UN NUME CARE VINE DE LA CAL

E GENERALUL-MAIOR în retragere Buldeev îl durea groaznic о măsеа. Își clătea gura cu votcă, cu coniac, punea pe măseaua bolnavă nicotină din lulea, opiu, terebentină, gaz, își ungea obrazul cu iod și își vîra în urechi

vată muiată în spirt, dar leacurile acestea ori nu-1 ajutau, ori îi făceau greață. Venise și doctorul. Scotocise prin măsea, prescrisese chinină, însa tot fără nici un folos. La propunerea să i se scoată măseaua buclucașă, generalul opusese un refuz categoric. Toți cei din casă — nevasta, copiii, servitorii, pîna și Petka, rîndașul de la bucătărie, îi propuneau fiecare cîte un leac. Iar Ivan Evseici, vechilul, îl sfatui să încerce și cu descîntece.

P

— Excelență, spuse el, aici, în județul nostru, a fost acum vreo zece ani un accizar, Iakov Vasilici, care descînta de măsele număru’ unu. Numai ce întorcea capul spre fereastră, mormăia el știe ce, scuipa, și parcă-ți lua durerea cu mîna! Ce mai? Avea el darul ăsta...

— Și acum unde-i?— De cînd 1-a dat afară de la accize, stă la Saratov, la soacră-sa. Da’ el

din asta trăiește: din masele. Cînd îl apucă, pe vreunul durerea de măsea, se duce glonț la Iakov — și el îl ușurează. Pe localnici, adică pe ăi din Saratov, îi doftoricește la el acasă, iar pe ăi din alte orașe — prin telegraf. Trimiteți-i о telegramă, excelență, cum că așa și pe dincolo... adică îi spuneți că robul lui Dumnezeu Aleksi are durere de măsele și îl roagă să-1 dezlege. Banii pentru tratament îi trimiteți cu poșta.

— Prostii! Șarlatanii!— De ce să nu încercați, excelență? Îi place votca nevoie mare, nu

trăiește cu nevastă-sa, ci cu о nemțoaică, e cam spurcat la gură, dar face minuni, zău așa!

— Telegrafiază-i, Alioșa! — Se rugă generăleasa. Tu nu crezi în descîntece, dar eu cred, еu le-am încercat. Și, la urma urmei, chiar dacă nu crezi, de ce sa nu trimiți о telegramă? Doar n-o să-ți cadă mîna.

— Bine, sе învoi Buldeev. În halul în care sînt, i-aș telegrafia șilui Scaraotschi... Of! Nu mai pot! Ei, unde stă accizarul tău?

Cum să-i scriu?Generalul se așază la birou și ia pana în mînă.— La Saratov îl știu și cîinii, spune vechilul. Scrieți așa, excelență:

Saratov, care va să zică... domnului Iakov Vasilici. Vasilici...— și mai cum?— Vasilici... Iakov Vasilici... Cum dracu’ îi mai spune?... Ei, comedie!

I-am uitat numele de familie!... Vasilici... Ei, Doamne... Сum naiba îi zice? Adineaori, cînd veneam încoace, îmi umbla prin cap. Dați-mi voie...

Ivan Evseici ridică privirea în tavan și începe să miște din buze. Buldeev și generăleasa așteaptă, plini de nerăbdare.

— Ei, hai odată! Prea mult te gîndești!— Acuși... Vasilici... Iakov Vasilici... Am uitat! Și doar e un nume atît

de obișnuit... Un nume care vine de la cal... Kobîlin? Nu, nu-i Kobîlin. Stați un pic... Să fie Jerebțov? Nu-i nici Jerebțov. Că de la cal vine, asta-i sigur, dar cum e... naiba știe...

— Jerebeatnikov?,— Nu, să traiți. Stați nițel... Kobîlițîn... Kobîleatnikov... Kobelev..— Ei, asta vine de la cîine, nu de la cal! Te pomenești că-i Jerebcikov?— Nu, nu-i nici Jerebcikov... Loșadinin7... Loșakov8... Jerebkin... Nu-i

nici unul din toate acestea!— Atunci cum sa-i telegrafiez? Mai gindeste-te!— Acuși. Loșadkin... Kobîlkin... Korennoi...— Poate Korennikov? — întreaba generăleasa,.— Nu, sa trăiți. Pristeajkin... Nu-i nici ăsta! L-am uitat, și pace!—Atunci dracu’ să te ia, de ce te apuci să dai sfaturi, dacă uiți?— se supără generalul. Ieți afară!Ivan Evseici iese în vîrful picioarelor, iar generalul își duce iar mîna la falcă și

începe sa se plimbe prin odaie.— Au, tată-ă-ă! — țipă el. Au, mamă-ă-ă! О-of, nu mai văd cu ochii de durere.Vechilul iese în grădină și, ridicînd ochii spre cer, se străduiește să-și aducă

aminte numele de familie al accizarului:— Jerebcikov... Jerebkovski... Jerebenko... Nu, nu-i ăsta! Loșadinski17...

