Compilatie de documente referitoare la tunelurile si Compilatie de documente referitoare la tunelurile si Compilatie de documente referitoare la tunelurile si Compilatie de documente referitoare la tunelurile si

catacombele Bucurestiuluicatacombele Bucurestiuluicatacombele Bucurestiuluicatacombele Bucurestiului

Primele lucrari de canalizare a raului Dambovita au inceput inca din anul 1888. Vechile subterane descoperite atunci au pus multe semne de intrebare oamenilor. Cine le-a construit si in ce scop? Incarcate de sumbre taine, ele au ramas pana astazi, dar se pare ca este foarte greu sa ajungi la ele. O suta de ani mai tarziu, constructorii actualului bulevard al Unirii din Bucuresti au ramas stupefiati in momentul descoperirii batranelor galerii. Galeriile secrete ale Capitalei ar putea deveni un punct de atractie atat pentru turistii straini, dar si pentru locuitorii Bucurestilor. Singura conditie ca aceste subterane sa devina atractie turistica este ca ele sa existe cu adevarat. Unii istoricii sunt de parere ca tunelele Bucurestilor rivalizeaza cu cele ale Parisului si ca sunt multe galerii care nu au fost inca descoperite. Altii, mai transanti, cred ca ele nu exista de fapt si ca sunt rodul imaginatiei poporului roman.O placa de sub casa aflata pe strada Negru Voda la numarul patru fugea pur si simplu de sub picioarele lor. Inalta de peste doi metri, captusita cu o caramida speciala, arsa in cuptoare, datand din secolul al XVI-lea, galeria secreta a fost abandonata imediat dupa descoperire. Mai tarziu, muncitorii au dat peste un tunel de aproape 400 de metri care se infunda brusc undeva catre Dealul Mitropoliei. In prezent, se cunosc catacombele din zona strazii Negru Voda precum si coridorul subteran sapat si zidit la o adancime de peste zece metri, care leaga Hanul lui Manuc, Biserica Domneasca si Curtea Veche, pe o lungime de circa 300 de metri. Totodata, intre Curtea Veche si dealul Vacarestilor mai exista un tunel. Dupa ceva timp, alti constructori de pe alt santier au mai descoperit sub pamantul din zona Unirii niste subterane secrete. Primul care a scris despre aceste tunele de sub Bucuresti este Gion Ionescu in celebra sa “Istorie a Bucurestilor” de la inceputul secolului al XIX-lea. Cine stie cati domnitori si boieri s-au furisat in taina prin aceste galerii secrete ca sa primeasca raportul iscoadelor sau peschesul zarafilor. Voda Caragea se plimba in caleasca pe sub pamant.

O alta galerie subterana, cu doua ramificatii, se gaseste sub Manastirea Antim si se intinde pana la Liceul Gheorghe Sincai si in zona Centrului Civic. La statia de autobuz Razoare sunt sapate galerii pe doua nivele, la sase, respectiv, zece metri sub pamant. Subterane au fost descoperite si in zona de nord a Bucurestilor, dar si in Colentina. Exista tunele care leaga Manastirea Plumbuita de Palatul Ghica, pe sub raul Colentina. In afara de acestea, galerii mai exista si intre Manastirea Sarindar si Dambovita sau dintre casa Dudescului si Zavoaiele Cioplea, situat in apropiere de Dudesti. Cea mai importanta galerie care are ramificatii si tunele pe mai multe nivele este cea dintre Turnul Coltei si zona de vii de la Bellu, directia Calea Giurgiului, sapata pe sub biserica Sf. Ioan-Nou, casa Nicolae Mavros si raul Dambovita. Totodata, zidurile inalte si vechi de cand lumea ale Manastirii Antim se ridica peste tunele si galerii, unele dintre ele prabusite, altele tencuite cu bolovani de rau sau podite cu scandura de stejar. Un tunel duce spre Dealul Cociocului, dincolo de Liceul Gheorghe Sincai, dar se infunda undeva. Altul urca spre Centrul Civic si se bifurca catre Gara de Nord si Academia Militara. De sub magazinul Victoria se ramifica trei subterane, unul catre Dealul Uranus, altul catre Palatul Telefoanelor, iar ultimul spre Biserica Sfantu Gheorghe. Cronicarii din vremea lui Caragea Voda spuneau ca acesta se plimba pe sub pamant cu o caleasca trasa de patru cai, de la Palatul Cotroceni si pana la Curtea din Dealul Spirii. Tot in subteranele Bucurestiului se ascundeau societatile secrete Fratia si Eteria. Se presupune ca acolo au fost puse la cale revolutiile de la 1821 si de la 1848. Conspiratorii depozitau in tunelele si in camerele secrete arme, munitii si hrana. Tunelele au bolta ridicata la peste trei metri si depasesc in latime cinci metri. In ziua de azi nu se mai stie nimic despre accesul in aceste catacombe. Doar aurolacii, cartitele pamantului care strabat kilometri intregi de canalizare, stiu ce inseamna subteranele de acest gen. Dar pe ei nu-i crede nimeni. Cel mai vechi tunel subteran se spune ca a apartinut pe vremuri lui Vlad Tepes. Domnitorul roman il construise special pentru a se refugia acolo, in taina, atunci cand era atacat de

dusmani. Tunelul pornea chiar de la castelul lui Vlad, aflat pe locul superbului Palat Kretzulescu de astazi si trecea pe sub Cismigiu. De asemenea, avea o ramificatie spre biserica Schitu Magureanu, dupa care trecea pe dedesubtul aleilor din parc, pe sub lac si ajungea tocmai la actuala Primarie Generala. Apoi cotea brusc spre cheiul Dambovitei, unde era o ascunzatoare. Cum era de asteptat, subteranele aveau unele guri de aerisire, ca sa aiba cei aflati sub pamant cum sa respire. Una dintre ele era ascunsa sub aleea principala din Cismigiu, iar alta chiar sub lac, dar a fost distrusa o data cu amenajarea acestuia. Dictionarul geografic din 1898 precizeaza, de altfel, ca lacul din Cismigiu este legat de Dambovita “printr-un canal lung de doi kilometri”.

“E vorba doar de imaginatia poporului roman”

Se presupune ca toate subteranele acestea au fost realizate in jurul secolului al XVI-lea, dar nimeni nu poate preciza anul si data. Totusi, George Trohani, arheolog la Muzeul National de Istorie, considera ca tot ceea ce se vehiculeaza despre aceste galerii e legat de legendele poporului roman si ca ele nu ar exista cu adevarat. “Povesti se spun si despre muntele Himalaya, ca ar fi legat printr-un tunel subteran de China. Nu trebuie neaparat sa si credem asa ceva. Bucurestiul este un oras schimbator. Fata lui este intr-o continua miscare, se modifica tot timpul. Noi abia am reusit sa construim metroul din cauza solului plin de apa. Din punct de vedere tehnic, nu cred ca se poate construi un tunel subteran, pentru ca pur si simplu s-ar prabusi. Galeriile, daca au existat, au fost si ele daramate in mare parte. Eu stiu ca sub Curtea Veche si la Dudesti sunt intr-adevar niste pivnite vechi, niste beciuri destul de mari, dar nu ca ar fi coridoare secrete. Iar sub Cismigiu ma indoiesc ca ar exista vreun tunel. Inainte de a se amenaja ca parc, acolo era o mlastina. Solul e foarte moale. Va dati seama ca nu se pot construi canale subterane? E vorba doar de imaginatia poporului roman.”

