tudor-radu tiron. „steagurile heraldice ale lui Ştefan cel mare

23
1 Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare. Certitudini şi ipoteze în lumina informaţiilor mai vechi sau mai noi Tudor-Radu Tiron Între simbolurile medievale moldo-muntene şi cele, similare, ale lumii occidentale există asemănări şi diferenţe, deopotrivă calitative şi cantitative. Dintre cele mai însemnate deosebiri, cercetătorul care se apleacă asupra vechilor noastre blazoane şi steaguri nu poate să nu sesizeze absenţa, incorectitudinea ori inconstanţa cromaticii, în condiţiile în care informaţiile sigure sunt destul de reduse ca număr. Puţinele mărturii păstrate, precum stema lui Ştefan cel Mare, pictată pe o pagină a Tetraevanghelului scris în 1502 de monahul Filip, din porunca domnului 1 (Fig. 1 a, b), oferă un „început de probă”, restul putând fi completat prin deducţii logice. Anumite feluri de izvoare, incolore prin natura lor precum cele numismatice, sfragistice, epigrafice etc. au fost raportate la informaţiile de natură cromatică, rezultând concluzii mai mult sau mai puţin plauzibile referitoare la cum trebuie să fi arătat aievea un anumit însemn din trecut. Alături de steagurile cu conţinut iconografic – despre care s-a scris în repetate rânduri (nu de mult de către istoricul Petre Ş. Năsturel, în chiar primul număr al „Analelor Putnei”) 2 vexilologia ştefaniană înregistrează şi un steag cu conţinut heraldic. Cunoscut specialiştilor din studiul lui Constantin I. Karadja, publicat în 1934, despre textul şi ilustraţiile lucrării Chronica Hungarorum, a lui Johannes de Thurocz 3 , steagul heraldic al lui Ştefan cel Mare apare, ca detaliu, într-o xilogravură înfăţişând o scenă de luptă între oastea regală maghiară şi oastea moldovenească (Fig. 2 a, b) 4 . Regăsindu-se în ediţia de la Augsburg a Cronicii (tipărită de Erhard Ratdolt şi datată 3 iunie 1488), gravura în cauză este reluată nu mai puţin de cinci ori în înşiruirea textului, 1 Mihail Berza, Stema Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, în SCIA, 1-2, 1955, p. 84-85, fig. 12. 2 Petre Ş. Năsturel, Steagul „de luptă” al lui Ştefan cel Mare: prapur bisericesc ori poală de icoană? în AP, I, 2005, 1, p. 47-52. 3 Constantin I. Karadja, Despre ediţiile din 1488 ale cronicei lui Iohannes de Thurocz, în AARMSI, seria III, tomul XVI, mem. 3, p. 35-43. 4 Ibidem., fig. 5.

Upload: truongnhi

Post on 08-Feb-2017

254 views

Category:

Documents


5 download

TRANSCRIPT

Page 1: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

1

Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare.

Certitudini şi ipoteze în lumina informaţiilor mai vechi sau mai noi

Tudor-Radu Tiron

Între simbolurile medievale moldo-muntene şi cele, similare, ale lumii occidentale

există asemănări şi diferenţe, deopotrivă calitative şi cantitative. Dintre cele mai

însemnate deosebiri, cercetătorul care se apleacă asupra vechilor noastre blazoane şi

steaguri nu poate să nu sesizeze absenţa, incorectitudinea ori inconstanţa cromaticii, în

condiţiile în care informaţiile sigure sunt destul de reduse ca număr.

Puţinele mărturii păstrate, precum stema lui Ştefan cel Mare, pictată pe o pagină a

Tetraevanghelului scris în 1502 de monahul Filip, din porunca domnului1 (Fig. 1 a, b),

oferă un „început de probă”, restul putând fi completat prin deducţii logice. Anumite

feluri de izvoare, incolore prin natura lor – precum cele numismatice, sfragistice,

epigrafice etc. – au fost raportate la informaţiile de natură cromatică, rezultând concluzii

mai mult sau mai puţin plauzibile referitoare la cum trebuie să fi arătat aievea un anumit

însemn din trecut.

Alături de steagurile cu conţinut iconografic – despre care s-a scris în repetate

rânduri (nu de mult de către istoricul Petre Ş. Năsturel, în chiar primul număr al

„Analelor Putnei”)2 – vexilologia ştefaniană înregistrează şi un steag cu conţinut

heraldic. Cunoscut specialiştilor din studiul lui Constantin I. Karadja, publicat în 1934,

despre textul şi ilustraţiile lucrării Chronica Hungarorum, a lui Johannes de Thurocz3,

steagul heraldic al lui Ştefan cel Mare apare, ca detaliu, într-o xilogravură înfăţişând o

scenă de luptă între oastea regală maghiară şi oastea moldovenească (Fig. 2 a, b)4.

