fiind de peste 62 miliarde de lei vechi. Tot din fondul forestier s-au distrus

cinci baraje pentru colectarea torenţilor şi peste 41 de kilometri de drumuri forestiere.

Apele scurse de pe versanţi au rupt 25 de poduri şi podeţe şi au distrus circa 900 de

puieţi din diferite specii, unele foarte valoroase (pin roşu, tisa, zada). La păstrăvăria

Lepşa, veche de peste 50 de ani, apele Putnei au provocat pagube de peste 13 miliarde

de lei, atât păstrăvilor reproducători, cât şi puietului.

Inundaţiile, devenite aproape periodice, au determinat autorităţile să impună

realizarea unor lucrări de specialitate de regularizări de cursuri de apă, îndiguiri şi

consolidări de mal ale râurilor care prezintă pericol de inundaţii.

Concluzii

regimul precipitaţiilor pe teritoriul judeţului Vrancea este dependent de

circulaţia maselor de aer, altitudine, configuraţia reliefului, etc;

diferenţele de altitudine dintre treptele hipsometrice determină

zonalitatea verticală a precipitaţiilor, fapt ce se reflectă în cantităţile

medii anuale, anotimpuale şi lunare;

la nivelul întregului teritoriu luat spre analiză, predomină abaterile

negative ale precipitaţiilor, cu valori cuprinse între 51,6% la staţia

meteorologică Focşani şi 53,2% la staţia meteorologică Lăcăuţi;

în ansamblu, judeţul Vrancea are un climat temperat-continental cu

influenţe de ariditate în partea de est.

BIBLIOGRAFIE

CHIRIAC S. (2009), Potenţialul ecologic şi exploatarea biologică a ariilor

protejate din judeţul Vrancea, Rezumatul tezei de doctorat.

DRAGOTĂ Carmen Sofia (2006), Precipitaţiile excedentare din România,


51

Edit. Academiei Române, Bucureşti.

GEICU A. (2001), Secetele din România, Rezumatul tezei de doctorat,

Universitatea din Bucureşti.

GRUMĂZESCU H., ŞTEFĂNESCU I. (1970), Judeţul Vrancea, Edit.

Academiei R.S.R., Bucureşti.

RĂDULESCU N.Al. (2005), Vrancea. Geografie fizică şi umană, ediţia a II-

a, Edit. Terra, Focşani.

ROMAN Fl. (1989), Munţii Vrancei, Edit. Sport Turism, Bucureşti.

TĂTARU Alexandra (2008), Organizarea spaţiului rural în bazinul Putnei,

Edit. Transversal, Bucureşti.

ZAHARIA Liliana (1999), Resursele de apă din bazinul râului Putna –

studiu de hidrologie, Edit. Universităţii din Bucureşti.

* * * Date statistice, ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ DE

METEOROLOGIE.








52

ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA SPAŢIULUI RELIGIOS

ÎN DEPRESIUNEA ALMĂJULUI

Anton LAZĂR

ORGANIZATION AND PREPARE THE RELIGIOUS SPACE IN ALMAJ

DEPRESSION. A religious space represent a special category of socio-cultural

space, used and prepared in fact to develop the activity with religious character.

This can be take in a double perspective, physical and metaphysical, seeing the

space religious analisis (sacred zone), like an impact that it has the religious

mentality and the functionality of teritory. At the level of Almaj Depresion, we

can see a lot of religious space category in old function, religious confetion,

position and discontinuity degree, dynamic, importance degree, importance.

Cuvinte cheie: spaţiu religios, zona sacră, structuri religioase, diversitate

religiosă, denstitate religioasă, organizarea spaţiului religios

Spaţiul religios: definire, caracteristici.

Spaţiul religios reprezintă o categorie specializată a spaţiului social-cultural,

utilizat şi amenajat în scopul desfăşurării unor activităţi cu caracter religios. Spaţiul

religios poate fi abordat dintr-o dublă perspectivă: fizică – având în vedere elementele

cuantificabile, măsurabile, palpabile de la nivelul geosistemului, şi metafizică – ce

vizează semnificaţiile de ordin spiritual date lumii şi vieţii. Cele două componente ale

spaţiului religios se interferează şi influenţează reciproc, determinând transformări şi

funcţionalităţi mai mult sau mai puţin evidente la nivelul peisajului geografic. Iată de

ce, valenţele psihologice, mentale şi mistice ale spaţiului geografic sunt o proiecţie

subiectivă a valorilor cultural – religioase pornind de la nivelul comunităţilor locale

până la cel al societăţii globale1).

În analiza spaţiului geografic este important să analizăm aceste interferenţe

tocmai pentru a putea explica mecanismele care conduc la configurarea spaţiului

religios, ca parte componentă a complexului teritorial şi a surprinde astfel factorii care

modelează direct sau indirect cadrul de viaţă al locuitorilor (calitatea mediului, tipul

de dotări şi servicii publice, relaţiile sociale etc.). Considerăm că este util un demers

53

1) CÂNDEA Melinda, BRAN Florina, CIMPOERU Irina (2006), Organizarea,

amenajarea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului geografic, Editura Universitară, Bucureşti (pag.

11-12).


orientat în două direcţii majore:

Analiza spaţiului religios propriu-zis care poate fi definit ca fiind un

ansamblu de elemente naturale şi artificiale adaptate, transformate şi

amenajate în scopul exercitării unor acţiuni cu caracter religios

(bisericesc sau para-bisericesc) şi

Evaluarea impactului pe care îl au mentalităţile religioase asupra

organizării şi funcţionalităţii teritoriului.

Spaţiul religios prezintă o serie de caracteristici de care trebuie să se ţină

seama atunci când facem o analiză internă a acestuia, pornind de la cele existente în

Depresiunea Almăjului, zonă cu bogate valenţe etnografice, folclorice, culturale şi

spirituale, de unde şi denumirea de Ţara Almăjului: extinderea spaţială, dinamica sau

evoluţia în timp (caracterul istoric), complexitatea, structura şi caracterul

organizatoric, interacţiunea, adaptabilitatea şi flexibilitatea, funcţionalitatea

(caracterul poli-funcţional), dualismul materie-spirit (caracterul mistic),

accesibilitatea.

Apariţia şi dezvoltarea spaţiului religios este rezultatul acţiunii mai multor

factori, dintre care amintim pe cei teologici, naturali, socio-culturali, economici,

juridici şi politici. În constituirea şi evoluţia spaţiului religios, aceşti factori

acţionează în diverse combinaţii, de unde şi particularităţile extrem de variate ale

acestuia nu numai de la o religie la alta, ci chiar şi în cadrul aceleiaşi confesiuni sau

denominaţii religioase pe spaţii foarte restrânse. Acest lucru este vizibil atunci când

facem o analiză de detaliu a spaţiului religios, la nivelul componentelor acestuia,

componente care până la un anumit nivel conţin elemente de similitudine psihotopică,

pentru ca la nivele subordate (inferioare) să existe o serie de diferenţieri, acestea

reprezentând tot atâtea moduri de fenomenologizare a sacrului la nivelul spaţiului.

Componentele spaţiului religios

În continuare ne vom referi la componentele de bază ale spaţiului religios, aşa

cum apar ele în ansamblul peisajului geografic al comunităţilor religioase din

Depresiunea Almăjului (Fig. 1):

Zona sacră: Altarul şi Iconostasul, respectiv Amvonul şi Baptistierul, în

care activează de regulă clericii sau liderii religioşi, investiţi pentru

oficierea slujbelor religioase (liturgii, utrenii, vecernie, botezuri, servicii

divine), uneori chiar şi alţi membrii cu prestanţă, charismă (dar) şi profil

moral recunoscut, mai ales la confesiunile neoprotestante care au la bază

„principiul preoţiei universale” (ore de rugăciune, şcoală duminicală,

servicii divine).

Zona activă: corul (strana) vs. formaţii instrumentale, conduse de clerici

sau dirijori, în funcţie de abilităţile existente în rândurile membrilor activi

ai bisericilor.

Zona contemplativă: Naosul, Pronaosul vs. Sala, Balconul, destinată de

Anton LAZĂR - Organizarea şi amenajarea spaţiului religios în Depresiunea Almăjului

54

Fig. 1 - Componentele de bază ale spaţiului religios.

1- zona sacră; 2 – zona activă; 3 – zona contemplativă; 4 – zona periferică; 5 – zona

spaţiilor de înmormântare; 6 – zona laico-religioasă; 7 – zona activităţilor para-

bisericeşti; 8 – zona tele-religioasă.

regulă laicilor, invitaţilor sau turiştilor, în care există posibilitatea de a se

reculege sau ruga.

Zona periferică cuprinde curtea şi alte anexe bisericeşti, având mai mult un

caracter administrativ (birouri, grupuri sanitare, spaţii de depozitare), social

(birouri de consiliere spirituală) şi educativ (săli de studiu biblic, repetiţii)

Zona spaţiilor de înmormântare (cimitirele) ce cuprind o zona superficială,

o zona subterană, capelă, alte construcţii, multe dintre ele centre de

pelerinaj, separate de biserici sau în cadrul acestora.

Zona laico-religioasă are în vedere instituţii de învăţământ de regulă cu

profil vocaţional (şcoli profesionale, seminarii liceale sau facultăţi

teologice), instituţii de cultură (gen centre creştine) etc.

Zona activităţilor para-bisericeşti este un spaţiu influenţat în mare măsură

de religie, vizând anumite categorii ţintă, cum ar fi copiii şi tinerii (ex.

cluburi şi tabere religioase), persoane defavorizate prin acţiuni de

filantropie şi asistenţă socială (centre de plasament, adăposturi sociale,

azile, spitale).

Zona tele-religioasă – reprezintă spaţiul de influenţă şi manifestare al

mentalităţilor şi convingerilor religioase, altul decât cel religios propriu-zis,

cum ar fi unele firme de afaceri constituite pe principii creştine sau având


55

scopuri religioase mai mult sau mai puţin declarate.

Delimitarea spaţiilor religioase se poate realiza având în vedere indici

cantitativi (lungime, suprafaţă), precum şi indici calitativi (aria de influenţă a unei

religii la nivelul comunităţii locale, regionale, naţionale sau internaţionale).

Funcţiile spaţiului religios

Pornind de la aceste zone ale spaţiului religios putem deduce funcţiile acestui

tip de spaţiu pe baza cărora putem aprecia capacitatea de antrenare a comunităţii

locale în activităţile cu caracter religios, element care mai apoi este esenţial în

demonstrarea tendinţelor care se manifestă vis a vis de secularizarea societăţii umane

în general: funcţia mistico-spirituală, funcţia socială, funcţia culturală, administrativă,

socială, turistică şi comercială. Unele funcţii joacă un rol esenţial în comunităţile

tradiţionale (socială, educativă), pe când altele sunt mai evidente în cele cu caracter

urban (culturală, administrativă, comercială), pe când funcţia turistică este specifică

mănăstirilor, schiturilor şi marilor catedrale.

Tipuri de spaţii religioase

La nivelul Depresiunii Almăjului se pot identifica o serie de categorii de

spaţii religioase, pornind de la diverse criterii: confesiunea religioasă, vechime -

romano-creştine (Dragomireana, La Comoară), slavono-bizantine (Mîrvilă, Valea

Minişului, Valea Ducinului), moderne şi contemporane, importanţă (locală şi

regională), poziţie (centrale, mediane, periferice), grad de continuitate (continue şi

discontinue), caracterul dinamic, grad de diversitate etc. În funcţie de confesiunea

religioasă se disting următoarele tipuri de spaţii religioase:

- Tipul ortodox cu următoarea structură (Fig. 2) cuprinde: biserica (altarul,

naosul, pronaosul, pridvorul, (havlia şi anexele), cimitirul (capela, zona

superficială, zona subterană), casa parohială şi proprietăţile agricole, zona

activităţilor para-bisericeşti.

- Tipul romano-catolic: biserica, cimitirul, casa parohială, zona activităţilor para-

bisericeşti.

- Tipul protestant (Fig. 3): biserica sau Casa de rugăciune (amvonul, zona activă,

sala şi balconul, curtea şi anexele), cimitirul, casa pastorală, alte edificii religioase

(centre de plasament, tabere creştine).

Spaţiile religioase joacă un rol deosebit în dezvoltarea locală, acestea

interferându-se cu celelate categorii de spaţii (economic, politic, cultural,

educaţional). Putem astfel identifica la nivelul comunităţilor locale din Valea

Almăjului o serie de influenţe ale spaţiului religios, concretizate în norme (cutume),

obiceiuri, tradiţii folclorice, instituţii şi acţiuni cu caracter filantropic (Casa Dorca

Prilipeţ, Humansitas, Pro Deo Bozovici.


56

Fig. 2 - Organizarea spaţiului religios – Biserica ortodoxă.

1- uşă intrare; 2 – pronaos; 3 – naos; 4 – altar; 5 – catapeteasma cu cele două uşi

împărăteşti; 6 – loc destinat corului; 7 – loc destinat cantorilor; 8 – sfânta masă; 9 –

troiţă; 10 – avlia (curtea bisericii); 11 – bibliotecă şi arhivă parohială; 12 – magazie.

Fig. 3 - Organizarea spaţiului religios – biserică neprotestantă

1 – uşă intrare; 2 – hol; 3 – spaţiu cu bănci pentru bărbaţi; 4- spaţiu cu bănci pentru

femei; 5 – amvon; 6 – spaţiu pentru cor (orchestră); 7 – baptstier; 8 – birou pastoral; 9

– sală de studiu biblic; 10 – grupuri sanitare; 11 – magazie.


57

formaţii corale (Lăpuşnicu Mare, Bozovici, Eftimie Murgu) şi instrumentale

(Borlovenii Vechi, Gârbovăţ, Eftimie Murgu, Bănia, Moceriş), grupuri de studiu

biblic (îndeosebi la nivelul bisericilor neoprotestante), tabere religioase (Munţii

Aninei, Valea Rudăriei) etc.

Indicele de diversitate religioasă

Pentru a aprecia impactul pe care spaţiul religios îl are asupra comunităţii

locale este util să evaluăm raportul dintre numărul structurilor religioase existente pe

raza unei comune (Fig. 4a) şi numărul localităţilor, din care rezultă Indicele de

diversitate religioasă: Dr=Nr/Nl, unde Dr – indicele de diversitate religioasă, Nr –

numărul structurilor religioase, Nl – numărul localităţilor (Fig. 4b). Din analiza

a) b)

Fig. 4 - a). Structurile religioase de pe raza comunelor din Depresiunea Almăjului. b)

Indicele de diversitate religioasă (Dr=Nr/Nl) 1– Bănia; 2 – Bozovici; 3 – Dalboşeţ;

4 – Eftimie Murgu; 5 – Lăpuşnicu Mare; 6 – Prigor; 7 – Şopotu Nou.

acestui indice reiese faptul că cea mai mare diversitate religioasă este specifică

comunelor Bănia şi Lăpuşnicu Mare, cu un număr redus de sate (2) raportat la

numărul de structuri religioase. Cea mai redusă diversitate religioasă se înregistrează

în comuna Şopotu Nou cu o valoare a acestui indice de 0,4. Se observă aşadar că cu

cât numărul de localităţi este mai mare, iar cel al structurilor religios mai mic, cu atât

valoarea indicelui scade şi invers. Comuna cu cele mai multe structuri religioase este

Prigor (9 structuri – 6 ortodoxe şi 3 baptiste), urmată de Bozovici (8 structuri – 2

ortodoxe, 2 baptiste şi câte una romano-catolică, pentecostală, adventistă, creştină

după evanghelie), iar cele mai puţine sunt în comuna Eftimie Murgu (2). Din punct de

vedere religios se înscrie în arealul creştin ortodox în care indicele de omogenitate

religioasă depăşeşte 80% . Cu toate acestea, la o analiză atentă a spaţiului religios se

constată o serie de diferenţieri locale care se repercutează la nivelul peisajului (Fig.

5).

58


024

68

10

nr.

1

comune

Numărul structurilor religioase

Bănia

Bozovici

Dalboşeţ

Eftimie Murgu

Lăpuşnicu Mare

Prigor

Şopotu Nou

Indicele de diversitate religioasă

0

5

10

15

1 2 3 4 5 6 7

comune

nr.

Nr. structuri

religioase

nr. localităţi

Fig.5 - Structura spaţiului religios

BIBLIOGRAFIE

CÂNDEA Melinda, BRAN Florina, CIMPOERU Irina (2006), Organizarea,

amenajarea şi dezvoltara durabilă a spaţiului geografic, Edit. Universitară,

Bucureşti.

COCEAN P. (2005), Geografie regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,

Cluj Napoca.

PANDURU P. (2007), Portul popular românesc – tradiţie istorică şi

continuitate etno-culturală în Ţara Almăjului, Edit. Neutrino, Reşiţa.







59


ELEMENTE DE ANALIZĂ A BAZINELOR MORFOHIDROGRAFICE ÎN MUNŢII ŞI DEPRESIUNEA FĂGĂRAŞ. STUDIU DE CAZ: BAZINELE PORUMBACUL

ŞI CÂRŢIŞOARA

Mirela CRISTEA

ASSESSMENT OF MORPHOHIDROGRAPHIC CATCHMENTS IN FĂGĂRAŞ MOUNTAIN. CASE STUDY: PORUMBACU AND CÂRŢIŞOARA BASINS. The present paper analyses the main characteristics of 2 rivers catchments meaning streams form, longitudinal profile, anfractuosity’s index, morphometric model of the drainage. Their values represent the starting point for every kind of geomorphological study because they emphasize many aspects related to the dynamics of the relief .

Cuvinte cheie: modelul morfometric al drenajului, indicele capacităţii de transport, coeficient de sinuozitate, Depresiunea Făgăraş, Munţii Făgăraş, România.

Introducere Regiunea analizată este situată în partea centrală a ţării, în cadrul a două mari

unităţi geografice şi anume centrul Carpaţilor Meridionali, respectiv sudul Depresiunii Transilvaniei, ceea ce impune diferenţieri de potenţial biopedoclimatic şi morfodinamic.

La scară mare, ariile studiate ocupă o suprafaţă de 80,96 km2 (bazinul Porumbacul), respectiv 82,43 km2 (bazinul Cârţişoara) şi se desfăşoară atât în vestul macroversantului nordic al Munţilor Făgăraş cât şi în sudul Depresiunii Făgăraşului, astfel încât acestea preiau caracteristicile morfologice ale celor două subunităţi geografice, ce se reflectă atât în regionarea geomorfologică, orientare, morfodinamică, determinând individualizarea lor geomorfologică. (Fig.1)

Suprafaţa analizată se suprapune sectorului montan nordic făgărăşan cuprins între Vârful Scara (2306 m) în vest şi Vârful Capra (2490 m) în est şi sectorului depresionar cuprins între limita sudică a Depresiunii Făgăraş şi Valea Oltului.

Văile

Ierarhizarea în sistem Horton-Strahler a văilor din bazinele Porumbacul şi

61


Cârţişoara relevă existenţa a cinci ordine de mărime. Văile corespunzătoare fiecărui ordin prezintă o fizionomie şi caracteristici morfometrice asemănătoare, motiv pentru care am ales să fac o analiză a acestora grupându-le după acest criteriu. Bineînţeles că apar şi o serie de elemente specifice fiecărei văi în parte datorită gradului de evoluţie,

tipului de agenţi modelatori, litologiei sau structurii.

Fig. 1 - Poziţia geografică a bazinelor Porumbacul şi

Cârţişoara în cadrul Munţilor Făgăraş şi a Depresiunii

Făgăraş Văile de ordinul 1 sunt reprezentate în totalitate de torenţi, ravene şi ogaşe. În sectorul montan mediu sunt dispuse în general perpendicular pe reţeaua

principală şi au o orientare est – vest sau vest – est. Sunt cele mai numeroase văi şi totodată şi cele mai recente. Ca lungime nu depăşesc decât rar 1 km, media fiind de 0,5 km, au adâncimi cuprinse între 50 – 150 m şi pantă medie de peste 300.

Întâlnim două tipuri de astfel de văi: unele cu profil în formă de V, cu versanţi cu pante mari, ce caracterizează bazinele torenţiale de pe toată suprafaţa (Fig. 2 profil a) şi altele în formă de U, cu versanţi mai lini, afectaţi de dezagregări, specifice etajelor glaciar şi periglaciar (Fig. 2 profil b).

Profil a Profil b Fig 2 - Profile transversale pe văi de ordinul 1

Văile de ordinul 2, sunt reprezentate atât de cursuri permanente cât şi

temporare. Au lungimi ce variază între sub 1 km în sectorul montan şi peste 2 km în sectorul depresionar. S-au adâncit cu 200-300 m, versanţii au pante accentuate, iar în talveg prezintă numeroase praguri.

Mirela CRISTEA - Elemente de analiză a bazinelor morfohidrografice…

62

Văile de ordinul 3 în general au lungimi de peste 3 km şi diferenţe de nivel între fundul văii şi cumpăna apelor ce pot atinge 500m.

În această categorie intră multe dintre cursurile imporante ale bazinelor şi anume: Şerbota, Sărata, Porumbăcelul, V. Tunsului, P. Purcăriilor, Laiţa, Doamnele, Bâlea etc. Diferenţierile majore apar între cele două sectoare ale văilor Sărata, Şerbota, Porumbăcelul, Laiţa, Doamnele şi Bâlea – este vorba de sectorul glaciar şi cel fluviatil (Fig.3, Fig.4). Acestea constau în aspectul transversal al văilor (formă de

Fig.3 - Sectorul fluviatil Fig.4 - Sectorul glaciar al Văii Sărata al Văii Şerbota U în sectorul glaciar şi de V în cel fluviatil), profilul longitudinal, aspectul şi panta versanţilor. Pentru exemplificare am ales două profile transversale trasate în cele două sectoare ale văii Sărata (Fig. 5 şi Fig. 6).

Fig.5 - Profil transversal în sectorul Fig. 6 - Profil transversal în sectorul glaciar al Văii Sărata fluviatil al Văii Sărata

Văile de ordinul 4 sunt în număr de trei pentru fiecare bazin. Aici suntem în

prezenţa unui fenomen de „dublare a văilor principale ce izvorăsc din munţi cu o vale ce izvorăşte din conul fluvio-glaciar şi rămâne suspendată pe una din terase” (Popescu 1990). De asemenea, trebuie să menţionăm prezenţa sectoarelor


63

înguste de luncă rezultate ca urmare a intensificării eroziunii laterale. Văile de ordinul 5 sunt reprezentate de Porumbacul şi Cârţişoara ale căror

caracteristicile principale vor fi descrise mai pe larg în subcapitolul următor.

Panta medie a profilului longitudinal al văilor principale Configuraţia profilelor longitudinale ale văilor depinde, pe de-o parte de

rezistenţa mare a şisturilor cristaline, predominante în cadrul sectorului montan al bazinelor, de aspectele orografice şi de regimul precipitaţiilor şi implicit de dezvoltarea văilor şi de valorile debitelor. Astfel, majoritatea văilor principale îşi au izvoarele în circuri glaciare sau în apropierea acestora, iar profilele lor longitudinale prezintă trepte, efect al eroziunii glaciare.

Pantele medii ale Porumbacului, Cârţişoarei şi principalilor lor afluenţi au valori ce se situează între 10,67 (Cârţişoara) şi 370 m/km (Cheia, afluent pe dreapta al Porumbăcelului). Valoarea medie se situează în jurul a 200 m/km, ceea ce arată existenţa unor profile longitudinale foarte înclinate ale văilor ce se identifică în mare măsură cu organismele torenţiale.