(“Mai exista canale subterane in Bucuresti” de Radu Boieriu publicat in Cronica Romana – 20 iunie 2003)

„Slujbe prin catacombe

Adevarul istoric nu poate fi sters, oricat ar incerca unii sa o faca. Cele mai multe slujbe ale preotilor si episcopilor greco-catolici din perioada '48-'89 au avut loc in catacombe. Multe dintre aceste catacombe aveau si zabrele la usi si ferestre. Sufleteste se aflau peste tot unde batea o inima credinciosa de roman.”

„Un film CNN despre subteranele Pietii Palatului, interzis in Romania CNN a realizat un film despre subteranele Pietii Palatului, in regia unui bulgar. Acest film, prezentat de televiziunea bulgara in timpul evenimentelor din 1989, este interzis si astazi in Romania. Filmul arata sistemul de tuneluri si camerele bine iluminate, rezervele de hrana, armament etc. de sub Piata Palatului.”

„Catacombele istorice exista, ele au fost si subiectul unui film CNN, film care a fost

interzis in Romania.

Cerem: 1. Deschiderea catacombelor istorice din subteranul Pietei Revolutiei publicului; 2. Deschiderea Palatului Snagov, deschiderea Vilelor/palatului si debarcaderului de la

Neptun ale lui Ceausescu publicului.

Nu puterea a facut Revolutia, acesti securisti doar au confiscat puterea si se bucura de privilegii pe spinarea poporului roman.

Cerem ziaristilor adevarati sa publice aceste cerinte ale Grupului Civic Bucuresti deindata si sa speram ca aceste situri istorice (catacombele, palatul de la Snagov si cel de la Neptun) sa fie redate poporului roman macar acum, la 16 ani de la Revolutie ! Noi nu am dorit inlocuirea unei puteri dictatoriale cu alta putere plina de ifose dictatoriale si plina de privilegii! Noi am dorit libertate - dreptate - fraternitate ! Va rugam ca a treia putere in stat - ziarele - sa faca demersurile necesare pentru deschiderea deindata a catacombelor istorice din subsolul Pietei Revolutiei publicului - este vorba de istoria Romaniei - este vorba de un bun de pret al Romaniei ! Va multumesc, Cristian Savu Consiliul Director al Grupului Civic Bucuresti 31 august 2006”

Maruntaiele Bucurestiului ascund insa una dintre cele mai celebre, mai lungi si mai vechi galerii subterane. In acea perioada, populatia Bucurestiului era cat pe ce sa fie evacuata din cauza deselor invazii ale unor bande, in special turcesti, care navaleau dinspre Raiaua Giurgiuva si Rusciuc. In trei ore de calarie acestiau ajungeau langa Bucuresti, devastau si plecau. Bucurestiul era inconjurat de codri si avea un diametru de maximum un kilometru. Oamenii au inceput sa-si sape ascunzatori si tuneluri pentru ei, dar si pentru depozitarea averilor. In zona Unirii, pe strada Negru Voda a fost descoperit un tunel captusit in totalitate cu caramida, cu o latime de 1,5 metri, datand se pare din secolul XVI. Sapat la o adancime de peste zece metri, un tunel de circa 350 metri leaga pe sub pamant Curtea Veche, Hanul lui Manuc si Biserica Domneasca.

Alte numeroase cai subterane de acces fac legatura intre diverse imobile. Pe strada Batistei (intre Casa Luca - un fost cazinou si Banca "Marmorosch Blank"), pe strada Aristide Briand (din subsolul unui imobil se poate ajunge pana la malul Dambovitei), Calea Victoriei (un tunel porneste de langa blocul turn, trece pe sub Dambovita si ajunge undeva langa sediul actualului IGP) etc. Alt tunel celebru este cel existent sub Piata Victoriei, spre Kiseleff, care pleca de la palatul unui fost boier, actualul sediu al Clubului Petrolistilor, din Piata Amzei, o cladire frumoasa, in stil gotic, cu crama. In perioada regelui Ferdinand, familia regala folosea un tunel care pleca de sub Palatul Regal (actualul Muzeu National de Arta), din sala cazanelor si iesea direct in Cismigiu, langa Palatul Stirbei (astazi sediul UNESCO).

Cum se "teleporta" Ceausescu

In perioada 1970-1975, Calea Victoriei a fost blocata. Se efectuau lucrari la un tunel care facea legatura intre Comitetul Central, Muzeul de Arta si Sala Palatului. Arhitectul Roguski isi aminteste ca „era un tunel elegant, foarte bine realizat, cu toate dotarile necesare”. Era astfel construit, cu sursa de apa proprie, incat in cazuri de urgenta se putea ramane la interior cel putin trei zile fara interventii exterioare. Ceausescu venea de la CC direct in loja de la Sala Palatului, prin tunel, fara paza, lucru care ii contraria pe multi care nu il vedeau traversand Calea Victoriei.

Sub fostul CC exista mai multe cai de acces la nivelul subsolului doi. In decembrie 1989, tunelul care era liber, accesat cu un lift personal, si care ar fi trebuit sa-i asigure iesirea lui Ceausescu trecea pe sub CC, CC-UTC, Bdul Magheru, Intercontinental si facea legatura cu tunelurile tehnice de langa statia de metrou Universitate.

Romulus Cristea

Catacombele Bucurestiuui nu sunt deschise publicului- unele sunt blocate, altele sunt incluse in planurile MApN, MAI si SRI. Din pacate, nu am putut publica in articol toate informatiile (au existat restrictii indreptatite din partea aurtoritatilor; in alte cazuri au fost retineri de alta natura- teama unor pelerinaje in acele locuri). Insa ce va pot spune: un ochi ager le vede prin Bucuresti. Exista aceste guri de intrare care sunt vizibile in mai multe locuri din Bucuresti: Zona Cotroceni, Parcul Cismigiu (mascate in spatele unor monumente), zona Lipscani, casa Poporului, Politehnica... zeci de locuri. Personal am vizitat cateva din ele, inclusiv pe cele din Piata Revolutiei! Din pacate, au existat restrictii la publicare.

Romulus Cristea

1. Vad ca se tot discuta despre parcajele subterane din zona. Ceea ce nu se stie (de foarte multi): chiar in zona respectiva, unde Videanu are in "proiect" o astfel de constructie, EXISTA UN PARCAJ SUBTERAN in conservare din 1990. Parcajul pe doua niveluri se afla sub carosabilul din fata actualei cladiri a MAI-ului (fosta Senat din 90)si sub statuile din zona (Maniu si memorialul revolutiei). Intrarea in parcaj se realiza prin poarta blocului alaturat (Calcanul celebru). Pana in 90 exista o poarta imensa metalica (permitea intrarea unui camion) - cred ca mai exista. Parcarea a apartinut DSS-ului, respectiv Directia a V-a. Este suficient sa intrebati pe cei din zona (bloc) sau pe cei mai varstnici din Bucuresti. Cred ca si o parte din arhitectii de pe grup cunosc unele amanunte (cel putin unul).

2. In afara tunelului pomenit in articol, mai exista o alta retea de tuneluri paralela cu un imens viaduct care strabate zona. Constructia dateza cam din anii 1935-1940.