Loșadevici... Jerebkovici... Kobîleanski...Nu trecu mult și fu chemat sus.— Ei, ți-ai adus aminte? — îl întrebă generalul.— Nu, excelentă, să trăiți!

' у 7 у

— Poate Koneavski? Nu cumva Loșadnikov?Și toți din casă începură, care mai de care, să născocească fel de fel de nume

de familie. Luară pe rînd toate vîrstele, sexele și rasele de cai, pomeniră coama, copitele, hamurile... În casă, în livadă, în odaia servitorilor, la bucătărie, toți umblau de colo pîna colo și, scărpînîndu-se în cap, căutau numele de familie...

Vechilul era mereu chemat sus.— Tabunov?... îl întrebau boierii. Kopîtin? Jerebovski?

—Nu, să traiți, răspundea Ivan Evseici și, ridicînd privirea întavan, continua sa mediteze cu glas tare: — Konenko... Koncenko... Jerebeev... Kobîleev...

— Tată! — strigau copiii din odaia lor. Troikin! Uzdecikin! Conacul întreg era în fierbere; chinuit de durere și fierbînd de nerăbdare, generalul făgădui să dea cincizeci de ruble celui care va găsi numele de familie al accizarului și toți începură să se țina scai de Ivan Evseici...

— Gnedov! — îi spunea unii. Rîsistîi! Loșadițki! — îi zicea altul.Dar veni seara, și tot nu gasiră numele de familie. Boierii se culcară fără să fi

trimis telegrama.Generalul nu închise ochii toată noaptea; umbla de colo pîna colo și gemea...

Pe la orele trei dimineață ieși din casă și bătu la geamul vechilului.— Nu cumva e Merinov? — întrebă el cu glas plîngăreț.— Nu, nu-i Merinov, excelență, răspunse Ivan Evseici, oftînd cu un aer

vinovat. —Dar poate că numele n-are nici în clin nici în mînecă cu caii, ci cu cine știe ce alt animal. ' .— Ba zău că vine de la cal, excelentă... Asta îmi aduc bine aminte.— Tare zăbăuc mai ești, frate dragă!... Pentru mine numele ăsta e acum mai

scump ca orice pe lume. M-a dat gata durerea!Dimineața generalul trimise din nou dupa doctor.— N-are decît s-o scoată! — hotari el. Nu mai pot să răbd...Doctorul sosi și extrase măseaua bolnavă. Durerea înceta de

îndata și generalul se liniști. Dupa ce își îndeplni misiunea și primi cele cuvenite pentru truda sa, doctorul se urcă în brișcă și porni spre casă. Dicolo de poartă, pe cîmp, dădu de Ivan Evseici... Vechilul stătea nemișcat pe marginea drumului și, privindu-și năuc picioarele, se gîndea la ceva. Judecînd după cutele care-i brăzdau fruntea și după expresia ochilor, îl frămîntau gînduri chinuitoare...

— Bulanov... Ceressedelnikov... mormăia el. Zasuponin... Loșadski...— Ivan Evseici! — i se adresa doctorul. N-aș putea să cumpăr de la dumneata

vreo cinci banițe de ovăz? Mujîcii noștri îmi vînd ovaz, dar prea e prost...Ivan Evseici se uită cu un aer tîmp la medic, apoi zîmbi ciudat, plesni din palme

și,fără să răspundă un cuvînt, о lua la fugă spre conac, atît de iute, de parcă 1-ar fi urmărit un cîine turbat.

— Mi-am adus aminte excelență! — strigă el ca ieșit din minți, dînd buzna triumfator în biroul generalului. Mi-am adus aminte!... Doctorul să trăiască! Ovsov... așa îl chema pe accizar! Ovsov, excelentă! Trimiteți-i lui Ovsov telegrama!

— Halal să-ți fie! — răspunse generalul cu dispreț, dîndu-i cu tifla. Nu mai am nevoie de numele tău de cal! Spală-te pe cap cu el!