turcia - actor al sistemului internațional
DESCRIPTION
Turcia - actor la SITRANSCRIPT
Turcia - Actor al sistemului internațional
O lume (islamică) în schimbare
Prin redactarea acestei lucrări voi încerca să abordez analiza Turciei dintr-un
context intern, internațional și regional. Mai întâi, voi avea în vedere cum politica
externă turcească a fost influențată de schimbări structurale sistemice analizând
legăturile tradiționale ale Turciei cu Occidentul, procesul de democratizare, relativa
apartenență la familia europeană, situația socio-politică din MENA și problemele
securitare cu care se confruntă această regiune. De asemenea, în redactarea lucrării
voi avea în vedere și relațiile pe care Turcia le manifestă cu vecinii săi Iran, Irak, Siria
în contextul stării de beligeranță în care se află zona Orientului Mijlociu (fig. 3). În
această ultimă chestiune voi avea în vedere tratatele internaționale încheiate la
sfârșitul primei conflagrații mondiale pentru a demonstra că butoiul de pulbere al
secolului trecut se afla în Orientul Mijlociu de la bun început în urma unor împărțiri
teritoriale efectuate abuziv și fără a respecta niciun fel de criteriu etnic și mă refer la
Tratatul Spykes-Picot, Tratatul de la Sevres și Tratatul de la Lausanne. De asemenea,
mă voi referi la deschiderea de care Turcia a dat dovadă odată cu revenirea la curentul
neo-otoman și dorința autorităților centrale (personificate în Recep Erdogan) de a
deveni un model demn de urmat de către toate celelalte țări musulmane. Se poate ca
această dorință de a deveni un pion important pe marea tablă de șah a civilizațiilor să
reiasă din respingerea și încrâncenarea de care Uniunea Europeană a dat dovadă de
fiecare dată când a fost pusă în discuție oportunitatea Turciei de a adera la spațiul
Uniunii și de a deveni membru cu drepturi depline. Dacă mai depline ca Germania
rămâne de văzut.
Imperiul Otoman
În toată istoria islamică, imperiile s-au ridicat și au decăzut pentru aproximativ
1400 de ani, omeizii, mamelucii, mongolii și otomanii fiind doar câteva dintre
dinastiile Islamului care au avut un cuvânt important de spus în istoria mondială, au
atins o epocă de aur/vârf, apoi au decăzut și au dispărut în negura timpului însă,
efectele existenței lor fiind foarte vizibile la nivelul arhetipului colectiv. Un cunoscut
1
cărturar de sorginte arabă, Ibn Khaldoun este de părere că dinastiile sunt
asemănătoare indivizilor având o speranță de viață limitată și la fel ca un om, o
dinastie se naște, se dezvoltă și apoi intră în stagnare și retrogradare, acesta fiind și
cazul dinastiei lui Osman, fondatorul Imperiului Otoman.1
Imperiul Otoman a început ca un mic stat în Anatolia (zona asiatică a Turciei)
în 1299 sub conducerea lui Osman I. Micul său stat se învecina cu puternicul și ostilul
Imperiu Bizantin. Osman era cunoscut drept gazi sau un soldat al credinței, întrucât
prin lupta sa dusă împotriva bizantinilor își proteja credința musulmană. Așadar, sub
conducerea lui Osman, turcii anatolieni au găsit de cuviință să se alipească credinței
islamice și să-și dea viața în apărarea acesteia.2
Până la 1453, Imperiul Otoman devine o forță mondială controlând Europa și
Asia, având deja capitala în fostul oraș bizantin Constantinopol. Maximul avea să fie
atins sub domnia lui Soliman Magnificul (fig.1), la momentul respectiv fiind cel mai
puternic și cel mai mare imperiu (trebuie să menționez islamic) care controla Europa,
Africa de Nord, Peninsula Arabică și o parte însemnată din Persia. Astfel, sfera de
influență a imperiului cuprindea cele mai importante 3 locuri sfinte pentru musulmani
și creștini: Mecca, Medina și Ierusalim. Curând după moartea lui Soliman, imperiul
intră într-o perioadă de stagnare, urmată de inevitabila decădere finalizată cu
dispariția Imperiului Otoman.3
Spre deosebire de situația actuală din Turcia unde religia este clar separată de
conducerea statului (rămâne de discutat cât va mai rămâne astfel!), otomanii au simțit
că Islamul ar trebui să joace un rol important în actul de guvernământ. După 1517,