Romulus Cristea mobil: 0721 288 ***

Cu caleasca prin catacombe

Istoria catacombelor de sub Bucuresti incepe undeva prin jurul anului 1750. Astfel cai de acces subterane serveau pentru circulatie intre palate, intre casele oamenilor bogati, erau locuri unde oamenii isi puteau ascunde bunurile sau se puteau adaposti in vremuri de restriste. Arhitectul bucurestean Camil Roguski, fost angajat al Ministerului Afacerilor Externe, dar si la unitatea de intretinere si decorare a palatelor prezidentiale din perioada ceausista, a fost unul dintre putinii civili care au avut privilegiul sa vada si sa participe la cartografierea, la construirea si decorarea unor tuneluri secrete din mai multe localitati. In perioada regelui Ferdinand, familia regala folosea un tunel care pleca de sub Palatul Regal (actualul Muzeu National de Arta), din sala cazanelor si iesea direct in Cismigiu, langa Palatul Stirbei (astazi sediul UNESCO). Prin anul 1981, am fost trimis sa-l reamenajez: a fost zugravit, electrificat, s-au facut dotari si a fost chiar mochetat. In anul 1989, ni s-a solicitat astuparea acestuia cu nisip, argumentandu-se ca nu era practic, Ceausescu neutilizandu-l niciodata", a precizat arh. Camil Roguski. Intrarea in tunel a fost zidita, si chiar in fata acesteia a fost ridicat un monument inchinat Jandarmeriei. Urmele niselor de intrare sunt inca vizibile si astazi. Nu avem alte poze cu catacombele istorice pentru ca eu nu sunt istoric si pentru ca Ceausescu le-a tinut secrete si le-a dezvoltat iar puterea neo-comunista le-a tinut tot secrete pentru ca Senatul a fost in Piata Revolutiei in Palatul de Interior pana acum 2-3 ani... si nimeni, nici un ziarist si nici o organizatie de patrimoniu nu a cerut (inca) deschiderea catacombelor istorice pentru public. (Romania Libera)

„Se poate construi in subteranul Pietei Revolutiei? Istoricii spun ca NU !

Se vor distruge catacombele Bucurestiului (una din atractiile turistice din multe capitale europene si de la Sofia o reprezinta chiar catacombele, care au fost iluminate si deschise turistilor).

La 12 metri sub platoul Pietei Revolutiei exista o retea de catacombe prin care se circula cu barca. Culoarele au latimea de aproximativ doi metri, prin care curge un rau subteran adanc de un metru. Cu apa curata. Debitul raului secret e aproximat la 1,5 metri cubi pe secunda. La intrare, aceste cai navigabile care stabat Capitala sunt utilate cu barci pneumatice. Informatiile ne-au fost furnizate de istoricul Dan Falcan, seful sectiei de istorie a Muzeului Municipiului Bucuresti.

Capitala Romaniei are o traditie de secole in materie de tainite si coridoare secrete. Din datele pe care le detin istoricii, primele coridoare subterane demne de luat in seama au fost beciurile producatorilor de vinuri. Acestea aveau zeci de metri si erau atat de largi incat se circula cu carele. In secolul al XIX-lea au aparut edificiile care aveau tuneluri de refugiu, cum e tunelul care leaga Palatul Ghica Tei de Manastirea Plumbuita, lung de mai bine de un kilometru.

In nordul Parcului Cismigiu, Biserica Schitu Magureanu e legata prin subterane de Palatul Cretzulescu. Sub Palatul Golescu, situat langa stadionul Giulesti, a fost depistat un coridor subteran care da inspre lunca Dambovitei . Coridorul a fost folosit si de Tudor Vladimirescu. De pe la 1826 ne-au ramas cateva relatari care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub capitala Tarii Romanesti.

Conform relatarii militarilor, la subsolul cladirii CC (Palatul de Interior al Regelui Carol II, fostul CC pe vremea comunista) au gasit un tunel. Dupa ce au strabatut aproximativ 30 de metri au gasit o nisa cu o lada mare, in care erau 16 barci din cauciuc, cu pompe de umflare. Dupa alti 20 de metri militarii au observat ca peretii tunelului au alta culoare. Au ridicat capacul iar sub el au gasit un chepeng de fier. L-au ridicat si au gasit un rau cu apa curata, care curge intr-o matca artificiala din beton. Are latimea de circa 1,5 metri si adancimea de aproximativ un metru. Raul se afla la aproximativ 12 metri sub platforma Pietei Revolutiei . Cele 16 barci erau folosite de fapt pentru acesta cale de navigatie. Albia amenajata are pe lateral bare metalice facute pentru oprirea sau impulsionarea barcilor.

Reteaua are guri de iesire in Palatul Regal, Biserica Cretzulescu si magazinul Muzica. "In urma unor cercetari ulterioare a reiesit ca ramificatiile subterane au corespondenta cu circa

80 de obiective din Bucuresti, cum ar fi cladirea ASE, Casa Enescu, Opera Romana etc.

Subliniez, relatari sunt ale unor ofiteri din cadrul armatei. Lucru foarte interesant, nimeni nu

neaga existenta acestor cai de navigatie secrete, dar cand am incercat sa le exploram, nu ni s-a

permis pe motiv ca nu se poate".

Despre aceste galerii ale lui Ceausescu ne-a vorbit si Radulescu Dobrogea, presedintele asociatiei Ecocivica, fost inspector de mediu in Primaria Capitalei, omul care s-a ocupat multi ani de panza freatica a orasului. El sustine ca stie de aceste galerii ale lui Ceausescu si ca apa limpede care curge prin ele este panza freatica de sub oras.

Administratorii Senatului au vazut numai intrarea in catacombe. "Pot sa va spun ca am

auzit despre aceste lucruri, dar nu le-am vazut. Exista o cale de comunicatie subterana care

pleaca din Senat catre Piata Revolutiei, o cale care pleaca de la Palatul Regal catre Piata si inca

una, tot din Palatul Regal, catre Biserica Cretzulescu. Intrarile in aceste cai de acces le-am

vazut, dar unde se opresc, nu stiu, nu este treaba noastra sa cotrobaim pe acolo", ne-a declarat inginer Constantin Bratu, directorul tehnic al administratiai cladirii Senatului Romaniei.

"Putem rezista la doua bombe atomice succesive, calculat dupa metodologia sovietica. Diafragma zidului este de 1,40 metri", aceasta este structura pe care este asezat Palatul Parlamentului, potrivit unuia din inginerii-constructori care au inceput sa lucreze la aceasta cladire inainte de '89 si continua sa faca acest lucru si in prezent. De fapt, Secretariatul General al Camerei Deputatilor a vrut, probabil, sa se razbune pe ziaristii care au scris ironic despre faptul ca este nevoie de nu mai putin de 1,8 miliarde de lei pentru igienizarea subsolului Casei Poporului. In consecinta, jurnalistii au fost invitati sa-si murdareasca pantofii prin galeriile intunecate, pline de apa si de mizerii, fecale, prin care se pare ca n-a calcat pana acum nici un parlamentar. Totul a inceput ca o excursie scolara in weekend: zeci de ziaristi, cameramani si fotoreporteri imbracati gros, pentru a rezista frigului, au fost coborati in pesterile de sub Palat de catre o mica armata de cadre, dotata cu lanterne puternice, statii de emisie-receptie si telefoane mobile. Dedesubt, culoare imense, cu tevi sparte, cizme de cauciuc desperecheate si cutii de tabla de la celebrele conserve cu fasole si carnati, meniul-standard al muncitorului roman de pe vremea lui Ceausescu. Ca un semn ca pe acolo s-a trecut si dupa 1990, pe jos se aflau si pachetele de staniol pe care scria "Susanli ciubuk". Sub Palatul Parlamentului se afla, de fapt, un mic oras, partial folosit ca depozit sau garaj si partial pustiu sau inundat. De exemplu, tunelul care duce la tribuna oficiala, aflata pe peluza din fata cladirii, si care are drept scop evacuarea oficialilor in caz ca pe timpul unei parade militare se intampla ceva grav, este plin cu apa. Si adapostul antiaerian prezentat ziaristilor nu era, de fapt, decat un beci murdar pe podeaua caruia baltesc cateva degete de apa. Se pare insa ca sub acest adapost, aflat la 19 metri sub pamant, se mai afla un altul, la cota minus 27, functionabil si pregatit pentru familia Ceausescu, dar despre a carui existenta nu vrea sa vorbeasca nimeni oficial. Cateva sute de muncitori lucreaza in aceste catacombe imense, care, pas cu pas, sunt curatate si urmeaza sa se transforme, la randul lor, in garaje sau depozite pentru arhive. O parte a subsolului este in custodia unor servicii secrete, care-si adapostesc aici masinile. Pe teritoriul militarizat al unui astfel de serviciu se afla si cele doua coloane in care sunt ziditi cilindrii cu hartiile semnate de Nicolae Ceausescu, pentru a fi puse la temelia cladirii. O explicatie a faptului ca nici un parlamentar nu a coborat in beciurile cladirii ar putea sta in legenda ca aici au fost descoperite gropi comune in care erau aruncati, pe la 1600, cei morti de pe urma unei epidemii de ciuma. Bacilul acestei boli poate rezista sute de ani.