Regăsindu-se în ediţia de la Augsburg a Cronicii (tipărită de Erhard Ratdolt şi datată 3

iunie 1488), gravura în cauză este reluată nu mai puţin de cinci ori în înşiruirea textului,

1 Mihail Berza, Stema Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, în SCIA, 1-2, 1955, p. 84-85, fig.

12. 2 Petre Ş. Năsturel, Steagul „de luptă” al lui Ştefan cel Mare: prapur bisericesc ori poală de

icoană? în AP, I, 2005, 1, p. 47-52. 3 Constantin I. Karadja, Despre ediţiile din 1488 ale cronicei lui Iohannes de Thurocz, în

AARMSI, seria III, tomul XVI, mem. 3, p. 35-43. 4 Ibidem., fig. 5.

Page 2: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

2

în dreptul unor pasaje care nu au nicio legătură cu conflictele moldo-polone, fiind chiar

anterioare acestora:

a) la f. b. 3v – De bello ad locum qui kesmawr dicitur comisso (se referă la perioada

dinaintea alegerii lui Attila ca rege);

b) la f. d. 1v – De primo capitaneo ac de albo equo necnon sella et freno dauratis

(Attila);

c) la f. p. 2r – De bellis sigismundi regis contra huzitas (Sigismund de Luxemburg);

d) la f. q. 8r – De bello per dominum Johannem wayuodam circa castrum nandoralbense

commisso (Ioan de Hunedoara);

e) la f. r. 1v – De bello ac conflictu domini Johannis de hwnijad woyuode in partibus

transsiluanis commisso (Ioan de Hunedoara)5.

Referindu-se la această imagine, Karadja reţinea veridicitatea celor înfăţişate,

presupunînd execuţia gravurii „...după un desen foarte precis, probabil al unui martor

ocular...”, fapt ce rezultă din detaliile de armament şi costum contemporane

confruntărilor moldo-maghiare6, din timpul campaniei din Moldova de la 1467 (ori,

poate, din timpul incursiunilor moldoveneşti în Transilvania, din 1469). Acelaşi autor

opinează şi că ilustraţia nu ar putea reda înfruntarea de la Baia deoarece, aceasta având

loc noaptea, cele două armate nu ar fi putut sta faţă în faţă pentru a rezulta maniera de

redare aleasă de către artist (aici poate fi avută în vedere tocmai o manieră convenţională

de redare a confruntării, potrivită cu felul în care erau, în epocă, redate scenele de luptă).

În fine, ca un suprem argument în favoarea originalităţii gravurii, Karadja aminteşte

corectitudinea steagurilor moldovenesc şi maghiar7.

Timp de câteva decenii, acest important izvor nu a trezit interesul niciunuia dintre

specialiştii perioadei. El nu este măcar amintit în secţiunile dedicate stemelor şi

steagurilor istorice (autori: Constantin Moisil, respectiv Anton Velcu), din cadrul celui

dintâi volum al Enciclopediei României (publicat în 1938)8, ori în valoroasele studii

5 Ibidem., p. 37, 42.

6 Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui

Ştefan cel Mare, Sfânta Mănăstire Putna, Editura Muşatinii, Suceava, 2005, p. 59-70, 72-75. 7 Constantin I. Karadja, op. cit., p. 40.

8 *** „Enciclopedia României”, vol. I, 1938, p. 59-71, 73-82.

Page 3: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

3

despre heraldica ştefaniană ale lui Emil Condurachi (din 1945)9, respectiv Mihai Berza

(din 1955)10

etc. Cu toate acestea, nu ne surprinde ignorarea – voită sau nu – a

reprezentării din cronica lui Johannes de Thurocz, în condiţiile în care puţinii cunoscători

ai blazonului de atunci erau mai preocupaţi să soluţioneze chestiuni precum originile

stemelor Ţărilor Române, iar însemnele heraldice ale lui Ştefan cel Mare ofereau, oricum,

prin complexitatea lor, prilej pentru suficiente dezbateri.

Abia în deceniul al optulea al secolului trecut, steagul moldovenesc dungat şi cu

cap de bour a revenit în atenţia specialiştilor, care au încercat să stabilească originea

reprezentării. Trebuie spus, de la bun început, că specialiştii care s-au oprit asupra

steagului din cronica lui Johannes de Thurocz au considerat că dungile verticale înfăţişate

aici au totuşi legătură cu fasciile reprezentate în stemele domnilor Moldovei din secolele

al XIV-lea – al XVI-lea, schimbarea de orientare a figurilor explicându-se prin modelul

de steag redat în gravura din Cronică (însemn de tip gonfalon care, în mod normal, este

atârnat de sus în jos).