sultanul a devenit și calif, conducătorul religios al lumii musulmane. Principala sa
responsabilitate în calitate de calif era să se asigure că legea islamică, sharia, este
respectată și implementată în tot imperiul, având sprijinul cadiului, judecătorul zilelor
noastre. Înainte ca legea să producă efecte, aceasta era interpretată de muftiu,
conducătorul unei comunități.4
1 Itzkowitz, Norman, Ottoman Empire And Islamic Tradition, University Of Chicago Press, Chicago, 1981
2 Khaldun, Ibn, The Muqaddimah, An Introduction To History, Bollingen, 1969
3 Ochsenwald, William și Sydney Fisher, The Middle East: A History, McGraw-Hill, New York, 2003
4 Hodgson, M. G. S. The Venture of Islam, Conscience and History in a World Civilization, University of Chicago Press, Chicago, 1974
2
În vreme ce succesorul Imperiului Otoman, Turcia, duce o politică
eminamente seculară, observăm că otomanii sunt cei care desăvârșesc istoria
Islamului, aceștia fiind gardienii acestei religii universale. Au avut sub control
locurile sfinte, le-au protejat de cruciați și au avut sharia ca lege fundamentală.5
Turcia Modernă
Imperiul Otoman a primit lovitura de grație la sfârșitul Primului Război
Mondial. Prin încheierea Tratatului de la Sèvres (1920), Aliații victorioși au redus
imperiul la o fâșie îngustă localizată în Peninsula Anatoliană, sultanul Mohamad VI
acceptând condițiile impuse. Naționaliștii turci au considerat că ceea ce li se impune
este sub demnitatea și orgoliul lor astfel că sub conducerea lui Mustafa Kemal
(Ataturk din 1934) au demarat reconstrucția țării pe care și-o doreau.6
Prin Tratatul Sykes-Picot (fig. 4)(1916), Marea Britanie și Franța își împart în
secret zonele de influență din ceea ce va deveni fostul Imperiu Otoman. Astfel Marea
Britanie va prelua Irak, Transiordania și Palestina iar Franța va prelua Siria și Liban.7
Tratatul de la Sevres (fig. 5)(1920) consfințește ciopârțirea Imperiului Otoman
de către Marea Britanie, Franța, Italia, Grecia și Armenia. Turcia cunoaște cele mai
mici întinderi, aproximativ egale cu cele ale statului întemeiat de Osman la 1299.8
Tratatul de la Lausanne (fig. 6) din 1923 a consfințit granițele actuale ale
Turciei, excepție făcând regiunea Alexandretta sau Iskenderun. Turcia a recâștigat
suveranitatea deplină asupra întregului ei teritoriu, mai puțin asupra Strâmtorilor, care
vor rămâne demilitarizate. Sub efectele aceluiași Tratat, aproximativ 1,5 milioane de
greci care locuiau în Turcia vor fi repatriați în Grecia și 800.000 de turci vor reveni în
patria-mamă.9
5Hourani, Albert Habib, A History Of The Arab Peoples, Mjf Books, New York, 1997
6 Howard H., The Partition of Turkey: A Diplomatic History: 1913–1923, New York, 1993
7 Enciclopedia Britannica, accesat la 15.09.2015, disponibil la http://www.britannica.com/event/Sykes-Picot-Agreement
8 Paul C. Helmreich, From Paris to Sèvres, Ohio State University Press, 1974
9 Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an ‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002
3
Kemal Ataturk și Republica
Turcia (fig. 2) a fost proclamată republică în 1923, iar Mustafa Kemal este
primul său președinte. Acesta a fost reales în mai multe rânduri: în 1927, 1931 și
1935. Califatul a fost abolit în 1924 și în același an a fost promulgată o constituție
care prevedea votul universal (acordat femeilor în 1934), parlamentul și guvernul. În
cei 14 ani de guvernare kemalistă, Turcia a trecut prin multiple schimbări, care au
modificat bazele religioase, sociale, politice, economice și culturale ale societății
turce.10
În 1925, guvernul a abolit ordinele religioase, a interzis poligamia și purtarea
fesului tradițional. În 1926 a fost adoptat un cod civil de factură occidentală și
căsătoria civilă a devenit obligatorie. În 1928, Islamul a încetat să mai fie religie de
stat și alfabetul latin a înlocuit scrierea arabă. În 1930, capitala Turciei se mută la
Ankara din considerente strategice.11
La moartea lui Mustafa Kemal în 1938, Turcia începea să semene tot mai mult
cu un stat occidental. Din punct de vedere economic, Kemal își dorise să obțină
dezvoltarea Turciei fără ajutor extern.