(Adevarul, 8 martie 2003)

Casa Poporului e, în mod cert, cea mai mare casă a surprizelor din lume. Are ascunzișuri și tunele secrete, s-a vorbit de buncăre și de catacombe. A ieșit însă la iveală, că unele dintre aceste tuneluri s-au inundat cu dejecŃii, parlamentarii nemaifiind legaŃi la canalizarea Capitalei, ci aflându-se neștiutori deasupra unei mlaștini insalubre.

De când i s-a pus prima cărămidă la temelie, Casa Poporului nu îmbătrânește un an fără să se afle în centrul unui scandal. În ultimii ani cel puŃin, descoperirile de prin subsolurile Palatului Parlamentului au uimit cetăŃeanul de rând. Ba apărea o piscină, ba un centru de fitness, ba tone de gunoi. Ieri, în Biroul Permanent al Camerei DeputaŃilor s-a Ńinut însă o dezbatere pe o temă nouă și de necrezut: toate dejecŃiile din Palatul Parlamentului nu mai ajung în canalizarea orașului!

S-au colectat într-un sistem de tunele subterane, de jur-împrejurul Palatului Parlamentului. Cel mai rău lucru este că jgheaburile improvizate nu sunt nici măcar acoperite, iar tot ce se scurge din Casa Poporului plutește și emană mirosuri insalubre. EmanaŃiile ajung, nici mai mult, nici mai puŃin, decât în sistemul de aerisire al întregii clădiri. Se explică astfel mirosurile insuportabile care apar din când în când în lifturi.

Surse din Biroul Permanent al Camerei ne-au mărturisit că problema e mai veche, dar că a fost Ńinută sub tăcere. Însă decizia de ieri a fost că se vor chema firme specializate pentru consultări. Ipotetic, tunelele respective trebuie curăŃate, numai că, în prezent, în ele se colectează cam tot ce iese din Casa Poporului. A apărut astfel inclusiv ipoteza închiderii Casei Poporului și expedierea în concediu forŃat a senatorilor, deputaŃilor și a celor câteva mii de angajaŃi, ca să se poată repara canalizarea.

«Problema e la nivelul -15»

Secretarul General al Camerei, Georgeta Ionescu, ne-a explicat ieri că problema se află la nivelul -15 al Casei Poporului. Acolo se adună toate apele uzate și se depozitează în condiŃii improprii. „Din start proiectul clădirii a fost deficitar. Trebuia ca inelul colector să fie măcar în afara clădirii", ne-a spus Secretarul General. Urmează să se inventarieze punctele sensibile, să se realizeze un proiect iar remedierea se va face până la sfârșitul anului. Georgeta Ionescu a informat ieri conducerea Camerei că se va modifica lista de investiŃii din actualul buget.

(de Camelia Stefan, Click, 6 martie 2007)

Singura galerie subterană din Capitală, catalogată monument istoric se găsește în strada łibleș din sectorul 6, pe malul stâng al DâmboviŃei, între str. Zinica Golescu și str. Adrian Fulga (carou cadastral 9 - 10; IH). Este vorba de Tunelul de refugiu al Conacului Golescu Grant, (cod LMI 2004: B-I-s-B-17889) aflat la nr. 119 pe Lista Monumentelor Istorice din București a Ministerului Culturii și Cultelor. Tunelul este o construcŃie datată secolul XVIII-XIX.

Lista monumentelor istorice din municipiul București: la nr. 119 - Tunelul de la Conacul Golescu Grant

Ceea ce se mai poate vedea astăzi, în zona străzii łibleș sunt de fapt rămășiŃele unui vechi tunel a cărui lungime însuma în trecut câŃiva kilometri. Galeria de refugiu făcea cândva legătura între reședinŃa de vară a lui Dinicu Golescu, Mănăstirea Chiajna și Palatul Cotroceni, fiind săpat de-a lungul albiei DâmboviŃei. Se spune despre acest tunel că a fost utilizat și de pandurii lui Tudor Vladimirescu.

Localizare pe Yahoo Maps a străzii łibleș, unde se află tunelul de la Conacul Golescu Grant

Tunelurile care porneau de la reședinŃa de vară a lui Golescu s-au prăbușit, în mare parte în urma calamităŃilor naturale (cutremurul din noiembrie 1940 și cel din 1977), precum și a bombardamentelor masive din 1944. In prezent, segmente din fostul tunel se află în zona străzii łibleș, la Conacul Golescu Grant (cunoscut și sub numele de Palatul Grant, Palatul Belvedere sau Casa cu Turn).

In acest loc funcŃionează Centrul de plasament "Orhideea", aparŃinând de DGASPC Sector 6. Clădirea nu este inclusă în lista monumentelor istorice a MCC.

Alte referiri se găsesc în cartea reporterului de teren Simion Saveanu, "Enigmele Bucurestiului", apăruta în anul 1973, la Editura pentru Turism. Acest jurnalist devenit scriitor a avut meritul de a vorbi cu bătranii locului, de a culege și verifica informaŃiile strânse, și de a cerceta la faŃa locului tunelul. Tunelul (de fapt o iesire de urgenŃă) se afla în partea stânga (privind spre intrare) a imobilului de pe strada Tibles nr.64. Intrarea avea la inceput o poarta (usa metalica), distrusa ulterior in timpul construirii caminului de langa . Malul a fost consolidat printr-o întărire cu placi. Intrarea se prezintă printr-un gol nu prea larg deasupra unei părŃi a acestei întăriri. Partea construită constă dintr-o camera hexagonală cu o boltă rotundă si un coridor care se ramifica din partea stanga a acestei camere. Coridorul are în jur de 25 metri (partea accesibilă), o lăŃime de aproximativ 50 cm și o înălŃime de circa 60 cm (partea care a rămas accesibilă din înălŃimea iniŃială, datorită colmatării cu deșeuri și pământ a coridorului).

Urme evidente de deșeuri menajere (de la resturi de haine, ambalaje, gunoaie din construcŃii ) indică că galeria tunelului este locuită de oamenii străzii, iar locuitorii din zonă aruncă gunoaie în galeria subterană. Există urme de ardere și negru de fum în camera hexagonală provenite de la lumânări", potrivit unei documentaŃii întocmite de membrii AsociaŃiei pentru Dezvoltare Durabilă “Zorile”.

