CAPITOLUL. I. INTRODUCERE

Termenul de Viticultură derivă din cuvintele latine „vitis“ (viţă de vie) şi „cultura“ (îngrijire, cultivare).

Viticultura studiază însuşirile biologice, relaţiile viţei de vie cu factorii de mediu, tehnologiile de producere a materialului săditor, de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor viticole, care să permită obţinerea unor producţii optime, de calitate corespunzătoare, în condiţii de eficienţă economică.

1.1. IMPORTANŢA VITICULTURII- Valorifică superior fondul funciar. Valoarea producţiei realizată pe un hectar,

echivalează cu cea obţinută pe 5-10 ha culturi cerealiere;- Utilizează eficient terenurile în pantă, slab productive, nisipurile şi solurile

nisipoase, în general improprii altor culturi;- Bază de materii prime pentru economie;- Sursă de venituri pentru populaţia care trăieşte în regiunile de deal;- Importantă sursă de hrană pentru populaţie: strugurii reprezintă un aliment valoros,

conţinând o serie de substanţe nutritive necesare organismului uman: zaharuri, acizi organici, săruri minerale, enzime, polifenoli etc. Vinul, ca principal produs obţinut din struguri este „cea mai sănătoasă şi igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional are ca efect benefic asupra organismului uman;

- Asigură locuri de muncă. Cultura viţei de vie necesită multă forţă de muncă, circa 80-100 z.o./ha.

1.2. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIALViţa de vie are o mare plasticitate ecologică, arealul ei de cultură formează două

benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie (cca. 92%), cuprinsă între izotermele de 9-25oC (35-51o latitudine nordică)şi a doua, mai redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele 10-25oC, respectiv 25-38o

latitudine sudică. Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical şi tropical.

Suprafeţele cultivate cu viţă de vie au crescut continuu până în anul 1976, când s-a înregistrat suprafaţa maximă de 10.200 mii ha, după care se constată o scădere a acestora, suprafaţa cultivată cu viţă de vie era în anul 2005 de 7.930 mii ha.

Europa deţine cea mai mare suprafaţă cultivată cu viţă de vie de 4873 mii ha (61,4 %), urmată de Asia 1,530 mii ha (19,3%), America 881 mii ha (11,1%), Africa (327 mii ha (4,1%) şi Oceania 159 mii ha (2%).

Ţările mari cultivatoare de viţă de vie sunt Spania 1174 mii ha, Franţa 882 mii ha, Italia 835 mii ha, Turcia 602 mii ha, S.U.A. 400 mii ha, Portugalia 246 mii ha etc.

România, cu o suprafaţă viticolă de 217 mii ha se situează pe locul 9 în lume şi 5 în Europa.

Producţia mondială de struguri a fost în anul 2005 de 67,1 mil. tone, din care 45,5 mil. tone (67,8%) a fost transformată în vin (278,5 mil. hl), 17,6 mil. tone (26,2%) reprezintă strugurii pentru masă, iar 4,0 mil. tone (6,0%) struguri pentru stafide.

Cele mai mari ţări producătoare de vin sunt Franţa 57,5 mil. hl, Italia 51,6 mil. hl, Spania 41,1 mil. hl, Argentina 12,5 mil. hl etc.

România, cu o producţie anuală de 6,0 mil. hl vin ocupă locul 10 în lume şi 7 în Europa.

1

Producţia mondială de struguri pentru masă de 17,6 mil. tone este realizată în proporţie de 52,1% (6,9 mil. tone) în Asia, 22,5% (3,0 mil. tone) în Europa, 14,2% (1,9 mil. tone) în America, 10,7% (1,4 mil. tone) în Africa, 0,5% (0,06 mil. tone) în Oceania. Ţări mari producătoare de struguri pentru masă sunt: Turcia 18,3 mil. q, China 17,9 mil. q, Iran 17,2 mil. q, Italia 12,9 mil. q, Egipt 8,5 mil. q etc.

Din producţia mondială de stafide (961 mii tone), cea mai mare pondere o deţine Asia 51,9% (499 mii tone), urmată de America 31,4% (302 mii tone), Europa 9,9% (95 mii tone), Oceania 4,0% (38 mii tone) şi Africa 2,8% (27 mii tone), cele mai mari producătoare de stafide sunt: Turcia 350 mii tone, S.U.A. 255 mii tone, Grecia 87 mii tone, Australia 38 mii tone etc.

Raportat la populaţia globului, producţia de vin pe cap de locuitor este de 5,0 l, cea de struguri pentru masă de 1,6 kg, iar cea de stafide de 0,19 kg.

Din punct de vedere al consumului de vin pe locuitor, Luxemburgul ocupă primul loc cu 64,5 l/an, urmată de Franţa 58,8 l/an, Italia 55,6 l/an, Portugalia cu 50,2 l/an, Spania 38,2 l/an, iar în România se consumă 19,3 l/an/locuitor.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA.Suprafaţa cultivată cu viţă de vie în ţara noastră a atins un maxim de 300.400 ha în anul 1971, după care s-a redus continuu, astfel încât în anul 2005ajunge la 217.000 ha.

După promulgarea Legii fondului funciar (Legea 18/1991) extinderea suprafeţelor ocupate cu viţă de vie s-a realizat mai ales în sectorul privat cu hibrizi direct producători, care au atins o suprafaţă de 110.000 ha (46,2%).

Plantaţiile de vii roditoare nobile ocupă o suprafaţă de 128.000 ha (53,8%), din care 115.000 (83,3%) sunt cultivate cu soiuri pentru struguri de vin, iar 23.000 ha (16,7%) cu soiuri pentru struguri de masă.

Din suprafaţa cultivată cu soiuri pentru struguri de vin predomină soiurile pentru vinuri albe (75%), care găsesc condiţii favorabile în toate regiunile viticole ale ţării; soiurile pentru vinuri roşii au o pondere mai redusă (25%), cultivându-se numai în podgoriile din sudul ţării. Dintre soiurile pentru struguri de vin, ponderea (60-70%) o deţin cele de calitate.

Producţia totală de struguri s-a ridicat în anul 2004 la 1.011.778 tone. Producţia medie la hectar a evoluat de la 2,9 t/ha în anul 1950, la 10,1 t/ha în anul 1988, după care a scăzut, ajungând în anul 2004 la 4,8 t/ha.

Sectorul pepinieristic viticol a atins în anul 1989 un total de peste 4000 ha, din care 2300 ha plantaţii de portaltoi şi 800 ha şcoli de viţă, cu o producţie anuală de 50 milioane viţe altoite STAS şi 1,5-2 milioane viţe pe rădăcini proprii. După anul 1989 sectorul pepinieristic s-a redus drastic la cca. 750 ha, din care 380 ha viţe portaltoi, cu o producţie anuală de 5 milioane viţe altoite STAS.

1.4. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIALIstoria culturii viţei de vie urmăreşte formarea şi evoluţia civilizaţiei umane,

primele încercări de cultivare a viţei de vie au loc în neolitic, cu circa 8-9 mii de ani I.H. Arealul principal de origine a viţei de vie este Asia Mică, unde după potop Noe ar fi cultivat viţă de vie pe muntele Ararat (5.165) din podişul Armeniei.

Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în prepararea vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă în cultura acestei plante.

În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul primilor faraoni, acum circa 6 mii de ani I.H.

2

Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi comercianţi, care se presupune că au introdus cultura acestei plante în bazinul mediteranean: Grecia, Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut în Sicilia, peninsula Italică şi Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns la Marea Neagră.

După unii autori (I.C. Teodorescu şi colab., 1966) cultura viţei de vie în Europa a fost mijlocită de traci.

Romanii au contribuit la introducerea culturii viţei de vie în ţările din vestul şi centrul Europei (Spania, Portugalia etc.), care era pentru ei un simbol al păcii şi civilizaţiei.

Coloniştii europeni au introdus cultura viţei de vie în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.

În poemele lui Homer (Iliada şi Odisea) sunt multe referiri la cultura viţei de vie şi prepararea vinului. Scrieri mai numeroase s-au păstrat de la romani: Cato (234-149 I.H.), Varo (116-27 I.H.), Vergiliu (71-19 I.H.), Columella (2 I.H.-65 D.H.), care era considerat cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea perioadă.

Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare (306-316 D.H.), a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie, deoarece vinul era folosit în ritualurile creştine.

Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în dezvoltarea viticulturii.

Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul sec. XIV-lea, când în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea „Opus ruralium comodorum“, în care un capitol era dedicat viticulturii.

În perioada renaşterii (sec. XVI-XVII) viticultura începe să fie organizată pe baze ştiinţifice, apar primele şcoli de agricultură din Spania (Alonso de Herrera, 1513), Franţa (Olivier de Seres, 1600), în care se predau cunoştinţe despre viticultură.

Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi perioada prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de cultură a viţei de vie, care se cultiva pe rădăcini proprii.

Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863), până în jurul anului 1900 şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.

Podgoriile europene au fost distruse rând pe rând de acest dăunător. Pentru refacerea plantaţiilor viticole s-au încercat mai multe soluţii: cultivarea viţelor roditoare americane rezistente la filoxeră, obţinerea de noi hibrizi de viţă de vie, care să întrunească calităţile soiurilor „nobile“.

În cele din urmă, soluţia adoptată, singura care permitea menţinerea în cultură a soiurilor europene a fost altoirea acestora pe viţe americane, rezistente la filoxeră (viţe portaltoi). Tehnologia de cultură a viţei de vie prin altoire este mult mai complexă şi s-a impus greu în practica viticolă. Au fost create noi soiuri de portaltoi care prezentau o mai bună afinitate cu soiurile roditoare şi s-au modernizat tehnologiile de producere a materialului săditor viticol.

În anul 1927 a fost înfiinţat Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.), cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au aderat toate ţările viticole şi care are ca scop coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie în domeniul viticulturii.

Perioada postfiloxerică (sec. XX) a determinat o dezvoltare puternică a viticulturii. S-a renunţat treptat la cultura viţei de vie în formă clasică şi s-au adoptat formele înalte de conducere şi distanţe mai mari de plantare, care permit aplicarea tehnologiilor moderne de cultură: mecanizare, chimizare, irigare etc.

3

Ştiinţa viticolă a progresat mult, au fost publicate numeroase lucrări care cuprind întreaga problematică viticolă: „Viticulture“ de J. Branas (1974), „General Viticulture“ de A.J. Winkler şi colab. (1976), „Viticoltura generale“ de M. Fregoni (1986) etc.

1.5. ISTORICUL VITICULTURII ÎN ROMÂNIAPerioada prefiloxerică. Numeroase mărturii arheologice atestă că geto-dacii

dispuneau de suprafeţe importante cultivate cu viţă de vie, amplasate mai ales în zona deluroasă, subcarpatică.

Geograful Strabon (66 I.H. – 24 D.H.) relatează despre amploarea pe care o luase cultura viţei de vie pe timpul regelui Burebista (70-44 I.H.), care, sfătuit de marele preot Deceneu, ar fi dispus să fie distruse plantaţiile viticole pentru a evita abuzurile populaţiei.

În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o ocupaţie tradiţională.

Începând cu sec. al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în documentele istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţia de paharnic şi de pârcălab pentru viile de la Cotnari.

În perioada prefiloxerică au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Tehnologia de cultură era simplă, iar prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.

Perioada filoxerică. Filoxera a fost „introdusă“ în România în jurul anului 1877 şi este semnalată oficial la 13 iunie 1884 în comuna Chiţorani, din podgoria Dealu-Mare, de unde s-a răspândit rapid în toate regiunile viticole ale ţării, printre ultimele numărându-se podgoriile Huşi (1900) şi Cotnari (1912).

Pentru refacerea viticulturii româneşti s-au făcut importuri masive de viţe altoite (în special din Franţa), din soiuri străine, fără o cercetare prealabilă a acestora, lucru care a condus la modificarea sortimentelor autohtone stabilite de-a lungul secolelor pentru fiecare podgorie în parte.

Perioada postfiloxerică. În această etapă se pun bazele viticulturii ca ştiinţă, apar numeroase lucrări, care tratează pe larg problemele viticulturii: „Cultura viţei de vie şi prepararea vinului în România“ (GH. D. Druţu, 1895), „Introduction à l’Ampelographie roumaine“ (Gh. Nicoleanu, 1900), în care autorul prezintă principalele soiuri româneşti de viţă de vie, condiţiile pedoclimatice, sistemele de cultură şi calitatea vinurilor din principalele podgorii ale ţării. În 1902 V. Brezeanu publică „Tratatul de viticultură“, D. Graur tipăreşte în 1912 „Cultura viei, manuarea vinului, morburile şi vindecarea lor“ etc.

În cadrul Institutului Naţional de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.) se organizează (1937) secţia de viticultură şi horticultură, condusă de profesorul I.C. Teodorescu.

În anul 1936 se înfiinţează primele staţiuni viticole (Drăgăşani şi Odobeşti), iar în 1957 staţiunile Iaşi, Murfatlar, Miniş, Ştefăneşti-Argeş, Blaj şi Valea Călugărească, unde în anul 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie (I.C.V.V.), pentru organizarea cercetării ştiinţifice în domeniul viticulturii şi vinificaţiei.

CAPITOLUL II CULTURA VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Diversitatea factorilor fizico-geografici (ecologici), prezenţa Munţilor Carpaţi, a Munţilor Apuseni, cursului Dunării şi a influenţei Mării Negre, conduce la formarea unor ecoclimate regionale şi la gruparea plantaţiilor viticole în funcţie de vocaţia naturală,

4

tradiţie, condiţiile social-economice, care personalizează un spaţiu geografic, în unităţi taxonomice: zone, regiuni, podgorii, centre şi plaiuri viticole (V.D. Cotea şi colab., 2000).

Zona viticolă reprezintă unitatea taxonomică teritorială cea mai întinsă, mai puţin omogenă în privinţa cadrului natural, din care se realizează o gamă foarte largă de produse viti-vinicole. Specificul reliefului cu prezenţa coroanei carpatice în mijlocul ţării, a impus delimitarea a trei zone viticole: Zona Intracarpatică, Zona pericarpatică şi Zona Danubiano-Pontică.

Regiunea viticolă este o unitate teritorială de gradul II, subordonată zonei, caracterizată prin condiţii morfo-pedo-climatice relativ asemănătoare, cu sortimente şi direcţii de producţie viti-vinicole specifice.

Podgoria este unitatea tradiţională, de gradul III, subordonată ierarhic regiunii. Ea se caracterizează prin condiţii specifice de climă, sol şi relief, prin soiuri cultivate, prin metode de cultură şi procedee de vinificare folosite, care în ansamblu, duc la obţinerea unor producţii de struguri şi vinuri cu însuşiri asemănătoare.

Centrul viticol este, obişnuit, inclus în spaţiul unei podgorii, iar uneori în afara acesteia, când îşi păstrează un anumit grad de independenţă. Se caracterizează prin factori specifici de climă, sol şi sortiment, precum şi prin condiţii agrotehnice şi tehnologice asemănătoare. Centrul viticol este mai restrâns teritorial şi mai specializat decât podgoria.

Plaiul viticol constituie unitatea elementară, cea mai restrânsă teritorial şi cea mai omogenă ecologic şi viti-vinicol.

A. Zona Viticolă IntracarpaticăZona se caracterizează prin relieful dominant deluros cu cea mai mare altitudine

medie (peste 400 m) şi climatul cel mai răcoros, comparativ cu celelalte zone viticole. Totuşi, datorită adăpostirii relative oferită de centura montană, frecvenţa mare a versanţilor cu o expunere sudică şi vestică şi prezenţa culoarelor largi ale văilor, au condus la realizarea unei ambianţe ecologice favorabile viticulturii. Eroziunea versanţilor este în mare parte atenuată prin terasare şi alte măsuri antierozionale. Acestei zone îi corespunde o singură regiune viticolă: Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei.

I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde plantaţiile viticole din bazinul Târnavelor, Valea Mureşului şi Secaşului. Relieful regiunii este foarte frământat, cu altitudini cuprinse între 175 – 544 m şi cu orientare generală sudică, sud-vestică.

Regiunea este delimitată la sud de podgoria Sebeş-Apold (jud. Sibiu), iar la nord de podgoria Lechinţa (jud. Bistriţa-Năsăud); se caracterizează prin resurse heliotermice în general reduse şi perioadă scurtă de vegetaţie. Toamnele sunt în schimb lungi şi însorite, permiţând acumularea unor cantităţi relativ mari de zaharuri. Temperatura medie anuală este de 9,00 C (între 8,5 şi 9,50 C), durata perioadei de vegetaţie 173 zile (158 – 188 zile) radiaţia solară globală de 110 – 125 kcal/cm2 (din care, 81 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1390 ore (1130 – 1650 ore), bilanţul termic activ (Σt0a) 27960 C (2675 – 29020 C), suma anuală a precipitaţiilor 650 mm, din care 422 (366 – 498) în timpul perioadei de vegetaţie. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute care coboară până la – 30; - 350 C, care pun în pericol cultura neprotejată a viţei de vie cu o frecvenţă destul de mare, de 2 – 3 ani din 10.Solurile cu utilizare viticolă sunt: brune argilo-iluviale, regosoluri, vertisoluri şi soluri antropice.

Plantaţiile viticole ocupă cca 12.000 ha, majoritatea terenurilor fiind amenajate în terase, datorită pantelor mari, de 15 – 30 %.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitare superioară, vinurilor aromate şi a vinurilor materie primă pentru spumante. Soiurile cultivate sunt: Fetească regală, Fetească albă, Muscat Ottonel, Riesling italian, Pinot gris, Traminer roz,

5

Neuburger. Podgoriile mai importante sunt: Târnave, Alba, Sebeş – Apold, Aiud şi Lechinţa. Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-Vinicolă Blaj, judeţul Alba.

B. Zona viticolă PericarpaticăAceastă zonă este cea mai întinsă corespunde centurii pericarpatice de dealuri sau

coline şi câmpiilor piemontane periferice acestora şi cuprinde peste 50 % din suprafaţa viticolă a ţării. Relieful este predominant deluros cu expoziţii favorabile: estice, sudice şi vestice şi cu potenţial pedo-climatic de certă pretabilitate viticolă. Zona este recunoscută prin calitatea şi fineţea vinurilor albe în primul rând, secondate, mai ales spre sud, de cele roşii. Ea cuprinde 5 regiuni viticole: Regiunea viticolă a Podişului Moldovei; Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura Carpaţilor, Regiunea viticolă a Podişului Getic, Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Banatului, Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor Crişanei şi Maramureşului.

II. Regiunea viticolă a Podişului MoldoveiAceastă regiune este cea mai mare regiune viticolă a ţării, care cuprinde cca 86.000

ha plantaţii viticole. Ea se întinde pe o lungime de peste 300 km, începând din sudul Moldovei (podgoria Covurlui), până în N-E Moldovei (c.v. Hlipiceni, judeţul Botoşani) şi cuprinde plantaţiile din spaţiul predominant deluros-colinar, cuprins între Subcarpaţii Moldovei, Valea Prutului şi Valea Siretului inferior. Relieful regiunii este frământat, cu altitudinea cuprinsă între 50 – 345 m.

Climatul este temperat-continental, cu veri călduroase şi uscate, ierni lungi şi aspre, primăverile moderate termic şi hidric, iar toamnele blânde şi predominant senine. Temperatura medie a aerului este de 9,30 C (între 8,8 – 9,80 C), durata perioadei de vegetaţie 190 zile (172 – 208 zile), radiaţia globală de 115 – 125 kcal/cm2 (din care 83 – 87 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1460 ore (1250 – 1670 ore), suma temperaturilor active ((Σt0a) este de 3.1200 C (2950 – 33000 C), suma anuală a precipitaţiilor 500 mm, din care 340 (230 – 450) în perioada de vegetaţie.

Temperaturile minime absolute coboară în timpul iernii până la –26-320C şi pun în pericol cultura viţei de vie cca 2 ani din 10.

Solurile cu utilizare viticolă sunt: cernoziomuri cambice, soluri cenuşii, soluri brune-podzolite, soluri antropice, regosoluri, rendzine şi psamosoluri.

În Moldova se întâlnesc unele din cele mai vechi podgorii ale ţării: Cotnari, Iaşi, Huşi, Dealurile Bujorului, Nicoreşti etc. Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de consum curent, a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară, vinurilor dulci naturale şi vinurilor spumante. Soiurile mai cultivate sunt: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Riesling italian, Sauvignon, Cabernet Sauvignon, Merlot, Oporto etc.

O direcţie secundară de producţie este cultura soiurilor pentru struguri de masă din grupa Chasselas, în special pentru consumul local.

Îndrumarea tehnică este asigurată de 2 staţiuni de cercetare şi dezvoltare viti-vinicolă: Dealul Bujorului pentru sudul Moldovei şi Iaşi pentru nordul Moldovei.

III. Regiunea viticolă a Piemontului de la Curbura CarpaţilorAceastă regiune viticolă corespunde în cea mai mare parte cu zona piemontană

dintre Valea Trotuşului (Adjud) şi Valea Prahovei (Ploieşti), desfăşurată pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 5 – 10 km. Este regiunea cu cea mai mare omogenitate a condiţiilor ecologice, cu cel mai mare procent al utilizării viticole pe unitate de suprafaţă (între 25 – 75 % din terenul agricol) şi cu cea mai mare producţie de struguri la hectar din ţară. Este regiunea cu cel mai tipic peisaj viticol din România.

6

Relieful de câmpie piemontană, aplecată uniform sau în trepte largi spre exterior (alt. de 100 – 300 m) este fragmentat de văi în suprafeţe cvasitabulare sau larg vălurate colinar, cu expoziţii favorabile culturii viţei de vie. Pantele versanţilor sunt moderate (3 – 100), dar local sunt mai accentuate (20 – 450) cu procese deluviale mai intense.

Climatul este temperat cu accente continentale favorabil culturii viţei de vie, în special din punct de vedere heliotermic: temperatura medie anuală este de 100 C (între 9,5 şi 10,50), durata perioadei de vegetaţie 195 zile (185 – 210 zile), radiaţia globală este de 120 – 130 kcal/cm2 )din care 85-90 kcal-cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1550 ore (1320 – 1780 ore), suma temperaturilor active este de 32600

C (3120 – 34000 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 550 mm (între 500 – 600 m), din care cca 350 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la –25-350 C şi pun, în general, rar în pericol cultura viţei de vie (1 – 2 ani din 10).

Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argilo-iluviale, soluri cenuşii, soluri brun-roşcate sau brune-luvice şi pe arii mai restrânse rendzine, pseudorendzine şi litosoluri.

În această regiune viticolă există 5 podgorii: Panciu, Odobeşti, Coteşti, Dealurile Buzăului şi Dealu Mare.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Fetească albă, Fetească regală, Aligoté, Sauvignon, Pinot gris, Riesling Italian, Cabernet Sauvignon, Fetească neagră, Pinot noir şi Merlot. În regiune se produc şi cantităţi însemnate de struguri pentru masă în special din grupa Chasselas (mai ales în podgoriile Panciu, Odobeşti, Coteşti) la care se adaugă soiurile Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Bicane.

Îndrumarea tehnică este asigurată de Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie de la Valea Călugărească şi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Viticultură şi Vinificaţie Pietroasa – Buzău.

IV. Regiunea viticolă a Podişului GeticRegiunea corespunde teritorial aproape în întregime cu marea unitate de dealuri şi

coline cunoscute geografic sub numele de Podişul (Piemontul) Getic. Ea se întinde pe o lungime de peste 200 km (între Turnu-Severin şi Dâmboviţa) şi pe o lăţime medie de 80 km, între Subcarpaţii Getici de la nord şi Câmpia Română de la sud-vest.

Plantaţiile viticole sunt grupate în podgorii importante: Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Sâmbureşti, Dealurile Craiovei, Plaiurile Drâncei şi Severinului, cadrul natural îndeplinind condiţii optime pentru cultura viţei de vie.

Relieful podişului prezintă o înclinare generală spre S şi SE, cu aspect deluros şi altitudini de 200 – 500 m, mai mari în partea nordică (400 – 500 m), care coboară însă până la 200 m spre SSE. Înclinarea versanţilor cuprinsă între 5 – 100 până la 15 – 200

reclamă (în special în podgoria Ştefăneşti – Argeş), măsuri de combatere a eroziunii solului.

Climatul este temperat cu influenţe continentale est-europene, atenuate spre vest în favoarea celor central-europene şi meditaraniene, la care se adaugă adăpostul conferit de barajul Carpaţilor Meridionali, astfel încât primăverile sunt timpurii, verile calde, toamnele blânde şi prelungite, iernile mai puţin aspre. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 şi 110 C), durata perioadei de vegetaţie 200 zile (195 – 215 zile), radiaţia globală 120 – 125 kcal/cm2 (din care 85 – 87 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), suma insolaţiei reale din perioada de vegetaţie 1580 ore (1350 – 1810 ore), suma temperaturilor active 33200

(3180 – 34600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 600 mm (500 – 700 mm), din care

7

380 – 400 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime absolute coboară în unele ierni până la –28-350 C, dar cu o frecvenţă redusă.

Solurile cu utilizare viticolă sunt brun-roşcate, cernoziomuri argiloiluviale, soluri antropice versanţi şi mai rar regosoluri şi plamosoluri.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor roşii şi albe de calitate superioară şi mai puţin vinuri albe de consum curent, dintr-o gamă largă de soiuri: Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Fetească neagră, Sauvignon, Riesling italian, Tămâioasă românească etc. Aici se produc şi cantităţi mari de struguri pentru masă din epocile I – VI de maturare: Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas, Victoria, Muscat de Hamburg, Italia etc.

Îndrumarea tehnică a zonei este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viticolă Drăgăşani.

V. Regiunea viticolă a dealurilor şi câmpiilor BanatuluiSituată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureşului cu Munţii

Banatului şi frontiera cu Iugoslavia, această regiune cuprinde numai circa 4000 ha plantaţii viticole cu caracter insular, formând mai multe centre viticole: Recaş, Silagiu, Teremia, Tirol şi Moldova-Nouă.

Relieful este variat: dealuri piemontane cu versanţi prelungi care ajung până la 170 – 180 m şi zona Recaşului, dealuri înalte până la 320 m în zona Buziaş-Silagiu, platouri înalte pe terasa superioară a Dunării (centrul viticol Moldova-Nouă), terenuri plane, nisipoase în Câmpia Banatului (centrul viticol Teremia).

Climatul este moderat-continental, cu nuanţă submediteraneană, cu ierni blânde, veri calde şi toamne lungi, asigurând condiţii optime pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,50 C (între 10 – 110 C), durata perioadei de vegetaţie 207 zile (187 – 227), radiaţia globală 120 – 130 kcal/cm2 (din care 84 – 94 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1470 ore (1265 – 1675 ore), bilanţul termic activ 34800 C (3200 – 37600 C), suma anuală a precipitaţiilor este de 650 mm, din care 395 mm cad în perioada de vegetaţie. Temperaturile minime din timpul iernii coboară până la – 25- 330 C, dar cu o frecvenţă redusă (un an din 10).

Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri argiloiluviale, brune-eumezobazice, brune-luvice, regosoluri şi soluri nisipoase.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe şi roze de consum curent, a vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Creaţă de Banat, Majarcă, Steinchiller, Pinot noir, Burgund mare, Riesling italian etc.

Soiurile pentru struguri de masă au pondere redusă, destinate consumului local. Se cultivă soiuri din epocile III – IV de maturare: Chasselas, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda.

Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-Vinicolă Miniş.

VI. Regiunea viticolă a dealurilor şi Câmpiilor Crişanei şi MaramureşEste situată în zona deluros-colinară şi de câmpie din nord-vestul României,

cuprinsă între Mureş la sud şi Tisa la nord, protejată la est de lanţul Munţilor Apuseni, cuprinde plantaţiile viticole din depresiunile Silvaniei, Oradei şi Aradului şi cele de pe nisipurile din câmpia Tisei.

Relieful este format din dealuri-coline piemontane, cu altitudini cuprinse între 200-400 m, puternic fragmentate de văi şi torenţi, în zona subcarpatică (dealurile vestice), cu versanţi afectaţi de eroziune, ravenare, alunecări, care reclamă lucrări de îmbunătăţiri

8

funciare şi Câmpia de Vest, cu altitudini de 100-150 m, care prezintă riscul excesului de umiditate freatică, sau a inundaţiilor prin revărsarea râurilor.

Climatul este moderat-continental datorită adăpostirii montane faţă de masele reci de aer din nord-est şi deschiderii largi spre vest, cu o infuzie de aer cald, care pătrunde pe valea Tisei, astfel încât iernile sunt de regulă scurte şi blânde, primăverile timpurii, verile potrivit de calde şi umede, toamnele lungi şi suficient de călduroase, creează condiţii avantajoase pentru cultura viţei de vie. Temperatura medie anuală este de 10,10C (9,4 – 10,80C), durata perioadei de vegetaţie 187 zile (185-190 zile), radiaţia globală 120-125 kcal/cm2 (din care 82-86 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1450 ore (1050-1850 ore), bilanţul termic activ 32250C (3044-34060C), suma anuală a precipitaţiilor în jur de 650 mm, din care cca. 385 mm în perioada de vegetaţie. temperaturile minime absolute din timpul iernii coboară până la –23 –250C, dar pun rar în pericol cultura viţei de vie.

Solurile cu utilizare viticolă sunt brune-luvice, brune-eumezobazice, cernoziomuri argiloiluviale, regosoluri şi psamosoluri.

Regiunea este specializată în producea vinurilor de calitate superioară, a vinurilor spumante, a vinurilor albe de consum curent şi mai puţin a vinurilor roşii (podgoria Miniş) din soiurile: Fetească regală, Fetească albă, Furmint, Riesling italian, Mustoasă de Măderat, Iordană, Cadarcă, Burgund etc.

Podgoriile şi centrele viticole mai importante sunt: Miniş, Diosig, Silvania, Valea lui Mihai, Seini, Halmeu.

Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-Vinicolă Miniş – Arad.

C. Zona viticolă Danubiano-PonticăZona înregistrează cele mai bogate resurse heliotermice din ţară, iar solurile sunt

constituite în majoritate de cernoziomuri de stepă şi silvostepă formate pe loess. Aceste condiţii pedoclimatice prezintă o mare favorabilitate pentru viticultură. Această zonă este cea mai mare producătoare de struguri pentru masă, de o calitate deosebită, la care se adaugă vinurile albe şi roşii, într-o gamă varietală largă.

În spaţiul acestei zone s-au individualizat 4 regiuni: Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul Olteniei, Regiunea viticolă a teraselor Dunării, Regiunea viticolă din Câmpia Română şi Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei.

VII. Regiunea viticolă a nisipurilor din sudul OltenieiAceastă regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din sudul

Câmpiei Olteniei. Condiţiile pedologice nu sunt dintre cele mai avantajoase viticulturii. Climatul este însă favorabil, suplinind într-o anumită măsură carenţele substratului.

Relieful corespunde câmpiei de terase fluviale din sudul Olteniei, terase care coboară în trepte de la 130-150 m sub fruntea câmpiei înalte din nord, până la 25-50 m altitudine în lunca Dunării şi care sunt fragmentate de văile care le traversează, îndeosebi Jiul şi Oltul, cu terase şi lunci proprii. Trecerea dintre terase este puţin evidentă, câmpia lasă impresia de uniformitate, cu slabă înclinare spre sud, acoperită cu o fâşie de nisipuri orientată NV-SE, modelată eolian sub formă de dune uscate şi interdune umede. Acest microrelief vălurat a fost în mare parte nivelat şi redat agriculturii (silviculturii) şi parţial viticulturii.

Climatul este de tranziţie între cel moderat-continental din centrul Europei şi cel continental-excesiv din estul Europei, peste care se suprapun influenţe mediteraneene. Acest lucru se reflectă în ierni relativ blânde, primăveri timpurii, veri călduroase şi toamne prelungi, regiunea dispunând de bogate resurse heliotermice. Temperatura medie anuală

9

este de 11,0-11,50C. Temperaturile absolute din timpul iernii coboară uneori până la –25 -280C, dar cu o frecvenţă destul de rară (1-2 ani din 10). Durata perioadei de vegetaţie este de190 zile, radiaţia solară globală de 125-130 kcal/cm2 (din care cca. 90 kcal/cm2 în perioada de vegetaţie), insolaţia reală din timpul vegetaţie este de 1550 ore, bilanţul termic activ de 33600C. Precipitaţiile însumează anual 500-530 mm, din care cca. 320 cad în perioada de vegetaţie.

În cadrul acestei regiuni viticole se găsesc 3 podgorii: Dacilor, Calafat şi Sadova-Corabia, care cuprind 8 centre viticole şi numeroase plaiuri viticole.

Datorită condiţiilor pedoclimatice regiunea este specializată în producerea vinurilor de consum curent (albe, roze şi roşii) şi în secundar producerea strugurilor pentru masă. Soiurile mai cultivate sunt: Roşioară, Rkaţiteli, Băbească neagră, Sangiovese, Aligoté, Fetească regală, respectiv: Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas doré, Muscat de Adda, Coarnă neagră, Italia.

Îndrumarea tehnică este realizată de Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Nisipurilor de la Dăbuleni.

VIII. Regiunea viticolă a teraselor DunăriiAceastă regiune este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul

Câmpiei Române (între gura Oltului şi gura Ialomiţei) şi cuprinde podgoria Greaca şi centrele viticole independente: Zimnicea, Giurgiu, Ulmu-Călăraşi şi Feteşti.

Relieful aparţine teraselor Dunării, flancate spre interior de Câmpia Burnazului (70-90 m) şi Câmpia Bărăganului sudic (40-70 m), iar spre exterior de Lunca Dunării şi Balta Ialomiţei (10-15 m alt. abs.).

Climatul este temperat-continental, stepic şi silvostepic, cu un deficit hidric şi cu un extremism termic, care pune în pericol desfăşurarea normală a fenofazelor de vegetaţie şi reclamă măsuri împotriva îngheţurilor din timpul iernii. Temperatura medie anuală este de 11,0-11,50C, durata perioadei de vegetaţie 210 zile, radiaţia globală 130 kcal/cm2 (92 kcal/cm2 în timpul vegetaţiei), insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1670 ore, bilanţul termic activ 34170C, suma anuală a precipitaţiilor 500 mm anual, din care 293 mm, în perioada de vegetaţie. Minimele absolute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie, cca. 2 ani din 10.

Solurile cu utilizare viticolă sunt predominant din clasa molisoluri: cernoziomuri cambice şi cernoziomuri tipice în jumătatea vestică a regiunii, cernoziomuri şi soluri bălane în extremitatea estică, toate fiind soluri foarte pretabile pentru viticultură.

Regiunea are ca direcţie principală de producţie obţinerea de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri din toate epocile de maturare, de la cele mai timpurii, la cele târzii. În secundar se cultivă soiuri pentru vinuri de consum curent, între care dominante sunt cele albe.

Îndrumarea tehnică este asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-Vinicolă Greaca – judeţul Giurgiu.

IX. Regiunea viticolă din Câmpia RomânăAceastă regiune corespunde aproape în totalitatea părţii mediene a Câmpiei

Române, dintre Oltul inferior şi Siretul inferior, respectiv câmpiilor Boianu, Găvanu, Burdea, Vlăsiei, Bărăganului, Ialomiţei şi Brăilei. Pe această vastă suprafaţă, viile sunt puternic dispersate, formând centre viticole independente: Drăgăneşti-Olt, Furculeşti, Mavrodin (în partea vestică), Urziceni, Sudiţi, Ruşeţu, Cireşu, Însurăţei, Jirlău şi Râmnicelu (în partea estică).

Condiţiile ecologice sunt dintre cele mai favorabile, cu relief de câmpie, substrat litologic format aproape exclusiv de loess, cu grosimi de până la câţiva zeci de metri, peste

10

care local s-au depus nisipuri eoliene, pe care s-au format cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri brune-roşcate, local psamosoluri mai mult sau mai puţin evaluate.

Resursele heliotermice sunt bogate, probleme ridicând doar gerurile din timpul iernii.

Favorabilittea ecologică constituie o premisă pentru extinderea şi modernizarea viticulturii în acest spaţiu, încât regiunea să-şi capete personalitatea în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea produselor sale.

X. Regiunea viticolă a Podişului DobrogeiSituată la sud-estul României, corespunde în întregime Podişului Dobrogean,

delimitat între Dunăre, Marea neagră şi frontiera cu Bulgaria. Particularităţile fizico-geografice ale acestei regiuni viticole sunt determinate de relieful de platou, cu slab-moderată altitudine şi fragmentare, de învelişul loessic aproape generalizat şi de climatul continental al stepei-silvostepei pontice, a cărui excesivitate este parţial atenuată de vecinătatea Mării Negre şi Dunării.

Regiunea este vestită încă din antichitate pentru calitatea vinurilor sale la care contribuie potenţialul heliotermic ridicat, în condiţiile unui deficit hidric.

Relieful este destul de accidentat în Dobrogea de Nord, reprezentat prin Munţii Măcinului, Dealurile Niculiteţului, Dealurile Tulcei, Podişul Babadacului şi depresiunile periferice nordice şi nord-vestice sub forma unor amfiteatre deschise spre Dunăre.

Climatul este deosebit de favorabil: temperatura medie anuală 10,90C, durata perioadei de vegetaţie 185 zile, insolaţia reală din perioada de vegetaţie 1600 ore, bilanţul termic activ 31800C, precipitaţiile sunt insuficiente, înregistrează anual în jur de 400 mm, din care 245 mm în per5ioada de vegetaţie. Atât maximele absolute, cât şi minimele absolute (sub –200C) sunt rare (o dată la 25-30 ani), ceea ce permite cultura neprotejată a viţei de vie.

Solurile zonale, dominante ale acestei regiuni sunt molisolurile de stepă (cernoziomuri, soluri bălane) şi de silvostepă (cernoziomuri cambice), urmare la distabţă de soluri cenuşii şi rendzine, argiluvisolurile brune întâlnindu-se doar izolat în Dobrogea de nord.

Regiunea viticolă a Podişului Dobrogei cuprinde podgoriile Sarica-Niculiţel, Istria-Babadag şi Ostrov, la care se adaugă 4 centre viticole independente: Mangalia, Chirnogeni, Hârşova, Dăieni.

Principala direcţie de producţie este producerea vinurilor albe şi roşii de calitate superioară din soiurile: Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Pinot noir, Merlot, Cabernet Sauvignon.

Tot aici se obţin cantităţi mari de struguri pentru masă din toate epocile de maturare. Pe suprafeţe mai mici se cultivă şi soiuri pentru stafide.

Îndrumarea tehnică est asigurată de Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Viti-Vinicolă Murfatlar.

11

CAPITOLUL. III. ORIGINEA, EVOLUŢIA ŞISISTEMATICA VITACEAELOR

3.1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA VITACEELORDovezile arheologice arată că strămoşii viţei de vie au apărut în era mezozoică,

perioada Cretacicului (acum 70-80 milioane ani), odată cu formarea primelor angiosperme. Cele mai vechi fosile de vitaceae, reprezentate prin frunze pietrificate, au fost găsite în straturile cretacicului inferior din America de Nord, vestul Europei şi în Kazachstan. Aceste fosile, atribuite genului Cissites Heer., care cuprind cei mai vechi reprezentanţi ai vitaceelor (C. acerifolius, C. sinuosus), au fost contestate de majoritatea cercetătorilor, deoarece puteau exista confuzii între frunzele pietrificate de viţă de vie şi cele ale arborilor forestieri.

Reprezentanţii genului Cissites au dispărut, dar se pare că au condus la formarea genului Cissus L. de astăzi.

În Cretacicul superior, condiţiile de mediu au devenit foarte favorabile, procesul de diferenţiere a speciilor s-a intensificat; în rândul vitaceelor au apărut specii înrudite cu cele existente astăzi din genurile Cissus , Ampelopsis, Vitis, etc.

Procesul de evoluţie a continuat în era Terţiară, vitaceele extinzându-se până în regiunile arctice de astăzi ale Europei, Asiei de răsărit, Americii de Nord şi în Groenlanda (P. Galet, 1988).

Din perioada paleogenă a terţiarului, epoca eocenă, au fost scoase la iveală cele mai multe fosile de vitaceae din patru genuri actuale (Vitis, Ampelopsis, Cayratia, Tetrastigma) şi două genuri fosile (Cissites şi Paleovitis). Cel mai răspândit era genul Vitis: Vitis islandica (Islanda), V. britanica (Anglia), V. olriki (Groenlanda), V. crenata (Alaska), V. sezannensis (Franţa), Vitis sachaliensis (peninsula Sahalin), V. hesperia (America de Nord) etc. Cele mai vechi şi sigure fosile ale genului Vitis provin din eocenul inferior al Angliei: V. minuta (regiunea Suffalk) şi V. Subgloboza (regiunea Kent).

În perioada neogenă are loc separarea continentelor şi răcirea climei, care a dus la retragerea viţei de vie din regiunile nordice, în special ale Europei şi Asiei de est şi fragmentarea arealului de răspândire a genului Vitis în trei grupe geografice:

grupa viţelor americane, rămase pe teritoriul Americii de Nord; grupa viţelor asiatice, situate în Asia de est; grupa viţelor europene, situate în Europa , Africa de Nord şi Asia de vest.

Fiecare din cele trei grupe au evoluat diferit, sub influenţa condiţiilor specifice de mediu.

În perioada Neogenă, cea mai răspândită în Europa era Vitis teutonica, cu tegmentul seminţelor neted, considerată strămoşul direct al genului Vitis, iar în America de Nord specia Vitis ludwigi, cu tegumentul seminţelor brăzdat pe partea dorsală, considerată strămoşul viţelor din secţia Muscadinia.

În pliocenul inferior apare specia Vitis tokajensis, fosile ale acestei specii au fost găsite şi pe teritoriul ţării noastre, în localitatea Filea din Transilvania (E. Pop, 1938).

În pliocenul superior se formează specia Vitis silvestris Gmel.În perioada glaciaţiunilor, care au survenit la sfârşitul terţiarului şi începutul

cuaternarului, arealul vitaceelor s-a limitat şi mai mult. Unele specii au dispărut, iar altele s-au retras în refugii climatice, protejate de influenţa gheţarilor de lanţurile muntoase şi întinderile mari de apă.

În Europa singura specie care a supravieţuit a fost Vitis silvestris, în refugiile de la sud de munţii Alpi, Carpaţi şi Caucaz.

12

În America de nord şi Asia de est au supravieţuit mai multe specii ale genului Vitis, în regiunile climatice de la sud de munţii Alleghani (coasta Pacificului), refugiul mexican, marele refugiu din sud-estul Chinei şi cel din Manciuria.

La sfârşitul Pleistocenului, gheţurile se retrag la poli şi se instalează climatul actual. Vitis silvestris, strămoşul direct al viţei de vie cultivate îşi extinde din nou arealul spre nord, fără însă să atingă limitele de dinaintea glaciaţiilor.

În Europa, după perioada glaciaţiilor, viţa de vie a reocupat regiunile cu climat temperat şi chiar a depăşit în perioada caldă neolitică, limita nordică pe care o atinge astăzi.

Pe teritoriul ţării noastre, Vitis silvestris, denumită lăuruscă sau labruscă, este răspândită pe o arie largă aproape în toată zona subcarpatică, pe valea Cernei, valea Oltului, valea Mureşului, Valea Someşului, lunca Dunării, Prutului etc. (C. Ţârdea, L. Dejeu, 1995).

3.2. FORMAREA VIŢEI DE VIE CULTIVATEFormarea viţei de vie cultivate (Vitis vinifera) este strâns legată de istoria

civilizaţiei umane, procesul începe în neolitic, cu cca. 7000-9000 ani I.H. şi are ca punct de plecare Vitis silvestris.

Omul primitiv a început prin a culege strugurii de la viţele sălbatice, iar după stabilirea comunităţilor umane, acesta a ales viţele cele mai valoroase din flora spontana pe care le-a cultivat în mod conştient.

Nu se poate stabili cu exactitate locul unde a fost luată în cultură pentru prima dată viţa de vie. Legat de acest lucru au fost emise două teorii:

teoria Monocentristă, potrivit căreia viţa cultivată s-a format într-un singur centru, asiatic, format din Transcaucazia, Asia Mică, Turkmenia, Irak (unde viţa de vie întruneşte condiţii foarte favorabile şi prezintă o largă răspândire şi variabilitate, de unde a migrat în alte zone) (teoria migraţiei a lui V. Hein, 1877). Această teorie a fost combătută ulterior de majoritatea botaniştilor şi ampelografilor;

teoria Policentristă admite existenţa mai multor centre de origine a viţei de vie cultivate: Asia Mică, ca centru principal, Asia Centrală (Azerbaidjan, Tadjikistan, Iran, India de nord-est), unde s-au format principalele soiuri pentru struguri de masă, bazinul mediteranean, unde s-au format principalele soiuri pentru struguri de vin, orientul îndepărtat (China, Japonia, Corea), unde s-au format viţele rezistente la ger, America de Nord (arealul cuprins între Canada şi Mexic), unde s-au format speciile şi soiurile de viţă roditoare americane (Gh. Constantinescu şi colab. 1970).

3.3. SISTEMATICA VITACEAELORViţa de vie face parte din încrengătura Magnoliophyta (Angiospermatophyta), clasa

Magnoliatae (Dicotyledonatae), subclasa Rosidae, ordinul Rhamnales (plante cu flori cu corola verde), familia Vitaceae.

Familia Vitaceae cuprinde 19 genuri cu circa 1000 specii (Victoria Cotea, V.V. Cotea, 1993) (după unii autori 12, 14, 15 sau 18), dintre care 2 fosile, răspândire în zonele temperată, subtropicală şi tropicală:

1. Acoreosperma (Gagnepain, 1919) este reprezentat de o singură specie A. spireanum, originară din Laos, fără importanţă uvologică;

2. Ampelocissus (Rlanchon, 1884) cuprinde 92 specii distribuite în zonele calde: Asia de Sud-Est, Africa, America Centrală şi Oceania. Unele specii din acest gen, ca viţa

13

de Cochinchina (V. martini Planch.) şi viţa din Sudan (V. chantinii Planch.) produc struguri de 1-2 kg, cu boabe comestibile;

3. Ampelopsis (Michaux, 1803), cuprinde 31 specii, majoritatea sunt cultivate ca plante decorative în zona caldă.

4. Cayratia (Gagnepain, 1911) include 65 specii, distribuite în zona caldă a globului, fără importanţă uvologică.

5. Cissites (Heer, 1868), însumează 19 specii fosile, din perioada Cretacicului: C. acerifolius, C. parvifolius, C. sinuosus etc.;

6. Cissus (Linné, 1753), include 367 specii (din care 28 fosile), răpspândite în zona tropicală. Majoritatea sunt cultivate ca plante decorative (C. discolar).

7. Cyphostema (Alston, 1931), apropiat de genul Cissus (considerat mult timp un subgen al acestuia), cuprinde 258 specii, răspândite în zona tropicală, fără importanţă uvologică;

8. Clematicissus (Planchon, 1887), cuprinde o singură specie C. angustissima, răspândită în vestul Australiei.

9. Landukia (Planchon, 1887), cuprinde o singură specie, răspândită în peninsula Jawa, golful Tonkin şi Vietnam.

10. Nothocissus (Latiff, 1982), întâlnit în Malaezia, este reprezentat de o singură specie N. spicigera, fără valoare uvologică.

11. Paleovitis (Urban şi Ekman, 1933), include speciile fosile de viţă de vie din perioada paleogenă.

12. Parthenocissus (Planchon, 1887), cuprinde 19 specii, majoritatea cultivate ca plante decorative (P. quinquefolia, P. tricuspidata, P. inserta, etc.).

13. Pterisanthes (Blume. 1825), cuprinde 21 specii, răspândite în Asia de sud-est, fără importanţă uvologică;

14. Pterocissus (Urban şi Ekman, 1926), are o singură specie P. mirabilis, întâlnită în Haiti;

15. Puria (Nair, 1974), apropiat de genul Cissus, reprezentat printr-o singură specie P. trilobata, fără importanţă uvologică;

16. Rhoicissus (Planchon, 1887), cuprinde 11 specii răspândite în Africa, Fără importanţă uvologică;

17. Tetrastigma (Planchon, 1887), cuprinde 132 specii distribuite în Asia, Oceania şi Africa.

18. Ina Li (Chaoluan, 1990), care cuprinde trei specii.19. Vitis (Linne, 1753) este genul cel mai important, cuprinde speciile de viţă de

vie care se cultivă pentru struguri şi cele folosite ca portaltoi, cuprinde după P. Galet (1988) 108 specii (28 fosile şi 20 incerte), din care 60 specii bine identificate, răspândite în zona temperată, subtropicală şi tropicală din Europa, Asia şi America de Nord. Viţele sunt plante lemnoase arbustiforme (liane), agăţătoare prin cârcei ramificaţi, cu frunze întregi sau palmat-lobate, inflorescenţe în formă de racem compus, flori hermafrodite, rar unisexuate, boabele cărnoase sau suculente, cu 1-4 seminţe, piriforme sau rotunde, cu tegumentul neted sau rugos.

SISTEMATICA GENULUI VITIS

Genul Vitis a fost subdivizat de Planchon în două subgenuri sau secţiuni: secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere morfologice apropiate de

genul Ampelopsis, cu 2n = 40; secţia Vitis, denumită în trecut şi Euvitis, include viţele „adevărate“, 2n = 38.Secţia Muscadinia cuprinde 3 specii de viţă de vie, răspândite în regiunile tropicale

şi subtropicale din America de Nord: Vitis rotundifolia (Muscadine grape), Vitis

14

munsoniana (Little Muscadine grape) şi Vitis popencei. Aceste specii prezintă caractere morfologice intermediare între Vitis şi Ampelopsis: coardele au lemnul dens, măduva este slab dezvoltată şi continuă, neîntreruptă la noduri de diafragmă, de culoare albă, scoarţa nu se exfoliază, cârceii sunt simpli, neramificaţi, dispuşi intermitent, frunzele sunt simple, slab lobate, inflorescenţa este o cimă corimbiformă cu flori puţine, strugurii sunt mici, cu boabe puţin suculente, cu gust foxat şi cantităţi mici de zaharuri, seminţele sunt ovoidale, cu rostrul bazal scurt. Aceste viţe sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi oidium, foarte sensibile la ger, emit foarte greu rădăcini adventive (nu pot fi înmulţite prin butaşi, ci numai prin marcotaj), nu au afinitate la altoire cu viţele „adevărate“.

Secţia Vitis cuprinde viţele „adevărate“, răspândite în principal în zona temperată. Coardele cu lemnul moale, măduva dezvoltată, de culoare cafenie, întreruptă la noduri de diafragmă, scoarţa se exfoliază, cârceii sunt bifurcaţi sau trifurcaţi, dispuşi continuu sau intermitent, frunzele sunt întregi sau lobate, strugurii sunt mari, cu boabe cărnoase sau suculente, în care se acumulează cantităţi mari de zaharuri, seminţele sunt piriforme, cu rostul lung.

După originea lor geografică, viţele din secţia Vitis pot fi grupate în viţe americane (28 specii), viţe mexicane (5 specii), viţe asiatice (25 specii), viţe euroasiatice (2 specii), care au fost grupate de J. Branas (1974) în 8 grupe ecologo-geografice.

1. Grupa americană orientală cuprinde speciile răspândite în nord-estul S.U.A. (Vitis labrusca, Vitis aestivalis etc.) care prezintă rezistenţă mare la ger (până la –300C) şi la mană, rezistenţă mijlocie la filoxeră şi oidium, sensibile la calcarul din sol, emit uşor rădăcini adventive. Din speciile acestei grupe (în special din Vitis labrusca) s-au format hibrizii direct producători.

2. Grupa americană centrală cuprinde viţele răspândite în sudul S.U.A., adaptate de asemenea la climatul temperat (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis Berlandieri, Vitis candicans, Vitis monticola etc.). Aceste specii prezintă rezistenţă mare la ger (-28 –300C), filoxeră şi mană. Nu au importanţă uvologică, dar cea mai mare parte sunt folosite ca portaltoi.

3. Grupa americană occidentală cuprinde speciile de viţă răspândite în California, Arizona şi Texas, care prezintă rezistenţă slabă la ger, filoxeră şi mană (Vitis californica, Vitis arizonica, Vitis girdiana). Nu prezintă importanţă uvologică. Specia V. californica este folosită în scop decorativ.

4. Grupa americană floridă cuprinde speciile răspândite în Florida, Louisiana şi Georgia, adaptate la climatul cald subtropical (Vitis coriacea, Vitis gigas, Vitis simpsonii, Vitis smalliana). Nu prezintă importaţă uvologică.

5. Grupa mexicană cuprinde speciile de viţe răspândite în Mexic (Vitis bourgoeana, Vitis sicyoides), precum şi cele din America Centrală (Vitis caribaea, Vitis tiliefolia), adaptate la climatul tropical, fără importanţă uvologică.

6. Grupa asiatică nord-estică include speciile de viţă răspândite în extremul orient, regiunea fluviului Amur, nordul Chinei, Japonia, Coreea şi estul Mongoliei (Vitis amurensis, Vitis coignetiae, Vitis thumbergii). Aceste specii prezintă rezistenţă mare la ger (-400C) şi creştere luxuriantă. Nu prezintă importanţă uvologică, dar sunt folosite în lucrările de ameliorare, ca sursă de germoplasmă.

7. Grupa asiatică sud-estică cuprinde speciile răspândite în sudul Chinei, Cambodgia, Jawa şi Nepal (Vitis Davidii, Vitis Romanetti, Vitis loanata, Vitis flexuosa, Vitis papilosa), se caracterizează prin vigoare mare, rezistenţa slabă la ger, fără importanţă uvologică. Vitis Romanetti este folosită ca plantă ornamentală.

8. Grupa euroasiatică cuprinde numai două specii: Vitis silvestris şi Vitis vinifera, adaptate la climatul temperat. Specia Vitis silvestris este reprezentată prin numeroase populaţii de viţe sălbatice în pădurile aflate în zona stejarului şi zona inferioară a fagului.

15

Specia Vitis vinifera include soiurile de viţă roditoare. Aceste specii au rezistenţă mijlocie la ger (-18 –220C), rezistenţă slabă la boli şi filoxeră.

Clasificarea soiurilor cultivateViţele cultivate se grupează în viţe roditoare, destinate producţiei de struguri şi viţe

portaltoi destinate producţiei de butaşi pentru altoirea viţelor europene.Viţele roditoare sunt reprezentate de un număr mare de soiuri (peste 10.000) şi pot

fi grupate la rândul lor în trei categorii: viţe (soiuri) roditoare „nobile“, care aparţin în exclusivitate speciei Vitis

vinifera, realizează producţii mari de struguri, de calitate superioară, dar prezintă rezistenţă slabă la filoxeră, boli şi ger;

hibrizi direct producători (H.D.P.) provin din specii americane (Vitis labrusca, Vitis aestivalis, Vitis lincecumii), realizează producţii mici de struguri, de calitate inferioară, dar au rezistenţă bună la filoxeră, boli şi ger;

viţe (soiuri) cu rezistenţe biologice complexe (hibrizi înnobilaţi), au rezultat din încrucişarea şi reîncrucişarea viţelor europene cu cele americane, realizează producţii relativ mari de struguri, de calitate apropiată soiurilor europene şi au rezistenţă în general bună la filoxeră, boli şi ger.

Viţele portaltoi sau viţele americane sunt reprezentate prin soiuri care provin în principal din trei specii: Vitis siparia, Vitis Berlandieri şi Vitis rupestris, au rezistenţă foarte bună la filoxeră, se folosesc pentru altoirea soiurilor roditoare „nobile“.

CAPITOLUL IV MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie, ca plantă superioară, este formată din mai multe organe, care îndeplinesc roluri diferite în viaţa plantei, grupate în organe vegetative (rădăcina, tulpina, coroana, frunza, mugurele) şi generative (inflorescenţa, flora, fructul, sămânţa).

4.1. RĂDĂCINA (SISTEMUL SUBTERAN)

Rădăcina reprezintă un organ vegetativ de bază, care asigură ancorarea în sol a butucului, absorbţia şi transportul apei şi sărurilor minerale, depozitarea unor substanţe de rezervă etc. Sistemul subteran este alcătuit diferit în funcţie de modul de înmulţirea viţelor.

La viţele înmulţite pe cale generativă, sistemul subteran este alcătuit din rădăcină şi colet.

Rădăcina provine din radicula embrionului, pătrunde vertical în sol sub forma unui pivot (rădăcina principală), iar după ce atinge lungimea de 4-6 cm, pe ea se formează (din periciclu dispus în dreptul fasciculelor lemnoase) ramificaţii secundare în 3, 4, 5 şiruri longitudinale (funcţie de numărul fasciculelor lemnoase), pe rădăcinile secundare apar rădăcini terţiare, ş.a.m.d., până la ordinele VII-IX.

16

Coletul reprezintă zona de trecere de la rădăcină la tulpină şi este de cca. 2 ori mai gros decât rădăcina principală (fig. 1).

La viţele înmulţite pe cale vegetativă, sistemul subteran este format din:

Tulpina subterană, reprezintă porţiunea de butaş (butaşul portaltoi la viţele altoite), îngropat la plantare. Aceasta are o lungime diferită în funcţie de metoda de înmulţire folosită (minim 30 cm, Legea 75/1995). Baza acesteia se îngroaşă şi poartă numele de călcâi.

Rădăcina. De-a lungul tulpinii subterane şi în special la noduri, mai rar pe internoduri, se formează rădăcini adventive, care îşi au originea în cilindrul central, în parenchimul interfloemic sau în celulele cambiale, aşezate în faţa razelor medulare (Gh. Constantinescu, 1970). Rădăcinile care se formează direct pe tulpina subterană poară denumirea de rădăcini adventive principale. Pe acestea se formează rădăcini secundare, ş.a.m.d. formându-se până la 7-9 ordine de ramificaţii laterale. Deoarece apar la noduri, rădăcinile adventive principale formează 1, 2, 3 sau mai multe etaje, în funcţie de soi, lungimea butaşului, condiţiile de

mediu şi tehnologia aplicată.Rădăcinile superioare numite şi „rădăcini de rouă“ se

recomandă a se îndepărta prin „copcit“, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale care pătrund adânc în sol şi asigură rezistenţa la secetă a plantelor.

La viţele plantate adânc (pe nisipuri), rădăcinile adventive formează mai multe etaje.

Rădăcinile laterale nu formează etaje decât în cazuri cu totul particulare. Ele se pot forma în număr mare, la acelaşi nivel, sau la niveluri apropiate, numai dacă rădăcinile de pe care pornesc au fost traumatizate sau retezate. Uneori sub influenţa unor factori de sol, cum este apa freatică, rădăcinile din apropiere se ramifică puternic, sub forma unor fascicule, fiecare alcătuit din numeroase ramificaţii subţiri (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

Numărul rădăcinilor adventive principale poate ajunge la un butuc până la 60. Lungimea medie a unei rădăcini ajunge la 4-8 m la viţele europene, 6-15 m la viţele americane şi până la 8-25 m la Vitis silvestris.

Grosimea rădăcinilor atinge 3-6 cm la viţele europene, 6-10 cm la viţele americane, 10-15 cm la Vitis silvestris (T.

Martin, 1968).

17

Fig. 1 – Sistem radicular la viţa obţinută din sămânţă

Fig. 2 – Sistem radicular la viţa obţinută pe cale

vegetativă, dispus pe trei etaje

Rădăcinile adventive au în primul an culoarea albă, după care devine brun-cenuşie, cu nuanţe roşcate sau gălbui, în funcţie de soi, specie şi vârstă (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

După grosime, rădăcinile se clasifică în rădăcini de schelet (Ø > 3 mm), rădăcini de semischelet (Ø 1 - 3 mm), care sunt permanente, au rol de fixare, transport şi depozitare a unor substanţe de rezervă şi rădăcini active sau absorbante, care au grosimea până la 1 mm, culoare albă, acoperite cu numeroşi perişori absorbanţi (300-600/mm2), sunt anuale, se formează primăvara şi mor la sfârşitul perioadei de vegetaţie. Rădăcinile active deţin ponderea, peste 50% din lungimea totală a rădăcinilor şi peste 90% din numărul rădăcinilor.

Unghiul format între o rădăcină şi verticala ce trece prin punctul ei de origine se numeşte unghi geotropic. Ramificaţiile de ordinul I fac, de regulă, un unghi geotropic mai mic decât ramificaţiile de ordine superioare. Unghiul geotropic este specific soiului de portaltoi, influenţat de factorii pedologici, soiul altoi, tehnologia aplicată etc.

După valoarea unghiului geotropic, rădăcinile se pot clasifica în rădăcini pivotante (Rupestris du Lot - 200), rădăcini oblice (Berlandieri Riparia Kober 5 BB – 45-500) şi rădăcini trasante (Riparia gloire – 75-800).

4.1.1. MORFOLOGIA RĂDĂCINII

La o rădăcină tânără se disting următoarele zone, începând de la vârf spre bază (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985): piloriza, vârful vegetativ, zona netedă, zona piliferă şi zona aspră (fig. 3).

Piloriza (scufia sau caliptra) acoperă vârful rădăcinii ca un degetar şi protejează ţesuturile meristematice care alcătuiesc vârful vegetativ al rădăcinii; are culoarea verde-gălbuie, formă conică şi o lungime de 1-2 mm.

Vârful vegetativ, sau conul meristematic (apex), atinge o lungime de 2-3 mm, se află sub piloriză, cuprinde trei etaje de celule iniţiale, din diviziunea cărora se formează foiţele histogene ale meristemului primordial, din diferenţiarea cărora vor lua naştere ţesuturile care alcătuiesc structura primară a rădăcinilor: dermato-caliptrogenul, care va forma rizoderma şi piloriza, periblemul, care va forma scoarţa şi pleromul, care va forma cilindrul central.

Zona netedă este situată deasupra vârfului vegetativ, are culoare albă, lungime de 2-3 mm şi reprezintă zona de creştere în lungime a rădăcinii, în care se diferenţiază structura primară.

Zona piliferă este situată deasupra zonei netede, are o lungime de 10-20 mm şi este acoperită de peri absorbanţi subţiri şi lungi, care iau naştere prin alungirea pereţilor externi ai celulelor rizodermei. densitatea perilor absorbanţi este de 300-600/mm2, lungimea lor este de 10-15 mm, iar durata de viaţă de 10-20 zile. Pe măsură ce rădăcina creşte în lungime, perişorii mai vechi, din partea superioară a zonei pilifere se suberifică, mor şi cad. În acelaşi timp, la limita cu zona netedă se formează perişori noi.

Zona aspră este situată deasupra zonei pilifere, ocupând tot restul rădăcinii, până la colet (în cazul înmulţirii generative), sau până la tulpina subterană (în cazul înmulţirii

18

Fig. 3 – Morfologia rădăcinii: p – piloriză; ‚Zn – zona netedă; Zp – zona piliferă; Za – zona

aspră

vegetative). Zona este aspră la pipăit datorită cicatricelor formate prin căderea perişorilor absorbanţi şi ulterior moartea şi exfoliarea rizodermei şi scoarţei primare a rădăcinii.

4.1.2. ANATOMIA RĂDĂCINII

În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură primară, rezultată din activitatea meristemelor apicale (dermato-caliptrogenul, periblemul şi pleromul) şi o structură secundară, formată în urma activităţii meristemelor laterale (cambiul şi felogenul).

Structura primară se pune în evidenţă printr-o secţiune transversală esecutată în zona piliferă a rădăcinii şi cuprinde trei zone anatomice concentrice, dispuse de la exterior spre centru: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central (fig. 4).

Rizoderma îmbracă la exterior rădăcina şi este alcătuită dintr-un singur strat de celule parenchimatice, strâns unite între ele, cu pereţii subţiri celulozici. Cele mai multe celule ale rizodermei se transformă în peri absorbanţi. La limita superioară a regiunii pilifere, odată cu moartea perişorilor absorbanţi, rizoderma se exfoliază, rolul ei protector fiind luat e exodermă.

Scoarţa ocupă volumul cel mai mare şi este alcătuită din trei subzone: exoderma (cutis), mezoderma (parenchimul cortical) şi endoderma.

Exoderma este situată la exteriorul scoarţei, formată din 2-4 straturi de celule, cu pereţii suberificaţi (uneori lignificaţi), impermeabili pentru

apă şi gaze, având rol de protecţie.

Mezoderma sau parenchimul cortical este formată din 10-15 straturi de celule parenchimatice, bogate în substanţe de rezervă. Ea constituie partea cea mai groasă a scoarţei.

Endoderma este cel mai intern strat al scoarţei, formată dintr-un singur strat de celule compacte (pătrate în secţiune transversală), omogene, cu pereţii laterali îngroşaţi (suberificaţi).

Cilindrul central (stelul) ocupă zona centrală a rădăcinii, este format din: periciclu, fascicule conducătoare, raze medulare şi măduvă.

Periciclul îmbracă la exterior ciclindrul central, format din 2-4 straturi de celule parenchimatice, cu potenţial meristematic. Prin diferenţierea celulelor sale, se formează radicelele, parte din cambiu şi felogenul.

Fasciculele liberiene sunt dispuse alternativ cu cele lemnoase, imediat sub periciclu, formate din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), lipsite de celule anexe (protofloem).

Fasciculele lemnoase sunt formate din vase lemnoase de tip inelat şi spiralat (protoxilem). Numărul fasciculelor de liber, respectiv de lemn, este cuprins între 2 şi 9, de obicei 4 (tetrarhă).

Razele medulare sunt situate între fasciculele de liber şi cele de lemn, iar măduva se află în partea centrală a rădăcinii.

19

Fig. 4

Structura secundară se formează în urma activităţii celor două meristeme secundare laterale (cambiul şi felogenul), care produc ţesuturi noi şi determină creşterea în grosime a rădăcinii.