În ceea ce privește politica externă, Turcia a încercat să dezvolte relații de
prietenie cu toți vecinii săi. În 1932 a intrat în Liga Națiunilor, în 1934 a pus bazele
Antantei Balcanice alături de Grecia, România și Iugoslavia iar în 1937 a semnat
Tratatul Saadabad cu Afganistan, Iran și Irak. Deși comunismul era oprimat în Turcia,
relațiile cu URSS au fost cordiale până la cel de-al doilea Război Mondial, reușind să
obțină revizuirea statului Strâmtorilor prin Convenția de la Montreux în 1936, iar în
1939 a rezolvat problema provinciei Iskenderun/Alexandretta cu Franța.12
10 Fox A.B., The Power of Small States: Diplomacy in World War II, University of Chicago Press, Chicago, 1959
11 Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an ‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002
12 Davison R.H., Turkey: A Short History, 2nd Edition, The Eothen Press, Huntingdon, 1988
4
Noul activism al Turciei
În spatele noului tip de activism al Turciei se află doi factori care rezidă din
tipologia poporului turc și al istoriei cu care acesta este obișnuit. Turcii sub
conducerea lui Recep Tayyip Erdogan și-au reamintit de trecutul glorios din perioada
sultanilor și de moștenirea pe care o poartă în genele lor. Reînvierea acestei școli a
eroilor și al cultului pentru istoria recentă îl vom regăsi în multe izvoare sub numele
de neo-otomanism. Cel de-al doilea factor emană din provocarea pe care etnicii kurzi
o emană la adresa statalității și indivizibilității statului turc. Această problematică
kurdă este definită, în norme kemaliste, ca o amenințare la adresa integrității
teritoriale a Turciei și a stabilității regionale. În contextul actualei situații politice din
zona Siriei și Irakului, care prezintă un nivel de precaritate ce transcede orice nivel al
imaginației, analiștii politici pot lua în calcul, și nu există niciun motiv pentru care nu
ar face-o, posibilitatea creării unui stat kurd suveran și independent. Precedentul
există în vecinul Turciei, Irak, unde kurzii s-au grupat în jurul Regiunii Autonome
Kurdistan. Cu „capitala” la Erbil, Kurdistanul irakian pare să fie o opțiune mai sigură
și mai ferită de războaiele care se desfășoară la câțiva pași de granițele RAK.
Revenind la chestiunea neo-otomanismului, acesta ia în calcul puterea soft pe care
Turcia o poate exprima la nivelul scenei politice internaționale. În termeni
geostrategici, neo-otomanismul este lipsit de expansionismul imperialist însă capabil
să promoveze un înalt profil diplomatic, politic și economic pentru o Turcie în
Orientul Mijlociu sau Europa. Nefiind conexat cu moștenirea musulmană, neo-
otomanismul este mai ambițios ca curentul kemalist în proiectarea Turciei ca o putere
regională.13
După mulți ani de pasivitate și neglijență față de Orientul Mijlociu, Turcia
redevine un actor important în regiune. Pentru întreaga perioadă republicană,
autoritățile centrale de la Ankara nu au avut o prioritate în a crea politici care să
cuprindă state din Orientul Mijlociu. Ideologia principală a republicii, inspirată de
13 Taspinar Omer, Turkey’s Middle East Policies: Between Neo-Ottomanism and Kemalism, Carnegie Papers, No. 10, 2009
5
Kemal Ataturk, s-a opus cu îndârjire lumii islamice și a urmat o cale occidentală,
europeană. Această orientare pe o singură direcție a început să piardă din adepți odată
cu încheierea Războiului Rece și descoperirea de noi orizonturi, provocări și
amenințări în regiuni învecinate Turciei.