Cel puŃin 20 metri din tunel intră pe sub proprietatea imobilului din Str.łibleș 64. Este probabil că odată decolmatat, tunelul să se continue până în pivniŃa imobilului. Din relatările sugerate de Simion Săveanu, galeria ar putea comunica cu pivniŃa imobilului, de unde plecă încă o galerie spre vechea albie a DâmboviŃei. Deoarece aceasta a cunoscut nenumărate fluctuaŃi de-a lungul timpului, este aproape imposibil de reconstituit locul în care ipotetica galerie comunică cu exteriorul.

In prezent, palatul Belvedere este un cămin pentru copii instituŃionalizaŃi. Este parŃial vopsit în roz ciclam (de exemplu, turnul), iar potenŃialul său turistic este anulat complet de modul deficient de punerea în valoare.

Segment tunel

Mal taluzat

Incăpere - pivniŃă hexagonală

Schema intrare

Romulus Cristea (25 martie 2009)

TUNEL DIN ZONA COLENTINA

Galerie de tunel din zona forturilor bucurestene

Tuneluri din reteau de forturi a orasului Bucuresti- zona Colentina

Să părăsim acest colŃ... minunat și să ne furișăm pe aleea paralelă cu strada Schitu Măgureanu spre locul din care pornea cândva un tunel (azi intrarea în el este astupată). Istoria tunelelor bucu-reștene e lungă. De când cu desele năvăliri, de la Mircea cel Bătrân la Vlad łepeș și apoi, aproape toŃi domnitorii au găsit de cuviinŃă să le lărgească și să le prelungească în funcŃie de interese. Tunelul la care mă refer din dealul unde Cișmigiul se delimitează de stradă era unul de legătură între Schitul Măgureanului (de care voi mai aminti ceva mai târziu) și Palatul Cretzulescu de lângă Universitatea de muzică de azi, palat în care în zilele noastre se află un sediu al UNESCO. De aici, o ramificaŃie subtraversa Calea Victoriei ducând spre Biserica Doamnei și mai încolo spre Curtea Veche prin Lipscani. O altă rami-ficaŃie traversa Cișmigiul, urmând ca pe sub DâmboviŃa să ajungă la mănăstirea Mihai - Vodă, iar de aici, mergând mai departe pe sub Palatul Cotroceni și Drumul Sării, ieșind undeva în Calea Giurgiului și moșiile Bellu. Cetatea lui łepeș, aflată în dealul de care am vorbit este și a fost permanent un loc tainic, plin de mister. Aici, lângă intrarea ferecată a tunelului s-au sărutat și încă se mai sărută mii de perechi de îndrăgostiŃi... Iată, că plimbările noastre pe aleile Cișmigiului dau roade...

(Cu piciorul… prin Bucuresti (II) de Ion Cogan – Conexiuni nr. 17, iulie 2006)

Nu cred că Ion Andreescu pictorul, scriitorii și criticii, matematicienii, actorii, muzicienii, arhitecŃii, regizorii de mai târziu – Tudor Vianu, Cincinat Pavelescu, Al. Rosetti, Camil Petrescu, Urmuz, Florian Pittiș, Liviu Ciulei, Emil Prager, Mircea Djuvara, Dan Barbilian, Alfred Alessandrescu, Vasile Voiculescu, Grigore Băjenaru, Lia Manoliu, Victor Kernbach, George Cretzianu, Mihail Andricu și mulŃi, mulŃi alŃii asemeni lor, absolvenŃi de frunte, ar avea să-mi reproșeze că le-am făcut publice minunatele escapade la „cetate”, la „catacombe”, la „Buturugă” – dar aici, așa, mai feriŃi.

(Cu piciorul… prin Bucuresti (III) de Ion Cogan - Conexiuni nr. 16, iunie 2006)

Cei de o vârstă cu mine sau mult avansaŃi în etate își aduc aminte cu plăcere marile atracŃii ale grădinii, pentru că mintea copilului de atunci le-a înregistrat într-un fel inegalabil, combinând miraculos poveștile despre hoŃii vremurilor trecute adăpstiŃi de potere prin catacombele Cișmigiului (pe insulă, la CetăŃuie sau în multe alte locuri ferite ) cu inocenŃa idilelor consumate pe băncile aleilor sau pe movila centrală sub a cărei poale trona vestita „Buturugă”.

(Cu piciorul... prin Bucuresti (IV) de Ion Cogan – Conexiuni nr. 18 august 2006)

Fragment din „Orbitor – aripa stanga” de Mircea Cartarescu

Partea a II-a

[...] Măria fusese și ea o dată în camera miracolelor, și rămăsese năucită de atîtea frumuseŃi. Se vede că bătrînul Catana fusese cineva la vremea lui, negustor cu cheag. Camera era plină cu mobile vechi, împodobite cu ghirlande, trandafiri și amorași de lemn. Pe acoperămîntul de pat, de pluș pestriŃ, stătea o mare păpușă cu cap de ipsos, îmbrăcată într-o rochiŃă de voal roz. Alte păpuși, mai mici, cu rochii largi de burete roz și albăstrui, erau înșirate pe noptieră și pe lada patului, alături de chinezi de ipsos și dintr-o piatră verzuie străvezie. O mare carpetă acoperea tot peretele de care era lipit patul. Măriei i se tăia respiraŃia cînd o vedea. Carpeta înfăŃișa un lac albastru cu nuferi, iar pe malul lui era un cîmp mare de flori. în mijlocul florilor și boschetelor de lămîiŃă se înălŃa un pavilion auriu, plin de spanioli și spanioloaice. Doi dintre ei dansau, ea cu fuste înspumate și ridicîndu-și braŃele cu castaniete, el Ńeapăn, cu vestă foarte scurtă, pantaloni pînă la genunchi și ciorapi albi, păr buclat, prins în codiŃă și pălărie de torero. CeilalŃi stăteau în jur, pe scaune, băieŃii făcînd curte fetelor, cîŃiva cîntînd din chitări... O mulŃime de porumbei se-ncurcau printre picioarele lor. Pe alŃi pereŃi erau tablouri cu rame înflorate, grele, mîncate de cari. Cel mai mult îi plăcuse fetei cel reprezentînd un pisoi cenușiu, dar și cel cu lebedele și cu muntele conic, de lînă creaŃă. în vazele de pe masa încărcată de macrame-uri pluteau un fel de spice pufoase, fiecare vopsit în altă culoare. FaŃa de masă avea ciucuri grei de mătase. Aerul era cafeniu și mirosea a vișinată. Din tavan coborau sute de ŃurŃuri de tencuială, încît gîndeai că te afli într-o peșteră a comorilor, ca și un policandru vechi, cu abajururi de hîrtie creponată. Seara, lumina care se filtra prin fereștile proprietarilor era roză și pîlpîitoare, ca-n vis.