Cambiul se formează prin diferenţierea parenchimului medular, de pe faţa internă şi laterală a fasciculelor de liber primar şi de pe faţa laterală a fasciculelor de lemn primar, având iniţial forma unor arcuri. Ulterior se formează cambiu şi pe faţa externă a fasciculelor de lemn (prin diferenţierea periciclului), rezultând o zonă meristematică cu contur sinuos. Celulele cambiale din dreptul fasciculelor de liber primar produc spre interior elemente de lemn secundar, care împing treptat zona generatoare şi liberul primar spre exterior, astfel încât cambiul devine circular, începe să funcţioneze bifacial, producând spre exterior liber secundar, iar spre interior lemn secundar. Între fasciculele conducătoare cambiul dă naştere razelor medulare secundare.

Felogenul se formează la început în periciclu, apoi (în anii următori) în liberul secundar (D. Oprea, 1965), el produce suber la exterior şi feloderm la interior.

Examinând de la exterior spre interior o secţiune transversală execută la o rădăcină cu structură secundară (în vârstă de cel puţin un an), se constată prezenţa următoarelor zone: scoarţa secundară, cilindrul central şi măduva (fig. 5).

Scoarţa secundară este formată din:

- suberul, reprezintă cel mai extern strat al rădăcinii (în urma exfolierii scoarţei primare), are rol de protecţie a rădăcinii, format din 5-10 straturi (până la 20 la viţele portaltoi) de celule turtite, cu membranele suberificate, impermeabile la apă şi aer;

- felogenul este zona generatoare subero-felodermică, cuprinde 1-2 straturi de celule dreptunghiulare, cu pereţii subţiri, celulozici, care formează la exterior suber, iar la interior feloderm;

- felodermul, format din mai multe straturi de celule mari, poligonale, ce conţin taninuri, amidon şi cristale de oxalat de calciu.

Suberul, împreună cu felogenul şi felodermul, alcătuiesc scoarţa secundară (peridermul) rădăcinii. Felogenul trăieşte un singur an, primăvara se formează în liberul secundar un nou felogen, care generează un nou periderm.

Cilindrul central ocupă cea mai mare parte a secţiunii transversale şi este format din:

- liberul secundar, situat la exterior, imediat sub scoarţă. La viţa de vie liberul secundar are o conformaţie specifică, alcătuit din bezi alterne de liber moale şi liber dur.

Liberul moale reprezintă partea activă a liberului (celule vii cu pereţii celulozici, subţiri), format din tuburi ciuruite (cu placa ciuruită multiplă), celule anexe şi parenchim liberian, bogat în taninuri şi amidon. Liberul moale are culoare deschisă în secţiune.

20

Fig. 5

Liberul dur, sau tare, are o culoare închisă, format din celule moarte, cu pereţii interni îngroşaţi, formînd fibrele liberiene, cu rol mecanic.

Numărul de benzi de liber moale şi dur este cuprins între 2-5.

Cambiul este zona generatoare libero-lemnoasă, situat la limita dintre liber şi lemn, format din 2-5 straturi de celule mici, dreptunghiulare, cu pereţii subţiri, transparenţi.

Lemnul secundar, dispus spre interiorul cambiului, format din vase lemnoase, în majoritate de tip scalariform, la care se adaugă parenchim lemnos şi fibre lemnoase cu rol mecanic. parenchimul lemnos este situat în jurul vaselor şi este format din celule vii în care se depune amidon, ca principală substanţă de rezervă.

Razele medulare secundare separă fasciculele de lemn secundar, formate din 2-4 straturi de celule parenchimatice, alungite radiar, bogate în amidon;

Măduva ocupă partea centrală a rădăcinii, sub forma unui ţesut redus, cu celule mari parenchimatice.

Viţele europene (soiurile aparţinând speciei Vitis vinifera) sunt sensibile la filoxera radicicola, datorită, în primul rând grosimii reduse a scoarţei, înţepăturile insectei sunt profunde, în locul acestora formându-se nodozităţi la rădăcinile tinere şi tuberozităţi la rădăcinile de schelet. Numărul mare de nodozităţi determină perturbarea absorbţiei apei şi sărurilor minerale, slăbirea capacităţii de creştere şi rodire şi în final moartea plantei.

Viţele portaltoi rezistă la atacul filoxerei în două moduri:

- pasiv, datorită grosimii mari a scoarţei (în special a suberului), încât înţepăturile insectei sunt superficiale, dar şi conţinutului mare de fenoli şi acizi, care împiedică formarea nodozităţilor;

- activ, prin modificarea metabolismului ţesuturilor din jurul înţepăturii, în care se concentrează acid ribonucleic (ARN), care determină apariţia unui felogen de rană, ce generează suber de apărare, care se interpune între ţesuturile lezate şi cele sănătoase (D.D. Oprea, 1976).

4.2. TULPINA (TRUNCHIUL)

Viţa de vie este o plantă lemnoasă multianuală, care în mod natural creşte sub formă de liană, cu tulpina lungă (până la câţiva zeci de metri), flexibilă, agăţătoare prin cârcei caulinari. Luată în cultură şi supusă anual operaţiei de tăiere în uscat, ea capătă formă de arbust, în cazul formei clasice de cultură, când tulpina este scurtă (10-40 cm), groasă, cu ramificaţii flexibile situate în apropierea suprafeţei solului, sau formă de arbore fructifer de talie mică, la formele înalte de cultură, la care tulpina atinge lungimi de 0,8-2,0 m. Acest arbust sau arboraş este cunoscut în practica viticolă sub numele de „butuc“.

Grosimea tulpinii este obişnuit de 8-10 cm, dar poate ajunge la 30 cm şi chiar mai mult la viţele sălbatice.

La viile altoite legătura dintre tulpina subterană şi tulpina aeriană este făcută de „punctul de altoire“, situat, de regulă, la nivelul solului, care se recunoaşte printr-o îngroşare a zonei, numită „gâlmă“.

4.3. COROANA

21

Coroana cuprinde toate ramurile de ordine şi vârste diferite, aflate pe tulpină. Ramurile care se formează direct pe tulpina butucului sunt ramuri de ordinul I, de schelet, pe care se află ramurile tinere de 1-2 ani, numite coarde (fig. 6, 7).

Ramurile de schelet au vârsta mai mare de doi ani şi sunt denumite braţe sau cordoane.

Braţele prezente, de regulă, numai la viţele conduse în formă clasică sunt ramuri de ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) numai la vârf şi au o poziţie mai mult sau mi puţin verticală. Braţele sunt temporare dacă se înlocuiesc după 3-5-8 ani sau permanente, când sunt menţinute până la defrişarea plantaţiei.

Braţele, în funcţie de dimensiuni şi elasticitate poartă denumiri diferite în practica viticolă:

„cotoare“, când sunt scurte (30-50 cm) groase şi rigide; „corcani“, când sunt mai lungi (80-100 cm), mai subţiri şi mai elastice.

Numărul braţelor pe butuc este variabil, de la 1-2, până la 4-6, rareori mai multe.

Cordoanele prezente numai la formele înalte de conducere a viţei de vie, sunt ramuri de ordinul I, care poartă ramificaţii (elemente de rod) pe toată lungimea şi au o poziţie mai mult sau mai puţin orizontală.

Numărul cordoanelor pe butuc este mai mic decât cel al braţelor, de obicei este 1 sau 2, rar mai mare. Cordoanele sunt, de regulă, elemente semipermanente ale butucului, ele, după 5-8 ani, sunt înlocuite cu altele mai tinere.

Pe tulpină, braţe şi cordoane se observă un ritidom multistratificat, format din straturi succesive de scoarţă secundară. Sub stratul mai tânăr de scoarţă secundară se află muguri dorminzi, cu rol important în regenerarea butucului. Ritidomul este format din

22

Fig. 6 - Elementele lemnoase ale butucului la forma clasică de cultură (după D.D. Oprea,

1976): a – tulpina subterană;b – punctul de altoire; c – scaunul butucului; d –

braţ scurt (cotor); e – braţ lung (corcan);f – coardă de doi ani; g – coardă de un an

Fig. 7 - Elementele lemnoase la formele înalte de cultură: a – tulpina subterană;

b – punctul de altoire; c – tulpina;d – cordonul; e – coardă de doi ani;

f – coardă de un an

ţesuturi moarte, în curs de exfoliere şi poate servi ca adăpost pentru diferiţi dăunători ai viţei de vie, de aceea se recomandă ca acesta să fie îndepărtat odată cu tăierea în uscat.

Coardele de doi ani se mai numesc „punţi de rod“ deoarece poartă coardele anuale roditoare. Acestea au culoarea cenuşie deschisă a scoarţei, care începe să se exfolieze, grosimea de 10-20 mm, noduri puţin evidente şi nu prezintă muguri vizibili.

Coardele anuale sunt cele mai tinere elemente lemnoase ale butucului, se recunosc, uşor datorită culorii galben-roşcat (cu diferite nuanţe în funcţie de soi) a scoarţei, prezenţei mugurilor vizibili, a nodurilor şi internodurilor evidente. Ele sunt subţiri (8-12 mm) şi au 1-3 m lungime. Coardele anuale pot fi roditoare sau neroditoare (lacome).

Coardele roditoare sunt cele formate pe lemn de doi ani şi de regulă numai acestea formează muguri fertili.

Coardele neroditoare (lacome) sunt crescute direct pe elementele de schelet ale butucului(tulpină, braţe, cordoane) şi provin din muguri dorminzi. Excepţie de la această regulă fac hibrizii direct producători, la care coardele anuale prezintă muguri fertili indiferent de vârsta lemnului pe care se formează.P. Huglin (1959) afirmă că „mugurii de pe coardele lacome posedă aceeaşi capacitate de rodire ca şi cei de pe coardele de rod cu aceeaşi putere (vigoare) de creştere“.

Elementele lemnoase care rezultă pe butuc la tăiere

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, o parte din elementele lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altă parte sunt scurtate la diferite lungimi, rezultă astfel elemente lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite în special după lungimea acestora exprimată în număr de ochi (fig. 8).

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:

cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri;

cep de înlocuire (substituţie) rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi are rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;

23

Fig. 8 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere: A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de rod; c – cordiţă;

d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă

Fig. 9 – Coardă anuală: a – nod; b - internod

Fig. 10 – Prezenţa diafragmei în

zona nodului: a – diafragmă

plan-concavă, la nodul cu cârcel:

b – diafragmă triunghiulară, la

nodul lipsit de cârcel

cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau protejată; rezultă prin scurtarea la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza butucului.

Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.

Călăraşul prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin 8 ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, lungă, când are 17-20 ochi şi foarte lungă când are peste 20 ochi.

Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot forma asociaţii:

Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere, în acest caz veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova) pentru asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă 2 cepi, caz în care veriga este numită verigă bulgărească.

Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică, formată dintr-o coardă lungă de rod aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o porţiune scurtă de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei golurilor.

Morfologia coardei. Coarda anuală este formată din noduri şi internoduri (fig. 9).

Nodurile reprezintă porţiunile îngroşate, aflate pe lungimea coardei. Nodurile au o grosime mai mare cu 2,3 chiar 4 mm faţă de internod, o nuanţă mai închisă la culoare (datorită acumulării în cantitate mai mare a substanţelor de rezervă)

. În dreptul nodului, în poziţie laterală, se află ochiul de iarnă, alături de ochiul de iarnă se află copilul lemnificat, atunci când acesta îşi maturează suficient lemnul până la intrarea în perioada de repaus, iar sub acesta cicatricea lăsată de frunză la cădere. Opus mugurilor, dispuşi intermitent (la Vitis vinifera) se întâlnesc cârceii în partea superioară şi pedunculii strugurilor (rămaşi după recoltare), în partea inferioară.

dacă se face o secţiune longitudinală prin rod, se observă că în dreptul nodului canalul medular este întrerupt de un ţesut lemnos numit diafragmă. Diafragma întrerupe complet

24

canalul medular la nodurile care prezintă cârcel (putând avea formă plană, plan-concavă sau plan-convexă), sau parţial, când diafragma are formă de triunghi dispus cu vârful opus mugurelui (fig. 10).

Diafragma îndeplineşte rol mecanic (atribuie rezistenţă coardei), la nivelul ei se depozitează substanţe de rezervă (amidon), care sunt folosite la pornirea în vegetaţie, formarea rădăcinilor adventive sau a calusului la punctul de altoire.

Diafragma este sensibilă la ger, examinarea în primăvară a culorii ei dă indicatorii privind rezistenţa viţei la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Internodurile, câmpurile sau meritalele reprezintă porţiunea de coardă cuprinsă între două noduri. În general, internodurile sunt mai lungi şi mai groase la speciile americane folosite ca portaltoi (15-20 cm) şi mai mici la viţele roditoare europene la care lungimea internodurilor este cuprinsă între 5-8 cm la soiurile slab viguroase (ex. Pinot gris), 10-12-15 cm la soiurile viguroase (ex. Crâmpoşie). Grosimea internodurilor oscilează mai puţin, este cuprinsă, de regulă, între 8-12 mm.

Dacă se examinează o coardă în secţiune transversală, se observă că aceasta nu are o formă circulară, ci asimetrică, prezentând patru părţi distincte (fig. 11), aspect cunoscut şi sub numele de dorso-ventralitatea coardei:

-partea ventrală cea mai groasă, cu ţesuturile cele mai dezvoltate, aici fiind depozitate cele mai mari cantităţi de substanţe de rezervă;

-partea ventrală, opusă părţii ventrale (pe diametrul mare al coardei) de asemenea cu ţesuturile dezvoltte, bogate în substanţe de rezervă, dar la nivele inferioare părţii ventrale;

-partea cu jgheab, situată deasupra

ochiului (dispunerea ei pe coardă alternează ca şi cea a ochiului de iarnă), este cea mai săracă în substanţe de rezervă, cu ţesuturile cele mai subţiri;

-partea plană, aflată totdeauna opus părţii cu jgheab (pe diametrul mic al coardei) este de asemenea săracă în substanţe de rezervă şi cu ţesuturi slab dezvoltate, dar la nivele superioare părţii cu jgheab.

Această construcţie asimetrică a coardei înseamnă şi acumularea diferită a substanţelor de rezervă pe părţile coardei, lucru de care trebuie ţinut seama la altoire.

Lăstarii sunt ramuri tinere, în vârstă de până la un an, cu o consistenţă erbacee (în primele faze de vegetaţie), până la lemnoasă (înainte de căderea frunzelor), de culoare verde, cu diferite nuanţe (roşcată, vineţie etc.) în funcţie de soi. Ei sunt alcătuiţi ca şi coardele din noduri şi internoduri (fig. 12).

25

Fig. 11 – Dorsoventralitatea coardei: a – partea ventrală; b – partea dorsală; c – partea plană; d –

partea cu jgheab; e – ochiul de iarnă

Fig. 12 – Lăstarul tânăr la Vitis vinifera: a –

nod; b – internod; c – inflorescenţă; d –

frunză;

La noduri se află frunzele dispuse solitar, altern şi distih, iar în axila acestora se dezvoltă mugurii.

La vârf lăstarul prezintă apexul (mugurele terminal) şi internoduri foarte scurte, acoperite de frunzuliţe suprapuse.

Începând cu nodurile 2-5 de la baza lăstarilor fertili, la noduri, opus frunzelor, se găsesc 1-5 inflorescenţe (de regulă 2), iar deasupra acestora nodurile poartă cârcei.

Caracterele morfologice ale lăstarilor (dimensiuni, aspect) sunt asemănătoare coardelor, în care se transformă.

După fertilitate, lăstarii pot fi: fertili, când poartă inflorescenţe şi provin de regulă din mugurii principali, uneori din mugurii secundari şi sterili, lipsiţi de inflorescenţe, când provin din mugurii terţiari şi dorminzi.

Lăstarul, la început erbaceu, se lemnifică treptat începând cu internodurile de la bază, iar la sfârşitul toamnei, odată cu apariţia temperaturilor scăzute, lăstarul pierde părţile erbacei (frunze, vârful lăstarului cu internodurile nematurate) şi se transformă în coardă.

Copilii sunt lăstari anticipaţi, formaţi în timpul vegetaţiei, la subsuoara frunzelor, din mugurii de copil. Copilii prezintă importanţă la formarea rapidă în verde a butucului, la completarea sarcinii de rod şi chiar a producţiei la soiurile cu copili fertili (Perlă de Csaba, Regina viilor etc.).

Anatomia tulpinii

Structura primară se pune în evidenţă la lăstar prin secţiuni transversale executate pe primul internod de la vârf (fig. 13) şi cuprinde 3 zone: epiderma, scoarţa şi cilindrul central.

Epiderma este stratul cel mai extern al lăstarului, cu rol de protecţie, alcătuită dintr- un singur strat de celule poligonale, strâns unite între ele, cu pereţii externi bombaţi şi cutinizaţi. La nivelul epidermei se observă stomatele şi perii.

Scoarţa situată spre interior este alcătuită din parenchim cortical şi endodermă.

Parenchimul cortical este format din 8-10 straturi de celule poligonale, care conţin cloroplaste şi dau culoarea verde, caracteristică lăstarului. În parenchimul cortical apar din lor în loc (sub crestele formate între două striuri) grupuri de celule mici,. cu pereţii subţiri, care vor forma pachete de colenchim unghiular.

Endoderma este stratul interior al scoarţei, delimitează cilindrul central; aceasta se observă mai greu, numai în dreptul fasciculelor liberiene, ca un strat de celule mari, bogate în amidon.

Cilindrul central este dine dezvoltat în cazul lăstarului, alcătuit dintr-un parenchim fundamental (care alcătuieşte măduva şi razele medulare primare) în care sunt dispuse

26

Fig. 13 – Structura primară a tulpinii de Vitis

vinifera: A – schemă; b – detaliu; ct. –

cuticulă; ep – epidermă; col. t – colenchim

tânăr; pc – parenchim cortical; end –

endoderm; per – periciclu; lb – liber; rzm –

rază medulară; lm – lemn; md – măduvă; fc

– fascicule conducătoare

circular fasciculele libero-lemnoase de tip deschis. Fasciculul libero-lemnos este format din liber primar orientat spre scoarţă şi lemn primar spre măduvă. Liberul primar cuprinde tuburi ciuruite cu lumenul îngust, celule anexe şi parenchim liberian. Lemnul primar este format din vase de lemn inelate sau spiralate, înconjurate de celule de parenchim lemnos. La exteriorul fasciculelor de liber, sub endodermă, se află calote semicirculare alcătuite din celule mici care formează periciclul. Între liberul primar şi lemnul primar se află 2-3 straturi de celule mici, cu pereţii subţiri celulozici (procambiu), din care ulterior se va forma cambiul. Lăstarul conţine cloroplaste şi în razele medulare şi zona perimedulară.

Structura secundară se observă la o ramură în vârstă de cel puţin de un an, evoluează din structura primară în urma activităţii a două meristeme secundare (laterale): cambiu şi felogenul. Cambiu ia naştere din parenchimul interfloemic (procambiu), el va forma liber secundar la exterior, lemn secundar spre interior şi raze medulare secundare între fascicule. Felogenul se formează mai târziu (iulie-august, în funcţie de timpurietatea soiului) în ţesutul liberian. El va forma la exterior suber, iar la interior feloderm. Suberul format, datorită impermeabilităţii la apă şi aer, conduce la moartea ţesuturilor exterioare lui (epidermă, scoarţă primară, periciclul, liberul primar şi parţial liberul secundar), astfel încât lăstarul îşi schimbă culoarea din verde (specifică lăstarului) în galben-roşcat (specifică coardei).

Epiderma şi scoarţa primară, formate din celule moarte, brunificate, care dau culoarea specifică coardei. La nivelul scoarţei sunt bine distincte pachetele de colenchim care dau strierea coardelor (sunt dispuse sub coamele dintre striuri).

Scoarţa secundară sau peridermul, alcătuit din:

- suberul, dispus imediat sub scoarţa primară, format din 4-5 mai rar 6-9 straturi de celule dreptunghiulare în secţiune, cu pereţii îngroşaţi, suberificaţi, cu rol de protecţie;

În cazul coardei anuale, structura secundară cuprinde (fig. 14):

- felogenul dispus imediat sub suber, format din 1-2 straturi de celule turtite, cu pereţii subţiri, celulozici;

- felodermul situat spre interior, cuprinde 2-3 straturi de celule parenchimatice.

27

Fig. 14 – Structura sedundară la coarda anuală

Felogenul activează un singur an, anul următor se formează un nou felogen în liber, care va genera un nou periderm. Succesiunea de periderme alcătuieşte ritidomul, care se exfoliază în fâşii la ramurile de schelet.

La coardele de doi ani scoarţa primară moartă (care a dat culoare coardei anuale) se exfoliază, cel mai extern strat devine suberul, iar culoarea coardelor devine cenuşie deschisă la ramurile tinere, până la cenuşie închisă la ramurile de schelet.

Cea mai mare parte a secţiunii este formată din cilindrul central care cuprinde fascicule libero-lemnoase dispuse radial, despărţite prin raze medulare.

Liberul secundar, produs de cambiu către exterior, este alcătuit din straturi alterne de liber dur (format din fibre liberiene cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi) şi liber moale (format din vase liberiene, celule anexe şi parenchim liberian). Numărul de straturi de liber moale şi dur este cuprins între 2-5, mai mare la coardele bine maturate (reprezintă un indicator de maturare a coardelor) şi pe părţile situate pe diametrul mare al coardei (ventrală şi dorsală), cu ţesuturi mai dezvoltate.

Cambiul (zona generatoare libero-lemnoasa), formează un inel, dispus între liber şi lemn, alcătuit din 3-4 straturi de celule mici, dreptunghiulare în secţiune, cu pereţii subţiri, celulozici.

Lemnul secundar generat de cambiu spre interior, formează cea mai mare parte a cilindrului central şi este alcătuit din vase mari de lemn (cu diametrul până la 1 mm), parenchim lemnos şi fibre lemnoase. Succesiunea lemnului anual (cu vase de diametre diferite), formează inelele de lemn, după care se poate aprecia vârsta butucului. Fasciculele lemnoase sunt despărţite de razele medulare secundare, formate din 2-4 straturi de celule alungite, dispuse perpendicular pe scoarţă. În centrul secţiunii se află măduva formată din celule moarte, rarefiate, de culoare brună.

4.4. MUGURII

4.4.1. DEFINIŢIE, CLASIFICAREMugurii sunt organe verzi, provizorii, reprezentate prin vârfuri de creştere, prin

intermediul cărora are loc reluarea ciclului biologic anual al viţei de vie. Ei au formă conică şi sunt consideraţi lăstari scurţi, în stare embrionară, fiind alcătuiţi din meristeme care prin diviziuni succesive, formează viitoarele părţi componente ale lăstarului (Zanoschi V. şi Toma C., 1985).

Mugurii la viţa de vie se formează pe lăstari la noduri, în axila frunzei şi pot fi solitari (cu un singur con de creştere), aşa cum sunt mugurii apicali, mugurii coronari şi mugurii dorminzi, sau grupaţi câte 2-9 sub un înveliş de protecţie comun, alcătuind un complex mugural, cunoscut în practica viticolă sub denumirea de "ochi" (Oşlobeanu M., Alexandrescu I. şi colab., 1980).

Clasificarea mugurilor se poate face după mai multe criterii:

1. După poziţia lor pe lăstar sau pe coardă, mugurii pot fi: apicali, axilari, coronari şi dorminzi (fig. 15)

Mugurii apicali (terminali) sunt muguri simpli, cu un singur con vegetativ, situaţi în vârful lăstarilor şi copililor, asigurând creşterea în lungime a acestora.

Mugurii axilari (laterali) se găsesc pe lăstari şi copil la subsuoara fiecărei frunze şi la nodurile coardelor de un an.

28Fig. 15 - Amplasarea mugurilor pe

lăstar (după Martin T., 1988):A - lemn bianual; B - lăstar

principal; C - muguri coronari; D - muguri axilari

Aceşti muguri sunt complecşi, alcătuiţi din 2 - 9 muguri simpli şi formează aşa-numitul "ochi".

Mugurii coronari (unghiulari) sunt mugurii dispuşi de jur împrejurul bazei lăstarului sau a coardei în formă de coroană, au o formă ascuţită (unghiulară), sunt muguri simpli, au o fertilitate redusă şi prezintă o rezistenţă la ger mai bună de cât mugurii axilari, de aceea pot servi la refacerea butucului în cazul în care mugurii ochiului de iarnă au fost parţial sau total afectaţi de ger (Atanasiu C. şi colab, 1974).

Mugurii dorminzi sunt muguri microscopici, proveniţi din mugurii secundari şi terţiari ai ochiului de iarnă rămaşi inactivi, sunt dispuşi la nodurile elementelor de schelet şi semischelet (tulpină, braţe, cordoane) şi acoperiţi de ţesuturile secundare ale scoarţei, reprezentând rezerva de muguri a butucului. Ei rămân în stare de repaus o perioadă nedeterminată şi pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale, cum ar fi distrugerea din anumite motive a unei părţi a butucului sau tăieri severe care generează un dezechilibru între sistemul radicular şi cel aerian (Zanoschi V. şi Toma C.; 1985; Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

2. După gradul de evoluţie al ochilor, aceştia se pot grupa în: ochi primar, ochi de vară, ochi de iarnă.

Ochiul primar (fig. 16 şi fig. 17) este primul ochi care îşi face apariţia pe lăstar şi este situat în axila frunzelor de pe nodurile din apropierea vârfului lăstarului.

Ochiul de vară (fig. 18) provine din mugurele mai mic al ochiului primar, este situat în axila frunzei, la baza copilului, la nodurile din partea mijlocie şi bazală a lăstarului.

Ochiul de iarnă (fig. 19) provine din ochiul de vară şi se află situat la nodurile coardei de un an sau ale copilului lemnificat, deasupra cicatricei rămasă de la căderea frunzei.

3. După existenţa şi durata stării de repaus, mugurii se clasifică în (după Oprea D.D., 1976; Galet P., 1988):

muguri fără stare de repaus (mugurii de copil); muguri fără stare de repaus (mugurii de copil); muguri cu stare de repaus având perioadă determinată (mugurele principal şi

cei secundari din ochiul de iarnă); muguri cu stare de repaus având durată nedeterminată (mugurii dorminzi).

4. După gradul de fertilitate, mugurii pot fi fertili şi sterili.

29

Fig. 17 - Schema secţiunii transversale prin ochiul primar

(după Oprean M., 1975):L – secţiune transversală prin lăstarul purtător;pf – secţiune

transversală prin peţiolul frunzei;1 - mugurele mare (mugure de copil); 2 - mugurele mic;a şi b -

catafilele comune;a' şi b' - catafilele mugurelui mic

Fig. 16 - Ochiul primar în secţiune longitudinală(după

Baranov P.A., 1946):A - mugure de copil; B – mugure principal al

viitorului ochi de iarnă

5. După poziţia în ochiul de iarnă, se disting muguri principali, secundari şi terţiari.Dimensiuni. Mugurii de pe coarde, axilari şi coronari, au o lungime cuprinsă între 2 -

6 mm în funcţie de soi: Riesling italian 3,4 - 4,3 mm, Cabernet Sauvignon 3,6 - 4,8 mm, Barbera 4,2 - 5,6 mm. La unul şi acelaşi soi, dimensiunile ochilor variază şi cu poziţia lor pe coardă. Totdeauna sunt mai mici şi mai slab formaţi ochii de pe nodurile 1 - 2 de la baza coardei şi cei dinspre vârf şi mai mari ochii situaţi între aceste porţiuni.

Forma mugurilor axilari seamănă cu cea a unui con ceva mai gros imediat deasupra bazei şi cu vârful uşor rotunjit. Mugurii coronari seamănă cu cei axilari, dar sunt mai ascuţiţi.

Culoare. Mugurii de pe coarde au culoarea brună, iar cei de pe lăstari verde, în diferite nuanţe, până la brun (Oşlobeanu M., Alexandrescu I. şi colab. 1980).

4.4.2. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA OCHIULUI DE IARNĂOchiul de iarnă are rolul de a transfera peste iarnă, în stare de primordii, organele

vegetative şi generative (lăstarii, inflorescenţele) şi de a asigura reluarea creşterii şi fructificării viţei de vie. Acesta are o structură complexă, fiind constituit în funcţie de poziţia lui pe coardă, de soi şi condiţiile agrotehnice din 3 - 7 - 9 muguri în diferite stadii de diferenţiere morfologică (Zanoschi V. şi Toma C., 1985). La exterior, ochiul de iarnă prezintă nişte formaţiuni tari, groase, împregnate cu suberină, numite solzi (catafile) care sunt glabre pe partea superioară şi păroase pe cea interioară. Aceşti solzi, împreună cu perii care umplu întreg spaţiul dintre muguri, asigură protecţia acestora împotriva frigulului, traumatismelor şi a pierderilor de apă.

În interiorul acestui înveliş protector se află complexul mugural propriu-zis, alcătuit dintr-un mugure principal, 1 - 2 muguri secundari şi 3 - 5 muguri terţiari.

Mugurele principal se află dispus în centrul ochiului de iarnă şi este cel mai mare şi mai dezvoltat mugure, fiind alcătuit după Oprea D.D., (1976), dintr-un ax în formă de con cu vârful rotunjit şi baza fixată într-un ţesut comun tuturor mugurilor care formează ochiul de iarnă. Acest ax este format din zone de culoare mai închisă care alternează cu zone de culoare mai deschisă. Zonele închise corespund nodurilor viitorului lăstar (ţesuturi mai dense), iar zonele mai deschise corespund internodurilor (ţesuturi mai puţin dense). La nivelul zonelor mai închise (nodurilor) se observă rudimente de frunze care descresc ca mărime de la baza spre vârful axului. Începând cu nodul trei, patru sau cinci, opus rudimentelor de frunze, se observă, în funcţie de soi, una, două sau trei primordii de inflorescenţe. Deasupra nodurilor care poartă primordii de inflorescenţe, opus rudimentelor de funze, apar rudimente de cârcei şi foarte rar, după câţiva cârcei, mai poate apărea o inflorescenţă. În axila rudimentelor foliare mai evoluate, situate mai spre baza axului, se pot observa primordiile mugurilor axilari. Vârful axului este ocupat de meristemul apical (conul de creştere). Un mugure principal poate avea formate până la intrarea în repaus, 7 - 15 noduri, tot atâtea primordii de frunze şi 1 - 3 primordii de inflorescenţe. Se poate spune deci că mugurele, prin modul său de alcătuire, reprezintă un lăstar în miniatură.

Mugurele principal al ochiului de iarnă este cel mai sensibil la acţiunea factorilor nefavorabili (temperaturi scăzute sau asfixiere), de aceea este primul distrus; în condiţii favorabile de mediu acesta porneşte primul în vegetaţie şi formează un lăstar principal (Martin T., 1988).

Mugurii secundari (laterali sau de înlocuire) sunt de regulă doi, rar mai mulţi, dispuşi la baza mugurelui principal; au o alcătuire asemănătoare mugurelui principal, dar o dimensiune mai redusă, sunt mai puţin evoluaţi (prezintă numai 4 - 6 primordii de funze), ceva mai puţin sensibili la condiţiile nefavorabile de mediu şi pornesc în vegetaţie mai târziu şi numai dacă mugurele principal este distrus, formând lăstari secundari, de dimensiuni mai mici, ce pot avea 1 - 2 inflorescenţe, mai reduse ca mărime. Uneori, unul din mugurii secundari se dezvotă paralel cu lăstarul principal, astfel încât la acelaşi nod se pot întâlni doi

30

lăstari gemeni. La unele soiuri (Riesling italian, Fetească regală etc.) mugurii secundari prezintă o fertilitate ridicată (Constantinescu Gh. şi colab., 1968).

Mugurii terţiari, în număr de 3 - 5, se află dispuşi la baza mugurilor secundari, sunt abia schiţaţi în ochiul de iarnă şi au forma unor mici excrescenţe sau rudimente (cu cel mult 1 - 2 primordii de funze); aceştia prezintă cea mai mică sensibilitate faţă de factorii externi nefavorabili (sunt distruşi, de regulă odată cu lemnul) şi cea mai mică excitabilitate. Ei pornesc în vegetaţie numai în condiţii speciale (tăieri de regenarare parţiale sau totale, sarcină de rod mult prea mică faţa de cea normală etc.). Lăstarii porniţi din aceşti muguri au dimensiuni şi mai mici şi sunt de regulă sterili (Martin T., 1988).

Faptele arată că mugurele principal din ochiul de iarnă are o fertilitate mai ridicată decât a celor secundari, iar aceştia decât a celor terţiari, care sunt practic sterili. Rezultă astfel că producţia viticolă se sprijină, în principal, pe existenţa şi starea de sănătate a mugurelui principal din ochiul de iarnă şi numai în al doilea rând pe cei secundari şi practic deloc pe cei terţiari, de aceea, atenţia viticultorilor trebuie să se îndrepte în cea mai mare măsură, asupra mugurelui principal (Martin T. şi Oprea A., 1988).

2.3. CICLUL BIOLOGIC DE EVOLUŢIE A MUGURILOR LA VIŢA DE VIEPrimăvara, dintre mugurii ochiului de iarnă, porneşte în vegetaţie, de obicei, numai cel

principal (fig. 21). În cazul în care acesta este distrus, va porni în vegetaţie un mugure secundar (cel mai dezvoltat) care va forma un lăstar de înlocuire.

După pornirea lăstarului (principal sau secundar) în vegetaţie, mugurele terminal al acestuia începe să producă organe vegetative. Într-un stadiu timpuriu, când frunza are dimensiunea de 0,5 - 1 cm şi primul mugure şi-a format 3 - 5 primordii de frunze, la baza acestuia îşi face apariţia încă un mugure. Aceşti doi muguri, protejaţi de două catafile comune şi dispuşi imediat sub meristemul apical, formează ochiul. Mugurele mare din ochiul primar,aflat sub catafila mică, poartă numele de mugure de copil, iar elementele lui morfologice sunt dispuse într-un plan perpendicular faţă de cele ale lăstarului purtător.

Acest mugure are o creştere rapidă, fără perioadă de repaus şi după circa 25 - 30 zile de la formare, poate porni în vegetaţie, dând naştere unui copil (Branas J., 1957). Mugurele mic din ochiul primar îşi continuă evoluţia intramugurală, formează noi rudimente de noduri, internoduri, frunze şi inflorescenţe, iar la baza lui îşi fac apariţia unul sau doi muguri secundari, iar într-o etapă avansată, la baza acestora încep să se formeze mugurii terţiari. Acest complex mugural format dintr-un mugure principal, 1 -

2 muguri secundari şi muguri terţiari, alcătuiesc ochiul de vară care se află situat la subsoara frunzei şi baza copilului de pe toată lungimea lăstarului, cu excepţia nodurilor din apropierea meristemului apical, unde se află ochiul primar (Martin T. şi Oprea A., 1988).

31

Fig. 20 - Ciclul biologic de evoluţie a mugurilor la viţa de vie(după Constantinescu Gh., 1970)

Ochiul de vară îşi continuă evoluţia, intră în repaus odată cu maturarea lemnului, iar după căderea frunzelor devine ochi de iarnă.

La sfârşitul perioadei de vegetaţie activă, în condiţiile climatului temperat, complexul meristematic apical nu intră în stare de repaus şi nu se transformă în mugure apical prevăzut cu catafile şi alte elemente care să-l protejeze de factorii externi nefavorabili, astfel încât acesta, precum şi toţi mugurii axilari situaţi pe segmentul de lăstar în fază erbacee, sunt surprinşi de temperaturile scăzute din perioada toamnă - iarnă şi sunt astfel eliminaţi din ciclul biologic (Oprea D.D. şi Oprea Constanţa, 1975).

Reluarea ciclului de vegetaţie se face în primăvara anului următor pe seama mugurilor axilari.

Mugurii din ochiul de iarnă care nu pornesc în vegetaţie (secundari şi terţiari) rămân în stare latentă la baza lăstarului, apoi a coardei, fiind dispuşi înprejurul acesteia şi formează mugurii coronari, unghiulari, bazali sau de încheietură, muguri care constituie o rezervă meristematică la care se face apel atunci când mugurii axilari sunt distruşi, sau numărul lor este insuficient (Georgescu Magdalena şi Dejeu L., 1989).

4.5. FRUNZA

Frunza este un organ lateral al tulpinii, cu simetrie bilaterală, structură dorsaventrală, creştere limitată, durată relativ scurtă de viaţă, care se inseră la nodurile tulpinilor şi ramurilor.

Ontogenetic frunzele se dezvoltă pe seama meristemului apical al tulpinii, primordiile foliare apar acropetal în lungul apexului.

Dispunerea frunzelor pe lăstar se face altern, distih (după formula 1/2), cu excepţia lăstarilor embrionari, la care primele 4-11 frunze (până la primul cârcel) sunt dispuse după formula 2/5.

Morfologia frunzei. Frunza la viţa de vie este simplă, completă, alcătuită din limb, peţiol şi teacă. La baza frunzei există două stipele caduce.

Limbul (lamina) este partea lăţită a frunzei, cea mai importantă, deoarece realizează funcţiile specifice şi întruneşte caracterele cele mai importante, folosite în ampelografie. Punctul de legătură între peţiol şi teacă se numeşte punct peţiolar. Limbul prezintă o nervaţiune palmată formată din cinci nervuri principale (fig. 22): nervura mediană (N1) care se află în prelungirea peţiolului, două nervuri laterale superioare (N2) şi două nervuri laterale inferioare (N3), toate având ca origine punctul peţiolar. Ramificarea nervurilor principale se face după tipul penat, cu formarea nervurilor secundare şi terţiare etc., ultimele ramificaţii se anastomozează, formând o reţea densă.

Între nervurile principale se observă nişte intrânduri numite sinusuri laterale, care pot fi superioare (între N1 şi N2) şi inferioare (între N2 şi N3) şi o deschidere în zona punctului peţiolar numit sinus peţiolar.

Porţiunea de limb delimitată de două sinusuri poartă numele de lob, deosebindu-se: lobul median, delimitat de sinusurile laterale superioare, lobi laterali superiori situaţi între sinusurile laterale superioare şi inferioare şi lobi laterali inferiori, aflaţi între sinusurile laterale inferioare şi sinusul peţiolar.

32

Limbul prezintă caractere specifice soiului, care fac obiectul ampelografiei, cele mai importante sunt: mărimea, forma, lobia, forma şi adâncimea sinusurilor, dinţatura, culoarea şi aspectul, perozitatea etc.

După mărime (exprimată de obicei ca lungime, măsurată între punctul peţiolar şi vârful mucronului), limbul este mic, când are sub 10 cm (Traminer, Pinot), mijlociu, când are 10-15 cm (majoritatea soiurilor: Fetească regală, Chasselas doré), mare, când are 15-20 cm (Ceauş, Dodrelabi), foarte mare, când are peste 20 cm (Riparia gloire).

Forma limbului, dată de raportul dintre lungime şi lăţime şi valoarea unghiurilor dintre nervurile principale, poate fi orbiculară, reniformă, cordiformă, cuneiformă şi pentagonală.

În funcţie de numărul de lobi (de sinusuri laterale) pe care îi prezintă, limbul poate fi: întreg (Crâmpoşie), trilobat (Afuz Ali), pentalobat (Fetească albă), septalobat (Ceauş) şi multilobat (Chasselas cioutat).

Forma sinusurilor. Sinusurile pot fi închise şi deschise. Sinusurile deschise pot avea formă de V (superficiale), U sau liră, iar cele închise pot fi complet închise (lobii acoperă complet sinusul) sau elipsoidale, avoidale, circulare, triunghiulare.

Marginea limbului poate fi dinţată, când dinţii sunt mici, ascuţiţi, perpendiculari pe limb (Aligoté), serată, când dinţii sunt ascuţiţi şi orientaţi spre vârful limbului (majoritatea soiurilor) şi crenată, când au vârful rotunjit situaţi perpendicular pe limb.

Dinţii pot avea o succesiune regulată, de obicei grupaţi câte 2-3 (Muscat de Hamburg), sau neregulată (Cadarcă), pot avea aceeaşi culoare cu limbul sau o nuanţă uşor gălbuie, mai ales spre vârf (soiurile aromate). Dinţii situaţi în vârful nervurilor principale (lobilor) sunt mai mari, poartă numele de mucroni şi sunt caracteristici soiurilor.

Culoarea limbului este verde cu diferite nuanţe, mai închisă pe partea superioară şi mai deschisă pe cea inferioară. Toamna frunzele soiurilor „albe“ capătă o culoare galbenă-ruginie, a celor roşii o culoare roşietică cu diferite intensităţi, iar la soiurile tinctoriale (AlicanteBouschet), atât frunzele cât şi lăstarii se colorează în roşu-violaceu intens.

Limbul prezintă, în special pe partea inferioară, peri, în funcţie de prezenţa, desimea, lungimea, rigiditatea lor, limbul poate fi: glabru, scămos, pufos, catifelat sau pâslos.

Peţiolul este partea care susţine, asigură legătură între limb şi tulpină, orientează limbul spre lumină, amortizează şocul mecanic produs de diferiţi factori; are lungime şi grosimea variabilă şi o formă semicirculară, cu o adâncime longitudinală în formă de jgheab pe faţa dinspre lăstar. Peţiolul are culoarea verde cu nuanţe roşietice şi vineţii şi poate forma cu limbul un unghi obtuz, drept sau ascuţit, rareori peţiolul se află în continuarea limbului.

33

Fig. 21 – Frunza la viţa de vie: l – limb; p – peţiol; t – teacă; l.m. – lob median; l.s. – lob lateral superior; l.i. – lob lateral inferior; m –

mucron; n.m.(N1) – nervura mediană; n.l.s. (N2) – nervura laterală superioară; n.l.i (N3) – nervura laterală inferioară; s.l.s. – sinus lateral superior; s.l.i. – sinus lateral inferior; s.p. – sinus peţiolar

Teaca reprezintă partea lăţită, umflată de la baza peţiolului, prin care frunza se inseră pe lăstar în dreptul nodului. Teaca poate acoperi ½ sau 2/3 din circumferinţa lăstarului, în funcţie de specie şi soi.

La baza frunzei se află două stipele, de regulă slab dezvoltate şi caduce (P. Galet, 1956).

4.5. CÂRCEII

Cârceii sunt organe de agăţare inserate pe lăstar în dreptul nodurilor, opus frunzelor, având aceeaşi origine cu inflorescenţele. Iniţial cârceii au o consistenţă erbacee, iar în momentul în care întâlnesc un suport, se înfăşoară în jurul acestuia, crescând mai încet pe partea de contact şi mai repede pe partea opusă şi se lignifică, în caz contrar se usucă şi cade.

Primele 1-4 noduri (la lăstarii vegetativi) sau 4-11 noduri (la lăstarii generativi) sunt lipsiţi de cârcei, după care aceştia pot fi dispuşi: continuu (la fiecare nod), ca la Vitis labrusca, discontinuu uniform (după două noduri cu cârcel urmează un nod fără cârcel), caracteristic speciei Vitis vinifera şi discontinuu neuniform (după mai multe noduri cu cârcel, urmează unul sau mai multe noduri fără cârcel), întâlnită la hibrizii dintre Vitis vinifera şi Vitis labrusca.

Cârceii pot fi simpli (fără ramificaţii), la secţia Muscodinia, sau cu 2, uneori 3 ramificaţii la Vitis vinifera.

4.7. INFLORESCENŢA

Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţă care este un racem compus de dichazii. Inflorescenţele se întâlnesc pe lăstarii proveniţi din mugurii principali (uneori mugurii secundari), începând cu nodul 3-5, opus frunzelor, având dispoziţie şi origine similară cârceilor. Pe un lăstar se formează 1-5 (de cele mai multe ori 2) inflorescenţe, în funcţie de soi.

Pentru a caracteriza fertilitatea soiurilor în practica vitică se folosesc următorii indicatori:

% de lăstari fertili;

Coeficientul de fertilitate absolut (c.f.a.)= 1

Coeficientul de fertilitate absolut

(c.f.a.)= >/<

1Coeficientul de fertilitate absolut are valori cel puţin unitare, coeficientul de fertilitate relativ are valori mai mici, de multe ori subunitare. C.f.a. constituie un caracter mai stabil, ereditar, în timp ce C.f.r. este influenţat de condiţiile naturale şi tehnologice.

Formarea inflorescenţelor parcurge două etape: prima intramugurală, durează de

34

Fig. 22 – Alcătuirea inflorescenţei: A – peduncul, B – ramificaţie sub formă de cârcel; C – rahis; D

– ramificaţie de ordinul I; E – ramificaţie de ordinul II; F – ramificaţie de ordinul III; G – acin

floral; H – buton floral

la formarea mugurelui până în primăvara anului următor, în care se formează primordiile de inflorescenţă (rahisul şi ramificaţiile acestuia) şi a doua extramugural, după pornirea mugurelui în vegetaţie, în care se dezvoltă scheletul inflorescenţei şi se formează florile. O inflorescenţă este complet formată înainte de înflorit, fiind alcătuită din (fig. 22): peduncul, ramificaţii de diferite ordine şi flori.

Pedunculul reprezintă porţiunea cuprinsă între inserţia pe lăstar şi prima ramificaţie. Pedunculul este mai mult sau mai puţin cilindric, variabil ca lungime, de culoare verde sau roşu cu diferite nuanţe, glabru sau pufos. Pe lungimea lui se observă un nod, unde uneori se formează un cârcel şi de unde se poate rupe uşor inflorescenţa sau strugurele.

Rahisul sau axul inflorescenţei se află în prelungirea pedunculului. Prima ramificaţie apărută pe rahis este mai lungă, uneori mai dezvoltată şi poartă numele de aripă. La unele soiuri şi a doua, chiar a treia ramificaţie, ia aspect de aripă. Următoarele două ramificaţii sunt dispuse opus pe rahis, la acelaşi nivel sau la nivele apropiate; următoarele două ramificaţii sunt dispuse de asemenea opus, dar în plan perpendicular faţă de perechea anterioară. Dispunerea în continuare a ramificaţiilor de ordinul I pe rahis se face obişnuit în spirală, uneori în verticil. La unele soiuri (Selection Carriere, Bakator), ramificaţiile sunt dispuse de la început în spirală. La Aramon, după primele ramificaţii aşezate în spirală se observă dispunerea în verticil.

Pe ramificaţiile de ordinul I se află ramificaţiile de ordinul II (dispuse de regulă în spirală), iar pe acestea pedicelii florali (ramificaţii de ordinul III). Florile sunt grupate câte 3-5 la un loc, grupare numită acin. O inflorescenţă conţine un număr variabil de flori, în funcţie de soi, condiţiile climatice, tehnologie etc.; în medie într-o inflorescenţă sunt 100-400 flori, numărul acestora putând ajunge până la 1000, uneori mai mult (D.D. Oprea, 1965).

După lungime inflorescenţele pot fi foarte mici (sub 6 cm), mici (între 6-10 cm), mijlocii (10-18 cm), mari (18-24 cm) şi foarte mari (peste 24 cm).

Forma inflorescenţelor poate fi: cilindrică, cilindro-conică, conică sau rămuroasă.

4.8. FLOAREA

Floarea de viţă de vie este mică (3-5 mm), actinomorfă, de culoare verzuie, hermafrodită, pentameră (pe tipul 5, uneori 4, 6 sau 7), tetraciclică şi cuprinde următoarele părţi componente: pedicelul, receptaculul, caliciu, corola, androceul şi gineceul (fig. 23).

Pedicelul este subţire, verde, de 2-4 mm lungime. Către vârf pedicelul se lăţeşte şi formează receptaculul sau axul florii, pe care se inseră celelalte elemente ale florii, dispuse în verticile.

Caliciul este alcătuit din 5 rudimente de sepale, verzi, sub forma unor dinţişori. La viţa de vie rolul protector îl are corola, caliciul fiind atrofiat. Între

35Fig. 23 – Schema florii la Vitis vinifera: p – pedicel; r – receptacul; s – sepale; d.i. – disc inferior; c – corola;

st – stamină; d.s. – disc superior; g - gineceu

caliciu şi corolă se află discul nectarifer inferior, format din cinci glande nectarifere, cu aspectul unui guleraş.

Corola este dialipetală, alcătuită de regulă din 5 petale de culoare verde-gălbui, dispuse altern cu sepalele. Petalele rămân sudate la vârf, se desprind de receptacul datorită presiunii exercitate de stamine şi cad sub forma unei scufii sau capişon. La unele soiuri (Braghină) florile se deschid prin desprinderea de la vârf a petalelor, în formă de stea.

Androceul este format din 5 stamine libere (dialistemon), dispuse pe un singur verticil (haplostemon), în faţa petalelor (epipetal). Staminele au filamentele filiforme, incolore, mai subţiri către bază şi vârf şi mai groase la mijloc, cu anterele prinse în treimea mijlocie. Anterele sunt introrse, iar la maturitate se deschid prin linii longitudinale. Lungimea staminelor variază între 1,5-5 mm (Gh. Constantinescu şi colab., 1970).

Până la deschiderea florilor, staminele sunt aplecate de-a lungul gineceului, încât anterele ocupă spaţiul dintre stigmat şi ovar. După desprinderea corolei, staminele se destind, filamentele se înclină spre exterior cu 450, iar anterele se rotesc cu 1800, devenind extrorse.

Gineceul (pistilul) este bicarpelar sincarp, format din ovar, stil şi stigmat. Ovarul poate fi piriform, oval, tronconic, cilindric, prezintă de regulă două loje, în fiecare lojă aflându-se câte două ovule anatrope-apotrope ascendente, prevăzute cu două integumente. La viţa de vie se întâlnesc şi cazuri de ovare tri ori pluriloculare, cu 4-6-8 ovule (Gh. Constantinescu şi colab., 1970). Lungimea ovarului oscilează între 1,5-3 mm. Stilul se află în prelungirea ovarului. El poate fi scurt (Ceauş), lung şi subţire (Cadarcă) sau chiar poate lipsi. Stigmatul este capitat, sau format din doi lobi puţin distincţi, prevăzuţi cu papile, care secretă timp de 2-5 zile un lichid zaharos, care stimulează germinarea grăunciorilor de polen reţinuţi de papile.

Între gineceu şi androceu se află discul nectarifer superior, alcătuit din 5 glande nectarifere galbene-portocalii. În perioada înfloritului aceste glande secretă uleiuri eterice ce atrag insectele.

În funcţie de caracterele morfologice şi modul de polenizare, la Vitis vinifera se pot deosebi următoarele tipuri de flori (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985) (fig. 24):

flori hermafrodite normale. Aceste flori au atât androceul, cât şi gineceul normal dezvoltate, cu staminele egale, sau mai lungi decât pistilul, care după înflorit se înclină către exterior cu circa 450. Corola este formată din cinci petale unite la vârf, care cad împreună sub forma unei scufii. Polenizarea se face cu polen propriu (autopolenizare), soiurile cu astfel de floare sunt autofertile şi pot fi cultivate în plantaţii pure. Astfel de floare prezintă cea mai mare parte a soiurilor de viţă de vie; flori hermafrodite funcţional

femele prezintă atât androceu cât şi gineceu, dar staminele sunt mai scurte decât gineceul

36Fig. 24 – Principalele tipuri de flori la Vitis vinifera: a – hermafrodite normale; b – funcţional

femele; c – funcţional mascule; d – unisexuat femele; e – unisexuat mascule

şi după căderea corolei filamente se recurbează către bază, luând o poziţie inferioară pistilului, polenul produs de anterele acestor flori este steril. Soiurile cu astfel de floare sunt autosterile (Braghină, Bicane, Coarnă albă etc.), pentru a fructifica trebuie cultivate în amestec (sortiment biologic) cu soiuri cu polen fertil, abundent şi înflorire simultană. Soiurile folosite ca polenizator este bine să fie din aceeaşi direcţie de producţie (struguri cu caracteristici asemănătoare) cu soiul de bază;

flori hermafrodite funcţional mascule prezintă atât androceu cât şi gineceu, dar ovarul este slab dezvoltat, rudimentar. Staminele sunt normal dezvoltate, cu polen fertil. Soiurile cu astfel de floare sunt autosterile, nu pot fructifica şi sunt întâlnite de regulă la portaltoi (Riparia gloire, Riparia x Rupestris 3306 etc.);

flori unisexuat femele prezintă numai gineceu, normal dezvoltat, lipsind complet androceul. Astfel de flori sunt mai rar întâlnite, fiind semnalate la soiul Mourvedre şi la un biotip de Calbenă de Odobeşti;

flori unisexuat mascule prezintă numai androceu, normal, dezvoltat, lipsind complet gineceul. Astfel de flori au fost semnalate la unele soiuri folosite ca portaltoi: Aramon x Rupestris Ganzin 1, un biotip de Riparia gloire.

Polenul. Granulul de polen prezintă un înveliş extern (exina) şi unul intern (intina) care alcătuiesc sporoderma. Suprafaţa sporodermei este reticulat-ornată. Intina delimitează conţinutul protoplasmatic, în care se află un nucleu mai mare (vegetativ) şi unul mai mic (germinativ), care, împreună cu citoplasma din jur, formează o celulă vegetativă şi una generativă.

4.9. STRUGURII

Fructul la viţa de vie este compus din totalitatea bacelor formate prin dezvoltarea ovarelor florilor ce alcătuiau inflorescenţa şi se numeşte strugure. Strugurii sunt formaţi din ciorchine şi bace.

Ciorchinele rezultă din scheletul inflorescenţei, este compus din: peduncul, rahis şi ramificaţiile de diferite ordine.

Pedunculul are o lungime variabilă, de la 2,5 cm (Fetească albă) până la 7-8 cm (Afuz-Ali). La maturitatea deplină a strugurilor, pedunculul poate fi lignificat (Aligoté), semilignificat (Coarnă neagră), sau erbaceu (Kiş Miş).

Rahisul sau axul strugurelui se află în continuarea pedunculului şi poartă ramificaţii de diferite ordine, pe care se inseră pedicelele boabelor. Pedicelele au lungimea cuprinsă între 6-20 mm (mai scurte la soiuri pentru vin şi mai lungi la soiurile pentru masă), culoarea verde, verde-cafenie sau roşie. În vârful pedicelelor se află bureletul, rezultat prin creşterea dimensiunilor receptaculului floral. Forma, mărimea şi culoarea bureletului poate fi caracteristică pentru unele soiuri.

Strugurii reprezintă al doilea organ ca importanţă (după frunză), utilizat în amelografie, datorită caracterelor morfologice: mărimea, forma, densitatea boabelor etc.

Mărimea strugurilor se apreciază după lungime şi greutate, variază cu soiul, condiţiile climatice şi tehnologia aplicată, din acest punct de vedere strugurii pot fi: foarte mici (sub 6 cm lungime şi 50 g greutate), mici (6-10 cm lungime şi 50-100 g greutate), mijlocii (10-18 cm lungime şi 100-250 g greutate), mari (18-24 cm lungime şi 250-500 g greutate) şi foarte mari (peste 25 cm lungime şi peste 500 g greutate).

Forma strugurilor este dată de raportul dintre lungimea ramificaţiilor secundare formate pe rahis şi poate fi cilindrică, conică, cilindro-conică sau rămuroasă.

37

După aşezarea boabelor pe ciorchine strugurii pot fi: foarte denşi (bătuţi), când boabele se deformează, denşi, când boabele se ating fără a se deforma, rari (lacşi) şi foarte rari.

Baca (fig. 25) ia naştere prin dezvoltarea ovarelor, ea se prinde de burelet prin intermediul unui fascicul de vase liberiene şi lemnoase. Când baca se desprinde de burelet, la majoritatea soiurilor rămâne o „pensulă“ din fascicul.

Gradul de rezistenţă la desprindere a boabelor de burelet prezintă importanţă, mai ales pentru soiurile de struguri pentru masă (C. Târdea, L. Dejeu, 1995).

Urma lăsată de stil şi stigmat pe suprafaţa bobului, poartă numele de punct pistilar.

Baca prezintă în secţiune transversală trei zone anatomice distincte: epicarpul, mezocarpul şi

endocarpul, care împreună formează pericarpul sau peretele fructului, ce protejează la interior 1-4 seminţe.

Epicarpul este unistratificat, format din cele mari, cu pereţii externi cutinizaţi şi cerificaţi. Sub epicarp urmează câteva straturi de celule cu pereţii colenchimatizaţi, alcătuind hipocarpul, în care se acumulează pigmenţii antocianici, substanţe aromate şi taninuri. Hipocarpul împreună cu epicarpul alcătuiesc pieliţa bobului. Prin consistenţă şi elasticitate, pieliţa caracterizează diferite soiuri în caeea ce priveşte rezistenţa boabelor la fisurare, transport şi păstrare.

Mezocarpul constituie partea cea mai importantă (groasă) a bobului, este format din mai multe straturi de celule mari, alungite radiar, cu pereţii subţiri şi vacuolă mare, sucul acesteia conţinând glucide, acizi organici, săruri minerale şi vitamine. La soiurile pentru strugurii de vin membranele celulelor mezocarpului se subţiază tot mai mult şi chiar se resoarbe, uşurând extragerea mustului.

Endocarpul reprezintă zona internă a pericarpului, alcătuit din unul sau două rânduri de celule alungite tangenţial, conţinând numeroase cristale (macle) minerale, la fructul tânăr. Către maturitate, pereţii celulelor endocarpice se gelifică şi se confundă cu mezocarpul.

Baca (bobul) prezintă, de asemenea, caractere morfologice specifice soiurilor folosite în ampelografie: mărime, formă, culoare, consistenţa pulpei, gustul etc.

Mărimea boabelor se exprimă prin lungime (măsurat între cei doi poli), prin greutatea unui bob, respectiv a 100 bobe, sau prin numărul de boabe dintr-un kilogram. Se consideră boabe foarte mici cele cu lungimea sub 6 mm; mici, cele de 6-12 mm mijlocii, cele de 12-18 mm mari; cele de 18-24 mm şi foarte mari, cele cu lungimea peste 24 mm.

După greutate boabele se clasifică astfel: foarte mici, când greutatea unui bob este mai mică de 1 g, mici (1,1-1,9 g), mijlocii (2,0-3,5 g), mari (3,6-4,9 g) şi foarte mari (peste 5 g) (St. Oprea, 2001).

38

Fig. 25 – Fructul la viţa de vie: a – punct pistilar; b – fascicul vascular; c – seminţe; d – endocarp; e – mezocarp; f – reţea vasculară; g – hipocarp; h – epicarp; i – pensulă;

j – burelet; l - pedicel

Forma boabelor este dată de raportul dintre lungime şi lăţime, precum şi de punctul de pe diametrul mare, unde bobul are cea mai mare grosime şi poate fi discoidală (Băbească neagră), sferică (Chasselas doré), elipsoidală (Muscat de Hamburg), ovoidală (Coarnă neagră), obovoidală (Muscat de Alexandria), cilindrică (Afuz Ali).

Culoarea boabelor este verde până la pârgă, după care se schimbă şi devine tipică soiului la maturitatea deplină: alb-gălbuie (Plăvaie), verde-gălbuie (Creaţă de Banat), galben-verzuie (Fetească albă), galben-aurie (Chaselas doré), gri (Pinot gris), roz (Traminer roz), roşie (Cardinal, Roşioară), neagră, cu nuanţe de violet sau albastru (Fetească neagră). Pigmenţii care dau culoarea soiurilor negre se află în pieliţă, de unde sunt extraşi prin fermentarea pe tescovină, lipsind din mezocarp. Unele soiuri pot prezenta pigmenţi antocianici şi în mezocarp, soiuri numite „tinctoriale“ (Alicante Bouschet), caracteristica fiind general valabilă în cazul hibrizilor direct producători.

Consistenţa bobului la maturitate poate fi: cărnoasă şi crocantă (majoritatea soiurilor pentru struguri de masă), semicărnoasă (Chasselas doré), zemoasă (soiurile pentru vin), mucilaginoasă (hibrizii direct producători).

Gustul boabelor este dulce-acrişor, asociat uneori cu un gust ierbos, tămâios sau foxat, caracteristic anumitor soiuri.

CAPITOLUL V ECOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ecologia viticolă se ocupă cu studiul interacţiunii dintre factorii de mediu şi viţa de vie, care are nevoie pentru o dezvoltare normală, armonioasă, de anumite condiţii naturale.

Organismele vegetale şi animale (biocenoză), care ocupă un anumit areal şi factorii abiotici aferenţi (biotop), alcătuiesc ecosistemul.

Ecosistemul în care cel mai important element al biocenozei este viţa de vie, poartă numele de ecosistem viticol şi a fost definit (Oşlobeanu M. şi colab., 1980) ca „unitatea funcţională a biosferei, creată şi controlată de om, în scopul obţinerii unor producţii de struguri ridicate şi de calitate superioară“.

Ecosistemul viticol este alcătuit din patru subsisteme, biocenoza viticolă, biotopul, subsistemul agrofitotehnic şi cel social-economic (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995), între care are loc un permanent schimb de energie şi substanţă, prin care se realizează producţia viticolă.

În decursul timpului, ecosistemele viticole au evoluat de la cel natural, la ecosistemul viticol primitiv, apoi la cel tradiţional şi la cel industrial, practicat astăzi.

Ecosistemul viticol natural corespunde perioadei paleolitice (600.000-10.000 Î. Ch.), în care viţa de vie sălbatică (Vitis silvestris), făcea parte din asociaţii silvice, fără nici o intervenţie din partea omului.

Ecosistemul viticol primitiv corespunde perioadei mezolitice (10.000-5.500 Î. Ch.), în care s-a realizat pentru prima dată, trecerea la practicarea unei viticulturi rudimentare.

Ecosistemul viticol tradiţional debutează în neolitic (acum circa 5.500 ani Î. Ch.) şi s-a menţinut până aproape de sfârşitul secolului al XX-lea, odată cu atacul filoxerei.

În această perioadă s-au format mare majoritate a soiurilor locale de viţă de vie, tehnicile culturale înregistrează un progres continuu (tăierea în uscat, lucrări în verde,

39

susţinerea pe suporţi artificiali, fertilizarea, protecţia fitosanitară etc.), sunt perfecţionate uneltele de lucru.

Controlul omului în ecosistem este din ce în ce mai mare şi are drept consecinţă creşterea producţiei de struguri şi a calităţii acesteia.

Ecosistemul viticol industrial îşi face apariţia în etapa postfiloxerică, odată cu refacerea viticulturii pe baza viţelor altoite (după 1900, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial). În acest ecosistem sunt folosite pe scară largă cuceririle tehnico-ştiinţifice (mecanizare, chimizare, soiuri ameliorate, sisteme moderne de susţinere etc.), care conduc la intensivizarea treptată a culturii (Oşlobanu M. şi colab., 1980; Oprea Şt. 1995).

În viticultura modernă optimizarea ecosistemului viticol urmăreşte maximizarea producţiei, a calităţii şi a profitului, minimizarea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a resurselor ecologice şi economice, conservarea habitatului împotriva poluării (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

5.1. BIOCENOZA VITICOLĂ

Biocenoza viticolă (numită şi viticenoză) este reprezentată de plantaţia viticolă ca principal element, în conexiune directă cu toate organismele vii aferente suprafeţei de cultură.

Comparativ cu biocenozele naturale, biocenoza viticolă este relativ mai simplă, cuprinde un singur producător autotrof (viţa de vie), vulnerabilă faţă de condiţiile climatice, atacul de boli şi dăunători etc. şi mai puţin stabilă decât omoloaga sa din flora spontană, iar pentru menţinerea echilibrului acesteia, omul intervine prin subsistemul agrofitotehnic (soiuri noi, lucrări aplicate solului şi plantei, combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizare, irigare etc.) şi subsistemul social-economic (cunoştinţele ştiinţifice, baza energetică, materiale, combustibili).

Pe lângă plantaţia viticolă, biocenoza viticolă mai cuprinde o serie de organisme, unele cu acţiune antagonică faţă de viţa de vie, împotriva cărora omul trebuie să intervină prin anumite măsuri în ecosistem:

a. Specii de buruieni care concurează viţa de vie în ce priveşte rezervele de apă şi hrană, frânându-i dezvoltarea şi care se combat prin măsuri agrotehnice şi chimice;

b. Viruşi, bacterii, ciuperci, care produc viţei de vie diferite boli (mana, făinarea, putregaiul cenuşiu etc.), unele dintre acestea pot produce, în anii favorabili atacului, pagube deosebit de importante şi care sunt controlate în special prin măsuri chimice;

c. Diferite insecte care se dezvoltă pe viţa de vie, dintre acestea filoxera (Phylloxera vastatrix) a generat, după „introducerea“ ei în Europa, un dezastru al viticulturii şi împotriva căreia s-a instituit altoirea soiurilor sensibile (europene) pe portaltoi de origine americană, rezistenţi la acest dăunător, urmată de molia strugurilor (Lobesia botrana), diferite specii de acarieni (Eryophis vitis, Tetranycus sp. etc.), nematozi (Xiphinema sp.) etc.

În afară de speciile cu efecte negative asupra viţei de vie, biocenoza viticolă mai cuprinde o serie de specii utile care, de regulă, se dezvoltă pe seama celor dintâi şi le menţin la un plafon inferior de dăunare.

Chimizarea viticulturii care implică utilizarea a numeroase produse de sinteză (erbicide, fungicide, insecticide etc.), aplicarea unui număr mare de tratamente, au determinat reducerea şi chiar dispariţia speciilor utile din cadrul biocenozei viticole, poluarea mediului, reziduurile depuse pe struguri se transmit în must şi vin, în final cu efecte negative asupra organismului uman.

40

Menţinerea sub control a speciilor dăunătoare trebuie făcută cu mai multă atenţie, prin stimularea dezvoltării speciilor utile şi aplicarea unor măsuri prin care acestea să nu fie afectate (Dejeu L. şi colab., 1997).