Turcia devine încă odată (așa cum a mai fost pe vremea Imperiului Otoman)
un actor important pe scena politică din Orientul Mijlociu. În ultimii ani, administrația
de la Ankara a manifestat un nivel crescut de bunăvoință în a media conflictele arabo-
israeliene, a participa la conferințele Ligii Arabe și a contribui cu efective militare în
susținerea forțelor Națiunilor Unite în Liban și cele ale NATO în Afganistan, Siria și
Irak, nu înainte de a fi stabilit legături apropiate cu aceste state din vecinătatea sa. Ca
o consecință directă, sub conducerea lui Turgut Ozal (prim-ministru între 1983-1989
și președinte 1989-1993) și începând cu anul 2002 sub guvernarea AKP (Adalet ve
Kalkinma Partisi), Turcia a devenit un jucător important pe scena politică a Orientului
Mijlociu. Însă acest lucru nu aduce fericirea fiecărui cetățean. Turcia este bipolarizată
cei doi poli regăsindu-se în religie și în secularitate. De-o parte a baricadei se află în
tabăra secularistă, în interiorul căreia se exprimă ideea că fostul partid al președintelui
Erdogan concentrează atenția publică spre Orientul Mijlociu și se îndepărtează de
modul de viață al europenilor, țel menționat de însuși Kemal Ataturk. Acești kemaliști
sunt de părere că AKP implementează o agendă ascunsă în care deschiderea către
lumea arabă este principalul obiectiv și mod de a câștiga lupta cu cei care pun la
îndoială puterea regională a Turciei. De cealaltă parte a baricadei sunt cei care susțin
lipsa unei agende islamice, având în vedere demersurile înregistrate de AKP în
domeniul integrării europene. În ciuda rădăcinilor islamice, AKP a obținut succese
importante în promovarea unor politici care au ca punct central Uniunea Europeană și
beneficierea de drepturi ca toate celelalte state membre. Un astfel de moment a avut
loc în 2005, când au fost reluate negocierile de accedere a Turciei în Uniunea
Europeană.14
Cum niciuna din cele două tabere nu are suficiente argumente pentru a se
convinge reciproc, dezbaterea va continua și va influența în continuare politica
externă a Turciei, iar motivul subit al interesului Ankarei în Orientul Mijlociu vine
14 T. Oguzlu, Middle Easternization of Turkey’s Foreign Policy: Does Turkey Dissociate from the West?, Turkish Studies, Vol. 9, Nr. 1, 2008
6
din capacitatea acesteia de a-și îmbunătăți relațiile cu vecinii și emanarea rolului de
putere regională. Vidul de putere din Orientul Mijlociu s-a simțit la începutul anilor
2000 când noi situații de securitate au apărut în context regional. Astfel, Turcia a
căutat noi piețe de desfacere și s-a dezvoltat ca un stat comercial și fiind ancora
Europei îi va da încredere în forțele proprii pentru a continua pe drumul pe care a
apucat, creând condițiile propice pentru ca Turcia să se dezvolte ca o putere regională,
chiar cu pretenții la nivel internațional. Ce este și mai interesant este că Turcia deja
pare să-și fi asumat rolul de purtător de cuvânt al regiunii, ba chiar exemplu de bune
practici pentru vecinii săi.15
Turcia și Primăvara Arabă
Când a izbucnit Primăvara Arabă în 2011, Turcia a fost considerată un model
demn de urmat pentru statele din Orientul Mijlociu luând în calcul economia în
creștere și democrația înfloritoare. Acea imagine a avut de suferit multe încercări. În
prezent, economia Turciei poate părea puternică, în schimb este din ce în ce mai
afectată de războiul de la granițele sale și de pericolul penetrării acestora de forțe
insurgente loiale Statului Islamic. Imaginea Turciei drept un stat pașnic are de suferit
o dată cu protestele care au loc în Piața Taksim/Mișcarea Gezi lucru ce demonstrează
lipsa de viziune și pe plan internațional. Înainte ca Primăvara Arabă să-și producă
efectele ministrul de externe de la acea dată, actualul prim-ministru Ahmet Davutoglu
a prezentat moțiunea „zero probleme cu vecinii” intens aplaudată de comunitatea
locală și cea internațională. În următorii ani, Turcia și-a îndepărtat toți vecinii și a fost
angajată direct în conflictul din Siria, în timp ce prin persoana lui Recep Erdogan,
statutul turc sprijinea Frăția Musulmană pentru a redobândi puterea politică în Egipt.