Tabel 1 Caracteristici morfometrice ale principalelor talveguri din bazinul Porumbacului

În funcţie de datele obţinute în urma măsurătorilor pe harta topografică şi

redate în tabelele nr. 1 şi 2 putem desprinde câteva concluzii: Întâlnim văi vechi, cu sectoare înguste de lunci ce taie glacisurile-

terasă. În sistemul de ierarhizare Horton-Strahler sunt văi de ordin superior – 4 şi 5 şi de ordin mediu – 3. Au pante medii reduse –


64

Râul Lungimea (km)

Altitudinea izvorului

(m)

Altitudine (m)

Denivelarea (m)

Panta (m/km)

Sărata 5,58 2350 925,6 1424,4 255,27

Şerbota 4,55 2210 925,6 1284,4 282,29

Porumbăcelul 11,64 2070 500 1570 134,88

Porumbacul 20,7 925,6 380 545,6 27,07

Mezunele 2,38 1970 1035 935 392,86

Tunsul 8,79 1930 520 1410 160,41

Afinişul 1,05 890 650 240 228,57

Muntele 1,36 1040 670 370 272,06

Cheia 1,27 1160 690 470 370,08

Purcăriile 6,47 1090 490 600 92,73 Lişcovul 9,2 950 400 550 59,78

Porumbacul (27,07 m/km), Lişcovul (59,78 m/km), Cârţişoara (10,67 m/km), Secşoara (19,29 m/km). În această categorie se includ cea mai mare parte a râurilor ce traversează sectorul depresionar al bazinului, în special glacisurile-terasă şi lunca. Scăderea bruscă a pantei a dus la dispersia materialului detritic din sectorul montan, sub forma conurilor aluvio-proluviale. Din această cauză, în acest sector sunt specifice deschiderile în evantai ale văilor.

Pantele medii reduse ale Porumbacului şi Cârţişoarei se explică prin vechimea lor şi implicit prin evoluţia mai complexă, dar şi prin prisma formelor de relief pe care le traversează.

Văile moderat evoluate au lungimi cuprinse între 5 şi 12 km şi pante medii între 90 şi 145 m/km. În general sunt caracterizate de prezenţa unor lunci înguste şi a obârşiilor torenţiale.

În sectorul superior al bazinului, pe versanţii circurilor glaciare; în sectorul montan pe versanţii abrupţi, dar şi în sectorul depresionar, pe frunţile glacisurilor - terasă, întâlnim organisme fluvio-torenţiale tinere (ravene, ogaşe, culoare de avalanşe) cu lungimi cuprinse în general de la câteva zeci de metri până la 1-2 km şi pante ce depăşesc valoarea de 200 m/km. Ca exemple pot fi citate Văile Sărata (panta medie 255,27 m/km) şi Şerbota (panta medie 282,29 m/km) cu toţi afluenţii lor, Mezunele (392,86 m/km), sau Văiuga (356,32 m/km)

Tabel 2 Caracteristici morfometrice ale principalelor talveguri din bazinul Cârţişoarei

Profilul longitudinal al văilor se prezintă înclinat şi în general concav-rectiliniu, fapt ce arată un mare potenţial de eroziune liniară. Omogenitatea acestora este evidentă la văile de ordin inferior (l şi 2) adâncite în aceleaşi roci (şisturi cristaline), situaţie întâlnită la majoritatea pâraielor şi izvoarelor din sectoarele


65

Râul Lungime Altitudinea

izvorului Altitudine Denivelarea Panta

Bâlea 13,67 2280 515 1765 129,11

Laiţa 16,5 2240 515 1725 104,55

Doamnele 7,5 2220 795 1425 190

Văiuga 1,74 2360 1740 620 356,32

Laitel 2,26 2240 1270 970 429,2

Malul 1,92 875 595 280 145,83

Seaca 9,14 1100 485 615 67,287

Secşoara 9,07 610 435 175 19,294

Cârţişoara 10,77 515 400 115 10,678

glaciare ale văilor Sărata, Şerbota, Porumbăcelul, Laiţa, Doamnele, Văiuga dar şi la văi de ordinul 3. Rupturile de pantă sunt extrem de numeroase şi sunt legate mai ales de litologie; alternanţa rocilor cu diferite durităţi face ca în lungul canalelor de scurgere al apelor, să apară praguri şi cascade frecvente, spectaculoase din punct de vedere al dinamicii albiilor.

Cumpenele de apă

Influenţa litologică, structura şi tectonica au un rol deosebit în ceea ce

priveşte forma, evoluţia şi sinuozitatea cumpenelor de apă în Masivul Făgăraş. Cea mai mare influenţă în stabilirea actualei cumpene dintre versantul nordic şi cel sudic a avut-o însă modelarea glaciară – e vorba despre eroziunea regresivă a gheţarilor din timpul pleistocenului, dar şi de retragerea prin gelifracţie mai importantă şi mai activă în prezent. Ulterior aceasta a fost şi continuă să fie remodelată de către eroziunea regresivă a organismelor torenţiale, de procesele gravitaţionale, dar şi de evoluţia versanţilor în regim periglaciar. Astfel, în cadrul arealului studiat constatăm că cel mai mare coeficient de sinuozitate – 1,28 (tabelul nr. 4) este întâlnit tocmai la nivelul cumpenei de ape ce desparte bazinul Cârţişoara de bazinul Capra.

Valorile coeficientului de sinuozitate variază de la un sector la altul în funcţie de factorii descrişi mai sus, principalele valori fiind redate în tabelul de mai jos.

Tabel 3 Valorile coeficientului de sinuozitate al cumpenelor de apeîn bazinul Porumbacul

Tabel 4

Valorile coeficientului de sinuozitate al cumpenelor de ape în bazinul Cârţişoara

Valorile diferite ale coeficienţilor de sinuozitate pentru cumpenele stângă şi

dreapta în bazinul Porumbacul fac dovada unei eroziuni regresive mai accentuate a

Cumpăna de ape Lungimea în linie sinuoasă (km)

Lungimea în linie dreaptă (km)

Coeficientul de sinuozitate

Stânga 26,35 22,18 1,8

Dreapta 28,29 22,61 1,15

Cumpăna între vârfurile Scara şi Negoiu 5,3 4,25 1,24




Stânga 26,23 24,21 1,09 Dreapta 24.1 22.31 1,08

Cumpăna între vârfurile Negoiu şi Capra

7,84 6,12 1,28




Stânga 26,23 24,21 1,09 Dreapta 24.1 22.31 1,08

Cumpăna între vârfurile Negoiu şi Capra

7,84 6,12 1,28




Stânga 26,35 22,18 1,8

Dreapta 28,29 22,61 1,15

Cumpăna între vârfurile Scara şi Negoiu 5,3 4,25 1,24

66


afluenţilor de pe partea stângă, eroziune favorizată în sectorul depresionar de litologie (prezenţa pietrişurilor şi argilelor nisipoase pe partea stângă, comparativ cu prezenţa breciilor, conglomeratelor şi marnelor pe dreapta), dar şi de mărimea pantelor (pe partea stângă predomină pantele de 20-300 şi 30-450, în timp ce pe dreapta cele de 16-200). Se explică astfel valorile coeficientului de sinuozitate de 1,8 pentru cumpăna dreaptă şi 1,15 pentru cea stângă. În plus, interfluviul stâng este cel adăpostit (ne referim la arealul montan), sub care se acumula zăpada şi astfel se formau mici plachete de gheaţă şi firn, ce au determinat aspectul actual al interfluviului/crestei secundare, în timp ce interfluviul drept se desfaşoră spre vest un versant de pe care zăpada era spulberată, astfel nu se îndeplineau condiţiile de acumulare şi transformare în firn si neve.

Versanţii

Versanţii fluvio-denudaţionali, alcătuiesc un sistem geomorfologic complex,

spaţio-temporal, cu rol de distribuţie verticală a materiei şi energiei (Mac 1986). Ei sunt rezultatul interacţiunilor concomitente sau alternative ale unor procese geomorfologice, generate de diferiţi agenţi modelatori. În condiţiile alcătuirii în cea mai mare parte din şisturi cristaline, a climatului alpin şi a vegetaţiei subalpine sporadice, procesul dominant, în etajul montan superior este dezagregarera, datorată alternanţei proceselor de îngheţ-dezgheţ, care pot depăşi 100 de cicluri anuale. Acestea au cea mai mare frecvenţă în anotimpurile de tranziţie, primăvara şi toamna. Modelarea glaciară pleistocenă a impus condiţii specifice, reducând impactul oscilaţiilor temperaturilor aerului în suprafeţele ocupate de gheaţă, dar crestele care dominau gheţarii, au continuat să fie modelate predominant prin dezagregare. Circurile şi văile glaciare, pe lângă exharaţia glaciară, au fost modelate de torenţi subglaciari.

Versanţii fluvio-denudaţionali, păstrează înregistrate urmele acţiunii agenţilor modelatori care au acţionat în aceşti munţi. De aceea caracterul lor diferă foarte mult în raport cu treapta de altitudine:

Versanţii văilor şi circurilor glaciare prezintă, în general, un aspect concav. Forma profilului este rezultatul modelării concomitente glaciar-periglaciară, în trecut, şi pluviodenudaţională, crionivale, eoliene şi antropice în prezent. Trebuie menţionată şi lipsa vegetaţiei subalpine, degradarea prin suprapăşunat a celei alpine şi defrişările realizate la nivelul limitei superioare a pădurii. În baza profilului, caracterul concav-rotunjit este întrerupt de văile râurilor actuale, care s-au adâncit atât în trecut, prin acţiunea torenţilor subglaciari, cât şi în prezent, prin acţiunea fluvio-torenţială.

Versanţii văilor din sectorul fluvial, au în general, caractere rectilinii, cu o uşoară concavitate spre bază, ca urmare a tendinţei de formare a unei lunci incipiente. Modelarea acestora este încetinită din cauza protecţiei oferite de vegetaţia forestieră. Se remarcă eroziunea torenţială, iar arealele defrişate şi cu pajişti sunt afectate de

67


eroziunea în suprafaţă.

Fig. 5 - Profil transversal prin Fig. 6 - Profil transversal peste Muchia Căldarea Mare a Şerbotei şi a Puha Muchiei Şerbota

Modelul morfometric al drenajului Modelul drenajului este util pentru bazinele hidrografice de ordin cel puţin 4.

La baza sa stau: numărul de segmente de râu, lungimile însumate pe diferite ordine de mărime şi lungimile medii pe ordine de mărime.

Frecvenţa mare a organismelor torenţiale active, fragmentarea intensă a reliefului şi caracterul torenţial al reţelei hidrografice sunt redate şi prin valorile parametrilor calculaţi pe baza datelor de drenaj.

Tabel 5 Parametri calculaţi pe baza datelor de drenaj - Porumbacul


68

Formulă Unit. măsură

Frecvenţa segmentelor

79,596,80

469 S

Nnr. segm/km2

Frecvenţa talvegurilor

elementare

67,496,80

3781 S

NN1/km2

Torenţialitatea incipientă

96,296,80

1941 S

Lkm/km2

Torenţialitatea totală

98,296,80

24221 S

LLkm/km2

Densitatea lungimii

talvegurilor

86,396,80

469 S

Lkm/km2

Tabel 6 Parametri calculaţi pe baza datelor de drenaj - Cârţişoara

Modelele morfometrice ale drenajului arată faptul că bazinele nu sunt realizate în totalitate, existând tendinţa de a se mai ramifica fără să-şi schimbe ordinul de mărime. Aceste valori reduse ale gradului de realizare sunt tipice pentru bazinele cu sectoare glaciare datorită lipsei unui drenaj matur şi intervalului scurt de timp de la care a început formarea actualei reţele hidrografice.

Tabel 7 Modelul drenajului in bazinul râului Porumbacul


69

Formulă Unit. măsură

Frecvenţa segmentelor

35,543,82

441

S

Nnr. segm/km2

Frecvenţa talvegurilor

elementare

42,443,82

3651 S

NN1/km2

Torenţialitatea incipientă

4,343,82

2801 S

Lkm/km2

Torenţialitatea totală

95,343,82

32621

S

LLkm/km2

Densitatea lungimii

talvegurilor

65,443,82

384

S

Lkm/km2

1 2 3 4 5 Rata Grad de

reali-zare

Nr. de segmente de

râu (N)

m 378 71 16 3 1 4,52

66,00

c 277,03 61,29 13,56 3 0,66

Lungimile însumate (km.)

m 194 48 38 12 21 2,26

25,29

c 138,52 61,29 27,12 12 5,31

Lungimile medii (km.)

m 0,51 0,68 2,38 4 21 2,94

56,00 c 0,16 0,46 1,36 4 11,76

Tabel 8 Modelul drenajului în bazinul râului Cârţioara

Fig. 7 - Modelele morfometrice ale drenajului:

a) bazinul Porumbacul

b) bazinul Cârţişoara


70

1 2 3 4 5 Rata

Grad de realizare (%)

Nr. de segmen-te de râu (N)

m 365 66 6 3 1 5,38 55,00

c 467 86,83 16,14 3 0,55

Lungimile însumate L

(km.)

m 280 46 20 27 11 2,89 84,90

c 651,69 225,5 78,03 27 9,34

Lungimile medii l (km.)

m 0,77 0,7 3,32 8,9 10,77 2,38 196,65

c 0,65 1,56 3,73 8,9 21,18

0

1

10

100

1,000

- 1 2 3 4 5 6

Nr de segmente de râu

Lungimi insumate

Lungimi medii

RL=2,26

Rl=2,94

Rc=4,52

0.1

1

10

100

1000

0 1 2 3 4 5 6

Nr de segmente de râu

Lungimi însumate

Lungimi medii

Rc=5,3

RL=2,89

Rl=2,38

Indicele capacităţii de transport Indicele capacităţii de transport (Stream Power Index) reprezintă produsul

dintre suprafaţa bazinului (As) şi pantă (β). SPI = As*tanβ

Pentru sectoarele cu valori negative pe harta Curburii în Profil şi cu valori pozitive pe harta Curburii în Plan, se vor manifesta procese de eroziune intensă. Opus, se vor identifica sectoarele de acumulare a sedimentelor erodate. Importanţa acestui indice rezidă din identificarea în profil longitudinal de vale a sectoarelor de transport intens al materialului erodat şi a sectoarelor de acumulare a acestora. Indicele capacităţii de transport privit în profil longitudinal evidenţiază sectoarele de eroziune intensă şi cele de acumulare (Constantinescu 2004).

a) b) Fig.8 - Harta indicelui capaciăţii de transport a) bazinul Porumbacul b) bazinul

Cârţişoara

Analiza relaţiei dintre lungimea versantului şi panta acestuia (LS Factor) LS Factor reprezintă relaţia dintre lungimea versantului şi panta acestuia.

Dacă doi versanţi au aceiaşi lungime dar pante neasemănătoare, comportamentul acestora va fi diferit în procesele de modelare. Prin lungimea versantului se înţelege (cf. Wischmeier şi Smith 1978), „distanţa de la punctul de origine al scurgerii până la punctul în care gradientul pantei scade suficient pentru a permite acumularea, sau scurgerea este concentrată într-un canal delimitat". Calcularea indicelui LS în cadrul programelor DiGeM are la bază formula elaborată de Moore şi Wilson (1992, 1994):

5300491.30

5300491.30

711.305309

711.305309

5073720.7

8

5073720.7

8

520.7

85052

520.7

85052

Scale 1:250406

06km

Legenda

0

25000

50000 75000 100000


71

LS = (m+l)(As/22,13)m(sinβ/0.0896)n Unde As – lungimea versantului; sinβ – panta m=0,4 şi n=l,3 (Constantinescu 2004). Analiza relaţiei dintre lungimea versanţilor şi panta acestora este importantă în explicarea proceselor geomorfologice diferite întâlnite în cadrul bazinelor.

a) b) Fig.9 - Harta LS Factor a) bazinul Porumbacul b) bazinul Cârţişoara

Concluzii

Analiza complexă a bazinelor morfohidrografice pune în evidenţă raporturile

existente între toţi factorii geografici în vedera caraterizării nu numai a râurilor ci şi a versanţilor şi interfluviilor luate în diversitatea lor, în funcţie de gradul de evoluţie, alcătuirea litologică, microclimat.

BIBLIOGRAFIE

CONSTANTINESCU Şt. (2004), Analiza geomorfologică a ţărmului cu faleză între Capul Midia şi Vama Veche pe baza modelelor numerice altitudinale, teză de doctorat, Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti.

FLOREA M. (1998), Munţii Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Foton, Bucureşti.

6km

Legenda

50

100

150

200

250 300 350 400

5300491.30

5300491.30

711.305309

711.305309

5073720.7

8

5073720.7

8

520.7

85052

520.7

85052

Scale 1:250406

06km

Legenda

0

50

100

150

200

250 300 350 400


72

GRECU Florina, PALMENTOLA G. (2003), Geomorfologie dinamică, Edit. Tehnică, Bucureşti.

IELENICZ M. (2004), Geomorfologie, Edit. Universitară, Bucureşti. POPESCU N. (1990), Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit.

Academiei, Bucureşti.

Facultatea de Geografie Şcoala Doctorală “Simion Mehedinţi”


Primit în redacţie: 10.06.2010 Revizuit: 20.08.2010 Acceptat pentru publicare: 30.09.2010


73

INSERŢIA CLĂDIRILOR ÎNALTE ÎN STRUCTURA ŞI

PEISAJUL URBAN. STUDIU DE CAZ BUCUREŞTI

Daniela Rodica STOIAN

THE TERRITORIAL INSERTION OF TALL BUILDINGS IN THE URBAN

STRUCTURE AND LANDSCAPE. CASE STUDY: BUCHAREST. As a

symbol of development and financial power, a tall building or a skyscraper

changes not only the landscape of a metropolis but also its structure. Especially

the lack of space and the rapid profit of these buildings are highly appreciated

in developed and developing countries all over the world. The present day rapid

changes in the urban structure and landscape in Bucharest has evidently a huge

impact on the day to day life of the citizen. The given paper presents the tall

buildings of Bucharest and tries to underline the positive and negative effects of

such a construction on different levels. The most important method used to

obtain a detailed and an overall image of the situation was the direct

observation and the monitoring over time. It is a fact that the sustainable

development is neglected and series of huge discontinuities will stage the entire

city. Even if the modern constructions will provide new jobs and housings,

issues as traffic, energy and water consumption, high level of the pollution,

environmental changes have to be taken early into consideration.

Cuvinte cheie: clădiri înalte, zgârie nori, discontinuităţi, structură urbană,

peisaj urban, Bucureşti, România

Introducere

Pentru bucureşteanul de rând, obişnuit cu naveta zilnică între domiciliu şi

locul de muncă, oraşul nu pare a-şi schimba fizionomia. Abia atunci când, la intervale

mai mari de timp, vizitează alte părţi ale acestuia, constată că Bucureştiul este în

schimbare. Dar pentru bătrânul oraş acest lucru nu reprezintă o noutate. Dacă la

sfârşitul secolului al XIX-lea avea încă aspectul unei aşezări profund rurale,

transformările rapide îi aduc supranumele de “Micul Paris”. Oraşul îşi îndreaptă

atenţia ba spre Orient ba spre Occident, iar dacă până acum 20 de ani modelul

sovietic era apreciat în toate domeniile, mai nou etalonul nord american prezintă un

interes deosebit. Aşadar, ca urmare a schimbărilor ideologice, a creşterii numărului de

locuitori şi investitori în Bucureşti şi din dorinţa de a valorifica cât mai bine spaţiul

neconstruit al unei capitale aglomerate, clădirile înalte apar ca soluţia optimă în

75


această situaţie (Smith, Coull 1991; Săgeată 2009).

Bucureştiul nu este însă singurul oraş ce se confruntă cu apariţia clădirilor

înalte, definitorii pentru centrele urbane ale secolului XXI (Short 2007). Spre

exemplu politicile locale şi regionale din Marea Britanie propun ca centrul urban

londonez să capete un caracter mai compact unde populaţia să poată locui şi munci

astfel încât să se minimalizeze traficul prin zona centrală. (Tavernor 2007) În schimb,

Camera Comunelor îşi exprimă dezacordul cu privire la construirea clădirilor înalte

susţinând că: ”tall buildings are not essential to the urban renaissance. They are only

one of several ways of increasing building densities. They can be energy efficient and

can be part of mixed use schemes however, other high density building types have

similar advantages. In several respects high rise buildings are less sustainable than

high or low rise buildings: the inflexibility of space and difficulties of change of use

have been a problem” (House of Commnes 2002). Într-un studiu legat tot de clădirile

înalte din Marea Britanie, Short (2007) îşi pune următoarele întrebări: „unde ar trebui

localizate clădirile înalte, care este impactul clădirilor înalte, sunt clădirile înalte

dorite, pot oraşele cu clădiri de patrimoniu să absoarbă clădirile înalte şi să

promoveze imaginea oraşului sau sunt acestea concepte ce se exclud reciproc?”

Lucrarea de faţă pune în lumină multitudinea de elemente ce pot duce la o

ruptură violentă în funcţionalitatea şi fizionomia spaţiului aşa cum este descrisă la

nivel teoretic de diverşi autori (Ianoş 2004).

Clădire înaltă vs. zgârie nor

În literatura de specialitate nu este clară diferenţierea termenilor de clădire

înaltă şi zgârie nor. Explicaţia ar putea fi numărul foarte mare de variabile care ar

trebui luate în consideraţie: înălţimea faţă de construcţiile înconjurătoare, numărul de

etaje, materialul de construcţie, rezistenţa şi comportamentul la vânt, cutremure şi

incendii, suprafaţa ocupată raportată la înălţimea clădirii, etc. (Smith, Coull, 1991;

Joseph, Korom 2008). De asemenea în dicţionarele vechi, dar şi în cele mai noi nu se

face o distincţie între cei doi termeni, mai mult de atât se pune chiar semnul egalităţii

între aceştia (Saylor 1952, Bucher 1996). Având în vedere existenţa unor neclarităţi

legate de distincţia dintre celor două noţiuni, considerăm necesară o analiză atât

spaţială cât şi temporală asupra distribuţiei şi caracterului celor mai înalte clădiri din

lume. Astfel o oarecare distincţie între respectivele noţiuni, are în vedere faptul că un

zgârie nor (Wolkenkratzer) este considerată construcţia de birouri sau locuinţe ce

depăşeşte 150 m, iar clădirea înaltă (Hochhaus) este cea care depăşeşte 40 m înălţime

sau 12 etaje. (wikipedia.de). Din diagrama de mai jos se observă că spectaculoasele

construcţii asiatice, nord americane şi vest europene întrec cu mult şi cel mai înalt

turn ce se doreşte a fi construit în Bucureşti, Floreasca Tower, de 130 m. De aceea

considerăm că acele construcţii, considerate de mulţi jurnalişti români ca fiind zgârie

Daniela Rodica STOIAN - Inserţia clădirilor înalte în structura şi peisajul urban...

76

Fig. 1 - Diagrama celor mai înalte clădiri ale lumii şi Floreasca Tower

nori1), sunt doar clădiri de birouri sau apartamente ce ies în evidenţă dintr-un

ansamblu construit şi nu se poate pune semnul egalităţii cu acele clădiri impozante pe

plan mondial ce depăşesc lejer 250 - 300 m.

Clădirile înalte din Bucureşti

Primele construcţii de acest gen din România apar în perioada interbelică ca

urmare a situaţiei politice şi economice a vremii, moment în care statul îşi îndreaptă

atenţia spre modelul arhitectural nord-american (Săgeată, Dumitrescu 2009). Palatul

Telefoanelor cu o înălţime de 52,5 m, ridicat în anii 1929-1934, alături de blocurile cu

scop rezidenţial din Calea Victoriei şi Bulevardul I. C. Brătianu sunt curând puse în

umbră de Casa Presei Libere (Casa Scânteii) construită între 1952-1957 şi Hotelul

Intercontinental, cu cei peste 89 m înălţime, construit între anii 1968 şi 1970.