5.2. BIOTOPUL

Biotopul cuprinde totalitatea condiţiilor de mediu natural, în care creşte şi se dezvoltă viţa de vie şi care pot fi grupate în: factori climatici, edafici, orografici etc.

Factorii de biotop din cadrul ecosistemului viticol nu acţionează separat, ei formează un coplex de factori care se intercondiţionează reciproc şi în virtutea corelaţiei dintre plantă şi mediu limitează, stânjeneşte sau stimulează cultura viţei de vie, ţinând cont de particularităţile biologice ale soiurilor roditoare şi de portaltoi.

Cunoaşterea acestor factori permite identificarea acelor areale favorabile culturii viţă de vie, unde cu cheltuieli minime se pot obţine rezultate economice superioare şi o folosire eficientă a terenului.

5.2.1. Factorii climaticiÎn cadrul climatului general (temperat continental în cazul ţării noastre) se disting

următoarele unităţi caracteristice:a. Macroclimatul sau climatul regional cuprinde o suprafaţă destul de vastă, cu

forme diferite de relief; indicatorii climatici prezintă valori relativ diferite, datele care îl caracterizează provin de la mai multe staţii meteorologice.

b. Mesoclimatul sau topoclimatul, sau mai simplu spus climatul local corespunde unei situaţii particulare a macroclimatului, cum ar fi spre exemplu unul sau mai mulţi versanţi având aceeaşi orientare şi se poate caracteriza cu datele provenite de la o singură staţie meteorologică. În anumite publicaţii tehnice, mesoclimatul este adesea numit microclimat.

c. Microclimatul corespunde condiţiilor climatice care guvernează o suprafaţă foarte redusă. Pentru viţa de vie care este condusă în moduri diferite, Carbonneau (1984), citat de Huglin P. (1986) propune două tipuri de microclimat:

- un microclimat natural, corespunzător unei suprafeţe de 10-100 m2;- un microclimat al plantei, la care indicatorii climatici sunt măsuraţi prin aparate

situate chiar pe plante.Dintre factorii climatici interesează: radiaţia solară, lumina, umiditatea, curenţii de

aer etc.Radiaţia solară reprezintă principala sursă de energie care ajunge la suprafaţa

solului; viţa de vie foloseşte atât efectul caloric cât şi efectul luminos al acesteia.În podgoriile din ţara noastră radiaţia globală (ca sumă dintre radiaţia directă şi cea

difuză) din perioada de vegetaţie (considerată de la început dezmuguritului până la căderea frunzelor, convenţional între 1 aprilie – 31 octombrie), oscilează între 85 Kcal/cm2, înregistrată în podgoriile din Transilvania, până la 95 Kcal/cm2, înregistrată pe primele terase ale Dunării şi în Dobrogea. Limita minimă pentru viţa de vie este considerată 80 Kcal/cm2.

Energia radiantă interceptată de aparatul foliar al viţei de vie depinde de latitudine, panta terenului, expoziţie, forma de conducere a butucilor, orientarea rândurilor, densitatea de plantare, fenofază şi înălţimea peretelui vegetal.

La activitatea fotosintetică participă numai radiaţiile cu lungimea de unde cuprinsă între 0,7 şi 0,3 nm, iar dintre acestea 40-60 % sunt interceptate de aparatul foliar al viţei de vie (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

Valorile mai mari ale radiaţiei globale favorizează declanşarea mai timpurie a dezmuguritului, parcurgerea mai rapidă a perioadei de vegetaţie, îmbunătăţeşte gradul de

41

maturare a lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor, iar pe măsura reducerii intensităţii radiaţiei solare scade conţinutul mustului în zahăr şi creşte aciditatea totală (Constantinescu Gh. şi Oprea Şt., 1978).

Lumina. Viţa de vie este o plantă heliofilă, cu cerinţe mari faţă de lumină, cu ajutorul căreia în procesul de fotosinteză sunt sintetizate substanţele organice.

Influenţa luminii se realizează prin intensitate, durată şi calitate.Intensitatea luminii. Fotosinteza se realizează la un nivel optim la o intensitate a

luminii de 30-50 mii de lucşi, caz în care lăstarii prezintă meritale scurte şi groase, frunzele au mezofilul gros şi de culoare verde intens. Fotosinteza poate avea loc şi la intensităţi mai mici, de 15-17 mii de lucşi şi chiar de 1000 lucşi (pe timp noros), dacă temperatura mediului ambiant este corespunzătoare (circa 20°C), dar aceasta este încetinită, creşterile sunt slabe, butucii sunt sensibili la atacul bolilor şi dăunătorilor, producţiile sunt mici şi de calitate inferioară, iar diferenţierea mugurilor este slabă. La peste 100000 lucşi stomatele se închid, blocându-se fotosinteza.

Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de iluminare se întreprind o serie de măsuri: cultura viţei de vie pe versanţi însoriţi (expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică), orientarea rândurilor, acolo unde panta terenului permite, pe direcţia N-S, dirijarea răsfirată a coardelor pe mijlocul de susţinere, aplicarea unor lucrări şi operaţiuni în verde (dirijatul lăstarilor, plivit, copilit, cârnit etc.).

Durata luminii influenţează prin durata zilei şi suma orelor de strălucire a soarelui.În ceea ce priveşte durata zilei (fotoperiodism), speciile şi soiurile de viţă de vie se

grupează diferit în funcţie de cea pe care acestea au asimilat-o în filogenie, ţinându-se cont de locul de origine:

a. de zi lungă: soiurile de viţă roditoare din Proles occidentalis (ex. Pinot gris);b. de zi scurtă: soiurile de viţă roditoare din Proles orientalis (ex. Afuz Ali), viţele

americane (ex. Vitis rupestris);c. neutrale: soiurile de viţă roditoare din Proles pontica (ex. Fetească albă).Speciile şi soiurile de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă sunt influenţate în

sensul prelungirii perioadei de vegetaţie, a întârzierii diferenţierii mugurilor de rod, a unei maturări incomplete a lemnului etc. Aceleaşi influenţe se înregistrează şi în cazul soiurilor de zi lungă, cultivate în condiţii de zi scurtă (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Resursele de lumină ale unei podgorii se apreciază după suma orelor de strălucire a soarelui (insolaţie), din perioada de vegetaţie. Aceasta poate fi globală (potenţială) sau reală.

Insolaţia globală (ig) arată durata potenţială de strălucire a soarelui dintr-un areal de cultură dat, considerându-se teoretic că toate zilele din perioada de vegetaţie sunt senine. Acest indicator înregistrează valori relativ constante pentru o anumită podgorie, el variază doar în funcţie de latitudine.

Insolaţia reală (ir) rezultă din însumarea orelor de strălucire efectivă a soarelui din perioada de vegetaţie. În condiţiile ţării noastre ea este cuprinsă între 1200-1600 ore.

Cu ajutorul sumelor orelor de insolaţie sunt apreciate resursele de lumină ale unui centru viticol, cât şi cerinţele specifice ale unui soi sau grup de soiuri.

Resursele de lumină ale unei podgorii pot fi apreciate şi prin Coeficientul de insolaţie (Ci), definit ca media zilnică a orelor de strălucire a soarelui; el este calculat ca raportul dintre suma orelor de insolaţie reală şi numărul de zile din perioada de vegetaţie:

.

Calitatea luminii este dată de categoria radiaţiilor din spectrul solar, care acţionează asupra viţei de vie.

42

Radiaţiile ultraviolete stimulează asimilarea substanţelor azotoase şi a vitaminei D şi prin aceasta creşterea lăstarilor cu meritale scurte şi groase.

Radiaţiile violete şi albastre favorizează formarea pigmenţilor antocianici, carotenoizi (provitamina A) şi vitamina C, au importanţă în reacţia fotoperiodică a diferitelor soiuri sau grupe de soiuri.

Radiaţiile galbene-portocalii determină alungirea şi etiolarea lăstarilor şi slăbesc pigmentaţia antocianică a strugurilor.

Radiaţiile infraroşii inhibă asimilarea fosforului, determină etiolarea lăstarilor şi chiar distrugerea pigmentului clorofilian, datorită temperaturilor ridicate pe care le dezvoltă.

Cunoaşterea influenţei calităţii luminii are importanţă mai ales pentru cultura în seră a soiurilor pentru strugurii de masă şi producerea materialului săditor viticol în solarii (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Temperatura. Aceasta, împreună cu umiditatea, determină aria de răspândire şi de cultură economică a viţei de vie pe glob, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor de vegetaţie, cantitatea şi calitatea producţiei.

Sursa principală de energie termică este soarele. La nivelul scoarţei terestre radiaţia solară este transformată în energie calorică, care influenţează viţa de vie, atât prin nivelul temperaturii, cât şi prin durată.

Nivelul temperaturii poate fi optim, minim, maxim. Pentru cultura viţei de vie se disting praguri biologice inferioare şi superioare.

Pragurile biologice inferioare arată limita de la care este posibilă cultura viţei de vie. Unul din aceste praguri este media anuală a temperaturii de 9°C, care practic, delimitează arealul de cultură economică a viţei de vie, atât pe latitudine cât şi pe altitudine.

Rezultate deosebite se obţin, în special în cazul soiurilor pentru vinuri roşii şi a celor pentru strugurii de masă, la medii anuale de peste 10°C.

În zona temperată a globului, datorită periodicităţii temperaturii, creşterea şi dezvoltarea viţei de vie manifstă un caracter ciclic, deosebindu-se două perioade distincte: perioada de repaus relativ şi perioada de vegetaţie activă.

Pentru trecerea viţei de vie de perioada de repaus relativ la viaţa activă este necesară depăşirea unui prag biologic inferior al temperaturii medii zilnice a aerului, socotit convenţional de 10°C, numit „zero biologic“. În realitate, fenomenele biologice se petrec deasupra ca şi sub 10°C, de aceea, noţiunea de „zero biologic“ trebuie înlocuită cu cea de „zero de creştere“, deoarece fenomenele de creştere încep şi se sfârşesc la şi sub 10°C şi nu cele biologice. Acest prag biologic inferior este, pentru soiurile care provin din Vitis vinifera, cuprins între 8-9°C (Fetească albă, Coarnă neagră) şi 11-12°C (Braghină, Afuz Ali), pentru speciile de viţă americane folosite ca portaltoi (Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri etc.) de 6-8°C, iar pentru speciile asiatice rezistente la ger (Vitis amurensis) de 4-6°C (Constantinescu Gh., 1970).

Toamna, odată cu scăderea temperaturii sub acest prag, viţa de vie intră în perioada de repaus relativ.

Perioada cuprinsă între pornirea în vegetaţie (desemnată prin plânsul viţei) şi intrarea în repausul relativ (desemnată prin căderea frunzelor) este denumită perioadă de vegetaţie, delimitată convenţional între 1 aprilie – 31 octombrie.

Pentru ţara noastră, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 155-160 zile în Podişul Transilvaniei şi 210-220 zile pe Terasele Dunării.

În ceea ce priveşte soiurile cultivate, soiurile de maturare timpurie necesită un minim de 160 zile, cele cu maturare mijlocie 170 zile, iar cele cu maturare târzie, 180 zile (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

43

Pragurile biologice inferioare pot fi desemnate pentru fiecare fenofază. Astfel, pentru declanşarea înfloritului pragul inferior este de 15-17°C (cu un optim de 20-25°C), valori inferioare determină fecundarea defectuoasă a florilor, cu formarea unui număr mare de boabe meiate şi mărgeluite.

Pentru creşterea boabelor, pragul inferior este de 20°C, pentru maturarea boabelor este de 17°C, iar pentru maturarea lemnului este de 12°C (Oprea Şt., 1995).

Fotosinteza se desfăşoară la un nivel optim de circa 30°C, cu un minim de 6-7°C şi un maxim laa 35-40°C.

Pragul biologic superior al temperaturii pentru partea butucului aflată deasupra solului se situează în condiţii de umiditate normală la 45-50°C, iar în condiţii de secetă, acesta scade la 35-40°C.

Nivelul temperaturii medii lunare din luna cea mai călduroasă a anului, poate constitui un criteriu de apreciere a direcţiei de producţie care poate fi promovată: valori peste 17-18°C indică existenţa unor condiţii favorabile pentru producerea vinurilor albe de consum curent şi a celor spumante, valori peste 19°C pentru producerea de vinuri de calitate superioară, valori peste 21°C pentru vinuri de calitate superioară cu denumire de origine, iar în cazul soiurilor pentru struguri de masă cu maturarea târzie, valori de peste 22°C.

În condiţiile climatului temperat-continental prezintă importanţă deosebită pentru cultura viţei de vie, temperaturile minime nocive.

În timpul perioadei de vegetaţie, vârful lăstarilor şi frunzele tinere sunt afectate începând de la –0,2.... –0,3°C, baza lăstarilor şi frunzele mature la –0,5 ....-0,7°C, iar boabele la –2 ... –5°C, după cum acestea se găsesc în faza de creştere sau de maturare.

În timpul periodei de repaus vegetativ, mugurii încep să fie afectaţi la temperaturi cuprinse între –16 ...-18°C (Cardinal, Perlette, Merlot etc.) şi –22 ...-24°C (Rtaţiteli, Sauvignon, Pinot gris etc.). Lemnul anual al coardelor viţelor roditoare rezistă până la –20 .... –21°C, iar lemnul multianual până la –22….-24oC. Lemnul anual al speciilor de viţă americane rezistă până la –28 ... –30°C, iar al speciei Vitis amurensis, până la –40°C.

Limita de rezistenţă prezentată mai sus se referă la situaţia în care lemnul este bine maturat, iar viţele au parcurs normal pregătirea fiziologică pentru iernare (călire). În cazul în care viţele sunt surprinse nepregătite fiziologic (către sfârşitul toamnei) sau când în timpul perioadei repausului relativ survin temperaturi pozitive mai mari de 12-14°C, care produc decălirea plantelor, mugurii pot fi afectaţi şi la temperaturi de –8 ....-10°C (Bernaz Gh., 2000), iar în faza dezmuguritului, mugurii sunt distruşi la temperaturi sub –2,5°C (Martin T., 1968).

Rădăcinile soiurilor vinifera au o rezistenţă foarte scăzută la ger (-5...-7°C), dar, de regulă, nu sunt afectate, fiind situate la adâncimi relativ mari în sol. Mai rezistente sunt rădăcinile speciilor americane folosite ca portaltoi (-10 ...-11°C) şi mai ales ale speciei Vitis amurensis (-22 ...-24°C) (Merjanian A.S., 1967).

Prevenirea efectului negativ al temperaturilor scăzute se face prin cultivarea soiurilor rezistente la ger, cu dezmugurire târzie, protejarea totală sau parţială pe timpul iernii şi măsuri de creştere a temperaturii solului şi aerului: fumigaţie, irigare etc.

Evaluarea resurselor termice ale unei podgorii sau a cerinţelor unui soi se poate face prin suma gradelor de temperatură (bilanţuri termice), care pot fi calculate pentru întreaga perioadă de vegetaţie sau numai pentru o anumită fenofază, ca sumă de temperatură necesară pentru parcurgerea fenofazei respective.

Bilanţul termic global (t°g) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice pozitive, înregistrate în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru condiţiile ţării noastre t°g are valori cuprinse între 2700-4000°C.

44

Bilanţul termic activ (t°a) reprezintă suma temperaturilor medii zilnice, superioare lui 10°C, din perioada de vegetaţie. Pentru ţara noastră acest indicator are valori cuprinse între 2600-3800°C.

Bilanţul termic util (t°u) reprezintă temperaturile medii zilnice din perioada de

vegetaţie care depăşesc valoarea de 10°C ( ). Pentru ţara noastră, acest

indicator are valori cuprinse între 1000 şi 1800°C.Bilanţul termic global (t°g) minim pentru cultura viţei de vie este de 2700°C, caz

în care se pot cultiva numai soiuri timpurii. Pentru cultura economică a soiurilor de viţă de vie cu maturare mijlocie a strugurilor, trebuie să se asigure un minim de 2900°C, iar pentru cultura soiurilor de masă cu maturare târzie, minim 3000-3200°C.

Bilanţul termic util (t°u) minim pentru cultura viţei de vie este de 1000°C, caz în care pot fi cultivate soiuri cu maturare timpurie, 1200-1300°C pentru cultura soiurilor cu maturare mijlocie şi 1400-1500°C pentru soiurile cu maturare târzie (Oprea Şt., 1980).

Coeficientul termic (Ct) reprezintă temperatura medie zilnică a aerului din perioada de vegetaţie; se calculează ca raportul dintre t°a şi Nzv şi ajută la aprecierea resurselor termice, precum şi pentru interpretarea interacţiunilor dintre factorii climatici.

Valorile temperaturii sunt specifice climatului general cu particularităţi în funcţie de macroclimat, topoclimat şi microclimat. La nivelul microclimatului, temperatura aerului nu este uniformă, ci se înregistrează diferenţe destul de mari între nivelul solului şi înălţimea de 2 m, până la care se dezvoltă, de regulă, butucii (tab. 1 ).

Umiditatea. Viţa de vie face parte din gurpa plantelor de cultură mezofite. Ea se adaptează în general bine în zone mai secetoase, pe terenuri în pantă şi chiar pe nisipuri, datorită sistemului radicular puternic, care poate să exploreze un volum mare de sol, de 20-25 m3/butuc în medie şi capacităţii mari de absorbţie a apei şi sărurilor minerale; totuşi, rezistenţa ei la secetă este limitată. Dacă toamna şi iarna sunt bogate în precipitaţii, care sunt reţinute în sol şi folosite exclusiv pentru nevoile plantei, viţa de vie poate suporta seceta verii.

Bogăţia aparatului foliar şi capacitatea mare de transpiraţie a acestuia, arată că viţa de vie are cerinţe mari faţă de apă. Cercetările au arătat că pentru elaborarea unui kg de substanţă uscată, viţa de vie foloseşte 250-300 l de apă (Carpentieri F., 1930, citat de Oprea Şt., 1995), iar după Fregoni M. (1973) de la 329 – 730 l apă, iar un butuc cu 150-200 frunze pierde prin evaporare în decurs de 24 ore, la temperatura de 24°C cca. 1-1,5 l apă, pe hectar pierderile ajungând la 6-10 m3 (Martin T., 1968).

Viţa de vie îşi asigură necesarul de apă, în principal pe seama precipitaţiilor (eventual irigaţii) şi în măsură mai mică din pânza de apă freatică.

După mai mulţi autori (Oşlobeanu M. şi colab, 1980; Martin T., 1966, 1968; Oprea M., 1975; Huglin P., 1986), în zona temperată, cultura viţei de vie este posibilă în arealele în care precipitaţiile anuale sunt cuprinse între 400-700 mm, din care 250-300 mm în perioada de vegetaţie.

În climatul subtropical şi tropical umed sau subecuatorial (ex. Brazilia), viţa de vie poate fi cultivată şi la 800-1500 mm precipitaţii anuale, în contextul în care procesul de evapotranspiraţie este foarte intens.

În arealele cu mai puţin de 400 mm precipitaţii anuale (ex. Cipru) şi chiar sub 100 mm anual (ex. Mendoza-Argentina), poate fi practicată viticultura, numai cu condiţia folosirii irigaţiei.

Precipitaţiile anuale sunt formate din „ploi utile“ (mai mari de 10 mm) şi ploi puţin utile (mai mici de 10 mm), care nu ajung până la rădăcinile viţei de vie. Ploile utile trebuie să însumeze cel puţin 2/3 din totalul precipitaţiilor, pentru a asigura butucilor apa necesară.

45

Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate diferă în funcţie de speciile cultivate (Vitis berlandieri are cerinţe mai mari comparativ cu Vitis vinifera), de soiurile cultivate (Pinot gris mai pretenţios faţă de Muscat Ottonel), perioada din ciclul anual (repausul relativ cu cerinţe minime, iar perioada de vegetaţie cu cerinţe ridicate), fenofază şi chiar subfenofază. Astfel, cerinţele sunt maxime la dezmugurit şi în fenofaza creşterii intense a lăstarilor şi boabelor, mijlocii către sfârşitul acestei fenofaze şi minime în fenofazele înflorit, maturarea boabelor şi maturarea lemnului (Oşlobeanu M şi colab., 1980).

Perioadele de secetă pot fi scurte (în care timp de 15-30 zile precipitaţiile lipsesc, sau acestea însumează până la 2 mm), sau lungi (cu mai mult de 30-40 zile fără precipitaţii). Perioadele scurte de secetă influenţează în special umiditatea atmosferică (dacă nu există în apropiere o sursă mare de apă), care poate stânjeni anumite procese fiziologice, fără însă a se înregistra fenomene negative deosebite, în schimb perioadele lungi de secetă afectează şi umiditatea solului, exercită o influenţă negativă asupra creşterii butucilor, diferenţierii mugurilor, cantităţii şi calităţii producţiei.

Excesul de apă este, de asemenea, nefavorabil, deoarece determină reducerea creşterii sistemului radicular, care se dezvoltă superficial, în straturile mai bine aerate, scade procentul de legare a florilor, favorizează meierea şi mărgeluirea boabelor, întârzie maturarea strugurilor şi lemnului, rezistenţa la boli şi la temperaturi scăzute a butucilor, conţinutul în zaharuri şi pigmentaţia antocianică a boabelor este deficitară, boabele se fisurează şi se instalează cu uşurinţă putregaiul cenuşiu (Georgescu Magdalena, 1986).

Coeficientul precipitaţiilor (Cp) reprezintă precipitaţiile medii zilnice din perioada de vegetaţie şi se calculează ca raportul dintre suma precipitaţiilor (mm) şi numărul zilelor din perioada de vegetaţie (Nzv).

În ceea ce priveşte umiditatea relativă a aerului, viţa de vie îşi desfăşoară normal procesele de creştere şi fructificare la valori cuprinse între 50-80%, diferenţiate pe fenofaze de vegetaţie: creşterea lăstarilor şi boabelor 70-80%, înflorit >55%, maturarea boabelor 50-60% etc. Valori mai mici de 40% stânjenesc fotosinteza, iar sub 20% blochează această activitate.

Higroscopicitatea în exces (90-100%), de lungă durată, în contextul unor resurse heliotermice normale, stimulează creşterea biomasei, dar se realizează o alcătuire mai puţin densă a ţesuturilor, ceea ce determină rezistenţă scăzută la boli, dăunători şi la temperaturi scăzute.

Curenţii de aer (vânturile) influenţează cultura viţei de vie, efectul lor depinde de viteză şi direcţie, de anotimp, etapa din viaţa plantei etc.

Vânturile puternice şi reci, însoţite de ploi, ca şi cele uscate şi calde, au efecte negative asupra înfloritului, legării florilor şi implicit asupra producţiei de struguri, în schimb vânturile uşoare, potrivit de calde şi de umede au efecte benefice asupra acestor procese.

În anii umezi, curenţii de aer ajută la evaporarea apei de pe frunze, previne atacul bolilor, dar atunci când depăşesc 55-65 km/h pot determina ruperea sau desprinderea lăstarilor de la punctul de inserţie, mai ales în prima parte a vegetaţiei şi chiar deteriorarea sistemului de susţinere (Pouget R., 1986).

Pentru prevenirea efectelor negative, se orientează rândurile paralel cu direcţia vântului dominant, sau se înfiinţează perdele de protecţie.

Factorii climatici accidentali. Aceşti factori se manifestă de regulă cu o frecvenţă redusă, dar au un impact deosebit de nefavorabil asupra viţei de vie, ei pot compromite producţia anului în curs, cea a anului viitor şi longevitatea plantaţiei.

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, care survin după pornirea în vegetaţie a viţei de vie, precum şi cele timpurii de toamnă, care apar înainte de încheierea

46

perioadei de viaţă activă, afectează organele verzi (erbacee) ale butucului, diferenţiat în funcţie de nivelul temperaturilor şi fenofaza (subfenofaza) în care se înregistrează.

Pentru prevenirea efectelor negative, se vor exclude de la plantare arealele frecventate de brume şi îngheţuri târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, iar în cadrul acestora, în special firul văilor şi baza versanţilor unde stagnează aerul rece, se vor utiliza la plantare soiuri de dezmugurire târzie, tăierea în uscat a viţelor se va face după pornirea în vegetaţie, iar în cazul de iminenţă a atacului, se iau măsuri de creştere a temperaturii cerului: fumigaţie, irigare etc.

Grindina, în funcţie de momentul în care survine, intensitatea şi mărimea particulelor de ghiaţă, poate să producă pagube foarte importante prin distrugerea totală sau parţială a lăstarilor (frunzelor, inflorescenţelor, strugurilor) şi coardelor. Prin rănile produse, se realizează porţi de intrare a diferitelor boli, se diminuează suprafaţa asimilatorie a funzelor etc.

Prevenirea pagubelor provocate de grindină se face prin evitarea arealelor frecventate de grindină, folosirea de plase protectoare (cu ochiuri de 10 mm), împrăştierea norilor cu tunuri antigrindină, însămânţarea norilor (cumulo-nimbus) cu iodură de argint, cultivarea unor soiuri mai rezistente (cu lăstari groşi; internoduri scurte, frunze mari, întregi şi pieloase) etc. (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Poleiul şi chiciura în zona de cultură semiprotejată şi neprotejată a viţei de vie pot determina rănirea sau ruperea coardelor de un an şi chiar a elementelor de schelet. Poleiul, atunci când îmbracă complet mugurii şi persistă mai mult de 25-30 ore, poate determina asfixierea acestora. Pentru îndepărtarea poleiului şi chiciurii de pe butuc se pot folosi măturoaie din nuiele.

Influenţa factorilor edaficiSolul reprezintă substratul material pe care viţa de vie creşte şi fructifică circa 30 de

ani. Factorii edafici alături de cei climatici influenţează procesele vegetative şi generative, producţia şi calitatea acesteia, rezistenţa la boli, dăunători etc. prin tipul genetic, însuşiri fizice, compoziţia chimică şi însuşirile fizico-chimice.

Tipul genetic. Datorită plasticităţii remarcabile şi sistemului radicular puternic, viţa de vie se adaptează uşor la o gamă largă de soluri, cu excepţia celor halomorfe (soloneţuri şi solonceacuri) şi a celor cu exces de umiditate. Cu toate acestea, viţa de vie se comportă diferit pe diferite tipuri de sol. Cele mai bune rezultate această plantă le realizează pe:

– molisoluri cu următoarele note de bonitare din 100 (vie vin – vie masă) (după Oprea Şt., 1995): cernoziom 100-100, cernoziom cambic 100-100, cernoziom argiloiluvial 100-100, sol cernoziomoid 100-100, sol cenuşiu 100-100, pseudorendzină 100-90, rendzină 25-15, urmate de

– argiluvisoluri: brun-roşcat 100-100, brun argiloiluvial 100-100, brun-roşcat luvic 72-56, brun-luvic 65-50, luvisol albic 54-40;

– planosol 54-40;– soluri hidromorfe: lăcovişte 50-60, sol gleic 36-34, sol negru-clinohidromorf 21-

12, sol pseudogleic 16-7;– vertisoluri 48-42.În ţara noastră, cele mai echilibrate vinuri se obţin la zona de trecere de la

cernoziomurile cambice, la solurile brun-roşcate iluviale şi brune argiloiluviale, aspect ce poate fi atribuit în principal gradului de saturaţie a lor în calciu (Moţoc M., 1968).

Particularităţile solului influenţează regimul termic, starea de umiditate şi de aerare, desfăşurarea proceselor biochimice şi microbiologice şi în ultimă instanţă condiţiile de

47

viaţă pentru sistemul radicular. Pentru aprecierea însuşirilor fizice ale solului prezintă importanţă volumul edafic util, textura, structura, porozitatea, temperatura şi umiditatea.

Volumul edafic util reprezintă volumul de sol pe care viţa de vie îl poate explora în vederea absorbţiei apei şi sărurilor minerale. Deoarece viţa de vie rămâne pe acelaşi loc un număr mare de ani, rădăcinile ei pătrund la adâncime mare în sol fiind limitate în creştere de roci dure, apa freatică sau orizonturi limitative (salice, natrice sau compacte).

Volumul de sol explorat de rădăcinile viţei de vie este de 4-5 m3 la butucii tineri, de 20-25 m3 (chiar până la 80-100 m3) la butucii maturi.

În funcţie de soiul de portaltoi dar şi de tipul de sol, rădăcinile pot avea o poziţie verticală, oblică sau trasantă cu o maximă răspândire a lor în straturile de la 0,2-0,8 m (Oprea Şt., 1995).

În condiţiile solurilor foarte uşoare din California, rădăcinile viţei de vie au fost semnalate până la 12 m adâncime (Winkler A.I., 1965).

La Băneasa – Bucureşti (sol brun-roşcat), Pomohaci N. (1967) a constatat existenţa unor rădăcini verticale asociate până la pânza de apă freatică, situată la o adâncime de 7 m, din care viţa de vie se poate aproviziona.

După Budan C., (1973), în podgoria Ştefăneşti–Argeş, pe solul brun coluvial de pe platformele de la baza versanţilor, adâncimea de răspândire a rădăcinilor ajunge la 4 m; pe solul brun puternic erodat de pe versanţi, rădăcinile ajung la 2,6 m, iar pe solul brun de pădure pseudogleizat, puternic podzolit de pe platouri, până la 1 m.

Viţa de vie se adaptează şi pe terenuri cu o profunzime redusă, de 50-60 cm (ex. Măcin, jud. Tulcea), dacă solul prezintă suficiente substanţe nutritive (Oşlobeanu M. şi colab., 1980).

Oprea Şt. (1995) consideră că grosimea stratului util trebuie să fie de cel puţin un metru, iar pânza de apă freatică să nu urce la mai mult de 1,5-2 m faţă de suprafaţa solului.

Textura. Viţa de vie se adaptează la o gamă largă de categorii texturale, de la argile, până la nisipuri, cele mai bune rezultate se obţin însă în condiţiile unei texturi lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase. Raportul dintre particolele grosiere de schelet şi cele fine determină, pentru acelaşi tip genetic de sol, însuşiri hidrofizice deosebite în ceea ce priveşte regimul termic, de aeraţie şi de umiditate.

Solurile argiloase, cu mai mult de 50% particule cu Ø 0,002 mm sunt mai fertile decât nisipurile, au o capacitate mare de reţinere a apei şi asigură obţinerea unor producţii mari de struguri, dar sunt reci, puţin permeabile, insuficient aerate, se lucrează greu, prelugesc perioada de vegetaţie, întârzie maturarea boabelor, vinurile obţinute au un conţinut ridicat în substanţe azotoase, de tanin şi o cantitate mai mică de substanţe aromate (Peynaud E., 1969).

Se consideră (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995), că solurile bogate în argilă, fără ca aceasta să fie în exces, sunt favorabile producerii vinurilor roşii, argila contribuind la formarea culorii boabelor, rezultând vinuri bine colorate, corpolente, mai puţin alcoolice, dar catifelate şi durabile, care se pretează la învechire.

Pe solurile bogate în argilă, viţa de vie suferă mai rar de secetă, dar în anii umezi strugurii sunt uşor afectaţi de putregaiul cenuşiu, iar sistemul radicular înregistrează o creştere limitată, datorită regimului de aeraţie deficitar.

Pe solurile nisipoase are loc o acumulare mai redusă de substanţă uscată prin fotosinteză, strugurii se maturează mai repede, au un potenţial alcoolic mai scăzut, vinurile sunt mai puţin extractive, nu acumulează suficientă aciditate şi culoare. Viţa de vie valorifică însă bine nisipurile, datorită sistemului radicular puternic, explorează un volum mare de sol, asigură plantei apa şi sărurile minerale necesare şi fixează nisipul.

Prezenţa materialului scheletic are o influenţă pozitivă asupra calităţii întrucât asigură o bună permeabilitate, reduce influenţa excesului de umiditate, îmbunătăţeşte

48

regimul termic şi de aeraţie al solului, micşorează compactitatea etc. (cazul podgoriilor Miniş, Pietroasele, Murfatlar etc.) permiţând obţinerea unor vinuri cu un buchet deosebit. Importanţa solurilor scheletice creşte către limita nordică de cultură a viţei de vie, deoarece căldura acumulată în timpul zilei poate fi cedată treptat în timpul nopţii.

Structura. Pentru cultura viţei de vie sunt de preferat solurile cu structură glomerulară, care sunt bine aerate, au o capacitate mare de reţinere a apei şi sunt în general bine aprovizionate cu elemente nutritive.

În România ca şi în alte ţări viticole, multe plantaţii de vii roditore sunt amplasate pe terenuri în pantă, sărace, cu grad sporit de eroziune, pe terenuri terasate, nisipuri puţin structurate etc.

Datorită monoculturii îndelungate, structura solurilor viticoe se înrăutăţeşte, datorită aplicării neraţionale a lucrărilor solului (număr mare şi momente nepotrivite), prin cantităţile mici de materie organică pe care plantaţia o cedează solului, prin trecerea agregatelor şi a oamenilor pe intervalul dintre rânduri de 20-25 ori pe an, prin lucrări ce trebuie efectuate uneori în timpul sau imediat după ploi etc.

Structua solului poate fi protejată, dacă la o trecere a tractorului se execută 2-3 lucrări concomitent sau se lucrează pe mai multe rânduri deodată, prin reducerea forţei de muncă la hectar, combaterea bolilor şi dăunătorilor cu mijloace aero etc.

Porozitatea solului. Porozitatea totală optimă pentru viţa de vie este cuprinsă între 46 şi 52% din volumul total al solului, care se realizează prin desfundarea terenului. Sub desfundătură, porozitatea scade treptat, ajungând la valori minime de 38-40%, situaţie în care se observă o limitare a creşterii rădăcinilor (Puiu Şt. şi colab. 1977).

Afânarea exagerată, mai ales a solurilor cu textură uşoară în care volumul total al porilor depăşeşte 55% este nefavorabilă, întrucât determină pierderea rapidă a apei şi intensificarea descompunerii materiei organice.

Pe solurile cu porozitate deficitară, datorită însuşirilor aerohidrice nefavorabile, încălzirea se produce lent, iar dezvoltarea viţei de vie şi maturarea strugurilor întârzie.

Raportul optim dintre porozitatea capilară (ocupată de apă) şi cea necapilară (ocupată de aer), întâlnită pe solurile cu textură lutoasă este de 70%:30%. Pe solurile nisipoase, raportul este de 63:37, iar pe cele argiloase din zona Costeşti-Argeş, apte pentru cultura viţei de vie de 78:22 (Oşlobeanu M. şi colab., 1980). Lucrările repetate aplicate solului, în special pe timp de secetă determină creşterea excesivă a porozităţii necapilare, favorizând astfel pierderea rapidă a apei din sol.

Umiditatea solului. Umiditatea optimă a solului pentru viţa de vie este cuprinsă între 50 şi 80% din intervalul umidităţii active după Moţoc M. (1968) şi între 40 şi 70% după Steinberg B. (1975), valorile mai mici sunt favorabile pentru maturarea boabelor, iar cele mai mari pentru creşterea lăstarilor.

Pe măsura scăderii umidităţii solului de la 83% la 35% din capacitatea de reţinere a apei, se reduce asimilaţia şi creşterea lăstarilor, întârzie înflorirea, creşterea boabelor fiind mult întârziată (Kobayashi A. şi colab., 1963 şi Shimomura K., 1967).

Apa în exces influenţează negativ atât rezistenţele biologice ale viţei de vie (la ger, putregaiul cenuşiu, mană), cât şi rezistenţele la fisurare, transport şi păstrare a strugurilor pentru masă.

Apa freatică, prin prezenţa ei la o anumită adâncime, poate avea un rol important deoarece poate umecta profilul de sol, sau rădăcinile viţei de vie pătrund până la aceasta, asigurând o aprovizionare suplimentară cu apă, mai ales în perioadele deficitare. Pentru viţa de vie adâncimea pânzei de apă freatică este considerată optimă când este între 2 şi 8 m. În cazul în care nivelul apei freatice se apropie la mai puţin de 1,0-1,5 m de suprafaţa solului, plantele au o creştere foarte slabă sau apare fenomenul de cloroză asfixiantă (Oprea D.D., 1976).

49

Temperatura solului. Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinilor viţei de vie este de 25°C, cu un minim de 6-8°C şi un maxim de 30-32°C (Branas J., 1974).

Temperatura solului influenţează declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor de vegetaţie. Astfel, plânsul începe , în funcţie de soiul de portaltoi la temperaturi ale solului cuprinse între 5,1-10,9°C (Popescu E., 1956). Urmărind comportarea viţei de vie în soluţii nutritive cu temperaturi diferite Woodham R.C. şi Alexander D.E. (1966), au constatat că la 30°C procentul florilor legate a fost de două ori mai mare decât la 20°C, iar la 11°C procentul florilor legate este foarte scăzut. Dudnic M.A. (1971) a constatat că primăvara creşterea rădăcinilor este mai intensă în orizontul superficial al solului (0-20 cm), iar toamna, în orizonturile mai adânci (40-60 cm), ca urmare a răcirii solului la suprafaţă.

Lungimea perioadei bioactive a solului. Solul prezintă o inerţie termică în raport cu mediu supraterestru, ceea ce determină o întârziere la începutul şi la încheierea perioadei bioactive a aerului. Aceste diferenţe dispar pe măsură ce ne apropiem de latitudinea de 20-21°, de la care temperatura din timpul anului nu mai scade sub media diurnă de 10°C.

Compoziţia minerală. Dintre cele peste 70 de elemente minerale identificate în masa solului, numai o parte prezintă importanţă în nutriţia viţei de vie. După raporturile cantitative în care sunt absorbite şi folosite de către plante, elementele nutritive se grupează în: macroelemente, macro-microelemente, microelemente şi ultramicroelemente (Oprea Şt, 1995).

Macroelementele cuprind: azotul, fosforul, potasiul şi calciul care intră în compoziţia plantelor în proporţie de 0,1-10%.

Macro-microelementele sau elementele nutritive secundare, cuprind: magneziul, fierul, sulful, clorul, aluminiul, intră în compoziţia plantelor în proporţie de 0,1-0,01%.

Microelementele cuprind: borul, zincul, manganul, cuprul, bariu, intră în compoziţia plantelor în proporţie de 0,01%-0,0001%.

Calciul intră în componenţa membranei celulare, a ţesuturilor de susţinere şi de protecţie, favorizează absorbţia azotului, intervine activ în reglarea pH-ului sucului celular, în sinteza zaharurilor şi a substanţelor aromate.

Calciul din sol contribuie la neutralizarea acizilor organici şi anorganici, îmbunătăţirea schimbului de gaze, stimulează procesele de dezagregare şi duce la formarea unei structuri stabile. Calciul în exces poate bloca unele microelemente: fierul, magneziul, zincul, cuprul, iar atunci când este însoţit de un conţinut mare de apă, poate determina aparţia fenomenului de cloroză, manifestat prin schimbarea culorii frunzelor din verde în galben.

Cloroza la viţa de vie poate avea mai multe cauze:– cloroza fero-calcică;- cloroza asfixiantă determinată de excesul de apă şi de un regim aerohidric

necorespunzător în sol;– cloroza de sărăturare (salinizare, alcalinizare), determinată de prezenţa unui

conţinut mai mare de 0,10-0,15 g săruri solubile/100 g sol sau Na schimbabil > 5% (Răuţă C., 1982).

Cloroza fero-calcică reprezintă un proces complex, este indusă de carbonatul de calciu, în condiţiile unor soluri ce conţin cantităţi normale de fier, care ajung în plantă la nivele de concentrare obişnuită. La plantele clorozate se constată că în lichidul extras din frunze se găseşte foarte puţin fier în stare solubilă. Acest lucru se datorează prezenţei în

soluţia solului a anionului HCO , care se formează în solurile calcaroase: CaCO3 +

H2CO3 = Ca2+ + 2HCO . Anionul HCO este absorbit de rădăcini şi accelerează

50

metabolizarea glucidelor, formarea acizilor organici, în special acidul malic; astfel amidonul depus în frunze este consumat în mod sistematic prin respiraţie. Epuizarea amidonului determină reducerea intensităţii respiraţiei în frunze, urmată de creşterea pH-ului intern până la alcalin, situaţie în care Fe precipită, mai întâi cel trivalent (Fe 3+), apoi cel bivalent (Fe2+), acesta din urmă fiind indispensabil pentru fotosinteză. Datorită epuizării glucidelor respirabile şi blocării Fe2+ are loc o degradare a grăunciorilor de clorofilă, iar frunzele se decolorează treptat de la verde spre galben, cu marcarea diferitelor trepte de clorozare.

Cloroza fero-calcică poate avea şi alte cauze:– excesul de calcar din sol determină creşterea pH-ului şi trecerea Fe2+ solubil în

Fe3+ insolubil, care precipită, devenind neutilizabil (Fregoni M., 1980);– excesul de calcar din sol reduce gradul de solubilitate al unor microelemente (B,

Cu, Mn, Zn) şi intensitatea absorbţiei acestora (Răuţă C., 1982);– conţinutul redus în fier al solului, sau existenţa acestuia sub formă insolubilă

(Fregoni M., 1980);– reducerea accesibilităţii fierului datorită conţinutului excesiv în B, Cu (Fregoni M.,

1980);– fosforul în exces poate inactiva fierul atât în sol cât şi în plantă (Gärtel W., 1965);– conţinutul neechilibrat al solului în elemente nutritive (Răuţă C., 1982);– o anumită formă de hidromorfism în mediu carbonatat, care determină o

precipitare a CaCO3 în micropori şi în imediata apropiere a rădăcinior (Răuţă C., 1982);– structura defectuoasă a solului, tasarea acestuia, lipsa aerisirii solului în condiţii

de umiditate în exces, care determină condiţii de anaerobioză, influenţează nagativ metabolismul vieţii, fierul rămânând inactiv (Koblet W., 1971, citat de Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995);

– încorporarea în sol a materiilor organice fermentescibile (Pouget R., 1972);– toate cauzele care diminuează vigoarea şi prin aceasta sinteza hidraţilor de carbon

şi a acizilor organici (condiţii climatice adverse în cursul primăverii, încărcături de ochi prea mari şi producţii excesive, maturarea defectuoasă a lemnului, accidente climatice, atacul bolilor şi dăunătorilor etc.), toate acestea conduc la perturbarea metabolismului fierului în plantă şi la accentuarea clorozei (Hidalgo L., 1982);

– sudura defectuoasă dintre altoi şi portaltoi (Pouget R., 1980);– incapacitatea sistemului radicular (al portaltoiului) de a satisface necesităţile de

fier ale aparatului foliar (al altoiului), mult diferite de la un soi la altul (Hidalgo L., 1982).Cloroza fero-calcică apare în urma unuia, dar cel mai adesea a mai multor procese

enumerate mai sus care acţionează combinat.Conţinutul solului în calcar poate fi exprimat în:– calcar total, care reprezintă conţinutul total de CaCO3 al solului, exprimat în %;– calcar activ (%) care reprezintă partea din CaCO3 total care poate uşor reacţiona

cu H2CO3 din sol şi elibera ionul de Ca2+. Această fracţiune este reprezentată de particulele fine, cu diametrul sub 10 (Fregoni M., 1980).

Solurile pe care apare frecvent cloroza fero-calcică sunt: cernoziomurile carbonatice, pseudorendzinele carbonatice, regosolurile carbonatice, vertisolurile carbonatice şi solurile antropice carbonatice rezultate în urma lucrărilor de amenajare a versanţilor prin terasare.

Solurile pe care apare, de regulă, cloroza asfixiantă au un conţinut de peste 50% argilă pe întreg profilul (vertisol) sau numai în orizontul Bt (soluri argiloiluvide), cu o pondere ridicată a montmoillonitului (peste 50%) în fracţiunile argiloase.

Pe suprafeţe mici se semnalează cloroza de sărăturare ca urmare a unui conţinut în sol (în special în orizontul desfundat), mai mare de 0,10 – 0,15 mg/100 g sol de săruri

51

solubile, sau cea de alcalinizare (soloneţizare) în cazul în care solul conţine mai mult de 5% Na schimbabil.

S-a observat că tratamentele de combatere a clorozei prin administrarea unor compuşi minerali sau organici de fier, pot atenua sau chiar înlătura puterea clorozantă a solului, fără să aibă o influenţă asupra conţinutului în calcar activ. Această observaţie, i-a condus pe Pouget R. şi Juste C. (1972) să determine, pe lângă calcarul activ, cantitatea de „fier uşor extractibil“ din sol (dozat cu oxalat de amoniu) şi să calculeze indicele puterii clorozante a solului (IPC) după formula:

, în care:

- CaCO3 reprezintă conţinutul solului în calcar activ, exprimat în %;- (Fe)2 reprezintă conţinutul solului în fier uşor extractibil, exprimat în ppm.Conţinutul solului în calcar (total, activ) şi indicele puterii clorozante (IPC) servesc

la aprecierea rezistenţei la calcar a soiurilor de portaltoi, la alegerea şi repartizarea corectă a lor pe teren (tab. 2).

Cloroza fero-calcică poate fi prevenită prin alegerea corectă a soiurilor de portaltoi, mobilizarea şi afânarea solului, înlăturarea excesului de apă, evitarea aducerii la suprafaţă prin lucrări de desfundare şi terasare a orizonturilor cu conţinut ridicat de CaCO3, evitarea efectuării lucrărilor solului în perioade prea umede, administrarea de substanţe care măresc permeabilitatea solului, iar în caz de apariţie a fenomenului, acesta poate fi combătut prin stropiri pe frunze cu substanţe care conţin fier asimilabil: sulfat feros 0,7-1% cu adaos de acid citric 0,1%, chelaţi de fier în concentraţie de 0,05-0,1% etc.

Tabelul 2Rezistenţa la calcar a unor soiuri de portaltoi

după Galet P., Pouget R. şi colab. şi Fregoni M.

Portaltoii

CaCO3

total (%)CaCO3 activ (%) I.P.C.

Fregoni M.(1981)

Galet P. (1947, 1976)

Fregoni M. (1981)

Pouget R., Juste C. (1972)

Fregoni M.(1981)

Riparia gloire 15 6 6 2 6Solonis Riparia 1616 C - - 10 - -Rupestris du Lot 22-23 14 14 20 20Berlandieri Rip. SO4 25-35 17 19 30 30Berlandieri Rip. Kober 5 BB 25-35 21 20 40 40Berlandieri Rip. 420 A 25-35 21 20 40 40Berlandieri Rip. 140 Rugeri 45-50 21 40 90 60Chasselas Berlandieri 41 B 50-55 40 40 60 60Fercal - - - - 120

Magneziul, un component important al clorofilei, influenţează favorabil procesul de fotosinteză, creşterea şi fructificarea, cantitatea şi calitatea recoltei, iar, împreună cu potasiul, reglează presiunea osmotică a sucului celular şi menţin turgescenţa celulelor.

Nivelul minim de aprovizionare cu magneziu pentru viţa de vie este de 12 mg/100 g sol, cu menţiunea că pe solurile bogate în potasiu, conţinutul trebuie să fie mai mare deoarece potasiul frânează accesibilitatea magneziului.

Insuficienţa magneziului frânează creşterea frunzelor şi stimulează schimbarea culorii acestora către galben şi roşu, începând cu cele mature de la bază şi căderea prematură a lor. Carenţa în magneziu se constată frecvent pe solurile nisipoase, slab aprovizionate cu elemente nutritive şi pe podzolurile acide, sărace în calciu.

Deficitul de magneziu se completează cu îngrăşăminte adecvate administrate pe cale radiculară sau extraradiculară.

52

Fierul participă la formarea clorofilei, având efect favorabil asupra procesului de fotosinteză, creşterii şi fructificării butucilor, intervine în procesele de oxido-reducere şi de formare a substanţelor antocianice implicate în realizarea culorii vinurilor roşii.

Carenţa în fier duce la epuizarea auxinei din organe, urmată de oprirea creşterii vegetative.

Insuficienţa fierului din plantă nu poate fi atribuită decât în cazuri rare deficitului acestuia din sol. De cele mai multe ori fierul se găseşte în cantităţi suficiente, dar nu poate fi absorbit datorită blocării lui de către ionii de calciu şi magneziu, din soluţia solului. Uneori, chiar dacă a fost absorbit, poate fi blocat de fosfor în frunze.

Conţinutul în săruri solubile. Viţa de vie are o capacitate medie de a suporta sărurile solubile din sol dar diferenţiată în funcţie de specie şi soi. Vitis vinifera suportă o concentraţie în săruri solubile cuprinsă între 1,5-4,0‰ exprimată în NaCl. Speciile americane şi hibrizii dintre ele folosiţi ca portaltoi au rezistenţă mai m ică, cuprinsă între 0,2 - 0,5‰. Există şi portaltoi cu rezistenţă mai mare, de 0,7-1,0‰ NaCl (Solonis Riparia 1616 C) şi chiar 1,0-1,5‰ NaCl (1103 P), care sunt indicaţi pe solurile cu sărăturare mijlocie (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

Toxicitatea sărurilor solubile se manifestă prin încetinirea creşterii, arsuri pe frunze, leziuni interne la nivelul vaselor lemnoase, brunificarea şi, în final, moartea butucului.

Bucur N. şi colab. (1967), studiind comportarea viţei de vie pe sărăturile din depresiunea Jijia-Bahlui, constată dispunerea diferenţiată a rădăcinilor în funcţie de salinitatea solului. Când salinitatea solului se află sub nivelul de toleranţă a viţei de vie, marea masă a rădăcinilor se răspândesc în stratul de sol cuprins între 20-60 cm adâncime unele dintre acestea pătrund la adâncime mai mare, până la câţiva metri. În cazul în care salinitatea solului în straturile sub 60 cm este mai mare decât cea tolerată de viţa de vie, rădăcinile se dezvoltă şi se răspândesc numai până la adâncimea de 60 cm, ca şi cum straturile salinizate ar fi impermeabile. Dacă stratul mai puternic salinizat începe de la 30-40 cm adâncime, viţa de vie se dezvoltă şi mai greu. Cănd salinitatea solului depăşeşte gradul de toleranţă la salinitate a viţei de vie începând de la suprafaţă, viţa de vie nu se prinde chiar de la plantare.

Însuşirile chimice.Capacitatea de schimb cationic. În condiţiile ţării noastre, în general solurile sunt

saturate în cationi bazici, bine aprovizionate cu elemente nutritive totale şi mobile, prezentând condiţii favorabile pentru viţa de vie.

Valorile capacităţii totale de schimb cationic (T), favorabile viţei de vie sunt cuprinse între 20 şi 40 me/100 g sol (Puiu şt. şi colab., 1977).

Solurile la care procentul de sodiu absorbit în complexul coloidal este mai mare de 10 sunt nefavorabile pentru viţa de vie (Ungurean V.G., 1979).

Reacţia solului. Viţa de vie, datorită plasticităţii ecologice, se comportă bine pe soluri cu pH de la moderat acid (5,5), până la moderat alcalin (8,5), dar nivelul optim depinde de textură, conţinutul în humus, elemente nutritive, soiul portaltoi şi altoi etc. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră spre uşor bazică, urmate de solurile cu reacţie uşor acidă.

Urmărind în condiţii controlate efectul pH-ului solului asupra producţiei şi calităţii acesteia, Kobayashi A. şi colab. (1962), a obţinut cele mai bune rezultate la valori ale pH cuprins între 7,3-8,1 pentru soiul Muscat de Alexandria şi între 5,0-7,5 pentru soiul Delaware (Vitis labrusca), acesta din urmă fiind mai tolerant la aciditatea solului. După Dalmasso G. (1972), viţele europene preferă solurile uşor alcaline, în timp ce viţele americane un pH neutru (6,8-7,2) sau uşor acid (6,5-6,8).

Prin crearea şi diversificarea soiurilor de portaltoi s-au lărgit posibilităţile de folosire a solurilor cu diferite valori ale pH-ului, de la acid (Riparia gloire), către neutru

53

(hibrizii Riparia Rupestris), până la alcalin (hibrizii Berlandieri Riparia şi hibrizii europo-americani). Solurile acide, cu pH-ul sub 5,5 (cazul podzolurilor), prezintă în exces elemente cum ar fi aluminiu şi manganul, care inhibă creşterea rădăcinilor, urmată de o debilitare a butucilor şi de reducere a potenţialului lor productiv.

Cercetări recente (Oprea Şt, 1995) arată că pe solurile acide accesibilitatea elementelor nutritive se reduce simţitor, activitatea microorganismelor scade, structura se degradează, iar regimul aerohidric se înrăutăţeşte.

La valori mai ridicate ale pH-ului, determinat de excesul de CaCO3 apare cloroza fero-calcică, gradul de manifestare al acesteia depinde de rezistenţa portaltoilor folosiţi. Reacţia puternic alcalină (pH>8,5) determină scăderea eficienţei îngrăşămintelor chimice, reduce accesibilitatea microelementelor (Fe, Mn, B, Zn), care trec în forme inaccesibile viţei de vie.

Reacţia solului reprezintă un factor dinamic, mai ales pentru straturile superficiale, care pot fi influenţate de sulful care ajunge în sol în urma tratamentelor fitosanitare, sistemul de fertilizare şi tipurile de îngrăşăminte folosite, sistemele de lucrare a solului şi de folosire a irigării etc.

Influenţa factorilor orograficiDin această grupă fac parte: forma de relief, altitudinea, înclinarea şi expoziţia

pantei, care au o acţiune indirectă asupra viţei de vie, influenţând celelalte categorii.Relieful. În ţara noastră, cele mai bune condiţii pentru viticultură le asigură relieful

deluros şi colinar, care câştigă în importanţă pe măsură ce ne deplasăm spre nord. În aceste condiţii, amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, astfel încât îngheţurile şi brumele (târzii de primăvară şi timpurii de toamnă) sunt mai rare şi mai puţin intense; umiditatea solului mai redusă provoacă o încetarea a creşterii lăstarilor spre pârgă, cu efecte favorabile asupra maturării strugurilor. Este mai scăzută, de asemenea, umiditatea relativă a aerului şi pericolul atacului bolilor criptogamice.

Şirul de dealuri care brăzdează spaţiul ţării noastre, creează prin orientare şi grad de modelare, vaste amfiteatre, unde viţa de vie reuşeşte să-şi exprime în toată plenitudinea însuşirile sale de producţie şi calitate.

Văile determină stagnarea aerului rece, mai ales atunci când sunt închise, creşte frecvenţa accidentelor climatice, radiaţia globală şi insolaţia reală sunt mai reduse, umiditatea atmosferică este mai ridicată, creând condiţii favorabile atacului bolilor criptogamice.

Plantaţiile situate pe terenuri plane sunt mai expuse influenţei negative a temperaturilor scăzute din timpul iernii, afectate de accidentele climatice, frecvenţa atacului bolilor este mai mare, iar calitatea strugurilor mai redusă faţă de versanţi. Calitatea mai redusă obţinută în astfel de situaţii se datorează acumulării unei cantităţi mai mari de substanţe proteice şi mai mici de zaharuri în boabe, prelungirii fazei erbacee, ceea ce duce la creşterea acidităţii (în special acid malic) şi a conţinutului în tanin, boabele au un gust erbaceu, un conţinut ridicat în pectine şi clorofilă şi mai redus în arome şi antociani (Fregoni M., 1980).

Amenajarea în terase determină unele schimbări în climatul solului, care influenţează creşterea şi fructificarea viţei de vie. Ca regulă generală, pe adâncimea a 0-40 cm temperatura solului este mai ridicată cu circa 15-20% pe terenul neterasat. Diferenţieri există chiar în cadrul aceleiaşi platforme terasate, porţiunea cea mai bine încălzită fiind partea din amonte, apoi în ordine cele din mijloc şi aval (Budan C., 1974). Pe terenul terasat umiditatea este mai scăzută în anii secetoşi şi mai ridicată în anii umezi. În anii secetoşi, partea din amonte este dezavantajată, iar în cei ploioşi umiditatea se egalizează, cu o

54

uşoară preponderenţă în porţiunea din amonte. Fertilitatea solului este, de asemenea, neuniformă pe terasă, valori superioare înregistrându-se în partea din aval.

Aceste diferenţieri determină o distribuţie inegală a rădăcinilor (cu densitate mai mare pe mijlocul platformei terasei), precum şi inegalităţi în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea butucilor situaţi pe rândurile marginale.

Apreciate în ansamblu, condiţiile de cultură pentru viţa de vie de pe terase sunt mai puţin favorabile faţă de terenurile netrasate. Din aceste motive, terasarea nu este economică decât dacă permite extinderea mecanizării lucrărilor şi combaterea eroziunii solului.

Altitudinea influenţează factorii climatici: radiaţia solară, nebulozitatea, regimul de precipitaţii şi vânturile. Astfel, pe măsura creşterii altitudinii, scade intensitatea radiaţiei solare, durata de strălucire a soarelui şi nivelul temperaturii. Se apreciază că temperatura medie zilnică scade (până la altitudinea de 500-600 m) cu circa 0,6°C la fiecare 100 m. Altitudinea poate avea şi un rol compensator, diminuând resursele heliotermice excedentare în climatele subtropical, tropical şi subecuatorial, unde viţa de vie se cultivă la altitudini mari, de 2000-2500 m (în Mexic, Peru, Bolivia, Afganistan etc.).

Viţa de vie se cultivă începând de la nivelul mării, până la 600 m în Munţii Cerveni (Franţa), 750 m în Pirinei, 1300 m în Munţii Caucaz, 1360 m pe muntele Etna 2277 m în Mexic, 3000 m în Podişul Pamirului şi aproape 3500 m în Etiopia. În România viţa de vie se cultivă de la o altitudine de câţiva metri în Dobrogea, până la 550 m pe dealul Măgura Şimleului din podgoria Silvaniei din judeţul Sălaj şi 600 m pe dealurile din comuna Tătaru din podgoria Dealu-Mare, judeţul Prahova. Marea majoritate a suprafeţelor cultivate cu viţa de vie sunt amplasate la altitudini cuprinse între 100-400 m.

Panta terenului. Cele mai favorabile pentru cultura viţei de vie sunt pantele moderate, de până la 25%, care asigură condiţii pentru obţinerea unor produse de calitate şi permit executarea mecanizată a lucrărilor.

Expoziţia terenului. Resursele heliotermice ating valori maxime la orientarea sudică (180°) şi valori minime la orientarea 0°C. Diferenţele descresc pe măsura deplasării de la climatul temperat-continental către cel tropical (Branas J., 1974). În emisfera nordică, brumele şi îngheţurile (timpurii de toamnă şi tărzii de primăvară) sunt mai frecvente şi produc pagube mai importante în cazul orientării plantaţiilor în direcţia nord-est (45°). Cele mai ridicate temperaturi ce pot produce arsuri pe frunze, se înregistrează în parcelele orientate către sud-vest (225°), care recepţionează cea mai mare cantitate de radiaţii solare.

În condiţii de latitudine şi expoziţie constantă, panta modifică în sens pozitiv gradul de folosire a radiaţiei solare.

Influenţa factorilor secundari de biotop asupra viţei de vieBazinele şi cursurile de apă (mările, fluviile, râurile şi lacurile) au un rol termo-

regulator, asigură menţinerea unei umidităţi relative ridicate, imprimă un caracter de moderaţie şi restrânge amplitudinea de variaţie a temperaturii. La aceeaşi latitudine, temperaturile minime absolute înregistrează valori mai puţin scăzute în zone limitrofe întinderilor de apă. Luminozitatea şi higroscopicitatea aerului sunt moderate în zonele deficitare sau excesive. Îngheţurile şi brumele târzii de primăvară ca şi cele timpurii de toamnă au o frecvenţă mai mică.

Masivele muntoase şi pădurile pot influenţa favorabil condiţiile ecoclimatice prin creşterea umidităţii relative a aerului şi diminuarea intensităţii vântului, dar pot conduce la scăderea temperaturii medii lunare în perioada de vegetaţie cu până la 1°C în lunile de vară. Frecvenţa şi intensitatea brumelor şi îngheţurilor ţârzii şi timpurii cresc, mai ales pe terenurile înconjurate de păduri, unde nivelul temperaturii poate să scadă cu până la 3-4°C faţă de platouri (Budan C., 1977), iar frecvenţa şi intensitatea atacului bolilor criptogamice este ceva mai mare.

55

CAPITOLUL VI

BIOLOGIA VIŢEI DE VIE

Ca plantă perenă, viţa de vie se caracterizează printr-un ciclu biologic multianual sau ontogenetic şi un ciclu biologic anual.

6.1. CICLUL BIOLOGIC ONTOGENETIC (de viaţă) al viţei de vie este alcătuit din totalitatea schimbărilor morfologice şi fiziologice, prin care trece viţa de vie provenită din sămânţă, începând din momentul formării zigotului şi până la moartea naturală a plantei. Longevitatea viţei de vie este condiţionată de următorii factori: genetici, biologici, ecologici şi tehnologici.

Factorii genetici determină diferenţe mari în ceea ce priveşte longevitatea. Viţele din flora spontană (Vitis silvestris), datorită rusticităţii şi gradului sporit de adaptare la diferite condiţii ecologice, au cea mai mare longevitate, de 100-150 de ani şi chiar mai mult, iar cele cultivate (Vitis vinifera) au o longevitate mult mai mică, de numai 50-60 de ani. Diferenţieri se constată şi între soiuri, unele, cum ar fi Cabernet Sauvignon, Fetească albă, Coarnă etc., sunt mai longevive decât altele: Traminer, Pinot, Riesling italian.

Factorii biologici influenţează longevitatea, în primul rând prin modul de înmulţire. În aceleaşi condiţii ecologice şi agrofitotehnice, plantele obţinute pe cale generativă au o longevitate de circa două ori mai mare decât cele rezultate pe cale vegetativă. Diferenţe se înregistrează şi în cazul înmulţirii pe cale vegetativă. Astfel, viţele altoite au o durată mai scurtă de viaţă decât viţele pe rădăcini proprii, longevitatea fiind influenţată şi de gradul de afinitate dintre altoi şi portaltoi.

Factorii ecologici, prin gradul lor de favorabilitate, influenţează desfăşurarea proceselor fiziologice; cu cât condiţiile climatice şi pedologice se apropie mai mult de cerinţele specifice ale unui soi sau ale unei combinaţii altoi-portaltoi, cu atât longevitatea plantaţiei şi productivitatea lor sunt mai mari şi invers.

Factorii tehnologici, corect aplicaţi (tăierea, fertilizarea, irigarea etc.) măresc productivitatea şi calitatea, în paralel cu durata de viaţă a plantaţiei.

Vârsta reprezintă numai o parte din longevitate, respectiv, durata de timp de la obţinerea viţei ca plantă independentă, până la un moment dat al existenţei sale.

Perioadele ciclului ontogenetic. În desfăşurarea ciclului ontogenetic al viţei de vie au fost delimitate următoarele perioade (fig. 26).

Perioada embrionară (intraseminală) începe cu formarea zigotului, continuă cu maturarea fiziologică a seminţei şi se încheie cu formarea primelor frunze adevărate. Prin analogie, la viţele înmulţite pe cale vegetativă, această perioadă este numită perioada intramugurală şi corespunde perioadei de formare a mugurelui, urmată de perioada de multiplicare în pepiniera viticolă, până în momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze.

56

Perioada de tinereţe (juvenilă) începe în momentul apariţiei lăstarului cu primele frunze (primele frunze adevărate în cazul viţelor înmulţite prin sămânţă) şi se încheie odată cu formarea primelor inflorescenţe. În această perioadă plantele îşi formează elementele de schelet (în funcţie de sistemul de cultură şi forma de conducere preconizată a butucilor) şi se pregătesc pentru fructificare: raportul C/N este în favoarea azotului, ceea ce conduce la creşteri vegetative puternice, frunzele sunt mari, internodurile lungi, creşterile se prelungesc până toamna târziu, maturarea lemnului este slabă, plantele fiind sensibile la ger.

În frunze se formează, aproape în exclusivitate, hormoni de creştere; de aceea, diferenţierea mugurilor de rod este nulă sau foarte slabă.

Perioada de tinereţe are o durată diferită, în funcţie de metoda de înmulţire, soiul cultivat, condiţiile ecologice şi tehnologia aplicată; ea poate dura 2-15 ani la viţele obţinute din sămânţă şi 2-4 ani la cele obţinute pe cale vegetativă. Soiurile cu vigoare mică-mijlocie şi fertilitate ridicată intră mai devreme pe rod. De asemenea, condiţiile ecologice favorabile, asociate cu o tehnologie superioară determină reducerea perioadei de tinereţe, şi grăbirea formării organelor lemnoase, pe care rodeşte viţa de vie.

Perioada de maturitate (de rodire) este cuprinsă între intrarea în producţie (ca început) şi scăderea sistematică a producţiei de struguri (ca sfârşit) şi poate fi împărţită în două subperioade:

a. Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) durează de la apariţia primelor inflorescenţe, până la atingerea producţiei normale, specifice soiului. Perioada durează 5-7 ani, timp în care productivitatea viţelor creşte an de an, raportul C/N se echilibrează, şi sinteza hormonilor florigeni este tot mai intensă. Creşterile vegetative sunt încă puternice, dar se echilibrează pe măsura creşterii productivităţii butucilor.