Într-un studiu publicat în 1972 (ale cărui idei principale au fost reluate zece ani

mai târziu), Jean N. Mănescu emitea presupunerea11

potrivit căreia acest însemn ar putea

să provină dintr-un mai vechi steag de investitură, reproducând armele angevine (Fig. 3

a, b)12

(steag pe care Petru I l-ar fi primit din partea regelui maghiar), sau dintr-o mai

veche banieră, fasciată în culorile verde şi aur (Fig. 4)13

. Ajungând în acest punct,

discuţia s-a lovit de aceeaşi dilemă, anume dacă un însemn fasciat, fie el heraldic sau

vexilologic, constituie un argument în favoarea existenţei unui raport de vasalitate între

Petru I (1375-1391) (adică primul domn moldovean în timpul căruia apare formula

heraldică cu fascii şi flori de crini) şi coroana maghiară. În 1977, Dan Cernovodeanu

propunea un răspuns care dorea să concilieze ambele ipoteze. Astfel, autorul menţionat

9 Em. Condurachi, Blazonul lui Ştefan cel Mare, în „Hrisovul. Buletinul Şcoalei de Arhivistică”,

nr. 5, 1945, p. 146-151. 10

Mihail Berza, op. cit., p. 69-88. 11

Ioan N. Mănescu, Stema Moldovei, în MI, VI, 1972, nr. 5 (62), p. 38-39 şi p. 40, fig. 2. Idem,

Considérations sur les armes de la Moldavie aux XIVe et XV

e siècles, republicare în „Herb. Revista

română de heraldică”, I (VI), 1999, 1-2, p. 43. 12

Reproducere (detaliu) după steagul regelui Carol Robert al Ungariei, redat într-o miniatură din

Chronicon pictum vindobonense, f. 69r, la începutul pasajului în care se vorbeşte despre lupta de lângă

Kassa a regelui contra lui Mathei şi a fiilor lui Omodei (1312) – v. şi *** Izvoarele istoriei românilor. Vol.

XI, Cronica pictată de la Viena, text, traducere şi comentarii de G. Popa-Lisseanu, Tipografia „Bucovina”

I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1937, crt. XCVI. 13

Reconstituirea autorului.

Page 4: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

4

nu excludea primirea de către Petru I a unui steag de investitură din partea „suzeranului”

său, dar se îndoia că acesta ar fi putut conţine culorile verde şi galben, sub pretextul că

regele maghiar nu putea conferi lui Petru I ca vasal, „...arme în care să figureze un metal,

în speţă aurul, superior în scara ierarhică a smalturilor heraldice argintului ce alcătuieşte,

alternat cu roşu, fasciile din stema regatului ungar”14

.

Nu mai insistăm asupra dezbaterii referitoare la cromatica însemnelor domneşti,

atât heraldice cât şi vexilare. Concluziile regretatului Jean N. Mănescu, ca şi aproape

orice altă încercare reconstituire a cromaticii „istorice” a acestor însemne, derivă exclusiv

din interpretarea stemei lui Ştefan cel Mare de pe Evangheliarul din 1502, care este şi

singura păstrată în culori. În lipsa altor surse, s-a considerat că fasciatul verde şi aur

trebuie să fi preexistat perioadei ştefaniene; or, în condiţiile în care cromatica acestei părţi

a armelor domneşti va fi fost rodul inspiraţiei de moment a miniaturistului, toate

concluziile formulate în literatura de specialitate se văd nefondate. În fine, pentru a

isprăvi cu ceea ce s-a scris în privinţa originilor steagului moldovenesc din Cronica lui

Johannes de Thurocz, trebuie spus că în 1984, cercetătorul Ştefan S. Gorovei arăta că

însemnele moldoveneşti de tip „angevin” nu pot constitui temeiul afirmării unui raport de

vasalitate, mai cu seamă că existenţa acestuia, în urma coroborării mai multor categorii

de informaţii, se vădea îndoielnică15

.

Trebuie amintită aici şi o abordare venită din partea vexilologilor. Astfel, într-o

lucrare publicată în 1994 şi republicată în 2010, autorii Vlad Mischevca, Ion Negrei şi

Alexandru Nichitici menţionează opinia lui Jean N. Mănescu referitoare la cromatica

verde-galben a steagului, constatând însă că abordarea grafică nu îngăduie nicio

concluzie categorică în privinţa culorilor flamurii. În plus, autorii amintiţi vin, ca o

noutate faţă de ceea ce s-a mai scris, cu presupunerea că personajul ce ţine steagul l-ar

14

Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1977, p. 110; autorul menţionat adaugă şi că, în eventualitatea conferirii unui simbol, acesta nu

putea fi decât în formula roşu-argint din stema Ungariei. Aceleaşi idei au fost reluate de către autor, cu mici

diferenţe, în Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII-XX),

Editura Istros, Brăila, 2005, p. 141-142. 15

Ştefan S. Gorovei, Armoiries et rapports politiques : le « cas » moldave au XIVe siècle, în

RRH, XXII, 2, 1984, p. 128 (concluzii).

Page 5: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

5

reprezenta chiar pe Vodă Ştefan16

(Fig. 5 – detaliu) – afirmaţie asupra căreia ne vine greu

a ne pronunţa, în absenţa altor elemente de identificare.