Deși în urmă cu câțiva ani, o intervenție militară ar fi fost exclusă, observăm că astăzi
pionierul în acest domeniu este chiar Turcia care, cu orice preț, va apăra și va încerca
să împiedice apariția statului kurd (Siria, Irak, Turcia, Iran). 16
15 G.E. Fuller, The New Turkish Republic: Turkey as a Pivotal State in the Muslim World, United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 2007
16 S. Cagaptay, Turkey Is Leaving the West, Foreign Affairs, October 2009, disponibil la http://www.foreignaffairs.com/articles/65661/soner-cagaptay/is-turkey-leaving-the-west?page=2, accesat la 15.09.2015
7
Primăvara Arabă a fost probabil cel mai important eveniment care a avut un
impact major asupra presupunerilor și a calculelor făcute în scopul promovării unor
politice externe care să promoveze imaginea unui Turcii puternice, bine închegate,
care reușește să facă față situațiilor neprevăzute și a obstacolelor puse de situația
regională precară. Astfel, din momentul în care AKP își asumă puterea se remarcă
faptul că politica externă a Turciei înregistrează trei faze distincte.17
I. Faza conciliatorie 2002-2007: având în vedere că AKP abia a intrat la
guvernare după ce a obținut 34% din sufragii, va acționa în scopul consolidării
imaginii rezultate în urma alegerilor. Astfel, administrația AKP va avea în vedere
medierea conflictelor din Balcani și cele dintre Israel și arabi. Nu va avea sorți de
izbândă însă a reușit să exprime public țelul măreț al Turciei, reorientarea pe scena
politică regională pentru a redeveni o putere.18
II. Faza echilibrului 2007-2011: această perioadă surprinde încercarea
graduală a Turciei de deveni un jucător important și încearcă să-și facă simțită
prezența prin contraponderea pe care o poate avea în relație cu Siria și Irak, încercând
să devină un echilibu pentru regiune. Slăbite de război, Statele Unite ale Americii se
retrag din poziția dominantă ocupată în Orientul Mijlociu și chiar dacă nu le vine să
creadă, Turcia va ocupa poziția lăsată liberă de SUA.19
III. Viitoarea putere regională 2011-20xx: deși a manifestat multă indecizie
de-a lungul Primăverii Arabe, semnalele primite de Turcia indică faptul că poziția sa
strategică și resursele infrastructurale de care dispune pot contribui la creșterea
șanselor ca această țară să devină un model pentru numeroasele state de dimensiuni
aproximative pentru care noțiunea de politică externă rămâne un subiect în cărțile de
diplomație și științe politice. În acest sens, Ahmet Davutoglu este de părere că Turcia
poate conduce școlile de gândire ale Islamului și va produce o schimbare benefică
pentru politica turcească.20
17 Henri J. Barkey, The evolution of Turkish foreign policy in the Middle East, Editura TESEV, Istanbul, 2012
18 Idem
19 Idem
20 Idem8
Concluzii
În prezent, Turcia experimentează o revoluție silențioasă care conține trei
transformări de natură să producă schimbări la nivelul politicii externe din Orientul
Mijlociu. Prima dintre aceste transformări constă în cea religie, Turcia fiind un mediu
în care dezrădăcinarea Islamului și punerea lui la loc la un nivel mai profund se va
întâmpla cât de curând. A doua transformare constă în introducerea și respectarea
unor principii economice prin care piața poate evolua în funcție de cerere și nu de
protecționism, iar cea de-a treia poate fi sesizată în democratizarea statului și
încercării sale de a se alinia cu standardele europene și cele internaționale.
Turcia se consideră un model sau o sursa de inspirație pentru țările vecine (în
special cele musulmane) în ceea ce privește economia, cultura, știința sau educația.
De asemenea, a reușit să-și consolideze economia bazându-se pe exporturi, aspect
influențat de climatul de securitate din zonă. În cazul în care situația politică din țările
învecinate este negativă sau pe punctul de a se înrăutăți, vor aduce după sine o
scădere a veniturilor Turciei, context în care interesul acestui stat este să atragă un
regim de pace și bună cooperare cu statele din vecinătate.
Consider că actualele conflicte „înghețate” și care au fost exploatate la
maximum în ultima perioadă, și mă refer la situația nefericită în care se află Siria,
Irak, Liban, Iran este cauzată de împărțirea teritorială abuzivă la care au recurs Marile
Puteri în urma marilor conflagrații mondiale. Liniile imaginare care au despărțit
populații aparținând aceleiași etnii dar care peste noapte s-au trezit separate sau
populații care se cunoșteau ca fiind dușmane sunt nevoite să conlocuiască. Cazul
kurzilor este binecunoscut având în vedere oferta primită din partea britanicilor care
le-au propus întemeierea unui stat în sudul Turciei și vestul Irakului în care kurzii să
se bucure de independență și suveranitate. Au refuzat însă și au luptat de partea lui
Ataturk în favoarea unei Turcii și a unui Kurdistan promis care nu s-a mai realizat nici
până în ziua de astăzi. Când liniile imaginare trasate de gentlemani nu țin cont de
ramura islamică din care provin irakienii (majoritatea șiiți) și sirienii (majoritatea
9
sunniți), într-un final se poate aștepta un conflict care să încerce înclinarea balanței
puterii către actorul care deține cele mai multe resurse. Astfel, câștigătorul acestei
lupte pentru puteri în momentul de față pare să fie Turcia, întrucât dispune atât de
putere militară cât și de putere demografică fiind statul care înregistrează o creștere a
natalității în vreme ce întreaga Europă se află într-un proces continuu de îmbătrânire.