Tehnologia de cultură din această perioadă urmăreşte finalizarea proiectării organelor de schelet (tulpini, cordoane, braţe) şi a elementelor de rod, asigurarea hranei necesare viţelor, combaterea bolilor şi dăunătorilor etc., pentru formarea unor plante viguroase, care să fructifice la nivelul potenţialului soiului.

b. Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) începe odată cu obţinerea producţiilor normale, specifice soiului, constante an de an. Viţa de vie atinge

Fig. 26 – Etapele ciclului biologic ontogenetic la viţa de vie

(după M. Fregoni, 1986)

această perioadă după 10-15 ani de la plantare, care se menţine timp de 20-25 de ani. În această perioadă, procesele de creştere şi fructificare se menţin în echilibru, raportul C/N

57

este uşor favorabil hidraţilor de carbon, creşterile vegetative sunt moderate, cu formarea abundentă a mugurilor de rod. Frunzele au o mărime normală, internodurile o lungime medie, maturarea lemnului este bună şi timpurie. Lăstarii lacomi, absenţi în perioada precedentă, apar sporadic în această perioadă, pentru a fi o manifestare caracteristică în cea următoare. Cea mai mare parte a substanţelor sintetizate sunt depuse în struguri, lăstari şi coarde. Concomitent cu formarea de noi elemente lemnoase, parte din cele bătrâne se usucă.

Perioada de declin (bătrâneţe) se instalează treptat, durează 5-10 ani şi se manifestă prin scăderea, an de an, a producţiei de struguri, degarnisirea elementelor de schelet, datorită pornirii în vegetaţie a unui număr tot mai mic de muguri, care formează lăstari de vigoare slabă; se accentuează procesul de uscare a elementelor de schelet, care se reînnoiesc cu greutate. Sistemul radicular îşi reduce volumul şi, ca urmare, scade absorbţia apei şi a substanţelor nutritive, apar numeroase plăgi atât pe partea aeriană, cât şi pe cea subterană, iar numărul de goluri este tot mai mare. Raportul C/N este în favoarea hidraţilor de carbon, ceea ce determină creşteri vegetative slabe, cu formarea limitată a mugurilor de rod şi a producţiei de struguri. Frunzele sunt mici, galbene-verzui, lăstarii au internoduri scurte, lemnul format este puţin, dar se maturează bine.

Butucul reacţionează la îmbătrânire prin formarea de lăstari lacomi, care pot fi folosiţi la înlocuirea braţelor sau a cordoanelor degarnisite. Această tendinţă naturală de refacere a butucilor trebuie susţinută prin tăieri de regenerare (totale sau parţiale), completate prin lucrări, cum ar fi subsolajul (în vederea afânării solului în profunzime şi a regenerării sistemului radicular), fertilizare, irigare etc., care prelungesc durata de viaţă economică a plantaţiei.

Viţele altoite parcurg mai rapid perioadele de tinereţe şi de maturitate progresivă (intră mai devreme pe rod), perioada de maturitate deplină durează mai mult (20-25 ani), iar producţiile şi calitatea acestora sunt mai ridicate. Între altoi şi portaltoi se manifestă permanent tendinţa de separare, fiecare încercând să-şi refacă organele lipsă. Această tendinţă de separare este mai puternică în primii ani, după care scade pe măsura înaintării în vârstă a viţelor, tendinţă care este frânată prin lucrarea de copcit, care se execută obligatoriu la viţele altoite (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

6.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Periodicitatea anuală a condiţiilor climatice din zona temperată determină manifestarea cu intensităţi diferite a fenomenelor biologice, grupate în etape, numite faze fenologice (fenofaze). Totalitatea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie, pe timpul unui an calendaristic, alcătuiesc ciclul biologic anual. După gradul de manifestare a proceselor biologice, acesta se împarte în două perioade distincte: perioada de vegetaţie sau de viaţă activă şi perioada de repaus fiziologic relativ sau de viaţă latentă (fig. 27).

58

Fig. 27 – Ciclul biologic anual al viţei de vie

(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

6.2.1. PERIOADA DE VEGETAŢIE

Perioada de vegetaţie sau de viaţă activă reprezintă acea parte din ciclul biologic anual în care procesele şi fenomenele biologice se desfăşoară intens, încât multe dintre ele se manifestă vizibil la exterior, putându-se măsura şi delimita prin indicatori morfologici specifici.

În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie poate fi delimitată morfologic şi calendaristic. Sub aspect morfologic, perioada de vegetaţie este delimitată de începutul circulaţiei de primăvară a sevei brute, marcată prin plânsul viţei de vie, şi durează până în toamnă, la căderea ultimelor frunze. Calendaristic, această perioadă se eşalonează din a doua jumătate a lunii martie, până către sfârşitul lunii octombrie, convenţional între 1 IV şi 31 X.

În zona climatului temperat, perioada de vegetaţie este cuprinsă între 160-220 zile, în climatul mediteranean şi subtropical 250-270 zile, în cel tropical 300-340 zile şi ajunge până la întreg anul în apropiere de ecuator, unde vegetaţia este aproape continuă.

Durata şi ritmul de desfăşurare a perioadei de vegetaţie depind în primul rând, de condiţiile ecologice (în special de temperatură), dar şi de natura genetică a soiurilor: cu perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie.

Denumirea fenofazelor pe care le parcurge viţa de vie în această perioadă şi delimitarea lor se fac în funcţie de fenomenele periodice, caracteristice pentru fiecare în parte. Astfel, au fost delimitate nouă fenofaze, grupate după specificul lor în:

- fenofaze de trecere: de la starea de repaus fiziologic la cea de vegetaţie (plânsul) şi de la starea de vegetaţie la cea de repaus fiziologic (căderea frunzelor);

- fenofaze ale creşterii: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi maturarea lăstarilor;

- fenofaze ale fructificării: diferenţierea mugurilor de rod şi formarea organelor florale, înfloritul, creşterea boabelor şi maturarea boabelor.

6.2.1.1. Fenofazele de trecere

Aceste fenofaze delimitează cele două perioade din ciclul biologic anual al viţei de vie: perioada de vegetaţie şi perioada repausului fiziologic relativ.

59

PLÂNSUL reprezintă fenomenul de scurgere a sevei, sub formă de picături, prin rănile produse la tăierea în uscat, şi se manifestă primăvara, înainte de umflarea mugurilor, fiind o consecinţă a absorbţiei sevei brute prin zona slab suberificată a rădăcinii şi prin perişorii absorbanţi, asociată cu dilatarea gazelor şi a lichidelor stocate în organele subterane ale butucului şi a deplasării curentului ascendent prin vasele de lemn şi liber, eliberate de caloză cu o presiune cuprinsă între 1,5-2,5 atmosfere (T.I.A. Cikuaseli, 1958).

Plânsul se manifestă numai la viţele cultivate, cărora li s-a aplicat „tăierea în uscat“; nu se exteriorizează la viţele sălbatice sau la cele cultivate netăiate, la care nu s-au produs răni şi în primăverile deosebit de secetoase (T. Martin, 1968). Acest fenomen se poate petrece pe parcursul întregii perioade de vegetaţie, dacă s-au produs răni în lăstari sau coarde; totuşi, având în vedere că viţa de vie este supusă anual tăierii în uscat, acesta este o caracteristică a primăverii, precedând pornirea în vegetaţie.

Plânsul poate fi delimitat fenologic şi calendaristic. Fenologic, este cuprins între apariţia primilor picături şi dispariţia celor din urmă, iar calendaristic, pentru condiţiile ţării noastre, plânsul are loc între decada a II-a a lunii martie şi decada I-a a lunii aprilie, cu o durată cuprinsă între câteva zile, până la circa două săptămâni, respectând legea perioadei maxime.

Plânsul apare mai întâi la organele situate la o distanţă mai mică faţă de rădăcini, începând de la scaunul butucului către lemnul vechi şi coarda de un an. În contact cu aerul, lichidul rezultat se concentrează, pe acesta instalându-se unele bacterii şi ciuperci; fenomenul încetează odată cu apariţia primelor frunze capabile să consume această sevă.

Declanşarea, durata şi intensitatea de desfăşurare a plânsului sunt sub influenţa unui complex de factori, cei mai importanţi fiind prezentaţi în continuare.

Temperatura solului, la adâncimea de răspândire a masei principale de rădăcini, reprezintă factorul principal în desfăşurarea plânsului. În condiţiile unui regim hidric normal, plânsul se declanşează la 2-3 zile de la realizarea în sol a unui nivel termic de 8-100C. În condiţiile unui climat secetos, plânsul întârzie până la realizarea în sol a unei temperaturi de 12-140C. Intensitatea plânsului creşte odată cu temperatura solului, înregistrând un maxim la 250C.

Umiditatea solului. La I.U.A. = 40% plânsul se manifestă slab, creşte simţitor la IUA = 80% şi are intensitatea maximă la I.U.A. = 100%.

Seceta pedologică poate să împiedice manifestarea plânsului, să diminueze cantitatea de lichid eliminată sau să reducă durata de desfăşurare a acestuia.

Excesul de umiditate din sol determină intensificarea plânsului, creşterea cantităţii de lichid eliminat, iar în prezenţa unor temperaturi mai scăzute poate prelungi durata acestuia până la 3-4 săptămâni.

Factorii biologici. În condiţii relativ uniforme, desfăşurarea plânsului depinde de speciile şi soiurile cultivate. Astfel, Vitis amurensis, format într-un climat mai rece, începe plânsul la 4-50C, speciile americane la temperaturi mai ridicate: 6-70C Vitis riparia, 80C Vitis Berlandieri etc. Soiurile aparţinând speciei Vitis vinifera, când se cultivă pe rădăcini proprii, declanşează plânsul la temperaturi cuprinse între 7,5-100C, iar când sunt altoite, plâng la temperatura specifică portaltoiului.

Rădăcinile situate în straturile superficiale ale solului, încălzindu-se mai repede, determină declanşarea mai rapidă a plânsului, comparativ cu cele situate mai în profunzime, unde solul se încălzeşte mai greu.

60

Factorii tehnologici. Tăierea în uscat favorizează manifestarea plânsului prin rănile produse în urma secţionării coardelor. Cantitatea de lichid care se scurge este mai mică la tăierea de iarnă, comparativ cu cea de primăvară şi la tăierea pe nod, faţă de cea pe internod. Prin repetarea secţionării coardelor cantitatea de sevă scursă creşte.

Irigarea plantaţiilor viticole în primăverile secetoase (aplicate mai ales în prima parte a lunii martie) stimulează declanşarea plânsului şi face să crească cantitatea de lichid eliminată.

Cantitatea şi compoziţia lichidului pierdut prin plâns. În condiţii normale, cantitatea de lichid pierdut oscilează de la 0,2-0,3 litri la 2-3 litri/butuc, uneori şi mai mult, putând ajunge până la 20 litri/butuc, când se recurge la împrospătarea secţiunilor (J. Branas, 1974), astfel încât plânsul la viţa de vie poate determina pierderea unor cantităţi mari de apă din sol, care pot să ajungă de la câteva sute, până la câteva zeci de mii de litri/ha, pierderi care nu sunt de neglijat, deoarece pe lângă apă se pierde şi o cantitate destul de însemnată de substanţe nutritive.

Densitatea lichidului scurs este cu puţin mai mare decât cea a apei distilate, cuprinsă între 1,0001 şi 1,0007. Un litru de lichid conţine 1,5-3g substanţă uscată, din care 2/3 este reprezentată de substanţe organice (zaharuri peste 50%, urmate de proteine, aminoacizi, acizi organici etc.) şi 1/3 substanţe minerale: Ca, K, P, Mg, Fe, Ba, Ti, Al, Na, Cr, Ni, Mo, Cu, Mn, Pb etc. (D.K. Stoev, 1979).

CĂDEREA FRUNZELOR este fenofaza care face trecerea de la perioada de vegetaţie, la perioada repausului fiziologic. În condiţiile climatului temperat-continental, în care se află şi ţara noastră, căderea frunzelor începe în jurul datei de 10-15X (căderea primelor frunze) şi durează până la 15.XI (căderea ultimelor frunze). Acest fenomen poate apărea cu 1-2 săptămâni mai devreme de maturarea boabelor, fără însă a avea un caracter de masă şi durează, în medie, 30 de zile, rar mai mult sau mai puţin; în toamnele lungi fenofaza se prelungeşte cu circa două săptămâni.

Odată cu apariţia temperaturilor scăzute din toamnă, intensitatea fotosintezei scade tot mai mult, creşte conţinutul frunzelor în acid abscisic, care determină îmbătrânirea celulelor frunzei, în acestea apar vacuole mari, ce se unesc, are loc o dezorganizare a cloroplastelor şi punerea în evidenţă a pigmenţilor flavonici şi antocianici, care duc la schimbarea culorii frunzelor din verde în galben-ruginiu la soiurile cu struguri „albi“, ruginiu-roşietică la soiurile cu pieliţa boabelor colorată în roşu-violaceu şi până la vineţiu în cazul soiurilor tinctoriale; are astfel loc o îmbătrânire a frunzelor de la baza spre vârful lăstarilor.

Substanţele de rezervă din frunze, în special hidraţii de carbon şi sărurile minerale cu azot, fosfor şi potasiu, migrează către elementele lemnoase ale butucului.

Pe măsura instalării acestor modificări, la baza peţiolului se formează un strat izolator de suber, alcătuit din celule slab legate între ele, care, datorită vântului, modificării turgescenţei sau gravitaţiei (în cazul frunzelor mari) provoacă căderea frunzelor, după care vasele conducătoare sunt blocate prin depunerea de caloză.

Căderea frunzelor poate fi prematură, cauzată de temperaturi scăzute (brume timpurii de toamnă), de seceta prelungită sau de atacul puternic al bolilor şi dăunătorilor, când determină o maturare mai slabă a lemnului şi o rezistenţă redusă la temperaturile scăzute din timpul iernii. Nici întârzierea căderii frunzelor, întâlnită în toamnele reci şi ploioase, soiurile tardive etc., nu este favorabilă, deoarece se întârzie migrarea substanţelor de rezervă din frunze, care consumă prin respiraţie cantităţi importante de hidraţi de carbon, iar maturarea lemnului este insuficientă. În acest caz se recomandă tratamente cu

61

substanţe defoliatoare, mai ales în şcolile de viţă, pentru a fi întreruptă vegetaţia şi a se asigura o mai bună maturare a lemnului.

6.2.1.2. Fenofazele de creştere. Aceste fenofaze privesc creşterile vegetative ale viţei de vie, care se succed din primăvară (dezmugurit) până în toamnă (maturarea lăstarilor).

DEZMUGURITUL reprezintă prima manifestare vizibilă a fenomenului de creştere şi cuprinde două subfaze: înmuguritul şi dezmuguritul propriu-zis.

Înmuguritul (umflarea mugurilor) începe în momentul în care mugurii îşi măresc volumul, datorită creşterii turgescenţei şi începerii diviziunii celulelor din apexul mugurilor; ca urmare, marginile catafilelor se îndepărtează şi apare vizibilă pâsla de protecţie a primordiilor mugurale. Diametrul mare al mugurelui urcă de la baza spre mijlocul acestuia, mugurii desprinzându-se foarte uşor de pe coarde; de aceea, în această perioadă, trebuie evitate lucrările din plantaţii care pot afecta ochii (revizuirea sistemului de susţinere, tăierea viţei, legatul etc.).

Dezmuguritul propriu-zis se remarcă la exterior prin deschiderea ochiului de iarnă în partea superioară şi apariţia vârfurilor primelor frunzuliţe ale lăstarului, format din unul din mugurii ochiului de iarnă. Dezmuguritul, în climatul temperat, se declanşează simultan la butucii aparţinând aceluiaşi soi (dar eşalonat în cadrul unui butuc). În climatul subtropical, lipsa temperaturilor scăzute din perioada de repaus determină o dezmugurire eşalonată şi neuniformă (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

Momentul, ritmul şi durata dezmuguritului sunt condiţionate de factori ecologici, biologici, tehnologici etc.

Temperatura acţionează prin nivel şi sumă. Dezmuguritul se declanşează la temperaturi de peste 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura apropierii de 20-250C (considerat nivel optim). La temperaturi mai scăzute, declanşarea şi durata fenofazei se prelungesc. După suma temperaturilor utile (Σt0u) necesare dezmuguritului, soiurile se grupează în: soiuri cu dezmugurire timpurie (130-1400C), cu dezmugurire mijlocie (141-1500C), cu dezmugurire târzie (>1500C).

În condiţii de umiditate normală în sol (I.U.A. = 80%) şi în aer (70-80%) dezmuguritul este stimulat, în timp ce atât excesul, cât şi deficitul îl întârzie.

Specia şi soiul cultivat determină, în aceleaşi condiţii de mediu, diferenţieri în declanşarea dezmuguritului, care pot să ajungă până la 10-12 zile. Dezmuguresc mai timpuriu speciile asiatice, cu cerinţe mai mici faţă de temperatură, urmate de cele americane şi cele aparţinând speciei Vitis vinifera. La soiurile vinifera diferenţele pot să ajungă până la 12-15 zile.

CREŞTEREA LĂSTARILOR se realizează prin activitatea meristemelor apicale şi intercalare, precum şi prin creşterea în volum a celulelor. Creşterea în grosime a lăstarilor se face prin activitatea meristemelor secundare (cambiul şi felogenul).

Creşterea lăstarului începe după dezmugurire şi, în funcţie de soi şi de condiţiile de mediu, continuă, de regulă, până la începutul maturării lăstarilor (a doua parte a lunii august prima parte a lunii septembrie), iar în unele cazuri până la maturarea fiziologică a boabelor.

La începutul vegetaţiei, creşterea decurge lent, apoi, pe măsura creşterii temperaturii, creşterea lăstarilor devine tot mai intensă, atingând un maxim înainte de

62

înflorit, după unii autori în timpul sau după înflorit. După declanşarea înfloritului, intensitatea creşterii lăstarilor scade treptat, până la începutul maturării boabelor.

Sub aspect morfologic, fenofaza creşterii lăstarilor începe odată cu degajarea primelor frunzuliţe şi durează până la încetarea creşterii în toamnă. Calendaristic, în condiţiile din România, această fenofază se eşalonează din prima jumătate a lunii aprilie (a doua jumătate a lunii aprilie în nordul ţării) şi se continuă până la începutul lunii septembrie, rar mai târziu; are durata cea mai lungă de timp (4-5 luni, respectiv 120-150 zile), se desfăşoară în paralel cu diferenţierea intra şi extra- mugurală a inflorescenţelor, înfloritul şi legatul florilor, începutul maturării lăstarilor şi strugurilor.

Fenofaza creşterea lăstarilor parcurge trei etape: creşterea progresivă, creşterea intensă şi creşterea regresivă (fig. 28).

Creşterea progresivă debutează pe măsura terminării dezmuguritului şi, în funcţie de condiţiile climatice, durează 15-20 zile, timp în care lăstarul atinge lungimea de 20-25 cm. La început, creşterea în lungime (până la cca. 10 cm) se face pe baza substanţelor de rezervă depozitate în anul precedent şi apoi pe baza activităţii fotosintetice, realizate de frunzele ajunse la maturitate. Ritmul de creştere a lăstarilor este redus (1,0-1,5 cm/zi), dar progresează treptat, pe măsura formării frunzelor mature şi creşterii temperaturii aerului. Lăstarii şi organele aferente sunt sensibili la accidentele climatice, care pot surveni în această perioadă

(brume şi îngheţuri târzii de primăvară).

Creşterea intensă se instalează pe măsura creşterii activităţii meristemului apical al lăstarilor; acesta produce cu intensitate mare noduri, internoduri, frunze, cârcei etc., care cresc rapid, până ating dimensiunile specifice soiurilor. Ritmul de creştere ajunge până la 5-6 cm/zi (chiar până la 15-20 cm/zi la viţele portaltoi), fotosinteza înregistrează randamente maxime, iar metabolismul este orientat spre hidroliză.

Etapa începe după 15-20 mai şi durează circa 30-35 zile, până în jur de 20 iunie (după înflorit). Viteza de creştere a lăstarilor se amplifică până la începutul înfloritului, când atinge un maxim, după care, datorită formării boabelor, mari consumatoare de substanţe plastice, ritmul creşterii lăstarilor devine uniform încetinit, păstrându-şi totuşi caracterul intens până în jurul datei de 20 iulie.

Viţa de vie depune un efort susţinut în parcurgerea etapei (realizează peste 60% din lungimea lăstarului), înregistrează un consum ridicat de apă şi săruri minerale, care trebuie asigurate la niveluri optime, completate cu măsuri de asigurare a iluminării şi menţinerii aparatului foliar într-o stare fitosanitară corespunzătoare.

Creşterea încetinită sau regresivă este situată între sfârşitul înfloritului şi ultima parte a lunii august, prima parte a lunii septembrie. Ritmul de creştere al lăstarilor scade

Fig. 28 – Viteza de creştere a lăstarilor la viţei de vie

(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

Vp - viteza de creştere progresivă,

Vi – viteza de creştere intensă,

Vr – viteza de creştere regresivă

63

treptat, pe măsură ce creşte efortul depus de plantă pentru formarea boabelor şi diferenţierea mugurilor, până la oprirea totală. Metabolismul se orientează tot mai mult spre sinteză, cu începerea depunerii substanţelor de rezervă sub formă de amidon în lăstar şi de zaharuri simple în bob. În această etapă, strugurii soiurilor timpurii ajung la maturitate, în timp ce la soiurile cu maturare mijlocie, procesul este în plină desfăşurare, iar la cele târzii şi foarte târzii se declanşează pârga.

La încheierea fenofazei, lăstarii ating 1,0-3,0 m lungime la viţele roditoare şi 3,0-5,0-7,0 la viţele portaltoi, cu diametrul cuprins între 6-14 mm. Biomasa vegetativă formată ajunge la 6-8 t/ha, în funcţie de soi, condiţii climatice şi tehnologia aplicată.

Declanşarea, ritmul de desfăşurare şi, în final, dimensiunile lăstarilor sunt dependente de o serie de factori: ecologici, biologici şi tehnologici.

Factorii ecologici includ temperatura, lumina şi umiditatea.

Creşterea lăstarilor debutează la 100C (zero biologic) şi se intensifică pe măsura creşterii temperaturii, atingând un maxim la 25-300C.

Umiditatea din sol stimulează creşterea lăstarilor, când este cuprinsă între 65-75% din I.U.A., în contextul unor temperaturi optime.

Lumina cu intensitate de peste 35 mii lucşi şi cu o durată adecvată soiurilor (peste 12 ore/zi la soiurile de zi lungă), favorizează procesul de fotosinteză şi, implicit, creşterea lăstarilor.

Factorii biologici, prin particularităţile speciei şi ale soiului, determină creşterea lăstarului, soiurile de viţă de vie putând fi grupate în: soiuri cu vigoare slabă de creştere (Pinot, Traminer), soiuri cu vigoare mijlocie de creştere (Chasselas, Riesling) şi soiuri cu vigoare mare de creştere (Crâmpoşie, Fetească albă). Portaltoiul poate modifica vigoarea de creştere (stimula sau reduce creşterea lăstarilor), în cadrul interacţiunii reciproce altoi-portaltoi.

Polaritatea influenţează creşterea lăstarilor prin poziţia acestora pe butuc şi pe coardă. Cresc mai intens lăstarii situaţi spre vârful coardelor şi cei cu poziţie erectă.

Factorii tehnologici influenţează creşterea lăstarului prin: forma de conducere, sistemul de tăiere, sarcina de rod la tăiere, aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive, starea fitosanitară a aparatului foliar etc.

MATURAREA LĂSTARILOR este ultima fenofază vegetativă în care, în urma unor procese complexe de natură morfologică, anatomică şi biochimică, lăstarii se transformă în coarde de un an; ea începe la sfârşitul lunii iulie şi durează până la căderea frunzelor (60-70 zile).

Debutul fenofazei este determinat de apariţia felogenului la nivelul liberului secundar, cu formarea de suber către exterior (impermeabil la apă şi aer), ce izolează şi determină moartea scoarţei primare, care îşi schimbă culoarea din verde, specifică lăstarului, în galben-roşcat, cu diferite nuanţe, specifică coardei anuale. Paralel cu schimbarea culorii, continuă depunerea substanţelor de rezervă (hemiceluloză, celuloză, lignină şi amidon), în rândul cărora amidonul deţine ponderea principală. În urma depunerii de celuloză, hemiceluloză şi lignină, pereţii celulari se îngroaşă, iar sucul celular se concentrează printr-o deshidratare progresivă, acumulare de amidon, substanţe proteice etc.

Dinamica maturării lăstarilor. Depunerea amidonului începe de la baza lăstarului către mijloc şi vârf şi de la măduvă către exterior. Primele 5-6 internoduri se maturează

64

într-un interval de timp mai lung (cca. 2 săptămâni), dar aici se depun cele mai mari cantităţi de amidon. Internodurile din partea mijlocie şi superioară a lăstarului se maturează mai repede, dar depunerile de amidon sunt mai reduse, realizându-se o maturare neuniformă a ţesuturilor pe lungimea lăstarilor. La sfârşitul perioadei de vegetaţie, 10-20% din internodurile lăstarilor rămân nematurate şi cad împreună cu apexul, după apariţia primelor temperaturi negative. La intrarea în repaus, coardele anuale conţin 10-12% hidraţi de carbon.

Gradul de maturare a lemnului coardelor anuale determină rezistenţa peste iarnă a plantelor şi potenţialul de reluare a unui nou ciclu de vegetaţie, randamentul de viţe STAS în şcoala de viţe etc.

Maturarea lăstarilor este influenţată de factorii ecologici, biologici şi tehnologici.

Factorii ecologici. Temperatura optimă pentru maturarea lăstarilor este de 25-300C, cu niveluri minime de 200C în luna august şi 170C în luna septembrie (I. Olteanu, 2000). Umiditatea solului trebuie să fie moderată, 50-60% din I.U.A., iar cea relativă (din aer) 65-75%. Accidentele climatice, în special grindina, afectează negativ maturarea lăstarilor prin distrugerea aparatului foliar.

Factorii biologici, între care soiul deţine rolul hotărâtor. Astfel, există soiuri cu perioadă scurtă de vegetaţie, la care maturarea lemnului începe devreme, se realizează pe o lungime mai mare a lăstarului şi este de bună calitate şi soiuri cu perioadă lungă de vegetaţie şi maturare slabă a lăstarilor. Portaltoiul influenţează maturarea lăstarilor, prin scurtarea sau prelungirea perioadei de vegetaţie.

Factorii tehnologici influenţează favorabil maturarea lăstarilor atunci, când au fost aplicaţi corespunzător: sarcină echilibrată de rod la tăiere, orientarea corectă a coardelor şi a lăstarilor în spaţiu, menţinerea sănătăţii aparatului foliar, fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi potasiu, menţinerea solului afânat şi curat de buruieni etc.

Aprecierea gradului de maturare a lemnului se face utilizând mai multe metode: morfologice, histologice, biochimice şi histochimice.

Metodele morfologice (practice) sunt cele mai simple, se sprijină pe aprecierea subiectivă a unor indicatori morfologici: culoarea scoarţei, elasticitatea coardelor, rezistenţa la frângere, zgomotul făcut la fragmentare, asimetria coardei, lungimea porţiunii maturate etc.

Metodele histologice au în vedere grosimea pereţilor celulari în urma depunerilor de celuloză, hemiceluloză şi lignină, raportul lemn/măduvă, numărul straturilor de liber dur, straturile de suber etc. Maturarea lemnului se corelează pozitiv cu grosimea pereţilor celulari, raportul lemn/măduvă în favoarea lemnului, numărul mare de straturi de liber dur şi de suber.

Metodele biochimice se bazează pe corelaţia pozitivă dintre cantitatea de substanţe de rezervă şi gradul de maturare a lemnului. Se consideră că lemnul este insuficient maturat când conţine sub 4% amidon, suficient maturat la un conţinut de 4-6% amidon, bine maturat la 6-8% amidon şi foarte bine maturat la peste 8% amidon. Conţinutul total de hidraţi de carbon (amidon şi zaharuri reducătoare), în momentul intrării în perioada de repaus, trebuie să fie de cel puţin 12% (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

6.2.1.3. Fenofazele de fructificare. Pentru realizarea producţiei de struguri viţa de vie parcurge două etape: etapa intramugurală, pregătitoare, de diferenţiere a mugurilor de rod, în care se formează primordiile de inflorescenţă şi se pun bazele producţiei de struguri din anul următor şi etapa extramugurală (anul următor) în care se valorifică potenţialul de

65

fructificare al mugurilor, prin formarea inflorescenţelor şi strugurilor. Cele două etape se suprapun, astfel încât viţa de vie fructifică în fiecare an.

Fenofazele de fructificare se desfăşoară paralel cu cele de vegetaţie, între acestea trebuind să existe un echilibru, asigurat prin tăierile de rodire şi lucrările agrofitotehnice, prin care se asigură o fructificare constantă şi creşterea duratei de exploatare economică a plantaţiei.

DIFERENŢIEREA MUGURILOR DE ROD

Formarea inflorescenţelor în mugurii viţei de vie reprezintă un proces complex, care încă nu este pe deplin lămurit, mai ales din punct de vedere fiziologic şi biochimic. Pentru explicarea lui, de-a lungul timpului au fost emise mai multe teorii şi ipoteze (P. Galet, 1988): ipoteza hormonală, teoria nutriţiei abundente, teoria determinismului complex al diferenţierii mugurilor de rod.

Ipoteza hormonală, cea mai veche (I. Sachs, 1863), atribuie diferenţierea mugurilor de rod unor substanţe specifice de natură internă, sintetizate în frunze, numite „substanţe care formează florile“, denumite ulterior hormoni. Lipsa sau insuficienţa acestor substanţe în meristemul conului de creştere împiedică formarea primordiilor de inflorescenţă. Reluînd ipoteza hormonală, M. Ceilahian (1957) clasifică substanţele hormonale din plante în „antezine“ (hormoni generatori de flori) şi „gibereline“ (hormoni de creştere). Cercetările recente confirmă existenţa substanţelor regulatoare de creştere naturale, dintre care unele contribuie la diferenţierea mugurilor de rod (M. Fregoni, 1986).

Teoria nutriţiei abundente afirmă că diferenţierea este rezultatul acţiunii unor factori externi, care, pe fondul inducerii prealabile de către substanţele hormonale, contribuie la o hrănire cât mai bogată a viţei de vie. G. Klebs (1913) condiţionează diferenţierea de cantitatea ridicată de hidrocarbonate. N. Fischer (1905) arată că factorul determinant ar fi proporţia mai ridicată de glucide faţă de proteide, desemnată prin raportul C/N>1. Teoria nutriţiei abundente a fost ulterior dezvoltată în sensul că s-a considerat drept factor determinant raportul dintre azotul proteic şi azotul total (Np/Nt), în contextul în care este satisfăcută relaţia C/N>1. În cazul în care valoarea raportului Np/Nt tinde către 1, are loc diferenţierea inflorescenţelor, iar atunci când valoarea acestui raport scade sub 0,5, procesele din plantă sunt orientate numai în direcţia creşterii.

Teoria determinismului complex (teoria actuală biologică) consideră că declanşarea şi desfăşurarea normală a acestui proces sunt rezultatul interacţiunii mai multor factori, grupaţi în factori interni şi factori externi.

Factorii interni cuprind pregătirea biologică şi activitatea fitohormonală.

Pregătirea biologică reprezintă factorul fundamental în dobândirea de către celulele meristematice din conul de creştere a unor însuşiri calitative noi, care se realizează în etape succesive, denumite stadii de dezvoltare, pe baza unor procese metabolice extrem de complexe. Până în prezent au fost puse în evidenţă două stadii: stadiul de iarovizare (vernalizare) şi stadiul de lumină.

În ceea ce priveşte balanţa hormonală, specific pentru acest interval este modificarea balanţei hormonale în favoarea diferenţierii mugurilor de rod.

Factorii externi acţionează ca factori modificatori (cu accent pe cei care contribuie la realizarea unei nutriţii corespunzătoare).

Etapele organogenezei inflorescenţelor

66

Procesul diferenţierii mugurilor (formarea primordiilor de inflorescenţă) şi al formării organelor florale cuprinde patru etape: inducţia florală, formarea primordiilor nediferenţiate, formarea primordiilor de inflorescenţă şi formarea florilor (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989).

Inducţia florală. În această etapă se creează condiţiile schimbării direcţiei de evoluţie a mugurilor vegetativi, aflaţi în stadiul incipient de formare, către muguri de rod.

Searle (1965), citat de Doina Toma (1975), afirmă că formarea florilor este determinată genetic, rezultând din activitatea unui complex de gene, care în forma vegetativă sunt represate de un factor biochimic, care la rândul său este inactivat sub acţiunea unui alt factor biochimic cu însuşiri hormonale, numit antezină sau florigen. Acesta se formează în frunze, în urma activităţii pigmentului fitocrom, sub influenţa luminii, de unde migrează în meristemul apical al mugurilor în formare, derepresează genele florale, determină inducţia florală şi declanşează procesul de diferenţiere a mugurilor.

Formarea florigenului este dependentă de durata zilei (fotoperiodism); ca urmare, inducţia florală are loc pentru fiecare soi atunci când lungimea zilei corespunde cu aceea pe care soiul a asimilat-o filogenetic sau prin hibridare.

Formarea primordiilor nediferenţiate în apexurile mugurilor latenţi, care vor da naştere fie primordiilor de inflorescenţă, atunci când sunt întrunite condiţiile necesare diferenţierii, fie primordiilor de cârcel, în cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, sau când intervin factori accidentali.

Formarea primordiilor de inflorescenţă. Primordia nediferenţiată se ramifică treptat, formând o structură conică, alcătuită din mai multe primordii de ramificaţii.

Formarea florilor. Ultimele primordii de ramificaţii ale inflorescenţei diferenţiază pentru a forma florile.

În condiţii normale de creştere, în climatul temperat, primele trei etape se desfăşoară de-a lungul anului în curs, iar stadiul final (formarea florilor) are loc cu puţin înainte şi în timpul dezmuguritului din primăvara anului următor (Magdalena Georgescu şi L. Dejeu, 1989).

Australienii C. Srinivasan şi G. Mullins (1981) au stabilit 11 stadii reper în procesul de formare a inflorescenţelor şi a florilor. Primele şapte stadii de dezvoltare se desfăşoară intramugural, pe parcursul acestora se formează primordiile de inflorescenţă, iar stadiile 8-11 se realizează extramugural (în primăvara următoare) şi cuprind formarea florilor (fig. 29, 30).

Stadiul 0 – apexul conţine numai promordii foliare, mugurele aflându-se în stadiul vegetativ;

Stadiul 1 – bifurcarea apexului pentru formarea primordiei nediferenţiate;

Stadiul 2 – primordia nediferenţiată s-a separat de apexul mugurelui dobândind o structură rotundă, uşor aplatizată;

Stadiul 3– formarea primordiei unei bractei la baza primordiei nediferenţiate, sub forma unui colier;

Stadiul 4 – divizarea primordiei nediferenţiate, cu formarea braţului intern şi a braţului extern;

Stadiul 5 – creşterea axei principale (a braţului intern) şi formarea primei primordii de ramificaţii);

67

Stadiul 6 – formarea mai multor primordii de ramificaţii, fiecare la adăpostul unei primordii de bractee;

Stadiul 7 – primordia de inflorescenţă este complet dezvoltată. Pentru definirea mai exactă a acestui stadiu M. Mustea (1998) l-a împărţit în trei substadii:

7a – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I ale rahisului;

7b – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I şi II ale rahisului;

7c – primordia de inflorescenţă are complet dezvoltate ramificaţiile de ordinul I, II şi III ale rahisului.

Fig. 29 – Stadiile 1-3 în formarea primordiilor de inflorescenţă

(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981):

A - apex; PF – primordie foliară; PN – primordie nediferenţiată; PB – primordie de bractee

Stadiul 8 – diferenţierea ultimelor primordii de ramificaţii în primordii florale;

Stadiul 9 – formarea caliciului într-o primordie florală;

Stadiul 10 – lobii corolei devin vizibili prin vârful caliciului;

Stadiul 11 – o floare complet formată înainte de înflorit.

68

Fig. 30 – Stadiile 4-7 în formarea primordiilor de inflorescenţă

(după C. Srinivasan şi G. Mullins, 1981): BI – braţul intern; BE – braţul exterior;

PB – primordie de bractee; PR – primordie de ramificaţie

ÎNFLORITUL ŞI LEGATUL FLORILOR

Această fenofază se suprapune peste o parte din fenofaza de creştere a lăstarului şi cuprinde mai multe subfaze: apariţia şi creşterea inflorescenţelor, care premerge înfloritul, înfloritul (deschiderea florilor), polenizarea – fecundarea - legarea florilor.

Inflorescenţele apar pe lăstar când acesta are 3-7 frunze. Ele se dezvoltă odată cu creşterea acestuia şi ajung la dimensiuni specifice soiului şi cu diferenţierea completă a organelor florale, inclusiv formarea gameţilor femeli şi masculi (macro şi microsporogeneza), înainte de înflorit.

Uneori poate avea loc, cu 2-3 săptămâni înainte de înflorit, filarea inflorescenţelor, respectiv transformarea acestora în cârcei, în urma scuturării în masă a butonilor florali (J. Branas, 1974), cauzată de scăderea presiunii osmotice la nivelul butonilor florali, ca urmare a creşterilor vegetative puternice ale lăstarilor, rahisului şi ramificaţiilor sale.

Înfloritul. Deschiderea florilor se face obişnuit, la majoritatea soiurilor, prin desprinderea corolei de receptacul, având petalele sudate pe margine şi căderea acesteia sub forma unui capişon sau scufii. Acest mod de deschidere a florilor la viţa de vie este urmarea destinderii filamentelor de stamine, care împing corola (J.M. Gerrath, 1990). Unii autori (M.J. Dorsey, 1912) atribuie căderea corolei unui proces de deshidratare a florilor (fig. 31).

69

La unele soiuri (cu floarea funcţional femelă, cu staminele slab dezvoltate, dar gineceul bine conformat: Braghină), deschiderea florilor se face prin desprinderea de la vârf a petalelor, în formă de stea.

Pentru necesităţi tehnologice, prognoza înfloritului se poate face după criterii morfologice sau termice.

Criteriile morfologice sunt orientative, cuprind momentul declanşării înfloritului la viţele portaltoi (cu 7-10 zile mai devreme faţă de soiurile vinifera) şi la hibrizii direct producători (cu 4-7 zile mai devreme), sau numărul frunzelor pe lăstar în momentul declanşării înfloritului, care este relativ constant pentru soiurile vinifera şi cuprins între 15-21. În momentul în care lăstarul prezintă N-3 frunze, soiul se află cu 4-6 zile înainte de declanşarea înfloritului (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

1 2 3 4

a b

Fig. 31 - Deschiderea florilor la viţa de vie (după Şt. Oprea, 2001): a – obişnuit prin desprinderea petalelor de pe receptacul (1 – floare înainte

de înflorit,

2-4 stadii diferite de deschidere a florii); b – în formă de stea

Începerea înfloritului poate fi stabilită mai exact după necesarul de temperatură (Σt0u) de la dezmugurit până la înflorit, din acest punct de vedere soiurile grupându-se în: soiuri cu înflorire timpurie (Σt0u = 3000C), cu înflorire mijlocie (Σt0u = 3500C) şi cu înflorire târzie (Σt0u = 3800C).

Gh. Calistru şi Doina Damian (1987) arată rolul important al temperaturilor maxime zilnice, care în perioada premergătoare înfloritului accelerează metabolismul şi scurtează această perioadă, media acestora trebuind să fie de 20-25 oC. De asemenea, autorii recomandă stabilirea necesarului termic, pentru debutul înfloritului, prin calcularea sumei temperaturilor maxime, care se corelează pozitiv cu durata intervalului de la dezmugurit la înflorit.

Delimitarea înfloritului se face morfologic şi calendaristic. Morfologic, înfloritul începe odată cu deschiderea primelor flori şi se termină cu căderea ultimelor corole de la acelaşi soi. Calendaristic, în anii normali, înfloritul are loc în a treia decadă a lunii mai în sudul ţării şi în prima jumătate a lunii iunie în nordul ţării, dar se poate prelungi, în anii de declanşare întârziată a fenofazei şi în arealele nordice, până în prima decadă a lunii iulie.

Perioada înfloritului poate dura, în funcţie de soi şi de condiţiile climatice, între 7 şi 16 zile. În nordul ţării, unde în timpul înfloritului se realizează în medie 17,50C, această fenofază durează 16 zile, iar în podgoriile din sudul ţării numai 12 zile. În unele centre

70

viticole, ca: Bechet, Pietroasele, Murfatlar etc., unde se înregistrează frecvent 25-280C, fenofaza înfloritului durează 7-8 zile.

În cadrul unui soi, în primele 2-3 zile de la declanşarea înfloritului, se deschid 20-30% din totalul florilor, în următoarele 3-4 zile, înfloresc 60-70% şi numai un procent mic se deschid la sfârşitul fenofazei.

În cadrul inflorescenţei, primele se deschid florile de la mijlocul acesteia, urmate de cele de la bază şi, în cele din urmă, cele de la vârful inflorescenţei. Aceeaşi ordine se păstrează şi în ceea ce priveşte inflorescenţele dispuse pe un lăstar: primele flori se deschid la inflorescenţele de la mijlocul lăstarului, apoi cele de la bază şi de la partea superioară a lăstarului.

În prima zi de la începutul înfloritului, deschiderea florilor începe între orele 8 şi 9, atingând un maxim între 10 şi 12; zilele următoare, înfloritul începe mai devreme, între orele 6 şi 7, cu un maxim între 8 şi 9. În cadrul unei zile se pot întâlni două, mai rar trei maxime. Primul maxim se realizează înainte de amiază, iar al doilea şi eventual al treilea, spre seară.

În desfăşurarea înfloritului se disting următoarele etape: începutul înfloritului, când 10-15% din flori s-au deschis; maximul înfloritului, când 75% din flori s-au deschis şi sfârşitul înfloritului, când toate florile s-au deschis şi a început formarea boabelor (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Polenizarea reprezintă transportul grăunciorilor de polen de la stamine pe stigmatul florii. De regulă, polenizarea are loc imediat după căderea corolei. Anterele rămân câteva minute orientate spre stigmat, eliberează polen, care cade pe propriul stigmat, după care se răsucesc cu 1800 spre exterior şi eliberează restul polenului. La unele soiuri (Frâncuşă, Tămâioasă românească), polenizarea are loc înainte de desprinderea corolei (cleistogamie), iar la soiurile cu polen steril (funcţional femele) polenizarea se realizează după căderea corolei, prin transferul polenului fertil de la soiurile polenizatoare cu ajutorul curenţilor de aer (polenizare anemofilă) şi mai rar cu ajutorul insectelor (polenizare entomofilă). Pe stigmatul florii ajung mai mulţi grăunciori de polen de la acelaşi soi sau de la soiuri diferite, cu capacităţi diferite de germinare. Numărul mare de grăunciori de polen prezenţi pe stigmat şi în special prezenţa polenului străin favorizează germinarea acestora şi creşte semnificativ procentul de flori legate, prin secreţia de auxine, care stimulează formarea şi creşterea tubului polenic şi chiar dezvoltarea bobului, până la o anumită dimensiune.

Există soiuri cu polen fertil (Muscat de Hamburg), care nu permit germinarea polenului pe propriul stigmat, datorită genelor de autoincompatibilitate, polenizarea făcându-se obligatoriu cu polen străin.

Receptivitatea stigmatului pentru polen este maximă în a doua zi după înflorit, după care scade treptat. Capacitatea de germinare a polenului se reduce, de asemenea, treptat: în a 7-a zi de la înflorit, polenul germinează în proporţie de 11-76%, iar după 14 zile în proporţie de numai 5-33%. Prin păstrarea polenului la temperatura de 1-40C şi umiditatea relativă de 20-30%, capacitatea de germinare a acestuia poate fi menţinută timp îndelungat. Acest procedeu se foloseşte în lucrările de hibridare şi face posibilă încrucişarea unor soiuri cu perioade diferite de înflorire.

Fecundarea. După depunerea grăunciorilor de polen pe stigmat, acesta începe să secrete un lichid zaharos nutritiv, care apare pe suprafaţa papilelor sub formă de mici picături, urmat de germinarea grăunciorilor de polen, care se umflă, cresc în volum, intina, împreună cu o parte din citoplasmă începe să iasă prin unul din porii germinativi şi

71

formează o veziculă sferică, care se continuă cu tubul polenic, în care pătrunde nucleul vegetativ, urmat imediat de nucleul generativ, care s-a divizat la nivelul veziculei, formând două spermatii.

Tubul polenic pătrunde prin canalul stilar în cavitatea ovariană şi apoi prin micropil, până la sacul embrionar (timpul necesar este de cca. 15 minute), vârful tubului polenic se dizolvă, iar cele două spermatii fecundează aproape simultan oosfera şi nucleul secundar al sacului embrionar, realizându-se deci o dublă fecundare, cu formarea embrionului şi a endospermului (seminţei). Tubul polenic atinge o lungime cuprinsă între 2,5-5,0 mm şi un diametru de 10-60 μ. Uneori fecundarea este incompletă, cu fecundarea numai a oosferei sau numai a nucleului secundar al sacului embrionar.

Din cele patru ovule prezente în ovar realizează procesul de dublă fecundare de regulă două, existând soiuri (apirene) la care nici unul nu este fecundat, cu formarea la nivelul bobului a două seminţe, rar mai multe, uneori mai puţine, în funcţie de soi.

După fecundare, secreţia lichidului zaharos încetează şi stigmatul se veştejeşte. Dacă fecundarea nu a avut loc, stigmatul rămâne receptiv 7-14 zile, în funcţie de soi, temperatură, umiditatea aerului etc. (V. Zanoschi şi C. Toma, 1985).

Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a înfloritului sunt influenţate de o serie de factori de natură ecologică, biologică şi tehnologică.

Factorii ecologici. Temperatura este factorul hotărâtor. Nivelul minim al temperaturii la care se declanşează înfloritul este de 150C, la care florile încep să se

Fig. 32 - Dinamica înfloritului la soiul Aligoté, în condiţiile diferitelor

temperaturi medii (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

A – la 20 0C; B – la 25 0C; C – la 17,5 0C

B’ – dinamica căderii florilor, corespunzătoare lui B

deschidă, însă germinarea polenului are loc la temperaturi de peste 17 0C (Gh. Constantinescu şi colab., 1970). Optimul de temperatură pentru deschiderea şi fecundarea florilor se apreciază a fi 25-300C. Temperaturile ridicate (fără a depăşi 300C) din perioada înfloritului scurtează fenofaza şi reduc considerabil decalajul dintre soiuri, în schimb temperaturile scăzute prelungesc fenofaza şi măresc diferenţele dintre soiuri (fig. 6.10). Pentru parcurgerea fenofazei înfloritului, suma gradelor de temperatură utilă este de

72

circa 1000C pentru soiurile cu înflorire timpurie şi până la 130-1500C pentru soiurile cu înflorire târzie şi foarte târzie.

Umiditatea solului trebuie să fie cuprinsă între 60 şi 70% din I.U.A. Excesul de umiditate întârzie declanşarea înfloritului şi prelungeşte desfăşurarea fenofazei, iar deficitul acesteia grăbeşte înfloritul. Umiditatea atmosferică este favorabilă dacă este cuprinsă între 60 şi 80% şi nefavorabilă când creşte peste 85% sau scade sub 55%.

Curenţii slabi de aer, cu umiditate suficientă favorizează legarea florilor prin transportul polenului pe stigmat. Vânturile puternice, însoţite de ploi de lungă durată şi temperaturi scăzute, sunt deosebit de nefavorabile înfloritului, deoarece spală stigmatul de substanţe nutritive şi provoacă plasmoliza grăunciorilor de polen. Vânturile uscate şi calde provoacă deshidratarea stigmatului şi concentrarea lichidului secretat de acesta, cu influenţe nefavorabile pentru germinarea polenului.

Lumina în cantitate şi de calitate corespunzătoare stimulează fotosinteza, sinteza unor cantităţi suficiente de substanţe plastice şi implicit legarea florilor.

Factorii biologici. Declanşarea şi desfăşurarea înfloritului depinde de specia, soiul şi portaltoiului folosit. Primele înfloresc soiurile de portaltoi, urmate de hibrizii direct producători, soiurile vinifera şi, în cele din urmă, soiurile cu rezistenţe biologice complexe. Între soiurile aparţinând speciei V. vinifera există diferenţe care pot ajunge până la 14 zile.

Deosebită importanţă prezintă tipul funcţional al florii. Majoritatea soiurilor cultivate prezintă flori hermafrodite normale, autofertile, dar există soiuri cu flori funcţional femele (Coarnă, Bicane), cu autoincompatibilitate (Muscat de Hamburg), sau cu polen parţial fertil (Furmint), care au nevoie de polenizare cu polen străin, respectiv cultivarea în sortimente biologice (în raport de 2 : 1) cu soiuri cu polen fertil, abundent, înflorire simultană şi cu caractere tehnologice asemănătoare soiului de bază.

Factorii tehnologici influenţează, prin sistemul de cultură, diferite verigi tehnologice: fertilizare, irigare, tratamente fitosanitare etc.

Conducerea joasă, clasică a viţei de vie, grăbeşte declanşarea înfloritului (prin plasarea elementelor butucului în apropierea solului, unde temperatura este mai ridicată) faţă de conducerea semiînaltă şi înaltă. Fertilizarea şi irigarea corect aplicate au efecte favorabile asupra înfloritului. Deosebită importanţă prezintă controlul bolilor şi dăunătorilor, care în această fenofază pot produce pagube însemnate. Tratamentele se aplică înainte şi după desfăşurarea înfloritului (tratamente de siguranţă) şi numai excepţional în timpul înfloritului, când pericolul infecţiilor este iminent, cu folosirea unor produse care nu afectează legarea florilor.

Nutriţia corespunzătoare, asigurarea în cantitate suficientă a macroelementelor (N, P, K, Ca), ca şi a unor microelemente, cum ar fi B şi Zn stimulează germinarea polenului şi legarea florilor.

Căderea florilor este un fenomen de autoreglare biologică, datorită numărului mare de flori prezente într-o inflorescenţă. Ea se realizează înainte de înflorit (căderi minime ale bobocilor florali), în timpul înfloritului (căderea florilor) şi mai ales imediat după înflorit (scuturarea florilor nefecundate).

Căderea florilor este considerată normală (între 30-70%) atunci când nu afectează producţia de struguri şi anormală când influenţează negativ producţia şi calitatea acesteia. Procentul de cădere a florilor este foarte mare la soiurile autosterile (până la 90%), urmat de soiurile apirene (până la 80%) şi soiurile autofertile, la care pierderile de flori sunt, în medie, de 70,4% – Chasselas doré; 60,8% - Traminer; 72,3% – Pinot gris etc.

73

Dinamica căderii florilor respectă legea perioadei maxime; durata şi intensitatea căderii florilor sunt în concordanţă cu durata şi intensitatea înfloritului (fig. 32).

Căderea florilor se datorează apariţiei la baza pedicelului a unui strat de celule parenchimatice, rarefiate, slab legate între ele. Cele mai mici adieri de vânt sau schimbări de turgescenţă duc la căderea florilor.

Factorii care generează căderea florilor sunt diverşi: genetici, ecologici, tehnologici.

Factorii genetici. Căderea florilor este mai redusă la soiurile autofertile, comparativ cu cele autosterile (flori funcţional femele); soiurile viguroase, asociate, eventual, cu portaltoi care imprimă vigoarea mare de creştere, măresc procentul de flori căzute, datorită repartizării cu precădere a substanţelor fotosintetice pentru creşterea lăstarilor în detrimentul nutriţiei florilor.

Factorii ecologici. Condiţiile climatice nefavorabile (ploi de lungă durată, temperaturi scăzute, vânturi puternice etc.) favorizează căderea florilor.

Factorii tehnologici. Excesul de îngrăşăminte cu azot, ca şi carenţa de fosfor, bor şi zinc, determină căderi masive ale florilor. Aplicarea necorespunzătoare a tratamentelor fitosanitare, urmată de atacul bolilor şi dăunătorilor, pot produce pagube importante în această fenofază. Încărcătura de rod neechilibrată (suboptimală sau supraoptimală) sporeşte procentul de flori căzute.

Pentru a limita căderea fiziologică a florilor, în practica viticolă se pot aplica următoarele măsuri tehnologice: ciupitul lăstarilor fertili la soiurile viguroase, înainte de înflorit, tratamente cu substanţe retardante de creştere (Cycocel), tratamentul în timpul înfloritului cu gibereline, acizi aminici şi alţi compuşi organici, care stimulează dezvoltarea ovarului, tratamente foliare cu microelemente (B, Zn) (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

CREŞTEREA BOABELOR

Fenofaza se desfăşoară în paralel cu creşterea lăstarului, începe cu căderea ultimelor corole şi se încheie odată cu începutul maturării (pârga). Pentru condiţiile climatice ale ţării noastre, fenofaza debutează în prima (a doua) parte a lunii iunie şi se încheie, în funcţie de soi, în a doua jumătate a lunii iulie, până aproape de jumătatea lunii august şi durează 30-45 zile pentru soiurile timpurii (Perlă de Csaba), 46-55 zile pentru soiurile cu maturare mijlocie (Chasselas doré) şi 56-70 zile în cazul soiurilor cu maturare târzie şi foarte târzie (Afuz Ali, Italia).

Staminele şi stigmatul florii se usucă şi cad. La unele soiuri, stigmatul persistă (Aligoté, Fetească albă), constituind caracter de soi.

Creşterea boabelor se realizează după formarea embrionului, urmată de dezvoltarea ovarului, până la dimensiuni normale.

În funcţie de modul în care se realizează fecundarea, boabele urmează o evoluţie diferită:

a. Nu are loc fecundarea. Dezvoltarea boabelor se face partenocarpic, având la bază hormonii de creştere existenţi la nivelul ovarului la înflorire (partenocarpie autonomă). Boabele rămân mici, cât un bob de mei, de aceea fenomenul este denumit „meiere“, şi după ce ating 2-4 mm în diametru nu mai cresc, capătă o culoare galbenă-verzuie, la baza lor se formează un strat izolator, realizându-se scuturarea boabelor, care în anumite limite este normală şi constituie, după căderea florilor, a doua etapă de reglare a numărului de

74

boabe din ciorchine, respectiv a producţiei de struguri. Scuturarea boabelor poate fi anormală, cu afectarea producţiei de struguri, cauzele fiind asemănătoare celor care generează căderea florilor (biologice, climatice, patologice etc.). Acest fenomen este specific soiurilor cu defecţiuni florale (funcţional femele, polen parţial steril) şi poate fi întâlnit şi la soiurile autofertile, în anii cu condiţii nefavorabile la înflorit.

Uneori, boabele se dezvoltă mai mult, până la mărimea unui bob de mazăre (mărgea), fenomen denumit „mărgeluire“. Ovarele se dezvoltă prin partenocarpie stimulată, la creşterea boabelor contribuie pe lângă hormonii de creştere proprii ovarului şi substanţe stimulatoare de creştere generate de tuburile polenice, care au pătruns în ovar. Acest fenomen este întâlnit, de asemenea, la soiurile cu defecţiuni florale, în anii cu condiţii nefavorabile la înflorit şi este normal, specific, soiului apiren Corinth. Boabele formate sunt sub dimensiunea normală a soiului, dar acestea se maturează mai devreme, acumulează cantităţi mai mari de zaharuri şi influenţează favorabil calitatea producţiei soiurilor pentru struguri de vin, dar cu reducerea, uneori semnificativă, a recoltei obţinute.

b. Fecundarea se realizează, dar aceasta este incompletă, cu fecundarea de regulă, numai a oosferei (uneori numai a nucleului secundar al sacului embrionar), embrionul se dezvoltă până la o anumită dimensiune, după care îşi încetează creşterea, seminţele nu se lemnifică, rămân verzi; fenomenul este denumit stenospermocarpie şi este specific soiurilor apirene tip Kiş Miş. Stimularea dezvoltării bobului se poate face prin tratamente cu gibereline (50-100 ppm), imediat după înflorit. Absenţa seminţelor din boabe face ca acestea să fie utilizate pentru industrializare (preparare de stafide, compoturi etc.), iar în ultima vreme sunt tot mai apreciate pentru consumul în stare proaspătă.

c. Fecundarea se realizează cu formarea a 1 până la 4 seminţe şi dezvoltarea normală a bobului. Astfel de evoluţie prezintă boabele de la cea mai mare parte a soiurilor.

Creşterea boabelor nu are un caracter uniform, ci ciclic, se desfăşoară pe parcursul a patru etape, din care trei se realizează până la pârgă, iar cea de-a patra are loc pe timpul maturării strugurilor (fig.33).

Etapa I durează aproximativ 10 zile, în care ovarul creşte puţin datorită conţinutului relativ redus de hormoni endogeni.

Etapa a II-a se întinde pe aproximativ 50 de zile, perioadă în care, în urma sporirii cantităţii de stimulatori de creştere, are loc o creştere intensă a boabelor.

Etapa a III-a înregistrează o nouă stagnare, de 10 zile, în care conţinutul de substanţe stimulatoare de creştere scade brusc, deoarece nu mai pot penetra spre exteriorul seminţelor, datorită tegumentelor seminale care s-au format complet şi sunt impermeabile.

Etapa a IV-a durează circa 30 de zile, se realizează pe parcursul maturării boabelor, care nu mai cresc în volum, ci numai în greutate, prin acumularea unor substanţe cu greutate moleculară mare.

75

La început, are loc diviziunea (multiplicarea) celulelor, care durează 3-4 săptămâni la soiurile apirene, cu formarea a 300000 – 500000 celule (J.M. Harris şi colab., 1968) şi 5-6 săptămâni la soiurile pirene, cu formarea a 500000-1000000 celule (F. Champagnol, 1984), urmată de elongaţia celulelor deja formate, care începe la 10-15 zile de la fecundare şi durează, în medie, 45 de zile. Seminţele, datorită hormonilor de creştere formaţi, polarizează substanţele trofice din plantă, astfel încât creşterea lăstarilor este încetinită, iar boabele devin principalii consumatori de substanţe produse în procesul de fotosinteză. Boabele prezintă clorofilă, sunt verzi, realizează fotosinteză şi produc până la 1/5 din necesarul de substanţe plastice, diferenţa faţă de necesar este primită de la frunzele excedentare. În cazul în care una sau mai multe seminţe lipsesc sau sunt anormale, creşterea bobului este neuniformă, mai slabă în partea lipsită de seminţe, care beneficiază de cantităţi mai reduse de substanţe hormonale.

Datorită creşterii bobului, stomatele încep să se închidă când bobul are 2-3 mm, proces care se încheie când acesta atinge 4-6 mm diametru, dar rămân deschise cele de pe burelet, constituind singura cale de pătrundere a bolilor criptogamice în bob.

În această fenofază, boabele au fermitate mare, conţinutul de zaharuri este redus (cca. 15-20 g/l la pârgă), deoarece sunt consumate pentru multiplicarea şi elongaţia celulelor, dar se acumulează cantităţi mari de acizi organici (18-20 până la 30 chiar 40 g/l), prin oxidarea incompletă a zaharurilor în urma respiraţiei intense a boabelor.

Spre sfârşitul fenofazei, intensitatea respiraţiei se reduce, boabele îşi modifică compoziţia chimică, creşte concentraţia în zaharuri, scade cea în acizi, începe biodegradarea substanţelor pectice şi a pigmenţilor clorofilieni, formarea compuşilor fenolici şi aromatici şi, în consecinţă, are loc scăderea fermităţii bobului, modificarea culorii, gustului şi aromei către cele specifice soiului, care marchează pârga (începutul maturării boabelor).

Paralel cu creşterea boabelor are loc şi creşterea ciorchinelui. Acesta, până la înflorit, atinge 50-60% din dimensiunile normale, 75% spre sfârşitul înfloritului şi ajunge la dimensiunile maxime odată cu încheierea creşterii boabelor.

Procesul de creştere a boabelor este controlat hormonal, în principal, de auxine, gibereline şi citochinine. Auxinele sunt prezente în cantitate mare în boabele aflate în plin proces de creştere şi scad cantitativ la pârgă, concomitent cu creşterea conţinutului în acid abscisic (A. Inaba şi colab., 1976). Aplicarea de tratamente cu acid 4-cloro-fenoxiacetic, după legarea boabelor, stimulează creşterea bobului şi întârzie maturarea acestuia. Conţinutul în citochinine din boabe este scăzut în etapa I-a de creştere, realizează un maxim în etapa a II-a, după care scade din nou pe parcursul etapei a III-a. Citochininele stimulează legarea boabelor, iar tratamentele aplicate în faza de înflorire au determinat

Fig. 33 - Etapele I-IV ale creşterii bobului de strugure şi ale componentelor seminţei,

la soiul Concord

(după J.P. Mitsch)

76

creşterea boabelor în dimensiune. Giberelinele ating un maxim în perioada de legare a boabelor, după care scad cantitativ până la 45 zile de la înflorit, ele fiind responsabile de formarea partenocarpică a boabelor, în cazul soiurilor apirene. Pe măsură ce boabele se apropie de maturitate, se modifică balanţa hormonală în defavoarea hormonilor stimulatori, astfel încât ritmul de creştere a boabelor se reduce şi, în final, încetează complet.

Locul de biosinteză a hormonilor nu este bine precizat. Se consideră că, în faza iniţială de formare a boabelor, auxinele provin de la mugurii apicali, iar giberelinele şi citochininele de la rădăcini. În etapa următoare, hormonii stimulatori de creştere sunt sintetizaţi în boabe, dar pot proveni şi de la organele vegetative (I. Burzo şi colab., 1999).

Declanşarea, durata şi ritmul de desfăşurare a fenofazei creşterii boabelor sunt influenţate de factorii ecologici, biologici şi tehnologici.

Factorii ecologici. Temperatura optimă depinde de etapa în care se află boabele. În perioada de diviziune a celulelor, temperaturile ridicate au un efect inhibitor, valorile optime situîndu-se între 20 şi 250C. În perioada de creştere intensă a boabelor (elongaţie a celulelor) temperatura optimă este de 25-260C.

Lumina trebuie să aibă o intensitate de cel puţin 30000 lucşi, iar umiditatea solului să fie cuprinsă între 60 şi 80% din I.U.A. Stresul hidric, corelat cu temperaturi ridicate, accentuează căderea boabelor, scurtează durata fenofazei, boabele şi strugurii rămân mici, iar în unele cazuri se poate ajunge la afectarea pieliţei (opărirea boabelor) şi deshidratarea (stafidirea) boabelor, cu efecte deosebit de nefavorabile asupra cantităţii şi calităţii producţiei de struguri.

În această perioadă, viţa de vie înregistrează un consum ridicat de elemente nutritive, care trebuie asigurate prin fertilizări radiculare şi completate, în special, pe solurile sărace, prin fertilizări foliare.

Factorii biologici includ particularităţile soiurilor cultivate, care determină desfăşurarea acestei fenofaze şi gruparea soiurilor în şapte epoci de maturare.

Factorii tehnologici au o importanţă deosebită şi implică măsuri precum: fertilizarea, irigarea, lucrările solului, lucrările în verde, protecţia fitosanitară etc. La soiurile cu defecţiuni florale s-au obţinut creşteri semnificative ale boabelor prin aplicarea a două tratamente cu acid giberelic (100 ppm), primul la sfârşitul înfloritului, iar al doilea două săptămâni mai târziu (A. Scienza, 1980).

MATURAREA STRUGURILOR

Aceasta este ultima fenofază reproductivă a viţei de vie, pe parcursul căreia strugurii realizează însuşirile caracteristice de mărime, culoare, gust, aromă etc. Ea începe odată cu intrarea în pârgă şi se termină la maturitatea deplină a boabelor. Pentru condiţiile ţării noastre, pe ansamblul soiurilor cultivate, maturarea strugurilor debutează în decada I-a a lunii iulie şi se termină spre sfârşitul lunii octombrie, cu o durată de 25-30 zile la soiurile timpurii (Perla de Csaba), 40-45 zile la cele mijlocii (Chasselas doré), până la 55-60 zile la soiurile târzii şi foarte târzii (Afuz Ali).

Pe parcursul acestei fenofaze au loc importante modificări anatomice şi biochimice la nivelul boabelor: continuă creşterea în greutate (etapa a IV-a de creştere a boabelor), acest lucru realizându-se exclusiv pe seama acumulării unor substanţe cu greutate moleculară mare, reducerea intensităţii procesului de respiraţie, diminuarea sistemelor enzimatice, scăderea sintezei hormonilor de creştere şi creşterea conţinutului inhibitorilor la nivelul

77

bobului, acumularea zaharurilor, compuşilor fenolici, reducerea acidităţii, modificarea substanţelor proteice etc.

Începutul maturării strugurilor, cunoscut sub denumirea de pârga strugurilor, reprezintă un salt brusc în evoluţia boabelor, marcat prin scăderea fermităţii boabelor în urma hidrolizei substanţelor pectice insolubile, modificarea culorii verzi a boabelor; în urma degradării cloroplastelor, boabele devin translucide la soiurile „albe“ sau încep să se pigmenteze în roşu cu diferite nuanţe, la soiurile cu epicarpul colorat, iar seminţele ajung la maturitate.

Principalele procese biochimice care au loc în timpul maturării strugurilor sunt: acumularea zaharurilor, reducerea acidităţii, hidroliza materiilor pectice, acumularea antocianilor şi a compuşilor aromatici.

Acumularea zaharurilor. Glucidele reprezintă materia primă pentru toate procesele fiziologice de biosinteză şi biodegradare, prin care sunt elaboraţi compuşii care dau însuşirile specifice strugurilor. Glucidele predominante în struguri (cca. 90%) sunt hexozele: glucoza şi fructoza. Pe lângă acestea, în proporţie mai redusă se găsesc: zaharoza (sub 0,1%), pentoze (arabinoza, xiloza, ramnoza), poliglucide (gume, hemiceluloze, celuloze, substanţe pectice etc.) (N. Pomohaci şi colab., 2000). Conţinutul în zaharoză al strugurilor este mai redus la soiurile vinifera, comparativ cu speciile americane (Vitis labrusca, Vitis rotundifolia), la care ajunge până la 0,2-0,5%.