Să tragem linie şi să vedem ce am aflat până acum. Prin urmare, cel mai vechi

steag moldovenesc, reprodus în Cronica lui Johannes de Thurocz – având un mesaj altul

decât cel hagiografic – combina însemnul capului de bovideu cu un model dungat

verticat. Acest model poate fi pus în legătură cu însemnele heraldice cuprinzând fascii şi

flori de crin, însemne amintind armele regilor angevini ai Ungariei, care au fost folosite

de către domnii Moldovei începând din timpul domniei lui Petru I, ajungând la „apogeu”

în vremea lui Ştefan cel Mare, după cum o dovedeşte marea sinteză heraldică din 1502.

În lipsa altor elemente, cromatica steagului moldovenesc nu poate fi precizată, deşi toţi

autorii care s-au ocupat de acest simbol admit existenţa unei formule complexe. În acest

sens amintim o reconstituire a steagului din Cronica lui Johannes de Thurocz, aflată în

colecţia cercetătorului basarabean de istorie militară Petru Costin (Fig. 6)17

; aici flamura

steagului este dungată vertical verde şi galben, cu suprafaţa de la hampă tot verde,

decorată cu un cap de bour de aur.

În absenţa altor izvoare din care să rezulte cromatica steagului din Cronica lui

Johannes de Thurocz, subiectul părea definitiv închis. Dar iată că mărturii suplimentare,

datând chiar din epoca imprimării acestei opere, vin cu informaţii care ajută la lămurirea

problemei. Este vorba de un exemplar al Cronicii (ediţia lui Ratdolt de la 1488),

exemplar de lux tipărit pe pergament şi având xilogravurile colorate manual. După cum

arată o frumoasă dedicaţie imprimată în litere de aur (ceea ce s-a considerat ca o premieră

în arta tiparului), acest volum a fost oferit de către editor regelui Matia al Ungariei,

făcând parte din colecţia „Corvinelor”. În prezent, lucrarea este conservată sub

16

Vlad Mischevca, Ion Negrei, Simbolurile Ţării Moldovei. O istorie a steagurilor pe parcursul

secolelor XV-XX, ediţia a II-a, revăzută şi completată, Chişinău, 2010, p. 31-32. Această identificarea a fost

asumată şi de către autorii dr. Adina Berciu-Drăghicescu, dr. G. D. Iscru, Tiberiu Velter şi Aurel David,

Tricolorul României – simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, coordonator dr. Adina

Berciu-Drăghicescu, Editura Sigma, Bucureşti, 1995, p. 11. 17

Silviu Andrieş-Tabac, Drapelul de stat, în volumul „Simbolurile naţionale ale Republicii

Moldova”, coordonator şi redactor ştiinţific dr. Silviu Andrieş-Tabac, Academia de Ştiinţe a Moldovei,

Instituţia Publică „Enciclopedia Moldovei”, Chişinău, 1910, p. 125 (menţiune) şi p. 138 (reproducere după

replica steagului).

Page 6: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

6

indicativul Inc. 1143, în custodia Bibliotecii Naţionale Széchényi de la Budapesta,

provenind din colecţia lui Miklós Jankovich (1773-1846)18

.

Aşadar, faţă de ceea ce se cunoştea din studiul interbelic al lui C. I. Karadja,

exemplarul menţionat al Cronicii ne prezintă viziunea „în culori” pe care a avut-o

ilustratorul operei lui Johannes de Thurocz. Fără îndoială că, sub aspect calitativ,

xilogravurile colorate ale acestui incunabul nu ating frumuseţea miniaturilor pictate în

lucrările hors série ale bibliotecii regelui Matia; cu toate acestea, artistul care a colorat

clişeele gravate a deţinut informaţii corecte (de cromatică heraldică, de costume, de

armament şi echipament militar din cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea). În

privinţa scenelor militare – căci alături de cea în care apare steagul moldovenesc (Fig. 7-

11), mai apare încă una, reprodusă de mai multe ori în ediţia de la 1488, despre care

Karadja presupunea că ar înfăţişa tot o încleştare maghiaro-moldovenescă din campania

anului 146719

(exemplu: Fig. 12), asupra căreia nu voi insista – observăm echipamentul

multicolor şi diversificat al inamicilor ungurilor. Contrastând cu aceştia din urmă (redaţi

mereu în armuri de oţel şi dotaţi cu armament european, conduşi de regele maghiar

înfăţişat în armură aurie), adversarii ies în evidenţă prin scuturi şi steaguri variat colorate,

precum şi prin armele curbe de tip oriental. Viziunea coloristului o completează pe cea a

gravorului în lemn, după cum reiese din analiza echipamentului militar moldovenesc: coif

ascuţit de tip oriental, pieptar şi apărătoare pentru braţe. Protecţia pieptului trebuie să fi

arătat cam aşa cum a relatat-o clericul Anton Verancsics, în Descrierea Transilvaniei,