Acestora din urmă li se alătură numeroase blocuri în stil sovietic. După 1990 şi mai

ales după anul 2000 lipsa de spaţiu, dar şi lipsa unei strategii de dezvoltare urbană

locală, determină apariţia dispersată a clădirilor înalte. Atractivitatea cea mai mare o

reprezintă jumătatea nordică şi partea centrală a capitalei, pe de-o parte datorită

accesibilităţii spre aeroporturile naţionale şi internaţionale Băneasa şi Henri Coandă şi

a arterei rutiere europene A1 şi pe de altă parte, datorită dezvoltării activităţilor

antreprenoriale în această zonă. Un alt motiv pentru care se preferă partea nordică a

metropolei este determinat de prezenţa unor cartiere selecte sau “bine văzute”, faţă de

cartierele rău famate ale extremităţii sudice, în special Rahova, Ferentari şi Berceni.


77

1) The Money Channel ”Proiecte imobiliare pentru zgârie-nori în Bucurști”,

15.08.2007; Ziarul Financiar ”Cât de profitabil este un zgârie nor?” 31.05.2007, Victor

Rotariu; Cotidinaul ”Zgârie-nori printre blocurile din Pantelimon sau Titan” 19.08.2007 de

Lidia Ionita; Libertatea ”Ce de zgârie-nori vom avea” 10.02.2009 de Catiusa Ivanov.

Sunt astfel căutate spaţiile virane (Asmita Gardens, Esplanada), fostele platforme

industriale (Anchor Plazza, Sema Parc), spaţii demolate (InCity Residence, Kiseleff

Business Plaza) şi uneori se râvneşte chiar la spaţiile verzi. Dorinţa acerbă de a ridica

astfel de construcţii cu profit rapid creează conflicte justificate sau nu, ca în cazul

Catedralei Sf. Iosif şi a Parcului Bordei. În afară de clădirile înalte destinate strict

activităţilor de servicii, comerţ sau rezidenţiale, trei alte proiecte cu funcţie mixtă vor

schimba profund structura metropolei: Sema Parc, Dâmboviţa Center şi Esplanada.

Cele trei proiecte localizate în partea centrală şi vestică vor crea dezechilibre

profunde cu efecte pe termen scurt şi lung.

Fig. 2 - Distribuţia spaţială a clădirilor înalte din Bucureşti

după funcţia acestora şi perioada de construcţie


78

Efectele pe termen scurt şi lung ale clădirilor înalte din Bucureşti

Clădirile înalte exercită o presiune considerabilă pe diferite paliere. Începând

cu zona proximă construcţiei, efectele pozitive sau negative se transmit întregului

oraş, dar pot aduce şi schimbări asupra zonei sale de influenţă. O parte a efectelor pot

fi prevăzute încă de acum, multe le vom afla în timp. În cazul clădirilor de birouri şi

servicii crearea de noi locuri de muncă reprezintă un atuu. În schimb un număr mare

al forţei de muncă provoacă un intens proces de navetism în interiorul oraşului cât şi

din afara sa. Urmările sunt: îngreunarea traficului, ridicarea gradului de poluare şi în

fine un disconfort zilnic al cetăţeanului. Pe de altă parte atragerea unor investitori,

mai ales străini, nu poate fi decât în avantajul capitalei şi implicit a întregii ţări. Noile

clădiri insuflă un caracter de globalizare ridicând nivelul de trai şi promovând

cercetarea şi evoluţia umană. Consumul de energie electrică şi apă, cât şi „goana”

după spaţile virane şi mai ales după spaţiile verzi vor ridica serioase probleme edililor

oraşului silindu-i la găsirea unor soluţii rapide şi viabile.

Crearea de noi locuinţe este principalul beneficiu adus de clădirile înalte cu

scop rezidenţial. În afară de asta, acestea determină un echilibru al pieţei imobiliare

prin stabilizarea cererii şi ofertei de spaţii de cazare. Ca şi în cazul clădirilor înalte de

birouri şi servicii, dezechilibrele pot fi preconizate încă de pe acum. Printre cele mai

semnificative efecte negative se numără: îngreunarea traficului şi stimularea fluxului

migratoriu, dificultatea de aprovizionare a populaţiei, consumul mare de energie

electrică şi apă, producerea de deşeuri menajere, supraaglomerarea metropolei, cât şi

ridicarea problemei spaţiilor verzi şi a posibilităţilor de petrecere a timpului liber.

Fig. 3 - Clădiri înalte din Bucureşti (de la stânga la dreapta: Palatul Telefoanelor

1934, Hotel Intercontinental 1970, Floreasca Tower 2009)

Dintr-un profil transversal, realizat pe direcţie nord – sud, remarcăm cel mai


79

uşor caracterul haotic în construirea clădirilor înalte. Adaptând schiţa realizată de

Vintilă Mihăilescu în lucrarea “Evoluţia geografică a unui oraş – Bucureşti” am

inserat încă trei alte construcţii ridicate în perioade diferite de timp: Charles de Gaulle

Business Center, Palatul Parlamentului şi trei din cele şapte clădiri ale ansamblului

Asmita Gardens. În afară de efectele asupra structurii urbane clădirile înalte aduc

schimbări şi în fizionomia unui oraş. Printr-o apreciere corectă a dezvoltării

activităţilor terţiare, dar şi pentru a proteja simbolul oraşului, Parisul găseşte un

compromis pentru noua modă a clădirilor înalte prin amenajarea cartierului de afaceri

(de tip CBD) “Defence”. Oraşul de pe Sena încearcă odată cu dezvoltarea unei zone

speciale pentru construcţiile moderne să protejeze valorile culturale şi simbolurile

vechiului oraş. O astfel de abordare în cazul oraşului de pe Dâmboviţa ar aduce

beneficii atât structurii urbane cât şi estomparea conflictelor vizuale dintre vechi şi

nou.

Fig. 4 - Profil transversal nord – sud a înălţimii clădirilor din Bucureşti (profil

adaptat după Vintilă Mihăilescu, 2007)

Concluzii

Municipiul Bucureşti trece printr-o fază normală de dezvoltare a unei

metropole ce se doreşte a intra în rândul oraşelor globalizate. În comparaţie cu alte

metropole, aceste schimbări au un caracter haotic, mult prea puţin gândite din

perspectiva dezvoltării durabile. Pentru a atenua profundele dezechilibre create de

clădirilor înalte este necesară găsirea unor soluţii la problemele pe care le putem deja

prognoza, în special cele legate de fluidizarea traficului, locurile de parcare,

aprovizionarea populaţiei, optimizarea consumul de energie şi apă, soluţionarea

problemei deşeurilor etc. Pe de altă parte planurile de dezvoltare dedicate oraşului

trebuie să depăşească faza de implementare a proiectelor cu perspectivă strict zonală

80


a) b)

Fig. 5 - Proiecte în derulare.a)Dâmboviţa Center,b) Esplanada (Sursă: skyscrapercity.com)

şi să abordeze problematica la nivelul întregii regiuni. Evoluţia umană nu poate fi

oprită şi, deci, nici viziunea arhitecţilor, ce încearcă să modeleze un oraş cu

arhitectură haotică folosind metode ultramoderne. Fără îndoială însă, păstrarea unui

echilibru între nou şi vechi nu trebuie neglijat.

* * *




umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

BUCHER W. (1996), Dictonary of Building Preservation, Wiley, p. 428.

IANOŞ I. (2004), Dinamica teritorială. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban

românesc, Edit. Tehnică, Bucureşti.

JOSEPH J., KOROM Jr. (2008), The American Skyscraper 1950 – 1940. A

celebration of high, Branden Books.

MIHĂILESCU V. (2007), Evoluţia unui oraş - Bucureşti, Edit. Paidea,

Bucureşti.

PETRIŞOR A. I. (2009), Clădirile înalte şi mediul: război sau pace? în

Urbanismul sept. 2009, An II, 3.

81


SAYLOR, H. H. (1952), Dictionary of Arhitecture, John Wiley and Sons Inc.,

New York.

SĂGEATĂ R. (2009), Globalizare culturală şi cultură globală, global si

local în geografia culturală, Edit. Universitară, Bucureşti.

SHORT M. (2007), Assessing the impact of proposals for tall buildings on

the built heritage: England’s regional cities in the 21st century, Progress in Planning

68, p. 97–199.

SMITH B. S., COULL A. (1991), Tall Buildings Structures. Analysis and

Design, John Wiley and Sons Inc., New York.

TAVERNOR R. (2007), Visual and cultural sustainability: The impact of tall

buildingd on London, Landscape and Urban Planing 83, p. 2-12.

* * * House of Commnes (2002), Transport, Local Government and the

Regions Committee, Tall Buildings. Sixteenth Report Session 2001-2002.

* * * sGS 731.1 Gesetz über die Raumplanung und das öffentliche Baurecht

(Baugesetz).

www.skyscrapercity.com

www.ansambluridecase.ro

www.wikipedia.de







82


ANALIZA INDICELUI BIOCLIMATIC DE DISCONFORT

THOM PE LITORALUL SUDIC AL MĂRII NEGRE

Elena GRIGORE

ANALYSIS OF BIOCLIMATIC DISCOMFORT INDEX THOM

SOUTHERN SHORE OF THE BLACK SEA. For a while it pays special

attention to climatic influences on the human body, with different consequences

on human health, as subject to sudden changes in weather condition is forced to

adapt to physiological and regain control of all internal functions, to prevent

the installation of various diseases, leading to installation of discomfort and a

permanent stress. Researchers have determined that regardless of humidity

recorded a value below +21°C defines "wellness" and values above +47°C

indicates extreme defined as "emergency medical condition." After a long series

of experiments conducted with male and female subjects from the clinical point

of view it was found that the overall state of bad installation physiologically

occurs when the index reaches +24°C bioclimatic.

Cuvinte cheie: indice bioclimatic DI Thom, praguri, disconfort, suprafaţa activă

Dintre toţi factorii environmentali de influenţă ai sănătăţii şi randamentului

uman, cei climatici sunt cei mai importanţi deoarece continua lor variaţie spaţială şi

temporală impun permanenta adaptare a tuturor sistemelor fiziologice de integrare şi

control ale organismului uman. Prin urmare, confortul uman este direct dependent de

starea vremii şi a condiţiilor climatice locale, care pot diminua sau spori capacitatea

vitală a omului. De aceea, studiul bioclimatic al unor regiuni poate fi util în abordările

sistematice de sănătate environmentală deoarece sănătatea umană este direct

influenţată de confortul climatic şi microclimatic (Ionac, Ciulache 2004).

Indicatorii biometeoclimatici utilizaţi în studiile bioclimatice, sunt folosiţi, în

prezent, ca instrumente de evaluare a potenţialului pozitiv sau negativ al climei unei

regiuni şi, de asemenea, pentru a evalua efectul exercitat de aceştia asupra sănătăţii

umane.

În general, dat fiind faptul că în ultima vreme se acordă o atenţie sporită

tuturor influenţelor potenţial dăunătoare omului, cu ajutorul acestor studii

bioclimatice se poate evalua percepţia climatică efectivă a organismului uman, mai

ales că aceşti indici biometeoclimatici prezintă amplitudini mari de variaţie, care

impun organismul uman la diferite solicitări fiziologice de adaptare şi control.

Litoralul Mării Negre este privit, din punct de vedere climatic, ca o zonă de

83


interferenţă spaţială dintre două medii naturale, marea şi uscatul, medii ce generează

un peisaj specific, prin propriile lor forme de manifestare. Zona litorală reprezintă o

porţiune de uscat aflată direct sub influenţa apei mării, mediu ce se manifestă prin

reducerea continentalismului, a cantităţilor de precipitaţii, dar şi prin creşterea

umezelii aerului, a vitezei vântului şi a insolaţiei.

Studiile ştiinţifice, de-a lungul timpului, au demonstrat că temperatura reală,

mai bine spus temperatura efectivă a aerului resimţită de către om, are o mare

influenţă asupra organismului şi că toate schimbările bruşte sau excesive sunt nocive,

schimbări ce determină suprasolicitarea sistemelor de termoreglare ale organismului

uman, atât de necesare pentru păstrarea temperaturii constante a corpului, ducând în

timp la apariţia unor afecţiuni şi la instalarea unui disconfort şi stress permanent.

Indicele DI THOM, cunoscut în literatura de specialitate sub numele "THOM

Disconfort Index", a fost considerat de către oamenii de ştiinţă drept cel mai bun

indice de evaluare a temperaturii efective resimţită de organismul uman în condiţii de

umiditate ridicată. Din acest motiv, acest indice bioclimatic a fost considerat adecvat

pentru a fi aplicat şi studiat în sezonul cald, în general în perioadele cu temperaturi ale

aerului cuprinse între +21°C şi +47°C, fiind totdeauna şi indicele care combină într-o

singură valoare influenţa mai mulţi factori meteorologici (ca de exemplu, umezeala

aerului).

Cercetătorii au stabilit că indiferent de umiditatea înregistrată, o valoare sub

+21°C defineşte "starea de bine", iar valorile peste +47°C indică o valoare extremă

definită ca "stare de urgenţă medicală". Pe baza experimentelor efectuate pe diverşi

subiecţi de sex masculin şi feminin, s-a constatat din punct de vedere clinic că

instalarea stării generale de rău fiziologic apare atunci când valoarea indicelui atinge

pragul bioclimatic de +24°C.

Conform altor criterii de descriere şi analiza a acestui indice, o temperatură de

+30°C, este suportabilă cu o umiditate relativă sub 30%, starea fiziologică începând

să devină greu de suportat la o valoare a umidităţii în jurul 40% şi cu adevărat

insuportabilă la valori de umiditate relativă de peste 50% şi reprezentând un factor de

stress în cazul în care valorile depăşesc cifra de 70%.

Calculul matematic al indicelui este posibil pe baza ecuaţiei lineare simple

propusă de Thom E.C. şi Bosen J.F. în anul 1959:

DI Thom (0C) = 0,4 ( Tusc + Tum ) + 4,8

în care : Tusc = temperatura termometrului uscat (°C); Tum = temperatura

termometrului umed (°C).

De cele mai multe ori temperatura termometrului umed (°C) nefiind

disponibilă, ea poate fi derivată din alte formule matematice (Bellofiore, Corazzon,

Giulacci 2005; Giuffrida, Sansosti 2006):

UR = 98 – 5 (Tusc - Tum ) →

84

Elena GRIGORE - Analiza indicelui bioclimatic de disconfort Thom....

T um = [(UR – 98) + (5 Tusc)] / 5 →

DI Thom (0C) = 0,8 Tusc + 0,08 UR – 3,2

în care : Tusc = temperatura termometrului uscat (°C); UR = umezeala relativă (%).:

Desigur, în literatura de specialitate sunt menţionate şi valorile nivelului de

disconfort bioclimatic, pragurile de analiză care depind de variaţia valorilor efective

ale indicelui DI THOM, conform Tabelului 1:

Tabel 1

Nivelul de disconfort bioclimatic

Sursa: Ionac, Ciulache 2008

Pe baza valorilor medii lunare ale temperaturii aerului (0C) şi a umezelii

relative (%) a aerului dintr-o perioadă de 30 de ani (1971-2000), obţinute de la cele

două staţii meteorologice situate în regiunea analizată (staţia meteorologică Constanţa

în nordul regiunii analizate şi staţia meteorologică Mangalia aflată în sud), s-au

calculat pe baza formulelor matematice valorile indicelui disconfort THOM (0C)

(Tabel 2). Bineînţeles, ţinând cont de limitele de aplicabilitate ale formulelor

menţionate, valorile indicatorilor bioclimatici rezultaţi se referă, în cazul analizei

propuse pentru regiunea aleasă, la lunile iunie – septembrie oferind o imagine

sugestivă asupra nivelului ariei de confort şi disconfort bioclimatic.

Pentru ca aceste studii să fie posibile, metodele electronice de calcul au fost

adaptate sistemului de unităţi folosit în România, fiind elaborate pe baza formulelor

matematice unanim utilizate pe plan mondial, fără modificarea rezultatelor, iar ariile

de confort sau risc bioclimatic rezultate, au fost, de asemenea, trasate pe baza

pragurilor de variaţie unanim acceptate ale indicatorului în discuţie. Condiţiile cele

mai favorabile pentru creşterea treptată a valorilor indicelui DI Thom apar în timpul

lunilor iulie şi august, momente ce reflectă gradul de afectare al mecanismului de

termoreglare umană, în condiţiile unor anumite valori de umezeală atmosferică,

praguri ce acţionează în sensul producerii şi accentuării stării de disconfort

bioclimatic.


85

DI THOM (°C) Disconfort bioclimatic

DI < 21 Confort

21 ≤ DI < 24 Mai puţin de 50% dintre persoanele expuse resimt un lejer disconfort

24 ≤ DI < 27 Mai mult de 50% dintre persoanele expuse resimt un disconfort din ce în ce mai accentuat

27 ≤ DI < 29 Majoritatea persoanelor expuse resimt o stare de disconfort accentuat şi acuză o

deteriorare a condiţiei psihico-fizice.

29 ≤ DI < 32 Toate persoanele expuse resimt o stare de accentuat disconfort

DI ≥ 32 Stare de urgenţă medicală, disconfort extrem de accentuat, risc crescut de şoc

hipercaloric.

Tabel 2 Mediile lunare ale indicelui DI THOM (0C) pe litoralul sudic

al Mării Negre (1971 – 2000)

86


Constanţa Mangalia

iunie iulie august septembrie iunie iulie august septembrie

1971 19,12 19,68 20,80 16,88 18,48 19,44 20,24 16,80

1972 19,76 21,52 20,96 16,64 19,44 21,60 20,88 16,88

1973 18,16 20,96 19,44 18,00 18,08 20,48 19,28 17,84

1974 17,84 18,88 20,40 17,76 17,76 18,32 19,84 17,68

1975 20,24 21,28 20,64 19,12 19,68 21,12 20,48 18,56

1976 17,84 20,56 18,80 17,20 20,08 20,08 17,68 16,56

1977 18,96 21,12 20,56 16,72 18,64 20,48 20,00 16,40

1978 19,36 20,48 20,00 17,68 18,64 19,60 19,20 17,04

1979 20,48 20,08 20,88 18,24 19,76 19,68 20,24 18,16

1980 18,88 20,56 19,92 16,88 18,00 19,36 19,12 16,40

1981 19,84 20,00 20,08 18,00 20,56 20,64 20,40 18,08

1982 18,72 19,76 20,96 19,44 18,16 19,52 20,40 19,04

1983 18,56 21,12 19,60 18,24 18,96 21,60 19,76 18,56

1984 18,40 19,60 19,20 18,88 18,88 20,48 20,16 19,92

1985 19,20 20,00 21,60 17,36 18,56 20,32 21,68 17,36

1986 20,16 20,80 21,68 18,16 20,56 20,56 21,28 18,00

1987 19,12 21,92 19,76 18,48 18,56 21,12 19,44 18,16

1988 19,44 22,72 21,60 18,32 18,80 21,60 20,88 18,00

1989 18,00 20,56 21,44 17,60 18,24 20,32 21,12 17,28

1990 19,36 21,36 21,12 17,44 18,64 20,64 20,32 16,80

1991 19,12 21,84 20,40 17,68 19,76 22,00 20,96 17,92

1992 19,68 20,56 22,64 16,88 19,76 20,80 22,80 16,88

1993 18,88 19,68 20,96 17,04 19,12 19,52 20,64 16,48

1994 18,24 22,08 22,00 21,04 18,64 22,08 21,84 21,36

1995 20,48 22,08 20,48 17,60 21,04 21,92 20,96 17,84

1996 18,48 20,96 21,36 16,56 19,12 20,48 20,88 16,08

1997 19,68 20,80 20,32 15,52 20,32 20,96 24,32 15,44

1998 20,40 21,20 21,68 18,32 20,40 21,12 21,92 18,24

1999 21,04 23,28 21,60 18,80 20,32 22,80 21,76 19,36

2000 19,52 21,52 21,92 18,00 18,80 20,32 21,04 17,68

1971 -

2000 19,23 20,89 20,76 17,81 19,19 20,63 20,65 17,69

confort disconfort lejer disconfort accentuat

Vizualizând datele din Tabelul 2, obţinute pe baza calculelor matematice şi

ierarhizate conform pragurilor de analiză, se poate observa foarte uşor că regiunea în

studiu se încadrează în proporţie de 80,5% în aria de confort bioclimatic.

Confortul bioclimatic s-a instalat în condiţiile în care temperatura aerului a

variat între +16,00C şi +20,60C şi umiditatea relativă între 58% - 70%. S-au înregistrat

şi perioade cu uşor disconfort bioclimatic, în proporţie de 19,1%, când mai puţin de

50% dintre persoane resimt lejer disconfortul termic, cu o variaţie a parametrilor

meteorologici la temperatura aerului între +20,60C – +25,60C şi la umiditatea relativă

între 70% - 86% Singurul moment în care s-a instalat un disconfort bioclimatic din ce

în ce mai accentuat şi mai mult de 50% din persoanele expuse l-au resimţit a fost în

anul 1997 – luna august, în zona Mangaliei, în condiţii de +20,60C temperatură a

aerului şi o umiditate relativă de 82%. Privind în ansamblu putem observa că

manifestarea acestui indice scade valoric de la nord spre sudul regiunii analizate cu

0,130C.

Valorile medii multianuale pentru perioada 1971 - 2000 încadrează regiunea

analizată, la rândul lor, în aria de confort bioclimatic. Observăm diferenţe privind

mediile din nordul regiunii şi cele din sud, variaţia fiind cuprinsă între +0,040C şi

+0,260C şi o scădere de aproximativ +2,950C între luna august şi septembrie. În ceea

ce priveşte abaterile observăm o diferenţă de +3,670C faţă de media multianuală, în

luna august 1997, în zona Mangaliei, iar la Constanţa această diferenţă a fost

înregistrată în luna iulie 1999, diferenţa fiind de +2,380C. Analizând valorile obţinute

prin calcule matematice centralizate în tabelul nr.2 putem observa că au fost

înregistrate valori peste limita de confort ale indicelui DI THOM, pentru perioada

analizată în proporţie de 19,1%, creşterile fiind semnalate la începutul perioadei

analizate 1972 şi 1975 (1976 la Constanţa) şi mai frecvente după anul 1983, alternând

perioade de confort cu cele de disconfort lejer, iar perioada caracterizată prin

disconfort lejer s-a instalat după 1997 până în anul 2000.

Abordările climatice detaliate, bazate pe analiza indicilor specifici, exprimă

gradul de confort sau bună-stare psiho-fizică al oamenilor în mod obiectiv, oferind o

imagine sugestivă, sintetică şi reprezentativă a gradului de extensie spaţială şi de

manifestare a indicelui şi modul de percepţie al organismului uman.

Factorii bioclimatici sunt, după cum am mai spus, indicatori de evaluare a

diferitelor efecte bioclimatice negative sau pozitive dintr-o anumită arie. În acest sens,

bioclimatul specific ariei studiate, porţiunea de litoral a Mării Negre cuprinsă între

oraşul Constanţa (în nord) şi Vama Veche (în sud), este favorabil activităţilor în aer

liber, dar nu trebuie omisă acordarea unei atenţii speciale vestimentaţiei şi protejării

organismului uman, deoarece orice ce fel de expunere în mediul înconjurător în

anumite situaţii afectează mişcările şi reacţiile umane şi scade rezistenţa la influenţa

diferiţilor factori climatici.


87

BIBLIOGRAFIE

BELLOFIORE R., CORAZZON P., GIULACCI Andrea (2005),

Meteorologia in mare, Edizioni Alpha Test, Seria collana Meteo, Milano.

CIULACHE S. (2004), Meteorologie şi climatologie, Editura Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti.

CIULACHE S., IONAC Nicoleta (1998), Climatologie comportamentală,

Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.

CIULACHE S., TORICA V. (2007), Clima Dobrogei, Analele Universităţii

din Bucureşti, seria Geografie, Anul LII/2003, Bucureşti.

GIUFFRIDA A., SANSOSTI G. (2006), Manuale di Meteorologia, Gremese

Editore, Roma.