În această perioadă, boabele devin principalul receptor al acestor substanţe, în detrimentul organelor vegetative, care îşi reduc creşterea, până la sistarea acesteia. La început, zaharurile provin din mobilizarea substanţelor de rezervă (amidonul) din elementele lemnoase, după care acestea au ca origine frunzele adulte excedentare. Glucidele circulă în plantă sub formă de zaharoză, care este hidrolizată la intrarea în bace în glucoză şi fructoză, în prezenţa enzimei invertaza, care îşi intensifică activitatea în această perioadă (I. Burzo şi colab., 1999). În boabele verzi, raportul dintre glucoză şi fructoză este de 5/1, deoarece fructoza este folosită cu precădere în procesul de respiraţie a boabelor, la pârgă raportul ajunge în jur de 2/1, este egal 1/1 la maturitatea deplină, iar în faza de supramaturare a boabelor prevalează fructoza. Paralel cu acumularea zaharurilor, viţele absorb o anumită cantitate de apă, pentru echilibrarea presiunii osmotice din plantă. Acest lucru face ca acumularea zaharurilor să fie lentă în cazul unor secete pedologice excesive sau în perioadele cu precipitaţii abundente (când zaharurile sunt diluate).

Acumulările de zaharuri sunt lente la început, după care se intensifică (fig. 34) pe măsura evoluţiei procesului de maturare, iar la un moment dat afluxul de zaharuri în struguri se opreşte brusc şi corespunde maturităţii depline a boabelor. După această dată creşterea, conţinutului în zaharuri din boabe poate avea loc numai prin concentrarea celor deja existente, prin pierderea apei, boabele întrerupându-şi legătura cu planta.

În funcţie de soi şi de condiţiile climatice ale ţării noastre, la maturitatea deplină, conţinutul în zaharuri al strugurilor înregistrează valori cuprinse între 130-250 g/l, rar mai mult. Prin supramaturare, conţinutul în zaharuri poate creşte semnificativ.

Cantitatea de zaharuri acumulată în boabe este influenţată de condiţiile pedoclimatice, soi/portaltoi şi de tehnologia aplicată. Factorii favorizanţi acumulărilor de zaharuri sunt: resurse heliotermice ridicate în condiţii de umiditate suficientă, soiuri de calitate, altoite pe portaltoi care imprimă vigoare mijlocie, suprafaţa foliară mare, bine iluminată, sarcina de rod echilibrată etc. Soiurile pentru struguri de vin au capacitate mai mare de acumulare a zaharurilor (180-250 g/l), deoarece boabele au mezocarpul format din celule mari, cu pereţii subţiri şi vacuolă mare, cu degradarea şi dezorganizarea pereţilor celulari la maturitatea deplină, mustul invadând mezocarpul, faţă de soiurile pentru struguri de masă (130-180 g), la care celulele mezocarpului sunt mai mici, cu pereţii mai groşi (boabe crocante).

78

Reducerea acidităţii. În paralel cu acumularea zaharurilor, în fenofaza de maturare a strugurilor, aciditatea în boabe scade progresiv, de la circa 20-25 g/l H2SO4, la începutul fenofazei, până la 4-6 g/l H2SO4 la maturitatea deplină, diferenţiat în funcţie de soi şi de condiţiile climatice (fig. 6.12). Reducerea acidităţii se realizează prin neutralizare de către cationii absorbiţi din sol (K+, Ca2+, Mg2+), combustia acizilor organici în procesul de respiraţie, utilizarea în procese de biosinteză şi diluţia realizată în urma afluxului de apă în boabe.

Aciditatea boabelor este dată, în principal, de trei acizi (cca. 90% din aciditatea titrabilă): acidul malic, acidul tartric şi acidul citric. Pe lângă aceştia, în boabe au mai fost identificaţi următorii acizi: succinic, ascorbic, oxalic, fumaric, acetic, glicolic, lactic, aconitic, quinic, shikimic şi mandelic (A.J. Winkler, 1974).

Acidul malic se sintetizează în cloroplaste şi citoplasma celulelor din frunze şi fructe, prin oxidarea

zaharurilor. Acesta se acumulează în perioada creşterii boabelor, atinge un maxim la pârgă, după care scade cantitativ pe parcursul maturării strugurilor, fiind consumat cu preponderenţă în procesul de respiraţie a boabelor. Acidul malic, datorită însuşirilor sale gustative (gust de fruct crud), este un element defavorabil calităţii strugurilor, de aceea este de dorit ca proporţia sa în ansamblul acizilor să fie redusă.

Acidul tartric este specific viţei de vie, este sintetizat în toate organele viţei de vie, dar cu intensitate mai mare în frunze. El este mai stabil, utilizat în mod excepţional ca substrat în respiraţie, numai atunci când temperatura din timpul maturării depăşeşte 350C.

Datorită consumării intense în respiraţie a acidului malic, raportul acid malic/acid tartric scade pe parcursul maturării strugurilor, iar la maturitatea deplină acidul tartric devine preponderent (cca. 70-80% din aciditatea titrabilă).

Acidul citric se găseşte în cantităţi mici în boabe, cu o pondere între 0,01-0,05% (L. Hidalgo, 1993) şi 4,0% (K. Stoev, 1979) din aciditatea titrabilă. Acesta este cel mai stabil acid şi înregistrează chiar o uşoară creştere pe timpul maturării strugurilor.

Evoluţia acizilor în boabe este influenţată de condiţiile de mediu, soi-portaltoi şi de tehnologia aplicată.

Temperaturile scăzute stimulează sinteza acizilor organici şi acumularea acestora în boabe, astfel încât în regiunile nordice şi în toamnele reci boabele păstrează la maturitatea deplină cantităţi mari de acizi organici şi, în special, acid malic şi dimpotrivă, temperaturile ridicate (înregistrate în special pe nisipuri) favorizează combustia acidului malic şi chiar a celui tartric, cu realizarea unei acidităţi deficitare a boabelor.

Fig. 34 – Evoluţia maturării strugurilor la soiul Tămâioasă românească în podgoria Drăgăşani

(după Şt. Teodorescu)

A – aciditatea totală; Z – conţinutul în zaharuri;

G – greutatea boabelor; MD – maturitatea deplină

79

Fertilizarea cu azot a determinat creşterea conţinutului în acid malic al boabelor la soiul Chardonnay (D. Porro şi colab., 1992). Fertilizarea abundentă cu potasiu a condus la scăderea conţinutului mustului, din strugurii soiului Chasselas doré, în acid tartric.

Portaltoiul Golia a indus o aciditate moderată, corelată cu un conţinut ridicat de potasiu al frunzelor. Portaltoiul SO4 a stimulat sinteza şi acumularea acidului tartric şi un conţinut scăzut de potasiu în frunze, iar portaltoiul Kober 5 BB a avut un efect intermediar (F. Marini şi colab., 1992).

Aportul hidric abundent determină creşterea acidităţii şi în special a acidului malic. Suprafaţa foliară mare conduce la acumularea unei cantităţi mari de potasiu în boabe şi la un conţinut scăzut în acid malic.

Hidroliza substanţelor pectice. Fermitatea boabelor este dată de substanţele pectice (în special pectaţii de calciu şi magneziu), care impregnează membranele celulare. Strugurii conţin cantităţi reduse de pectine (0,06-1,08 g/l), cantităţi mai mari prezintă hibrizii direct producători, comparativ cu soiurile vinifera.

Începând de la pârgă, pectaţii de calciu şi magneziu sunt hidrolizaţi enzimatic (pectin-metilesteraze), cu formarea acidului pectic solubil şi a ionilor de Ca2+ şi Mg2+. Boabele îşi pierd treptat fermitatea, se înmoaie, devin translucide, membranele celulare se subţiază. La soiurile pentru struguri de vin, hidroliza substanţelor pectice are loc complet, celulele mezocarpului îşi pierd individualitatea şi pulpa devine zemoasă. La soiurile pentru struguri de masă, hidroliza este parţială, pulpa boabelor rămânând crocantă.

Acumularea substanţelor colorante are loc, cu precădere, în hipocarp (pieliţă) şi mai rar (soiurile tinctoriale, hibrizii direct producători) acestea se acumulează şi în mezocarp (pulpă).

La începutul maturării (pârgă) are loc biodegradarea pigmenţilor clorofilieni, iar boabele îşi schimbă treptat culoarea, din verde în cea specifică soiului. La soiurile cu struguri „albi“, culoarea este dată de flavone (pigmenţi galbeni), la care se adaugă clorofilele şi carotenoidele, din combinaţia cărora rezultă nuanţele de verde-gălbui, galben-verzui, până la galben –auriu. La soiurile cu struguri „negri“, culoarea boabelor este dată de antociani. Sinteza antocianilor porneşte de la glucide, dar unele cercetări (Darné, 1991, citat de N. Pomohaci şi colab, 2000) arată că aceştia se formează din taninurile acumulate în epicarp şi seminţe, înainte de pârgă. Din punct de vedere chimic, antocianii sunt monoglicozizi şi în măsură mai mică diglucozizi.

Malvidin – 3 – glucozidul este principalul antocian din strugurii speciei Vitis vinifera (cca. 36% din cantitatea totală de pigmenţi), la care se adaugă glicozizii cianidinei, delfinidinei, petunidinei şi peonidinei, în diferite proporţii în funcţie de soi. De exemplu, Pinot noir conţine: 57,0% malvidin – 3 glucozid; 23,6% peonidin – 3 – glucozid; 8,6% petunidin – 3 glucozid; 8,4% delfinidin – 3 – glucozid şi 3,0% cianidin – 3 – glucozid (I. Burzo şi colab., 1999). Hibrizii direct producători conţin pe lângă monoglucozizi şi diglucozizi (malvină), care se găsesc şi în boabele soiurilor vinifera, dar în cantităţi mai reduse. Soiurile europene pot conţine până la 15 % diglucozide, faţă de 90 % cât conţin soiurile americane şi hibrizii direct producători. Pe această diferenţă se bazează identificarea hibrizilor direct producători din cupajele de vinuri roşii, chiar şi la un adaos de numai 1 % vin hibrid (C. Ţârdea şi Angela Ţârdea, 1963).

Acumularea antocianilor se corelează cu cea a zaharurilor, începe la pârgă şi se continuă pe toată perioada de maturare. Conţinutul maxim în antociani al strugurilor se realizează însă imediat după atingerea maturităţii depline, de aceea, recoltarea strugurilor la soiurile roşii se face la sfârşitul campaniei de recoltare.

Pigmenţii antocianici se acumulează în vacuolele din celulele hipodermice din primele 3 , până la 6 straturi şi, datorită dimensiunilor lor, nu migrează. La maturitatea deplină, conţinutul în antociani al boabelor diferă în funcţie de soi şi de condiţiile climatice

80

şi este considerat ridicat, când conţinutul în antociani al boabelor este cuprins între 1000 şi 2000 mg/kg struguri, mediu (suficient), între 500 şi 1000 mg/kg şi sărac, sub 500 mg/kg (tab. 3) (T. Giosanu şi colab., 1978).

Tabelul 3Gruparea soiurilor şi centrelor viticole în funcţie de conţinutul

în substanţe colorante (mg/kg struguri)(după T. Giosanu şi colab., 1978)

Specificare Soiul Centrul viticolmg/kg

struguri

Bogate în antociani(între 1000 şi 2000 mg/kg struguri)

Cabernet Sauvignon

Merlot

MinişValea CălugăreascăMurfatlarMiniş

1325126012351060

Conţinut mediu în antociani (între 500 şi 1000 mg/kg struguri)

Cabernet Sauvignon

Merlot

Pinot noir

DrăgăşaniOdobeştiIaşiValea CălugăreascăOdobeştiDrăgăşaniMurfatlarIaşiMinişMurfatlarValea CălugăreascăOdobeşti

870820750960780720685510860750730655

Sărace în antociani (sub 500 mg/kg struguri)

Pinot noirBăbească neagră

DrăgăşaniMinişValea CălugăreascăMurfatlarOdobeştiIaşi

290495275190190180

Pigmentaţia boabelor este stimulată de intensitatea luminoasă mare, corelată cu o temperatură în jur de 200C. Fertilizarea cu azot şi irigarea, sau precipitaţiile abundente reduc intensitatea coloraţiei boabelor. Solurile grele favorizează acumularea antocianilor, comparativ cu solurile uşoare.

Compuşii aromatici sunt cei care dau personalitate strugurilor şi apoi vinului, sunt produşi intermediari ai metabolismului, care formează aroma caracteristică şi sunt reprezentaţi de circa 700 compuşi (Gunata, 1985, citat de I. Burzo şi colab., 1999), din care fac parte: hidrocarburile alifatice şi aromatice, alcoolii, fenolii, aldehidele, cetonele, esterii, terpenele, substanţe azotate. Cei mai importanţi, care îşi pun amprenta asupra calităţii aromei din struguri şi apoi din vin, sunt compuşii terpenici. Fiecărui soi îi corespunde o anumită grupă de compuşi aromatici. Astfel, soiurile cu strugurii aromaţi (Muscat Ottonel. Tămâioasă românească) acumulează cantităţi mari de arome, atât în epicarp, cât şi în mezocarp. R. Baumer (1994) precizează că aroma strugurilor din soiul

81

Muscat se datorează prezenţei a circa 70 terpene, peste 4000 substanţe terpenoide şi 1000 sesquiterpene, care provin din biodegradarea glicozizilor. Principalele monoterpene sunt geraniolul şi linalolul, care se găsesc în stare liberă, activă, accesibilă organoleptic, sau legate de zaharuri (glicozidice), neodorante, dar care pot fi hidrolizate în must şi vin, eliberându-se componenta aromatică şi îmbunătăţindu-se calitatea aromatică a vinului.

La soiurile semiaromate (Sauvignon), la maturitatea deplină, dominante sunt terpenele libere, aroma fiind completată de compuşii neterpenici, cum sunt metoxipirazinele.

Soiurile nearomate (Riesling italian, Cabernet Sauvignon) au o evoluţie foarte lentă a acumulării compuşilor terpenici, cu acumularea de terpene libere (Fetească regală) sau terpene legate (Riesling italian).

În cazul hibrizilor direct producători, care provin din Vitis labrusca, aroma specifică de „foxat“ se datorează prezenţei metil antranilatului (A.J. Winkler, 1974).

Acumularea compuşilor aromatici începe la pârgă, se intensifică pe măsura evoluţiei maturării şi atinge un maxim la maturitatea deplină, după care începe să scadă, datorită proceselor de oxidare, evoluţia lor fiind corelată cu cea a zaharurilor.

În zonele colinare, răcoroase, aromele acumulate sunt mai fine, mai persistente, faţă de cele acumulate în regiunile calde, unde sunt mai greoaie, de tip oxidativ.

Substanţele azotate sunt prezente în struguri sub diferite forme (amoniacală, proteică, polipeptidică, aminică, amidică etc.), în proporţie de 0,5 – 1,0% din greutate.

În timpul maturării strugurilor, cantitatea de azot total creşte de aproximativ 1,5 ori (dar, raportat la 100 g substanţă uscată, azotul total scade). Acumularea substanţelor proteice în boabe înregistrează trei maxime: primul după înflorit, când boabele au mărimea unui bob de mazăre, al doilea la începutul maturării (pârgă), iar al treilea după două săptămâni. Substanţele azotate sunt sintetizate în rădăcini şi frunze, pe baza azotului mineral absorbit din sol, de unde sunt transportate în struguri sub formă de aminoacizi şi amide.

La maturitatea deplină, cea mai mare cantitate de substanţe azotate se acumulează în pieliţă (50%), seminţele şi respectiv mezocarpul acumulează circa 25%. Din cele circa 900 mg/kg struguri de azot total, aproximativ 75% sunt compuşi cu azot solubil, localizaţi mai ales în epicarp şi seminţe.

În struguri au fost identificaţi 32 aminoacizi (prolina, arginina, serina, alanina, valina, treonina etc.), care prezintă importanţă în procesul de maturare, dar şi în procesele microbiologice din must şi vin, având în must o concentraţie de 0,4-2,0 g/l. Dintre aminoacizi, prolina se găseşte în cantitatea cea mai mare (8-30% din azotul total din struguri), care în timpul maturării strugurilor creşte de circa şase ori, următorul aminoacid, cu o pondere de ¼ faţă de prolină este în funcţie de soi , arginina (Cabernet Sauvignon), serina (Cortesc) sau alanina (Nebbiolo) (I. Burzo şi colab., 1999).

Conţinutul de substanţe azotate la maturitatea deplină este mai mare la unele soiuri (Sauvignon, Tămâioasă românească), faţă de altele (Fetească albă, Riesling italian). Cantitatea mare de azot în must îngreunează limpezirea mustului şi a vinului rezultat şi este un element nefavorabil stabilităţii microbiologice a vinului.

Acumularea de substanţe azotate în boabe este favorizată de aplicarea neraţională a îngrăşămintelor cu azot şi de precipitaţiile (irigarea) abundente.

Supramaturarea strugurilor (postmaturare) este faza parcursă de struguri după atingerea maturităţii depline. În această etapă, strugurii îşi întrerup legătura cu planta, boabele nu mai acumulează zaharuri pe cale fiziologică (ca în etapa anterioară), totuşi, concentraţia zaharurilor creşte, datorită pierderii apei din boabe şi poate ajunge până la 280-300 g/l şi chiar mai mult (520 g/l înregistrat la soiul Grasă de Cotnari, în anul 1958) (L. Jianu, 1974). Cantitatea totală de zaharuri (exprimată în kg/ha) scade după atingerea

82

maturităţii depline, prin oxidare în procesul de respiraţie, cu consumarea, în special, a glucozei; fructoza devine predominantă şi imprimă strugurilor mai intens caracterul de dulce. Se intensifică procesul de respiraţie cu degradarea acizilor organici (în special acidul malic, mai puţin acidul tartric), antocianilor, aromelor.

Supramaturarea este favorizată de atacul putregaiului nobil (Botrytis sp) care stimulează pierderea apei din boabe şi concentrarea zaharurilor, dar acest lucru se poate realiza numai la soiurile de calitate şi în anii cu toamne însorite şi umiditate redusă.

Boabele pierd din volum şi greutate, astfel că producţia de struguri scade uneori semnificativ, acest lucru fiind compensat, de regulă, prin creşterea calităţii strugurilor.

Supramaturarea se realizează prin lăsarea pe butuc a strugurilor ajunşi la maturitatea deplină, sau se poate face artificial, strugurii fiind recoltaţi şi expuşi la soare, sau în instalaţii speciale, cu temperatura şi umiditatea reglabile.

Soiurile de viţă de vie maturează diferit strugurii; există soiuri timpurii, mijlocii, târzii. Procesul de maturare este influenţat de portaltoi (care imprimă precocitate sau tardivitate), de factorii climatici şi tehnologici.

Temperatura are rolul cel mai important. Σt0g necesar de la dezmugurire până la maturitatea deplină este:1900-2500 0C pentru soiurile timpurii, 2500-29000C pentru soiurile mijlocii, 3000-35000C pentru soiurile târzii şi peste 37000C pentru soiurile foarte târzii. Maturarea strugurilor evoluează favorabil în anii cu toamne însorite (15-180C temperatura medie a lunii septembrie şi 12-140C cea a lunii octombrie), cu umiditate redusă. Toamnele reci cu ploi abundente prelungesc vegetaţia, determină scăderea concentraţiei boabelor în zaharuri şi creşterea conţinutului în aciditate, cu favorizarea atacului putregaiului cenuşiu, care poate determina, la anumite soiuri, pierderi semnificative de recoltă. Tehnologia de cultură aplicată raţional (fertilizare echilibrată, lucrările în verde, protecţie fitosanitară etc.) are efect favorabil asupra calităţii strugurilor.

Aprecierea maturării strugurilor se poate face după mai multe criterii: organoleptice (culoarea şi aspectul pieliţei, gustul bobului, rezistenţa bobului la desprinderea de ciorchine), fizice (cântărirea periodică a boabelor) şi chimice, care sunt cele mai importante: urmărirea evoluţiei zaharurilor şi a acidităţii, raportul glucoză/fructoză, raportul acid malic/acid tartric etc.

În practica viticolă, pentru determinarea maturităţii depline se au în vedere trei elemente: greutatea a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri (g/l must) şi conţinutul în aciditate totală (g/l must), exprimată în acid sulfuric sau în acid tartric. În acest scop, periodic, începând de la pârgă, se recoltează probe de struguri, la început din 5 în 5 zile, iar câtre sfârşitul maturării din 3 în 3 zile. Proba medie trebuie să cântărească 1,5-2 kg (300-1000 boabe), să fie alcătuită din porţiuni de ciorchini de 4-5 boabe, recoltate de la baza, mijlocul şi vârful strugurilor de pe toată lungimea coardelor şi de la cel puţin 10-15 butuci amplasaţi în locuri diferite din parcelă. Datele obţinute se înscriu într-un tabel, pe baza căruia se întocmeşte graficul de maturare a soiului, în podgoria respectivă (fig. 6.12). Se observă, că pe parcursul evoluţiei maturării strugurilor, greutatea boabelor şi conţinutul în zaharuri cresc continuu, iar aciditatea totală descreşte, până la un moment dat, când greutatea boabelor şi conţinutul lor în zaharuri au atins valori maxime, iar aciditatea înregistrează valori normale. Acesta este momentul maturităţii depline, când producţia de struguri şi de zaharuri este maximă pentru soiul respectiv, după care greutatea boabelor începe să scadă, conţinutul în zaharuri se menţine pentru câteva zile, după care începe să crească, iar aciditatea scade uşor.

Pe parcursul perioadei de maturare a strugurilor se disting următoarele categorii de maturitate:

83

Maturitatea fiziologică este realizată atunci când are loc maturarea seminţelor, care devin apte de germinare. Pentru majoritatea soiurilor aceasta este situată la începutul maturării boabelor (pârgă).

Maturitatea deplină este atinsă în momentul în care boabele ating volumul şi greutatea maximă, iar zaharurile şi aciditatea realizează niveluri caracteristice soiului şi reprezintă sfârşitul fenofazei de maturare a boabelor. La maturitatea deplină, strugurii prezintă cea mai mare cantitate de zaharuri la unitatea de suprafaţă şi din punct de vedere economic, este cel mai bun moment ca strugurii să fie recoltaţi, dar nu corespunde cu acumulările maxime de fenoli şi arome, care asigură specificitate vinurilor. Se poate defini maturitatea fenolică şi maturitatea aromelor, când aceşti compuşi înregistrează o acumulare maximă în epicarp. Se poate vorbi de maturitatea pulpei (maturitatea deplină) şi maturitatea pieliţei (maturitatea fenolică şi a aromelor) (N. Pomohaci şi colab., 2000).

Maturitatea tehnologică reprezintă acel moment în care strugurii prezintă o compoziţie optimă pentru producerea unui anumit tip de vin şi a unei categorii de calitate. Acest moment poate fi înainte, în timpul sau după atingerea maturităţii depline.

În cazul strugurilor pentru masă, maturitatea tehnologică, numită şi maturitate de consum, se realizează, de regulă, înainte de maturitatea deplină, când strugurii întrunesc însuşirile necesare consumului în stare proaspătă.

6.2.2. PERIOADA REPAUSULUI RELATIV

Aceasta este o perioadă din ciclul biologic anual în care procesele vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc.) se desfăşoară cu intensitate foarte redusă, fără modificări morfologice evidente şi reprezintă o adaptare a viţei de vie la condiţiile de mediu, nefavorabile din timpul iernii.

Intrarea în repaus este determinată, în principal, de temperatura mediului ambiant, având cel mai înalt grad de manifestare în climatul temperat continental (120-150 zile). Repausul relativ începe în prima parte a lunii noiembrie şi durează până la sfârşitul lunii martie. Pe măsura apropierii de ecuator, durata repausului relativ se reduce: 90 zile în climatul subtropical, 60 zile în climatul tropical, 30 zile în climatul subecuatorial, iar în zona ecuatorului durata repausului este foarte scurtă, până la nulă. Astfel, în nord-estul Braziliei, Columbia, Ecuador, Peru etc., ciclul biologic anual este alcătuit din două cicluri de producţie semestriale, despărţite printr-o perioadă de repaus relativ de 30 zile.

Lungimea perioadei de repaus este influenţată de durata zilei de lumină (în funcţie de reacţia fotoperioadică a soiurilor), care prelungeşte sau scurtează cu 10-15 zile perioada de repaus. Seceta din toamnă grăbeşte intrarea în repaus, iar cea din primăvară întârzie ieşirea din această perioadă cu 10-15 zile. Specia Vitis vinifera intră mai devreme şi iese mai târziu din starea de repaus, comparativ cu speciile americane şi asiatice. Diferenţe există şi în cadrul soiurilor vinifera; soiurile timpurii (Perlă de Csaba) intră mai devreme în repaus, comparativ cu soiurile târzii (Afuz Ali).

În climatul temperat-continental, repausul relativ este delimitat convenţional de căderea ultimelor frunze (ca început) şi de intrarea în funcţiune a primilor perişori absorbanţi (ca sfârşit), calendaristic, între aproximativ 15 noiembrie şi 15 martie. Durata repausului relativ diferă în funcţie de organ şi ţesut. Astfel, mugurii de iarnă au cea mai lungă perioadă de repaus, iar rădăcinile cea mai scurtă. Dintre ţesuturi, scoarţa are cel mai lung repaus, în timp ce ţesutul meristematic, cel mai scurt. La acelaşi organ, ţesuturile externe (ex. parenchimul cortical) intră mai devreme în repaus, iar cele interne (ex. cilindrul central) mai târziu. Durata repausului relativ, ca şi intensitatea acestui proces este mai mare la organele (ţesuturile) care suportă în mai mare măsură rigorile iernii: mugurii, scoarţa.

84

Pregătirea pentru repaus. Intrarea în repaus este determinată de scăderea temperaturii aerului şi de modificarea balanţei hormonale, în sensul că scad tot mai mult substanţele stimulatoare de creştere (auxine, gibereline şi citochinine) şi creşte conţinutul în substanţe inhibitoare (acid abscisic, acid parasorbic, cumarină etc.), care obligă la repaus diferite organe ale plantei. Ca reacţie de răspuns, viţa de vie îşi modifică treptat metabolismul, scade absorbţia apei, este frânată până la oprire creşterea şi se depun substanţe de rezervă, organele provizorii (frunzele, perişorii absorbanţi) cad, se reduc tot mai mult respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc. La câteva zile după căderea frunzelor, tuburile ciuruite se obliterează cu caloză, care se opune circulaţiei substanţelor plastice pe tot parcursul perioadei de repaus.

La începutul perioadei de repaus are loc prima etapă de călire a viţei de vie, care se realizează la temperaturi cuprinse între +20C şi –20C, pe durata a 14-20 zile. Aceasta constă în hidrolizarea amilazei în dextrină, sub acţiunea enzimei α-amilază (I. Burzo şi colab., 1999).

În condiţiile climatului temperat, perioada repausului relativ se împarte în trei etape: repausul obligat, repausul adânc şi repausul facultativ (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

Repausul obligat. Această etapă durează de la căderea frunzelor, până la primele semne ale individualizării protoplasmei şi concentrarea ei în jurul nucleului (aproximativ începutul lunii decembrie), timp în care au loc următoarele modificări: încheierea acoperirii organelor anuale cu ţesuturi protectoare (suber), întreruperea absorbţiei apei, determinată de moartea perilor absorbanţi şi a unei părţi din rădăcinile anuale, diminuarea continuă a proceselor vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea enzimatică etc.), creşterea conţinutului în substanţă uscată şi a rapoartelor apă legată/apă liberă şi azot proteic/azot aminic. Are loc a doua etapă de călire, prin coborârea treptată a temperaturii aerului, pe parcursul a circa 12 zile, până la –70C (-3, -150C, în funcţie de specie şi soi), în care amidonul continuă să fie hidrolizat, cu formarea zaharurilor simple, care asigură rezistenţa la ger. M. Chirilă şi colab. (1970) arată că zaharoza are cel mai mare rol în asigurarea rezistenţei la ger, dar I. Burzo şi colab. (1999) afirmă că rezistenţa la ger este în corelaţie directă cu conţinutul în glucoză şi fructoză, fără a exista o corelaţie cu conţinutul în zaharoză.

Coborârea treptată a temperaturii aerului determină, mai întâi, îngheţarea apei din spaţiile intercelulare, care acţionează ca nişte pompe ce absorb apa din celule, concentrează sucul celular şi, astfel, rezistenţa plantelor la ger creşte. Scăderea bruscă a temperaturii aerului conduce la îngheţul intracelular şi deteriorarea structurii celulare.

Urmările îngheţului depind şi de modul în care se face dezgheţul. Dezgheţul lent, prin creşterea temperaturii cu 0,2-0,80C/minut permite reabsorbţia apei în celule.

Repausul adânc este cuprins între primele semne ale individualizării protoplasmei (ca început) şi revenirea acesteia la starea normală (ca sfârşit). Durata acestei etape este influenţată de temperatura aerului şi de particularităţile biologice ale soiurilor cultivate. În condiţiile unor temperaturi cuprinse între 0 şi –70C, considerate normale, repausul adânc durează între 30 şi 70 zile. Nivelurile inferioare scurtează această etapă, iar cele superioare o prelungesc. Modificările caracteristice sunt: continuarea individualizării citoplasmei, realizarea unor valori maxime pentru conţinutul în substanţe solubile, caloizi protectori, lipide şi inhibitori de creştere, scăderea proporţiei de acizi nucleici (ADN şi ARN), reducerea proceselor vitale la minim, uneori până la anabioză.

Repausul facultativ (forţat) începe odată cu primele semne ale trecerii protoplasmei de la individualizarea maximă la starea normală (în jurul datei de 15 februarie) şi se încheie la apariţia primelor picături de sevă, care marchează intrarea viţei de vie în vegetaţie. Această etapă nu este determinată de cerinţele biologice ale viţei de vie, care poate trece la viaţa activă, ci de condiţiile nefavorabile de mediu, în primul rând

85

temperatura, care în climatul temperat se menţine sub 100C până în prima jumătate a lunii martie. În climatul tropical, viţa de vie dezmugureşte în jurul datei de 15 februarie, când temperatura aerului devine favorabilă.

Pe măsură ce temperatura aerului creşte, viţa de vie se pregăteşte pentru intrarea în vegetaţie prin intensificarea metabolismului, resinteza unor substanţe cu moleculă mare (amidon), scăderea conţinutului substanţelor inhibitoare de creştere şi creşterea celor stimulatoare, intrarea în activitate a perişorilor absorbanţi şi începerea absorbţiei apei din sol, creşterea umidităţii fiziologice a ţesuturilor (conţinutul în substanţă uscată se reduce cu 50-60%); ca urmare, viţa se decăleşte (scade rezistenţa la ger) şi poate fi foarte uşor afectată de temperaturile scăzute (şocurile termice), care pot surveni în această perioadă.

6.3. FERTILITATEA ŞI PRODUCTIVITATEA VIŢEI DE VIE

Soiul, ca principal mijloc de producţie, în interacţiune cu factorii de mediu şi nivelul tehnologic de care beneficiază îşi manifestă utilitatea economică prin însuşirile de fertilitate şi productivitate.

Fertilitatea reprezintă capacitatea de a forma organe de fructificare, ca primă etapă în formarea producţiei de struguri. Aceasta poate fi potenţială şi reală.

Fertilitatea potenţială este determinată de baza genetică a fiecărui soi, influenţată de condiţiile de cultură şi este exprimată, practic, prin numărul de primordii de inflorescenţă normal dezvoltate, formate în ochiul de iarnă, în anul anterior fructificării. Cunoaşterea capacităţii de fructificare a viţei de vie, pe categorii de muguri şi poziţii ale ochilor pe coardă, permite luarea unor măsuri tehnologice, care să valorifice potenţialul ridicat de fructificare al viţei de vie. Fertilitatea potenţială se determină în scopuri practice, înaintea tăierii în uscat, pentru a stabili sarcina de rod a butucului, lungimea elementelor de rod şi permite prognozarea viitoarei recolte de struguri.

Fertilitatea reală este dată de numărul de inflorescenţe normal dezvoltate formate pe butuc. Aceasta valorifică numai o parte din fertilitatea potenţială, ca urmare a îndepărtării la tăierea în uscat a unei părţi însemnate din mugurii formaţi pe butuc, a pierderii unor muguri din diverse cauze (temperaturi scăzute, atacul unor boli şi dăunători etc.), a competiţiei dintre organele de creştere şi fructificare, care determină involuţia unor primordii de inflorescenţă etc. Fertilitatea poate fi exprimată prin procentul de lăstari fertili şi coeficienţii de fertilitate.

Procentul de lăstari fertili este variabil, în funcţie de soi, cuprins între 20 şi 40% la soiurile apirene, 40-60% la soiurile pentru struguri de masă şi 60-90-95% la soiurile pentru strugurii de vin.

Coeficientul de fertilitate absolut (C.f.a.), calculat după formula:

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe formate pe un lăstar fertil al butucului. Acest coeficient este specific soiului, are valori supraunitare şi în funcţie de soi, înregistrează valori între 1,0-2,0, uneori mai mari.

Coeficientul de fertilitate relativ (C.f.r.), calculat după formula:

reprezintă numărul mediu de inflorescenţe pe un lăstar al butucului, înregistrează valori sub sau supraunitare, cuprinse, în general, între 0,5 şi 1,5.

86

Productivitatea reprezintă capacitatea viţei de vie de a forma şi de a dezvolta struguri până la maturitatea deplină. Ea continuă, valorifică fertilitatea reală şi cuprinde două categorii: productivitatea iniţială şi productivitatea finală.

Productivitatea iniţială se defineşte prin numărul de struguri formaţi pe butuc după legarea florilor, când boabele au 4-5 mm diametru. Numărul de struguri formaţi este, de regulă, inferior numărului de inflorescenţe, deoarece unele dintre acestea, sub acţiunea unor factori nefavorabili, pierd florile, se usucă şi cad. Această productivitate este luată în calcul la evaluare pentru aprecierea producţiei probabile de struguri, în vederea pregătirii campaniei de recoltare.

Productivitatea reală (finală) este definită prin numărul de struguri normal dezvoltaţi, care ajung la maturitatea deplină. Productivitatea se exprimă prin indicii de productivitate.

Indicele de productivitate absolut (I.p.a.) se calculează:

I.p.a. = C.f.a. g

g = greutatea medie a strugurelui la maturitatea deplinăşi reprezintă producţia de struguri (exprimată în g) formată pe un lăstar fertil al butucului.

Indicele de productivitate relativ (I.p.r.) se calculează

I.p.r. = C.f.r. g

şi reprezintă producţia de struguri formată în medie pe un lăstar al butucului. Acest indice se ia în calcul la stabilirea sarcinii de ochi a butucului, pentru o anumită producţie planificată.

Productivitatea se află în strânsă corelaţie cu fertilitatea soiului, dar depinde foarte mult şi de greutatea medie a strugurelui; astfel, la soiurile pentru struguri de masă cu struguri mari şi foarte mari, productivitatea este superioară soiurilor pentru struguri de vin, cu fertilitate ridicată.

Fertilitatea şi productivitatea sunt influenţate de o serie de factori, care au fost trataţi la prezentarea fenofazelor reproductive.

CAPITOLUL. VII.PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

7.1. CATEGORII BIOLOGICE DE MATERIAL SĂDITOR VITICOL

1. Materialul amelioratorului, cuprinde materialul devirozat obţinut în unităţi de selecţie (instituite şi staţiuni de cercetare, instituţii de învăţământ superior de profil agricol etc.), în urma procesului de creare de soiuri sau clone noi, cu care se realizează plantaţii de conservare.

2. Materialul prebază, este materialul devirozat produs în plantaţii de conservare care se înfiinţează de menţinător. Prin menţinător se înţelege instituţia sau persoana indicată în Registrul de stat, care are responsabilitatea de menţinere a unui soi cu caracteristicile avute la data omologării. Menţinătorul poate fi amelioratorul soiului sau o persoană autorizată (fizică sau juridică), căreia amelioratorul i-a transferat acest drept printr-o tranzacţie legală. Cu acest material se înfiinţează plantaţii de preînmulţire.

87

3. Materialul bază, este materialul devirozat, produs sub directa responsabilitate a menţinătorului în plantaţii de preînmulţire şi este destinat înfiinţării plantaţiilor de înmulţire.

4. Materialul certificat, este materialul devirozat produs de agenţi economici autorizaţi în plantaţii de înmulţire, respectiv plantaţii mamă furnizoare de butaşi portaltoi şi coarde altoi.

Acest material este destinat înfiinţării plantaţiilor de producţie şi mai rar, este folosit ca material de înmulţire.

5. Materialul standard, este materialul produs de agenţi economici autorizaţi, provine din plantaţii de producţie recunoscute în care s-au aplicat lucrări de selecţie în masă şi este destinat exclusiv înfiinţării plantaţiilor de producţie. Materialul din această categorie nu va mai fi produs atunci când materialul din categoria certificat va acoperi toate solicitările.

Pentru viţele altoite, categoria biologică se stabileşte în funcţie de cea a materialului de înmulţire folosit la altoire, după cum urmează:

- viţele altoite din categoria prebază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din categoria prebază şi portaltoi din categoriile prebază sau bază;

- viţele altoite din categoria bază pot fi obţinute prin folosirea de altoi din categoria bază şi portaltoi din categoria bază şi certificat;

- viţele altoite din categoria certificat pot fi obţinute prin folosirea de altoi din categoria certificat şi portaltoi din categoriile bază sau certificat;

- în toate combinaţiile de altoire în care unul din parteneri (altoi sau portaltoi) este din categoria biologică standard, vor rezulta viţe altoite de această categorie.

Viţele portaltoi, precum şi viţele nealtoite (pe rădăcini proprii) din soiuri roditoare vor avea aceeaşi categorie biologică cu cea a butaşilor din care provin, dacă s-au respectat cu rigurozitate condiţiile tehnice şi biologice în pepinieră şi în afara acesteia (manipulare, transport, păstrare etc.).

Activitatea unităţilor producătoare de material săditor viticol se desfăşoară sub controlul Inspecţiei de stat pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor şi sub îndrumarea unităţilor de cercetare vitivinicolă (Legea 75-1995 privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole).

7.2. METODE DE ÎNMULŢIRE A VIŢEI DE VIE

Reproducerea este o însuşire fundamentală, specifică fiecărui organism viu. Cunoaşterea biologiei şi a mecanismului acestui proces, precum şi a factorilor modificatori, prezintă o importanţă teoretică şi practică în producerea materialului săditor viticol.

Viţa de vie se poate reproduce pe două căi:- pe cale vegetativă (asexuat);- pe cale generativă (sexuat).Reproducerea pe cale vegetativă. Acest mod de înmulţire a viţei de vie este

practicat pentru producerea materialului săditor viticol şi se bazează pe capacitatea unei porţiuni de plantă (celulă, ţesut sau organ), de a reproduce un nou individ cu toate organele aferente, prezentând următoarele avantaje:

- reproduce fidel caracterele şi însuşirile plantei mamă, asigurând conservarea zestrei genetice a soiurilor din cultură;

- plantele intră devreme pe rod, după 2-3 ani de la plantare;- fructificarea este uniformă şi constantă an de an;

88

- este mai puţin laborioasă şi reclamă cheltuieli mai reduse.Dezavantaje:- plasticitate ecologică redusă a descendenţilor;- prezintă riscul transmiterii virozelor şi micoplasmelor.În practica viticolă se folosesc următoarele metode de înmulţire vegetativă: altoirea,

butăşirea (cu înmulţirea prin meristeme ca variantă) şi marcotajul (cu prăbuşirea butucilor ca variantă).

Înmulţirea pe cale generativă (prin seminţe) se practică numai în lucrările de ameliorare în vederea creării de soiuri noi şi prezintă următoarele dezavantaje pentru cultura comercială:

- descendenţii nu reproduc fidel planta sau soiul din care provin; avându-se în vedere originea hibridă a majorităţii soiurilor cultivate de viţă de vie, indivizii obţinuţi din sămânţă prezintă o mare variabilitate în ceea ce priveşte producţia, calitatea, epoca de maturare a strugurilor, vigoarea plantei, culoarea strugurilor etc.

- plantele intră târziu şi neuniform pe rod (după 5-8 ani);- cheltuieli mai mari de producţie.Materialul săditor viticol se produce în cadrul pepinierei viticole. Termenul de

„pepinieră“ provine din limba franceză din cuvântul „pépinière“, care la rândul lui a derivat din cuvântul „pépin“, care înseamnă sămânţă. Acest termen a devenit generic, încât pepiniera poate fi definită astfel: „terenul, însoţit de sectoarele anexe necesare, rezervat pentru înmulţirea şi formarea plantelor erbacee sau lemnoase până la transplantarea lor la loc definitiv“.

7.3. ORGANIZAREA PEPINIEREI VITICOLE

Pentru realizarea scopurilor sale, pepiniera viticolă cuprinde următoarele sectoare:

1. Sectorul direct productiv format din: a. şcoala de viţe (eventual solarii), cu terenul aferent asolamentului, care

reprezintă componenta principală a pepinierei;b. plantaţia de viţe portaltoi;c. plantaţia furnizoare de coarde altoi.

2. Sectorul indirect productiv compus din:a. complexul de altoire şi forţare;b. depozite pentru substanţe chimice, materiale, piese de schimb etc.;c. ateliere de reparaţii;d. remize pentru tractoare, maşini, utilaje etc.;c. construcţii social-gospodăreşti.

Este bine ca pepiniera viticolă să cuprindă toate aceste componente, acest lucru prezentând următoarele avantaje:

- folosirea la altoire a unui material altoi şi portaltoi cu o valoare biologică ridicată, produs sub îndrumarea directă a specialiştilor din cadrul pepinierei;

- desfăşurarea fluentă a întregului proces tehnologic;- evitarea cheltuielilor suplimentare pentru transport;- producerea unui material săditor de calitate.În cadrul sectorului direct productiv, componentele pepinierei se află în raporturi de

strictă subordonare, dimensiunea fiecăreia în parte este în funcţie de mărimea şcolii de viţe, care reprezintă nucleul pepinierei.

Mărimea şcolii de viţă, este dată de sarcina anuală de producţie şi se calculează după formula:

, în care:

89

S = suprafaţa şcolii de viţă (ha);Q = sarcina anuală de producţie a şcolii de viţă (nr. de viţe STAS);N = numărul de viţe plantate la ha;V% =randamentul planificat a se realiza în pepinieră.

Exemplu: sarcina de producţie anuală este 1.000.000 viţe STAS:

=19 ha

Pepiniera viticolă este considerată mică când suprafaţa şcolii de viţă este în jur de 5 ha, mijlocie, când are aproximativ 10 ha, mare, când cuprinde cca. 20. ha şi foarte mare peste 20 ha. Pentru buna desfăşurare a lucrărilor se recomandă pepinierele mijlocii sau mari.

Şcoala de viţă ocupă terenul o singură perioadă de vegetaţie, este tratată ca o cultură anuală, şi încadrată într-un asolament. Cel mai indicat este asolamentul de 5 ani, pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare încă 4 ha de teren.

Viţele altoite pot fi produse şi în sere sau solarii, utilizând densităţi mari de plantare (70-90 viţe/m2), reducându-se suprafaţa ocupată; 1 ha de solarii este echivalent cu aproximativ 4-5 ha de şcoală de viţă.

Mărimea plantaţiei de portaltoi se determină în funcţie de producţia medie de butaşi care poate fi obţinută la hectar (70-120 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi care urmează a fi plantaţi pe un hectar de şcoală de viţă (aproximativ 150.000). Rezultă astfel că pentru fiecare hectar de şcoală de viţă este necesară o suprafaţă de 1,5 – 2 ha plantaţii de portaltoi.

Mărimea plantaţiei furnizoare de coarde altoi se calculează în raport de numărul de altoi ce pot fi recoltaţi la hectar (50-100 mii), faţă de numărul de butaşi altoiţi plantaţi la unitatea de suprafaţă; ca urmare pentru 1 ha de şcoală de viţă sunt necesare 1,5-3 ha plantaţii furnizoare de coarde altoi.

Din aceste calcule rezultă că pentru fiecare hectar de şcoală de viţă sunt necesare circa 10 ha de pepinieră.

Complexul de altoire şi forţare este o construcţie specială, indispensabilă pentru pepinieră, care serveşte la păstrarea coardelor altoi şi portaltoi, pregătirea materialului pentru altoire, altoirea şi forţarea butaşilor altoiţi. Acesta este amplasat astfel încât să poată

Tabelul 4

Suprafaţa totală a pepinierei viticole (ha), în funcţie de mărimea şcolii de viţă

Nr. crt. SpecificareRaportul de dependenţă

Suprafaţa şcolii de viţă

1. Şcoala de viţă (ha) 1 5 10 15 20

2. Plantaţii de portaltoi (ha) 1,5-2,0 7,5-10 15-20 22,5-30 30-40

3. Plantaţii mamă, furnizoare de coarde altoi (ha) 1,5-3,0 7,5-15 15-30 22,5-40 30-60

4. Asolament (ha) 4 20 40 60 80

5. Total 8-10 40-50 80-100 120-145 160-200

6. Drumuri, construcţii (ha) (5-6%) 0,5 2,0-2,5 4-5 6-7 8-10

7. Total general 8,5-10 43-53 84-105 126-152 168-210

fi racordat la energie electrică, apă curentă, să fie în apropierea căilor de transport practicabile în tot timpul anului şi are o capacitate dependentă de sarcina anuală de altoire şi forţare. Cele mai moderne complexe au forma literei H, o capacitate de 2 milioane butaşi, cu următoarele părţi componente:

90

Sala de altoire este amplasată în centrul complexului, astfel încât accesul la sălile de forţare să fie uşor şi rapid. Această sală trebuie să fie bine luminată, prevăzută cu sistem de încălzire, având în vedere perioada în care se altoieşte (februarie-martie) şi este dimensionată pentru a asigura altoirea zilnică a aproximativ 100.000 butaşi sau a 2 milioane de butaşi în 20 de zile şi să fie dotată cu:

- mese pentru altoit, lungi de 4 m, late de 1 m şi înalte de 0,8 m. Altoitorii se aşază la aceste mese pe ambele părţi, câte 5 de fiecare parte, unui altoitor revenindu-i câte 0,8 m din latura lungă a unei mese. Mesele de altoit se contruiesc din scânduri groase de conifere;

- bănci (scaune) pentru altoitori, care asigură acestora o poziţie comodă în timpul lucrului, au o lungime de 4 m, o înălţime de 0,6 m şi o lăţime de 0,25 m, sunt confecţionate din lemn şi prevăzute cu 3 perechi de picioare unite între ele printr-o stinghie groasă. În locul băncilor se pot folosi şi taburetele;

- maşini de altoit de diferite tipuri;- cutii pentru transportul butaşilor altoiţi de la mesele de altoit, la cele de recepţie

şi de acolo la stratificare; au o formă specială, au numai trei pereţi, una din laturile mici fiind liberă, pentru a permite butaşilor să iasă în afară, au 40 cm lungime, 25 cm lăţime, 10 cm înălţime şi sunt confecţionate din scânduri relativ subţiri (1-1,5 cm). Cutiile au o capacitate de aproximativ 50 butaşi altoiţi şi poartă un număr pentru fiecare altoitor, astfel încât se poate ţine mai uşor evidenţa altoitorilor.

Sala de altoire poate fi folosită şi la stratificarea materialului pentru altoit, precum şi pentru forţare după încheierea campaniei de altoit.

Sălile de forţare. Complexul în formă de H este prevăzut cu patru săli de forţare, fiecare cu o capacitate de 500.000 de butaşi altoiţi. Sălile trebuie să fie izolate termic, prevăzute cu sistem de încălzire şi menţinere constantă a temperaturii, sisteme de ventilaţie pentru împrospătarea aerului şi mijloace de iluminare. Lăzile de forţare se aşază pe stelaje confecţionate, de regulă, din ţeavă metalică, pe 2-3 nivele; într-o sală se dispun 2 rânduri de stelaje, cu un culuar central de 2,0 m, distanţa minimă între tavan şi lăzi este de 1,0 m, distanţa între lăzi pe verticală este de 40 cm, iar între podea şi primul etaj este de 30 cm;

Depozite frigorifice pentru păstrarea materialului biologic până la declanşarea campaniei de altoit;

Laboratoare tehnologice, dotate corespunzător pentru controlul calităţii şi stării fitosanitare a materialului folosit de înmulţire.

Curţile dintre camerele de forţare sunt betonate, într-una din ele fiind amplasate bazinele pentru umectat butaşii altoi şi portaltoi şi pentru efectuarea tratamentelor anticriptogamice, iar cea de-a doua serveşte ca platformă de pregătire a rumeguşului necesar stratificării butaşilor altoiţi.

În lipsa complexului de altoire şi forţare şi pentru cantităţi mai mici de material, se pot improviza în acest scop încăperi cu altă destinaţie iniţială, dar care să îndeplinească condiţiile necesare altoirii şi forţării butaşilor altoiţi.

Construcţiile social-gospodăreşti includ: sediul unităţii (subunităţii), cantina, dormitoarele etc.

7.4. TEHNOLOGIA PRODUCERII BUTAŞILOR PORTALTOI

Portaltoii sunt reprezentaţi prin selecţii şi hibrizi care provin din specii americane (V. riparia, V. Berlandieri, V. rupestris etc.), care se folosesc la altoirea soiurilor europene, în vederea asigurării rezistenţei la filoxeră. Pentru ţara noastră prezintă importanţă portaltoii din grupa Berlandieri Riparia, care au o rezistenţă bună la filoxera radicicolă,

91

capacitate mare de înrădăcinare, afinitate bună la altoire şi sunt bine adaptaţi la condiţiile pedoclimatice. Dintre aceştia, sunt recomandaţi următorii: Kober 5BB, Selecţia Oppenheim 4, Selecţia Oppenheim clonul 4, Selecţiile Crăciunel 2, 25, 26, 71, Drăgăşani 57.

Pentru zona de sud a ţării, cu un climat mai secetos, cu soluri uscate şi bogate în carbonat de calciu (Dobrogea)s-au introdus relativ recent portaltoi din grupa Berlandieri Rupestris (Ruggeri 140 cu selecţia realizată din acesta la Valea Călugărească: 140 RU 59 Vl) şi grupa hibrizilor europo-americani (Chasselas Berlandieri 41 B), care se comportă bine pe astfel de terenuri.

7.4.1. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

Alegerea terenului. Înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi trebuie făcută ţinându-se seama de factorii ecologici şi factorii social-economici:

Factorii ecologici:Clima. Amplasarea plantaţiilor de portaltoi trebuie să se facă în zone care satisfac

următoarele condiţii:- durata perioadei de vegetaţie – minim 190 zile;- suma temperaturilor active (t°a) din perioada de vegetaţie minim 3100ºC;- suma orelor de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie (ir) minim 1500;- temperatura medie din luna mai să nu coboare sub 17,5°C, cea din iunie sub 18

ºC, iar cea din lunile iulie-august să nu fie mai mică de 21 ºC;- suma precipitaţiilor anuale minim 480 mm, din care minim 270 în perioada de

vegetaţie.Trebuiesc evitate arealele bătute de grindină, cele în care se înregistrează brume

târzii de primăvară sau timpurii de toamnă, precum şi văile râurilor de-a lungul cărora stagnează curenţii reci de aer.

Relieful. Terenul trebuie să fie plan, sau cu o pantă uniformă de până la maxim 12%, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică, adăpostite faţă de vânturile puternice.

Solul. Sunt preferate solurile cu textură lutoasă sau nisipo-lutoase, bine structurate, cu regim aero-hidric corespunzător şi stare de fertilitate medie.

Pentru soiurile cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2) nu sunt indicate solurile prea fertile, care favorizează creşterea lăstarilor în detrimentul maturării acestora.

Roca-mamă prezintă importanţă pentru soiurile ale căror rădăcini se dezvoltă sub un unghi geotrofic mic (ex. Ruggeri 140).

Apa freatică trebuie să fie la o adâncime de peste 1,5 m, iar solul să nu fie infestat cu nematozi (Xiphinema sp.) care sunt principalii vectori ai virusurilor.

Factorii social-economici. Avându-se în vedere că producerea butaşilor portaltoi necesită un număr mare de lucrări manuale (circa 250-280 z.o./ha), la înfiinţarea plantaţiei de portaltoi se va ţine seama de posibilităţile de asigurare cu forţă de muncă, precum şi de tradiţia zonei, apropierea de căile de comunicaţii etc.

Organizarea terenului (fig.7.1). Lucrarea are în vedere sistematizarea generală a terenului, ţinându-se seama de perspectiva înfiinţării plantaţiilor de portaltoi în anii următori, pentru asigurarea executării în bune condiţii a lucrărilor mecanice şi exploatarea raţională a plantaţiei.

Tarlaua reprezintă unitatea de exploatare mecanizată, are o suprafaţă de 30-50 ha şi este împărţită la rândul ei în mai multe parcele (8-10), fiecare cu o suprafaţă de 3-5 ha. Tarlalele sunt delimitate prin drumuri secundare late de 4-5 m, iar parcelele prin drumuri de acces, late de 3-5 – 4 m.

Este de preferat ca în cadrul unei tarlale să se planteze un singur soi, pentru a asigura executarea unitară a lucrărilor şi a evita impurificările de material.

92

Pregătirea terenului pentru plantareCurăţirea şi nivelarea terenului. Terenul se curăţă de arbori, arbuşti, buturugi şi

se nivelează prin folosirea tractoarelor pe şenile S-1500 (S-1800) echipate cu lamă de buldozer şi a nivelatorului tractat NT-2,8 în agregat cu tractorul U-650 (U-651).

Fertilizarea de bază se face în scopul completării rezervelor nutritive ale solului până la nivelul cerut de viţele portaltoi: NO3 150-180 ppm, P2O5 80-120 ppm şi K2O 250-350 ppm (nivelele minime se referă la soiurile viguroase, iar cele maxime la soiurile cu vigoare mai redusă). La fertilizarea de bază se administrează gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu.

Dozele de gunoi de grajd se stabilesc în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV) şi conţinutul de argilă al solului în stratul de la 0-40 cm şi sunt cuprinse între 30-70 t/ha (tab. 5).

Cantităţile de îngrăşăminte chimice se calculează în raport de conţinutul solului în elemente mobile (P-AL, K-AL), stabilit prin cartarea agrochimică (tab. 6).

Dozele recomandate sunt: P2O5 150-220 kg s.a./ha, K2O 200-250 kg s.a./ha.area de condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării sistemului radicular al viţelor.

Lucrarea se execută toamna (sfârşitul verii, până la venirea gerurilor puternice) cu plugul balansier pentru desfundat (PBD-60) în agregat cu tractorul S1500, S1800, la adâncimea de 60 cm măsurată la mal (circa 70 cm în terenul proaspăt desfundat) în cazul solurilor mijlocii şi grele şi 50 cm (respectiv 60 cm), în cazul solurilor mai uşoare. Corectarea desfundăturii la capetele parcelei se face manual (la două adâncimi de cazma), prin inversarea straturilor de sol.

Terenul desfundat rămâne în „brazdă crudă“ până în primăvară, perioadă în care solul se mărunţeşte, acumulează apă şi se creează astfel condiţii favorabile plantării viţelor portaltoi.

Nivelatul desfundăturii se face primăvara, imediat după zvântarea terenului cu nivelatorul tractat (NT 2,8, la care se ataşează o grapă), prin două treceri după cele două diagonale ale parcelei.

Plantarea viţelor portaloiStabilirea sortimentului. Pentru înfiinţarea noilor plantaţii de portaltoi se vor

utiliza soiuri din grupa recomandată (de perspectivă) pentru podgoria şi regiunea viticolă respectivă şi pe cât posibil selecţiile clonale cu valoare biologică ridicată (SO4-4, C2, C25, C26, C71 etc.), precum şi soiuri valoroase deficitare (41 B, 16 16 C etc.), iar materialul biologic folosit la înfiinţarea plantaţiilor de înmulţire trebuie să fie din categoria bază.

Distanţele de plantare trebuie să asigure un spaţiu optim de nutriţie fiecărui butuc şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice. Ele se stabilesc în funcţie de condiţiile pedoclimatice, vigoarea soiurilor, agrotehnica aplicată, relief etc.

În cazul susţinerii pe spalierul vertical, monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor, se recomandă, în funcţie de vigoarea soiurilor, distanţele de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,8-2,0 m între viţe pe rând, în cazul piramidei 2,0-2,2 m atât între rânduri cât şi pe rând, iar la spalierul în formă de T, cu conducerea orizonatală a lăstarilor, 2,2-2,6 m între rânduri şi 1,6-1,8 m pe rând.

Orientarea rândurilor se stabileşte în raport de cerinţele soiurilor portaltoi faţă de lumină şi căldură, panta terenului, direcţia vântului dominant şi de sistemul de susţinere folosit. Pe platouri şi pe terenuri relativ plane (panta 4%) rândurile se orientează pe direcţia N-S sau paralel cu direcţia vântului dominant. Pe terenurile cu panta > 4% rândurile se vor orienta paralel cu curba de nivel pentru prevenirea eroziunii solului.

93

Fig. 35 – Pichetarea terenului

Pichetarea terenului (fig. 35) este operaţiunea prin care se stabileşte pe teren locul fiecărei viţe. Pentru conducerea pe piramidă se practică pichetatul în păstrat, iar pentru conducerea pe spalierul vertical şi spalierul în formă de T, pichetatul în formă de dreptunghi.

Lucrarea începe cu încadrarea parcelei într-o formă regulată (pătrat sau dreptunghi), după care se trece la pichetarea propriu-zisă, prin folosirea sârmelor marcate. Se întind mai întâi la cele două capete ale parcelei sârmele pe care sunt marcate

distanţele dintre rânduri şi apoi perpendicular pe acestea, cele pe care sunt marcate distanţele dintre viţe pe rând. În dreptul fiecărui semn pe sârmă se înfinge, de aceeaşi parte, câte un pichet.

Epoca de plantare. Viţele portaltoi se pot planta toamna sau primăvara. Se recomandă plantarea de toamnă (ultima decadă a lunii octombrie, luna noiembrie), cu condiţia ca desfundatul să se facă în primăvara-vara aceluiaşi an. Plantarea de toamnă prezintă unele avantaje: viţele până în primăvară îşi cicatrizează ranile şi se realizează un contact intim între rădăcini şi sol, astfel încât primăvara pornesc repede în vegetaţie, procentul de prindere fiind în acest caz mai mare.

Rezultate bune se obţin şi la plantarea de primăvară, dacă se face cu respectarea întocmai a tehnologiei recomandate.

Momentul optim de plantare (primăvara) este atunci când temperatura solului la 30 cm adâncime depăşeşte 5ºC şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii de primăvară (calendaristic: luna martie, prima parte a lunii aprilie).

Materialul de plantare. Pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, se folosesc viţe portaltoi înrădăcinate, care se produc prin cultura timp de un an în şcoala de viţe (sau solarii) şi corespund standardelor în vigoare:

- puritate biologică 100%;- lungimea tulpinii subterane minim 30 cm;- grosimea tulpinii subterane minim 7 mm;- minim o cordiţă, maturată pe o lungime de minim 15 cm, grosimea acesteia

minim 4 mm, cu ochi normal conformaţi, sănătoşi, neporniţi în vegetaţie;- minim 3 rădăcini în lungime de minim 15 cm, groase de minim 2 mm, viabile,

nedeshidratate, dispuse de jur împrejurul bazei tulpinii.Materialul trebuie să fie viabil, bine maturat, fără vătămări mecanice sau degerături,

cu umiditatea de minim 44%, liber de boli şi dăunători.Pregătirea viţelor pentru plantare. Viţele se scot de la păstrare şi se verifică

calitatea acestora, îndepărtându-se materialul necorespunzător, după care se fasonează, operaţiune care constă în înlăturarea cordiţelor secundare şi scurtarea celei principale la 4-6 ochi. Rădăcinile formate la bază se scurtează la 8-10 cm; se îndepărtează apoi la punctul de inserţie toate rădăcinile formate la nodurile superioare ale tulpinii.

Dacă rădăcinile sunt deshidratate sau afectate de boli, viţele se fasonează scurt, cordiţa la doi ochi şi rădăcinile la 1-2 cm.

Deseori, prin păstrarea peste iarnă, viţele portaltoi pierd o parte din umiditate, de aceea este bine ca înainte de plantare să fie ţinute 16-24 ore în apă curată, la temperatura de cca. 15ºC, pentru a asigura trecerea rapidă a viţelor de la starea de viaţă latentă la cea de viaţă activă.

94

După zvântare se recomandă parafinarea viţelor portaltoi folosind un mastic alcătuit din parafină comercială în proporţie de 94%, bitum (smoală) 3% şi colofoniu (sacâz) 3%; temperatura masticului trebuie să fie de 80 ± 2ºC. Viţele se introduc cu capătul superior pe o porţiune de 6-8 cm măsurat de la punctul de inserţie al coardei.

După fasonare şi eventual parafinare, rădăcinile şi partea bazală a tulpinii, pe o lungime de 12-15 cm, se mocirlesc introducându-se într-un amestec format din pământ argilos, bălegar proaspăt de bovine şi apă până la consistenţa smântânei.

Parafinarea şi mocirlirea au rolul de a preveni deshidratarea viţelor după plantare, până în momentul în care acestea sunt capabile să-şi asigure echilibrul hidric.

Până la plantare viţele se menţin cu baza în mocirlă, în locuri umbrite, pentru a se preveni deshidratarea.

Plantarea se face în gropi executate manual sau mecanic (U650 + MSG-60), cu adâncimea de cca. 50 cm şi diametrul de 30-35 cm. Gropile se execută de aceeaşi parte a pichetului (de regulă de partea sudică) şi numai pe măsura plantării. La fundul gropii se administrează 3-5 kg mraniţă, care se amestecă bine cu pământ, după care se execută la baza peretelui dinstre pichet o scobitură, iar cu pământul rezultat se face un muşuroi de 7-8 cm înălţime. Viţa se aşază în poziţie verticală, lipită de peretele gropii, în dreptul pichetului, cu cordiţa orientată spre acesta, cu nodul superior la nivelul solului şi cu rădăcinile răsfirate uniform pe moviliţa de pământ de la baza peretelui. Se trage apoi peste rădăcini un strat de 10-15 cm pământ reavăn şi afânat, care se tasează bine, pentru a se realiza un contact intim între răddăcini şi sol, se udă cu 5-10 l apă, iar după infiltrarea acesteia se umple treptat groapa cu pământ, tasându-se uşor, după care se execută cu muşuroi cu pământ afânat şi reavăn, care să acopere vârful cordiţei cu 2-3 cm. Viţele parafinate nu se muroiesc.

7.4.2. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE PORTALTOI

În primii 3 ani de după plantare se aplică lucrări agrofitotehnice specifice, care să asigure o formare normală a butucilor.

Anul ILucrările solului. După executarea lucrărilor de pichetat şi plantat solul se tasează,

de aceea imediat după plantare se afânează printr-o cultivaţie mecanică cu PCV-1,8 (2,2), echipat cu organe tip săgeată.

Spargerea crustei de pe muşuroaie. Lucrarea se face pentru a uşura ieşirea lăstarilor şi pentru reducerea pierderilor de apă. Lucrarea se execută manual, cu unelte Wolf, de 2-3 ori, până lăstarii ating 7-8 cm lungime.

Pentru spargerea crustei, distrugerea buruienilor şi afânarea solului, în timpul perioadei de vegetaţie se execută 4-5 praşile mecanice pe intervalele dintre rânduri la adâncimea de 6-8 cm cu PCV – 1,8 (2,2 m) în agregat cu tractoarele viticole.

Pe soluri uşoare se poate folosi discul pentru vie DPV-1,5, iar pe terenurile grele, cu grad ridicat de îmburuienare freza pentru vie FV-1 (1,5).

Pe rând, solul se lucrează manual, aplicându-se trei praşile.După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă, la adâncimea de 16-18 cm cu

PCV 1,8 (2,2) echipat pentru arătura de toamnă, după care viţele se muşuroiesc.Controlul ieşirii lăstarilor se face la aproximativ 2-3 săptămâni de la plantare, în

momentul în care lăstarii încep să-şi facă apariţia din muşuroi. Ieşirea lăstarilor din muşuroi este în funcţie de modul de pregătire a terenului, calitatea viţelor şi calitatea plantării; o parte din lăstari îşi întârzie apariţia datorită prezenţei unor bulgări în muşuroi, muşuroi prea gros, crustă puternică, atacul unor larve de dăunători (viermi sârmă, viermi albi etc.). În cazul acestor viţe se desface muşuroiul până în dreptul nodului superior al

95

tulpinii subterane şi se constată cauza, apoi după caz, sfarâmă bulgării, se reface muşuroiul mai mic şi afânat, iar dacă se constată atac de larve dăunătoare, acestea se combat prin prăfuire cu insecticide, după care muşuroiul se reface.

Udatul. Pentru a asigura o prindere şi creştere normală, este necesar ca în perioadele secetoase viţele să fie udate. Numărul udărilor este în funcţie de condiţiile anului. Se aplică obişnuit 2-3 udări localizate la groapă, administrându-se 5-10 l apă/viţă la fiecare udare.

Lucrările şi operaţiunile în verdePlivitul lăstarilor. Lucrarea se execută în două etape. Primul plivit se face când

lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, eliminându-se de la inserţie lăstarii slabi, porniţi mai târziu în vegetaţie. Al doilea plivit se realizează când lăstarii au 40-50 cm şi s-au diferenţiat în creştere, rezervându-se circa patru lăstari la viţele viguroase şi trei la cele slabe.

Legatul lăstarilor se face de tutorele folosit la pichetare şi are scopul de a stimula creşterea în lungime a lăstarilor şi a permite executarea cu uşurinţă a lucrărilor mecanice.