Sunt multe întrebări care rămân fără un răspuns clar și puțin confuze însă prin
redactarea acestui eseu tocmai acesta este scopul pe care mi l-am propus. Să încerc să
identific câteva aspecte care au contribuit la ascensiunea Turciei la nivelul pe care îl
cunoaștem la momentul de față și să analizez modul în care a contribuit la
consolidarea poziției regionale pe care o ocupă. Îmi doresc să continui acest studiu și
să-l concretizez într-o lucrare de anvergură întrucât subiectele abordate sunt de
actualitate și surprind desfășurări de forțe cu care omenirea se confruntă de la minut la
minut.
10
ANEXE
(Fig. 1 – Imperiul Otoman sub domnia lui Soliman Magnificul)
(Fig. 2 – Turcia Modernă)
11
(Fig. 3 – Orientul Mijlociu)
(Fig. 4 Tratatul Sykes - Picot)12
(Fig. 5 – Tratatul de la Sevres)
(Fig. 6 – Tratatul de la Lausanne)
13
Bibliografie
1. Henri J. Barkey, The evolution of Turkish foreign policy in the Middle East,
Editura TESEV, Istanbul, 2012
2. S. Cagaptay, Turkey Is Leaving the West, Foreign Affairs, October 2009,
disponibil la http://www.foreignaffairs.com/articles/65661/soner-cagaptay/is-
turkey-leaving-the-west?page=2, accesat la 15.09.2015
3. Davison R.H., Turkey: A Short History, 2nd Edition, The Eothen Press,
Huntingdon, 1988
4. Derengil S., Turkish Foreign Policy during the Second World War: an
‘Active’Neutrality, Cambridge University Press, London, 2002
5. Fox A.B., The Power of Small States: Diplomacy in World War II, University
of Chicago Press, Chicago, 1959
6. G.E. Fuller, The New Turkish Republic: Turkey as a Pivotal State in the
Muslim World, United States Institute of Peace Press, Washington, DC, 2007
7. Paul C. Helmreich, From Paris to Sèvres, Ohio State University Press, 1974
8. Hodgson, M. G. S. The Venture of Islam, Conscience and History in a World
Civilization, University of Chicago Press, Chicago, 1974
9. Hourani, Albert Habib, A History Of The Arab Peoples, Mjf Books, New
York, 1997
10. Howard H., The Partition of Turkey: A Diplomatic History: 1913–1923, New
York, 1993
11. Itzkowitz, Norman, Ottoman Empire And Islamic Tradition, University Of
Chicago Press, Chicago, 1981
12. Khaldun, Ibn, The Muqaddimah, An Introduction To History, Bollingen, 1969
13. Ochsenwald, William și Sydney Fisher, The Middle East: A History, McGraw-
Hill, New York, 2003
14. T. Oguzlu, Middle Easternization of Turkey’s Foreign Policy: Does Turkey
Dissociate from the West?, Turkish Studies, Vol. 9, Nr. 1, Martie 2008
15. Taspinar Omer, Turkey’s Middle East Policies: Between Neo-Ottomanism and
Kemalism, Carnegie Papers, No. 10, September 200914
16. Enciclopedia Britannica, accesat la 15.09.2015, disponibil la
http://www.britannica.com/event/Sykes-Picot-Agreement
HărțiFig.1 http://www.mixdecultura.ro/2013/07/imperiul-otoman/ - accesat la 15.09.2015
Fig.2 http://galeri.uludagsozluk.com/r/t%C3%BCrkiye-haritas%C4%B1-38369/ -
accesat la 15.09.2015
Fig.3 http://adevarul.ro/international/in-lume/turcia-noul-orient-mijlociu-
1_53cba5280d133766a8975fd8/index.html - accesat la 15.09.2015
Fig.4 http://www.stripes.com/news/sykes-picot-agreement-line-in-the-sand-still-
shapes-middle-east-1.289723 - accesat la 15.09.2015
Fig. 5 http://danielbenson.hubpages.com/hub/International-Relations-1919-1939
accesat la 15.09.2015
Fig. 6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Lausanne - accesat la 15.09.2015
15