Dar Catana nu părea să dea cine știe ce importanŃă camerei pe care o-mpărŃea, de voie, de nevoie, cu paceaura. El își dura, de o viaŃă, altă odaie, care avea să-l poarte în veșnicie, ca o arcă de mar-mură. Despre nebunia lui aflaseră toŃi chiriașii chiar de la cucoană, care, în beŃiile ei feroce, după ce-l acoperea de zoaie pe bătrîn, răcnea ca o descreierată că i-a mîncat tinereŃele și i-a prădat averea de la părinŃi. „Cavou îi trebuie lui! Cavou, cînd abia ne ducem zilele! Umblai cu boarfele Dămăroaiei, ai, și strîngeai bani pentru cavou! Măsluiai cîntarul la prăvălie și te gîndeai la lumea de apoi! Haoleu, cînd te-or apuca dracii-ăia și Ńi-or turna ulei încins în cur, mînca-te-ar viermii să te mănînce, cu cavoul tău cu tot! Păcătosule ! ȘtiŃi, oameni buni, ce-a făcut criminalu-ăsta la viaŃa lui ? Ăsta, așa oaie blîndă cum îl vedeŃi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc și i-a strîns cenușa și-o mînca dimineaŃa cu linguriŃa dintr-o oală mare, uite-așa, și după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliŃie și l-au bătut ăia o săptămînă de l-au tîmpit, cu toate că mărturisise singur, și-a făcut doișpe ani de pușcărie, uite, nemernicu-ăsta, de-l vedeŃi pe prag, că ziceŃi că io sînt nebună, da-ntrebaŃi-mă ce mi-a făcut omu-ăsta la viaŃa mea, de mă mir că nu m-a băgat și pe mine-n mormînt. Și-Ńi trebuie cavou ? De marmoră trandafirie ? Cu îngeri de piatră ? Oameni buni, mai bine era beŃiv, mai bine bea banii, știam o treabă, da el de patruzeci de ani strînge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănîncă paralele. ȘtiŃi ce are porcu-ăsta la Bellu ? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruŃa prin el. Și ce statui! și ce bibiluri! și cîte odăi! cîte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfînta judecată. Păi nu puteai, mă, să faci niște case, colo, la șosea, să trăim și noi ca oamenii, să-Ńi îmbraci copiii, că mi-ai

făcut o liotă, asta ai știut să-mi faci, tu cu foloasele, eu cu ponoasele. Nu puteai ? Ce te-ncălzește cavoul dacă crapi ? Ori te-aruncă în stradă să te-ntinză cîinii, ori în cavou de marmoră, nu Ńi-e totuna ? Mai știi tu ceva ? Ai murit, ești mort, omule, așa să știi. Sapa și lopata! Slavă Domnului că-s mai tînără ca tine. Mîine-poimîine o să te-ntind pe masă, Ńeapăn și rece, și ce-o să mai rîd! Ce geamparale o să joc în jurul tău, uite-așa! Hiiiii! Și-o să te-apuc de nas, și-o să-Ńi scot puŃa afară, în văzul lumii, așa să știi. Spînzuratule! Nebunule! Să crezi tu că o să ai parte de cavoul tău de marmoră. Cînd mi-oi vedea ceafa. Să zici mersi dac-o să te-ngrop într-un colŃișor de cimitir năpădit de bozii. Că mi-ai otrăvit sufletul o viaŃă-ntreagă, nemernicule!" Chiriașii se uitau la ei ca la bîlci și se stricau de rîs, iar venerabilul bătrîn dădea din cînd în cînd din cap cu ochii stinși și zicea cu blîndeŃe: „Așa-i, așa-i cum zice ea, oameni buni. IertaŃi-mă, oameni buni", însă vorbele lui erau imediat acoperite de alte ocări ale consoartei. Abia peste ani Măria avea să-și dea seama că bătrîna nu minŃise în delirul ei, ba dimpotrivă, că mintea ei obtuză nu fusese în stare să intuiască pînă la capăt realitatea, cînd redusese cavoul lui Catana la un palat. Căci bătrînul își dăduse sufletul în 1962, creștinește, cu popă și luminare la căpătîi, jelit de toată curtea și avînd faimă de sfînt în cartier. Nu lăsase în urma lui decît casele și o monedă de 50 de bani în cutia traforată de pe masa cu franjuri fabuloși. în ciuda promisiunilor feroce, proprietăreasa făcuse înmormîntarea cu toată pompa, după cele mai simandicoase obiceiuri de mahala. Șase Ńigani cu alămuri cojite și strîmbe și cu o tobă mare urmau, cîntînd marșuri mortuare, dricul de lemn sculptat, cu vitrine subŃiate de atîta lustruit, tras de cai mascaŃi, cu panașe negre. CîŃiva Ńigănuși purtau prapure grele, decolorate de intemperii. Unul era agăŃat și la intrarea în curte. łinîndu-se de marginea din spate a dricului și bocind, în haine negre, grosolane, veneau Ma'am Ca-tana și rubedeniile, iar în urmă toată liota din curte și de pe stradă, mîncînd seminŃe și pălăvrăgind. Măria auzise de la Leana Nebuna, care-o călca din cînd în cînd în noua casă de pe Ștefan cel Mare, că murise Catana, și sosise și ea să-l vadă pe bătrîn dus pe ultimul drum si să-și mai vadă și foștii vecini. Era deja slabă și acrită de viaŃă. îl zărise pe Catana în sicriul căptușit cu satin alb, printre coroanele cu trandafiri de hîrtie creponată: părea că în coșciugul fără capac odihnește însuși bunul Dumnezeu. Convoiul o luase pe Colentina pînă la Obor, pe Moșilor, străbătuse centrul orașului și în cinci ore ajunse pe aleile încărcate de locuri de veci ale cimitirului Bellu. Aici casele de piatră cu decoraŃii de marmură și bronz înnegrit, cu statui și poze ovale, cu uși și geamuri zăbrelite, dădeau impresia unui oraș locuit de o altă specie, cu alte nevoi și altă anatomie. Chiparoși triști se desfoiau spre cer. întortochin-du-se printre morminte și cavouri, dricul ajunse în faŃa unei construcŃii stranii.

Era o casă roz, care lucea nostalgic în înserare. Căci în acel noiembrie umed seara se lăsase repede ajutată de norii galbeni posomoriŃi. Cavoul avea un fronton triunghiular, sever, cu o fereastră rotundă în centru. Ușa era încadrată de două firide, cu două statui de bronz lustruit. Ce fel de fiinŃe omenești erau reprezentate de acele bronzuri ? Ce fel de plecăciune în faŃa misterului morŃii era aceea ? Căci statuile urlau mut, înnebunite de groază sau de o sfîșiere cumplită a măruntaielor. Li se zăreau cerul gurii și măselele pînă-n fundul gîtului, iar acolo, dincolo de omu-șor, culoarea devenea roșiatică (poate și din reflectarea amurgului), ca și cînd beregata și înghiŃitoarea ar fi fost de carne, de parcă în cumplita coajă de bronz ar fi fost închise trupuri omenești încă vii, cu organele moi palpitând și sîngele zvîcnind prin furtunurile venelor și mintea lor simŃind în toŃi neuronii acea agonie fără sfîrșit. Statuile de bronz încremeniseră în gesturi de apărare și respingere, cu degetele rășchirate, cu coastele la vedere, cu pîntecul supt, într-o încercare disperată de a se rupe de pe piedestalul lor și a o lua la fugă prin cimitirul nesfîrșit. Abia după ce preotul a stropit totul cu agheazmă, ciudata clădire și-a pierdut puterea de fascinare. Frecîndu-se la ochi, oamenii au văzut că, de fapt, cei doi efebi de bronz erau îngeri, și că gurile lor deschise cîntau, și că ochii le erau înălŃaŃi către văzduhuri. Slujba a fost lungă și plicticoasă, după care

(căci se lăsase bine întunericul, în adîncul căruia iradia numai templul, ca un cristal trandafiriu) sicriul a fost co-borît pe treptele cavoului. Ușa de fier înnegrit, foarte grea, bine unsă, lăsa să se vadă o încăpere goală și un șir de trepte de piatră ducînd spre un subsol. Groparii duceau cu grijă coșciugul pe umeri, și în urma lor coborau rudele. Măria crezu că nu va mai fi loc și pentru ceilalŃi. Ea, oricum, nu vroia să intre. Nu-i plăcuseră niciodată înmormîntările și nici preoŃii. Nu credea în viaŃa de apoi, sau mai bine zis, nu-și punea problema. „Parcă s-a mai întors cineva de-acolo, să spună ce-o mai fi ? Dacă te simŃi cinstit în sufletul tău, n-are de ce să-Ńi fie frică. Ce-o fi, o fi." Dar, cu încetul, lumea începu să se rărească în jurul ei, toŃi coborau, și părea să fie încă loc. Curînd, rămase singură, înfiorată de întunecime și răcoare. Arhitectura neregulată, acum neagră ca smoala, a cavourilor din jur, zimŃa cerul ca dinŃii unui ferăstrău. Cîte-o statuie (înger cu trompeta și cu aripile-ntinse) se profila cafenie pe zaŃul încă gălbui de la orizont. Chiparoșii erau și ei daŃi cu păcură și se clătinau sinistru. Măria, îngheŃată de spaimă, coborî.