Primul legat se execută imediat după al doilea plivit, după care lucrarea se repetă la fiecare spor de creştere lungime de 40-50 cm, afectându-se în total 3-4 lucrări de palisat de-a lungul perioadei de vegetaţie.

Copcitul este operaţia prin care se suprimă rădăcinile formate din nodul superior al tulpinii subterane, pentru a stimula dezvoltarea rădăcinilor bazale. Lucrarea constă în desfacerea muşuroiului şi efectuarea unei copci în jurul viţelor, după care, cu o copcitoare sau un briceag bine ascuţit se taie toate rădăcinile formate la nodul superior, cât mai aproape de punctul de inserţie.

În anul I copcitul se efectuează în două etape:- primul copcit se execută la sfârşitul lunii iunie, când baza lăstarilor este etiolată şi

foarte sensibilă la deshidratare şi insolaţia puternică, de aceea lucrarea se recomandă să se facă în zilele cu cer acoperit, muşuroiul refăcându-se imediat cu pământ afânat şi reavăn;

- al doilea copcit se face în luna august, când viţele rămân „descălţate“ pentru a se favoriza maturarea bazei lăstarilor.

Începând din anul II de la plantare copcitul se execută o singură dată pe an, în luna august, sau primăvara la tăierea în uscat.

Viţele nemuşuroite (parafinate) nu emit rădăcini de la nodul superior şi deci nu reclamă aplicarea lucrării de copcit.

Fertilizarea. Având în vedere că s-a efectuat fertilizarea de bază la pregătirea terenului, s-a administrat mraniţă la plantare şi viţele portaltoi au un sistem radicular slab dezvoltat, în primul an de regulă nu se administrează îngrăşăminte. Se pot aplica în parcele şi zonele cu creşteri mai slabe ale lăstarilor îngrăşăminte foliare prin stropiri în lunile iunie-iulie, folosind o concentraţie de 0,6-1%, administrându-se 800-1000 l/ha, sau se pot dizolva în apa de udat 250-300 g îngrăşăminte complexe la 100 l apă.

Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Viţele portaltoi sunt în general rezistente la bolile criptogamice, totuşi, în anii umezi şi la soiurile sensibile (Chasselas Berlandieri 41 B) sunt necesare 2-3 tratamente contra manei în cursul perioadei de vegetaţie. Se folosesc produse acuprice: Dithane M45, Vondozeb (0,2%), Zineb (0,3-0,4%), sau cuprice: Turdacupral (0,4-0,5%), Zeamă bordeleză (0,5-0,8%) etc.

Îndepărtarea impurităţilor. Lucrarea se execută în luna iulie, când se examinează caracterele frunzelor, lăstarilor şi cârceilor, verificându-se apartenenţa fiecărei viţe la soiul respectiv. Dacă se găsesc impurităţi, acestea se elimină prin decapitare cu foarfeca de sub nodul superior al tulpinii subterane.

Lucrările de întreţinere din anul II

96

Fig. 36.- Spalierul vertical monoplan cu conducerea oblică a lăstarilor

Instalarea sistemului de susţinere. Sistemul de susţinere se montează în primăvara anului doi de cultură, înaintea executării arăturii de primăvară.

Viţele portaltoi prezintă un ţesut mecanic slab dezvoltat, de aceea necesită conducerea pe mijloace de susţinere, ceea ce permite valorificarea mai eficientă a căldurii şi luminii, stimulează creşterea în lungime a lăstarilor, asigurând creşterea producţiei de butaşi şi a calităţii acestora, precum şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii.

În unele ţări cu climat cald, în care t°a > 4000ºC (Grecia, Algeria, Turcia etc.), se practică şi cultura fără susţinere, oloagă, lăstarii dirijându-se pe sol în formă de mănunchi, pe direcţia rândului.

Pe plan mondial se folosesc diferite sisteme de susţinere, în funcţie de condiţiile pedoclimatice ale zonei şi specificul local.

În ţara noastră şi în general în zonele cu climat temperat, sunt folosite următoarele sisteme de susţinere:

- spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor;- spalierul în formă de T, cu conducerea orizontală a lăstarilor;- piramidele.1. Spalierul vertical monoplan, cu conducerea oblică a lăstarilor.Acest sistem de susţinere s-a răspândit în ultimii 25-30 ani, dovedindu-se a fi cel

mai corespunzător pentru climatul temperat-continental, datorită avantajelor pe care le prezintă comparativ cu piramidele:

- asigură folosirea mai eficientă a resurselor termice ale regiunii, prin plasarea lăstarilor aproape de suprafaţa solului, unde temperatura este mai ridicată, de aceea poate fi folosit cu rezultate bune în regiunile cu resurse termice mai scăzute;

- necesită cheltuieli de înfiinţare cu circa 30% mai mici;- lucrările fitotehnice (copilit, legat) se pot efectua cu uşurinţă şi reclamă un volum

mai mic de forţă de muncă cu 20-30%.Dezavantaje:- creşteri vegetative şi producţii mai mici datorită poziţiei oblice a lăstarilor,

maturare ceva mai slabă a lemnului şi pierderi mai mari în caz de brume târzii de primăvară, timpurii de toamnă sau grindină.

Din punct de vedere constructiv, spalierul vertical prezintă următoarele părţi componente (fig. 36):

- stâlpi de beton armat (sau lemn), cu o lungime de 2,7 m (din care 70 cm se introduce în sol), care se fixează pe direcţia rândului la distanţa de 7-8 m (aproximativ după fiecare al 4-lea butuc);

- trei sârme orizontale, care se fixează pe stâlpi, prima cu Æ de 2,2, la h = 60 cm faţă de sol, iar a doua şi a treia cu Æ 2,6 – 2,8 mm se plasează la 70 cm una de alta;

- sârme oblice cu Æ de 2,2 – 2,4 mm, care se fixează la baza fiecărui butuc, cu ajutorul unui ţăruş, după care se dirijează oblic sub un unghi de 45° şi se prind cu capătul superior de a treia sârmă orizontală, în dreptul celui de-al treilea butuc de pe direcţia rândului.

Butucii se conduc în formă joasă de „căpăţână“, iar lăstarii sunt dirijaţi prin palisări succesive pe sârmele oblice şi apoi orizontal când ajung la partea superioară a sistemului de susţinere.

97

Fig. 37 – Spalierul vertical cu conducerea alternativă a lăstarilor de la butuci diferiţi

Fig. 38 – Spalierul verical cu conducerea alternativă a

lăstarilor de la acelaşi butuc

În cazul soiurilor viguroase, pe sârma superioară a spalierului se aglomerează lăstarii de la mai mulţi butuci. În această situaţie, lăstarii de la butuci diferiţi ( fig. 37), sau de la acelaşi butuc (fig. 38), pot fi dirijaţi pe cele trei sârme orizontale.

2. Spalierul în formă de T cu conducerea orizonatală a lăstarilor. Sistemul a fost pus la punct la I.C.V.V. Valea-Călugărească în anii 1972-1976 şi prezintă următoarele avantaje:

- consum redus de forţă de muncă, pentru că se înlătură complet palisatul lăstarilor, prin dirijarea acestora liber pe plasa de sârmă orizontală;

- lucrările manuale se efectuează uşor şi în poziţii comode de lucru;- lucrările solului se pot mecaniza în totalitate, deoarece sistemul permite

executarea erbicidării postemergente şi lucrarea solului folosind plugul cu palpator.Dezavantaje:- costul ridicat al sistemului;- favorizează creşterea copililor, necesitând lucrări dese de copilit;- realizează lungimi mai mici ale lăstarilor şi producţii mai scăzute;- înregistrează pierderi mari în caz de grindină.Sistemul este compus din următoarele părţi componente (fig. 39):- stâlpi (din ţeavă metalică cu Æ ~ 40 mm, lemn sau beton) lungi de 150-160 cm,

din care 70 cm se introduce în sol şi care prezintă la partea superioară o bară orizontală lungă de 60 cm;

- trei sârme cu Æ de 2,4-2,8 mm (mai groase cele marginale), fixate pe barele orizontale ale spalierului şi dispuse longitudinal la 30 cm una de alta;

- sârme transversale cu Æ de 2,2 mm situate perpendicular pe sârmele longitudinale, din 50 în 50 cm, având capetele introduse în sus pe o porţiune de 12-15 cm.

Prin modul de dispunere a sârmelor se formează la h = 80-90 cm faţă de sol, o plasă orizontală pe care se dirijează liber lăstarii în timpul perioadei de vegetaţie.

Stâlpii se fixează pe direcţia rândului la distanţa de 6-8 m, obişnuit după fiecare 3-4 viţe. Porţiunile care se introduc în sol se protejează contra ruginii (stâlpii din metal) sau putrezirii (stâlpii din lemn).

98

Butucii se conduc în formă semiînaltă (80-90 cm), obişnuit cu două tulpini, fiecare cu câte un cordon orizontal, dispus perpendicular pe planul de sârme, sau cu o tulpină şi două cordoane.

3. Piramidele. Acest sistem de susţinere este cel mai vechi şi prezintă unele avantaje faţă de spalier:

- creşteri mai viguroase ale lăstarilor datorită poziţiei apropiate de verticală, producţii mai mari, maturare mai bună a lemnului;

- se formează cu 30-40 % mai puţini copili;- pierderi mai mici în caz de grindină, brume târzii de primăvară sau timpurii de

toamnă;Dezavantaje:- costul relativ ridicat al sistemului;- necesită multă forţă de muncă normală;- lucrările în verde se execută în condiţii anevoioase (utilizând scări înalte,

platforme suspendate etc.) şi solicită muncitori cu multă îndemânare.Datorită acestor dezavantaje acest sistem de susţinere este tot mai puţin folosit la

noi în ţară.Părţi componente (fig. 40):- stâlpi confecţionaţi din lemn de esenţă tare (salcâm sau stejar), beton armat şi

precomprimat cu lungimea de 6 m şi Æ 12-14 cm la vârf şi 15-17 cm la bază sau din ţeavă metalică. Înainte de plantare, stâlpii se pregătesc: cei din lemn se decojesc şi se tratează împotriva putrezirii prin impregnare cu Creozot 3% sau CuSO4 5% timp de 8-12 zile sau se carbonizează pe o lungime de 1 m de la bază, care urmează să se introducă în sol. Stâlpii din ţeavă metalică se vopsesc şi se fixează pe un postament din beton;

- sârmă galvanizată cu Æ de 2,8 mm ce se fixează la baza butucilor, după care se conduce până în vârful piramidei, unde se prinde în nişte orificii cu care a fost prevăzut stâlpul;

- ţăruşii de lemn, cu o lungime de 70 cm şi grosime de 5 cm, pentru ancorarea sârmelor în dreptul butucilor.

Piramidele pot să susţină 4,6 sau 8 butuci (fig. 40).

99

Fig. 39 – Spalierul `n formă de T cu conducerea orizontală a lăstarilor

Dintre cele trei tipuri, cele mai corespunzătoare, atât din punct de vedere al producţiei de butaşi, a calităţii acestora, precum şi a costului de producţie sunt cele cu 6 butuci.

Instalarea propriu-zisă a sistemului de susţinere constă în marcarea locurilor pentru stâlpi prin pichetare, săpatul gropilor (manual şi mecanic), fixarea stâlpilor, a ţăruşilor, întinderea sârmelor şi ancorarea acestora.

Lucrările soluluiArătura de primăvară. Lucrarea se execută imediat după instalarea sistemului de

susţinere, la adâncimea de 14-16 cm, cu PCV – 1,8 (2,2) echipat cu organe de debilonat, în agregat cu tractoarele viticole.

În timpul perioadei de vegetaţie se face mobilizarea superficială a solului, prin aplicarea a 4-5 lucrări mecanice (cultivat sau discuit) pe intervalele dintre rânduri şi a 3-4 praşile manuale pe rând.

După căderea frunzelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 15-18 cm, cu SV 445 + PCV-1,8 (2,2), echipat pentru arătura de toamnă, după care butucii se muşuroiesc cu pământ afânat şi reavăn.

Lucrările fitotehniceTăierea în uscat. Lucrarea se execută primăvara devreme în cursul lunii martie,

înainte de pornirea viţelor în vegetaţie. Butucii se desmuşuroiesc, se copcesc, după care tăierea se face diferenţiat în funcţie de sistemul de susţinere:

a. În cazul spalierului vertical şi al piramidelor, cordiţele formate în anul anterior se taie la cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc.

b. În cazul susţinerii pe spalierul în formă de „T“ se proiectează tulpinile. De la fiecare viţă se aleg 1-2 cordiţe (în funcţie de numărul de tulpini ce urmează a fi proiectate pe butuc), care se taie imediat sub planul orizontal al spalierului. Atunci când aceste cordiţe nu au vigoarea necesară (Æ 8-12 mm) se aplică o tăiere în cepi de 1-2 cm, lăsându-se 2-3 cepi pe butuc, urmând ca tulpinile să fie formate în primăvara anului următor.

Lucrările şi operaţiunile în verdea. Plivitul lăstarilor. În plantaţiile susţinute pe spalierul vertical sau piramide,

primul plivit se execută când lăstarii au 15-20 cm, lăsându-se 5-6 lăstari/butuc, iar cel de-al

100Fig. 40 – Piramidele cu 4, 6 şi 8 butuci

doilea plivit se face în momentul în care lăstarii au 35-40 cm, ocazie cu care pe butuc se rezervă 3-4 lăstari. Prin plivit se îndepărtează lăstarii slab dezvoltaţi, răniţi etc.

b. Copilitul se face în scopul favorizării creşterii în lungime a lăstarilor şi obţinerii de butaşi fără cioturi. Copilii se îndepărtează în faza erbacee (simultan cu lucrarea de legat), cu unghia de sub primul nod; concomitent, se îndepărtează şi cârceii.

c. Legatul lăstarilor. Prin această lucrare lăstarii se conduc pe mijloace de susţinere (nu se aplică în cazul spalierului orizontal) şi se execută la fiecare 40-50 cm spor de creştere în lungime a lăstarilor, aproximativ de 6-8 ori în anul II.

Aplicarea tratamentelor fitosanitare. Lăstarii la majoritatea soiurilor de portaltoi sunt atacate de filoxera galicolă, care poate produce pagube importante.

Primele gale apar spre sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, atacul manifestându-se cu intensitate mai mare către sfârşitul verii.

Se recomandă distrugerea prin ardere a frunzelor cu primele gale formate. În cazul unei infestări puternice în anul precedent, se recomandă ca, atunci când lăstarii au 2-3 frunze, să se aplice un tratament cu produse organofosforice: Sinoratox 35 CE (0,1 %), Carbetox 37 CE (0,3-0,4 %), tratamentul repetându-se la două săptămâni.

La soiurile mai sensibile şi în anii mai umezi se aplică 2-3 tratamente pentru combaterea manei.

Completarea golurilor. Golurile se completează cu viţe din acelaşi soi şi aceeaşi categorie biologică, astfel încât la sfârşitul anului II plantaţia să prezinte o densitate normală. Este indicat să se folosească viţei portaltoi fortificate la ghivece nutritive în sere şi solarii, cu plantarea în perioada de vegetaţie. În lipsa acestora se pot folosi viţe portaltoi, în vârstă de un an, provenite din şcoala de viţe, care se plantează toamna sau primăvara.

Fertilizarea. În anul II se administrează doze mici de îngrăşăminte chimice. Orientativ, toamna înaintea arăturii se aplică 50 kg P2O5 s.a./ha şi 50 kg K2O s.a/ha. Îngrăşămintele cu azot se administrează pe solurile sărace în humus, în funcţie de cerinţe primăvara la începutul vegetaţiei, sau fragmentat două treimi la pornirea în vegetaţie şi o treime la o lună de la prima administrare.

Lucrările de întreşinere în anul III de la plantare sunt asemănătoare cu cele din anul II (lucrările solului, tratamente fitosanitare, fertilizare etc.), cu unele deosebiri:

Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (luna martie).La spalierul vertical şi la piramide, tăierea constă în scurtarea coardelor formate pe

butuc în anul anterior, la 1-2 cm, rezervându-se 3-5 cepi pe butuc, în funcţie de vigoare.În plantaţiile susţinute pe spalierul în formă de „T“, în cazul în care nu s-au format

tulpinile în anul II, se aleg 1-2 coarde (minim 6 mm Æ), care se taie la nivelul sârmelor spalierului. După formare, lăstarii se plivesc, cu excepţia a 1-2 de la vârf, care se vor dirija pe planul de sârme, în vederea proiectării cordoanelor. În cazul în care cordoanele au fost deja proiectate, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe cele două cordoane, în funcţie de vigoarea butucului 5-6 cepi.

Lucrările şi operaţiile în verde sunt asemănătoare celor din anul II, pe butuc rezervându-se 5-6 lăstari.

În condiţiile aplicării unei tehnologii corespunzătoare de înfiinţare şi întreţinere în primii ani, în anul III se poate obţine o primă producţie de butaşi portaltoi, de până la jumătate din producţia normală (50-60 mii butaşi/ha).

7.4.3. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR DE PORTALTOI

AFLATE ÎN PRODUCŢIE

Începând din anul IV, plantaţia de portaltoi intră în perioada de producţie normală. Lucrările agrofitotehnice care se execută au rolul de a menţine şi chiar ridica potenţialul

101

de producţie al butucilor pe o perioadă de cel puţin 25-30 de ani, cât durează exploatarea plantaţiei.

Dezmuşuroitul se face la începutul primăverii (martie), din momentul în care nu mai survin temperaturi mai coborâte de -8 -10 ºC. Lucrarea se execută manual, cu sapa, având grijă să nu se rănească butucul.

Copcitul precede lucrarea de tăiere „în uscat“. Se execută o copcă în jurul butucului, până sub primul nod al tulpinii subterane, după care cu o copcitoare sau un cuţit bine ascuţit, se taie cât mai aproape de punctul de inserţie toate rădăcinile formate din „căpăţână“ şi din nodul superior al tulpinii subterane.

Tăierea în uscat se execută primăvara devreme (martie), până la pornirea mugurilor în vegetaţie şi trebuie încheiată înaintea soiurilor roditoare, având în vedere că viţele portaltoi intră cu circa 2-3 săptămâni mai devreme în vegetaţie (sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie), comparativ cu acestea.La tăiere se lasă cepi scurţi de 1-2 cm.

Modul de lucru. În cazul susţinerii pe spalierul vertical sau pe piramide, cu conducerea butucilor în formă de „căpăţână“, se scurtează cu foarfeca cordiţele rămase de la recoltarea butaşilor, la cepi de 1-2 cm, rezervându-se pe butuc 6-8 cepi cu diametrul de 8-12 mm (cordiţele prea subţiri se îndepărtează de la punctul de inserţie), repartizaţi cât mai uniform pe capul butucului, după care cu ajutorul fierăstrăului şi a foarfecii se execută „toaleta butuclui“, îndepărtându-se tot lemnul uscat şi mortificat.

După tăiere, mai ales în zonele cu primăveri secetoase şi în cazul în care prin tăieri rezultă răni mari, se recomandă ca butucii să se muşuroiască uşor cu pământ afânat şi reavăn, astfel încât muşuroiul să depăşească cu 2-3 cm vârful cepilor.

La viţele susţinute pe spalierul orizontal şi conduse sub formă de tulpini, tăierea se face prin scurtarea cordiţelor rămase pe cordoane la cepi de 1-2 cm, cepi care trebuie să provină din coarde de vigoare normală (Æ 8-12 mm) şi să fie repartizaţi uniform pe cele două cordoane. Atunci când pe cordoane nu se pot asigura suficienţi cepi, cordiţele se taie la o lungime mai mare, de 1-2 ochi.

În cazul viţelor conduse pe tulpini, la tăiere trebuie avută în vedere reînnoirea cordoanelor sau a porţiunilor de cordoane degarnisite, îmbătrânite sau distruse.

Revizuirea sistemului de susţinere. Lucrarea se execută după tăierea în uscat şi constă în înlocuirea stâlpilor rupţi sau putreziţi, îndreptarea şi consolidarea celor înclinaţi, înlocuirea sârmelor rupte sau ruginite şi întinderea acestora, completarea şi fixarea ţăruşilor.

Lucrările de întreţinere a solului. După încheierea lucrărilor din campania de primăvară solul se afânează printr-o arătură la adâncimea de 14-16 cm, cu răsturnarea brazdei spre mijlocul intervalului, executată cu SV445+PCV2-2,2.

În timpul perioadei de vegetaţie, solul se menţine curat de buruieni şi afânat, prin efectuarea a 4-5 praşile mecanice pe intervale, executate cu V445 + PCV2-2,2 +GSV şi 3-4 praşile manuale pe rând.

Toamna, după recoltarea coardelor se execută arătura de toamnă la adâncimea de 16-18 cm (SV445+PCV2-2,2), cu răsturnarea brazdei spre butuci, în vederea protejării acestora peste iarnă.

Afânarea adâncă a solului se execută odată la 2-3 ani, alternativ din două în două intervale (cu revenirea pe acelaşi interval odată la 4-6 ani), cu subsolierul pentru vie SPV-45M în agregat cu tractorul SV445, care realizează afânarea solului la adâncimea de 40-45 cm, asigurând îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului la nivelul de dezvoltare a rădăcinilor viţei de vie. Concomitent cu această lucrare, se pot administra şi îngrăşăminte chimice cu ajutorul echipamentului EIV, montat pe subsolier.

102

Lucrările şi operaţiunile în verde asigură conducerea lăstarilor pe mijloacele de susţinere, creează condiţii favorabile pentru creşterea şi maturarea acestora şi reprezintă o verigă tehnologică de bază pentru obţinerea unor producţii ridicate şi a unor butaşi de calitate corespunzătoare. În plantaţiile de portaltoi se aplică următoarele lucrări şi operaţiuni în verde: plivitul, copilitul, legatul şi cârnitul lăstarilor.

Plivitul. Lucrarea are drept scop normarea sarcinii de „rod“ a butucilor, exprimată în număr de lăstari pe butuc, care diferă în funcţie de vigoarea soiului, vârsta plantaţiei, favorabilitatea condiţiilor pedoclimatice şi tehnologia aplicată, este de regulă cuprins între 8-12, 8 la soiurile cu vigoare mai slabă (Riparia gloire) 10 la soiurile cu vigoare mijlocie (SO4-4, 140 Ru) şi 12 la cele cu vigoare mare (Kober 5BB, Crăciunel 2).

Plivitul se execută în două etape:

– primul plivit se face când lăstarii au atins lungimea de 15-20 cm, ocazie cu care se rezervă pe butuc norma de lăstari stabilită, plus o rezervă de 2-3 lăstari, avându-se în vedere că în această fază lăstarii sunt fragili şi pot fi uşor răniţi sau desprinşi de la punctul de inserţie, cu ocazia lucrărilor care se aplică în plantaţie. Se îndepărtează de la punctul de inserţie lăstarii slabi, rămaşi în urmă în creştere, răniţi sau prea deşi, astfel încât cei care se lasă să prezinte o creştere asemănătoare şi să fie distribuiţi cât mai uniform pe butuc.

– al doilea plivit se face când lăstarii au atins 35-40 cm lungime, ocazie cu care se definitivează sarcina de lăstari a butucului, îndepărtându-se lăstarii lăsaţi suplimentar la primul plivit şi cei formaţi ulterior din scaunul butucului.

Copilitul are scopul de a stimula creşterea în lungime a lstarilor şi a permite obţinerea unor butaşi fără cioturi. Lucrarea se execută simultan cu legatul lăstarilor. Copilii se recomandă să fie îndepărtaţi în totalitate în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub primul nod, porţiunea de merital rămasă se usucă şi cade.

Atunci când lucrarea s-a întârziat şi copilul este semilemnificat, acesta se va secţiona cu foarfeca deasupra primului nod, ciotul rămas urmează să fie îndepărtat la fasonarea coardelor. Simultan cu copilii se îndepărtează şi cârceii care produc curbarea, torsionarea şi chiar ştrangularea lăstarilor , iar toamna îngreunează recoltarea coardelor.

Legatul lăstarilor se face pentru dirijarea acestora pe mijloace de susţinere, în scopul favorizării creşterii în lungime, folosirii mai eficiente a resurselor heliotermice şi efectuarea cu uşurinţă a lucrărilor de întreţinere.

Lăstarii se palisează de sârmele oblice lejer, cu legătura în formă de 8 sau de inel, evitând curbarea sau strangularea lor. Fiecare lăstar se conduce de aceeaşi parte a sârmei de jos până sus, pentru a rezulta coarde cât mai drepte şi a se evita astfel pierderile de material la fasonare.

Primul legat se execută concomitent cu al doilea plivit, după care se repetă la fiecare 40-50 cm spor de creştere în lungime a lstarilor, executându-se aproximativ de 8-10 ori la spalierul vertical şi 12-14 ori în cazul piramidelor.Ca material de legat se foloseşte rafie sintetică, deşeuri textile, liber de tei topit etc.Lucrările de copilit şi legat necesită la susţinerea pe piramide, scări speciale.

la viţele portaltoi conduse pe spalierul în formă de „T“, după copilit lăstarii sunt dirijaţi liber pe plasa de sârmă orizontală a spalierului.

Cârnitul lăstarilor se execută la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, când creşterea lăstarilor este mult încetinită şi începe maturarea acestora, având ca scop

103

stimularea creşterii în grosime şi favorizarea maturării lemnului. Totodată, prin cârnit se asigură condiţii bune de lumină şi aeraţie.

Lucrarea constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu porţiunea de frunze tinere (8-9 frunze), care nu au atins maturitatea normală, caracteristică soiului şi sunt consumatoare de substanţe plastice.

Fertilizarea.

Pentru menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, în plantaţiile de portaltoi se administrează îngrăşăminte organice şi chimice. Periodic (o dată la 3-4 ani) se aplică 20-40 t/ha gunoi de grajd, în funcţie de valoarea indicelui de azot (HV) şi de conţinutul solului în argilă (tab. 5). Gunoiul de grajd se împrăştie toamna, după căderea frunzelor, cu MIGV-1 în agregat cu tractorul V445, după care se încorporează în sol prin arătura de toamnă.

Tabelul 5

Dozele de gunoi de grajd pentru fertilizarea plantaţiilor de portaltoi t/ha

(după Z. Borlan şi colab., 1982)

Conţinutul solului

în argilă (%)Indicele de azot (HV)

1,0 2,0 3,0 4,0 şi peste

10 18 - - -

20 31 23 - -

30 35 26 23 22

40 37 28 24 23

50 39 29 25 24

Îngrăşămintele chimice se administrează în funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente fertilizante şi producţia scontată. Dozele se calculează cu ajutorul nomogramelor, care corelează dozele cu rezultatele cartării agrochimice.

Nivelele optime de aprovizionare sunt: N – 120 ppm, P2O5 – 130 ppm, K2O – 160 ppm, astfel încât, anual se aplică orientativ 90-100 kg N s.a/ha, 100-120 kg P2O5 s.a./ha, 140-150 kg K2O s.a/ha. Se va evita excesul de azot în special la soiurile viguroase, la care împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului.

Îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu se aplică toamna şi se încorporează în sol odată cu arătura, iar cele cu azot primăvara, înainatea pornirii în vegetaţie, administrându-se cu EIV montat pe PCV2-2,2.

Protecţia fitosanitară. În plantaţiile de portaltoi se execută tratamente pentru combaterea filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare (în special omida păroasă a dudului) şi mai rar, a acarienilor şi manei.

Cea mai mare parte a soiurilor de portaltoi şi în special cele cu „sânge“ de Rupestris sunt intens atacate de filoxera galicolă, care parazitează frunzele şi lăstarii tineri,

104

afectând puternic procesul de asimilaţie clorofiliană. Atacul este mai intens spre sfârşitul verii, la frunzele din vârful lăstarilor. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă adunarea şi distrugerea prin ardere a frunzelor cu gale de la primele două generaţii şi tratamente cu insecticide organo-fosforice, în modul arătat la plantaţiile tinere.

Omizile defoliatoare se combat la semnalarea atacului prin tratamente cu insecticide ca: Sinoratox 35 CE (0,1%), Carbetox 37 CE (0,4%), Decis 2,5 CE (0,05%) etc. şi prin arderea vetrelor apărute.

Împotriva acarienilor se folosesc produsele Nissorun (0,05%), Neoron (0,1%), aplicându-se 1-2 tratamente la dezmugurit şi în fază de lăstar tânăr (5-7 cm lungime).

La soiurile sensibile (Chasselas Berlandieri 41B) şi în anii ploioşi se fac 1-2 tratamente împotriva manei cu produse specifice.

Completarea golurilor. În plantaţiile tinere este indicat ca golurile să fie completate în timpul perioadei de vegetaţie cu viţe portaltoi fortificate la ghivece nutritive. Se pot, de asemenea folosi, cu bune rezultate, viţe portaltoi STAS provenite din şcoala de viţă, cu plantarea în perioada de repaus (toamna sau primăvara). În plantaţiile mai bătrâne, pentru completarea golurilor se poate folosi marcotajul semiadânc (la 20-25 cm), cu marcotă trasă de la butucul vecin şi separată de planta mamă după 2-3 ani.

Recoltarea coardelor portaltoi. Coardele portaltoi se recoltează, în condiţiile ţării noastre, toamna după căderea frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă, aproximativ între 20 noiembrie şi 20 decembrie.

Înainte de recoltarea coardelor, se face mai întâi recoltarea şi îndepărtarea coardelor de la butucii impuri, bolnavi, necorespunzători etc.

Coardele se taie cu foarfeca la circa 10 cm de la punctul de inserţie pe butuc sau cordon, având grijă ca sub nodul bazal să rămână o porţiune de merital de cel puţin 3 cm. După detaşarea de pe butuc se taie legăturile şi eventualii cârcei şi se trage snopul de coarde pentru desprinderea lui de pe sârmă cu atenţie, pentru a nu deteriora sistemul de susţinere. În cazul piramidei pentru a se evita îndoirea sau ruperea stâlpilor se trag în jos simultan coardele de la toţi butucii piramidei, sau cel puţin de la doi butuci opuşi.

În cazul în care plantaţia cuprinde mai multe soiuri, acestea se recoltează pe rând pentru a se evita impurificările de material, iar ritmul recoltării trebuie corelat cu ritmul fasonării şi însilozării, astfel încât de la recoltare până la însilozare să nu treacă mai mult de 2-3 zile, în caz contrar se înregistrează pierderi mari de umiditate a coardelor.

După recoltare, coardele se adună în snopi mai mari, se leagă în două-trei locuri, se etichetează, menţionându-se denumirea soiului şi numărul parcelei şi se transportă la locul de fasonare, care poate fi aleea de la capătul parcelei, dacă vremea este favorabilă, sau un şopron, o magazie, în caz de vreme nefavorabilă.

Fasonarea coardelor portaltoi. În vederea păstrării până la altoit, coardele se fasonează, în lungimi de 3 butaşi, 2 butaşi şi un butaş. Lotul de butaşi portaltoi destinat livrării trebuie să fie constituit din minim 70% butaşi de trei măsuri standard ( care se păstrează mai bine). Lungimea unei măsuri standard este de 40 cm (minim 30 cm), exclusiv porţiunea de internod de sub nodul bazal.

Butaşii portaltoi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de calitate: puritate biologică 100%, grosimea, măsurată pe diametrul mare să fie cuprinsă între 8-12 mm, netorsionaţi, drepţi, sau cu curbura având săgeata de maxim 3 cm, fără cârcei, copili sau urmele acestora (cioturi) cu diametrul mai mare de 3 mm, sub nodul bazal să fie prevăzuţi

105

cu o porţiune de internod de minim 3 cm, scoarţa să prezinte o culoare caracteristică soiului, neexfoliată, fără urme de boli sau dăunători, fără răni (urme de grindină, lovituri etc.), lemnul să fie sănătos, bine maturat (minim 12% hidraţi de carbon), cu un conţinut de umiditate de minim 42%, iar suprafaţa ocupată de măduvă să fie sub 50% din suprafaţa în secţiune transversală a butaşului.

Se examinează fiecare coardă în parte şi se îndepărtează porţiunile necorespunzătoare (nematurate, torsionate, rănite etc.), iar lungimea rămasă nu trebuie să depăşească 4,5 m (porţiunile de peste această dimensiune se pot folosi pentru înrădăcinare), după care se îndepărtează de la punctul de inserţie eventualii copili sau cârcei.

Fasonarea se face folosind în acest scop măsuri din şipcă de lemn cu dimensiunile de circa 125-130 cm pentru lungimi de 3 butaşi, 85-90 cm pentru lungimi de 2 butaşi şi 40 cm pentru lungimi de un butaş.Coardele curăţate se fasonează pornind de la bază, folosind mai întâi măsura de 3 butaşi, care se fixează de-a lungul coardei, cu baza în dreptul primului nod şi se taie cu foarfeca deasupra capătului măsurii, sub următorul nod, la aproximativ 3 cm distanţă de acesta, după care operaţiunea se continuă; când coarda nu mai permite folosirea măsurii de 3 lungimi, se va utiliza măsura de 2 lungimi, iar la capăt, măsura de o lungime.

După fasonare, butaşii de aceeaşi lungime se aşază bază la bază, se leagă în pachete de 100 bucăţi şi se etichetează menţionându-se: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi numărul STAS-ului care reglementează calitatea. Pentru legat şi etichetat se folosesc materiale rezistente la umiditate (sârmă subţire, etichete din plastic, pe care se scrie cu un tuş special).

Aplicarea tratamentelor anticriptogamice. Pe timpul păstrării peste iarnă a butaşilor portaltoi pot apare manifestări ale atacululi diferitelor specii de ciuperci ca: Botrytis, Alternaria, Fusarium, Phomopsis etc., dintre acestea, cea mai periculoasă este Botrytis fuckeliana care produce putregaiul cenuşiu.

Pentru prevenirea atacului acestor boli, se realizează tratarea butaşilor înainte de introducerea la păstrare, prin îmbăierea pachetelor într-o soluţie de: Chinosol W,(0,5%) sau Derosal (0,2%). Durata de îmbăiere este în relaţie inversă cu temperatura soluţiei.

Temperatura soluţiei ºC 1 3 5 10 15

Durata de îmbăiere ore 10 8 5 3 2

Păstrarea butaşilor portaltoi. După aplicarea tratamentului anticriptogamic şi zvântare, butaşii portaltoi sunt trecuţi la păstrare. Păstrarea se poate face în depozite frigorifice sau în silozuri cu nisip amenajate sub cerul liber.

Păstrarea în depozite frigorifice reprezintă modul cel mai indicat de păstrare a butaşilor portaltoi. Depozitul frigorific este parte componentă a complexului de altoire şi forţare din cadrul pepinierelor moderne şi cuprinde un spaţiu special amenajat, izolat termic, prevăzut cu instalaţii de control automat al temperaturii şi umidităţii relative a aerului. Este indicat ca butaşii să fie ambalaţi în saci de polietilenă,. cu grosimea de 0,1

106

mm, care asigură o mai bună păstrare şi evită prezenţa particulelor de nisip pe butaşi, care duc, în cazul în care altoitul se execută mecanic la o degradare rapidă a cuţitelor de la maşinile de altoit.

Butaşii portaltoi de 3 lungimi se introduc în saci de polietilenă lungi de cca. 2 m. Se procedează astfel: sacul se leagă la un capăt, se răsuceşte folia spre acest capăt, se introduce un balot format din 3-4 pachete de butaşi, după care folia se derulează până la acoperirea totală a butaşilor şi se leagă strâns la celălalt capăt, astfel încât să fie întrerupt schimbul de aer cu mediul exterior. Este bine ca temperatura mediului în timpul introducerii în saci să fie sub 10 ºC. Sacii se stivuiesc în depozit în funcţie de spaţiul disponibil. Pe toată durata pstrării, temperatura se menţine puţin deasupra lui 0ºC (practic între 1 şi 4 ºC), iar umiditatea relativă a aerului în jur de 85%.

Păstrarea în silozuri de nisip construite sub cerul liber.

Silozurile se organizează pe terenuri adăpostite, neinfestate de mucegaiuri şi fără materie organică în descompunere, uşor înclinate (panta de 2-3%), cu soluri uşoare.Suprafaţa aleasă se pichetează, marcându-se dimensiunile silozului, după care pământul se nivelează cât mai bine şi se aşterne un strat de nisip reavăn, gros de 5-8 cm.

Pachetele de butaşi se aşază în stive piramidale, pornind cu 10 pachete la bază şi reducând câte un pachet la fiecare rând, până la partea de sus, unde se ajunge la două pachete. Peste fiecare rând se aşterne nisip cu umiditatea optimă de stratificare (6-8%), care trebuie să pătrundă printre coarde şi să le acopere. Pachetele pot fi introduse şi în saci de polietilenă care se stivuiesc după sistemul 5-4-3-2-1, începând cu 5 saci la bază şi încheind cu unul la vârf, sau după aşezarea pachetelor în stivă, acestea pot fi acoperite cu folie de polietilenă (fără însăcuire). După aşezarea pachetelor sau a sacilor, silozul se acoperă cu un strat de nisip gros de circa 35 cm.

Pe ambele părţi ale silozului, la o distanţă de 20 cm de baza acestuia se deschide câte unşanţ adânc de 30 cm, pentru colectarea şi evacuarea surplusului de apă provenit din ploi sau din topirea zăpezii.

Fiecare siloz se marchează cu o etichetă vizibilă pe care se scrie: soiul, cantitatea, parcela şi data însilozării şi se face o schiţă a terenului pentru a avea o evidenţă foarte clară a soiurilor.Pe timpul păstrării se controlează temperatura din interiorul silozului care nu trebuie să depăşească 7 ºC.

Livrarea butaşilor portaltoi se realizează toamna înainte de însilozare sau primăvara înaintea campaniei de altoit (februarie-martie).

Transportul se face în autocamioane sau în vagoane, în zilele în care temperatura nu coboară sub -10 ºC. Se iau măsuri de protejare împotriva gerurilor şi deshidratării. Este bine ca butaşii să fie transportaţi ambalaţi în saci de polietilenă. La transportul în camioane butaşii se acoperă cu prelate, iar la transportul în vagoane acestea se căptuşesc cu un strat de paie umede gros de 15-20 cm.

Fiecare transport trebuie să fie însoţit de următoarele documente:

– act de darantare a valorii biologice, emis de unitatea producătoare pe baza certificatului de recunoaştere a valorii biologice;

– buletin de liberă circulaţie, emis de unitatea producătoare pe baza certificatului fitosanitar;

– act de recepţie-livrare (factură).

107

7.5. TEHNOLOGIA PRODUCERII COARDELOR ALTOI

Coardele altoi se pot produce în două categorii de plantaţii:- plantaţii mamă, specializate în producerea coardelor altoi;- plantaţii de producţie, autorizate pentru producerea coardelor altoi;

7.5.1. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII MAMĂ.

Plantaţiile mamă specializate au ca scop principal producerea de coarde altoi (şi în secundar producerea de struguri) sau pot avea ca unic scop producerea de coarde altoi.Aceste plantaţii se înfiinţează numai cu material din categoria biologică bază, provenit din soiurile noi şi clonele omologate, precum şi din soiuri deficitare valoroase, prevăzute la înmulţire.

Înfiinţarea plantaţiilor mamă.Alegerea terenului. Acest tip de plantaţie se amplasează în arealele în care factorii

ecologici asigură la nivel optim cerinţele soiurilor cultivate, ferite de accidente climatice, pe terenuri pe care nu s-a cultivat viţă de vie cel puţin 4 ani, situate în zone cu tradiţie şi în apropierea căilor de comunicaţie. Solul trebuie să fie profund, cu textură mijlocie, bine aprovizionat cu elemente nutritive. Se vor evita solurile grele, reci şi cele excesiv de bogate în azot.

Pregătirea terenului în vederea plantării se face cu respectarea strictă a normelor tehnice prevăzute pentru înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare.

Plantarea. Lucrarea se execută toamna sau primăvara, utilizându-se numai material săditor din categoria biologică bază.

Distanţele de plantare sunt asemănătoare cu cele practicate în plantaţiile de vii roditoare, respectiv 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m pe rând, la fel şi pregătirea viţelor pentru plantare şi plantarea propriu-zisă.

Lucrările de întreţinere a plantaţiilor tinere. Lucrările de întreţinere care se aplică în primii ani după plantare, precum şi cele de instalare a sistemului de susţinere sunt identice cu cele efectuate în plantaţiile de vii roditoare.

Lucrările de întreţinere a plantaţiilor mamă aflate în producţie.Tăierea în uscat. Buturii se conduc în formă semiînaltă, cu cordoane bilaterale şi

sunt prevăzuţi la bază cu cepi de siguranţă în zonele de cultură semiprotejată. Tăierea se execută în cepi de 2-3 ochi, asigurându-se o sarcină de 10-12 ochi viabili/m2. Sarcina de ochi trebuie astfel stabilită, ţinând cont de vigoarea fiecărui butuc, încât să se realizeze creşteri normale, respectiv coarde cu dimensiuni corespunzătoare pentru altoit.

Fertilizarea. Orientativ anual se aplică: N 90-130 kg s.a./ha, P2O5 80-120 kg s.a./ha, K2O 150-230 kg s.a./ha. Îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu se administrează toamna (cele cu potasiu pot fi aplicate şi primăvara), iar cele cu azot primăvara, în una sau două faze: prima înaintea pornirii viţelor în vegetaţie (odată cu arătura de primăvară), iar a doua (dacă este cazul), la circa o lună de la prima administrare.Periodic, odată la 3-4 ani, se aplică îngrăşăminte organice, în doză de 40-60 t/ha.

Operaţiile în verde. Operaţiile în verde sunt obligatorii în plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi şi reprezintă o verigă tehnologică importantă pentru obţinerea unui material corespunzător.

Plivitul lăstarilor se execută imediat după apariţia inflorescenţelor cu rezervarea pe butuc a 18-20 de lăstari viguroşi, cu creştere uniformă, distribuiţi cât mai echilibrat pe elementele butucului.

108

Înlăturarea parţială a inflorescenţelor. În funcţie de numărul de inflorescenţe formate pe butuc, se înlătură 50-75% dintre acestea de la punctul de inserţie (numărul de inflorescenţe înlăturate este mai mare la soiurile mai fertile), pentru ca în final să rămână în medie 0,75 inflorescenţe pe lăstar, urmărindu-se ca pe fiecare lăstar să nu se lase mai mult de o inflorescenţă.

Copilitul. Copilii se suprimă în fază erbacee, prin ciupire cu unghia de sub prima frunză.

Cârnitul Operaţia se efectuează începând de la mijlocul lunii august, când creşterea este mult încetinită, ocazie cu care se îndepărtează vârful lăstarilor, cu porţiunea de frunze tinere (care nu au atins dimensiunea normală pentru soiul respectiv) pe care grosimea lăstarului este sub 6 mm.

Tratamentele fitosanitare. Se combate mana, făinarea şi cu atenţie deosebită putregaiul cenuşiu, pentru a se evita atacul pe coardele altoi în timpul păstrării materialului sau al forţării butaşilor altoiţi, iar dintre dăunători: acarienii (Tetranycus sp.), omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea) şi cicada gheboasă (Ceresa bubalus). Se folosesc aceleaşi produse ca şi în cazul plantaţiilor de vii roditoare, punându-se totuşi accent pe cele mai eficiente.

Aplicarea lucrărilor de selecţie. Anual, în aceste plantaţii se aplică selecţia în masă negativă. Butucii necorespunzători (fenotipic sau fitosanitar) se înlătură din plantaţie, iar golurile se completează cu material biologic din acelaşi soi şi categorie biologică.

Toate celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele care se aplică în plantaţiile de vii roditoare.

Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează toamna, după căderea frunzelor, înainte de venirea gerurilor puternice care pot afecta mugurii. Se recoltează toate coardele de pe butuc, lăsându-se la baza fiecăreia 4-5 ochi, care nu sunt buni pentru altoit (mai puţin evoluaţi, pornesc greu şi neuniform la forţare) şi asigură necesarul de ochi viabili la tăierea „în uscat“ din primăvara anului următor. Nu se recoltează concomitent coarde altoi de la mai multe soiuri pentru a se evita impurificările de material.

Producţia medie pe hectar care se poate obţine în acest tip de plantaţie este de 25.000 coarde, cu lungimea minimă de 8 ochi fiecare coardă.

7.5.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI ÎN PLANTAŢII OBIŞNUITE

DE PRODUCŢIE

Sunt admise în acest scop numai plantaţiile care îndeplinesc condiţiile de puritate biologică (cel puţin 90% din butuci să aparţină soiului prevăzut la înmulţire) şi de stare fitosanitară (fără atac de cancer, antracnoză şi viroze). În cazul unor soiuri deficitare, pot fi admise pentru producerea coardelor altoi şi plantaţii cu puritatea biologică mai mică de 90%, dar cu obligativitatea aplicării selecţiei în masă pozitive.

Lucrările specifice de întreţinere aplicate în plantaţiile de producţiePe lângă lucrările obişnuite, în plantaţiile de producţie care au ca scop producerea

de coarde altoi, se aplică următoarele lucrări speciale: fertilizarea suplimentară, plivitul şi copilitul lăstarilor, aplicarea tratamentelor fitosanitare, cu respectarea indicaţiilor prevăzute pentru plantaţiile mamă.

Recoltarea coardelor altoi. Coardele altoi se recoltează în aceeaşi perioadă ca şi în cazul plantaţiilor mamă, avându-se în vedere ca pe butuc să rămână elementele de rod necesare pentru anul următor. Recoltarea se face diferenţiat astfel:

- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă-negativă, se recoltează mai întâi coardele de la butucii marcaţi (impuri, bolnavi, slab dezvoltaţi etc.) şi se elimină din

109

plantaţie, lucrare care se verifică de inspectorii aprobatori de stat; se trece apoi la recoltarea coardelor altoi de la butucii nemarcaţi;

- în cazul plantaţiilor în care s-a aplicat selecţia în masă pozitivă, coardele altoi se vor recolta numai de la butucii marcaţi.

De la un butuc se recoltează în medie 3-4 coarde, iar de pe un hectar circa 8-12.000 coarde altoi.

Fasonarea coardelor altoi. Lucrarea se execută imediat după recoltare pentru a se preveni deshidratarea coardelor şi se face având în vedere prevederile STAS-ului:

- lungimea minimă 5 ochi;- grosimea, măsurată pe diametrul mare, maxim 12 mm la bază, minim 8 mm la

vârf;- ochii să fie viabili, sănătoşi, normal conformaţi, nevătămaţi, neporniţi în vegetaţie

(se admite maxim 10% ochi cu mugurele principal mort);- coarde bine maturate (cu minim 12% hidraţi de carbon), prevăzute la capete cu

porţiuni de internod de minim 4 cm, netorsionate, fără cârcei, copili sau urmele acestora, fără cioturi cu diametrul mai mare de 3 mm, cu ţesuturi viabile, sănătoase, fără urme de boli, dăunători sau vătămări mecanice, cu umiditatea de minim 44%.

Fasonarea constă în îndepărtarea porţiunile necorespunzătoare (groase, torsionate, rănite etc.), secţionarea coardelor la cel puţin 4 cm sub nodul bazal şi de asemenea la cel puţin 4 cm deasupra ultimului nod şi îndepărtarea de la punctul de inserţie a resturilor de cârcei şi copili.

În funcţie de condiţiile climatice, fasonarea se face în câmp, la marginea parcelei, sau în diferite încăperi.

După fasonare, coardele se leagă în pachete a câte 100 bucăţi şi se etichetează, menţinându-se următoarele: soiul, categoria biologică, unitatea producătoare şi STAS-ul care reglementează calitatea.

Tratamente fitosanitare. Pentru prevenirea atacului unor agenţi patogeni pe timpul păstrării (Botrytis, Alternaria, Fusarium etc.), se face îmbăierea pachetelor de coarde într-o soluţie de: Chinosol, (0,5%) sau Derosal (0,2%).

Păstrarea peste iarnă a coardelor altoi.Păstrarea se face în depozite frigorifice sau în silozuri sub cerul liber, în mod asemănător coardelor portaltoi.

Livrarea coardelor altoi. Lucrarea începe cu recepţia materialului de către beneficiar, în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin STAS.

Transportul coardelor altoi se face numai în zilele cu temperaturi pozitive, pentru a se evita pierderea ochilor.

Pentru prevenirea deshidratării se iau următoarele măsuri:- transportul de la producător la beneficiar se face cât mai repede;- pentru transportul cu trenul, vagoanele se căptuşesc cu un strat de paie umede;

5.6. TEHNOLOGIA DE PRODUCERE A VIŢELOR ALTOITE

Altoirea constă în îmbinarea artificială, după o anumită tehnică de lucru, a două porţiuni viabile (altoi şi portaltoi), în scopul de a mijloci convieţuirea dintre ele (Martin T., 1972).

Prin altoirea soiurilor roditoare europene (nobile) pe portaltoi proveniţi din speciile americane, se asigură rezistenţa la filoxeră, se măreşte potenţialul productiv al acestora, concomitent cu îmbunătăţirea calităţii strugurilor.

Pentru producerea materialului săditor viticol se practică altoirea „în uscat“ la masă, folosind butaşi altoi şi portaltoi proveniţi din coarde în vârstă de un an.

110

Butaşul reprezintă o porţiune viabilă de lăstar sau de coardă, cu unul sau mai mulţi ochi care, pus în condiţii favorabile de creştere, emite atât rădăcini cât şi lăstari, reproducând fidel planta mamă (Alexandrescu I. şi colab., 1994).

Înmulţirea prin altoire, cu utilizarea de butaşi în vârstă de un an, are la bază atât principiile înmulţirii prin butaşi, cât şi principiul altoirii.

Principiile înmulţirii prin butaşi:- principiul restituţiei;- principiul independenţei fiziologice limitate.Potrivit primului principiu, un butaş care este pus în condiţii favorabile îşi reface

organele lipsă. După cel de-al doilea principiu, butaşul poate să-şi desfăşoare funcţiile vitale (respiraţia, transpiraţia, activitatea catalazei etc.) în mod independent, pe timpul cât acţionează principiul precedent.

Principiul altoirii. Altoirea se sprijină pe principiul sudurii, conform căruia două secţiuni (răni) puse în contact strâns formează, în anumite condiţii, un ţesut intermediar (calus), care îmbină organic cei doi parteneri.

Etapele concreşterii la altoire. Concreşterea este un proces complex de interferare morfologică, anatomică şi fiziologică, în urma căruia viţa altoită funcţionează ca o singură plantă, cu caracteristici metabolice diferite în raport cu cele ale celor doi parteneri. În procesul concreşterii se disting trei etape: calusarea, sudarea şi vascularitatea.

Calusarea: Pentru sudarea la punctul de altoire trebuie să existe celule tinere. În cazul altoirii în verde, deoarece ţesuturile puse în contact sunt tinere, are loc direct sudarea, dar atunci când la altoire se folosesc butaşi în vârstă de unu sau mai mulţi ani este necesară formarea mai întâi a unui ţesut nou, care să permită concreşterea celor doi parteneri.

Sub acţiunea excitaţiei de rănire se formează fitohormoni care determină ca celulele imediat învecinate secţiunii şi cele din apropiere să se dividă intens, dând naştere unui ţesut parenchimatic (ţesut de rană) numit „calus“, care, în contextul unor răni închise, se comportă ca un ţesut intermediar. La formarea calusului participă celulele meristematice ale cambiului, precum şi celulele tinere ale razelor medulare, floemului şi xilemului. La început acest ţesut apare pe suprafaţa secţiunilor sub forma unor mărgele mici de culoare albă-sidefie, care ulterior se unesc şi formează un inel continuu în dreptul punctului de altoire. Altoiul produce mai mult calus. Celulele calusului au pereţii subţiri, sunt turgescente, cu un conţinut ridicat în apă (85-90%) şi se deshidratează uşor, de aceea este necesară menţinerea unei umidităţi ridicate în zona punctului de altoire pe tot parcursul existenţei acestui ţesut.

Secţiunea altoiului trebuie făcută de partea ochiului şi cât mai aproape de acesta, astfel încât partea cu jgheab este plasată la polul morfologic inferior al secţiunii, ceea ce face ca aptitudinea mai slabă de calusare din această porţiune să fie compensată de acţiunea pozitivă a polarităţii, iar partea plană la polul morfologic superior şi de aceeaşi parte cu ochiul, astfel încât neajunsurile datorate construcţiei asimetrice a coardei şi poziţiei dezavantajoase (polul morfologic superior) să fie anihilate de rezerva mai mare de amidon şi substanţe hormonale, care se găseşte în nodul, respectiv ochiul altoi.Legităţile formării calusului trebuiesc respectate şi folosite şi la altoirea mecanizată. În acest caz, secţionarea partenerilor se face pe diametrul mic (pe direcţia partea plană – partea cu jgheab). În acest mod, partea cu jgheab şi partea plană sunt plasate la polul morfologic inferior, beneficiind de stimularea formării calusului prin polaritate.

Sudarea. Pentru a se realiza concreşterea altoiului cu portaltoiul trebuiesc îndeplinite trei condiţii: prezenţa celulelor tinere, realizarea fenomenului de congruenţă şi distrugerea stratului izolator.

Prezenţa celulelor tinere este asigurată de formarea calusului.

111

Pentru realizarea sudării este necesară sincronizarea (congruenţa) formării calusului pe ambele feţe ale secţiunilor, precum şi un contact intim, direct între ţesuturile nou formate.

Prin altoire unele celule se taie, altele se strivesc şi îşi împrăştie conţinutul pe suprafaţa secţiunilor, care se oxidează foarte repede; se formează astfel un strat izolator care se interpuse între ţesuturile intermediare de la altoi şi portaltoi şi împiedică contactul direct al acestora. Distrugerea acestui strat izolator se realizează prin presiunile inegale pe care le exercită ţesuturile intermediare în formare (acţiune mecanică) şi prin dizolvarea lui de către aceste ţesuturi (acţiune fiziologică). De multe ori stratul izolator nu este înlăturat în totalitate, ceea ce face ca sudura să fie incompletă pe secţiunile celor doi parteneri.

În zona de contact a ţesuturilor intermediare se formează o lamelă pectică, care realizează lipirea celor două secţiuni (prima etapă a sudării), iar apoi prin intermediul plasmodesmelor se asigură contactul intim dintre doi parteneri (a doua etapă a sudării).

Vascularizarea constă în stabilirea legăturilor dintre fascicolele libero-lemnoase ale portaltoiului şi cele ale altoiului, lucru care se poate realiza pe două căi: fie prin apariţia unei zone generatoare în ţesuturile intermediare deja sudate, care va genera noi formaţiuni de floem şi xilem, fie prin înaintarea opusă şi simultană a zonelor generatoare de la cei doi parteneri, până la întâlnirea acestora. Vascularizarea se realizează pe ambele căi, cu dominarea uneia sau alteia (mai ales a primei căi).

Vascularizarea trebuie să se facă înainte de pornirea în vegetaţie a ochiului altoi, pentru ca lăstarul format să poată fi aprovizionat cu apă, altfel se usucă în scurt timp.

Obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi

Viţele altoite se obţin în complexele de altoire şi forţare şi se fortifică în şcoala de viţe situată în câmp deschis, sau în solarii.

Pregătirea materialului biologic (portaltoi şi altoi) constă în scoaterea pachetelor de coarde din silozurile sau spaţiile de păstrare, curăţirea de nisip prin scuturare şi spălare, în cazul când nu au fost ambalate în saci din polietilenă.

Verificarea viabilităţii butaşilor se realizează prin efectuarea unor secţiuni longitudinale la câteva coarde luate drept probe din portaltoi şi altoi şi examinarea macroscopică a acestora; pentru coardele altoi se secţionează şi ochii de iarnă, care trebuie să prezinte o viabilitate de minimum 90%.

Fasonarea butaşilor se execută diferit la portaltoi şi altoi. La portaltoi se împrospătează secţiunea de la bază la 0,5 cm sub nod (talonarea), după care coardele de 3 sau 2 lungimi se segmentează la o lungime STAS, adică 30±2 cm şi diametrul între 7-12 mm. Odată cu aceasta se înlătură cu atenţie toţi ochii de pe lungimea butaşului (orbirea). La altoi coardele se fragmentează începând de la bază, în butaşi de câte un ochi şi un internod şi cu diametrul de 7-12 mm. Operaţia se realizează prin secţionarea coardei altoi la 1,5 cm deasupra fiecărui ochi.

Umectarea butaşilor portaltoi şi altoi se face în recipiente separate, în apă curată, la temperatura de 12-20°C pentru recăpătarea umidităţii optime (52-55%).

Altoirea cu butaşi lemnificaţi (în uscat ) la masă. Altoirea în uscat este cel mai mult folosită. Ea se poate executa manual sau prin utilizarea maşinilor de altoit.

Momentul declanşării altoitului se stabileşte în funcţie de epoca optimă de plantare a viţelor în şcoală şi de posibilităţile de realizare a programului de altoiri. Calendaristic, lucrarea începe în prima jumătate a lunii martie şi se încheie în prima decadă a lunii aprilie. La altoirea manuală se foloseşte metoda de altoire în copulaţie perfecţionată (cu limb sau pană). Tehnica altoirii propriu-zise constă în execuţia unei secţiuni transversal-oblice, la capătul superior al butaşului portaltoi, pregătit pentru altoire, pe diametrul mugure-cârcel. Secţiunea realizată trebuie să aibă lungimea de 1,5 ori mai mare decât diametrul secţiunii

112

transversale. Pana de îmbinare se execută printr-o tăietură interioară, care porneşte de deasupra măduvei, este la început longitudinală, iar apoi are un traseu aproape paralel cu al secţiunii transversal-oblice .

La butaşul altoi pregătit pentru altoire se execută o secţiune transversal - oblică pe diametrul mugure-cârcel începând de la baza mugurelui şi cât mai aproape de el. Secţiunea trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii şi să fie asemănătoare cu a portaltoiului. Apoi se execută şi la altoi pana de îmbinare în mod asemănător. Operaţiunea se finalizează prin îmbinarea altoiului cu portaltoiul.

Altoirea mecanizată cu butaşi lemnificaţi (în uscat). Forma secţiunii la altoirea mecanizată este cea a litereii omega sau vârf de lance", se folosesc maşinile LPM-1 (Bulgaria), MA-1 şi MA-2 (România) şi dispozitivele DPA-1, DPA-2 şi DPA-3 (România).

Rezultate bune se obţin dacă butaşii au diametrul de 7 - 12 mm. Pentru productivitate ridicată este bine ca butaşii să fie să fie calibraţi cu ajutorul diferitelor dispozitive de calibrare.

Altoirea mecanizată, faţă de cea manuală, prezintă unele avantaje ca: productivitate ridicată şi posibilitatea folosirii de lucrători necalificaţi, după o prealabilă instruire de 1-2 zile (Grecu, 1988), performanţele calitative înregistrate la altoirea mecanizată sunt apropiate de cele ale altoirii manuale.

Recepţia. După execuţia altoirilor se verifică butaşii altoiţi (cantitativ şi calitativ).Folosirea biostimulatorilor de calusare şi înrădăcinare. În procesul de formare

al calusului şi rădăcinilor, un rol important îl au giberelinele, care intervin în diviziunea celulară, auxinele, care favorizează creşterea şi dezvoltarea (Mirică şi colab., 1982) şi citochininele, care sunt capabile să inducă, în celulele ce nu aparţin meristemelor sau zonelor generatoare, potenţial de diviziune (Oprean,M., Olteanu,I. 1983).

La noi în ţară , rezultate bune s-au obţinut prin înmuierea, înainte de parafinarea butaşilor altoiţi cu stimulatorul de calusare "Calovit" (produs de I.C.C. Cluj-Napoca). Utilizarea lui a determinat ca procentul de viţe de calitatea I-a să crească cu 4,6 (Grecu şi colab., 1988).

Aplicarea bioregulatorilor şi a parafinării. Cercetări de dată mai recentă, cu largă accepţiune pentru practica viticolă au demonstrat că şi folosirea substanţelor bioactive de tip " Calovit " în producerea materialului săditor viticol poate contribui la realizarea în condiţii cât mai bune a concreşterii la altoire, la sporirea randamentului de viţe altoite, la îmbunătăţirea calităţii acestora şi ridicarea indicilor de economicitate.

Parafinarea are scopul de a proteja punctul de altoire faţă de condiţiile neprielnice de mediu (deshidratare şi atacul bolilor criptogamice). Pentru parafinare se foloseşte un amestec constituit din: parafină comercială cca 94 % + bitum (smoală) 3 % + colofoniu industrial 3 % şi adaus de produs antibotritic (de exemplu Benlate în proporţie de 0,15 %). Tehnica de parafinare constă în introducerea (o singură imersie, de ordinul fracţiunilor de secundă) butaşilor altoiţi pe lungimea de 12-16 cm,(măsurată de la vârf spre bază) în amestecul respectiv, când acesta are temperatura de 70±20C. Lucrarea este obligatorie în cazul stratificării parţiale pentru forţare.

Sratificarea butaşilor altoiţi în vedrea forţării se face clasic în lăzi cu lungimea de 1 m, înălţimea de 0,6 m şi lăţimea de 0,5 m la care unul din pereţi este detaşabil, sau se pot folosi lăzi din material plastic şi au o capacitate de 450 - 500 butaşi , sau cutii cu schelet metalic şi pereţi din plăci de polietilenă de tip fagure şi au o capacitate de 700 - 750 butaşi. Ca material pentru stratificare se recomandă rumeguşul de conifere, care poate fi utilizat 5-6 ani succesiv, cu condiţia ca după terminarea forţării din fiecare an să fie cernut şi uscat la soare. Se mai pot folosi şi turba cu pH cât mai apropiat de neutru, muşchiul de pădure sau fulgii de polistiren expandat. Ultimul oferă avantajul că poate fi utilizat în mod repetat,

113

realizează o aerisire mai bună şi previne atacul bolilor criptogamice asupra butaşilor. Mai rar se foloseşte şi nisipul dar, în acest caz, stratificarea nu se mai face în lăzi ci pe paturi pe care mai întâi se aşază un strat de paie de cereale şi apoi stratul de nisip. Stratificarea butaşilor poate fi parţială sau totală.

Stratificarea parţială se practică numai pentru butaşii altoiţi şi parafinaţi şi constă în acoperirea butaşilor cu rumeguş umed (75-80%) până sub punctul de altoire, altoii rămânând protejaţi de stratul de parafină. În acest fel se evită atacul de mucegai şi pornirea rădăcinilor din altoi, fiind favorizată creşterea lăstarilor.

Stratificarea totală se aplică pentru butaşii neparafinaţi şi constă în acoperirea butaşilor cu rumeguş umed până sub punctul de altoire, cu rumeguş uscat şi tratat cu Chinosol (0,15%) în zona secţiunilor şi din nou cu rumeguş umed până deasupra butaşilor. Capacitatea unei lăzi este de circa 1000-1200 butaşi, pentru care sunt necesare circa 35 kg rumeguş uscat. După stratificare, partea superioară a butaşilor altoiţi şi parafinaţi (cazul stratificării parţiale) sau rumeguşul care acoperă altoii (cazul stratificării totale) se stropeşte cu o soluţie anticriptogamică.

După scurgerea apei lăzile se numerotează, se etichetează cu soiul, portlatoiul şi data stratificării şi se introduc în sera de forţare, unde se aşază pe stelaje, pe 2-3 nivele. Lăzile cu butaşii stratificaţi parţial se acoperă cu folie de polietilenă, în vederea păstrării unei umidităţi corespunătoare.

Forţarea are ca scop formarea calusului la punctul de altoire, pornirea ochiului altoi în vegetaţie şi formarea de rădăcini la baza portaltiului; se realizează în spaţii special construite, în cadrul complexului de altoire şi forţare .

În perioada de forţare temperatura se dirijează în următorul mod: în primele 4 -6 zile temperatura se menţine la 28-30 0C (înregistrarea se face în aer, la mijlocul locului de forţare şi la înălţime medie). Şocul acesta de temperatură determină intrarea rapidă în activitate a ţesuturilor meristematice. Până la apariţia lăstarilor, temperatura se dirijează la 22-200 C, apoi aceasta se menţine la 18-200 C în timpul zilei şi 14-160 C în timpul nopţii . Durata totală a forţării se încadrează între 18-21 zile.

În aer umiditatea relativă se impune să fie, în primele 9-10 zile,de cca 85 - 90 % şi, apoi, de 70-80%, deoarece există pericolul atacului de boli.

În localul de forţare, este necesar ca, începând cu ziua a cincea, lumina să fie suficientă, chiar completată cu lumină artificială, prin instalarea unor lămpi de neon de 400 waţi, iluminarea făcându-se timp de 12 - 16 ore pe zi. Celelalte lucrări din timpul forţării sunt: aerisirea localului, afânarea rumeguşului, aplicarea de tratamente anticriptogamice, verificarea procesului de calusare şi modificarea locului lăzilor pe verticală . La altoitul de iarnă (ultima jumătate a lunii ianuarie), lăzile cu butaşi altoiţi (pregătite asemănător), se acoperă cu folie de polietilenă, se introduc în spaţii cu temperatura de 1-20C şi la 80 - 90 % umiditate relativă a aerului, până în luna martie, când se declanşează forţarea, pentru desăvârşirea calusării şi călirii până la plantare. Declanşarea forţatului se face în funcţie de durata şi mărimea spaţiului de fortificare existent. Forţarea se consideră încheiată când lăstarul are 3 - 4 cm, calusul la punctul de altoire este uniform, puţin reliefat, iar cel de la baza butaşilor este inelar.

Călirea se realizează pentru aclimatizarea viţelor la condiţiile de mediu corespunzătoare locului de plantare. Temperatura, în această perioadă, se menţine la cca 8-100 C, în cazul viţelor plantate în şcoala de viţe, sau la 12-130C, în cazul celor plantate în solarii.