Moldovei şi Ţării Româneşti (ce-i drept, la mai bine de jumătate de veac de la

evenimentele de la Baia): „...platoşă grea nu are nimeni; puţini, şi numai din cei mai

bogaţi, au doar cămăşi de zale şi coif de oţel; dar drept platoşă ei toţi îmbracă nişte haine

de in, umplute cu bumbac, în grosime de trei-patru degete...”20

(în acest timp, ungurii,

chiar şi cei pedeştri, sunt redaţi mai bine echipaţi, luptând în armuri complete!). În rest,

18

Edit Madas, La storia della Bibliotheca Corviniana nell’Ungheria dell’eta moderna, în volumul

„Nel segno del corvo. Libri e miniature della biblioteca di Mattia Corvino re d’Ungheria (1443-1490)”, Il

Bulino edizioni d’arte, Modena, 2002, p. 234 şi 238. V. şi Thuróczi János, A magyarok krónikája, Helikon,

Budapest, 1986 – mulţumim, pe această cale, cercetătorului Radu Lupescu, care ne-a semnalat ediţia

menţionată, transmiţându-ne şi diferite alte observaţii utile definitivării prezentului studiu. 19

Constantin I. Karadja, op. cit., p. 8-9. Gravura este reprodusă astfel: f. g. 1v, f. l. 7

r, f. p. 2

v şi f. r.

4r.

20 *** Călători străini despre Ţările Române, Vol. I (volum îngrijit de Maria Holban), Editura

Ştiinţifică, Bucureşti,1968, p. 407.

Page 7: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

7

versiunea colorată a acestor clişee scoate în evidenţă mijlocul şi picioarele neprotejate ale

moldovenilor, acoperite doar în material textil, roşu sau verde. Scos în evidenţă este, tot

dintre moldoveni, luptătorul înarmat cu arc şi săgeţi, detaliu ce denotă, iarăşi, viziunea

maghiară asupra deosebirii calitative dintre cele două armate – aceasta deşi, potrivit

mărturiei (ulterioară tot cu jumătate de veac evenimentelor de la Baia), a autorului sas

Georg Reicherstorffer, din Chorographia Moldaviae, „...poporul moldovean (...) nu se

foloseşte de arme deosebite de ale ungurilor...”21

.

Această deosebire de înzestrare militară coincide, de altfel, cu fragmentele pe care

cronicarii maghiari Antonius Bonfinus, Petrus Ranzanus şi Johannes de Thurocz, le-au

închinat episodului de la Baia, arătând – contrar realităţii – că regele Matia ar fi obţinut,

la Baia, o „...biruinţă strălucită şi vrednică de aducere-aminte” asupra moldovenilor22

.

Probabil că, în mare, oastea lui Ştefan va fi arătat cam cum o înfăţişează gravura

din Cronica lui Johannes de Thurocz, căci voievodul, după expresia lui N. Iorga (se

referea la lupta de la Baia), „...avea cu dânsul puterile obişnuite: boieri, viteji, voinici-

iunaci, iar, ca gloată, pe ţăranii din vecinătate, pe ciobanii şi plugarii muntelui”23

. Dintre

aceştia, oştenii redaţi în gravura particularizată prin prezenţa steagului cu cap de bour

trebuie să fi făcut parte dintre numeroşii curteni sau viteji ai ridicaţi sub Ştefan cel Mare,

slujbaşi care, aflaţi în ascultarea domniei ori în cea a boierilor din ţinuturi, luptau la

nevoie, ca pedestraşi ori călăreţi, folosindu-se de arme propriu-zise24

. În consecinţă,

gravura colorată din ediţia de la Augsburg a Cronicii lui Johannes de Thurocz înfăţişează

o armată moldovenească desigur amestecată, altfel echipată şi organizată decât armata

maghiară (şi aceasta amestecată)25

– dar totuşi o armată suficient de însemnată încât să

merite redarea ei într-o ilustraţie grafică.

După cum am arătat mai sus, dincolo de concluziile de ordin vestimentar şi militar

care rezultă din analiza ilustraţiilor colorate din acest exemplar al Cronicii lui Johannes

de Thurocz, redarea în culori a steagurilor cu cap de bour aduce informaţii noi referitoare

21

Ibidem., p. 196. 22

*** Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire Putna, Editura

„Muşatinii”, 2004, p. 207-213. 23

N. Iorga, Istoria armatei româneşti, Editura Tipografiei „Neamul Românesc”, Vălenii-de-

Munte, 1910, Volumul 1 (până la 1599), p. 127. 24

Nicolae Stoicescu, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei române, Editura Militară,

(Bucureşti), 1968, p. 15-23, 24-26. 25

N. Iorga, op. cit., p. 126.

Page 8: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

8

la primele steaguri heraldice moldoveneşti. Menţionez şi că, întrucât acest volum precede

cu un deceniu şi jumătate miniatura în culori de pe Tetraevangheliarul din 1502, ne aflăm

în prezenţa celor mai vechi reprezentări în culori ale capului de bour – simbol al

Ţării Moldovei. Trecând în revistă cele cinci xilogravuri policrome, rezultă că detaliul cu

steagul apare redat astfel:

– de două ori în formula pânză albastru închis, cap de bour auriu (Fig. 13-14);

– o dată în formula pânză roşie, cap de bour auriu (Fig. 15);

– o dată în formula pânză verzuie sau galben-pai, cap de bour auriu (Fig. 16);

– identic, cu capul de bour roşcat (Fig. 17)26

.