IONAC Nicoleta (2005), Main Bioclimatic Characteristics of the Romanian

Shore on the Black Sea, Analele Universităţii din Bucureşti, seria Geografie, Anul

LII/2003, Bucureşti.

IONAC Nicoleta, CIULACHE S. (2008), Atlasul Bioclimatic al României,

Editura Ars Docendi, Bucureşti.

PERRY A., PERRY Vivien (1986), Climate and Society, Bell & Hymann,

London.

TEODOREANU Elena (2002), Bioclimatologie umană, Editura Academiei

Române, Bucureşti.

THOM E.C., BOSEN J.F. (1959), The discomfort index, Weatherwise, 12:

57-60.







88


EVOLUŢIA ZONELOR REZIDENŢIALE DIN CADRUL

CARTIERULUI BALTA ALBĂ-TITAN, BUCUREŞTI

Robert Cristian STOICULESCU

L’ÉVOLUTION DE LA ZONE RÉSIDENTIELLE QUI FAIT PART DU

BALTA ALBA-TITAN, BUCUREŞTI. Le but principal de cette recherche est

l’identification de l’évolution des phénomènes de l’espace résidentiel qui se

trouve à l’intérieur de l’ensemble résidentiel Balta Alba. Le quartier Balta Alba

est l’un des plus grands monolithes de Bucarest, au niveau de la distribution des

structures locatives. Les éléments antécédents ruraux qui apparaissent de temps

en temps à l’intérieur de ce système urbain monolithe, avec un caractère rigide,

et aussi l’apparition des nouvelles formes d’habitat à l’aide des parcelles, tous

soulignent l’effet du mosaïque résidentiel, qui est marqué par l’élément

principal locatif : le bloc. L’étude évolutive de cette zone urbaine relève

l’existence d’une spécificité au niveau du système urbain en Bucarest, par

l’encadrement des quartiers construits à la place des immeubles ruraux qui ont

été démoli successivement, mais aussi par la disposition des terrains libres, en

gardant seulement la trame majeure des rues. Les espaces amples et les

rétrocessions d'un territoire donnent la capacité de régénération urbaine par

l’apparition des nouvelles zones résidentielles.

Cuvinte cheie: zonă rezidenţială, habitat urban, mozaic rezidenţial, tip de

locuinţă, cartierul Balta Albă-Titan, Bucureşti, România

Introducere

Cercetarea de faţă se bazează pe încercarea de a determina elementele

caracteristice ale evoluţiei structurilor şi tipologiei la nivelul ţesutului urban a cărui

principală sursă de analiză a fost cartierul Balta Albă-Titan. Analiza se va axa pe

evidenţierea evoluţiei spaţial - rezidenţiale atât înainte de realizarea marelui ansamblu

de locuinţe cât şi după finalizarea acestuia, reliefând principalele etape ce au marcat

configurarea actuală a acestui cartier.

Cartierul Balta Albă-Titan, aşezat în partea de est a Capitalei, după inelul

cinci al oraşului, este cea mai mare concentrare umană din Bucureşti. În ceea ce

priveşte situarea în raport cu zonele funcţionale interne urbane, ansamblul Balta Albă-

Titan are o poziţie periferică.

Marele habitat urban Balta Albă-Titan ca de altfel toate celelalte structuri

89


urbane similare cunoaşte o sursă de specificitate (Ianoş 2004) între care se detaşează:

ţesutul urban cu peste 2500 locuinţe, suprafaţă compact construită, locuinţe construite

şi închiriate de stat, locuinţe cu multe niveluri.

Apariţia acestor mari areale urbane stau sub premisele conceptelor ideologice

promovate de sistemul comunist ce priveau oraşul ca o structură omogenă,

reprezentată de două elemente, industria şi locuinţele plurifamiliare tip bloc. Această

viziune utopică a oraşului socialist era privită ca o alternativă viabilă la oraşul

capitalist şi singura în care oraşul va glorifica colectivismul vieţii sociale, fără nici o

segregare socială. Politica industrializării rapide a marilor oraşe a fost elementul

principal ce a generat apariţia marilor habitate urbane, creându-se necesitatea de

localizare a clasei muncitoare în areale rezidenţiale ample şi omogene aflate în

vecinătatea zonelor industriale pe care le deservea.

Se remarcă trei tipuri genetice majore de mari habitate urbane (Ianoş 2004) ce

ţin seama de natura spaţiului construit: mari habitate realizate în spaţiile urbane

create prin demolări, cum este cazul cartierului Militari; terenuri aflate la periferia

oraşelor, dar strâns legate de acestea, un exemplu în acest caz este cartierul Drumul

Taberei şi areale ce se identifică cu oraşul. Încadrarea cartierului Balta Albă-Titan în

unul din tipurile genetice de habitat trebuie să ţină seamă de elementele de

specificitate ale evoluţiei spaţiale ale acestui teritoriu.

Analiza specificităţii tipologiei evoluţiei acestui areal în raport cu spaţiul

bucureştean relevă elemente de specificitate ce sunt date în mare măsură de

configuraţia anterioară a spaţiului urban, rezidenţial, ce au influenţat şi încă îşi lasă

amprenta în configuraţia actuală a habitatului urban. Astfel spaţiul analizat se

evidenţiază printr-un tip de geneză ce se află la contactul primelor două tipuri

genetice amintite mai sus, anume existenţa unui areal construit înainte de 1950 bine

reliefat cu o tipologie vădit rurală, ce a fost demolat în mare parte, dar şi existenţa

unui teren liber aflat în relaţii strânse cu spaţiul învecinat. Marele ansamblu

rezidenţial ce a fost realizat după anul 1960 păstrează elementele majore ale tramei

stradale preexistente, dar nu se identifică şi cu arterele secundare, aşa cum se poate

observa în cazul cartierului Militari.

Structura spaţiului rezidenţial înainte de anul 1950

Primele elemente construite pe teritoriul actual al cartierului au reprezentat

vetrele satelor Dudeşti (atestat documentar la 29 aprilie 1577) şi al satului Cioplea

(atestat documentar la 2 iunie 1707). Ulterior atracţia spre oraş a dus la formarea la

contactul dintre vatra oraşului şi spaţiul suburban a noilor mahalale-sat Izvorul Nou şi

Balta-Albă. Satul Izvorul Nou s-a conturat în jurul bisericii omonime, începând cu

anul 1850, mahalaua numărând la acea vreme aproximativ 60 de case şi anexe.

Existenţa arealelor radiare ce delimitează acest spaţiu, Drumul Vergului ce se

îndrepta spre Silistra şi Calea Dudeşti ce îndeplinea o funcţie regională au constituit

Robert Cristian STOICULESCU - Evoluţia zonelor rezidenţiale din cadrul cartierului...

90

alături de „barierele” amplasate pe acestea elemente de favorabilitate în comasarea

populaţiei în lungul acestora.

La contactul dintre arterele radiare (Calea Vergului şi Calea Dudeşti) cu

artera circulară Mihai Bravu, se poate observa crearea a două nuclee ce au fost

generate de înfiinţarea „barierelor”, fapt ce a permis dezvoltarea unor poli de

concentrare a altor activităţii decât cele agricole, conferind zonei un nou statut.

Amplasarea unor unităţi economice cum sunt cele industriale de tipul

fabricilor de cărămidă Titan şi Vergului, iar mai apoi Uzinele Malaxa a generat

dezvoltarea în jurul acestora areale rezidenţiale de tipul celor rurale cum ar fi satul

Balta-Albă. Astfel spaţiul industrial a modelat, dar a şi limitat dezvoltarea arealelor

rezidenţiale (Fig. 1).

Fig. 1 - Evoluţia teritorială a cartierului Balta Albă-Titan în perioada 1850-1960

Satul Balta-Albă conturat în lungul Şos. Vergului, astăzi B-dul Basarabia,

reprezenta tipologia habitatului de periferie bucureşteană din perioada interbelică,

compus din peste 500 de locuinţe populare la nivelul anului 1941, dispuse în parcele

cu mărimi cuprinse între 150-300 m2 (Manoliu 1941), acestea fiind intercalate de

fostele excavaţii ce au devenit focare de infecţie, imprimând o imagine negativă

asupra acestei zone periferice a Bucureştiului.

Opus ca percepţie şi ca tip de ţesut urban, tot pe teritoriul actual al cartierului

Balta-Albă, se afla, şi încă mai există parţial, Parcul rezidenţial Mihai-Bravu, localizat


91

0 0,5 km

între B-dul Basarabia şi B-dul Mihai Bravu. Proiectul început de Soc. Comunale de

Locuinţe Ieftine în anul 1918 este definitivat în regim propriu după 1938, iar în primă

etapă sunt proiectate locuinţe sociale pe principiul oraşului-grădină.

Analiza evolutivă a spaţiilor rezidenţiale din acest cartier, la nivelul perioadei

dinainte de 1950, a relevat existenţa mai multor tipuri de habitate rezidenţiale, ce au o

tipologie a locuinţelor proprie, determinate de procesul de formare. Aceste structuri

rezidenţiale sunt reprezentate de: zone de locuinţe cu parcelare tradiţională de factură

spontană, naturală (satele: Izvorul Nou, Dudeşti, Cioplea şi parţial Balta-Albă); zone

de locuinţe de tipul parcelărilor cu o evoluţie planificată, cum este cazul Parcului

rezidenţial Mihai Bravu; zonele de locuinţe populare generate şi modelate de un pol

economic suburban (satul Balta-Albă în raport cu Uzinele Malaxa, Întreprinderea

Optică Română şi Fabricile de cărămidă Titan şi Flachs).

Structura zonelor rezidenţiale între 1950-1989

Bucureştiul după cel de-al doilea război mondial intră într-o etapă de

schimbare rapidă guvernată de politica „prin noi înşine” (Suditu B., 2006) ce imprimă

noua dinamică în modul de organizare, proiectare şi aplicare a noilor viziuni

urbanistice.

Se conturează ideea unui nou oraş, dorindu-se o ruptură faţă de cel vechi, dar

şi mai mult o renegare a sa, deşi în prima fază noul oraş sub aspect funcţional

operează cu elementele celui tradiţional. Se renunţă la planificarea anterioară

tradiţională de tipul parcelelor de locuinţe unifamiliale în favoarea unei politici

globaliste de planificare şi sistematizare a spaţiului urban. Eliminarea diferenţelor

dintre periferie şi centrul oraşului cât şi trecerea de la locuinţele unifamiliale la cele

plurifamiliare ce sunt plasate sub semnul maximei eficienţe economice, generându-se

o uniformizare spaţială cât şi o standardizare a proiectării de locuinţe, sunt noile

deziderate ale politici urbane împrumutate din vest.

Apar modificări atât în cadrul peisajului urban cât şi în organizarea socială

colectivă (modificări la nivelul comunităţilor urbane). Este redus aportul

comunităţilor la organizarea şi planificarea spaţiului urban, excluzându-se amprenta

comunităţii asupra spaţiului rezidenţial în care urmează să locuiască.

În prima etapă preocuparea statului în grija căruia se află acum proiectarea şi

gestionarea spaţiilor locative, erau îndreptate atât către locuinţele individuale cât şi

către ansamblurile de locuinţe colective de înălţime mică, acestea reprezentând o

continuitate a tipurilor de locuinţă.

Astfel de elemente de tranziţie de la tipul tradiţional de locuinţe spre cel

colectiv de tip bloc se poate observa şi în cazul cartierului Balta Albă-Titan, ca de

exemplu Parcelarea Muncii şi Colonia muncitorească Mihai Bravu-Baba Novac.

Parcelarea Muncii este situată în zona Pieţii Hurmuzachi şi este formată din

două compartimente construite între anii 1953-1955; acestea au fost realizate


92

printr-un program social adaptat persoanelor defavorizate din cadrul noii clase

muncitoare. Locuinţele unifamiliale formate din apartamente cu una şi două camere

sunt grupate prin asociere pe orizontală pe două (înşiruite) sau trei laturi (tip covor).

Colonia muncitorească Mihai Bravu-Baba Novac face trecerea de la

planificarea ţesutului urban tradiţional la ansamblurile rezidenţiale ample. Realizat în

perioada 1954-1956 de către arhitectul Tiberiu Niga, ansamblul este format din mici

blocuri de P+1 şi P+2 grupate înşiruit sau cuplate în cinci tipuri de blocuri. Stilul

arhitectural ce aparţine unui spirit deopotrivă modern şi totodată arhaizant, pentru că

arhaicul este redescoperit ca o posibilă undă a modernismului sunt atribute ce

plasează şi astăzi acest ansamblu în rândul abordărilor excepţionale realizate în

perioada planificării socialiste.

Treptat spaţiul rezidenţial se modifică urmărind tendinţele insuflate de

politicile urbane şi de sistematizare provenite de la răsărit. Aceste tendinţe ale

realismului socialist sunt reprezentate, în plan urbanistic şi arhitectural, de cvartal, un

fel de insulă urbană în care locuinţele colective mici şi mijlocii sunt organizate în

jurul unui sistem de curţi interioare asemănătoare în multe privinţe cu Hoff-urile

vieneze sau pariziene (Zahariade 2003) şi de aliniamentele stradale care sunt

recomandate pentru construcţia locuinţelor urbane. Din această categorie face parte şi

cvartalul Muncii amplasat pe B-dul Basarabia. Ansamblul realizat în perioada 1954-

1958, cuprinde 296 apartamente situate în 11 blocuri grupate în forma unui front

continuu, având între P+3 şi P+6 niveluri. Deşi locuinţele sunt individuale, utilizate

de clasa socială cu venituri moderate, cvartalul nu reprezintă o ruptură faţă de formele

şi materialele urbane tradiţionale, scara lor redusă, arhitectura lor (cu o ornamentare

moderată), execuţia lor atentă (materialele folosite nu sunt cele mai ieftine) face ca

aceste locuinţe să fie şi astăzi apreciate, în ciuda suprafeţelor reduse ale

apartamentelor.

Odată cu schimbarea viziunii asupra spaţiului urban şi a locuinţei ce avea loc

la Moscova în anul 1958, clasa politică şi apoi arhitecţii vibrează cu noile viziuni

khrushchev-iste (Zahariade 2003).

Critica adusă abordării staliniste, ce devenea din ce în ce mai vehementă, dar

şi motivarea aspectelor economice ale deficitului de locuinţe existent a dus la

aplicarea noilor viziuni arhitecturale ce nu puneau accent decât pe eficientizarea

noilor tehnici de construcţie, de industrializarea construcţiei şi de prefabricare.

Aceasta este perioada de naştere a marilor ansambluri rezidenţiale generate

de un amplu proces de industrializare, cât şi de creşterea artificială a polilor de

atracţie prin migrarea din spaţiul rural a populaţiei. Această creştere este generată de

dorinţa clasei politice de a urma modelul sovietic. Toate acestea se exprimă printr-o

mărire a numărului de locuitori şi o creştere a fondului locativ, care intrase într-o

criză în perioada anilor `60-`70.

De aici înainte se va pune accent pe clădirea de apartamente tipizată ce era

convenabilă pentru noua retorică politică a egalităţii între oamenii, care au un stil de


93

viaţă standardizat. Clasa politică este promotoarea modului restricţionist al

planificării locuinţelor având înţelegerea ideologică de bază a “economiei şi

eficienţei”.

Încă o dată „iluminarea teoretică” vine de la Moscova şi are la bază „teoria

vecinătăţii” a lui Clarence Perry ce este transformată în „teoria ştiinţifică a

microraionului”. Microraionul este baza ansamblului complex urban, o nouă unitate

structurală urbană (Derer 1985).

Urbaniştii au împărţit oraşul în structuri complexe ierarhizate (sectoare-

cartiere-microraioane-grupe de locuit) care au impus repartiţia datoriilor socio-

culturale cu precădere după criterii geometrice, (Derer P., 1985) minimalizând

ponderea aspectelor sociale.

Terenul naţionalizat a reprezentat un avantaj ce a dus la desfăşurarea unui

peisaj urban amplu, caracteristică mai rar întâlnită în alte ţări occidentale, în care

proprietatea privată asupra teritoriului constituia o constrângere.

În perioada anilor ‘60 a început procesul de realizare a marelui ansamblu

rezidenţial Balta Albă-Titan. Acesta a fost proiectat iniţial cu şase cartiere ce aveau o

suprafaţă cuprinsă între 80-150 ha şi 12 microraioane, fiecare cu 20-40 ha, suprafaţa

totală a cartierului fiind de aproximativ 590 ha. Acest ansamblu era prevăzut cu dotări

tehnico-edilitare şi de servicii distribuite geometric în spaţiu, având un centru

polarizator reprezentat de aşa numitul centru orăşenesc, în cazul de faţă acesta s-a

realizat parţial, fiind reprezentat de magazinul „Titan”.

Proiectul s-a desfăşurat sub conducerea arhitecţilor N. Kepes, N. Porumbescu

şi S. Bercovici. În perioada 1960-1964 a fost realizată o bună parte din unităţile

locative şi microraioanele proiectate. Dintre acestea pot fi amintite: ansamblul Balta-

Albă – Institutul de Inframicrobiologie, Ansamblul Balta-Albă-centru şi Ansamblul

Balta-Albă Est. Toate aceste ansambluri se află în partea de nord a cartierului, între

B-dul Basarabia şi str. Baba-Novac, str. C. Brâncuşi. O caracteristică a distribuţiei în

cadrul ţesutului urban din această parte a habitatului, a locuinţelor plurifamiliare o

reprezintă dispunerea blocurilor perpendicular pe arterele principale de acces, cât şi

grupate în funcţie de nivelurile clădirilor.

Marele habitat urban s-a realizat prin demolarea parţială a zonelor

rezidenţiale existente, dar şi prin ocuparea terenurilor libere aflate în jurul celor

construite. Procesul de implementare a noului ţesut urban a fost unul de lungă durată,

derulat pe mai multe etape, demolările realizându-se treptat în funcţie de intervenţiile

ulterioare de îndesire. Naţionalizarea, care a fost un proces nelipsit în partea centrală a

oraşului, în cazul zonelor rezidenţiale aflate la periferie, a avut un alt caracter, aceasta

nereprezentând un interes imediat, fiind exclusă din acest proces. Din contră, acest

spaţiu a fost ocrotit fiind la un moment dat agreat de administraţia locală, cât şi de

puterea centrală. Această excepţie se datorează şi identificării acestor zone cu marile

mase muncitoare, ce au căpătat o atenţie deosebită din partea statului după anul 1947.

Astfel aceste areale s-au dezvoltat prin resursele proprii, reprezentând proprietatea

94


privată în raport cu regimul comunist de stat.

Perioada anilor `70 aduce schimbări în organizarea zonelor rezidenţiale. Se

implementează ideea unei mai mari utilizări economice a teritoriului prin creşterea

densităţii construcţiilor. Ansamblul rezidenţal suferă îndesiri sucesive de locuinţe în

detrimentul spaţiilor rezervate pentru echipamentul urban încă nerealizat. La nivelul

cartierului analizat aceste îndesiri se pot observa în cazul zonelor rezidenţiale

realizate până la acel moment (mai ales la vest de B-dul N. Grigorescu). Proiectul

iniţial al acestui ansamblu a fost schimbat pentru a satisface noile cerinţe locative,

astfel mare parte din programul realizat pentru zona aflată la est de B-dul N.

Grigorescu a fost modificat, sporind densitatea clădirilor, dar şi uniformizând tipurile

de blocuri. Noile deziderate sunt aplicate prin ideea autohtonă a incintelor de locuinţe,

rezultând un spaţiu urban mai deprimant şi monoton decât microraionul.

În anul 1974 în cadrul acestui ansamblu erau realizate 55.000 de apartamente

pentru ca în anul anul 1983 numărul de apartamente realizate în ansamblul Balta Albă

-Titan să ajungă la 90.000. Această suplimentare a numărului de apartamente nu a

inclus şi o creştere a calităţii spaţiului rezidenţial sau al confortului oferit de acesta.

Schimbări apărute după 1990 în cadrul structurii rezidenţiale

Cele mai multe schimbări în aspectul general al acestui spaţiu s-au produs în

perioada anilor 1950-1989, când spaţiul periferic al cartierului de până atunci, prin

realizarea de multiple ansambluri de locuinţe colective şi-a schimbat structura

ţesutului urban cât şi structura socială.

Schimbările majore în cadrul cartierului au avut loc la nivelul locuinţelor

unifamiliale, după 1990, când societatea concurentă împinge valorile pieţii imobiliare,

determinând noi raporturi de forţă în cadrul grupurilor sociale urbane, producând

modificări esenţiale în pattern-ul urban deja existent. Apar dezechilibre la nivelul

habitatului, inegalităţile sunt mai evidente în cadrul aceleiaşi vecinătăţi. Aceste

modificări impuse de valorile pieţei nu se referă numai la modul de remodelare al

spaţiului urban, dar creează şi o remodelare a comunităţilor ce duce la modificări în

comportamentul general.

Modificările în cadrul spaţiului urban sunt vizibile în perimetre restrânse

formate din locuinţe individuale rămase dinainte de 1950. În aceste zone şi nu numai,

au apărut noi imobile ce contrastează prin opulenţă (uneori şi prin kitsch) micile

locuinţe din fostul cartier interbelic. Datorită parcelărilor înguste, noi veniţii au

încercat să achiziţioneze două parcele alăturate, ori au folosit la maximum terenul.

Modificări mai apar şi în cadrul caselor tip din zona Pieţei Endoxiu Hurmuzachi

(fostă Muncii). Micile case au fost modificate sau chiar demolate, iar ca urmare

ansamblul a suferit dezechilibre. Apar vile cu unul sau două etaje ce sufocă micile

case. Lipsit de intervenţia locatarilor nu a rămas nici apreciatul ansamblu Mihai

Bravu-Baba Novac, ce a suferit în ultima perioadă de timp dezechilibre majore la

95


nivelul structurii locative, arhitecturale şi a spaţiilor comune. Apartamentele celor de

la parter sunt „îmbunătăţite” prin extinderea lor în spaţiul verde din dreptul lor, iar

spaţiul rămas neocupat este imediat îngrădit şi confiscat fără a ţine seama nici de

aspectul creat, nici de lege.

Existenţa unor spaţii verzi sau a unor terenuri fără o destinaţie precizată, a

atras atenţia investitorilor imobiliari ce au profitat atât de pe urma retrocedărilor, cât

şi a degradării zonelor industriale din preajmă.

În primă etapă s-au realizat parcelări de 200-300 m2. pe spaţii verzi cum sunt

cele aflate la sud de strada Postăvarului, cele realizate pe locul livezii de nuci,

locuinţele din dreptul parcului „Prisaca Doamnei” şi cele de lângă parcul I.O.R..

Acestea sunt locuinţe tip vilă cu P+1, P+2 niveluri care în unele cazuri sufocă ţesutul

urban existent, generând segregări rezidenţiale la nivelul subsistemului urban din

această parte a oraşului (Fig. 2).

Fig. 2 - Apariţii rezidenţiale şi intervenţiile produse după anul 2000 la nivelul celor

existente (Balta Albă-Titan)

96


0 0,5 km

Reducerea spaţiilor ample, disponibile investitorilor imobiliari a dus la

exploatarea la maxim a celor existente, printr-o dezvoltare pe verticală de data

aceasta. Apar numeroase proiecte rezidenţiale în interiorul unei structuri rigide, deja

sufocată de îndesirile anterioare. Procesul de reconversie a zonelor industriale nu a

ocolit nici acest spaţiu. Pe locul fabricii „Unirea” se va ridica un ansamblu de locuinţe

colective format din 290 de apartamente. La acest proiect se mai adaugă şi alte 9

proiecte, unele dintre ele aflate în stadiu final, aflate atât în cadrul marelui habitat, cât

şi imediat în apropierea sa, reprezentând o continuitate a habitatului locativ colectiv.

Dintre aceste proiecte se remarcă ansamblurile: „Răsărit de soare” ce va avea 988 de

apartamente, cu nimic mai deosebite faţă de cele realizate pâna în 1990; „Citadella

Titan” un ansamblu desfaşurat pe 7.800m2. ce se va finaliza în 2010.