Foarte adînc, înaintea ei, zărea două-trei siluete avansînd în întunericul verde, contopindu-se cu el. Treptele păreau să nu se mai sfîrșească. Măria cobora de ore-n șir, și aproape că uitase unde se afla, cînd zări, la capătul ultraîndepărtat al diagonalei scării, un dreptunghi minuscul de lumină. Nu mai înalŃi decît niște insecte, cei din urmă oameni din convoiul mortuar sclipiră o clipă în acea lumină, care se apropia cu încetul, și dispărură pe poarta cea limpede. Măria îi urmă, și se pomeni într-o hală enormă, înaintînd minusculă pe un mozaic lustruit și măreŃ. Sala părea rotundă, dar marginea ei extremă era atît de îndepărtată, încît aproape că dispărea într-o ceaŃă sidefie. Sprijinită pe colosale coloane de porfir, o cupolă aurie se înălŃa prea sus ca să existe cuvinte pentru a-i descrie înălŃimea, mai sus decît bolta cerească pentru un truditor al pămîntului și mai sus decît sfera de cuarŃ a constelaŃiilor. Sculpturi monstruoase erau orînduite-n nișe, de jur-împrejurul sălii, alternînd cu coloanele roșu-brune. Reprezentau bărbaŃi și femei nude, vopsite-n culoarea pielii, femeile mai roze, bărbaŃii măslinii, toŃi cu aceiași ochi de azur și aceeași teroare pe chipuri. Grosimea unghiilor lor de la picioare era cam cît un stat de om, iar din feŃele pierdute-n ceaŃa bolŃii de aur se zăreau doar luminile ochilor dilataŃi. Fiecare gigant își exhiba tragic cîte o infirmitate: o femeie avea sînul stîng atins de elefantiazis, atîrnîndu-i ca un sac hidos pînă la pubis; alta avea capul înfundat în torace și sternul ieșit în faŃă ca al păsărilor. Bărbatul cel mai apropiat avea un picior poliomielitic, lipsit de pulpă și coapsă, doar cu femurul, tibia și peroneul în teci de piele zbîrcită. Hernia următorului îi umpluse testiculul, lăbăr-Ńîndu-i-l pînă la pămînt. Ciungi, șchiopi, pitici, cașexici, coxalgici, cu spina bifida, cu obezitate monstruoasă, ciclopi, cu buză de iepure, cu unsprezece degete la mîini și la picioare, cu pielea vînătă de la o malformaŃie cardiacă, leproși, atinși de antrax, de scro-fuloză, de vitiligo, șirul curb de statui gigantice îmbrăŃișa cu un inel al estropierii sala rotundă, pe nesfîrșita căreia suprafaŃă înainta către centru, ca o procesiune de acarieni, convoiul mortuar.

Măria străbătea, privind cu gura căscată în jur, vaste suprafeŃe colorate, închipuind, desigur, pe podeaua dulce de piatră semi-preŃioasă (malachită? obsidian?) un vast desen, geometric sau figurativ, dar care scăpa cu totul din vedere. De foarte sus, din apropierea apexului bolŃii, s-ar fi putut zări, doar, fabulosul mozaic, cu întreaga lui semnificaŃie. Pantofii ieftini ai gospodinei erau însă ca degetele neexperte ale unui orb de puŃină vreme sau ale unui adolescent mîngîindu-și prima femeie. încet, cei ce purtau sicriul se apropiau de mijlocul sălii. Li se desfăceau, înaintînd, mereu alte perspective. Putură zări, astfel, deschideri simetrice în peretele curb, între nișe și coloane, ca niște portaluri cu inscripŃii de bronz și înflorituri complicate, care dădeau în nesfîrșite galerii. Lumina dulce și colorată, ca de catedrală, umplea mausoleul cu un jeleu diafan, venit de nicăieri. în tăcerea veștedă, doar Ńocănitul blacheurilor se

percepea, micuŃ și armonios ca o muzică de carillon. Măria pășea între rubedeniile cernite ale bătrînului. Nu-și putea lua ochii de la sicriu, care era acum o coajă de sticlă fumurie, prismatică, pe care cei șase gropari o cărau poticnit. Cît de mult se schimbase și mortul! Trăsăturile feŃei i se estompaseră, ochii se mai vedeau ca două bile imense sub pielea groasă a feŃei, de parcă globii s-ar fi contopit cu emisferele cerebrale, nasul și gura se contopiseră într-o trompă care-i cobora pînă-n piept. Mîinile și picioarele se resorbiseră în pîntec și torace, care se umflară în forme respingătoare. Hainele plezniseră, barba și părul zăceau împrejur ca puful unei păpădii scuturate, și larva albicioasă, palpitînd ușor, zăcea acum, pasivă dar vie, în elitrele sicriului. Măria apucă și ea coaja tare de chitină translucidă, cu ochii dilataŃi și pielea de găină pe braŃe.

In centrul sălii, atît de departe de peretele circular încît statuile și coloanele abia se străvedeau prin ceaŃa albăstruie, nu mai impozante decît o pădure aflată la orizont, se afla un mormînt de cristal, cu capacul dat la o parte. Groparii își lăsară jos povara, lumea se adună-n cerc, și popa începu să cădălniŃeze și să cînte. ToŃi își făceau cruci largi din cînd în cînd și răspundeau popii cu cîte un „Amin". Ciudate ecouri veneau înapoi de pretutindeni, cu minute întîrziere, interferînd într-un trandafir sonor, aproape vizibil în văzduhul halei. Pupa umedă de secreŃii gelatinoase fu așezată în casa de cristal, și capacul, acoperit de o inscripŃie măruntă și ilizibilă, fu pecetluit deasupra. Dacă n-ar fi fost fulgerele curcubeene ale prismelor de cuarŃ, ai fi zis că larva plutește deasupra podelei, atît de limpede și transparentă era substanŃa casei de veci. Tînăra femeie se pierdu în contemplarea lentelor, întortochiatelor mișcări peristaltice de sub pielea crisalidei, ce semănau atît de bine cu alunecarea globilor oculari sub pleoapele adormiŃilor...