În lumina acestor reprezentări contemporane domniei lui Ştefan cel Mare,

concluziile se impun de la sine.

În primul rând, se va nota faptul că nu se confirmă reconstituirile ipotetice ale

steagului moldovenesc, datorate literaturii de specialitate româneşti de până acum. Astfel,

dacă pe baza imaginii alb-negru s-a presupus existenţa unui steag dungat, verde-galben

sau în orice altă combinaţie cromatică, ilustraţiile din exemplarul pictat al Cronicii lui

Johannes de Thurocz atestă o pânză unicoloră, pe care este redat un cap de bovideu – de

regulă – auriu. Este drept că reprezentările redate în culori înfăţişează câteva tuşe de

culoare dispuse vertical, de natură să indice prezenţa unor dungi; este însă vorba de culori

derivate din cele ale pânzei steagului, rostul lor fiind, pesemne, acela de a reda alternanţa

părţilor luminate şi a celor umbrite.

În al doilea rând, existenţa mai multor tipuri de steaguri, având în comun acelaşi

simbol heraldic moldovenesc, dar colorate în formule diferite, nu pare a fi întâmplătoare.

Întrucât aceleaşi clişee se repetă în diferite părţi ale Cronicii – observaţie valabilă

inclusiv în privinţa imaginii unor regi – se poate presupune că micile variaţiuni cromatice

au rolul de a individualiza aceste reprezentări, altfel identice. Intenţia artistului trebuie să

fi fost însă alta; cunoaştem că vexilologia perioadei nu cunoştea descrierea precisă, la

nivel de combinaţie şi tonalitate a culorilor, pe care o regăsim astăzi în legislaţia tuturor

statelor lumii. Dimpotrivă, se poate afirma că, spre deosebire de steme – care aveau un

conţinut clar determinat – steagurile au cunoscut mereu o dinamică mai mare a factorului

cromatic. Amintesc aici istorica oriflamă a regilor francezi, având culoare roşie şi

26

Silviu Andrieş-Tabac, op. cit., p. 139 (comunicare a autorului prezentului studiu).

Page 9: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

9

„semănată” cu flori de crin de aur, deşi în stema descendenţilor lui Hugo Capet scutul era

albastru, cu flori de crin de aur. Venind mai aproape de spaţiul românesc, amintesc –

pentru comparaţie – steagurile corpurilor de oaste transilvănene, capturate la Guruslău, în

3/13 august 1601, de către trupele reunite ale imperialilor şi ale lui Mihai Viteazul.

Aceste steaguri au „colţii de lup” (numiţi şi „de balaur”) ai Báthoreştilor, înfăţişaţi în

variate formule cromatice27

(Fig. 18-19), deşi armele de neam ale principelui Sigismund

Báthori aveau scutul roşu, cu colţii de lup de argint (exemplele pot continua). În exemplul

dat, variaţiile cromatice se datorează unor necesităţi militare, fiecare corp de oaste având

steagul individualizat prin metode cromatice, în vreme ce simbolul de bază rămânea

neschimbat.

Pe de altă parte, existenţa, în exemplarul Cronicii lui Johannes de Thurocz, a mai

multor tipuri de steaguri poate fi explicată şi din perspectiva organizării militare a

momentului, ţinând cont de faptul că oastea moldovenească era împărţită în steaguri28

.

Luându-şi numele după simbolul vexilar propriu-zis29

, steagul era cea mai veche unitate

militară cu caracter permanent, după mărturia documentelor de epocă. Astfel, într-un

document datat 2 ianuarie 143230

unui anume Dragoş Urlat i se întăreşte stăpânirea

asupra unui sat, fiind amintit ca depinzând de „steagului de la Tutova” (prin urmare o

jurisdicţia militară teritorială), iar în Cronica moldo-polonă se precizează că, la 1473,

Ştefan cel Mare a intrat în Ţara Românească cu 48 de steaguri de oşteni31

(menţiunile de

acest fel continuă, în legătură cu alţi domni ai Moldovei). Nu în ultimul rând, ca structură

militară, steagul era comun nu numai Principatelor extracarpatice, ci şi Transilvaniei,

27

Mika Sándor, Erdélyi hadizászlók 1601-ből., în „Turul. A Magyar Heraldikai

és Genealogiai Társaság Közlönye”, 1893/1, p. 9-11 (sursa este manuscrisul „G. 81”, aflat la Biblioteca

din Dresda (Conträfactur der Reutter- undt Landtsknecht-Fahnenn, welche in der Siebenburgischen