Terenurile „libere” aflate în jurul marilor artere de circulaţie sunt „vânate” de

investitorii ce profită de imaginea pozitivă pe care a început s-o aibă acest cartier.

Structura rezidenţială complexă este dată de varietatea tipurilor de locuinţe ce

se regăsesc în acest cartier.

Desigur, predominant este şi va ramâne tipul de locuinţe plurifamiliale ce este

în extindere.

Concluzii

Omogenitatea tipică marilor habitate urbane este fragmentată în acest caz de

existenţa zonelor rezidenţiale cu antecedenţă rurală, ce se află în continuă

transformare, cât şi de noile areale construite de factură colectivă sau unifamilială.

Tranziţia prin care trece acest spaţiu amplifică caracterul de mozaic

rezidenţial nou apărut.

Noile areale rezidenţiale, cu timpul, vor deveni nuclee de stabilitate

rezidenţială într-o zonă de tranzit locativ a diferitelor tipuri de clase sociale.

* * *




umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

DERER P. (1985), Locuirea Urbanǎ, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

GIURESCU C. C. (1979), Istoria Bucureştilor, Edit. pentru Literatură,

Bucureşti.


97

IANOŞ I. (2004), Dinamica urbană. Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban

românesc, Edit. Tehnică, Bucureşti.

MANOLIU N. (1941), Satul Balta-Albǎ, manuscris, Muzeul de Istorie şi Artǎ

al Municipiului Bucureşti.

MIHĂILESCU V. (2003), Evoluţia geograficǎ a unui oraş-Bucureşti, Edit.

Paideia, Bucureşti.

NICOLAE I. (2002), Suburbanismul ca fenomen geografic în România, Edit.

Meronia, Bucureşti.

SUDITU B.A. (2006), Mobilitatea rezidenţială a populaţiei Municipiului

Bucureşti, Teză de doctorat, Bucureşti.

ZAHARIADE Ana Maria (2003), Dacia 1300: my generation, Edit. Simetria,

Bucureşti.

* * * 1964), Locuinţa Urbanǎ, 1961-1964, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.








98

LIMITELE SUBCARPAŢILOR DINTRE PRAHOVA ŞI

TELEAJEN

Marinel Ioan CRISTUŢIU

THE SUBCARPATHIANS’ LIMITS BETWEEN PRAHOVA AND

TELEAJEN RIVERS.The study of the limits for a physical-geographical unit is

a very important and complex issue. It is quite difficult to fix, on certain parts,

the Subcarpathians limits between Prahova and Teleajen rivers, only based on

geomorphologic issues. Thus, in the southern part of this area, the altitude of

the Ploieşti plain is about 400 m, this level being unnatural in respect of a plain.

In the northern part of the area, the passing to Carpathians is assured by a

transitional zone, having intermediate characteristics between hills and

mountains. Considering the usage rate of the ground as decisive criterion for

establishing the limits of the area, this leads to the change of the specified limits

in the course of time, depending on the anthropic pressure.

Cuvinte cheie: limite, regionare, interferenţă, Prahova, Teleajen, Subcarpaţi,

Carpaţi

Stabilirea limitelor unei unităţi fizico-geografice este prima operaţiune atât

cronologic cât şi ca importanţă în realizarea unui studiu geomorfologic. Pentru

stabilirea acestora criteriile folosite depăşesc simplele aspecte geomorfologice. La fel

de semnificative ca şi altitudinea, gradul de fragmentare, panta, dar şi în corelaţie cu

acestea sunt structura, litologia, vegetaţia, densitatea populaţiei, modul de utilizare a

terenurilor.

Cel puţin ultimele trei se modifică rapid în prezent, de aceea unele limite sunt

dinamice chiar la scara vieţii umane, în opoziţie cu limitele datorate aproape in

exclusivitate geologiei, geomorfologiei sau hidrologiei, care au o dinamică mult mai

lentă.

Limita cu Câmpia Română

În partea sud-vestică a unităţii, Prahova a format o întinsă deltă la vărsarea în

Lacul Getic. Altitudinea conului de dejecţie scade lent spre sud, cu o pantă de circa

8‰ fără rupturi vizibile de pantă. La Băneşti altitudinea este de 400 m, iar la ieşirea

din localitatea Floreşti este de 300 m. Despre această porţiune, Vintilă Mihăilescu

99


scria: „Pentru geologi – pe drept cuvânt – bazinul Ploieştilor este o falsă câmpie,

deoarece cutele precarpatice se găsesc, evident, foarte aproape de suprafaţă, sub

depozitele agestrului complex al Prahovei şi Teleajenului. Geografii însă nu pot şi nu

trebuie să ezite, deoarece, în speţă, acest ansamblu sau complex teritorial prezintă

toate caracterele unei câmpii: altitudine absolută variind în jurul valorii de 200 m,

văi puţin adâncite în vastul agestru de pietrişuri; câmpuri, întinse, netede, acoperite

cu cereale şi pometuri etc. Fără îndoială este vorba despre o câmpie subcolinară,

dezvoltată pe o zonă cutată în ridicare, dar aceste particularităţi specifice, care

trebuie să fie cunoscute şi semnalate pentru interesul lor ştiinţific şi practic, nu ar

justifica repartizarea regiunii – după un singur criteriu – la altă formă de relief

mare, respectiv la altă unitate geografică principală, decât câmpia”. Într-adevăr,

încadrarea întregului bazin al Ploieştilor la unitatea subcarpatică este nejustificată.

Problema apare însă la nord de Floreşti. Altitudinal, încadrarea la Câmpia Română a

întregii zonei nu este justificată. Ce se poate spune însă despre modul de utilizare a

terenurilor? Într-adevăr, majoritatea terenurilor sunt cultivate cu cereale, dar acelaşi

lucru este valabil şi pentru cea mai mare parte din Depresiunea Mislea, situată la nord

de dealurile Boldeştilor. În lucrări mai vechi (Popp 1936), aceasta este inclusă la

Câmpia Română, dealurile din sud rămânând ca simple mameloane.

Fig 1 - Contactul Subcarpaţilor cu câmpia între Băicoi şi Floreşti

Pe Harta Regionării Geomorfologice limita este destul de largă, fiind trasată

Marinel Ioan CRISTUŢIU - Limitele Subcarpaţilor dintre Prahova şi Teleajen

100

pe la est de localitate Băicoi, apoi aproximativ în linie dreaptă spre Câmpina,

incluzând o parte din Podul Urletei.

În opinia noastră, pe această porţiune, limita poate fi trasată începând de la

confluenţa dintre Prahova şi Doftana de la Băneşti, apoi spre localitatea Urleta, pe

marginea terasei Băicoi, în continuare spre sud-est, la est de DN1, intersectând

perpendicular curbele de nivel, până la vest de Băicoi. Argumentele sunt legate pe de

o parte de includerea firească a Podului Urletei la Depresiunea Mislea, faţă de care nu

există nicio limită naturală, pe de altă parte de includerea terasei inferioare a Prahovei

(Câmpina) la Câmpia Română, cu care se continuă la sud de Floreşti.

În continuare limita se direcţionează spre est, iar altitudinea scade în mod

continuu. Structura Ţintea – Băicoi este inclusă firesc la Subcarpaţi. Limita

altitudinală este de 250 m, incluzând şi agestrele formate la schimbarea de pantă.

Contactul coboară apoi spre sud, pe la vest de dealul Păuleşti. Pe Teleajen,

datorită scufundării câmpiei şi puternicei eroziuni altitudinea este de doar 180 m.

Limita nordică

Problema limitei dintre Carpaţi şi Subcarpaţi a fost pusă în numeroase rânduri

pentru sectorul dintre Dâmboviţa şi Buzău, dar cele mai mari probleme au fost

ridicate în sectorul Prahova – Teleajen. Aceasta pentru că direcţia generală a cutelor

este Nord-Est – Sud-Vest, altitudinile scad de la nord spre sud, iar multe râuri au

cursurile orientate pe direcţia Nord-Vest – Sud-Est, în multe cazuri pe linii de falie.

Din punct de vedere stratigrafic, în est, Prahova taie strate de vârstă cretacic

inferior – barremian-apţian (la sud de Comarnic) şi chiar tithonian – barremiene spre

Posada, în timp ce în vest, pe Teleajen, la Măneciu-Ungureni vârsta rocilor nu

coboară sub Eocen.

Cel mai important aspect ce atrage atenţia este şirul de depresiuni situat la

altitudini de 500-600 metri, ce constituie un important reper geografic. La nord de

aceste depresiuni peisajul este montan, cu văi înguste, pante mari, interfluvii ascuţite.

Şi mai important este faptul că utilizarea terenurilor este pastoral-silvică, iar aşezările

permanente sunt rare şi mici (Lutu Roşu, Băjenari). La sud apar interfluvii netede,

văile se lărgesc, apar terasele, satele sunt mari, iar presiunea antropică este pusă în

evidenţă de terenurile agricole – mai ales cultivate cu pomi fructiferi, dar chiar şi cu

legume şi cereale pe podurile joase ale teraselor.

Din nou însă, apar probleme la analiza de detaliu a limitei, asta pentru că,

între depresiuni interfluviile coboară (cu o pantă destul de mare, de peste 5°) până la

circa 900-1000 metri altitudine, unde apare o suprafaţă aproape netedă, cu

caracteristici de tranziţie între munte şi dealuri.

Aceste caracteristici i-au făcut pe geografii care au studiat regiunea, să

vorbească despre o zonă de interferenţă carpato-subcarpatică - V. Mihăilescu (1966),

Gh. Niculescu (1971), I. Mac (1973), în timp ce M. Ielenicz (1982) denumea această


101

zonă – Munceii Vărbilăului. Fireşte că o asemenea caracterizare este cea mai

apropiată de caracteristicile geografice ale aceste porţiuni, pentru că în natură de cele

Fig 2 - Contactul Carpaţi - Subcarpaţi la nord de Slănic-Prahova

mai multe ori nu există distincţii nete între unităţile majore de relief, delimitarea

acestora fiind, de multe ori, un act artificial. Atunci când însă apare obligatorie

încadrarea acestei zone de interferenţă fie la Carpaţi, fie la Subcarpaţi, trebuie găsite,

aşa cum scriam mai sus, argumente convingătoare. Mai întâi se pot aprecia aspectele

morfometrice. Altitudinea ar putea justifica încadrarea la unităţile de deal: Barbeş –

1012, Măciuca – 901, Plaiul Şerban Vodă – 1097, Plaiul Ursului – 1162, pantele

reduse ale interfluviilor (sub 5°) la fel, energia de relief însă este destul de mare –

circa 500 metri. Însă dacă luăm în consideraţie criterii mai complexe, cel puţin o parte

din zona de interferenţă trebuie considerată ca având „afinităţi carpatice” – Gh.

Niculescu (1971) şi să fie încadrată la Carpaţi.

Astfel, Gh. Niculescu remarca: „pădurile ce acoperă treapta fac corp comun

cu pădurile din Carpaţi, localităţile se dispun spre sud, văile se lărgesc, apar primele

forme de acumulare pleistocenă”. O parte importantă a acestor observaţii sunt de

geografie economică şi umană. Chiar localnicii consideră zona respectivă ca fiind

montană, dovadă fiind toponimia: interfluviile netede se numesc „plaiuri”, ca în zona

de munte şi nu „poduri”, ca mai la sud.

Însă limita trasată în acest mod, pe baza modului de utilizare a terenurilor,

este o limită dinamică. Defrişarea a numeroşi versanţi, extinderea aşezărilor – mai


102

ales prin cabane şi pensiuni turistice spre nord, modernizarea căilor de acces, face ca

presiunea antropică să crească şi să împingă limita spre munte. Este foarte posibil ca

peste 20-30 de ani, întreaga zonă de interfenţă să poată fi încadrată Subcarpaţilor.

Fig. 3 - Zona de interferenţă carpato-subcarpatică (după Gh. Niculescu, 1971).

1. Zona de interferenţă: a, cu afinităţi carpatice; b, cu afinităţi subcarpatice; c,

depresiuni subcarpatice; 2. limita între Carpaţi şi Subcarpaţi; 3. flişul cretacic şi

paleogen; 4. formaţiuni miocene şi mio-pliocene.

Fig. 4 - Limita dintre Carpaţi şi Subcarpaţi între Prahova şi Teleajen


103

Deocamdată însă, limita începe la Comarnic spre Secăria, apoi pe Valea

Secăriei pâna la Doftana (astfel se include şi Vârful Frumos - 1034 m la Subcarpaţi),

se ocoleşte pe la sud Muntele Netrebnicul, pe la nord localitatea Pietriceaua urmând

aproximativ izohipsa de 700m până la Bertea, de aici spre Scurteşti pe curba de 600

m altitudine, pe la nord de Slănic tot la 600 m, apoi altitudinea creşte uşor spre

Schiuleşti şi de aici spre Măneciu Ungureni – curba de 700 m altitudine (Fig. 4).

BIBLIOGRAFIE

IELENICZ M., PĂTRU Ileana Georgeta, CLIUS Mioara (2005), Subcarpaţii

României, Edit. Universitară, Bucureşti.

IELENICZ M. (1982), Munţii Grohotiş, caracterizare geomorfologică, AUB,

XXXI, Bucureşti.

LUCHIAN N. (1995), Consideraţii geomorfologice în zona de contact

Subcarpaţi – câmpie, între râurile Prahova şi Teleajen, Geographica Timisiensis, IV.

MAC I. (1973), Tipuri structurale şi morfologice de interferenţă carpato-

subcarpatică din România, SUBB-G, 1, Cluj.

MIHĂILESCU V. (1966), Dealurile şi câmpiile României, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti.

NICULESCU GH. (1965), Reconstituirea unui piemont cuaternar în

Subcarpaţii Teleajenului, SCGGG-G, XII, 2.

NICULESCU GH. (1971), Consideraţii asupra zonei de interferenţă carpato-

subcarpatice în Muntenia, SCGGG-G, XVIII, 2.

POPP N. (1936), Caracterizarea reţelei hidrografice a Subcarpaţilor

Teleajenului, MHGA, VIII, 4, Bucureşti.

POPP N. (1971), Caracterizare geomorfologică şi regionarea Subcarpaţilor

Teleajenului. Lucr. Şt. Inst. Ped. Oradea, seria Geografie, Oradea.







104


TOPONIMIA MINORĂ RELATIVĂ LA ACTIVITĂŢILE

AGRICOLE DIN MUSCELELE ARGEŞULUI

Mihaela AVRAM

THE MINOR RELATIVE TOPONYMY TO AGRICULTURAL WORKS IN

“MUSCELELE ARGEŞULUI” REGION. Situated between the Topolog and

Dâmboviţa river valleys, at the feet of the Făgăraş Mountains, these hills have

provided shelter and resources for human existence since ancient times. As a

result they carry along, layer over layer the marks of the communities’ efforts to

adapt to the natural environment, expressed in the minor toponymy. The name

of places which refers to the activities of producing the food, they group

together around the works of preparing the land for the plough lands, hay fields

and pastures, for the cultivation of cereals, textile plants, fruit trees and vine,

for the breeding and bee culture. The toponymes which express deforestations

show the techniques of removing the forest and suggest the resulted landscape.

The abandonment of a land, its resumption in the culture, the agricultural

specialization of the land are, also, recorded by the toponymy. The agricultural

activities, disappeared nowadays from the inhabitants’ preoccupations are

written down too. Old words are included in the name of places.

Cuvinte cheie: curătură, ţarină, toponimie pomicolă, cânepişte, stupină, Muscelele Argeşului

Ca pretutindeni, în Muscelele Argeşului, nevoile vieţii şi resursele variate

oferite de cadrul natural au determinat pe locuitori să practice ocupaţii diverse,

predominante fiind, pentru o lungă perioadă de timp, cultivarea plantelor şi creşterea

animalelor. Acestea s-au împletit, captând în egală măsură energia locuitorilor în

cadrul unei economii naturale şi abia mai târziu au apărut specializări ale ocupaţiilor

ţărăneşti – ciobănia, prelucrarea lemnului şi a pietrei, a metalelor, cărăuşia.

Toponimia minoră a satelor, relativă la activităţile de producere a hranei, se

grupează în jurul acţiunilor de pregătire a suprafeţelor de teren pentru arături, fâneţe

şi păşuni, pentru cultivarea ogoarelor cu cereale, cu plante textile, cu pomi fructiferi şi

viţă de vie, pentru creşterea animalelor şi albinărit.

Pregătirea suprafeţelor pentru culturi agricole. Curăturile

Curătura sau terenul defrişat (curat) a fost primul pas în demersul de luare în

105


cultură a spaţiului. În faza stăpânirii în devălmăşie a pământului, apelor şi pădurilor,

defrişarea sau lăzuirea a asigurat expansiunea vetrelor de sat. Acţiunea se desfăşura

după principiul cât pământ desţeleneşti, tot atâta stăpâneşti prin înlăturarea vegetaţiei

arborescente în păduri considerate ale nimănui. Mai târziu, potrivit unei legi nescrise,

stăpânul moşiei era dator să dea ţăranilor lipsiţi de pământ teren defrişat de ei sau

moştenit de la înaintaşii lor care se numea curătură1). Prin urmare, curăturile ca

realitate geografică şi ca toponim, sunt frecvente în spaţiul muscelelor acoperit în

mod natural cu pădure. Defrişarea se executa prin tăierea copacilor cu toporul, urmată

de extragerea rădăcinilor, prin incendiere sau prin îndepărtarea scoarţei de pe

trunchiuri (secare). Tehnica de obţinere a curăturii era reţinută de numele locului spre

a-l distinge de un altul unde defrişarea se realizase în alt mod. Astfel, numai în hotarul

comunei Corbeni întâlnim topicele Runc, Tăietură, Curătură, Arsuri, Secături, Laz.

Un sinonim al acestora, în muscele este priseacă. Sinonimia nu este perfectă întrucât

sensul apelativelor indică mai mult sau mai puţin scopul în care s-a făcut defrişarea.

Astfel, curătura şi curăţătura arată că defrişarea s-a făcut pentru a lăsa locul curat,

disponibil pentru utilizare agricolă. Termenul laz este definit de DEX (1975, Editura

Academiei) ca regionalism cu sensul de teren de curând despădurit, transformat în loc

arabil sau în păşune.

Microtoponimele În Tăiere, Tăietura Mare, Tăietura Mică, În Tăietură indică

doar acţiunea de îndepărtare a pădurii cu toporul sau fierăstrăul fără sugerarea

scopului principal. Acesta poate fi în acest caz valorificarea lemnului. Arsuri,

Pojorâta, Pârlituri arată că în locul denominat s-a produs un incendiu fără a se

specifica dacă acesta a fost accidental sau intenţionat. În cazul pădurii Pârlitura din

Berevoieşti însă, se ştie că aceasta s-a aprins de la un fulger în timpul unei furtuni.

Secătura, Secături, Seci, Seciuri sunt microtoponime care vorbesc despre cojirea

copacilor urmată de uscare pentru a se evita lăstărirea abundentă.

Defrişarea produce terenuri pentru activităţile agricole, dar şi un peisaj nou

redat de toponimele Pleş, Pleşcior, Pleaşă, Golăşel, Goişa, Goişu, Goiştea, Goliştea.

Curatu şi Goişu sunt numiri mai vechi ale Culmii Tămaş (1104m) de pe interfluviul

Argeş – Vâlsan. Goiştea sau Goliştea a fost o poiană în pădure de la care ar proveni

numele localităţii Schitu – Goleşti, pe Râul Târgului. Îndepărtarea incompletă a

copacilor în faza de numire a locului se observă în toponimele Buştenet (Brădet),

Coasta Tulpinii de Stejar (Urecheşti), Valea Ciungetului (Berevoieşti). Informaţii

despre defrişări aduc şi hidronimele Valea Runcului (Arefu, Bucşeneşti), Valea

Secăturii (Albeştii de Muscel), Pârâul Curăturilor (Urecheşti), Valea Lazului

(Cărpeniş), Valea Pleşciorului (Godeni). Drumurile Laz în Albeştii de Muscel, Lazi în

Godeni şi Faţa Lazului în Nucşoara, situate la marginea satelor, conduc spre suprafeţe

cu păşuni, iar drumurile numite Pleaşa şi Ceair traversează suprafeţe cu utilizare

pastorală din moşia satului Cepari.

Mihaela AVRAM - Toponimia relativă minoră la activiăţile agricole...

106

1) Corfus I. (1969), Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a secolului al XIX

-lea, Edit. Academiei, Bucureşti, p. 124.

Practicarea culturilor pe suprafeţe pregătite anterior în acest scop este pusă în

evidenţă de gruparea unor microtoponime aşa cum se constată în Stoeneşti, pe Valea

Dâmboviţei, unde întâlnim punctul Răzoare pe coasta Priseaca şi punctele Ogrăzi şi

Porumbişti în Runcu.

Termeni specifici practicării culturilor agricole

Ţarina este un termen sinonim cu ogorul, arătura, câmpul cultivat, dar şi cu

moşia satului (pământul arabil, păşunea, pădurea). Se mai întâlnesc în prezent, deşi

mai rar, toponime care amintesc locul de intrare în ţarină, cum sunt La Poartă în

Vale, la intrarea în satul Cândeşti în apropierea căruia se găseşte vatra veche, părăsită,

numită Silişte. Alte asemenea exemple sunt La Poarta Veche în Bucşeneşti şi Poarta

Mică în Cicăneşti. Ţarinile sunt amplasate la altitudini diferite, de pe terasele râurilor

până la partea superioară a interfluviilor. Locurile cu arături mai sunt numite Poduri

şi Podişoare. În Lereşti Ţarina situată pe terasa stângă a Râului Târgului este azi

acoperită cu case. Dealul Ţarina în Corbi are 900 m, iar în Brădet şi în Albeştii de

Muscel ţarinile sunt semnalate de oronimele Vârful Ţărinii şi Vârful Ţărnii (Fig.1).

Fig. 1 - Răspândirea toponimelor relative la culturile agricole din

Muscelele Argeşului


107

Spre ţarini se îndreaptă drumuri şi poteci. Drumul Ţarinii în Lăzăreşti şi Strada

Ţarinii în Lereşti sugerează dinamica vieţii rurale de odinioară.

Ariile erau locurile pe care se treierau cerealele. Toponimele care precizează

aceste locuri se găsesc în apropierea ţarinilor, a spaţiilor de depozitare (gropi, pătule),

pe înălţimi unde curenţii de aer favorizau această activitate. Asemenea condiţii

existau În Deal la Arie în Oeşti, în Arie în Piatra, sat de interfluviu în Stoeneşti, În

Vârf la Arie, lângă locul La Pătul în Măţău (Fig.1).

Până în secolul al XVI-lea un ogor era cultivat mai mulţi ani în şir până la

epuizarea fertilităţii, după care terenul era lăsat câţiva ani să se odihnească. Aceste

suprafeţe se numeau ţelină şi pârloagă: Pârloagele în Stăneşti, Dealul Pârloagelor în

Oeşti, Pârloage în Berevoieşti, Pârloagele în Arefu, La Mirişti în Godeni (Fig.1).

Reluarea terenului în cultură aducea cu sine alt apelativ, prosia. Prosia înseamnă ogor

arat şi semănat pentru prima dată după ce a fost necultivat 2-3 ani. E puţin probabil să

se fi toponimizat acest sens al cuvântului.

Silişte este un toponim frecvent în Muscelele Argeşului. În evul mediu el

definea atât vatra veche a unui sat cât şi terenul cultivat din jurul casei ori al satului.

Deplasarea vetrei unui cătun, deci dobândirea unei noi silişti a făcut necesară

distingerea acesteia de Siliştea Veche unde s-au păstrat urme de locuire până în

secolul al XIX-lea în satul Bărăşti, comuna Cicăneşti.