Clasarea viţelor, după forţare şi călire, constă în alegerea viţelor bune de plantat, care au ochiul altoi pornit în vegetaţie, calus circular la punctul de altoire şi la baza butaşului.

114

Fasonarea constă în dimensionarea lăstarilor la 3-5 cm., scurtarea rădăcinilor din portaltoi la 1 cm şi reparafinarea viţelor în cazul plantării fără biloane.

Reparafinarea viţelor. Această lucrare se execută în cazul plantării în teren nebilonat. Ea se poate executa atât la butaşii altoiţi care au fost parafinaţi înainte de păstrare, cât şi la cei neparafinaţi.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN ŞCOALA DE VIŢE

După forţare şi călire butaşii altoiţi şi forţaţi sunt plantaţi în şcoala de viţe pentru dezvoltarea sistemului aerian şi radicular şi obţinerea viţelor altoite STAS.

Alegerea şi organizarea terenului pentru şcoala de viţe

Terenul destinat şcolii de viţe se alege ţinând cont de următoarele criterii: terenul să fie plan sau uşor înclinat, să fie ferit de accidentele climatice, solul să fie permeabil cu textură luto-nisipoasă, fertil, cu pH-ul cuprins între 6,8 şi 7 şi cu apa freatică la minimum 1,5 m adâncime. Este important să existe posibilităţi de irigare, deoarece sistemul radicular este în formare şi are o capacitate redusă de absorţie a apei.

În mod obligatoriu şcoala de viţe se organizează în cadrul unui asolament. cele mai bune culturi premergătoare pentru viţe sunt: borceagul de primăvară, porumbul timpuriu şi mazărea (N. Alexandrescu şi col., 1968). Se pot organiza mai multe tipuri de asolamente:

- asolament de 3 ani: anul I porumb pentru boabe; anul II borceag de primăvară; anul III şcoală de viţe;

- asolament de 4 ani: anii I-II trifoi roşu; anul III porumb pentru boabe; anul IV şcoala de viţe;

- asolament de 5 ani: anii I-III leguminoase perene; anul IV porumb pentru boabe; anul V şcoala de viţe.

Prin organizarea asolamentelor se urmăreşte crearea unor condiţii cât mai bune de creştere pentru viţe prin ameliorarea însuşirilor fizice şi chimice şi asigurarea unei stări sanitare bune a solului.

Pregătirea terenului pentru şcoala de viţe este indicat să se înceapă imediat după recoltarea culturii premergătoare şi constă în: fertilizarea de bază, dezinsectizarea terenului, desfundarea terenului şi bilonatul.

Fertilizarea terenului se face cu îngrăşăminte organice şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu. Gunoiul de grajd se aplică în doze moderate de 30-40 t/ha şi se aplică culturii premergătoare.Dacă nu s-a admnistrat gunoi de grajd la cultura premergătoare, la pregătirea terenului se poate aplica mraniţă în în jur de 20t/ha. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului. Orientativ, se administrează 100-120 kg s.a. /ha P2O5 şi 80-100 kg s. a. /ha K2O.

Dezinsectizarea solului se face cu insecticide specifice ( Furadan 5 G 40 kg/ha) pentru a preveni atacul unor dăunători de sol cum ar fi: larvele viermilor sârmă, buha semănăturilor, etc.

Desfundarea terenului se face la sfârşitul lunii august - luna septembrie, la adâncimea de 50 cm cu plugul balansier pentru desfundat.

Bilonatul terenului se execută după desfundat şi trebuie încheiat înainte de apariţia prmelor îngheţuri ( octombrie-noiembrie). În cazul terenurilor nisipoase bilonatul terenului se poate face şi primăvara cu cel puţin două luni înainte de plantarea viţelor în şcoală.

115

Biloanele au 60-70 cm înălţime şi se execută cu plugul pentru bilonat la distanţa de 1,2 m între ele, când butaşii se plantează în rânduri simple şi 1,4-1,6 m, când butaşii se plantează în rânduri duble.

Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în: scoaterea din lăzile de forţare, sortare, fasonare şi parafinare şi se face concomitent cu plantarea. Prin sortare se îndepărtează butaşii necorespunzători care nu au calusul format sau au altoiul căzut. Butaşii corespunzători prezintă calus în jurul punctului de altoire, altoiul este pornit în vegetaţie şi are la baza butaşului primordii de rădăcini.

Prin fasonare se îndepărtează lăstarii porniţi din portaltoi, se ciupesc la cca 4 cm lăstarii porniţi din altoi care sunt prea lungi, se îndepărtează eventualele rădăcini pornite din altoi şi cele de la nodul superior al portaltoiului şi se scurtează la 1cm rădăcinile bazale dacă acestea sunt prea lungi.

Parafinarea constă în introducerea butaşilor fasonaţi într-un amestec format din parafină 94%, bitum 3% şi sacâz 3%, la temperatura de 70 ± 2°C timp de câteva fracţiuni de secundă. Parafinarea este obligatorie în cazul în care butaşii altoiţi se planteză pe biloane, dar este indicată şi în cazul în care se plantează în biloane cu acoperire totală.

Plantarea butaşilor altoiţi în biloane cu acoperire totală este un sistem clasic de cultură a viţelor altoite practicat pe scară largă ân România până în anii 90.

În biloane se formează un mediu termohidroregulator favorabil care asigură creşteri viguroase ale viţelor comparativ cu sistemul de cultură în teren nebilonat.

Plantarea se începe atunci când temperatura solului în interiorul bilonului este de cel puţin 12°C (20-30 aprilie), se poate face în rânduri simple sau duble şi constă în executarea următoarelor operaţii:

- retezarea vârfului bilonului la 5-6 cm, cu sapa sau mecanizat pentru a realiza o coamă uniformă;

- despicatul bilonului la un unghi de aproximativ 15° faţă de verticală şi formarea unui perete oblic pe care se vor aşeza butaşii;

- aşezarea butaşilor pe peretele bilonului astfel încât să se asigure o densitate de 15-18 butaşi / metru liniar. Butaşii trebuie aşezaţi cu punctul de altoire la acelaşi nivel;

- refacerea bilonului prin acoperirea butaşilor cu pământ.

Se trage cu sapa pământ mărunt şi reavăn până la jumătatea butaşilor, se tasează bine şi se udă cu 5-10 litri de apă la metru liniar de bilon. După infiltrarea apei se reface bilonul complet cu pământ astfel încât vârful bilonului să depăşească cu circa 5 cm capătul superior al butaşilor. La terminarea plantării fiecare soi se etichetează, iar dacă pe acelaşi bilon se plantează mai multe soiuri, între acestea se lasă un spaţiu neplantat de 0,5-1m.

Butaşii se pot planta şi pe biloane. Această metodă este relativ nouă (V. Grecu, 1987) şi este cea mai indicată. Biloanele se formează toamna şi se refac cu 2-3 zile înainte de plantare. În acest caz se vor folosi la plantare numai butaşi parafinaţi. Se întinde o sârmă pe mijlocul coronamentului, pe lângă sârmă cu ajutorul unor marcatoare cu dinţi metalici se fac orificii de circa 15 cm adâncime în care se introduc butaşii. Şi în acest caz pe bilon se pot planta rânduri simple sau duble. Acest mod de plantare avantajele biloanelor (surplus caloric) cu avantajele plantării fără biloane (eliminarea copcitului, eliminarea spargerii crustei).

Pentru eficientizarea culturii butaşilor altoiţi şi forţaţi astăzi se recomandă plantarea pe biloane acoperite cu folie de plastic tip mulci, prevăzute cu sistem de irigare

116

prin picurare. Prin folosirea acestui sistem de cultură randamentele obţinute în şcoala de viţe pot ajunge până la 70-80%, faţă de numai 30-40% în sistemul clasic.

Plantarea butaşilor altoiţi în teren nebilonat este posibilă în zonele în care temperatura aerului după 20-25 aprilie nu mai coboară sub 0°C, iar în luna mai temperaturile sub 10°C au o frecvenţă redusă (sudul ţării).

Această metodă de plantare prezintă unele avantaje cum ar fi: prevenirea creşterii rădăcinilor din altoi, evitarea atacului dăunătorilor de sol asupra lăstarilor şi reducerea cheltuielilor de întreţinere. Alături de aceste avantaje trebuie amintit riscul unor pierderi de butaşi datorită îngheţurilor târzii de primăvară sau grindinei din lunile mai, iunie.

Epoca de plantare în teren nebilonat se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale fiecărui an. Plantarea se face după trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară, când temperatura solului la adâncimea de 20 cm este relativ constantă la 20°C. În general epoca de plantare este cuprinsă între 25 aprilie şi 10 mai.

Terenul pregătit în toamnă se nivelează, după care se deschid rigole de 15-20 cm adâncime la distanţa de 120-140 cm între ele. Înainte de plantare rigolele se udă cu 5-10 l de apă /m.l., pentru ca butaşii să se planteze într-un strat mocirlos. În aceste rigole se înfig butaşii altoiţi pe o adâncime de 15 – 20 cm la distanţa de 5,5 – 6,5, rezultând o densitate de 15 – 18 butaşi la metru liniar de rigolă. Pentru o plantare rapidă şi fixarea butaşilor la aceeaşi înălţime se folosesc marcatoare care indică distanţa dintre viţe pe rând. După fixare se completează rigola cu pământ care se tasează cu piciorul în lungul rândului.

Pentru a preveni dezhidratarea butaşilor în lungul rândului se va forma un bilon.

Lucrări de întreţinere a butaşilor altoiţi în şcoala de viţe urmăresc crearea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea acestora.

Lucrările solului. Îmediat după plantare solul dintre biloane sau rigole se afânează la adâncimea de 14 – 15 cm. Pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută 5-6 lucrări de afânare a solului între biloane, care se execută cu cultivatorul universal CPU – 4,2. O altă lucrare importantă, în cazul plantării pe biloane, este spargerea crustei de pe biloane pentru a uşura răsărirea viţelor din biloane şi a reduce pierderile de apă din sol prin evaporare. Distrugerea crustei se face cu grebla cu atenţie pentru a nu rupe lăstarii tineri.

Controlul ieşirii lăstarilore din biloane se face după 8 – 10 zile de la plantare. Pe porţiunile de bilon unde viţele întârzie să apară, se îndepărtează solul, iar dacă se constată atac de larve dăunătoare, acestea se combat cu insecticide specifice, după care se reface bilonul.

Irigarea viţelor este obligatorie în anii şi în zonele secetoase. Norma de udare este de 250-300 m3 apă/ha. Frecvenţa udărilor depinde de condiţiile climatice, astfel încât umiditatea solului să fie de 70% din IUA. Udările se întrerup la sfârşitul lunii august pentru a reduce creşterile şi a favoriza maturarea lemnului.

Fertilizarea este obligatorie deoarece în şcoala de viţe consumul de elemente nutritive este ridicat, iar sistemul radicular este în formare. Administrarea îngrăşămintelor se face fazial prin dizolvarea lor în apa de irigat, iar dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de analizele agrochimice ale solului. Pentru a creşte eficienţa fertilizării se recomandă folosirea îngrăşămintelor foliare.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor se vor face cu mare atenţie deoarece în această etapă viţele sunt foarte sensibile. În şcoala de viţe, boala cea mai periculoasă este

117

mana împotriva căreia se fac 10-15 tratamente. Tratamentele se execută la acoperire, cu pruduse eficiente.

Copcitul viţelor este necesar în cazul plantării în biloane. Copcitul se execută de trei ori: primul în iunie, al doilea în iulie, iar ultimul în august. Se desface bilonul şi se taie cu briceagul rădăcinile din altoi şi cele de la nodul superior şi mijlociu al portaltoiului, după care bilonul se reface. La ultimul copcit, nu se reface bilonul pentru a favoriza maturarea lemnului.

Plivitul lăstarilor constă în îndepărtarea lăstarilor de prisos lăsându-se un singur lăstar mai viguros. Lucrarea se execută la sfârşitul lunii iunie-începutul lunii iulie.

Cârnitul se execută la începutul lunii septembrie şi constă în îndepărtarea vârfului lăstarilor cu frunze tinere pentru a favoriza maturarea lemnului. În cazul unor creşteri vegetative slabe cârnitul nu se recomandă.

Marcarea impurităţilor este o lucrare foarte importantă pentru asigurarea purităţii biologice a materialului săditor. Sunt considerate impurităţi viţele aparţinând altor soiuri decât soiurile cultivate în şcoală. Recunoaşterea impurităţilor se face pe baza caracterelor morfologice ale frunzelor şi lăstarilor. Impurităţile se marchează cu vopsea în culori diferite , păstrându-se aceeaşi culoare pentru fiecare soi identificat ca fiind impuritate.

Evaluarea producţiei de viţe se face pentru a estima cantitatea de viţe STAS care se va obţine din şcoala de viţe. Evaluarea se face în august după ultimul copcit. Pentru aceasta se parcurge şcoala pe diagonală şi din 5 în 5 biloane se delimitează porţiuni de 10 m lungime. Pe aceste porţiuni se examinează viţele şi se numără cele cu sudura completă din jurul punctului de altoire şi lăstarul de cel puţin 20 cm lungime. Se calculează apoi numărul mediu de viţe STAS obţinute la 10 m de bilon, care se raportează apoi la hectar.

CULTURA VIŢELOR ALTOITE ÎN SOLARII PE SOL AMELIORAT

Această tehnologie de cultură a fost elaborată la ICVV Valea Călugărească şi este mult mai intensivă comparativ cu tehnologia de cultură a viţelor altoite în şcoala de viţe. Prin această tehnologie se asigură un randament mai mare de viţe altoite comparativ cu şcoala de viţe, se realizează economie de teren şi se înlătură riscul unor îngheţuri târzii de primăvară, brume sau grindină, în schimb este o tehnologie mai costisitoare. Principalele verigi tehnologice sunt: alegerea terenului pentru amenajarea solariilor, ameliorarea solului, instalarea solariilor şi a instalaţiei de udare, pregătirea terenului pentru plantare, plantarea butaşilor altoiţi şi îngrijirea viţelor în perioada de vegetaţie.

Alegerea terenului. Terenul trebuie să prezinte o pantă uşoară pentru eliminarea excesului de apă, să fie ferit de vânturile dominante din zonă, să dispună de o sursă de apă pentru irigare, solul să fie profund, permeabil cu textura nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă.

Ameliorarea însuşirilor fizice ale solului se poate face prin încorporarea nisipului grosier în doze de 200-800 m3/ha astfel încât conţinutul solului să fie de : 40-60% nisip grosier, 15-20% nisip fin, 10-20% lut şi 15-20% argilă. Fertilitatea solului poate fi îmbunătăţită prin administrarea a 100-150 t/ha gunoi bine descompus şi îngrăşăminte chimice cu fosfor şi potasiu în doze de 100-150 kg/ha P2O5 respectiv K2O.Îngrăşămintele se administrează prin împrăştierea acestora pe sol şi încorporarea lor în sol prin desfundare. Desfundatul terenului se face din toamnă la 50 cm adâncime. Pe solurile uşoare desfundatul terenului se poate înlocui cu o arătură adâncă la 35 cm.

118

Instalarea solarului Se folosesc solarii de tip tunel demontabile pentru a putea fi montate la fiecare 3 ani în funcţie de asolamentul folosit. Solariile au lăţimea de 6,6 m şi lungimea de 50-60 m şi sunt prevăzute la ambele capete cu uşi. Solariile sunt dotate în mod obligatoriu cu instalaţia de udare compusă din: staţie de pompare, conducte de admisie şi refulare şi reţea de distribuţie a apei. Instalaţiile asigură distribuţia apei sub formă de ploaie artificială.

Pregătirea solului pentru plantare se face primăvara devreme printr-o afânare adâncă cu rotosapa sau freza, când se încorporează şi îngrăşămintele cu azot. În anii 2 şi 3 de exploatare terenul se mobilizează toamna cu rotosapa, iar primăvara se afânează cu freza şi se încorporează în sol 60 t/ha mraniţă şi îngrăşămintele chimice în doze stabilite în funcţie de analiza agrochimică a solului. După afânare terenul se modelează în straturi. Dacă lucrările de întreţinere a viţelor se fac manual se vor forma două straturi de 240 cm lăţime fiecare. Pe mijlocul solarului, între cele două straturi şi la margini se lasă poteci de acces de 60 cm lăţime. Dacă lucrările de întreţinere se execută mecanizat se va modela terenul astfel încât să permită circulaţia tractorului în interiorul solarului astfel: pe mijlocul solarului se va face un strat de 60 cm lăţime mărginit de două poteci de 50 cm lăţime pe care vor trece roţile tractorului, iar în părţile laterale ale solarului se va face două straturi de 240 cm lăţime fiecare.

Plantarea butaşilor altoiţi. În cazul plantării în solarii butaşii se vor altoi cu circa o lună mai înainte comparativ cu plantărea în şcoala de viţe, iar durata forţării este de numai 14-15 zile. Epoca de plantare este 25-30 martie în sudul ţării şi 1-5 aaprilie în restul ţării. Cu o săptămână înaintea plantării solarul trebuie acoperit pentru ca solul să se încălzească. Plantarea butaşilor se face cu ajutorul marcatoarelor cu colţi metalici care deschid orificii în sol, în care se vor planta butaşii la adâncimea de 10-12 cm. Butaşii se plantează în rânduri duble la o distanţă de 10-12 cm între ele urmate de o bandă neplantată de 20-25 cm. Distanţa dintre butaşi pe rând este de 8-10 cm rezultând o densitate de 55-75 viţe/m2, respectiv 400000-500000 viţe/ha.

Dirijarea factorilor de mediu în solar se va face cu o deosebită atenţie mai ales în primele 2-3 luni de la plantare.

Temperatura în primele două săptămâni după plantare trebuie menţinută la valori de 25-260C pentru intensificarea activităţii butaşilor după care se va reduce treptat la valori de 20-220C, iar în ultimele faze de vegetaţie va fi redusă la 18-200C pentru a încetini creşterile şi a favoriza maturarea lemnului. Este important ca temperatura solului să fie cu 2-30C mai ridicată decât temperatura aerului. Dirijarea temperaturii se face prin udări repetate, prin deschiderea uşilor sau prin ridicarea foliei.

Umiditatea aerului în interiorul solarului se reglează cu ajutorul instalaţiei de irigare. Sunt necesare udări dese şi de scurtă durată. Uneori numărul udărilor ajunge la este 10 pe zi, iar durata lor este de cca 1 minut. În primele 2 săptămâni după plantare umiditatea aerului trebuie să fie ridicată (75-80%) după care se reduce până la 60%.

Aerul în interiorul solarului se împrospătează foarte des, datorită densităţii mari a viţelor şi a respiraţiei intense. Aerisirea se face prin deschiderea uşilor de la capătul tunelului. Începând cu luna iunie se ridică folia de pe părţile laterale ale solarului, iar după 1 septembrie solarul se descoperă complet.

Lumina este indispensabilă de la plantarea până la căderea frunzelor. Intensitatea luminii la nivelul lăstarilor trebuie să fie de minimum 3000 lucşi.

Lucrările de întreţinere cele mai importante sunt: combaterea bolilor, combaterea buruienilor, fertilizarea, udarea, lucrările şi operaţiile în verde.

119

Combaterea bolilor este foarte importantă şi obligatorie datorită densităţii mari a viţelor şi a umidităţii ridicate din interiorul solarului. În primele 3 săptămâni după plantare sunt obligatorii tratamentele împotriva putregaiului cenuşiu. Tratamentele se aplică la intervale de 5-6 zile utilizând produse antibotritice (Bavistin, Fundazol, Benlate, Derosol, Chinosol) în concentraţie de 0,15%. În continuare se execută săptămânal tratamente împotriva manei folosind: Dithane M 45-0,2%, Vondozeb 0,2%, Captadin 0,2%, Curzate T – 2,5kg/ha, Mikal 3 kg/ha, Ridomil 48 PU-2,5 kg/ha s.a.

Combaterea buruienilor se realizează în principal prin plivit.

Fertilizarea are un rol important asupra procentului de viţe STAS obţinute. Metoda de fertilizare utilizată este cea foliară, îngrăşămintele foliare complexându-se cu tratamentele împotriva manei.

Irigarea se face cu instalaţia de ploaie artificială având drept scop reglarea higroscopicităţii aerului şi a umidităţii solului.

Lucrările şi operaţiile în verde care se execută la viţele din solarii sunt: plivitul lăstarilor, copilitul şi cârnitul.

Plivitul se execută la o lună după plantare când lăstarii altoi au 5-10 cm. Prin plivit se înlătură toţi lăstarii consideraţi de prisos şi eventualii lăstari porniţi din portaltoi, lăsându-se un singur lăstar la fiecare viţă.

Copilitul se execută o singură dată, atunci când lăstarii principali au peste 30 cm.

Cârnitul se execută la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, când lăstarii au 50-60 cm lungime, pentru a evita umbrirea reciprocă a viţelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe lucrarea de cârnit nu mai este necesară.

Marcarea impurităţilor se face în lunile iunie-iulie pe baza caracterelor morfologice ale lăstarilor (vârful de creştere) şi ale frunzelor.

Recoltarea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, în perioada 15 X-15 XI. Recoltarea se face mecanizat cu pluguri speciale prevăzute cu piese active în formă de “U” care pătrund sub sistemul radicular al viţelor şi dislocă pământul. Deoarece viţele obţinute în solarii au sistemul radicular format din rădăcini mai multe şi mai subţiri comparativ cu cele obţinute în şcoala de viţe, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor se impune însilozarea rapidă a viţelor. Randamentele de viţe STAS care se obţin în solarii sunt de 45-55%.

PRODUCEREA VIŢELOR LA GHIVECE NUTRITIVE

Este o metodă veche de cultivare a viţelor altoite, care a fost introdusă în Germania în 1930, după care a fost perfecţionată şi promovată pe scară industrială în Franţa. Metoda necesită consumuri de materiale şi energetice mai mari comparativ cu şcoala de viţe, dar oferă şi o serie de avantaje: randamente de viţe STAS de 50-65%, multiplicarea rapidă a soiurilor valoroase, posibilitatea înfiinţării plantaţiilor sau a completării golurilor chiar în anul altoirii, etc.

Tehnologia de producere a viţelor altoite la ghivece nutritive cuprinde mai multe verigi tehnologice:

Pregătirea materialului biologic constă în scoaterea acestuia de la locurile de păstrare, controlul sănătăţii şi a viabilităţii mugurilor şi a lemnului după care are loc altoirea şi forţarea butaşilor ca şi în cazul plantării în solarii.

120

Pregătirea solariilor constă în amenajarea straturilor pe care se vor aşeza ghivecele cu viţe. Straturile au lăţimea de 1,5-2 m şi trebuie să permită drenarea excesului de apă, pentru aceasta pe straturi se aşează nisip sau pietriş mărunt.

Pregătirea ghivecelor. Pentru plantare se pot folosi ghivece din carton cu secţiunea pătrată şi latura de 4 cm cu înălţimea de 12 cm, sau pungi de polietilenă opacă cu lăţimea la bază de 8 cm şi înălţimea de 14 cm. Atât ghivecele cât şi pungile prezintă la bază orificii pentru scurgerea apei în exces. Cu aproximativ o săptămână înaintea plantării, pungile sau ghivecele se umplu cu amestecul nutritiv şi se introduc în solar pentru ca temperatura amestecului nutritiv să fie de cel puţin 100C. Se pot folosi următoarele amestecuri nutritive: 25% turbă, 25% mraniţă, 25% nisip grosier şi 25% pământ de ţelină sau 1/3 mraniţă, 1/3 nisip grosier şi 1/3 pământ de ţelină.

Pregătirea butaşilor pentru plantare constă în scoaterea acestora din lăzile cu rumeguş în care a avut loc forţarea şi călirea, clasarea şi parafinarea butaşilor ce urmează a fi plantaţi în ghivece. Calendaristic plantarea are loc între 15 martie şi 10 aprilie în funcţie de zona de cultură şi caracteristicile climatice ale anului. Plantarea constă în introducerea butaşilor cu baza pe o adâncime de 10-12 cm în amestecul nutritiv din ghivece, după care ghivecele se udă 15-20 l apă /m2.

Fortificarea viţelor durează 30-40 zile şi în această perioadă trebuie dirijaţi cu atenţie factorii de mediu din solar. În prima săptămână temperatura trebuie să fie de 25-300C, după care se coboară la 20-220C. Umiditatea aerului se menţine în primele două săptămâni la valoarea de 75% după care se scade la 60%. Umiditatea se reglează cu ajutorul instalaţiei de irigare. Amestecul nutritiv din ghivece trebuie să conţină în permanenţă 28-30% apă, dar excesul de apă determină asfixierea rădăcinilor.

Fertilizarea viţelor se face cu îngrăşăminte foliare bogate în azot în două-trei reprize. Prima fertilizare se va face la 3 săptămâni de la plantare.

Combaterea bolilor se face ca şi în cazul cultivării viţelor în solarii pe sol ameliorat.

Plantarea viţelor în câmp la locul definitiv se face începând din ultima decadă a lunii mai şi până la sfârşitul lunii iunie. În acest scop se aleg viţele corespunzătoare care au calusul format în jurul punctului de altoire şi care au lăstarul principal de 20-25 cm. Plantarea se va face împreună cu ghiveciul de carton pentru a nu fi deranjate rădăcinile. În cazul viţelor plantate în pungi înainte de plantare se taie pungile la bază. După plantare, prinderea este asigurată prin udări repetate.

PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE PRIN METODA HIDROPONICĂ

Este o metodă practicată în Franţa, Italia şi alte ţări viticole şi necesită instalaţii şi amenajări speciale.

Butaşii altoiţi se cultivă în jgheaburi de beton de 40-50 m lungime şi 1 m lăţime. Pe fundul jgheabului sunt amplasate conducte din material plastic cu perforaţii pentru alimentarea cu soluţii nutritive. Conductele sunt acoperite cu un strat de pietriş de 10-12 cm peste care se fixează o placă deasă din fibre de sticlă iar peste aceasta se pune un strat de nisip de 30 cm grosime în care se plantează butaşii altoiţi.

Deasupra jgheaburilor sunt amplasate două rezervoare în care se găseşte soluţia nutritivă iar sub jgheaburi este un rezervor colector în care se adună surplusul de soluţie nutritivă. Soluţia nutritivă este distribuită cu ajutorul unor pompe rotative.

121

Altoirea şi forţarea butaşilor are loc în luna aprilie după care se parafinează şi se plantează în nisipul din jgheaburile de beton. Distanţele de plantare sunt de 10 cm între rânduri şi 6 cm între viţe pe rând rezultând o densitate de 160 butaşi/m2. În timpul vegetaţiei viţele sunt alimentate periodic cu soluţii nutritive a căror concentraţie creşte treptat de la 0,65% la început până la 1,75% spre finalul vegetaţiei. Raporturile dintre elementele nutritive se modifică în funcţie de faza de vegetaţie a viţelor. La începutul vegetaţiei acest raport este favorabil azotului iar spre final în soluţie predomină fosforul şi potasiul. După 5-6 fertilizări consecutive stratul de nisip se udă cu apă pentru a înlătura eventualele noxe acumulate.

Recoltarea viţelor se face toamna, în luna octombrie, obţinându-se randamente de viţe STAS de 60-70%.

TEHNOLOGIA PRODUCERII VIŢELOR PE RĂDĂCINI PROPRII

Pe terenurile viticole nefiloxerate (terenurile nisipoase) înfiinţarea plantaţiilor se poate face şi cu viţe nealtoite (viţe pe rădăcini proprii) a căror cost de producţie este mai mic decât al viţelor altoite.

Viţele pe rădăcini proprii se obţin tot în cadrul pepinierelor viticole dar după o tehnologie mai simplă care cuprinde următoarele verigi tehnologice:

Recoltarea coardelor se face toamna în acelaşi mod ca şi în cazul recoltării coardelor altoi.

Fasonarea şi păstrarea coardelor peste iarnă se face de asemenea în mod identic cu fasonarea şi păstrarea coardelor altoi.

Pregătirea butaşilor pentru forţare are loc primăvara la sfârşitul lunii martie, începutul lunii aprilie şi constă în scoaterea de la păstrare, verificarea sănătăţii mugurilor şi a lemnului, fasonarea coardelor în lungimi de un butaş (minim 30 cm) şi îndepărtarea mugurilor de pe butaşi cu excepţia a doi muguri de la capătul superior. Butaşii astfel pregătiţi se umectează în bazine cu apă timp de 30-48 ore, iar după zvântare se parafinează şi se stratifică în lăzi cu rumeguş sau în nisip pentru forţare.

Forţarea butaşilor decurge după aceleaşi norme tehnice ca şi în cazul butaşilor altoiţi şi are drept scop pornirea în vegetaţie a mugurilor şi formarea primordiilor de rădăcini la baza butaşilor. În mod obişnuit forţarea durează 14-16 zile, dar uneori se poate prelungi datorită nepornirii mugurilor în vegetaţie. În aceste situaţii fie se prelungeşte forţarea fie se aplică temperaturi de şoc de 28-300C, timp de 2-3 zile. În momentul apariţiei lăstarilor căldura se întrerupe, butaşii se aclimatizează timp de 4-5 zile la temperatura de 8-100C în vederea plantării în câmp.

Plantarea butaşilor forţaţi se poate face în şcoala de viţe sau în solarii. Plantarea în şcoală se face când temperatura solului depăşeşte 100C şi a trecut pericolul brumelor târzii după aceleaşi metode ca şi în cazul viţelor altoite. În vegetaţie viţele pe rădăcini proprii se îngrijesc la fel ca şi viţele altoite.

Recoltarea viţelor pe rădăcini proprii din şcoală sau solarii are loc toamna după căderea frunzelor. În cazul în care viţele prezintă creşteri slabe, nu se mai recoltează şi se mai menţin în şcoala de viţe încă un an.

122

CAPITOLUL. VIII

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR

DE VII RODITOARE

Înfiinţarea unei plantaţii viticole este o lucrare de o deosebită responsabilitate, datorită investiţiei specifice foarte mari (peste 10.000 Euro/ha), care trebuie recuperată în timp cât mai scurt, şi caracterului de perenitate a viţei de vie (plantaţia durează 25-30 ani), astfel încât greşelile făcute la înfiinţare, se repercutează pe o durată foarte lungă de timp.

Verigile tehnologice aplicate trebuie să asigure utilizarea şi exploatarea eficientă a terenului, racordarea acestuia la utilităţile locale (drumuri, energie, apă etc.) şi realizarea unei eficienţe economice ridicate, în condiţiile protejării mediului ambiant şi respectării legislaţiei în vigoare (Legea viei şi vinului în sistemul organizării comune a pieţei viti-vinicole nr. 244/2002, Legea privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole nr. 75/1995 şi normele de aplicare ale acestora).

Înfiinţarea plantaţiilor viticole se face pe baza proiectelor de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor viticole până la intrarea pe rod, întocmite de către staţiunea de cercetare viticolă care deserveşte zona sau de alte unităţi de specialitate, dar vizate de staţiunile viticole, care cuprind studii climatice, pedologice, hidrologice, privind eroziunea solului, pe baza cărora să se justifice alegerea terenului, urmate de măsurile tehnologice propuse privind organizarea internă a terenului, amplasarea reţelei de drumuri şi a zonelor de întoarcere, amplasarea perdelelor de protecţie, amenajarea antierozională, amplasarea construcţiilor, asigurarea necesarului de apă potabilă şi tehnologică, pregătirea terenului pentru plantare, alegerea soiurilor altoi-portaltoi şi amplasarea lor pe teren, sistemul de cultură, distanţele de plantare, forma de conducere şi tipul de tăiere, pichetarea terenului, plantarea viţei de vie şi întreţinerea plantaţiei până la intrarea pe rod.

Proiectele de înfiinţare a plantaţiilor viticole cuprind şi devize de cheltuieli privind realizarea investiţiei pe ansamblu şi pe capitole de cheltuieli, graficul de realizare etapizată a investiţiei şi de recuperare a cheltuielilor.

8.1. TIPURI DE PLANTAŢII VITICOLE

Tipul de plantaţie viticolă exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie (determinat de densitatea plantaţiei, vigoarea soiurilor, forma de conducere şi tipul de tăiere, sistemul de susţinere, orografia terenului, fertilitatea solului etc.), posibilităţile de mecanizare, mărimea acesteia, destinaţia producţiei, încadrarea în exploataţiile agricole etc.

Tipurile de plantaţii viticole se pot clasifica după mai multe criterii:A. După densitatea plantaţiei (distanţele de plantare) şi starea de fertilitate a

solului.Plantaţiile viticole cu distanţe mici de plantare au fost practicate în zona

nisipurilor din Banat (Teremia, Tomnatic). Distanţele de plantare practicate erau de 1,0-1,2/1,0 m (8.000-10.000 butuci/ha). Se foloseau soiuri cu vigoare mică şi mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller), butucii erau conduşi în formă joasă, cu tăierea în cepi sau cordiţe de rod (tăierea de Teremia), cu încărcături mici de ochi (10-14 ochi/m2). Susţinerea butucilor se făcea pe spalier scurt de 1,0-1,2 m, cu folosirea tractorului încălecător şi

123

protejarea integrală peste iarnă. Viţele intră devreme pe rod (anul III de la plantare), iar producţiile obţinute sunt mijlocii, destinate producerii vinurilor de masă. Cheltuielile mari, datorate numărului mare de plante la hectar, sistemului de cultură protejat şi posibilităţilor limitate de mecanizare au condus la renunţarea treptată la acest tip de plantaţie.

Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenuri cu pantă moderată (sub 15%) şi fertilitate mijlocie. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, revenind între 3000-5000 viţe/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare slabă, mijlocie sau mare (pentru struguri de masă sau vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte în sistem semiprotejat, cu atribuirea de încărcături moderate la tăierea de rodire. Mecanizarea lucrărilor se realizează cu tractoarele viticole V-445 şi SV-445. Viţele intră pe rod după anul III-IV de la plantare, producţiile de struguri sunt mijlocii (12-15 t/ha), de calitate bună sau foarte bună. Acest tip de plantaţie este cel mai răspândit la noi în ţară, avându-se în vedere că cea mai mare parte a plantaţiilor viticole sunt amplasate pe terenuri cu pante mijlocii.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1,0-1,5 între plante pe rând, cu o densitate de 1800-3000 butuci/ha. Se cultivă soiuri cu vigoare mare de creştere, conduse în forme înalte, uneori semiînalte, cu practicarea sistemului de cultură neprotejat sau semiprotejat. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele universale. Aceste plantaţii sunt recomandate, în primul rând, în cazul soiurilor pentru struguri de masă şi soiurilor pentru vinuri de masă, care prezintă vigoare mare de creştere. Datorită densităţii reduse şi a posibilităţilor mari de mecanizare, cheltuielile de investiţii şi întreţinere sunt mai mici, plantaţia intră mai târziu pe rod (anul V-VI), dar asigură o longevitate mai mare a butucilor.

Plantaţiile viticole pe terase sunt înfiinţate pe terenuri cu pante mai mari de 15% şi pe soluri cu fertilitate scăzută, distribuită neuniform pe lăţimea platformei. Distanţele de plantare sunt de 2,0-2,2 m între rânduri şi 1,0-1,2 m între plante pe rând, cu o densitate de 3500-5000 butuci/ha. Se cultivă soiuri pentru vinuri albe şi roşii, cu vigoare mică sau mijlocie, conduse în formă semiînaltă. Mecanizarea lucrărilor este asigurată de tractoarele viticole (în special SV-445), producţiile de struguri sunt mici-mijlocii (6-10 t/ha) dar, de regulă, de calitate superioară.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pe nisipurile ameliorate situate în sudul Olteniei, sudul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei şi în Banat. Se folosesc, în general, distanţe mari de plantare, de 2,5 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu o densitate de 3000-4000 butuci/ha. Sunt cultivate soiuri pentru vinuri de masă roze, roşii sau albe, şi soiuri pentru struguri de masă cu vigoare mijlocie, cu conducerea butucilor în formă joasă, semiînaltă sau înaltă. Mecanizarea lucrărilor se asigură prin folosirea tractorului cu dublă tracţiune V-445 DT. Producţiile obţinute sunt, de regulă, mari (15-20 t/ha), dar de calitate mijlocie, de multe ori cu aciditatea strugurilor deficitară.

Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere cu extragerea la suprafaţă, pe terenuri decopertate sau pe cele ocupate cu halde de cenuşă, rezultată de la termocentralele cu cărbune. Aceste terenuri, lipsite de sol adecvat, au potenţial productiv redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus, şi se pot cultiva cu viţă de vie, ca variantă de protecţie a mediului. Pentru îmbunătăţirea substratului de cultură este obligatorie utilizarea unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice, chimice, îngrăşăminte verzi. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m între plante pe rând, cu o densitate de 4545 butuci/ha. Formele de conducere alese sunt determinate de sistemul de cultură a viţei de vie ( I. Olteanu, 2000).

124

B. După volumul şi destinaţia producţiei realizate

Plantaţiile viticole comercial-industriale se înfiinţează în zone viticole cu favorabilitate ecologică, în arealele delimitate pentru cultura viţei de vie, pe suprafeţe mari (peste 50-100 ha). În aceste plantaţii se folosesc soiuri şi clone recomandate prin lucrarea de zonare, grupate pe direcţii de producţie, cu potenţial mare de valorificare a resurselor pedoclimatice respective, în condiţiile aplicării unei tehnologii moderne de cultură. Producţiile de struguri sunt mari (specifice soiurilor cultivate) şi sunt destinate, în exclusivitate, comercializării (producţie marfă).

Plantaţiile viticole mixte sunt destinate obţinerii de producţie marfă, în principal, şi satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Aceste plantaţii se înfiinţează pe suprafeţe relativ mici (până la 10 ha) în areale delimitate, cu respectarea soiurilor şi a direcţiilor de producţie recomandate şi aplicarea tehnologiilor moderne de cultură. La înfiinţarea acestor plantaţii trebuie avute în vedere posibilităţile de asociere pentru executarea în comun de către proprietarii vecini a lucrărilor de organizare a terenului, prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, de exploatare a plantaţiilor etc.

Plantaţiile viticole pentru consum familial (de tip gospodăresc) sunt destinate satisfacerii consumului familial. Se înfiinţează în areale delimitate sau în afara acestora, pe suprafeţe mici de teren, situate pe lângă casă sau în apropierea localităţilor. Distanţele de plantare sunt de 1,5-1,8 m între rânduri şi 1,0-1,4 m între plante pe rând, cu densităţi mari (4000-6500 butuci/ha). Soiurile utilizate sunt diverse, pentru struguri de vin sau pentru struguri de masă, cu conducerea variată a butucilor, în forme utilizate la plantaţiile industriale, dar de multe ori se practică forme artistice de conducere (bolţi, semibolţi, garduri fructifere, umbrele etc.), plantaţiile având şi rol decorativ, protejarea unor construcţii etc. Aceste plantaţii se lucrează cu ajutorul motocultoarelor, cu utilaje cu tracţiune animală sau manual. Producţiile obţinute variază în limite foarte largi, în funcţie de soiurile cultivate, de distanţele de plantare, dar mai ales de tehnologia de întreţinere aplicată.

Plantaţiile viticole experimentale se înfiinţează în unităţi de învăţământ, cercetare şi, uneori, în unităţi de producţie, avînd o organizare specifică obiectivelor urmărite. Aceste plantaţii au ca scop verificarea şi promovarea în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice.

Plantaţiile viticole cu scop didactic se înfiinţează în unităţi de învăţământ de profil (şcoli profesionale, licee şi universităţi de specialitate) şi servesc la instruirea specialiştilor în domeniu.

8.2. ALEGEREA TERENULUI

Alegerea terenului pentru înfiinţarea unei plantaţii viticole se face în funcţie de potenţialul ecologic, ţinându-se seama de cerinţele viţei de vie (soiurilor zonate), de factorii tehnico-organizatorici, de factorii social-economici, de posibilităţile de desfacere a producţiei etc.

Potenţialul ecologic se stabileşte pe baza studiilor efectuate privind factorii climatici, orografici, litologici şi pedologici.

Factorii climatici determină arealul de cultură a viţei de vie şi orientează direcţiile de producţie.

Durata perioadei de vegetaţie trebuie să fie de minimum 160 zile pentru soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie, de 170 zile pentru cele cu maturare mijlocie şi de 180 zile pentru cele tardive (tab. 6).

125

Tabelul 6

Condiţiile ecoclimatice pentru cultura economică a viţei de vie

(după Şt. Oprea, 2001)

Nr. crt. Factorii de influenţă U.M.

Limite de restricţie

minime maxime

1. Durata perioadei de vegetaţie zile 160 >200

2. Bilanţul termicglobal

0C2900 >4000-5000

activ 2700 >3800-4000util 1000 >1500-1800

3.Temperatura minimă absolută ce condiţionează cultura neprotejată a viţei de vie

0Csoiuri pentru

masă-18-20

soiuri pentru vin -20-22

4.Temperatura medie în luna cea mai caldă

0C 18 >20-22

5. Temperaturi medii la înflorit 0C 15-17 306. Temperatura medie în sol 0C 5-6 257. Insolaţia reală în perioada de vegetaţie ore 1200-1300 >1800-2000

8.

Precipitaţiile (valori medii anuale) în sistemul de cultură clasic mm 450 800-900 în sistemul de cultură semiînalt şi

înaltmm 500-550 800-900

9. Umiditatea relativă % 50 80-90

10.Interacţiunea factorilor climatici

indicele heliotermic real - 1,3 >2coeficientul hidrotermic - 0,6 3indicele bioclimatic al viţei de vie

- 5 15

11.Factori ecoclimatici critici

grindină - absentă sau numai întâmplător

brume târzii şi timpurii -absente sau numai la intervale mari de

timp

chiciură, polei -absente sau numai la intervale mari de

timp

căldură excesivă -absentă sau numai la intervale mari de

timp

Temperatura reprezintă cel mai important factor climatic şi este exprimat prin suma gradelor de temperatură, nivelul mediu şi extrem, realizat în timpul vegetaţiei şi în perioada repausului relativ.

Bilanţurile termice minime pentru cultura economică a viţei de vie la soiurile cu maturare extratimpurie şi timpurie sunt: Σt0g = 29000C, Σt0a = 2700 0C şi Σt0u = 10000C. Soiurile cu maturare mijlocie necesită minime de Σt0g = 32000C, Σt0a = 2900 0C, Σt0u = 1300 0C, iar cele cu maturare târzie: Σt0g = 3400 0C, Σt0a = 3200 0C, Σt0u = 1500 0C.

Temperatura medie a lunii celei mai calde (iulie) trebuie să fie de cel puţin 18 0C pentru soiurile timpurii (soiuri pentru vinuri de masă), de 20 0C pentru soiurile mijlocii (soiuri pentru vinuri superioare) şi de 22 0C pentru cele cu maturare târzie (soiuri pentru vinuri cu denumire de origine). Temperatura minimă în perioada înfloritului (sfârşitul lunii mai, începutul lunii iunie, în funcţie de soi şi zona de cultură) este de 15 0C pentru deschiderea florilor şi de 17 0C pentru germinarea polenului.

Cultura neprotejată a viţei de vie este posibilă numai în arealele în care temperaturile minime absolute din timpul iernii nu coboară sub –22 0C, în cazul soiurilor pentru vin, şi sub –20 0C, în cazul soiurilor pentru struguri de masă , cu condiţia ca frecvenţa acestor niveluri să fie de maximum 1-2 ani din 10 (M. Oşlobeanu şi colab. 1980, Săndiţa Tacu, 1994). În zonele în care temperatura minimă din timpul iernii coboară sub aceste

126

limite, cultura viţei de vie poate fi practicată numai în sistemul de cultură semiprotejat sau protejat.

Insolaţia reală din perioada de vegetaţie trebuie să fie de cel puţin 1200 ore pentru cultura soiurilor timpurii, 1400 ore pentru cultura soiurilor mijlocii şi 1500 ore pentru soiurile târzii.

Precipitaţiile anuale trebuie să înregistreze cel puţin 450 mm pentru forma joasă de conducere, 500 mm pentru formele semiînalte şi 550 mm pentru formele înalte de conducere, din care 2/3 din precipitaţii să cadă în cursul perioadei de vegetaţie. La valori mai mici de 400 mm precipitaţii şi de 0,6 pentru coeficientul hidrotermic, cultura viţei de vie este posibilă numai în condiţii de irigare. La valori mai mari de 800 mm anual sunt necesare lucrări de amenajare a terenului pentru eliminarea excesului temporar de umiditate.

Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie trebuie să fie cuprinsă între 50 şi 80%.

Arealele în care se vor înfiinţa plantaţiile viticole trebuie să prezinte valori ale indicelui heliotermic real (Ihr) mai mare de 1,3, indicele bioclimatic viticol (Ibcv) mai mare de 4, iar indicele aptitudinii oenoclimatice (IAOe) mai mare de 3600 0C.

Datele climatice se vor analiza ţinându-se cont de variaţia indicatorilor climatici, în timpul vegetaţiei şi în perioada de repaus relativ, în funcţie de orografia terenului.

Se vor evita arealele frecventate de accidente climatice: îngheţuri şi brume târzii de primăvară şi timpurii de toamnă, grindină, precipitaţii însoţite de temperaturi scăzute în timpul înfloritului, valuri de căldură excesivă, însoţită de secetă în timpul vegetaţiei, sau curenţi deosebit de reci în timpul repausului relativ.

Factorii orografici. Viţa de vie se comportă bine în regiunile cu relief deluros-colinar din zona subcarpatică a ţării şi în mai mică măsură în zona de câmpie. Din punct de vedere orografic, interesează forma de relief, altitudinea, panta şi expoziţia terenului.

Cele mai favorabile condiţii sunt asigurate pe formele convexe de relief (versanţi), unde amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii este mai mică, radiaţia globală, insolaţia şi temperatura înregistrează valori superioare formelor concave de relief (văile), care se caracterizează prin acumularea şi stagnarea aerului rece, ce coboară de pe versanţi, umiditate ridicată, favorabilă atacului bolilor criptogamice. Sunt preferaţi versanţii uniformi, lungi, fără procese de eroziune de suprafaţă sau adâncime (rigole, ogaşe, ravene) sau alunecări de teren, care nu ridică probleme deosebite de amenajare, a terenului. Versanţii neuniformi reclamă costuri suplimentare de amenajare datorită eterogenităţii microreliefului, implică modificări importante ale solului (prin nivelare, terasare etc.), realizându-se condiţii de cultură, în general, mai puţin favorabile viţei de vie.

Pe terenurile relativ plane se practică în măsură mai mică cultura viţei de vie (cu excepţia terenurilor nisipoase şi a celor situate în zone cu tradiţie viticolă) cu folosirea, de regulă, a soiurilor pentru struguri destinaţi consumului în stare proaspătă şi a soiurilor pentru vinuri de masă.

Altitudinea până la care poate fi cultivată viţa de vie în ţara noastră este de 500-600 m, avându-se în vedere că odată cu creşterea altitudinii scade radiaţia globală şi temperatura medie a aerului. Cele mai bune condiţii pentru cultura viţei de vie se întrunesc la altitudini cuprinse între 100 şi 300 m.

Panta terenului. Viţa de vie poate fi cultivată pe pante de până la 25-28%. Atunci când panta terenului depăşeşte 15% se impun măsuri speciale de combatere a eroziunii solului, cum ar fi terasarea.

Expoziţia terenului prezintă importanţă în regiunile septentrionale, cu climat temperat-continental. Cele mai bogate resurse heliotermice se înregistrează în cazul expoziţiei sudice, urmată de cea sud-vestică şi sud-estică. Expoziţiile nordică, nord-estică şi nord-vestică se pot folosi numai în zonele sudice, cu resurse heliotermice bogate, cum ar fi cele din Valea-Carasu şi Ostrov din Dobrogea.

127

Factorii litologici. Depozitele litologice acumulate de-a lungul timpului pe versanţi sunt, de regulă, favorabile culturii viţei de vie: loess, depozite loessoide, marne, nisipuri, calcare, depozite aluviale etc. Aceste depozite influenţează însuşirile fizico-chimice ale solului şi regimul hidrologic al versantului. Se vor evita la plantare versanţii (terenurile) care prezintă ca material parental argile, marne-argiloase (mai ales în contextul unor zone umede şi pante mari ale terenului), depozite cu conţinut mare în calcar activ sau săruri solubile, roci dure etc. În urma amenajării versanţilor prin modelare, terasare, materialul litologic adus la suprafaţă poate constitui, în exclusivitate, substratul în care se plantează viţa de vie, situaţie în care sunt necesare măsuri de ameliorare a însuşirilor fizico-chimice, prin lucrări agropedoameliorative, pe o perioadă de cel puţin 2-3 ani, care să asigure condiţii minime pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole.

Factorii pedologici care oferă criterii de grupare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea pentru plantaţiile viticole sunt: textura solului, fertilitatea, grosimea, volumul edafic util, gradul de salinizare şi alcalizare, nivelul apei freatice, excesul de umiditate, indicele puterii clorozante, reacţia chimică (pH-ul).

Textura solului este foarte variată, mai ales în cazul versanţilor amenajaţi prin terasare. În aceste condiţii sunt restrictive pentru cultura viţei de vie solurile cu textură argiloasă (>50% argilă), care, datorită compactităţii ridicate şi a lipsei de aeraţie, determină o slabă dezvoltare a sistemului radicular. Fenomenele de gonflare şi contractare a argilelor montmorillonitice provoacă distrugeri ale sistemului radicular. Cele mai bune condiţii pentru viţa de vie, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, sunt înregistrate pe solurile în care conţinutul în argilă este cuprins între 12 şi 45% (tab. 8.2). Solurile nisipoase oferă condiţii mai puţin favorabile culturii viţei de vie, datorită slabei capacităţi de reţinere a apei.

Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate pe terenurile cu un conţinut moderat şi chiar redus în humus, cuprins între 2-3 %, în cazul soiurilor pentru vinuri de masă, şi 1-2 % pentru cele de calitate superioară. Solurile bogate în humus (4-6 %) sunt favorabile soiurilor pentru struguri de masă, de mare producţie, şi mai puţin soiurilor pentru struguri de vin, situaţie în care se obţin vinuri mediocre.

Grosimea solului până la roca dură (limitativă) trebuie să fie de cel puţin 50 cm. Acest factor este important pentru terenurile formate pe calcare (podgoria Murfatlar) şi pe şisturi (podgoria Miniş), care limitează creşterea sistemului radicular. Pentru o bună dezvoltare a acestuia, grosimea stratului de sol ce poate fi explorat de rădăcini trebuie să fie de cel puţin 100 cm. În solurile cu pietrişuri, şisturi, conglomerate, provenite din roci bazice, uşor alterabile, volumul de sol înlocuit de schelet este compensat prin aportul de macro şi microelemente, ce rezultă din procesele de alterare, şi de influenţa favorabilă asupra însuşirilor hidro-fizice ale solului. Ponderea ridicată, peste 50%, a pietrişurilor cuarţitice, acide, greu alterabile, constituie un element restrictiv pentru viţa de vie.

Nivelul apei freatice situat la adâncime mai mică de 1,5-2 m determină, în special în perioadele cu precipitaţii, ridicarea nivelului freatic în zona de dezvoltare a sistemului radicular, care în condiţiile unui regim aerohidric necorespunzător îşi reduce respiraţia, absorbţia apei şi elementelor nutritive, iar dacă aceste condiţii persistă se manifestă cloroza asfixiantă a viţelor şi se poate ajunge la moartea unor rădăcini şi chiar a plantei întregi. Excesul de umiditate poate fi întâlnit şi pe formele concave de relief, cu soluri formate pe argile sau marne, pe versanţii cu frecvente izvoare de coastă. Toate aceste terenuri sunt restrictive pentru cultura viţei de vie.

Gradul de salinizare. Viţa de vie este sensibilă la conţinutul ridicat de săruri solubile şi, în special, la prezenţa Na+, Cl-, HCO3

-. Gradul de toleranţă la săruri depinde de specie, soi, textura solului şi gradul de umiditate. Viţele europene suportă o concentraţie în săruri solubile totale în sol cuprinsă între 150 şi 400 mg/100 g sol (1,5-4‰), dar, deoarece

128

majoritatea plantaţiilor viticole se înfiinţează cu viţe altoite, la alegerea terenului se va ţine cont de toleranţa la săruri solubile totale ale viţelor portaltoi, care este foarte scăzută, cuprinsă la cea mai mare parte a soiurilor între 20 şi 50 mg/100 g sol (0,2-0,4 ‰) şi ajunge până la cel mult 100 mg/100 g sol (1,0 ‰) (Solonis Riparia 1616 C), iar gradul de alcalizare de peste 10% Na+ schimbabil constituie un element de excludere de la plantare a viţei de vie (tab. 7).

La plantare, trebuie avut în vedere gradul de salinizare, respectiv de alcalizare a substratului litologic, deoarece sărurile (sodiul schimbabil) se pot ridica prin capilaritate în stratul (0-60 cm) în care se dezvoltă cea mai mare parte a sistemului radicular, precum şi dispunerea eventualelor straturi salifere care pot fi străbătute de apele freatice, ce ajung la suprafaţă prin izvoare de coastă.

Tabelul 7

Condiţii ecopedologice pentru cultura economică a viţei de vie în România(după Şt. Oprea, 2001)

Nr.crt.

Factori de influenţă U.M.Limite

favorabileextreme

restrictive1 Altitudinea m 10-400 >500-600

2Orografia terenului

limită de pantă pe terenuri

solificate % 0-24 >25nisipuri % 0-10 >11-15

textură (conţinutul în argilă) % 12-45 >50

3Particularităţi fizice ale solului

structură -gromerular

ănestructura

tedensitatea aparentă a solului

g/cm3 1.2-1.4 >1.6

grosimea stratului util cm 100 <50adânc. pânzei de apă freatică

m 3-5 <1.5

adânc. stratului de gleizare cm 100 <75intervalul umidităţii active (IUA)

% 60-75 <50 şi >80

4

Compoziţia organică şi minerală a solului

conţinutul în humus % 2-3 <1 şi >4conţinutul în CaCO3

total % 15-50 >55activ % 6-40 >45

reacţia solului (pH H2O) - 6.5-7.5<5.5 şi >8.2

conţinutul în elemente minerale nocive

salinizare (cloruri, sulfaţi, carbonaţi)

‰ - >0.2-0.3

săruri de sodiu în complex

‰ - >0.1-0.4

sodiu schimbabil (Sb)

% - >10

Reacţia solului şi a materialelor parentale cu valori cuprinse între 5,5 şi 8,2 sunt nelimitative pentru viţa de vie. Când pH-ul solului scade sub 5,5 se acumulează aluminiu schimbabil, care în concentraţie de peste 5 mg/100 g sol devine toxic pentru viţa de vie. Valorile pH-ului de peste 8,2 sunt corelate cu conţinutul ridicat al solului în CaCO3 total şi activ şi favorizează declanşarea fenomenului de cloroză. Creşterea pH-ului la peste 8,5

129

indică alcalizarea solului, respectiv creşterea Na+ schimbabil la peste 10% din capacitatea de schimb cationic.

Puterea clorozantă a solului este dată de conţinutul în CaCO3 şi fier şi se exprimă prin conţinutul în calcar total, calciul activ şi indicele puterii clorozante (I.P.C.), în funcţie de care se va alege soiul de portaltoi, ţinându-se cont de toleranţa acestuia la CaCO3 din sol. Pe solurile cu un conţinut moderat în CaCO3 (până la 17-21% calcar activ) se pot folosi portaltoi din grupa Berlandieri Riparia (Kober 5 BB, SO4, Cr2, Cr26, Cr71), iar la valori superioare se va recurge la soiuri de portaltoi cu rezistenţă mare la cloroză din grupele Berlandieri x Rupestris (140 Ru) sau Vinifera Berlandieri (Chasselas x Berlandieri 41B).

Factorii tehnico-organizatorici. Plantaţiile noi de vii roditoare se vor amplasa numai în arealele delimitate, cu favorabilitate ecologică, în cadrul centrelor viticole şi al podgoriilor consacrate, în care să se integreze armonios. Terenul destinat plantaţiei trebuie să permită organizarea unitară a teritoriului şi a lucrărilor antierozionale, pe unităţi naturale, asigurarea transporturilor tehnologice şi valorificarea producţiei de struguri, posibilitatea aprovizionării cu apă pentru tratamentele fitosanitare şi, în zonele cu deficit de umiditate, cu apă pentru irigat. Aceşti factori trebuie să asigure aplicarea unei tehnologii moderne, exploatarea eficientă a plantaţiei, creşterea productivităţii muncii şi asigurarea unei eficienţe economice ridicate.

Factorii social-economici. Datorită investiţiei mari la unitatea de suprafaţă se vor alege terenurile care necesită un volum mai mic de investiţii şi cheltuieli mai reduse pentru întreţinerea plantaţiei, avându-se în vedere posibilităţile de asigurare a resurselor financiare.

Pentru exploatarea în bune condiţii a noilor plantaţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii: asigurarea cu forţă de muncă pe cât posibil calificată, având în vedere volumul mare de lucrări manuale (100-160 z.o./ha), racordarea la reţeaua naţională de drumuri şi căi ferate practicabile în tot timpul anului, posibilitatea racordării la utilităţile locale obligatorii (energie electrică, gaz, apă etc.), apropierea de centrele populate, care să absoarbă producţia viti-vinicolă etc.

8.3. ORGANIZAREA TERENULUI DESTINAT

PLANTĂRII VIŢEI DE VIE

Organizarea terenului cuprinde un ansamblu de lucrări, care au ca scop asigurarea exploatării raţionale a plantaţiilor viticole, extinderea mecanizării, realizarea de condiţii optime pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de vie, utilizarea eficientă a terenului, încadrarea în amenajările anterioare, conservarea (ameliorarea) fertilităţii solului, executarea şi întreţinerea în bune condiţii a amenajărilor antierozionale.

Lucrările de organizare a terenului cuprind: stabilirea şi amplasarea unităţilor teritoriale de lucru, a reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere şi a rampelor de trecere sau acces, amenajarea reţelei de alimentare cu apă, stabilirea şi amplasarea construcţiilor, amenajarea antierozională, stabilirea şi amplasarea reţelei de evacuare a apelor provenite din scurgerile de suprafaţă.

8.3.1. STABILIREA ŞI AMPLASAREA UNITĂŢILOR

130

TERITORIALE DE LUCRU

Unităţile teritoriale de lucru în plantaţiile viticole sunt: parcela, tarlaua, trupul şi masivul viticol.

Parcela este cea mai mică unitate teritorială pentru executarea lucrărilor de întreţinere a viţei de vie şi de conservare a solului. Parcela, pentru o bună exploatare a plantaţiei viticole, trebuie să prezinte o formă dreptunghiulară sau pătrată, dar poate avea, uneori, formă de trapez, romb şi, mai rar, de triunghi, în funcţie de relieful terenului şi de limitele obligate întâlnite (fig. 41).

Fig. 41 - Diferite forme de parcele (după O. Tomiţă, 2003)De – drumuri secundare trasate pe direcţia generală a curbelor de nivelPt – poteci de acces la parcele, trasate pe linia de cea mai mare pantă

Pe terenurile cu pante până la 4-5%, parcela se orientează ţinând cont de cerinţele viţei de vie faţă de lumină, cu lăţimea (lungimea rândului) pe direcţia N-S (fig. 42).

Fig. 42 - Organizarea şi amenajarea terenului pentru plantaţii viticole, după criteriul „bunei însoriri“ (după O. Tomiţă, 2003), 1, 2, .... 9 – parcele viticole;

De (Zî) = 6 m – drumuri folosite ca zone de întoarcere

Pe terenurile cu panta de 6-12%, parcelele se orientează cu lăţimea pe direcţia generală a curbelor de nivel, care coincide cu direcţia rândurilor de viţă de vie, iar cu lungimea pe linia de cea mai mare pantă (deal-vale) (fig. 43).

131

Fig. 43 - Proiectarea tarlalelor şi a parcelelor viticole pe terenuri în pantă(după O. Tomiţă, 2003). a – versant uniform (iv <10%), limitat de o ravenă (limită obligată)

b – versant neuniform (iv > 10%); Dep – drum de exploatare principal: Des – drum de exploatare secundar; T1, T2 – tarlale; Pt – potecă (alee tehnologică);

1, 2, 3 .... parcele; direcţia de plantare a rândurilor

În cadrul unei parcele trebuie să se cultive un singur soi (portaltoi), să se utilizeze aceeaşi formă de conducere şi acelaşi tip de tăiere a butucilor, pentru executarea unitară a lucrărilor de întreţinere, recoltare etc.

Parcelele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lăţime), de drumuri de exploatare, cu lăţimea de 4 m, iar pe lungime (direcţia deal-vale), de alei (poteci) cu o lăţime de 3 m, în cazul parcelelor cu o lungime de 300-500 m, pentru a permite accesul agregatelor pentru preluarea şi transportul producţiei de struguri către unităţile de vinificare şi transportul diferitelor materiale la parcele. Pe versanţii cu panta mai mare de 18%, la care lungimea parcelei este de circa 100 m, lăţimea potecilor va fi de 2 m şi numai în cazul în care rândurile îşi schimbă direcţia de la o parcelă la alta sub un unghi mai mic de 1300 poteca va avea lăţimea de 3 m, pentru a permite accesul utilajelor agricole de la o parcelă la alta (Gh. Mihaiu, 1985).

Lăţimea optimă a parcelei, pe direcţia curbelor de nivel, este de 100 m, impusă de lungimea spalierului, pentru a asigura rezistenţa necesară şi posibilitatea întinderii sârmelor montate pe stâlpi. În condiţiile micşorării lăţimii parcelei (lungimii rândurilor) sub 100 m, creşte suprafaţa ocupată de alei, consumul de stâlpi şi ancore, iar când lăţimea parcelei creşte peste 100 m, scade suprafaţa ocupată cu alei, consumul de stâlpi şi ancore, dar sârmele spalierului sunt suprasolicitate, putând ceda în condiţii de sarcină maximă. În funcţie de configuraţia versantului, se admit abateri a lăţimii parcelelor în limitele 100 20 m.

Lungimea parcelei, pe direcţia deal-vale, este determinată, în primul, rând de panta terenului, urmată de uniformitatea şi lungimea versantului. Aceasta este mai mare (300-500 m) pe terenurile cu pantă redusă (< 10%) şi scade pe măsura creşterii pantei, până la 100 m (fig. 8.1). Pentru parcelele situate pe terase, lungimea parcelei variază, în funcţie de panta terenului, între 100 şi 200 m.

Suprafaţa parcelei este cuprinsă între 3 şi 5 ha pe terenurile cu panta până la 14% şi între 1 şi 3 ha pe terenurile cu panta peste 14%. În cazuri speciale (pante mari cu drumuri în serpentină, terase), parcela poate avea o suprafaţă mai mică de 1 ha (tab. 8).

Tarlaua reprezintă unitatea teritorială de bază pentru executarea lucrărilor mecanice şi este formată din 3-8 parcele (uneori mai multe), în funcţie de orografia terenului. Tarlalele sunt delimitate, pe direcţia curbelor de nivel (lungime) de drumuri de exploatare (secundare), iar pe direcţia deal-vale (lăţime), de limite obligate, zone de întoarcere, drumuri de legătură (fig. 43).

Dimensiunea tarlalelor este determinată de panta şi uniformitatea terenului, necesităţile de mecanizare a lucrărilor de întreţinere, lungimea versanţilor şi racordarea la lucrările de combatere a eroziunii solului. Tarlaua trebuie să prezinte condiţii uniforme de exploatare, fertilitate a solului şi grad de eroziune, pentru a asigura un sistem unitar de

132

măsuri antierozionale. În cadrul tarlalelor se cultivă un singur soi (portaltoi) sau soiuri aparţinând aceleiaşi direcţii de producţie, cu cerinţe asemănătoare faţă de factorii tehnologici.

Tabelul 8

Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru din

plantaţiile viticole, în funcţie de panta terenului

(după I. Bold şi A. Crăciun, 2000)

Nr. crt.

Panta terenului

(%)

Caracteristicile unităţilor teritoriale de lucru

Denumirea unităţilor teritoriale

Dimensiunea pe direcţia

amonte-aval (m)

Dimensiunea pe curba de

nivel(m)

Suprafaţa(ha) Forma

1. 5-10Tarla 300-500 500-1000 15-50

Dreptunghi sau trapezParcelă 300-500 100 3-5

2. 10-20Tarla 100-300 400-800 4-24 Dreptunghi sau trapez

Parcelă 100-300 80-120 0,8-3,6Dreptunghi, pătrat sau trapez

3. >20Tarla 150-80 200-700 1,6-10,5

Dreptunghi, trapez sau triunghi

Parcelă 150-80 80-120 0,6-1,8Dreptunghi, pătrat, trapez sau triunghi

Se recomandă ca forma tarlalelor să fie dreptunghiulară, iar în condiţii impuse - trapezoidală. Lungimea tarlalelor trebuie să asigure o productivitate maximă agregatelor agricole, prin reducerea timpului necesar întoarcerilor în gol; este cuprinsă între 300 şi 1000 m, orientată pe direcţia N-S, în cazul terenurilor relativ plane (cu panta sub 5%), sau pe direcţia curbelor de nivel pe terenurile în pantă şi perpendicular pe direcţia vântului dominant, în cazul nisipurilor. Pe versanţi cu pante de 10-12%, lungimea tarlalelor este de 600-800 m, până la 1000 m (considerată lungimea optimă de lucru pentru lucrările mecanice). Pe versanţi cu pantă cuprinsă între 12 şi 18%, lungimea tarlalelor va fi de 400-600 m, iar la capete acestea vor fi delimitate de drumuri de legătură, amplasate în diagonală, iar pe versanţi cu panta de peste 18%, lungimea tarlalelor va fi de 300-500 m (fig. 44).