Schlacht 1601 den 3. Augusti seindt erobert worden und der Rom. Kay. Mayt. durch eigner Pottschafft, auf

der post, vom Herrn Michael Weyda und George Basta seind zugeschickt... Wie ich dass solche Triumph-

Fahnen selbsten gesehen, undt Meinem gnedigsten Churfürsten und Herrn Christian zu Sachsenn, will

unterthenigst uber Antworrt haben.... Georg Puchner, Zeughwart, Anno 1601. In Dresden den 21. August). 28

General R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea,

Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947, extras din „Academia

Română. Studii şi Cercetări”, LXXIV, p. 126. 29

Ibidem., p. 321. 30

DRH, A. Moldova, vol. I (1384-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L.

Şimanschi, doc. 106. 31

Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 217-218.

Page 10: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

10

unde cunoaştem organizarea în banderii32

, respectiv Imperiului Otoman, unde termenul

sangeac (sandjak) avea triplul înţeles de „steag”, „unitate militară”, respectiv „provincie

”33

.

Revenind la vremea bătăliei de la Baia, este de presupus că o masă formată din

12.000 de combatanţi moldoveni – sau măcar o mare parte a acestora – avea nevoie de

modalităţi efective de grupare şi deosebire. Folosirea de steaguri proprii, purtând

însemnele cu cap de bour (= simbol al puterii domneşti), arăta atât raportul de

subordonare în plan vertical, cât şi diferenţierea în plan orizontal, între formaţiuni

similare ca importanţă34

. Imaginea unor asemenea steaguri este cunoscută şi din alte surse

contemporane celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea – precum cahlele decorate

cu imagini de luptători – tipul „scena alaiului domnesc de vânătoare” – descoperite la

curtea domnească din Vaslui35

(Fig. 20)36

.

În al treilea rând, subliniem că veridicitatea informaţiei furnizate prin redarea

policromă a steagurilor din Cronică pare a fi de netăgăduit. Exemplarul i-a fost prezentat

tocmai monarhului care a condus expediţia din Moldova, nu de mult încheiată, iar autorii

Petrus Ranzanus şi Johannes de Thurocz aduc deopotrivă precizarea că, în timpul

„victoriei” maghiare, au fost capturate „multe steaguri” moldoveneşti, care au fost duse la

Buda (în schimb, moldovenii au capturat după încleştarea de la Baia „...care şi corturi şi

diferite bombarde, maşini şi tunuri mari şi mici...”)37

. După cum relatează chiar Johannes

de Thurocz, steagurile au fost socotite ca o „...mărturie despre însemnata izbândă...” şi,

din ordinul suveranului, au fost „...aşezate cu mare ceremonie...” în biserica Sf. Fecioare

din capitala Regatului38

(este vorba despre „biserica lui Matia”, străvechi aşezâmânt care

data dinaintea marii invazii tătare din 1241. Ţinând cont de această preţioasă informaţie,

32

*** Istoria militară a poporului român. Vol. II. Epoca de glorie a oastei celei mari, a doua

jumătate a secolului al XIV-lea – prima jumătate a secolului al XVI-lea, Editura Militară, Bucureşti, 1986,

p. 47 (autor Nicolae Stoicescu). 33

Cf. *** Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, sec. XV – mijlocul sec. XVII,

volum întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, Editura Academiei Republicii Socialiste România,

Bucureşti, 1966, p. 28, 43, 117, 146 etc. 34

General R. Rosetti, op. cit., p. 322. 35

*** Istoria militară a poporului român..., p. 298 36

Piesa reprodusă face parte din colecţia de arheologie „Curţile Domneşti” a Muzeului Judeţean

„Ştefan cel Mare” Vaslui, nr. inv. 90 – imagine trasmisă de către dl. Laurentiu Chiriac, directorul Muzeului

Judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui, căruia îi mulţumim şi pe această cale. Descoperit şi prin cercetări

arheologice desfăşurate în diverse alte situri, acest tip de cahlă a fost publicat şi de Batariuc........ 37

*** Istoria militară a poporului român..., p. 71. 38

*** Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004..., p. 212-213.

Page 11: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

11

cred că se poate admite că autorul versiunii în culori a ilustraţiilor din Cronica lui

Johannes de Thurocz a avut cunoştinţă de conţinutul steagurilor moldoveneşti care, la

două decenii după expediţia maghiară din Moldova, trebuie să se fi aflat încă în biserica

Sf. Fecioare din cetatea Budei.