Din asocierea unor toponime rezultă informaţii cu privire la caracteristicile

spaţiului geografic. Astfel, în cuprinsul satului Oeşti, Poiana Siliştea situată în Piscul

Bun subliniază calitatea terenului pentru arături. Drumul Siliştei, locul numit Siliştea

şi Valea Satului în Berevoieşti conturează aici un spaţiu locuit din vechime.

O formă veche a termenului silişte, jilişte apare într-un document din 2

septembrie 1493 prin care domnitorul Vlad Călugărul întăreşte unor boieri moşii în

muscele2).

Cultivarea cerealelor relevată de toponimie

Cerealele cultivate în aceste dealuri au fost meiul, orzul, secara şi grâul de

primăvară. O altă denumire a meiului era mălai. Ţarinile cultivate ani la rând cu

aceste cereale se numeau meişte, mălăişte, secărişte. Aceşti termeni s-au toponimizat

în timp arătând specializarea agricolă a terenurilor: Mălăioru, loc în Mioarele, Dealul

Mălăiştea în Muşăteşti, La Mălaia în Bârseştii de Jos, Mălăişte în Sălătrucu, Oarze şi

Valea Oarzei în Stoeneşti şi Suslăneşti, Orz în Godeni. O varietate de mei roşu s-a

cultivat în Arefu şi de la această cultură un platou în vatra satului se numeşte Mohor

(Fig.1).

Meiştile mai apar în toponimia acestor locuri sub forma slavă Prosia, proso

însemnând mei în limba bulgară. Ion Moise opinează că la origine a fost, probabil,


108

2) * * * (1966), DRH, B. Ţara Românească, vol. I, Edit. Academiei, Bucureşti,

p.394.

Prosia niva adică lanul cu mei3). Întâlnim acest toponim în satul Valea Îndărăt, Pe

Prosia - azi fâneţe, în Galeş - fâneţea Prosia, în Brăduleţ - locul În Prosie şi cătunul

Prosia în Muşăteşti (Fig.1).

Grâul, despre care se crede azi că nu a fost niciodată cultivat în aceste dealuri,

apare în toponimele Lunca cu Grâu în Nucşoara, Dealul Grâului în Bârseştii de Jos,

Grâurari în Sălătrucu. Remarcăm faptul că două din aceste toponime apar în

vecinătatea munţilor. În Sălătrucu, la poalele masivului Frunţi, toponimele La Pâini şi

La Pătule amintesc de vremurile în care sătenii se refugiau aici sub diferite

ameninţări, îşi adăposteau proviziile şi locuiau până trecea pericolul.

În secolul al XVIII-lea a fost introdusă în muscele cultura porumbului care a

înlocuit treptat celelalte cereale. Mai recent intrat în practica agricolă şi generalizat,

porumbul apare mai rar în toponimie: La Porumbi în Cândeşti, Porumbişti în

Stoeneşti şi Poiana Porumbaru în Valea Sasului (Fig.1). Mult mai numeroase sunt

microtoponimele care semnalează locurile în care au funcţionat mori de apă: La

Moară în Domneşti şi Bughea de Jos, Coasta Morii în Brăduleţ, Oeşti şi Cepari-

Ungureni, Preluca Morii în Sălătrucu, Valea Morii în Nucşoara şi Corbşori, Pârâul

Morii în Corbi şi Berevoieşti. Pe la 1900 în Boteni funcţiona o moară de vânt pe

Mălăişte, deservită de un morar.

Odonimele completează informaţiile referitoare la cultivarea cerealelor:

Drumul la Moară în Albeştii de Argeş, Drumul Morii în Galeş, Uliţa Morii în Schitu-

Goleşti.

O altă cultură practicată în muscele şi din recoltele căreia se percepea dijmă

era cea de mazăre. Ogoarele se numeau măzărişti, aşa cum apar astăzi în

microtoponimie: Măzărişti în Rudeni, Valea Măzărişte în Coceneşti, Măzărişte în

Jugur, Dealul Măzărişti în Cepari-Pământeni, deal pe care se găseşte cătunul

Măzărişti.

Reprezentarea cartografică a acestor toponime evidenţiază o răspândire

relativ uniformă a culturilor agricole în Muscelele Argeşului între Topolog şi

Dâmboviţa. Se observă, de asemenea, o grupare a toponimelor în depresiunile de la

baza muntelui şi mai ales în depresiunile mai dezvoltate de la contactul cu Gruiurile

Argeşului. Sunt lipsite de această categorie de toponime suprafeţele corespunzătoare

interfluviilor Argeş-Topolog şi Argeş-Vâlsan în zona culmilor Tămaş (1104 m) şi

Chiciora (1218 m) cu înălţimi şi fragmentare a reliefului mai mari. Aceeaşi observaţie

este valabilă şi pentru sectorul Muscelelor Plăticăi cuprins între Slănic şi Bratia.

Toponimia pomicolă şi viticolă

Pomicultura a fost pentru zona Argeş-Muscel o activitate de prestigiu, unele

soiuri de prun, măr şi păr avându-şi originea în aceste locuri. Documente vechi pun în

evidenţă faza pomiculturii sălbatice în care pe câmpuri, coaste, poduri creşteau izolat


109

3) Moise I. (1992), Toponimie şi istorie argeşeană. Editura Calende, Piteşti, p. 15.

sau în pâlcuri pomi luaţi drept reper pentru stabilirea hotarelor. În hrisoave,

referitoare la satele actualei comune Mioarele, apar toponimele La Pomi, Piscul

Părului, Muchia Cireşului. Pomii izolaţi sunt şi în prezent luaţi drept reper după cum

rezultă din toponimele La Mărul Pădureţ, poiană în Oeşti, Poiana cu Peri în Galeş,

Poiana cu Cireşu în Robaia, Poiana Mărului în Berevoieşti.

În documente din secolul al XIX-lea sunt menţionate silişti cu pruni şi în

această perioadă s-a constituit o bogată toponimie pomicolă care arată prezenţa

ogrăzilor în numeroase aşezări, soiurile de pomi, amplasamentul livezilor: Dealul

Prunişorilor în Arefu, Muchia Prunilor în Brădet, Faţa cu Peri în Ianculeşti, Dealul

Ogrăzi în Albeştii de Argeş, Valea Ogrăzii în Şuici, Valea Perilor în Cetăţeni – Deal.

Toponimia legată de prun este interesantă pentru că acest pom a fost primul

adus în sădiri, semnalând un aspect al desprinderii de obşte a unor săteni. Folosirea

pometului fiind îndelungată stăpânirea temporară obişnuită în cadrul obştei se

prelungea, terenul devenind astfel ocină ereditară. Aşa că multă vreme s-au păstrat

nume de ogrăzi provenite de la cei care le-au înfiinţat: Prunii Onii şi Prunii Marcului

în Bucşeneşti, Prunii lui Ion Păun în Valea Danului, Prunii Popii în Brădet.

Producerea alcoolului din prune şi transportarea lui ca marfă au sporit densitatea

toponimelor legate de cultivarea prunului. Exemplificăm cu numele de locuri La

Povarnă în Şuici, Uliţa Povernei în Godeni şi Lereşti, Căldarea Popii în Gruiu, Valea

Povernei în Albeştii de Argeş, Căpăţâneni şi Cepari. Valea Buţii în Schitu-Goleşti

curgea printre zăcătorile unei poverne şi construcţiile unui han.

Viţa de vie nu este, în general, asociată cu muscelele de aceea toponime ca

Dealul Viişoara în Cepari, La Via Predii în Valea Danului, Dealul Viei în Valea

Sasului, Viişoara şi Malul Viei în Berevoieşti şi La Vie în Muşăteşti îi surprind pe

locuitorii de astăzi ai acestor sate. Aceste toponime denumesc în prezent terenuri cu

fâneţe. Malul Viei este un nume topic vechi care aminteşte de existenţa, odinioară, a

unei aşezări la poalele Dealului Ciocanu4).

Inul şi cânepa în toponimie

Inul şi cânepa s-au cultivat în unele sate din unitatea la care ne referim până

spre anul 1950. Cânepiştile şi iniştile sunt numeroase punând în evidenţă importanţa

acestor culturi pentru economia rurală. Numele topic Cânepişte se întâlneşte în

Nucşoara, Domneşti, Godeni, Valea Sasului şi Cepari, iar Cânepiş în Berevoieşti.

Locurile în care se topeau cânepa şi inul se numeau topile sau topliţe. Acestea erau

ape stătătoare restrânse ca suprafaţă în care apa se încălzea justificând denumirea de

topliţe. Topliţă este un termen românesc de origine slavă care înseamnă izvor cald.

Întâlnim aceste nume topice în Nucşoara (Topile), în Măneşti (Topili sau Topliţa), în

Cetăţeni-Deal (Topile), În Blaju (La Topile), în Cândeşti (Topile), în Domneşti

110


4) Hera-Bucur I.C., (1996), Monografia comunei Berevoieşti-Muscel, Edit. Tehnică,

Bucureşti, p. 15.

(Strada Topile). În Cepari microtoponimul Coasta lui Meliţă atestă utilizarea

instrumentului de prelucrare a tulpinilor de in şi cânepă şi în această zonă.

Despre răspândirea inului aflăm din numele topice Inuri, loc pe Culmea

Toaca (850m), în Corbi, Poiana Inăriei pe Culmea Tămaş în Bucşeneşti, Coasta

Inului pe Dealul Măţău în Chilii, În Inuri în Cerbureni (Fig.1).

Toponime generate de creşterea animalelor

Diferitele momente ale anului pastoral necesită locuri adecvate în moşia

satului cum sunt fâneţele, păşunea, adăposturile temporare. Apelative vechi sau încă

în uz s-au toponimizat conturând aria de răspândire a unor activităţi, restrângerea şi

chiar dispariţia altora. Menţionăm între aceste apelative suhat, livadă, văcărie, obor,

înţărcătoare, stână.

Toponimia reprezintă şi în acest domeniu de activitate o arhivă care difuzează

continuu reprezentarea generaţiilor anterioare a perimetrului locuit. Cunoaşterea unor

termeni care au intrat în toponimia aşezărilor aduce cu sine înţelegerea modului în

care comunităţile s-au adaptat la mediul natural şi au contribuit la modelarea lui.

Livadă, livade sau livadie însemna în trecut fâneţe. Acest sens al cuvântului

se păstrează în prezent în partea de răsărit a muscelelor. În secolul al XVIII-lea se

tranzacţionau în Măţău livezi de fân cu suprafeţe de până la 3 ha, de 12 oameni de

coasă. În satul Corbeni am obţinut în ancheta de teren definirea unei livezi de fân ca

suprafaţă împrejmuită, îngrijită în mod special, cu productivitate mare. Înţărcătorile

erau locuri în care se înţărcau mieii înainte de plecarea turmelor la munte. Locul

împrejmuit era astfel fertilizat justificând informaţia pe care am primit-o în anchetă.

Livadă şi înţărcătoare au generat toponimele Livada Balii, fâneţe în satul Poduri,

Livadea Mare, La Livadie şi Ţărcătoare în Urecheşti, Ţărcătoare în Slatina,

Înţărcătoare în Bădeni.

Un sinonim al cuvântului păşune este suhat. Termenul este explicat de DEX

(1975) ca păşune pe lângă ape sau pe lângă locuri mocirloase, izlaz, imaş, suhăţie. În

mai multe sate izlazurile se numesc Suhat: în Uleni, Loturi, Poienarii de Muscel şi

Arefu. În Mioarele cu tema suh (uscat) s-au format oronimele Vârful Suharului şi

Suharul Mic. În Corbi Valea Suhat, pe Dealul Glodoasa, are sensul de apă puţin

adâncă în care se adapă vitele. În timpul verii animalele erau ţinute în afara vetrei

satului, pe păşuni, în apropierea pădurilor. Locurile în care au fost amenajate

împrejmuiri şi adăposturi se numesc Oborul de Piatră în Valea Danului, Oborul

Boilor în Bucşeneşti, Poiana Oboarelor în Oeşti, Oboare în Ureheşti, La Oboare în

Robaia, Oborul Oancii în Cândeşti, Oboare în Berevoieşti, Valea Oboarelor în

Bughea de Jos. Din această enumerare se observă o răspândire a toponimului şi deci a

creşterii animalelor în întreg cuprinsul muscelelor. Păşunile pe care vitelele erau

menţinute pe toată durata verii în afara vetrei se numeau văcării, iar laptele era

prelucrat pe loc în căşerii şi de aici transportat spre sate, târguri şi mânăstiri în vase

111


mari de lemn. Exemplificăm cu numele topice Vârful Văcării şi Pârâul Văcării în

Urecheşti, În Văcărie în Tulburea, Văcării în Sălătrucu, Valea Vacii în Robaia,

Căşeria în Căpăţâneni, Căşeria şi Valea Căşeriei în Piatra, sat în Galeş, Căşerie în

Cândeşti, Valea Căşeriei în Rotunda şi Slănic.

Muscelele Argeşului sunt traversate de drumuri străvechi de transhumanţă. În

aceste dealuri s-a practicat şi un păstorit de transhumanţă redusă, cu pendulări între

sat şi munte şi cu organizarea unor stâne în hotarul satelor. În prezent multe din

acestea au rămas doar ca locuri de întâlnire a turmelor pentru plecarea la munte şi un

toponim: Stâna din Mătuşi în Oeşti, Stâna lui Petre Cărărui în Lereşti, La Târle sub

Pădurea Strungi în Albeştii de Muscel, Târlişoare, Târla lui Pecan, Piscul Stânii şi

Faţa Stânii în Urecheşti, Strunga lui Dragomir, Piscul şi Groapa Oilor în Suslăneşti,

Vârful Strungii în Nucşoara, Dealul Bulzu în Sălătrucu, Dealul Brânzarului şi Coasta

Putinii de Brânză în Mioarele.

Pe interfluvii şi pe văi segmente de drumuri ale oilor compun trasee de

transhumanţă: Plaiul Oii în Verneşti, Puntea Oii în Sălătrucu şi Plaiul Oii, culme ce

coboară din Mateiaş până la Cetăţeni şi de acolo spre câmpie.

La marginea pădurilor, în jurul satelor aflăm nume de locuri care arată că în

trecut porcii erau scoşi din sat la jir şi ghindă: La Porcărie în Corbşori, Cocini în

Cicăneşti, Bucşeneşti, Bârseştii de Sus, Valea Sasului şi Cepari, La Purcari în

Cândeşti. Microtoponimia mai oferă informaţii despre creşterea cailor: Malul Calului

în Albeştii de Argeş, Piscul şi Valea Calului în Bughea de Jos, Oborul Iepelor în

Godeni şi despre creşterea bivolilor, animale complet dispărute azi din curţile

locuitorilor muscelelor: Bivolărie în Bucşeneşti şi Bivolării în Cepari. Nu excludem

formarea unor toponime de la numele de persoană Calu.

Microtoponimia pune în evidenţă detalii din practica creşterii animalelor şi

anume adăpostirea separată a unor animale după cum rezultă din numele topice: În

Văcării şi Pe Tauru în Tulburea, Piscul Calului, Valea Calului din Bughea de Jos şi

Oborul Iepelor din satul vecin, Godeni. Gruparea acestor ultime toponime arată că îşi

au originea în ocupaţiile locuitorilor şi nu în antroponimie.

Informaţia toponimică relativă la albinărit

Există în muscele numeroase indicii toponimice referitoare la creşterea

albinelor. În secolele al XVI - XVIII-lea existau aici prisăci formate din mii de stupi

care asigurau dijma domnească în miere şi ceară. Locuri numite Stupină şi Valea

Stupinii se găsesc pe toate văile râurilor care străbat muscelele (Fig. 2). Alte nume

topice care privesc această ocupaţie sunt Poiana Albina, parte a Muntelui Ghiţu în

Căpăţâneni şi Colţul Albinei în Stoeneşti. Un sinonim al stupinei este priseaca sau

prisaca, ochiul de poiană defrişat (prisăcit) pentru amplasarea stupilor împrejmuiţi cu

garduri din pari. Prisăcirea se efectua în păduri pe versanţii însoriţi. Aceste amenajări

sunt amintite de toponimele Poiana cu Pari în Cicăneşti şi La Pari, loc în pădure în

112


Fig. 2 - Răspândirea toponimelor relative la albinărit în Muscelele Argeşului

Cândeşti. Strămoşii stupilor erau confecţionaţi din buturi, trunchiuri de copaci de 0,80

-1m şi se numeau buduroaie sau uleie. Acest ultim termen apare în denumirea Valea

Uleiului, sat în comuna Valea Iaşului. În câteva cazuri locurile în care erau amplasate

stupinele au în apropiere o poiană în care fuseseră confecţionaţi stupii: Poiana Albina

lângă Poiana Buturi în Căpăţâneni, Stupina şi Buturi în Valea Sasului, Valea Stupinei

în Berevoieşti situată în apropierea Văii Buturi din Bughea de Jos. În primul caz

albinăritul este confirmat şi de numele Boştinaru frecvent în satul vecin, Tulburea, de

microtoponimele Stupină, Părul Stupinei şi Pârâul Stupinei din apropiere. În partea

de sud a oraşului Curtea de Argeş, la un kilometru distanţă de Stupina din Valea

Sasului a existat o gongărie (stupină) care a aparţinut în secolul al XIX-lea unui

stupar vestit, Ion Ştefan. De la această ocupaţie familia s-a numit mai târziu

Ştefănescu-Goangă. În Stoeneşti toponimele din această categorie sunt grupate în

Vârful Albinei, Colţul Albinei, Valea Stupinei şi în localitate există numele de familie

Stuparu.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea mierea de

pe Valea Argeşului era colectată de turci sau reprezentanţi ai acestora fapt reflectat în

toponimie. De la nord la sud în apropierea stupinelor apar denumiri formate cu

etnonimul turcu: Stupina şi La Pod la Turcu în Corbeni, Valea Stupinei şi Coasta


113

Turcului în Albeştii de Argeş, Stupini, Valea Uleiului şi Valea Turcită în Valea

Iaşului. Pe Valea Topologului în satul Bârseştii de Sus, pe malul drept al râului, se

află locul Stupină, iar pe malul stâng locuiesc membrii unei familii considerate

descendentă din turci. Pe Valea Vâlsanului, la Muşăteşti situaţia se repetă: pe Dealul

Galeşului se găseşte Stupina, iar pe valea Robaia, în apropiere, un loc se numeşte

Poiana Turcului. La sud de satul Corbi, de o parte şi de alta a Râului Doamnei, apar

numele topice La Stupină şi La Turcu. Punctul La Turcu se găseşte în zona care se

mai numeşte La Trestie. În aceste ultime localităţi Turcu nu există ca nume sau

supranume. O informaţie suplimentară cu privire la apariţia toponimelor referitoare la

albinărit aduce primul exemplu. În Corbeni în apropierea locului Stupina curge Valea

Butia. Local s-a transmis informaţia că mierea era colectată în butii aşezate lângă

această vale şi astfel transportată în sat. Aici era păstrată o vreme într-un depozit

administrat de turci, aflat lângă un pod. De aici numele locului şi al proprietarilor de

mai târziu, Turcu.

Analiza răspândirii teritoriale a numelor topice care se referă la îngrijirea

albinelor aşa cum apare în figura 2 denotă o preferinţă pentru această practică a

locuitorilor din jumătatea vestică a Muscelelor Argeşului şi în general o bună

reprezentare a acestei ocupaţii în toponimie.

Concluzii

Toponimele relative la cultivarea plantelor şi la creşterea animalelor sunt bine

reprezentate, deţinând ponderi egale şi nu denotă o specializare a ocupaţiilor în

momentul denominării. Se constată o restrângere a culturilor agricole şi o coborâre a

acestora de pe versanţi pe terase şi lunci odată cu organizarea reţelei de drumuri şi cu

dezvoltarea meşteşugurilor, dar mai ales odată cu instalarea unui climat mai sigur de

viaţă în muscele.

Gruparea microtoponimelor relative la activităţile agricole atestă o locuire

îndelungată şi o utilizare eficientă a condiţiilor de mediu în Muscelele Argeşului.

BIBLIOGRAFIE

CORFUS I. (1969), Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, Edit. Academiei, Bucureşti.

HERA-BUCUR I.C. (1996), Monografia comunei Berevoieşti - Muscel, Edit.

Tehnică, Bucureşti.


114

MOISE I. (1992), Toponimie şi istorie argeşeană, Edit. Calende, Piteşti.

* * * (1966), D.R.H., B., Ţara Românească, vol. I (1247-1500), Edit.









115

POTENŢIALUL HIDROGRAFIC AL MUNICIPIULUI

SUCEAVA ŞI AL ÎMPREJURIMILOR SALE

ŞI VALORIFICAREA TURISTICĂ.

Constantin COCERHAN

THE HYDROGRAPHIC POTENTIAL OF SUCEAVA CITY AND ITS

SURROUNDINGS AND TOURISM RECOVERY. Suceava County, due to the

settlement, with rich heritage and man-made targets and a particular

landscape, offers real prospects for sustainable development. Following field

research, I found that a key natural element in the development of the tourist

phenomenon is played by hydrography. The area studied (927.06 km2) is

crossed by a network of major rivers (and its tributaries Siret, Suceava - the

main collector of water area), an appreciable number of surface lakes (28

bodies of water), springs and underground waters of high quality - elements that

are essential for the development and practicing various tourist activities:

leisure, recreation, fishing and water sports and edge effect,offered by the rivers

and lakes, the microclimate and typical landscape are crucial elements for the

weekend tourism. The elements of suitability being dominant, compared to those

of restrictiveness, the area has real opportunity to revive the tourism focused on

the potential of river tourism.

Cuvinte cheie: regim de scurgere, reţea hidrografică, efect de margine,

agrement, exploatare turistică.

Introducere

Turismul a fost în secolul trecut, şi se apreciază că va fi şi în secolul acesta,

una dintre ramurile de bază şi într-un continuu progres ale economiei mondiale.

Dorinţa, ca impuls psihologic, de a călători a existat dintotdeauna: călătorul -

pelerin, călătorul - expediţionar, călătorul - om de ştiinţă, călătorul - om cu sănătatea

şubredă, călătorul dornic de recreere, călătorul - vagabond prin lume.

Regionarea turistică a ţării a identificat pe primul loc litoralul românesc şi

Delta Dunării, iar apoi Bucovina şi Moldova de Nord. Pe drept cuvânt considerăm

această regiune importantă, datorită potenţialul turistic ce are o serie de caracteristici

specifice: cadrul natural variat şi bogat, obiective antropice diverse şi atrăgătoare

pentru categorii numeroase de vizitatori. În „Ţara de Sus”, relieful este de un pitoresc

deosebit şi determină schimbarea peisajului la orice pas, condiţiile de climă şi

117


hidrografia reprezintă oportunităţi pentru dezvoltarea unor forme specifice de turism.

Potenţialul turistic al oraşului Suceava şi împrejurimilor este de necontestat:

monumente istorice intrate în patrimoniul culturii universale, evenimente culturale

tradiţionale cu valoare de originalitate absolută, peisaj cu relief domol, odihnitor, un

covor vegetal ce îndeamnă la plimbări în natură şi relaxare.

Municipiul Suceava şi teritoriile limitrofe se desfăşoară pe cuprinsul unor

importante subdiviziuni geomorfologice ale Pod. Moldovei: Pod. Dragomirnei (ce

cuprinde în general o succesiune de depresiuni subsecvente, cueste şi interfluvii

deluroase), Pod. Fălticenilor (care are în componenţă Depresiunea Liteni), Valea

Siretului în partea estică, iar central, cu orientare NV-SE, ca o axă ce înjumătăţeşte

zona, Valea Sucevei (Fig. 1).

Fig.1 - Podişul Sucevei - poziţie geografică şi unităţi componente

Din punct de vedere morfologic, teritoriul se găseşte în plină zonă colinară de

podiş, cu un farmec specific, cu altitudini absolute de peste 200 m, dar fără a depăşi

500 m, decât rareori. Altitudinea minimă este la Roşcani, în locul de confluenţă a

Sucevei cu Siretul (232 m), iar altitudinea maximă în Dl. Teişoara (528 m).