Cînd, într-un tîrziu, își desprinse privirile de pe coconul uriaș, Măria se descoperi singură. Rubedeniile îndoliate, Ńigănușii cu prapuri, muzicanŃii și preotul pieriseră de parcă s-ar fi dizolvat în aerul acela coroziv. Ca să ajungă la cea mai apropiată ieșire le-ar fi trebuit zile-ntregi. Se resorbiseră în luciul mozaicului nesfîrșit al podelei ? Coborîseră și mai adînc prin vreo trapă inobservabilă ? Măria nu-nŃelegea și nici nu voia să-nŃeleagă. Căci nu poŃi gîndi sub bolŃi mai vaste ca bolta de os a Ńestei tale. încremenită în centrul visului, lîngă mormîntul săpat în cristal, femeia simŃi deodată o năruire a întregii ei fiinŃe, de parcă ar fi putrezit în cîteva secunde, înainte ca mintea ei să fi apucat să moară. Teroarea șiroi pe ea ca o transpiraŃie îngheŃată. Știu că dacă nu se va smulge chiar în acel moment din fascinaŃia și irealul cavernei-cavou avea să rămînă acolo pentru totdeauna, ca o omidă paralizată, pradă vie pentru monstrul ce zvîcnește alături, în oul său. Făcu efortul vieŃii ei ca să se-nde-părteze, încet, de mormînt și apoi s-o ia la fugă, Ńipînd fără să-și audă Ńipetele, pe dalele multicolore.

Fugi la întîmplare, ore și ore, oprindu-se din cînd în cînd să-și tragă sufletul, dar pereŃii sălii păreau să nu se apropie deloc, sau s-o facă atît de încet, încît coloanele și statuile betege păreau niște gheŃari încremeniŃi la marginea universului. Totuși ele ieșeau încetul cu încetul din ceaŃa albastră a depărtării, și femeia își dădu curînd seama că se apropia de monstruosul bărbat acromegalic, cu toracele înconjurat de nori, cu lăboaie atît de mari la picioare, încît între degete avea intrări boltite de galerii ce-și pierdeau perspectivele în depărtare. Măria pătrunse astfel în tunelul boltit dintre degetul mic și următorul de la piciorul drept al statuii, și se trezi într-un fantastic viaduct de cărămidă. Din loc în loc, pe pereŃii păienjeniŃi, își întindeau coarnele gălbui vechi trofee de vînătoare. Tablouri în rame greoaie, înflorate, de bronz erau prea înnegrite de vreme ca să-Ńi mai poŃi da seama ce reprezintă. Cămine de marmură, reci, grătare și vătraie de alamă alternau cu scuipătoare din același metal alunecos. Galeria era luminată de torŃe înfipte în suporturi de metal negru, sus în pereŃii plini de păianjeni și molii ale zidurilor.

Tăcerea era Ńiuitoare și lumina părea că se stinge pe măsură ce Măria, care brusc își amintise că-l lăsase pe Mircișor pentru prima dată singur în casă, înainta tot mai repede între liniile ce se uneau în zare. Măria începu să fugă, îngrozită că nu va mai scăpa niciodată din fabulosul cavou, își rupse un toc și alergă mai departe șchiopătînd, pînă cînd corpul ei mai degrabă decît ea însăși percepu o imperceptibilă schimbare. Aerul devenea tot mai roșiatic, dar atît de-ncet, încît părea că la fiecare metru de galerie stră-bătută o singură moleculă vira în acel roz dureros de crepuscul. La fel de lent, podeaua căpăta elasticitate, și carourile dalelor, cîndva la fel de bine delimitate ca pe o tablă de șah, începeau să-și întingă culorile una-ntr-alta, să-și dizolve contururile, asemenea tablourilor, căminelor și trofeelor de pe pereŃi, ce-și pierdeau încet formele, tinzînd să se resoarbă în sideful trandafiriu al pereŃilor, tot mai neted și mai monoton. Curînd, Măria înainta printr-o trompă de carne umedă care se curba la marginea vederii într-o spirală tot mai amplă. PereŃii, pe care curgea un lichid gălbui și mișunau fiinŃe cleioase, vibrau necontenit, Ńesînd în aerul magic sunete catifelate, împletite cu voci și clinchetin, din ce în ce mai puternice, pînă cînd femeia avu impresia că merge printre zgomote solidificate. SimŃea în ficat ameŃeala rotirii, deși raza marii curburi exterioare, a noua sau a zecea pornind din mijloc, nu putea fi mai mică decît a Bucu-reștiului. După ce străbătu tot melcul, călcînd strîmb pe podeaua la fel de vîscoasă ca pereŃii, ea se pomeni în faŃa unei sculpturi sau unei mașinării colosale, ocupînd o grotă osoasă, neregulată, pe măsura monstruoasei construcŃii. Era alcătuită din trei bucăŃi care atîrnau deasupra creștetului Măriei ca trei nori de vară, încîrligaŃi ciudat pe cer. Articulate prin zgîrciuri gelatinoase, piesele de os vibrau într-un urlet continuu, ca al războaielor de Ńesut, de care femeia își aminti cu oroare. Prima — care amintea ciudat de o scară de șa —, ca și ultima își sprijineau extremităŃile de două enorme ferestre rotunjite, obturate de membrane străvezii tremurătoare, pe cînd cea din mijloc, asemenea unui fronton de templu, se arcuia între ele făcînd ca ansamblul să cîștige în profunzime și grandoare. Măria, strivită de dimensiunile neomenești ale construcŃiei calca-roase, se apropie de fereastra de la extremitatea cealaltă a sălii, urcă pe ciocuri și excrescenŃe de calciu, strivi sub tălpi aceleași fiinŃe amoebale, pînă ajunse la membrana de culoarea lunii, dincolo de grosimea căreia luceau luminile și fluturau umbrele altei lumi. își lipi fruntea de tendonul călduŃ, își lipi palmele de tîmple și de membrană, ca niște paravane, și-ncercă să zărească ceva prin substanŃa tulbure, hialină. Urletul lumii exterioare devenise chinuitor, insuportabil ca al unei cascade uriașe. Cînd o formă indescriptibilă, ieșită brusc ca dintr-un abis, se ridică deodată, verde și galbenă și cenușie, apropiindu-și — ce? faŃa? cefalotoracele? ghimpele din coadă ? — de geamul de carne, Măria începu să Ńipe și o luă la fugă înapoi, fără să-și audă Ńipătul, simŃindu-și doar gîtul rănit, pierzîndu-și amîndoi pantofii, înapoi prin sala sculpturii enigmatice, prin melcul umed și prin viaductul care, la capătul multor ore, își recapătă dalele dulci de coral, zidurile de cărămidă, șemineele și scuipătorile de alamă, trofeele de vînătoare și tablourile înnegrite, pătrunzînd în cele din urmă din nou în uriașa și ceŃoasa sală a statuilor. O străbătu iarăși diametral, oprindu-se de mai multe ori ca să înnopteze, lungită pe podeaua lustruită, trecu pe lîngă mormîntul de cuarŃ din centru, unde larva se înfășurase deja într-o gogoașă de fire multicolore și se văzu pe treptele nenumărate care duceau spre ieșire. Cînd zări iarăși lumina zilei iz-bucnind printre chiparoșii melancolici din cimitirul Bellu, Măria își făcu cruce. în tramvai trebui să înfrunte privirile gloatei care se holba la picioarele ei goale. Schimbă la Buzești și îl luă pe 24 pînă la Circ. Traversă în dreptul florăriei și ajunse în holul blocului cu mobilă, unde locuiau de peste un an. încă de la intrare auzi urletele lui Mircișor. Găsi la ușa apartamentului de la cinci o adunare de vecini care încercau să-l potolească pe băieŃelul care răcnea cît îl Ńineau puterile dincolo de ușă: „Mă-mi-ca-mea! Ce mă fac eu fără mă-mi-ca-mea!" Se repezise-ntr-un suflet, descuiase și-l luase-n braŃe pe copilașul care acum rîdea printre lacrimi, leoarcă de transpiraŃie și îmbujorat de efort.