În al patrulea şi ultimul rând, voi aminti, în acest context, o mărturie

contemporană cu Ştefan cel Mare, singura din care ştiu să rezulte cromatica steagului

domnesc. Este vorba despre o descrierea amănunţită, în limba latină, a ceremonialului de

la Colomeea, din ziua de 15 septembrie 1485, când domnul Moldovei a prestat omagiul

de vasalitate regelui Cazimir al Poloniei. Una dintre etapele cheie ale solemnităţii a

constat tocmai în închinarea „până în pământ” a steagului domnesc, urmată de predarea

acestuia în mâinile monarhului polon (acest moment a fost urmat de închinarea şi

depunerea steagurilor boierilor). S-a păstrat, din fericire, descrierea steagului domnesc,

care era „...de mătase, de culoare roşie, pe care erau pictate frumos în aur blazoanele Ţării

Moldovei...” (lat. „...Banderium quoque magnum sericeum coloris rubri, in quo arma

Terrae Moldauiae pulcre depicta erant...”)39

. Istoricul Victor Eskenasy, care a aprofundat

particularităţile ceremonialului feudal din acea zi istorică, notează între altele că

descrierea steagului Moldovei „...corespunde imaginilor din ediţia de la Augsburg a

cronicii lui Thuroczi...”40

. Coroborând informaţiile furnizate de acest izvor cu ceea ce am

văzut în exemplarul pictat al lucrării lui Thuroczi, remarcăm coincidenţa dintre imagina

rezultată din rescriere (adică steag roşu, cu stema de aur) şi, respectiv, una dintre

variantele găsite în incunabulul din Biblioteca Naţională Naţionale de la Budapesta (v.

supra, fig. 18). Dar una nu o exclude pe cealalta! Prezenţa unor steaguri de unităţi

militare, decorate cu simbolul capului de bour, dar totuşi deosebite, nu exclude existenţa

unui steag domnesc unic, având dimensiuni mai mari şi lucrat mai frumos. În acest

context, poate fi lesne făcută o paralelă între fondul roşu al steagului heraldic atestat la

Colomeea (folosit, poate, şi la Baia cu două decenii mai devreme), respectiv fondul roşu

al cunoscutului steag iconografic ştefanian, purtând imaginea Sf. Gheorghe. În acest caz,

39

Victor Eskenasy, Omagiul lui Ştefan cel Mare de la Colomeea (1485). Note pe marginea unui

ceremonial medieval, în AIIAI, XX, 1983, p. 257-267, apud. republicarea din volumul *** Ştefan cel Mare

şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, Editura „Muşatinii”, 2003, p. 442-445, 451,

454. 40

Ibidem., nota 31.

Page 12: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

12

culoarea roşie (culoare suverană), devine pe rând suportul – „numitorul comun” – al unei

compoziţii heraldice sau iconografice.

Abordarea de faţă a avut ca scop limpezirea începuturilor vexilologiei heraldice

moldoveneşti. Pornind de la date şi interpretări cunoscute, am valorificat informaţiile de o

incontestabilă valoare furnizate de ediţia pictată a Cronicii lui Johannes de Thurocz. În

lumina acestora, consider ca mai vechile teorii legate de aspectul steagului heraldic al lui

Ştefan cel Mare se cer revizuite, iar problema vexilologiei moldoveneşti din ultima parte

a secolului al XV-lea apare într-o lumină nouă: steagul domnesc a fost multiplicat, în

variate formule cromatice, din raţiuni de organizare militară. Dincolo de mărturia ediţiei

pictate a Cronicii, este posibil ca acelaşi cap de bour să fi fost redat şi în alte modalităţi

(spre exemplu brodat pe pânze împărţite bicolor, vertical sau orizontal, ceea ce măreşte

numărul variantelor tehnic posibile), permiţând astfel o cât mai precisă individualizare a

unităţilor, de la steag la ceată şi pâlc – fapt cu totul justificat în vreme de război.

În fine, în ceea ce priveşte coexistenţa steagurilor cu conţinut heraldic şi,

respectiv, iconografic, aceste două teme puteau, de altfel, să figureze pe ambele feţe ale

aceluiaşi steag – după cum vor arăta, în perioada modernă, drapelele diferitelor unităţi ale

miliţiei moldoveneşti41

.

41

Petre V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee. Cercetare critică pe

terenul istorii, Bucureşti, Stabilimentul de arte grafice „Universala”, 1903, fig. 18 a, b, respectiv fig. 25, a

şi b.

Page 13: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

13

Fig. 1a

Fig. 1b

Page 14: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

14

Fig. 2a

Fig. 2b

Page 15: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

15

Fig. 3a

Fig. 3b

Page 16: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

16

Fig. 4

Fig. 5

Page 17: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

17

Fig.6

Fig. 7

Fig. 8

Page 18: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

18

Fig. 9

Fig. 10

Page 19: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

19

Fig. 11

Fig. 12

Page 20: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

20

Fig. 13

Fig. 14

Page 21: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

21

Fig. 15

Fig. 16

Page 22: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

22

Fig. 17

Fig. 18

Page 23: Tudor-Radu Tiron. „Steagurile heraldice ale lui Ştefan cel Mare

23

Fig. 19

Fig. 20