Sub aspect climatic, zona este sub influenţa maselor de aer cu direcţie

predominantă NV-SE, direcţie imprimată de rama muntoasă a Carpaţilor Orientali.

Hidrografic, regiunea este subscrisă bazinului Siretului cu bazinele

confluente, mai importante, ale Sucevei, Şomuzului Mare şi Şomuzului Mic.

Vegetaţia dominantă este cea a pădurilor de foioase, poate cea mai

atrăgătoare asociaţie vegetală în majoritatea lunilor anului.

Suprafaţa luată în studiu are o întindere de 927,06 Km2 , din care 52,10 km2

118

Constantin COCERHAN - Potenţialul hidrografic al Municipiului Suceava...

este suprafaţa municipiului Suceava (6%), 55,59 km2 (6%) şi a oraşului Salcea, iar

restul de 819,37Km2 (88%) este suprafaţa însumată a comunelor din preajmă.

Oraşul – capitală de judeţ – poate fi considerat drept capitală turistică a

regiunii nu numai prin valoarea patrimoniului natural şi antropic de care dispune, ci

şi prin faptul că reprezintă un nod de căi de comunicaţie şi posedă o infrastructură

turistică suficient de dezvoltată pentru momentul actual. Toate acestea sunt

completate de infrastructura localităţilor din proximitate. Suceava este un punct de

plecare spre destinaţiile cheie ale regiunii, de tranzit pentru turismul intern şi

internaţional.

Potenţialul hidrografic – elemente de pretabilitate şi restrictivitate pentru

dezvoltarea turismului

Dintotdeauna, sursele de apă au constituit elemente de atracţie şi concentrare

a comunităţilor omeneşti. Dacă în timpuri străvechi oamenii căutau proximitatea

acestora din motive pur practice (surse de alimentare, hrană, transport, posibilităţi mai

lesnicioase de apărare), astăzi hidrografia reprezintă unul dintre elementele de atracţie

turistică de o importanţă deosebită prin peisaj, efectul de margine, microclimat etc.

Potenţialul hidrologic al zonei luată în studiu este reprezentat prin ape

subterane, izvoare şi ape de suprafaţă curgătoare şi stătătoare. Acestea constituie o

resursă turistică importantă a împrejurimilor Sucevei.

Apele subterane şi izvoarele. În Podişul Sucevei, caracteristicile litologice au

fost favorabile acumulării apelor subterane la diverse adâncimi, dar din cauza

condiţiilor climatice acestea au debite mai reduse şi un conţinut ridicat în săruri.

Apele din zona Sucevei, ca şi din întreg Podişul Moldovei, sunt sub presiune şi libere.

În categoria apelor subterane sub presiune se includ stratele acvifere de

adâncime, cantonate în diverse structuri: presiluriene, siluriene, cretacice, neogene şi

cuaternare. În zona oraşului Suceava şi a împrejurimilor sale, apele subterane se

găsesc în formaţiunile siluriene, acumulate în rocile fisurate, la adâncimi de circa

1000 m şi prezintă un grad de mineralizare între 9,9 şi 12,9 g/l. Acestea fac parte din

categoria apelor clorosodice, sulfuroase, hidrocarbonate şi alcaline. De asemenea,

cantităţi însemnate de ape subterane sunt depozitate în complexele argilo-marnoase

de vârstă sarmatică, în formaţiunile argilo-nisipoase şi prundişurile de terase

cuaternare.

Din categoria apelor subterane libere fac parte straturile acvifere lipsite de

presiune, care sunt suprafreatice, freatice şi de stratificaţie.

Apele suprafreatice au caracter temporar, prezintă debite mici (sub 0,1 l/s) şi

sunt influenţate de variaţiile sezoniere ale climei. Acestea apar pe interfluviile joase,

din nordul zonei, la adâncimi de 5-20 m şi au fost captate prin fântâni sau izvoare în

vetrele tuturor localităţilor. În depozitele coluviale şi proluviale, adâncimea pânzelor

freatice se află la 10-20 m, iar debitele sunt mai mari (0,5 l/s). În zonele aluvionare,


119

din lungul râului Suceava, dominate de pietrişuri şi nisipuri, stratul acvifer se află la

adâncimi mici (până la 1,5 m), iar nivelul acestuia oscilează în raport cu variaţia

debitului râului Suceava.

Izvoarele apar la baza versanţilor, a frunţilor de terasă, abrupturilor de cuestă,

din depozitele de pietrişuri şi nisipuri care conţin lentile de argile. Numeroase linii de

izvoare sunt localizate în perimetrul Suceavei (unele sunt amenajate, ca de exemplu

Izvorul „Sfântul Ioan cel Nou”, din parcul Şipote), dar şi în localităţile din jur (Sf.

Ilie, Şcheia, Mihoveni, Adâncata, Plopeni ş. a.).

Toate categoriile de ape subterane şi izvoare au un grad de mineralizare care

le face să fie de bună calitate şi potabile, fiind valorificate economic în activităţi

turistice, pentru alimentarea populaţiei din oraşele Suceava şi Salcea şi a aşezărilor

rurale.

Apele curgătoare oferă un potenţial remarcabil pentru turism, prin densitatea

reţelei hidrografice (2,0-2,6 km/km2). Cel mai important râu al zonei este Suceava,

iar la marginea estică, râul Siret, colectorul apelor din întreg teritoriul studiat.

Alimentarea râurilor este de natură pluvială, nivală şi subterană. Apele de

suprafaţă sunt tributare bazinului hidrografic al Siretului. Cea mai mare suprafaţă din

teritoriul zonei este drenată de cursul mijlociu al râului Suceava, apoi de Siret, iar

partea sudică are drept colectori Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic, cu bazinele lor

superioare.

Râul Suceava ocupă locul cinci între afluenţii Siretului, după Bistriţa,

Moldova, Buzău şi Trotuş, după debitul mediu multianual de 17,01 m3/s, la postul

hidrometric Iţcani. Regimul de scurgere al râului este de tip carpatic oriental, cu ape

mari primăvara şi vara şi cu ape mici toamna şi iarna. Astfel, în intervalul aprilie-

august se înregistrează medii lunare peste media multianuală, iar în celelalte luni sub

această valoare.

Continentalismul influenţează regimul de scurgere de la un an la altul, acesta

fiind reflectat în regimul debitelor. Astfel, în intervalul 1950-2007, la Iţcani, debitul

mediu al râului Suceava a oscilat între 6 m3/s (în 1950, lunar şi 31 m3/s (în 1955). Cel

mai mare debit lunar a fost de 124 m3/s (în ianuarie, 1964). O excepţie a valorilor de

debit s-a înregistrat la sfârşitul lunii iulie 2008, când s-au produs debite istorice: 1947

m3/s, în data de 27 iulie 2008, ora 04:00, la Staţia Iţcani (Fig. 2).

Din calculele efectuate, reiese că

pe râul Suceava, la postul hidrometric

Iţcani, se scurg anual 529 mil. m3 de apă,

iar pe Şcheia 7 mil. m3.

Cei mai importanţi afluenţi ai

120


Fig. 2 - Inundaţiile istorice de pe râul

Suceava (iulie, 2008)

râului Suceava, de pe partea stângă, sunt Hatnuţa (22 Km), Pătrăuţeanca, Dragomirna

(15 Km ), Mitoc, Plopeni, Salcea, iar pe partea dreaptă primeşte pârâurile Soloneţ (31

Km), Ilişasca ( 18 Km ), Şcheia, p. Cetăţii (Fig. 3).

Fig. 3 - Potenţialul turistic al hidrografiei din zona municipiului Suceava şi al

împrejurimilor

Râul Siret adună apele de pe latura estică a Pod. Dragomirnei, pârâuri în

general scurte şi cu debite variabile: Hănţeşti, Grigoreşti şi Sălăgni. Cele două

Şomuzuri îşi au izvoarele în Pod. Fălticenilor, aproape de cumpăna de ape cu bazinul

Sucevei. Şomuzul Mare primeşte, în bazinul superior, afluenţii Cimbria, Strâmbu şi

Frumoasa (Fig. 3).

Importanţă turistică prezintă râurile Suceava, Siret şi cele două Şomuzuri, dar

şi afluenţii de ordinul doi, mai ales ai râului Suceava, care, prin potenţialul lor,

facilitează dezvoltarea turismului de sfârşit de săptămână şi de agrement.

Lacurile. Pe teritoriul oraşului Suceava şi a împrejurimilor se găsesc atât


121

Tabel 2

Principalele suprafeţe acvatice din împrejurimile oraşului Suceava

122


Nr.

crt.

Denumirea

lacului/ Acumulării (Ac.)

Cursul de

apă pe care

se află

Localitatea Supr.

la

NNR

* (ha)

Folosinţe

asigurate

1. Acumularea

Hânţeşti

P.Mare/Siret Adâncata 3.5 piscicultura şi

agrement

2. Ac. Feteşti P. Grigoreşti Adâncata 1,0 idem

3. Ac. Baraj mobil -

Mihoveni

P. Suceava Mihoveni 50,0 alimentare cu apă

4. Ac. Costâna I** P.Ştirlăvăţ Costâna 1,5 piscicultură

5. Ac.Costâna II** P.Ştirlăvăţ Costâna 2,0 piscicultură

6. Ac. Distra I P. Distra Pătrăuţi 0,4 piscicultură

7. Ac. Distra II P. Distra Pătrăuţi 3,5 piscicultură

8. Ac.Crujana P. Distra Pătrăuţi 3,5 piscicultură

9. Ac.M-rea

Dragomirnei

P.Dragomirna Dragomirna 2,7 alimentare cu apă, piscicultură,

agrement

10. Ac. Dragomirna P.Dragomirna Dragomirna 189,0 idem

11. Ac.Mitoc I P.Mitoc Mitocaş 5,4 piscicultură

12. Ac. Mitoc II P.Mitoc Mitocaş 4,5 piscicultură

13. Ac. S.C.A Nr. 2 Afl. p. Cetăţii Suceava 1,0 piscicultură şi

agrement

14. Ac. S.C.A Nr.3 Afl. p. Cetăţii Suceava 3,0 idem

15. Ac. Sere Afl. p. Cetăţii Suceava 1,0 idem

16. Ac. Vătafu P.Vătafu Iţcani 0,5 idem

17. Acumulrea Hagiu P. Iuga Bosanci 3,5 piscicultură,

agrement şi

atenuarea

viiturilor

18. Ac. Ipoteşti R.Şomuzu

Mic

Ipoteşti 10,0 piscicultură,

agrement şi

atenuarea

viiturilor

19. Ac . Bosanci I R.Şomuzu

Mic

Bosanci 26,5 idem

20. Ac. Bosanci II R.Şomuzu

Mic

Bosanci 17,7 idem

21. Ac. Nimirceni R.Şomuzu

Mic

Bosanci 25,2 idem

Tabel 2

Principalele suprafeţe acvatice din împrejurimile oraşului Suceava

(continuare)

*N.N.R. – nivel normal de retenţie; ** - lacuri cu ecosisteme specifice (în curs de

colmatare).

lacuri naturale, cât şi antropice, ultima categorie fiind însă dominantă (Tabel 1).

Lacurile naturale sunt puţine ca număr şi sunt localizate în spatele valurilor de

alunecare de pe frunţile de cuestă, din bazinele Ilişasca, Reuseni, Pârâul Morii, nord-

vestul Dealului Zamca. Acestea au dimensiuni reduse şi adesea prezintă caracter

temporar. Pe terasa înaltă din stânga Sucevei, la Dărmăneşti şi Pătrăuţi se află două

lacuri de tasare, care prezintă un nivel oscilant dependent de cantitatea de precipitaţii,

fiind într-un stadiu avansat de colmatare. Există şi câteva lacuri mici de luncă pe

valea Sucevei, foste meandre părăsite ale râului (de exemplu, Balta Burdujanului).

Lacurile antropice, prin numărul şi dimensiunile lor, oferă un potenţial turistic ridicat

şi o folosinţă economică complexă (Tabel 1).

Cea mai mare acumulare este lacul Dragomirna, situat pe P. Dragomirna, la

Lipoveni, de 2 km lungime şi 800 m lăţime, cu o suprafaţă de 189 ha şi un volum

total de apă de 19.2 mil m3, depăşind volumul de apă din toate celelalte unităţi

acvatice (18,5 mil. m3). Acest lac are o importanţă economică şi turistică deosebite.

Astfel, apa este utilizată în scopuri industriale, pentru alimentarea oraşului Suceava,

piscicultură. Lacul constituie o importantă zonă de agrement, fiind amplasat într-o

zonă atractivă, cu peisaj colinar, climat de adăpost, păduri de foioase, căi lesnicioase

de acces (8 km distanţă de oraşul Suceava) şi în apropierea unui obiectiv turistic de

mare valoare istorică şi arhitecturală - Mănăstirea Dragomirna. Zona este prielnică

pentru turismul de sfârşit de săptămână, pentru practicarea pescuitului, recreere şi

Nr.

crt.

Denumirea

lacului/ Acumulării

(Ac.)

Cursul de apă

pe care se află

Localitatea Supr.

la

NNR*

(ha)

Folosinţe asigurate

22. Ac. Şomuzu

Mare-Liteni

R.Şomuzu Mare Liteni 4,15 Piscicultură, irigaţii,

agrement, atenuarea

viiturilor

23. Ac. Şomuzu

Mare- Moara

R.Şomuzu Mare Moara 157,0 idem

24. Ac.Cimbria P. Cimbria Stroieşti 2,0 idem

25. Ac. I.J.V.P.S P. Strâmbu Moara 17,0 idem

26. Ac. Bulai P. Strâmbu Moara 13,0 idem

27. Ac. Moara P. Strâmbu Moara 14,0 idem

28. Ac. Roşia P. Frumoasa Moara 15,0 idem


123

agrement (Fig. 3).

Concluzii

Reţeaua hidrografică a zonei municipiului Suceava şi a împrejurimilor este

bine reprezentată, alcătuind un element de favorabilitate deosebită în dezvoltarea

fenomenului turistic: ape subterane de bună calitate, o reţea densă de ape de suprafaţă

curgătoare şi stătătoare. Râul Suceava şi afluenţii din zonă (Pătrăuţeanca,

Dragomirna, Mitoc, Soloneţ, Iliţasca) reprezintă, în sine, nu numai elemente de

interes turistic, ci şi adevărate porţi de acces spre puncte turistice cunoscute: Salina

Cacica, Biserica ,,Înălţarea Sfintei Cruci” din Pătrăuţi, Mănăstirea Dragomirna,

rezervaţiile floristice şi forestiere. Cursul râului Suceava, lunca majoră şi malurile

lacurilor constituie locuri de atracţie a localnicilor pentru scăldat şi pescuit, mai ales

în sezonul estival, iar temporar sunt preferate de turiştii dornici să-şi petreacă week-

end-ul în spaţiile naturale şi liniştite aflate în afara presiunii oraşului. De asemenea,

trama reţelei de transport se grefează pe configuraţia reţelei hidrografice facilitând

accesul.

Lacurile, naturale şi antropice, de diferite dimensiuni, reprezintă resursa cea

mai importantă din configuraţia reţelei hidrografice, insuficient valorificată, dar cu

reale posibilităţi de dezvoltare în viitor. De exemplu, Lacul Dragomirna, prin

adaptare, poate să devină bază turistică, iar modernizarea infrastructurii de

comunicaţie existente poate facilita integrarea zonei în circuitul turistic periurban al

municipiului Suceava.

Exploatarea turistică trebuie să ţină seama de păstrarea echilibrului ecologic

al mediului acvatic şi de aplicarea unui management eficient în vederea dezvoltării

durabile a zonei.

* * *

Această lucrare a fost susţinută în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/

S/61150, “Studii doctorale în domeniul ştiinţelor vieţii şi pământului”, proiect

cofinanţat din Fondul Social European prin Programul operaţional sectorial

“Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

BĂCĂUANU V., BARBU N., PANTAZICĂ M., UNGUREANU Al.,

CHIRIAC D. (1980), Podişul Moldovei. Natură, om, societate, Editura ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

BRÂNZĂ POPA G. (2007), Dezvoltarea turismului durabil, Tribuna


124

economică, v.18, nr. 32, p. 64 – 66.

BOUARU C.P. (2007), Dezvoltarea turismului în Bucovina, Revista de

comerţ, v.7, nr. 7, p.19-24.

CÂNDEA Melinda, ERDELI G., ŞIMON Tamara. (2000), România.

Potenţial turistic şi turism, Editura Universităţii, Bucureşti.

CÂNDEA M. şi colab. (2003), Potenţialul turistic al României şi amenajarea

turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti.

CIANGĂ N. (2006), România. Geografia turismului, Editura Presa Clujeană

Universitară, Cluj Napoca.

COCEAN P. (1966), Geografia turismului, Editura CARRO, Bucureşti.

COCEAN P., VLĂSCEANU G., NEGOESCU B. (2005), Geografia generală

a turismului, Editura METEOR PRESS, Bucureşti.

COCERHAN C. (2010), Dezvoltarea durabilă – prioritate a calităţii vieţii, în

vol. „Educaţie şi cultură europeană”, Editura „George Tofan”, Suceava, 216-220.

DINU Mihaela (2002), Geografia turismului. Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

ERDELI G., ISTRATE I. (1996), Amenajări turistice. Editura Universităţii,

Bucureşti.

GÂŞTESCU P. (2008), Lacurile din România. Editura CD PRESS, Bucureşti.

IELENICZ M., coord. (2003), România. Enciclopedie turistică. Editura

Corint, Bucureşti.

IELENICZ M., COMĂNESCU Laura (2006), România. Potenţial turistic,

Editura Universitară, Bucureşti.

IONESCU I. (2000), Turismul fenomen social – economic şi cultural, Editura

Expert, Bucureşti.

NĂSTASE C. (2006), Dezvoltare durabilă şi turism durabil, Revista de

comerţ, v. 7, nr. 7, p. 5 – 7.

UJVARI I. (1972), Geografia apelor României, Editura ştiinţifică, Bucureşti.








125

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ORIGINEA

TOPONIMULUI „PITEŞTI”

Adelin Daniel NEDELEA

CONSIDERATIONS REGARDING THE ORIGIN OF TOPONYM PITEŞTI.

The paper proposes an analysis regarding the city of Piteşti, in terms of origin of

the name that it bears the certificate to the documentary and were the reasons

that led to that name. The researchers that have been written about the city of

Piteşti they have advanced various ideas about the origin of the name, but until

now nobody knows for sure where the name came for. Piteşti is the only

territorial-administrative unit in the country bearing that name.

Cuvinte cheie: strămoş, loc pitit, oraş-târg, Pitu, Pitea, Piteşti

Originea toponimului Piteşti

Cu privire la originea şi vechimea toponimului Piteşti, precum şi a aşezării

medievale Piteşti, cercetătorii au avut păreri diferite.

Astfel, Nicolae Iorga în lucrarea „Istoria românilor”, a înaintat ideea că

„denumirea Piteşti derivă din antroponimele Pitu(l) ori Pitea (Pita), un strămoş,

stăpânitor prin aceste locuri, în timpul feudalismului timpuriu”(Iorga 1937, p.160).

Din cercetările efectuate în ţara noastră cu privire la originea numelui unor sate,

comune sau oraşe, a rezultat faptul că în nomenclatura localităţilor există

asemenea aşezări al căror nume s-a format pe baza unor antroponime sau patronime,

însă trebuie să remarcăm că în Piteşti şi în întreaga zonă argeşeană nu a circulat şi nu

s-a păstrat legenda despre un strămoş sau moş Pitu (Pitea) care să fi întemeiat satul,

târgul sau oraşul Piteşti şi de la care să fi luat numele său.

Conform „Dicţionarului geografic al judeţului Argeş” o variantă în privinţa

originii numelui ar fi situarea oraşului Piteşti pe terasele, colinele şi văile de pe

versantul estic al Platformei Cotmeana, precum şi în lunca Argeşului, într-o regiune

acoperită cu păduri seculare şi zăvoaie, poziţie mai greu de observat la o primă

vedere, să fi generat toponimul Piteşti de la „loc pitit”, deci loc ascuns, ferit (Lahovari

G., 1887).

Analizând cuvântul „Piteşti” rezultă că radicalul „pit” ca şi „arg” de la Argeş,

este străvechi, poate de origine indoeuropeană şi a fost transmis până în zilele noastre

prin filiera traco-geto-dacă, iar în privinţa sufixului „eşti” s-a enunţat că numele ce

127


posedă această terminaţie sunt tipic româneşti şi foarte vechi (Graur 1972, p.70-71).

Toponimul „Piteşti” este consemnat în documentele interne sub mai multe

variante, astfel: Piteşti (Piteştii, Piteştilor), Pitiştii (Pitiştilor), Pitesci (Pitescilor) (Fig.

1), iar dintre aceste forme, prima este cea mai veche şi s-a impus ca termen de

circulaţie în decursul secolelor. Celelalte forme ale numelui au fost considerate

alteraţii fonetice, iar utilizarea lor a fost restrânsă în comparaţie cu prima formă.

Până în prezent, conform nomenclaturii, localitatea Piteşti este singura unitate

administrativ-teritorială din ţară care poartă acest nume (Iordan, Gâştescu, Oancea

1974). A. Sacerdoţeanu (1971), în lucrarea „Începuturile oraşului Piteşti” a făcut

următoarea afirmaţie: „raritatea toponimului Piteşti impune concluzia că, nu provine

prin fenomenul de roire a satelor”. Cu privire la evoluţia istorică a localităţii Piteşti,

o influenţă majoră a avut-o existenţa în zona Argeş a voievodatului lui Seneslau

(Constantinescu N., 1984); probabil din el făcea parte şi teritoriul de astăzi al

municipiului. Majoritatea cercetătorilor care au studiat regiunea Argeş sunt de părere

că Piteşti a fost iniţial sat, apoi târg, iar mai târziu s-a transformat în oraş, deoarece

prin aceste faze evolutive au trecut şi alte localităţi din ţara noastră ce au devenit

oraşe. Astfel, unul din cercetătorii care au studiat printre altele şi regiunea Argeş este

Nicolae Iorga, care în lucrarea sa despre istoria românilor afirma: „Ca să se ajungă la

Câmpulung, cine nu vrea să se coboare la satul Pitului, de unde Piteştii, care fiind la

răscruce, a devenit mai târziu un târg şi la urmă oraş...”(Iorga 1937, p.160). Din

afirmaţia lui Nicolae Iorga sunt de reţinut două aspecte şi anume evoluţia Piteştiului

de la sat la forma de oraş şi menţiunea de „satul Pitului” fiind una din variantele

probabile de la care localitatea a primit numele.

Fig.1 - Fragment din Harta Szathmary (1864)

Prin urmare variantele cele mai probabile de la care localitatea a primit

numele sunt următoarele: numele unui strămoş sau moş Pitu/Pitea care a locuit în

Adelin Daniel NEDELEA - Consideraţii cu privire la originea toponimului Piteşti

128

trecut pe acele meleaguri, iar a doua variantă provine de la loc pitit, ascuns sau ferit,

deoarece în trecut acele locuri erau ocupate cu păduri, iar localitatea se observa mai

greu la prima vedere.

Atestarea medievală a oraşului Piteşti

Cu privire la apariţia aşezării medievale Piteşti se găsesc diferite explicaţii

bazate pe informaţiile din cronicile medievale interne, iar cel considerat ca fiind

fondatorul Piteştilor este considerat legendarul Negru Vodă. Diverşi scriitori şi

cronicari români au precizat în scrierile lor despre localitatea Piteşti, la fiecare se

întâlnesc explicaţii cu privire la constituirea aşezării medievale Piteşti. Astfel,

cronicarul Mihai Cantacuzino (1723-1793 ?) în lucrarea „Istoria Ţării Româneşti” a

afirmat următoarele: „Iar către începutul secolului al doisprezecelea ridicându-se o

puternică colonie de Vlachi sub comanda lui Negru Vodă din Burcia, şi trecând

munţii Transilvaniei despre miazăzi s-a aşezat în Valachia de astăzi şi au fundat

oraşele Târgoviştea, Bucureştii, Câmpulung, Piteştii şi Sînt-Georgiu şi şi-au ales

domn, pre care l-au numit voevod” (Cantacuzino 1863). Această afirmaţie a lui M.

Cantacuzino în secolul al XVIII-lea cu privire la întemeierea oraşului Piteşti de către

Negru Vodă a fost inclusă în diferite scrieri, din secolul XIX şi începutul secolului

XX, de alţii cronicari:

- Dionisie Fotino în lucrarea „Istoria vechii Dachii, a Transilvaniei, a

Valahiei şi a Moldovei... ” apărută între anii 1818-1819 la Viena şi scrisă în greceşte,

a menţionat că Negru Vodă „...a fondat oraşele Piteştii, Argeşu, Tîrgoviştea,

Bucureştii şi altele”(Fotino 1859).

- Mihail Kogălniceanu în „Histoire de la Valachie, de la Moldavie...t. I-er,

Historie de la Dacie..., tipărită la Berlin în anul 1837, a precizat: „ Radu le Noir à

batir les villes de Piteşti, d’Argeş, de Târgovişte...”(Kogălniceanu 1976, p.81),

(„Radu Negrul a zidit oraşele Piteşti, Argeş, Târgovişte”).

- C.D. Aricescu a consemnat în Istoria Cîmpulungului din anul 1855 că „În

timpul domnirii sale de 24 de ani (1290-1314), Negru puse parul Piteştilor şi al

Târgoviştei...”(Aricescu 1855, p. 99).

- Ion Heliade Rădulescu a scris într-un compendiu din anul 1861 că „...sub

dînsul (Radu Negru) se fondară atîtea cetăţi, urbe şi burguri ... se fondară Pitescii,

Bucurescii începură a deveni un burg ...”(Heliade R. 1861, p.84).

- G. Ionescu-Gion a menţionat în opera sa istorică „Istoria Bucurescilor” din

anul 1899, următoarele: „Înainte ca ... Marele Basarabă ... să fi descălicat oraşe ca

Tîrgoviştea, Cîmpulungul, Piteşti, Giurgiul, Buzăul şi Bucureşcii ...”(Ionescu G.I.,

1899, p. 548). Istoricul G. Ionescu-Gion consideră că întemeierea oraşului Piteşti a

fost făcută de Basarab I, conducătorul armatei române în bătălia de la Posada din anul

1330, când a obţinut o victorie importantă în urma căreia a avut loc întemeierea

statului feudal centralizat şi independent Ţara Românească, ce a avut un rol important


129

în declanşarea procesului de urbanizare a oraşului Piteşti (Ştefănescu S., 1970).

- Marele Dicţionar Geografic al României din anul 1901, explică în câteva

cuvinte „Legenda spune că un Negru-Vodă ar fi descălecat Piteştii ca şi Curtea-de-

Argeş, Tîrgoviştea, Buzăul şi Cîmpulungul”(p. 735).

Aceste consemnări ale cronicarilor reprezintă doar ecourile evenimentelor

istorice ce s-au petrecut la începutul mileniului al-II-lea în locurile respective. Actul

care atestă existenţa aşezării medievale Piteşti, (Fig. 2) a fost emis de voievodul

Mircea cel Mare (1386-1418) la data de 20 mai 1388, prin care specifică următoarele:

„Io, Mircea mare voievod şi domn a toată Ungrovlahia ... a binevoit domnia mea să

ridic din temelie o mănăstire ... la locul numit Călimăneşti pe Olt ... A dăruit şi

domnia mea cîte sunt de nevoie călugărilor ce trăiesc în acel locaş pentru hrană şi

îmbrăcăminte:... ; am mai dăruit şi o moară în hotarul Piteştilor”(DRH, 1966, p.25-

28).

Fig. 2 - Fragment din documentul din 20 mai 1388, emis de Mircea cel Mare

Aceasta este cea mai veche menţiune documentară a localităţii Piteşti, însă se

pare că vechimea sa este mai mare decât anul primei atestări documentare. Prin

urmare, oraşul Piteşti este unul din cele mai vechi târguri din Ţara Românească,

apărut după Severin (1233), Câmpulung-Muscel (1300), Curtea-de-Argeş (1330-

1336), Slatina (1368), Roşiori de Vede (1385 ?) (Giurescu, Giurescu 1974, p.239-

249).

Despre localitatea Piteşti au mai scris, în afară de cronicarii români şi

numeroşi pelerini (călători) străini ce au trecut prin Piteşti în perioada epocii

medievale şi au lăsat informaţii preţioase cu privire la viaţa economică, socială,


130

politică şi culturală a oraşului. Doi dintre aceştia de naţionalitate germană, Peter

Sparnau şi Ulrich von Tennstädt, au menţionat într-un manuscris, în timpul călătoriei

din anul 1385, identificarea oraşului Piteşti cu localitatea Nuwestad (manuscris ce se

află la biblioteca din localitatea Weimar) sau cu localitatea Nieuwemere, indicată în

„Itinerariul de la Bruges” databil între anii 1353-1377 sau 1380 şi 1390 şi păstrat la

biblioteca Universităţii din Gand (Belgia). Referitor la aceste informaţii istoricii au

avut păreri diferite, susţinând că Nuwestad, Newmarkt sau Nieuwemere, ar mai putea

fi identificat şi cu alte oraşe în afară de Piteşti cum ar fi oraşele Slatina, Tîrgşor,

Târgovişte, etc., însă este greu de a considera ca adevărate însemnările pelerinilor

străini din anul 1385 cu privire la toponimul Piteşti sub forma de „Tîrgul sau oraşul

nou”, deoarece în hrisovul scris de Mircea cel Mare la data de 20 mai 1388 se preciza

de „hotarul Piteştilor”, adică despre o localitate a cărui denumire avea o largă

circulaţie în acele vremuri. Astfel, se poate concluziona că menţiunea pelerinilor

referitoare la Piteşti este mai puţin probabilă.

Alte menţiuni referitoare la localitatea Piteşti, au fost făcute în numeroase

documente medievale externe, precum hărţi, memorii, note de călătorie, scrisori ale

unor personalităţi europene, rapoarte diplomatice şi militare sub diferite forme ale

numelui cum ar fi Pitesi Coenobium, Pitesi (Pitesk) Sinobium, Pilesck, Pitesck,

Pitiesth, etc. În afară de denumirea oraşului, călătorii străini au mai menţionat şi

informaţii cu privire la cadrul natural, situaţia economică, politică şi socială a

oraşului, despre locuitori şi modul lor de viaţă, etc.

Concluzii

Din analiza noastră preliminară cu privire la numele şi atestarea oraşului

Piteşti se pot concluziona următoarele aspecte:

- denumirea de „Piteşti” are două variante de provenienţă mai importante şi

anume „Pitu”- un strămoş stăpânitor prin acele locuri, iar a doua, care ar fi şi cea mai

sigură, provine de la „loc pitit”, „loc ascuns, ferit”;

- a fost consemnat sub mai multe forme ale numelui în diferite scrieri ale

istoricilor şi cronicarilor;

- a trecut prin mai multe faze de evoluţie sat-târg-oraş ca şi alte localităţi din

ţară;

- este singura unitate teritorială din ţară care poartă acest nume, conform

nomenclaturii actuale;

- a fost atestat documentar la 20 mai 1388 prin actul emis de Mircea

Voievod, aceasta fiind cea mai veche menţiune documentară în care este specificată

denumirea Piteşti.

* * *




131


umane 2007-2013”.

BIBLIOGRAFIE

ARICESCU C.D. (1855), Istoria Cîmpulungului prima residenţă a României,

I, Bucureşti.

CANTACUZINO M. (1863), Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti,

Bucureşti.

CONSTANTINESCU N. (1984), Curtea de Argeş (1200 – 1400). Asupra

începuturilor Ţării Româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti.

FOTINO D. (1859), Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţeteri

Muntenesci şi a Moldovei, traducere de G. Sion, Bucuresci.

GIURESCU C.C., GIURESCU D. C. (1974), Istoria românilor, I, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti.

GRAUR A. (1972), Nume de locuri, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

HELIADE I. (1861), Prescurtare de historia românilor sau Dacia şi

România de ... , Bucureşti.

IONESCU G.I. (1899), Istoria Bucurescilor, Bucuresci.

IORGA N. (1937), Istoria românilor, III, Bucureşti.

IORDAN I., GÂŞTESCU P., OANCEA D. (1974), Indicatorul localităţilor

din România, Edit. Academiei, Bucureşti.

KOGĂLNICEANU M. (1976), Opere, II, Scrieri istorice, Edit. Academiei,

Bucureşti.

LAHOVARI G. (1887), Dicţionarul geografic al judeţului Argeş, Bucureşti.

POPA P., DICU P., VOINESCU S. (1988), Istoria Municipiului Piteşti, Edit.


SACERDOŢEANU A., (1971), Începuturile oraşului Piteşti, Piteşti.

ŞTEFĂNESCU Ş. (1970), Ţara Românească de la Basarab I

„Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Edit. Academiei, Bucureşti.

* * * DRH, B (1966), Ţara Românească, vol I (1247-1500), Edit. Academiei,

Bucureşti, (doc. 9).

* * * (1901), Marele Dicţionar Geografic al României, IV, Bucureşti.







132


ASPECTE TOPONIMICE DIN ZONA ORAŞULUI NEHOIU

Ana Anduţa PUNCIOIU

THE CITY OF NEHOIU. TOPONYMIC ASPECTS. As we currently

understand it, the toponymy represents the unwritten history of a territory and it

is a real archive of a people. The people around Nehoiu city inspired themselves

from the existence of certain natural resources, outstanding historical facts, the

occupations of the inhabitants or geographical features in order to find names

for the places around them. Toponymically speaking, the neighbouring area of

Nehoiu has a great research potential, given that the toponyms in the region are

very old and have different origins.

Cuvinte cheie: toponimie, prelucrarea lemnului, origine slavă, Nehoiu, Buzău

Nevoia studierii de către geografi a numelor de locuri este pe deplin

justificată, dată fiind sarcina pe care o au aceştia, aceea de a analiza şi prezenta

realităţi terestre. Friedrich Ratzel, părintele geografiei umane moderne considera

necesară studierea de către geografi a numelor de locuri (ortsnamen), modalitate

obligatorie chiar şi atunci când resursele documentare sunt foarte puţine. “Toponimia

este o adevărată arhivă a unui popor, reflectând realităţile geografice, sociale şi

istorice, care îi circumscriu traiectul în spaţiu şi timp, spiritul de observaţie obiectiv

şi în acelaşi timp spiritul satiric al poporului respectiv.” spunea Iorgu Iordan1), mare

filolog şi lingvist român. Fiecare denumire include în sfera conţinutului său un

element caracteristic considerat definitoriu pentru un obiect sau fenomen geografic.

Cunoscut fiind faptul că toponimia reflectă istoria nescrisă a unui teritoriu, s-a

realizat o scurtă incursiune în toponimia oraşului Nehoiu.

Situat la întretăierea drumurilor comerciale care legau cele trei provincii

româneşti, conjuncturile politice din diferitele momente ale istoriei poporului român,

prezenţa din abundenţă a “aurului verde” (pădurea) şi prelucrarea acestuia (mai ales

în secolul trecut când s-a înfiinţat societatea Goetz) au favorizat migraţia populaţiilor

din diferite zone ale ţării, chiar din Bucovina, Cehia şi Ungaria (regiuni ale Imperiului

Austro-Ungar) către aceste teritorii. Acest fenomen şi-a pus amprenta nu numai

asupra elementelor de etnografie, folclor dar şi asupra toponimiei zonei.

Un toponim destul de controversat, asupra căruia s-au emis diferite păreri,

este chiar numele oraşului Nehoiu:

133

1) Iordan I.,(1963), Toponimia românească, Edit. Academiei, Bucureşti


- astfel, Corneliu Ştefan2) susţine că denumirea vine din limba latină – Montes

Nevium (Munţii de Nea Neoi, probabil mai târziu Nehoiu). Acest termen latin este

amintit într-o scrisoare a prelatului Honorius 1223, scrisoare în care este descrisă

pătrunderea cavalerilor teutoni prin trecătorile Carpaţilor din Terra Borza (Ţara

Bârsei) în Terra Boza (Ţara Buzăului).

- Aurel Lecca3) consemnează existenţa pe aceste meleaguri a unor grupări

tătăreşti, numite de cei din împrejurimi “nohai” (în traducere – primele familii),

denumire transformată ulterior în Nehoi – NEHOIU.

- Locuitorii mai în vârstă susţin că denumirea oraşului vine din limba

germană prin contopirea a două cuvinte “neune heine” (în traducere = fân proaspăt).

Această denumire provine de la cavalerii teutoni, care, coborând din Ţara Bârsei, s-au

aşezat în Lunca Mare (cartier al oraşului Nehoiu) unde au găsit “fân proaspăt cosit”.

Cele mai multe denumiri sub raport toponimic sunt cele legate de prezenţa

pădurilor. Toponimele „cu rezonanţă forestieră”4) (apărute în legatură cu pădurea)

sunt cele ce desemnează satele şi cătunele din jurul oraşului Nehoiu. Acest lucru su-

bliniază faptul că pădurea a jucat un rol foarte important în viaţa locuitorilor acestor

zone. Astfel, predominarea unor anumite specii de arbori sau arbuşti s-a impus în

numele unor localităţi: Păltineni, Mlăjet. În privinţa primului termen există totuşi

controverse, el putând fi derivat fie dintr-un nume propriu (Păltineanu – boier cu acest

nume amintit în 1700), fie prin migrarea populaţiei din zona satului Paltin, judeţul

Prahova şi aşezarea lor pe dreapta râului Buzău, întemeind satul Păltineni. În ceea ce

priveşte toponimul Mlăjet – în mod cert acesta derivă dintr-un element de ordin

biogeografic, respectiv de la numele unui arbust iubitor de umiditate numit mlajă

(Salix Viminalis), ce se întâlneşte frecvent în luncile râurilor.

Numele unor localităţi evidenţiază acţiunea omului, a societăţii, asupra

învelişului forestier. Acţiunile de defrişare, prelucrarea lemnului sau arderea pădurii

au stat la baza formării toponimelor pentru satele Arsele, Lunca Jariştei, Curmătura,

Bote.

Alături de prelucrarea lemnului, locuitorii acestor zone practicau (la scară

restrânsă) şi alte meşteşuguri: apicultura, oieritul, prelucrarea pietrei, aspect indicat şi

de numele localităţilor Albinari, Botele, Ploscari.

O serie de toponime se pot identifica din unele caracteristici ale suprafeţei

geografice desemnate: Fundătura (un loc strâmt înconjurat de înălţimi), Fundul-

Nehoiului (locul de la izvoarele pârâului omonim), Piatra (datorită abundenţei la

suprafaţă a gresiei de Siriu), Lunca-Mare, Lunca-Priporului (aşezările care ocupă

albia majoră şi terasele râului Buzău), Prundu (localitate unde predomină materialele

de diferite dimensiuni aduse de râul Buzău din zona înaltă şi depuse aici datorită

Ana Anduţa PUNCIOIU - Aspecte toponimice din zona oraşului Nehoiu

134

2) Viaţa Buzăului (1976) “A existat un voievodat?”

3) Lecca A. (1969), Geografia Distractivă, Edit. Tineretului, Bucureşti.

4) Nicolae I., Suditu B. (2002), Valorificarea resurselor naturale reflectată în

toponimia românească, Comunicări de Geografie, Edit.Universităţii din Bucureşti.

reducerii pantei), Musceluşa (munte mai mic ca altitudine).

O serie de toponime derivă din nume de persoană, la care se adaugă sufixul –

eşti (Chirleşti) toponime care amintesc de vechii moşneni sau boieri care au jucat un

rol esenţial în apariţia localităţilor respective (Moş Chirilă).

Pentru numele altor localităţi există o explicaţie la nivel de legendă care însă

se îmbină cu realitatea. Astfel, legenda spune că numele unui cătun, Jeţu, situat la

nord de Nehoiu, este legat de trecerea unei părţi din oastea lui Mihai Viteazu spre

Transilvania în frunte cu domnitorul. Aşezându-se pe un muşchi moale, în apropierea

unui fir de apă rece, domnitorul ar fi afirmat: “parcă m-aş simţi în jilţul meu”.

Convieţuirea îndelungată slavo-română şi-a pus amprenta asupra denumirii

unor localităţi. Un exemplu în acest sens îl reprezintă oiconimul şi hidronimul Bâsca

Rozilei. Astfel Iorgu Iordan5) susţine originea slavă (din cuvântul băz = a vâjâi),

interpretare susţinută şi de cursul vijelios al râului omonim. În Dicţionarul limbii

române - 19136) se indică o altă explicaţie pentru acest termen şi anume cuvântul

basca = lână (tunsă, de oaie). Lingvistul I. I. Russu7) susţine originea traco-getică a

acestui cuvânt, care ne-a rămas moştenire nouă şi albanezilor cu două înţelesuri: lână

tunsă de oaie cu înţeles de “ceva îngrămădit, smoc, mănunchi” sau cetate, întăritură.

Controversele legate de acest termen sunt determinate şi de transcrierea lui sub

diferite forme în reprezentările cartografice din secolele trecute. Astfel, pe hărţile din

secolul al XIX-lea, acest toponim este transcris sub forma Bâsca Rusilii, Bâsca

Rusului.

Această abordare nu poate fi încheiată fără a arunca o privire asupra numelui

râului ce străbate zona şi anume Buzău. Grigore Posea8) susţine originea slavă a

acestui hidronim din cuvântul “boza” = tulbure, fapt susţinut şi de apele încărcate cu

aluviuni ale râului Buzău (datorită traversării unei zone alcătuită din roci friabile).

În concluzie, se poate spune că zona înconjurătoare oraşului Nehoiu

constituie, din punct de vedere toponimic, un adevarat izvor de cercetare, dar necesită

cunoştinţe variate de istorie, etnografie şi din alte domenii pentru a putea contura o

imagine corectă a acestui habitat uman.

* * *




umane 2007-2013”.


135

5) Iordan I.(1952), Nume de locuri româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti.

6) * * * (1913), Dicţionarul limbii române, Edit. Academiei, Bucureşti.

7) Russu I. I. (1970), Elemente autohtone în limba română, Edit. Academiei,

Bucureşti.

8) Posea G. (1971), Geografia Judeţului Buzău, Edit. Academiei, Bucureşti.

BIBLIOGRAFIE

BURLACU O. (1979), Atlas geografic şi istoric: Judeţul Buzău, Casa

judeţeană a corpului didactic, Buzău.

DRAGU Gh. (1973), Toponimie Geografică, Centrul de multiplicare al

Universităţii din Bucureşti.

IORDAN I. (1952), Nume de locuri româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti.

IORDAN I. (1963), Toponimia românească, Edit. Academiei, Bucureşti.

LECCA A., (1969), Geografia Distractivă, Edit. Tineretului, Bucureşti.

NICOLAE I., SUDITU B. (2002), Valorificarea resurselor naturale

reflectată în toponimia românească, Comunicări de Geografie, Edit.Universităţii din

Bucureşti

POSEA G., (1969), Judeţul Buzău – Caracterizare geografică, Edit.


POSEA G. (1971), Geografia Judeţului Buzău, Edit. Academiei, Bucureşti.

RUSSU I. I. (1970), Elemente autohtone în limba română, Edit. Academiei,

Bucureşti.

ŞTEFAN C. (1976), A existat un voievodat ?, Edit. Viaţa Buzăului, Buzău.

* * * (1913), Dicţionarul limbii române, Edit. Academiei, Bucureşti.







Ana Anduţa PUNCIOIU - Aspecte toponimice din zona oraşului Nehoiu

136

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

UNIVERSITAS GEOGRAPHICA REVISTA ŞCOLII DOCTORALE

“Simion Mehedinţi”

SCOPUL ŞI MISIUNEA

REVISTEI ŞCOLII DOCTORALE

Stimularea şi promovarea cercetărilor avansate în domeniul

Geografiei întreprinse de doctoranzi în cadrul Şcolii Doctorale, ca formă de pregătire post-universitară.

Promovarea unui schimb de idei, metode şi tehnici de cercetare

între doctoranzii celor 3 domenii de specialitate - geografie fizică, geografie umană şi mediu.

Stimularea colaborării cu celelalte Şcoli doctorale din domeniul

Geografiei.

Crearea unui cadru de colaborare între Şcoala Doctorală

“Simion Mehedinţi” şi alte şcoli doctorale din domenii apropiate Geografiei.

Creşterea vizibilităţii Geografiei şi a cercetărilor geografice cu

caracter teoretic şi practic-aplicativ.

ŞCOALA DOCTORALĂ “Simion Mehedinţi”

În anul 2005, ca urmare a Hotărârii Biroului Senatului Universităţii din Bucureşti, a luat fiinţă Şcoala

Doctorală a Facultăţii de Geografie.

Durata studiilor doctorale se desfăşoară pe două cicluri, însumând trei ani, din care, primul pentru

pregătire universitară superioară, iar următorii doi, de cercetare, finalizaţi cu susţinerea tezei de doctorat.

Admiterea la doctorat pentru ambele forme, zi şi fără frecvenţă, are loc în luna septembrie în prezenţa

unei comisii alcătuită din profesorii, conducători de doctorat, care fac parte din I.O.S.U.D. Universitatea din

Bucureşti, în domeniul Geografie. Formele de examinare, tematica, precum şi întreaga metodologie pentru

înscrierea şi participarea la colocviul de admitere, sunt cunoscute din timp, fiind afişate la secretariatul Şcolii

doctorale, ca şi pe site-ul facultăţii.

Doctoranzii admişi, indiferent de formă, zi sau fără frecvenţă, urmează cursurile primului an de

pregătire, studiind discipline cu tematică pe domenii de specialitate - geografie fizică, geografie umană şi mediu

şi efectuând activităţi practice (laborator) care să-i ajute la găsirea formelor optime din punct de vedere

ştiinţific, în procesul elaborării tezei de doctorat.

Aceste activităţi se finalizează prin note şi calificative în urma susţinerii unor examene şi colocvii (7 pe

semestru).

Tematica cursurilor a vizat domeniile majore de pregătire, aducând permanent în discuţie elementul

de noutate, dar şi de sprijin, pe cât posibil, pentru fiecare doctorand în descifrarea corectă a temei pe care, cu

avizul conducătorului de doctorat, şi-a propus-o spre finalizare.

Materialele trimise spre publicare vor fi redactate în limba română, cu un rezumat şi cuvinte cheie

în limba engleză, în conformitate cu normele impuse de standardele internaţionale; articolele nu

vor depăşi 12 pag. (inclusiv materialele grafice), format A4, text Times New Roman, 12, la un rând.

Contribuţiile se primesc, în format electronic, însoţite de referatul conducătorului ştiinţific de

doctorat, pe adresa [email protected] sau [email protected].

Investeşte în oameni ! „Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul

Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane” Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii

economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.2 “Calitate în învăţământul superior”

Titlul proiectului: ,,Optimizarea procesului de inserţie a absolvenţilor din domeniul geografie pe piaţa forţei de muncă”

Beneficiar: “Universitatea din Bucureşti” Numărul de identificare al contractului: Contract nr. POSDRU/86/1.2/S/57462

OPTIMIZAREA PROCESULUI DE INSERŢIE A

ABSOLVENŢILOR DIN DOMENIUL GEOGRAFIE PE

PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Universitatea din Oradea

http://www.ubbcluj.ro/

universitas geographica – nr. 1, 2010

Documents