Lungimea tarlalelor poate fi redusă de limite obligate (ravene, construcţii etc.). Lăţimea tarlalelor (pe direcţia deal-vale) este egală cu cea a parcelelor ce o compun (100-500 m).

Dacă versanţii sunt neuniformi, dar fără manifestarea eroziunii de adâncime, sau alte limite obligate, se impune nivelarea-modelarea terenului pentru crearea condiţiilor optime de executare mecanizată a lucrărilor de întreţinere.

Suprafaţa tarlalelor este cuprinsă între 1,6 şi 50 ha, în funcţie de panta terenului ( tab. 8).

Trupul viticol reprezintă unitatea teritorială delimitată de alte categorii de folosinţă, limite obligate (cumpene de separare a apelor, cursuri de apă etc.), constituit din mai multe tarlale, inclusiv celelalte elemente necesare exploatării terenului (drumuri, alei, zone de întoarcere, construcţii etc.); are, în mod obişnuit, 100-150 ha, (fig. 45) dar se poate extinde pe 400-500 ha.

Masivul viticol cuprinde întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie a unei societăţi, localităţi sau zone şi cuprinde mai multe trupuri viticole, delimitate de alte categorii de

133

folosinţă, văi, culmi, căi de comunicaţii etc. Suprafaţa masivului viticol depăşeşte, de regulă, 1000 ha.

Fig. 44 – Elemente ale organizării şi amenajării antierozionale pe terenuri cu panta mai mare de 10% (după O. Tomiţă, 2003). T1 – tarlaua viticolă în condiţiile pantei terenului cuprinsă între 10 şi 18%; T2 – tarlaua viticolă pe terenuri cu panta mai mare de 18%;

1, 2, ..., parcele; Zî 6 m – zone de întoarcere cu lăţimea de 6 m

Fig. 45 – Amenajarea şi organizarea unui trup viticol (după O. Tomiţă, 2003)

8.3.2. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE DRUMURI ŞI A ZONELOR DE ÎNTOARCERE

Reţeaua de drumuri trebuie să asigure transportul în condiţii corespunzătoare a diferitelor materiale necesare procesului tehnologic şi a recoltei de struguri la centrele de

134

prelucrare, precum şi accesul în bune condiţii a agregatelor agricole pentru executarea lucrărilor mecanice. Suprafaţa lor nu trebuie să depăşească 3-4% din suprafaţa alocată plantaţiei.

Reţeaua de drumuri trebuie corelată cu amenajările antierozionale, cu sistemul de interceptare şi evacuare a apei în exces şi cu sistemul de irigaţii. Drumurile trebuie să fie amenajate corspunzător (înierbate, pietruite, asfaltate), încât să fie practicabile tot timpul anului, indiferent de condiţiile de climă, să fie racordate la reţeaua de drumuri din zonă, iar panta longitudinală a acestora să nu depăşească 10%.

După importanţa şi rolul pe care îl îndeplinesc, reţeaua de drumuri cuprinde: drumuri principale, drumuri secundare, alei şi poteci.

Drumurile principale reprezintă artere cu trafic mare, cu lăţimea de 6-8 m, care să permită circulaţia în două sensuri; sunt amplasate pe firul văii sau pe cumpăna apelor, deservesc un trup sau un masiv viticol şi fac legătura cu centrele de prelucrare a strugurilor, cu sediul societăţii şi cu reţeaua de drumuri comunale. Legătura dintre drumurile secundare, paralele cu direcţia rândurilor, se realizează prin drumuri principale în diagonală sau în serpentină (fig. 8.5), cu panta de cel mult 8-10%. Pentru a fi practicabile tot timpul anului, drumurile principale se consolidează prin betonare sau asfaltare.

Drumurile secundare (drumuri de exploatare) se proiectează, în cazul terenurilor în pantă, pe direcţia curbelor de nivel; au lăţimea de 4-5 m, delimitează tarlalele pe latura lungă a acestora şi asigură transportul de la drumurile principale la parcele. Distanţa dintre ele este, în funcţie de înclinarea versanţilor, cuprinsă între 100 şi 300 m. Trebuie să aibă panta longitudinală de 3-4%, în zonele umede să fie prevăzute în partea din amonte cu canale de colectare şi evacuare a apelor şi se consolidează prin pietruire (V. Ştefan, O. Tomiţă şi colab., 1981). Pe drumurile secundare, circulaţia se desfăşoară într-un singur sens; de aceea, trebuie prevăzute cu platforme pentru depăşire.

Aleile şi potecile sunt considerate căi de acces la parcelă, delimitează parcelele pe direcţia deal-vale, perpendicular pe direcţia rândurilor, şi fac legătura între parcele şi drumurile secundare; distanţa dintre ele este egală cu lungimea rândurilor (100 20 m) şi se menţin în permanenţă înierbate. Aleile se amplasează pe terenurile neterasate, au lăţimea de 3-4 m (multiplul distanţei dintre viţe pe rând) şi permit circulaţia cu vehicule. Potecile se amplasează pe versanţii cu pante mari (peste 20%), când lungimea parcelei are circa 100 m, şi pe terenurile terasate (se execută în trepte pe taluzul teraselor), au lăţimea egală cu distanţa dintre rânduri şi permit numai circulaţia cu piciorul. Pentru a evita concentrarea scurgerilor, aleile din aval se amplasează decalat cu 3-5 m faţă de cele din amonte.

Zonele de întoarcere sunt fâşii de teren late de 6 m, care se rezervă la capetele tarlalelor, pentru a servi la întoarcerea agregatelor. Acestea se amplasează pe linia de cea mai mare pantă şi, pe cât posibil, la marginea ravenelor şi a perdelelor de protecţie, plantaţiilor forestiere, de-a lungul cărora se prevăd zone de 4-6 m (zone de umbrire), pentru a feri plantele de influenţa negativă a umbririi şi care pot fi folosite şi ca zone de întoarcere sau drumuri de exploatare. În cazul în care tarlalele sunt delimitate prin drumuri de legătură, întoarcerea agregatelor se execută pe platforma acestora. Pe terenurile terasate se amenajează rampe de acces, care să permită circulaţia agregatelor de la o terasă la alta (fig. 46).

8.3.3. AMENAJAREA REŢELEI DE APROVIZIONARE CU APĂ

Prin proiectele de înfiinţare se stabileşte necesarul de apă pentru tratamentele fitosanitare, erbicidare, fertilizare foliară, procesul de vinificaţie şi pentru consumul gospodăresc, precum şi resursele şi posibilităţile de aducţiune a apei la locul de consum. Sursele de apă utilizate în mod frecvent sunt: cursurile de apă, acumulările de apă, izvoarele, apele freatice, apa din precipitaţii, colectată prin canalele de preluare a excesului

135

de apă, reţeaua de apă potabilă a localităţii. La înfiinţarea plantaţiei, odată cu studiile întreprinse, se încearcă depistarea unor surse noi de apă, care se iau în considerare la amenajare.

Fig. 46 - Amplasarea zonelor de întoarcere şi a rampelor de racordare în parcelele terasate (după O. Tomiţă, 2003): a – trecerea de pe o terasă pe alta prin racordarea

platformelor în zona de întoarcere; b – întoarcerea utilajelor pe platforma terasei;c – înclinarea longitudinală în sens opus a platformelor teraselor, sistem serpentină;

d – rampă de acces de la o terasă la alta, când înălţimea taluzului este mare

În general, sursele de apă se găsesc la baza versanţilor, iar transportul acesteia pe versanţi se face cu ajutorul staţiilor de pompare şi a unei reţele de conducte îngropate, care urmăreşte, de regulă, reţeaua de drumuri existentă în plantaţie.

Pentru a creşte eficienţa tratamentelor fitosanitare, se adoptă staţii centralizate de pregătire a soluţiei, amplasate pe cotele dominante ale plantaţiei, soluţia distribuindu-se prin conducte, prevăzute cu hidranţi sau robinete, până la nivelul tarlalei sau parcelei.

Reţeaua de irigaţie se impune în arealele cu precipitaţii deficitare (sub 450 mm anual), cantitatea de apă necesară şi componenţa reţelei fiind în funcţie de metoda de udare preconizată: prin brazde, aspersiune sau picurare. Ea este alcătuită din: canale de aducţiune şi distribuţie a apei, instalaţii de pompare, conducte îngropate, hidranţi, rampe perforate şi alte construcţii hidrotehnice anexe.

Stabilirea şi amplasarea construcţiilor. Dimensionarea şi amplasarea construcţiilor se face în funcţie de mărimea exploataţiei viticole. Sunt necesare atât construcţii tehnologice (centre de prelucrare a strugurilor, hale de sortare şi depozitare temporară a strugurilor pentru masă, depozite pentru materiale, remize pentru tractoare şi maşini agricole etc.), cât şi construcţii social-economice (sediul exploataţiei, cantină, dormitoare, depozite etc.). Acestea se amplasează în centrul plantaţiei, pe terenuri ferite de inundaţii sau scurgeri de torenţi, în apropierea căilor de comunicaţii.

8.3.4. AMENAJAREA ANTIEROZIONALĂ A TERENULUI DESTINAT

PLANTĂRII VIŢEI DE VIE

Având în vedere că peste 70% din plantaţiile viticole din ţara noastră sunt situate pe terenuri în pantă, iar noile plantaţii se recomandă să se înfiinţeze în regiunile colinare, sunt necesare o serie de măsuri ameliorative, care să oprească eroziunea solului, să menţină (crească) fertilitatea solului şi să faciliteze executarea mecanizată a lucrărilor. Amenajarea antierozională a terenului se face diferit, în funcţie de orografia, panta terenului, particularităţile pedoclimatice ale zonei.

136

Pe terenurile cu pantă de până la 4-5% nu există pericolul de eroziune a solului, sau acesta este foarte redus, nefiind necesare măsuri speciale de prevenire şi combatere. În aceste condiţii, orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S, pentru a satisface cerinţele plantelor faţă de lumină, iar lungimea tarlalei ajunge până la 1000 m, pentru executarea lucrărilor mecanice în condiţii de eficienţă economică.

Pe terenurile cu panta cuprinsă între 6 şi 12% prevenirea eroziunii solului se face prin orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi prin executarea unor lucrări (desfundatul şi redesfundatul parţial, aplicarea îngrăşămintelor organice şi a celor verzi, bilonatul printre rânduri, mulcirea), care reduc eroziunea solului, favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Pe aceste terenuri, prin orientarea rândurilor pe curba de nivel, se formează, în timp, ca urmare a execuţiei repetate a lucrărilor solului, microterase, care corespund intervalelor dintre rânduri. Pe direcţia rândului se formează un mic taluz, de înălţime variabilă, în funcţie de panta terenului: la o pantă de 15% taluzul ajunge la 30 cm (I. Olteanu, 2000).

Atunci când eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare (zone umede şi soluri grele) sunt necesare benzi înierbate şi canale de evacuare a apelor.

Benzile înierbate, cu lăţimea de 1,0-1,2 m, situate pe intervalul dintre rânduri, se amplasează la fiecare 6-10 rânduri, în funcţie de panta terenului (tab. 9).

Canalele de nivel sau orizontale reţin întreaga cantitate de apă provenită din precipitaţii şi se execută în zonele deficitare în umiditate: sudul Moldovei şi Dobrogea. Canalele de nivel au secţiunea trapezoidală sau parabolică şi prezintă, de regulă, în partea din aval, un val de pământ care contribuie la creşterea capacităţii de reţinere a canalului.

Tabelul 9

Distanţa (m) dintre benzile înierbate, în funcţie de pantă şirezistenţa solului la eroziune

(după V. Ştefan, O. Tomiţă şi colab., 1981)

Panta terenului%

Soluri mijlociu rezistente la eroziune

Soluri rezistente la eroziune

6-8 50-30 60-408-14 30-20 40-3014-16 20-15 30-2016-20 15-10 20-15

Canalele de coastă înclinate au rolul de a intercepta scurgerile şi de a le evacua prin intermediul debuşeelor în reţeaua hidrografică, acumulări de apă etc. Aceste canale sunt recomandate pentru regiunile cu peste 600 mm precipitaţii anuale, pe versanţi cu soluri mijlocii sau grele şi cu pericol de alunecări. Distanţele la care se amplasează canalele de coastă înclinate sunt de 16-18 m pentru terenurile cu pantă de 8-10% şi de 12-15 m pe terenurile cu pantă de 12-15%.

Terenurile care ridică probleme deosebite privind eroziunea solului (versanţi neuniformi, cu pante mai mari de 15%, cu soluri mijlocii sau grele, situate în regiuni umede) reclamă lucrări speciale de amenajare a versanţilor, cum ar fi: modelare, terasare şi lucrări de dirijare a scurgerilor de suprafaţă. Aceste lucrări sunt costisitoare, de aceea se proiectează numai în condiţiile în care eroziunea solului nu poate fi controlată numai prin lucrări simple.

Modelarea (nivelarea terenului) modifică microrelieful versantului şi realizează uniformizarea terenului pe tarlale, sau în cazul unor denivelări mai pronunţate pe parcele; modelarea se face prin desfiinţarea mameloanelor, a unor taluzuri şi a drumurilor necorespunzător amplasate, astuparea rigolelor şi a ogaşelor etc., creîndu-se, în acest mod,

137

condiţii bune de exploatare a plantaţiei, în condiţii de mecanizare. Modelarea terenului se poate realiza prin două procedee: cu decopertarea stratului superficial (arabil) al solului, sau fără decopertarea acestuia.

Modelarea cu decopertarea stratului fertil al solului se recomandă pe versanţii cu terenuri nedesţelenite, pe care orizonturile inferioare, sau substratul litologic prezintă un grad redus de fertilitate. Modelarea fără decopertarea prealabilă a stratului fertil al solului se aplică pe versanţi cu soluri relativ fertile şi profunde, formate pe loess sau luturi loessoide. Pământul rezultat din săparea formelor pozitive se transportă cu buldozerul sau screperul, atât pe direcţia curbelor de nivel, cât şi pe direcţia deal-vale.

Terasarea. Pe versanţii cu pantă mai mare de 15%, pe lângă modelarea terenului (ca primă etapă) se impune executarea lucrărilor de terasare a terenului, care reprezintă o lucrare de amenajare radicală a versantului în vederea valorificării intensive a acestuia şi a reducerii eroziunii solului. Prin terasare se micşorează panta generală a versantului, se ameliorează regimul hidrologic al solului şi se îmbunătăţesc condiţiile de vegetaţie şi de exploatare a plantaţiilor viticole. Terenul care se terasează trebuie să aibă un sol suficient de profund, care să permită executarea teraselor. Nu se terasează terenurile cu soluri subţiri (sub 50 cm), formate pe roci tari. Se exclud, de asemenea, de la terasare suprafeţele formate pe marne şi argile, în special în zonele cu precipitaţii abundente, deoarece pot provoca alunecări de teren. În ţara noastră, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, înclinarea, uniformitatea versantului, tradiţia locală, se folosesc mai multe tipuri de terase.

Terase cu platformă orizontală şi taluz din pământ consolidat prin înierbare. La construcţia acestor terase se reduce mult suprafaţa utilă, crescând suprafaţa ocupată de taluzuri. S. Popa (1968) arată că la panta de 25%, pentru lăţimea platformei de 4,8 m, taluzurile ocupă 33% din suprafaţă. Acest tip de terasă se recomandă în zone secetoase, cu precipitaţii anuale sub 500 mm, pe terenuri permeabile (sudul Moldovei, Dobrogea) şi asigură reţinerea în totalitate a apei provenite din precipitaţii (fig. 47 A).

Terase cu platformă înclinată în sensul pantei cu 3-5, până la 8% şi taluz din pământ consolidat prin înierbare. Aceste terase se recomandă în regiunile cu precipitaţii de peste 500 mm şi soluri cu permeabilitate redusă (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani, Târnave etc.), permit eliminarea excesului de umiditate de pe platformă şi sunt mai economice, deoarece suprafaţa utilă este mai mare şi necesită pentru executare un volum mai mic de terasamente. Pe solurile cu un conţinut ridicat în argilă şi permeabilitate redusă este necesară înclinarea terasei şi în sens longitudinal cu 2-3% pentru eliminarea surplusului de apă şi la capătul platformei (fig. 47 B);

Terase cu platformă orizontală sau înclinată cu zid de sprijin din piatră, sunt utilizate în podgoriile Miniş, Pietroasele, Murfatlar, Cotnari etc., unde piatra se găseşte ca material local. Aceste terase prezintă avantajul că folosesc cel mai raţional terenul, asigură cea mai mare suprafaţă utilă pentru plantarea viţei de vie, dar investiţia este mare, mai ales când piatra nu se găseşte local (fig. 47 C);

Terase înclinate cu platforma largă până la limita impusă de înălţimea taluzului. Aceste terase valorifică mai bine suprafaţa de teren amenajată, necesită un volum mic de terasamente şi se pot executa cu rezultate bune în podgoriile Huşi, Târnave, Dealu-Mare etc. (C. Ţârdea şi L. Dejeu,1995);

Terase tip banchetă, se execută pe versanţi cu panta uniformă, mai mare de 10-12% (fig. 47 D), prezintă avantajul că necesită cele mai mici cheltuieli de realizare şi au cea mai mare suprafaţă utilă. Aceste terase alternează cu porţiuni neterasate, dar bine nivelate, în funcţie de panta terenului de: 20-40 m la pante de 12-20%, 15-20 m

138

la pante de 20-25% şi 10-15 m la pante peste 25%. Terasele banchetă au taluzul cu înălţimea de 0,5-0,7 m şi lăţimea platformei de 4-6 m. După 10-15 ani de exploatare are loc o uniformizare a terenului (platforma terasei plus terenul neterasat) şi creşterea înălţimii taluzului până la 1,5-2 m (P. Savu şi D. Bucur, 2002).

Fig. 47 - Secţiuni transversale prin diferite tipuri de terase (după O. Tomiţă, 2003)A – terase cu platforma orizontală şi taluzul consolidat biologic; B – terase cu platforma

înclinată spre aval şi taluz consolidat biologic; C – terase cu platforma înclinată spre aval şi consolidată prin zid de sprijin; D – terase banchetă; it – panta terenului

Pe terenurile cu panta de peste 25%, aflate în interiorul arealelor delimitate, cu soluri profunde, permeabile şi precipitaţii suficiente, pot fi amenajate terase înguste, cu plantarea unui singur rând pe platformă (fig. 48).

Dimensionarea teraselor se face în funcţie de panta terenului (it), tipul de sol, distanţa dintre rândurile de viţă de vie (d) şi distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri (d1 şi d2). La proiectarea şi executarea teraselor se stabilesc următoarele elemente: lăţimea platformei (L1) şi înclinarea sa transversală (ip), înclinarea pe ax longitudinal a platformei, înălţimea taluzului şi înclinarea acestuia (fig. 49).

Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rânduri, la care se adaugă distanţele dintre rândurile marginale şi taluzuri şi se stabileşte după formula:

L1 =d (n-1) + d1 + d2

Distanţa dintre primul rând şi taluzul aval (d1) este de 0,8-1,0 m, în cazul teraselor înguste (pe pante de 20-25%), cu 2-3 rânduri plantate pe platforma terasei, pentru a mări suprafaţa efectiv plantată, urmând a fi întreţinută prin erbicidare şi de 1,8 m în cazul teraselor cu platforme late, cu plantarea a cel puţin 4-5 rânduri de viţă de vie, pe pante mai

139

mici de 22%, intervalul lucrându-se mecanizat. Distanţa dintre ultimul rând şi baza taluzului din amonte (d2) este de 1,6 m şi se lucrează, de asemenea, mecanizat.

Fig. 48 - Terase înguste, consolidate în zid de sprijinpe valea Rhonului – Franţa (după H. Johnson, 2000)

Fig. 49 - Elementele unei terase cu platformă înclinată (după O. Tomiţă, 2003)L1 – lăţimea platformei; a - proiecţia orizontală a talazului; L – lăţimea totală a terasei;

ip – înclinarea (panta) transversală a platformei terasei (%); H – înălţimea taluzului;d – distanţa dintre rânduri; d1, d2 – distanţa dintre rândurile marginale şi taluzurile aval

şi amonte; m – coeficientul de taluz; it – înclinarea (panta) iniţială a terenului (%)

Lăţimea platformei unei terase trebuie să fie constantă pe toată lungimea unei tarlale (fig. 8.10, tab. 8.5). În cazuri impuse de relieful terenului, modificarea lăţimii se face în limita unei parcele, iar pentru a asigura continuitatea în lucru a agregatelor agricole se amenajează racorduri între platforme, prin intermediul rampelor de trecere de la o parcelă la alta (fig. 46).

Tabelul 10Lăţimea utilă a teraselor în raport cu panta terenului, în două variante de întreţinere a intervalului

dinspre taluzul aval: V1= nemecanizabil şi

V2 = mecanizabil (1,8 m) (după L. Mihalache şi colab., 1984)Panta

terenului%

Platforma orizontală Platformă cu înclinare transversală (3-5 %)lăţime, m nr. rânduri lăţime, m nr. rânduri

V1 V2 V1 V2 V1 V2 V1 V2

12-14 14,4 15,4 7 7 18,4 19,4 9 915-16 12,4 13,4 6 6 16,4 17,4 8 817-18 10,4 11,4 5 5 14,4 15,4 7 719-20 8,4 9,4 4 4 12,4 13,4 6 621-22 8,4 7,4 4 3 10,4 11,4 5 523-24 6,4 5,4 3 2 8,4 9,4 4 4

140

Fig. 50 - Secţiuni transversale prin terase pentru plantaţii viticole, pe terenuri cu panta cuprinsă între 12 şi 24% (după O. Tomiţă, 2003)

Înclinarea platformei pe ax transversal, pe direcţia deal-vale, este impusă de cerinţele mecanizării şi de condiţiile pedoclimatice. În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu permeabilitate medie şi redusă, înclinarea pe ax transversal se proiectează între 3 şi 5% şi numai în cazuri impuse de panta versantului şi necesitatea păstrării unei lăţimi corespunzătoare a platformei, poate ajunge până la 8%. Platforma teraselor din zonele secetoase, cu soluri permeabile, va fi orizontală.

Înclinarea pe ax longitudinal a platformelor teraselor este determinată de textura solului, regimul precipitaţiilor şi de lăţimea platformei. Pe versanţii cu soluri argiloase, cu permeabilitate redusă, situaţi în zone bogate în precipitaţii, cu un număr mai mare de trei rânduri pe platformă, înclinarea longitudinală nu va depăşi 2-3%. În condiţii de irigare, panta longitudinală maximă poate fi de 2-3% la udarea prin picurare, de 1-2% la udarea prin aspersiune şi de 0,6-0,8% la udarea prin brazde (P. Savu şi D. Bucur, 2002).

Înălţimea taluzului este condiţionată de stabilitatea terenului şi posibilităţile de consolidare; aceasta nu trebuie să depăşească 2 m pe solurile argiloase şi 2,5 m pe solurile formate pe loess, iar la cele cu zid de sprijin, 2,5-3 m. Pentru realizarea de trasee rectilinii ale platformei teraselor se admit şi înălţimi mai mari ale taluzurilor, însă numai pe porţiuni scurte şi cu recomandarea de a fi consolidate cu zid de sprijin.

Înclinarea taluzurilor se recomandă să fie de 1/1 pentru terenurile stabile (soluri cu textură mijlocie şi grea) şi de 1/1,25 pentru terenurile cu stabilitate mai redusă (soluri cu textură uşoară).

Consolidarea taluzurilor de pământ se face prin înierbare, executată prin brăzduire, sau prin însămânţare cu 50-60 kg/ha sparcetă sau 20-30 kg/ha pir crestat, în zonele

141

secetoase şi cu 20-25 kg/ha lucernă plus 20-30 kg/ha obsigă, în zonele cu precipitaţii suficiente.

Executarea teraselor se realizează, diferenţiat în funcţie de tipul terasei şi metoda de lucru. Terasarea se face de la bază spre vârful versantului şi se poate executa prin desfundare sau după metoda debleu-rambleu.

Terasarea odată cu desfundatul terenului, utilizând plugul balansier în agregat cu tractoarele pe şenile (S1500, S1800), se realizează în cazul teraselor cu platformă înclinată, pe versanţi uniformi şi cu pantă moderată (15-20%) şi este cea mai economică. Se trasează pe teren lăţimea platformelor şi proiecţia taluzului, care se mobilizează pentru pregătirea amprizei viitorului taluz, după care terenul destinat platformei se desfundă, începând din partea din aval, paralel cu axa longitudinală a terasei. Brazdele se deschid din aval spre amontele viitoarei platforme, pământul din prima brazdă depunându-se pe ampriza taluzului, iar din următoarele, consecutiv în şanţul precedent. Ultimul şanţ din amontele platformei se umple cu pământul rezultat din finisarea taluzului terasei din amonte, sau va constitui un canal de reţinere şi dirijare a apelor.

Terasarea se definitivează cu ajutorul buldozerelor. Prin variaţia adâncimii şi lăţimii brazdelor (şanţurilor) se pot construi terase cu diferite valori ale pantei transversale, în funcţie de însuşirile solului şi ale substratului litologic, lăţimea terasei etc.

Execuţia teraselor după procedeul debleu-rambleu se recomandă pe versanţi neuniformi şi cu pante mari (peste 18-20%). Lucrarea începe de la baza versantului, cu executarea primei terase. La amenajarea celei de-a doua terase, se decopertează mai întâi stratul fertil de pe suprafaţa acesteia, care se depune în strat uniform, gros de circa 0,5 m, pe platforma primei terase din aval. Se continuă în acelaşi mod până în amontele versantului (fig. 51). Pentru execuţie se folosesc buldozere, gredere, screpere etc.

Fig. 51 - Executarea teraselor în sistem debleu-rambleu, cu decopertareastratului fertil (după Şt. Oprea, 2001)

Terenurile care au mai fost terasate anterior se reamenajează, în funcţie de situaţie. Dacă terasele vechi au un traseu rectiliniu şi pot fi incluse în noul sistem de terase, reamenajarea se va realiza prin lărgirea platformelor, astfel încât din 2-3 terase vechi, mai înguste, se va realiza o singură terasă cu platformă mai lată. Când terasele vechi au trasee şi înălţime variabile, cu clinuri şi curbe, se face mai întâi o nivelare de ansamblu a terenului, după care se trece la reamenajarea propriu-zisă, după metoda debleu-rambleu.

8.3.5. STABILIREA ŞI AMPLASAREA REŢELEI DE EVACUARE A APELOR PLUVIALE

În zonele cu precipitaţii bogate şi soluri cu textură mijlocie-grea, apa provenită din precipitaţii nu se infiltrează în totalitate în sol, se scurge pe suprafaţa acestuia şi provoacă eroziunea solului. Pentru prevenirea acestor neajunsuri se impune construirea unei reţele de captare şi evacuare a excesului de apă formată din: canale de coastă, şanţuri la drumuri, debuşee şi colectoare de apă, situate pe firul văilor.

142

Canalele de coastă se execută pe direcţia curbelor de nivel, la baza fiecărui taluz, pe terenul terasat, sau la distanţe de 12-18 m, aşa cum s-a prezentat la punctul 8.3.4.

Debuşeele sunt lucrări hidrotehnice pentru colectarea şi evacuarea apelor din canalele de coastă înclinate şi din şanţurile drumurilor şi dirijarea acestora pe colectorul de pe firul văilor. Acestea se execută, de regulă, pe porţiunile depresionare ale versanţilor şi sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă, pentru a conduce, în timp cât mai scurt apele, spre emisarii naturali.

Amenajarea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole se completează în funcţie de particularităţile versantului, cu lucrări hidroameliorative de consolidare a reţelei hidrografice torenţiale (ogaşe, ravene active etc.), prin realizarea de cleionaje, praguri, baraje, plantaţii silvice etc., prin captarea izvoarelor de coastă, drenarea terenului, lucrări anexe: podeţe, poduri, camere de liniştire a apelor etc. Toate aceste lucrări au rolul de a asigura exploatarea în bune condiţii a terenului pe toată durata existenţei plantaţiei.

8.4. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTARE

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, în mare măsură, de modul de pregătire a terenului, la care se adaugă calitatea materialului săditor folosit la plantare şi nivelul tehnologic aplicat în plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod. Pregătirea terenului are scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a viţelor plantate, parcurgerea rapidă a perioadei de tinereţe, susţinerea capacităţii de producţie a butucilor pentru o perioadă cât mai lungă de timp şi cuprinde următoarele lucrări: defrişarea, modelarea, odihna (repauzarea) solului, fertilizarea de bază, desfundarea şi nivelarea terenului.

Defrişarea şi modelarea terenului. Prin lucrarea de defrişat este eliminată vegetaţia lemnoasă existentă pe teren: arbori, arbuşti, butuci etc. Se vor extrage cu atenţie toate cioatele şi rădăcinile groase, deoarece acestea pot îngreuna lucrările ulterioare de pregătire a terenului şi deteriora utilajele folosite. În cazul defrişării unei plantaţii viticole bătrâne, butucii vor fi scoşi cu cea mai mare parte a sistemului radicular, avându-se în vedere posibilitatea ca unii butuci să fie afectaţi de boli virotice sau cancer bacterian, maladii care ar putea fi transmise la noua plantaţie prin intermediul nematozilor. Lucrarea de defrişare se execută mecanizat, cu utilaje adecvate: tractoare pe şenile (S1500, S1800) echipate cu lamă de buldozer, gheare de scarificare, greblă de adunat cioate, agregate pentru transportul materialului lemnos etc.

Modelarea (nivelarea) terenului reprezintă lucrarea de uniformizare a pantei versantului, prin umplerea unor mici depresiuni şi desfiinţarea unor ridicături de teren, pentru crearea de condiţii uniforme de creştere a butucilor de viţă de vie, desfăşurarea normală a organizării terenului şi posibilitatea exploatării raţionale a plantaţiei. În funcţie de condiţiile pedolitologice şi microrelieful terenului, nivelarea se face cu sau fără decopertarea solului, avându-se grijă să se păstreze stratul fertil de sol pe adâncimea de maximă dezvoltare a sistemului radicular (0-60 cm). Când se prevede aplicarea irigării, se va realiza o pantă uniformă pe direcţia rândului de 0,5-3%, în funcţie de metoda de irigare.

Odihna (repauzarea) solului este necesară în cazul înfiinţării unei plantaţii viticole pe terenuri ocupate anterior cu viţă de vie. Pe asemenea terenuri, ca urmare a monoculturii îndelungate, s-au acumulat în sol substanţe toxice, boli virotice şi bacteriene. Datorită consumului excesiv al unor elemente minerale se manifestă unele carenţe nutritive, are loc scăderea fertilităţii şi deteriorarea structurii solului. Toate acestea determină aşa-numita „oboseală“ a solului. Replantarea imediată a acestor terenuri conduce la o prindere slabă a viţelor plantate şi, ulterior, la o creştere şi dezvoltare necorespunzătoare a acestora. Replantarea cu viţă de vie se face numai după o perioadă de 3-4 ani de odihnă a solului, pe durata căreia are loc îmbunătăţirea (refacerea) structurii, fertilităţii, însuşirilor fizico-chimice, eliminarea toxinelor etc. În această perioadă, terenurile respective sunt încadrate

143

în evidenţa funciară la categoria „terenuri în pregătire“ şi se cultivă cu plante furajere anuale sau perene. Perioada de odihnă a solului este necesară şi în cazul terenurilor amenajate prin terasare, pe care se realizează o amestecare a orizonturilor de sol, cu aducerea în multe situaţii la suprafaţă a materialului parental şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-chimice ale solului, în special în partea de amonte a platformei. Rezultate bune, atât pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, cât şi pe cele terasate, s-au obţinut prin cultivarea timp de trei ani cu lucernă, numărul de goluri apărute după plantare a scăzut cu 44% faţă de plantarea imediată, după defrişarea viilor bătrâne sau terasare, iar producţia de struguri, în primii ani de rodire, a fost cu 13% mai mare. Masa vegetativă care rezultă la cosire trebuie să rămână parţial sau total pe sol, pentru îmbunătăţirea conţinutului solului în humus şi uniformizarea fertilităţii acestuia, în special pe terenurile terasate.

Fertilizarea de bază. Plantaţiile viticole se înfiinţează cu precădere pe terenuri în pantă, erodate, pe nisipuri slab solificate, de cele mai multe ori cu un conţinut redus în humus şi elemente nutritive accesibile plantelor, iar prin lucrările de amenajare antierozională se aduc la suprafaţă straturi slab aprovizionate. Din aceste considerente, la care se adaugă consumul mare de elemente nutritive al viţei de vie şi longevităţii plantaţiilor, este necesară îmbunătăţirea stării de aprovizionare a solului, înainte de lucrarea de desfundat, prin fertilizarea de bază cu administrarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte se face pe baza cartării agrochimice a solului, conţinutul optim de elemente nutritive este următorul: N total 0,1-0,2%, fosfor mobil P-Al 30-50 ppm, potasiu mobil K – Al 120-200 ppm.

Tabelul 11Dozele de îngrăşăminte organice recomandate pentru desfundarea terenului în funcţie de conţinutul

solului în argilă şi de indicele de azot pe adâncimea

de 0-40 cm (t/ha) (după L. Mihalache şi colab., 1984)

Conţinutul solului în argilă, %

Indicele mediu de azot (IN)

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0

10 65 33 26 - - - - -15 82 49 39 33 30 - - -20 95 57 45 38 34 31 29 2825 103 62 48 41 37 34 32 3130 108 65 51 43 39 36 34 3235 112 67 53 45 40 37 35 3440 115 69 54 46 41 38 36 3550 119 71 56 48 43 39 37 36

Fertilizarea organică determină îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solului (stabilitatea structurii, rezistenţa la eroziune, capacitatea de reţinere a apei), cât şi a celor chimice (capacitatea de schimb cationic, eliberarea progresivă a elementelor nutritive). Ca îngrăşământ organic, se administrează gunoi de grajd semifermentat, dozele aplicate variază în funcţie de conţinutul solului în argilă şi de indicele de azot (IN) (tab. 11).

În general, la fertilizarea de bază se administrează doze de 40-60 t/ha gunoi de grajd; acestea pot ajunge la 120 t/ha, dar nu trebuie să fie mai mici de 25 t/ha.

Fertilizarea chimică. Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică este obligatorie, pentru completarea necesarului de elemente nutritive. Dozele de îngrăşăminte chimice se stabilesc în funcţie de nivelul de aprovizionare a solului pe adâncimea 0-40 cm. Se administrează îngrăşăminte chimice cu mobilitate redusă, cu fosfor şi potasiu. Dozele de fosfor variază între 150 şi 200 kg/ha P2O5/ha, iar cele cu potasiu între 200 şi 250 kg K2O/ha (tab. 12).

144

Tabelul 12Dozele medii de P2O5 şi K2O recomandate la fertilizarea de bază

(după Z. Borlan şi colab., 1982)Pe bază de fosfor Pe bază de potasiu

Conţinutul soluluiîn P2O5

(ppm)

Doza de P2O5

recomandată(kg/ha s.a.)

Conţinutul solului în K2O(ppm)

Doza de K2O recomandată(kg/ha s.a.)

10 220 60 24720 183 100 22030 167 140 20940 160 180 202

50 şi peste 156 200 şi peste 200

Pe terase, pentru uniformizarea fertilităţii, dozele de îngrăşăminte organice şi chimice sunt mai mari cu 100-200% în amontele platformei, unde solul este mai slab fertil, faţă de avalul platformei, prin aducerea la suprafaţă a unor orizonturi sărace.

Îngrăşămintele organice şi chimice se împrăştie în strat uniform pe suprafaţa solului, utilizând utilaje specifice (MIG-5, MA-3,2), după care se încorporează în sol prin desfundat.

Pe solurile la care pH-ul înregistrează valori mai mici de 6 este necesară corectarea acidităţii prin administrarea amendamentelor calcaroase: piatră de var măcinată, praf de var, spumă de defecaţie rezultată în industria zahărului, etc. Dozele de amendamente se stabilesc în funcţie de suma bazelor schimbabile (SB) şi gradul de saturaţie în baze (V%) (tab. 8.8) şi sunt cuprinse, în general, între 2 şi 15 t/ha Ca CO3.

Tabelul 13Dozele medii de CaCO3 (t/ha) recomandate la pregătirea terenului

(după Borlan Z. şi colab. 1983)

V%SB – miliechivalenţi la 100 g sol

2 4 6 8 10 12 14 1645* 3,4 6,7 10,1 13,4 16,8 20,2 23,5 26,950 2,4 4,8 7,2 9,6 12,0 14,4 16,8 19,255 1,7 3,4 5,3 7,0 8,7 10,3 12,0 14,060 1,2 2,4 3,6 4,8 6,0 7,2 8,4 9,665 0,7 1,5 2,2 2,9 3,7 4,4 5,2 5,9

* valori medii pentru orizontul 0-40 cm

Aplicarea amendamentelor favorizează refacerea structurii solului, creşte eficacitatea îngrăşămintelor şi îmbunătăţeşte rezistenţa butucilor faţă de bolile criptogamice, faţă de ger şi secetă.

Administrarea amendamentelor se face prin împrăştiere pe suprafaţa solului cu mijloace mecanice, urmată de încorporarea acestora prin desfundat.

Dezinsecţia solului. Pe solurile infestate cu larve dăunătoare (Melolontha sp., Agriotes sp.), înainte de desfundat se aplică, prin împrăştiere pe suprafaţa solului un insecticid specific: Counter 5G (40 kg/ha), Furadan 5 G (40 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc. Pe terenurile plantate anterior cu viţă de vie, pe care s-a semnalat prezenţa bolilor virotice, a cancerului bacterian, sau atunci când replantarea terenului se face fără respectarea timpului de pauză, se recomandă combaterea nematozilor (Xiphinema sp.), principalii vectori ai acestor boli, utilizând unul din produsele: Mocap 10G (60 kg/ha), Vydate 5G (30 kg/ha) etc.

Combaterea buruienilor. N. Şarpe (2003) recomandă, pe terenurile infestate cu diverse buruieni perene din genurile Agropyron (Elymus), Cynodon, Agrostis, Sorghum, Calamagrostis, Cirsium, Convolvulus, Symphytum etc., combaterea acestora, utilizând erbicide totale pe bază de glyphosate (tab. 8.9). După recoltarea plantei premergătoare se execută o arătură adâncă la 25-30 cm, urmată de două lucrări de discuit, prin care rizomii şi

145

drajonii buruienilor perene sunt fragmentaţi în bucăţi mici. După creşterea buruienilor perene, care ating lungimea de 50-60 cm (luna august-septembrie), se face un tratament cu unul din erbicidele indicate. Desfundatul se realizează după 30-40 zile, timp necesar ca substanţa activă să se transloce în organele subterane ale buruienilor perene.

Tabelul 14Erbicidele nepoluante recomandate pentru combaterea buruienilor perene la pregătirea

terenului pentru plantare a viţei de vie (după N. Şarpe, 2003)

ErbicideleEpoca de aplicare

Dozele în produs comercial la hectarul efectiv tratat în funcţie de speciile

perene din genul:

Sorghum Agropyron, Elymus

Cynodon, Rubus, Calamagrostis, Equisetum, Symphytum, Lepidium, Convolvulus Cirsium, Sonchus, Taraxacum, Latyrus

1. ROUNDUP (360 g/l glyphosate)2. GLYFOROM (360 g/l glyphosate)3. GLYFODIN (360 g/l glyphosate)4. GLIALKA 36 CS (360 g/l glyphosate)5. GLYFOS (360 g/l glyphosate)6. COSMIC (360 g/l glyphosate)7. EFASATE (360 g/l glyphosate)8. SANKILLI (360 g/l glyphosate)9. SANGLIPHO (360 g/l glyphosate)10. DOMINATOR (360 g/l glyphosate)11. GLYPHOGAN (360 g/l glyphosate)

postempostempostempostempostempostempostempostempostempostempostem

4.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.04.0-5.0

6.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.06.0-10.0

12. DACGLISAT 50 WSG (500 g/kg glyphosate)13. TOUCHDOWN (480 g/l glyphosate trimesium)14. GROUND-UP (480 g/l glyphosate)15. CONTROL 48 SC (480 g/l glyphosate)16. DACGLISAT 750 WSP (750 g/l glyphosate)

postempostempostempostempostem

3.0-4.03.0-4.03.0-4.03.0-4.02.0-2.5

5.0-8.05.0-8.05.0-8.05.0-8.03.5-5.0

Desfundarea terenului constă în mobilizarea adâncă a solului, cu inversarea orizonturilor şi încorporarea îngrăşămintelor, prin care creşte capacitatea de înmagazinare a apei şi de solubilizare a elementelor nutritive, se intensifică activitatea microflorei utile, se îmbunătăţeşte regimul termic şi de aeraţie al solului în zona de formare şi răspândire a rădăcinilor, care pătrund la adâncime mare în sol, conferind plantelor rezistenţă la secetă şi ger.

Adâncimea de desfundare este, în general de 50-60 cm, măsurată la mal, şi se reduce până la 40-45 cm, în situaţia în care orizonturile inferioare ale solului sunt bogate în calcar, care, adus la suprafaţă, ar depăşi rezistenţa portaltoiului folosit, sau formate din straturi argiloase, impermeabile, roci dure etc. În aceste situaţii, desfundarea trebuie completată prin una sau două lucrări de subsolaj (în cruce) la adâncimea de 60-70 cm, prin care are loc spargerea orizonturilor impermeabile, creşterea capacităţii de înmagazinare şi infiltrare a apei în sol, afânarea solului în profunzime, răspândirea în adâncime a substanţelor nutritive, creîndu-se, în acest mod, condiţii favorabile dezvoltării rădăcinilor în orizonturile

146

inferioare. Adâncimea de desfundare creşte până la 80 cm pe solurile profunde, permeabile, situate mai ales în zonele secetoase, şi chiar până la 100 cm pe nisipuri.

Pe terasele cu platformă lată, în partea din amonte se lasă o bandă de teren lată de 1,8 m, pe care circulă tractorul, care se afânează prin scarificare, după care se execută o arătură adâncă de 25-30 cm, prin care se încorporează îngrăşămintele organice şi chimice. Pe terasele cu platformă îngustă, mobilizarea solului se face printr-o arătură la 25-30 cm, urmată de o scarificare dublă, având în vedere ca distanţa dintre piesele active de afânare să nu fie mai mare de 40-45 cm.

Momentul de executare a desfundatului se corelează cu perioada plantatului. În cazul plantării de toamnă, desfundatul se execută la sfârşitul primăverii, până în lunile iulie-august, înainte de a se instala seceta, după care se nivelează imediat, pentru a evita pierderile de apă. În cazul plantării de primăvară desfundatul se execută toamna, până la începutul iernii, şi se lasă în brazdă crudă peste iarnă, perioadă în care solul se mărunţeşte, acumulează umiditate din ploi şi zăpezi şi se aşază până în momentul plantatului. Se recomandă ca desfundatul să fie făcut cât mai devreme posibil, acest lucru contribuind la reuşita plantaţiei.

Desfundatul se execută mecanizat, cu plugurile balansiere pentru desfundat PBD-60 sau PBD-80, prevăzute cu antetrupiţă, acţionate de tractoarele grele pe şenile (S1500, S1800), cu o productivitate de 1,0-1,5 ha/zi. Adâncimea de desfundat se atinge progresiv după 3-4 brazde, pentru a evita deteriorarea agregatului. Prima brazdă se trage la adâncimea de 20 cm, a doua la 40 cm, iar a treia se reglează la adâncimea normală de lucru (60 cm). Lăţimea brazdelor, care nu trebuie să depăşească 50-55 cm, precum şi adâncimea de lucru vor fi constante, pentru realizarea unei lucrări de calitate corespunzătoare.

În cazul terenurilor cultivate anterior cu viţă de vie, după desfundat se strâng toate resturile de rădăcini şi se distrug prin ardere, întrucât pe acestea supravieţuiesc nematozi, purtători ai bolilor virotice. Tot cu această ocazie se adună eventualii bolovani scoşi la suprafaţă.

Calitatea desfundării se apreciază prin observarea de ansamblu a terenului desfundat, care trebuie să prezinte brazde uniforme, paralele, relativ egale între ele, şi prin verificarea adâncimii de desfundat, avându-se în vedere că volumul solului desfundat creşte cu 20-25% faţă de solul nedesfundat. Adâncimea se verifică din loc în loc cu ajutorul unei sonde gradate, ascuţită la capătul inferior.

Nivelatul desfundăturii. În urma lucrării de desfundat, terenul rămâne denivelat, vălurat, cu mici depresiuni; de aceea, pentru uşurarea lucrării de pichetat, plantarea şi menţinerea viţelor la aceeaşi adâncime, precum şi facilitarea lucrărilor ulterioare din plantaţie, înainte de pichetat se execută lucrarea de nivelat, utilizând nivelatorul tractat NT-3,2 şi grapa cu discuri GD-3,2 în agregat cu grapa cu mărăcini.

În situaţia în care plantaţia este încadrată într-un sistem de irigaţie, la nivelatul terenului se realizează o pantă longitudinală a terenului (pe lungimea rândului) de 0,5-3,0%, în funcţie de metoda de irigare preconizată.

8.5. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARE ŞI DE PORTALTOI

Reuşita şi rentabilitatea noilor plantaţii viticole şi valorificarea superioară a terenului depind, în mare măsură, de alegerea şi amplasarea corectă a soiurilor roditoare şi de portaltoi, ţinându-se seama de potenţialul ecologic al podgoriei (centrului viticol), de cerinţele biologice ale soiurilor cultivate şi de posibilitatea asigurării unui nivel tehnologic ridicat.

8.5.1. ALEGEREA SOIURILOR RODITOARELa înfiinţarea unei plantaţii viticole se vor folosi (conform Legii viei şi vinului nr.

244/2002) numai soiuri „nobile“, care aparţin speciei Vitis vinifera, fiind interzişi de la plantare hibrizii direct producători, legea prevăzând sancţiuni severe în acest caz. Pentru

147

plantaţiile destinate consumului familial, cu scop decorativ şi numai în afara arealelor delimitate (suprafaţă de maximum 1000 m2) sunt autorizate, temporar, o serie de soiuri cu rezistenţe biologice complexe, lista acestora urmând a fi îmbunătăţită.

Soiurile roditoare alese pentru plantare trebuie să fie incluse în catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România, iar pentru repartizarea acestora la nivelul podgoriei (centrului viticol) se va ţine seama de studiile efectuate de unităţile de cercetare de profil, concretizate în „Lista soiurilor roditoare recomandate şi autorizate la plantare în arealele viticole delimitate din România“, în care sunt prezentate, pentru fiecare podgorie şi centru viticol, direcţiile de producţie care pot fi promovate, iar în cadrul fiecărei direcţii de producţie, soiurile recomandate (care înregistrează o comportare foarte bună, furnizând produse viti-vinicole de calitate) şi soiurile autorizate (care au o comportare bună, dar inferioară soiurilor recomandate).

În cazul soiurilor vechi, româneşti sau străine, cu o mare variabilitate, se recomandă folosirea clonelor extrase din acestea, care realizează rezultate superioare soiurilor mamă din punctul de vedere al producţiei şi calităţii acesteia, al constanţei rodirii etc.

La alegerea şi amplasarea pe teren a soiurilor roditoare se vor avea în vedere unele aspecte particulare, impuse de direcţia de producţie, variaţia condiţiilor de microclimat, orografia terenului, specificul soiurilor, sistemul de cultură, forma de conducere şi eventualele orientări de perspectivă.

În cazul soiurilor pentru struguri de masă se va alege un număr mai mare de soiuri, cu epoci de maturare diferite, în vederea realizării unui conveier varietal cât mai larg şi producerii de struguri pentru consum în stare proaspătă pe o perioadă cât mai lungă, în timp ce, la soiurile pentru vin, sortimentul de soiuri va fi mai restrâns, pentru realizarea unor partizi mari de vin, specifice arealelor de producere.

Pentru sistemele de cultură neprotejat şi semiprotejat, vor fi alese soiuri rezistente la ger şi secetă, cu vigoare mijlocie-mare.

În funcţie de orografia terenului, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o fertilitate mai mare, se vor planta soiuri pentru struguri de masă şi soiuri pentru vinuri de masă, iar pe treimea mijlocie şi superioară a pantei, cu soluri mai puţin fertile, se vor amplasa soiuri pentru vinuri superioare. Pe platouri şi la altitudini mai mari, unde strugurii acumulează mai puţine zaharuri, iar aciditatea se menţine ridicată, se vor utiliza soiuri pentru distilate din vin, pentru vinuri spumante şi pentru sucuri de struguri.

De asemenea, la baza pantei, unde umiditatea şi frecvenţa brumelor şi a îngheţurilor târzii de primăvară sunt mai mari, se vor amplasa soiuri rezistente la ger, cu dezmugurire târzie, cu cerinţe mari faţă de umiditate, mai puţin sensibile la boli şi dăunători, iar în treimea mijlocie şi superioară a pantei se vor amplasa soiuri rezistente la secetă, mai sensibile la bolile criptogamice.

8.5.2. ALEGEREA SOIURILOR DE PORTALTOI

Soiurile de portaltoi folosite la altoirea soiurilor roditoare se aleg în funcţie de adaptarea acestora la condiţiile pedoclimatice (rezistenţa la calcarul activ din sol, secetă, excesul de umiditate, săruri, aciditate etc.) (tab. 15), de rezistenţa la nematozi, afinitatea cu soiurile roditoare, de influenţa lor asupra producţiei şi calităţii acesteia, de vigoarea imprimată butucilor etc.

Portaltoii folosiţi trebuie să asigure dezvoltarea bună a sistemului radicular, explorarea unui volum mare de sol, absorbţia apei şi a substanţelor nutritive la nivelul cerut de soiul altoi şi o comportare bună faţă de factorii limitativi de sol (prezentaţi la punctul 8.2). Pentru condiţiile climatice ale ţării noastre şi ţinând cont de tipurile de sol cu utilizare viticolă (cernoziomuri, cernoziomuri cambice, brune, rendzine, vertisoluri, erodisoluri, psamosoluri etc.)se recomandă, în general, folosirea portaltoilor din grupa Berlandieri x Riparia (K 5 BB, Cr 2, Cr 26, Cr 71, SO4, SO4-4, 125AA), care prezintă o rezistenţă

148

mijlocie la secetă şi bună la calcarul activ din sol. În regiunile cu deficit de umiditate, cu conţinut ridicat de calcar în sol (Dobrogea) se vor folosi portaltoi din grupa Berlandieri x Rupestris (140 RU, 140 RU 59 Vl) şi Vinifera x Berlandieri (41 B), care prezintă o comportare bună în aceste condiţii.

La alegerea portaltoiului se acordă o atenţie deosebită afinităţii de producţie cu soiurile roditoare, care reprezintă capacitatea de convieţuire a celor doi parteneri şi se apreciază prin mărimea gâlmei, diferenţa dintre diametrele altoiului şi portaltoiului, regularitatea producţiei şi longevitatea plantaţiei. O afinitate slabă determină creşterea redusă a altoiului şi moartea acestuia după câţiva ani de producţie.

Portaltoiul trebuie să corespundă direcţiei de producţie promovate, formelor de conducere, densităţii de plantare etc. Astfel, soiurile pentru struguri de masă şi cele pentru vinuri de masă se recomandă să fie altoite pe portaloi viguroşi, care să susţină creşterile vegetative şi realizarea unor producţii mari de struguri; în schimb, soiurile pentru vinuri superioare se vor altoi pe portaltoi de vigoare mijlocie, pentru stimularea precocităţii şi acumularea unor cantităţi mari de zaharuri (M. Fregoni, 1987).

Tabelul 15

Portaltoii admişi la înmulţire în România şi particularităţile lor agrobiologice

Soiul (clona)Vigoarea indusă

altoiului

Capac. de

înrăd.%

Afin. la altoire

%

Rezistenţa la:

SecetăCalcar Săruri

nocive‰

activ%

IPC

Berlandieri x Riparia Crăciunel 2 f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4Berlandieri x Riparia Crăciunel 26 Bl.

f. mare 60-80 > 50 mijlocie 20 40 0,4

Berlandieri x Riparia Crăciunel 71 Bl.

mare 60-80 > 50 mare 20 40 0,4

Berlandieri x Riparia Selecţia Oppenheim 4

mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4

Berlandieri x Riparia Selecţia Oppenheim 4-4 Bl.

mare 60-80 > 50 mijlocie 17 30 0,4

Berlandieri x Riparia Kober 5 BB f. mare 80-100 > 50 mijlocie 20 40 0,4Berlandieri x Riparia 125 AA mare 60-80 > 50 mijlocie 13 20 0,4Berlandieri x Rupestris Ruggeri 140 f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4Berlandieri x Rupestris 140 Ruggeri59 Vl.

f. mare 60-80 > 60 mare 20 40 0,4

Chasselas x Berlandieri 41 B mare 20-40 30-40 mare 40 600,5-0,6

Precoce mijlocie 90-95 > 50 mare 20 40 0,4

În plantaţiile conduse în forme înalte, cu distanţe mari de plantare, se vor folosi portaltoi viguroşi, care să imprime o dezvoltare corespunzătoare butucilor; dimpotrivă în plantaţiile cu distanţe mici de plantare (densităţi mari) se preferă portaltoi cu vigoare redusă.

Alegerea portaltoilor se face în urma studiilor realizate în fiecare podgorie, cu diferite combinaţii de altoire şi urmărirea acestora pe o perioadă lungă de timp. Pentru podgoria Iaşi, C. Profir (1997) recomandă utilizarea portaltoilor SO4 şi 140 Ru, urmaţi de Precoce şi Cr 2.

8.6. SISTEME DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

Sistemul de cultură a viţei de vie este determinat de condiţiile pedoclimatice, în special de temperaturile minime absolute din timpul iernii (nivelul, durata, frecvenţa, amplitudinea şocurilor termice, variaţia acestora în funcţie de topoclimat etc.) şi de comportarea (rezistenţa) soiurilor de viţă de vie în aceste condiţii, la care se adaugă nivelul

149

temperaturilor înregistrate în timpul vegetaţiei, fertilitatea solului, specificul local, tradiţia etc.

În funcţie de aceşti factori, la nivelul ţării noastre se practică trei sisteme de cultură: neprotejat, semiprotejat şi protejat.

Sistemul de cultură neprotejat se practică în arealele viticole în care temperaturile minime din timpul iernii coboară rar (1-2 ani din 10) sub limita de rezistenţă a soiurilor de viţă de vie (-18 –200C). Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici (20-30%), nu afectează producţia de struguri sau acestea pot fi compensate la tăierea de rodire. Se cultivă soiuri din toată gama de rezistenţă la ger, de la cele mai sensibile (soiuri apirene, soiuri pentru struguri de masă), la cele mai rezistente (soiuri pentru struguri de vin). Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte, cu plasarea elementelor lemnoase la o distanţă de 0,8-1,5-2,0 m faţă de nivelul solului, astfel încât se reduce efectul negativ al temperaturilor excesive (coborâte în timpul iernii şi ridicate în timpul vegetaţiei), care se înregistrează în apropierea solului. Pentru parcurgerea perioadei de repaus relativ nu se aplică nici o măsură de protejare, cu excepţia butucilor tineri (1-4 ani), care sunt mai sensibili la ger şi necesită protejarea prin muşuroire a coardelor formate pe butuc. Aceste areale cu ierni blânde deţin o suprafaţă redusă la noi în ţară, se limitează, în general, la podişul Dobrogei şi, cu mici excepţii, sistemul se poate practica, în condiţiile cultivării unor soiuri rezistente la ger, şi în anumite microzone din Moldova, Muntenia şi Oltenia.

Sistemul de cultură semiprotejat se practică în arealele în care temperaturile minime din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă a viţei de vie 2-4 ani din 10. Pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mari (40-60-80%) şi nu pot fi, sau sunt greu compensate la tăierea de rodire, în unii ani înregistrându-se temperaturi foarte scăzute (accidente climatice), care afectează parţial sau uneori total sistemul aerian al viţei de vie. Se cultivă soiuri rezistente la ger, în special soiuri pentru struguri de vin şi mai puţin soiuri pentru struguri de masă. Butucii se conduc în forme semiînalte sau înalte (pentru îndepărtarea de suprafaţa solului, unde se înregistrează cele mai scăzute temperaturi), dar, la baza butucului, la nivelul solului, la tăierea de rodire, se rezervă 1-2 cepi de siguranţă; coardele formate pe aceştia, toamna se protejează total sau parţial prin acoperire cu pământ şi servesc primăvara următoare, în caz de nevoie, la completarea sarcinii de rod, sau la refacerea butucului, în caz contrar aceste coarde se îndepărtează şi se menţin la bază cepii de siguranţă. Acest sistem de cultură este practicat în cea mai mare parte din arealele viticole ale ţării noastre.

Sistemul de cultură protejat se practică în zonele cu ierni deosebit de aspre, în care temperaturile scăzute din timpul iernii pun în pericol cultura viţei de vie mai mult de 4 ani din 10. Pierderile de muguri înregistrate pe timpul iernii sunt foarte mari (peste 50-60%), cu afectarea parţială sau totală a elementelor lemnoase ale butucului. Acest sistem de cultură reclamă folosirea formei joase de conducere a butucilor. Toamna, după căderea frunzelor, se îndepărtează 50-60% din creşterile anuale ale butucului, care nu sunt necesare la tăierea de rodire (tăierea de uşurare), după care elementele lemnoase rămase se fixează pe suprafaţa solului şi se acoperă cu un strat de 15-20 cm de pământ afânat şi reavăn.

Acest sistem de cultură reclamă cheltuieli suplimentare cu îngropatul şi dezgropatul viţelor şi există riscul afectării ochilor de pe coardele protejate de excesul de umiditate (clocirea ochilor). Sistemul a fost generalizat la noi în ţară până în anii ’60, dar treptat s-a renunţat la el, practicându-se astăzi mai rar, numai în cazul cultivării soiurilor foarte sensibile la ger, sau în microzonele predispuse accidentelor climatice (baza pantelor). Pentru a parcurge totuşi cu bine rigorile iernii, fără a fi afectată semnificativ producţia de struguri, în aceste zone se practică astăzi conducerea butucilor în formă semiînaltă, numită „Guyot cu braţe cu înlocuire periodică“, la care, la baza tulpinilor (braţelor), se rezervă 2-3 cepi de siguranţă, coardele formate pe aceştia protejându-se toamna integral cu pământ.

150

Arealele în care se practică cele trei sisteme de cultură nu sunt strict delimitate, ele se pot întrepătrunde la nivelul unei podgorii, centru viticol sau chiar plai viticol, ţinându-se cont de rezistenţa soiurilor de viţă de vie la ger şi de variaţia temperaturilor scăzute în funcţie de orografia terenului. Astfel, pe un versant, acelaşi soi poate fi cultivat la bază în sistemul protejat, la mijloc, semiprotejat, iar în treimea superioară, neprotejat. În aceleaşi condiţii de relief, soiurile sensibile la ger pot fi cultivate protejat, cele cu rezistenţă mijlocie, semiprotejat, iar cele rezistente, neprotejat. Modul de cultivare a unui soi, într-un areal restrâns, se face după stabilirea exactă a nivelului la care coboară temperatura în timpul iernii, în funcţie de circulaţia curenţilor reci de aer, determinată de formele de relief, precum şi de comportarea soiului respectiv în condiţiile date.

8.7. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE

Distanţele de plantare, dintre rânduri şi dintre plante pe rând, determină densitatea plantaţiei, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă (ha), se stabilesc în funcţie de vigoarea soiurilor roditoare şi a portaltoilor, fertilitatea solului, condiţiile climatice, sistemul de cultură, forma de conducere, posibilităţile de mecanizare etc. Densitatea plantaţiei influenţează nivelul producţiei şi calitatea acesteia, productivitatea muncii etc.

Odată cu depăşirea densităţii optime de plantare creşte foarte mult competiţia pentru substanţele trofice, butucii înregistrează creşteri reduse, scade producţia de struguri şi calitatea acesteia, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor (lumină redusă, umiditate ridicată) şi cresc cheltuielile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiei. La densităţi mici de plantare scade competiţia pentru substanţele trofice şi cheltuielile de investiţie, butucii se dezvoltă mai viguros, producţia totală pe butuc creşte, producţia totală pe hectar se menţine la niveluri ridicate, calitatea acesteia este superioară în cazul soiurilor pentru struguri de masă, uneori şi în cazul soiurilor pentru struguri de vin (L. Mihalache şi colab., 1991), datorită condiţiilor mai bune de lumină şi aerare, creşte productivitatea muncii în urma folosirii tractoarelor universale, cu randamente ridicate. În cazul densităţilor mari, butucii intră devreme pe rod (2-4 ani), plantaţia atinge în timp scurt producţia maximă, dar longevitatea butucilor este redusă, comparativ cu densităţile mici, la care durează mai mult perioada de tinereţe, de formare a butucilor (4-7 ani) şi de ocupare a spaţiului de nutriţie, dar creşte longevitatea plantaţiei.

Densitatea optimă depinde foarte mult de condiţiile pedoclimatice, de direcţia de producţie, soiurile cultivate, tehnologia aplicată, cu accent pe tipul de tăiere şi sarcina de rod a butucilor. Astfel, în regiunile cu soluri sărace şi climat secetos şi în condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare mică-mijlocie, destinate producerii de vinuri superioare, se practică densităţi mari de plantare, butucii au o dezvoltare slabă, cu atribuirea unor sarcini reduse de rod la tăiere, care să limiteze producţia de struguri şi să permită realizarea unei calităţi superioare. În regiunile cu soluri fertile, umede, în care se cultivă soiuri viguroase (pentru struguri de masă sau vinuri de masă), densitatea de plantare este mai redusă, butucii se dezvoltă viguros, primesc sarcini mari de rod la tăiere, producţia realizată este mare şi de calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.

Distanţele de plantare practicate pe plan mondial şi în ţara noastră au fost modificate în timp, în funcţie de conjunctura social-economică, posibilităţile materiale şi tehnologice, sortimentul de soiuri, evoluţia cunoştinţelor în viticultură etc.

În viticultura tradiţională se practicau distanţe mici de plantare, care mergeau de la 1,0 / 1,0 m la Teremia (10000 but/ha), până la 1,8/1,8m în podgoriile din sudul Moldovei (3086 but/ha) (tab. 16), iar densităţile de plantare ajungeau până la 40-60000 în regiunea Champagne din Franţa (tab. 17).

După trecerea la formele înalte de conducere şi aplicarea tehnologiilor moderne, bazate pe mecanizare, fertilizare, irigare etc., s-au mărit distanţele de plantare, în special

151

între rândurile de viţă de vie, ajungându-se la densităţi de 2200-2400 but./ha în Franţa, 1650-2600 but./ha în Italia, 2100-5500 but./ha în Germania, 1130-1550 but./ha în California, 2000-4000 but./ha în Spania (L. Hidalgo, 1993).

Tabelul 16Distanţele de plantare folosite în trecut în viticultura României

(după M. Oşlobeanu şi colab., 1980)

Regiunea viticolă (podgoria, centrul)Distanţe de plantare (m)

Densităţi de plantare (nr. butuci/ha)

Teremia 1,0/1,0 10000Nisipurile din sudul Olteniei 1,2/1,2 7000Valea Târnavelor 1,4/1,4 5000Dobrogea 1,5/1,5 4444Dealu Mare 1,6/1,6 4000Odobeşti 1,8/1,8 3000

Tabelul 17Densităţile de plantare din perioada prefiloxerică în Franţa

(după M. Fregoni, 1986)

Regiunea viticolănr. but./ha m2/ but.

Champagne 40-60000 0,20Meuse 40000 0,25Buorgogne 35000 0,29Puy –de Dôme 23200 0,43Beaujolais 15100 0,66Hermitage, Pouilly 10000 1,00Medoc (Bordeaux) 9000 1,10Gers 7600 1,31Gard, Herault, Aude 4444 2,25

În România, până în 1989, densităţile de plantare obligatorii pentru întreaga ţară (Decretul Consiliului de Stat nr. 430/1976 şi 362/1981) erau de 2,0-2,2/1,0-1,2 m, care realizau densităţi de 3780-5000 but./ha şi posibilităţi de mecanizare cu folosirea tractoarelor tip V445 şi SV445. Aceste distanţe de plantare erau necorespunzătoare pentru plantaţiile situate pe terenuri fertile, relativ plane.

Pe baza experienţei acumulate în timp, şi a studiilor efectuate în unităţile de cercetare, ţinând cont de condiţiile naturale, tipurile de plantaţie, sistemele de cultură, s-a constatat că numai plantaţiile cu mai puţin de 5000 but./ha asigură o exploatare eficientă, consumuri energetice reduse şi o calitate corespunzătoare a producţiei. În prezent, se recomandă distanţele de plantare (tab. 18, 19) de 2,0-2,2/1,0-1,4 m (3247 – 5000 but./ha) pe terase şi terenuri cu pante de până la 15%, pe soluri cu fertilitate slabă-mijlocie, în condiţiile cultivării unor soiuri cu vigoare moderată (tab. 8.16); 3,0/1,0-1,2 m (2778-3333 but./ha) pe terenurile relativ plane, cultivate cu soiuri viguroase; 2,5/1,0-1,4 m (2857-4000 but./ha) în cazul culturii pe nisipuri şi 1,5-1,8/1,0-1,4 m (3968-6666 but./ha) în plantaţiile de tip gospodăresc întreţinute cu motocultoare, cu mijloace hipo sau manual.

Orientarea rândurilor. Pe terenurile plane sau cu pante de până la 5-6%, rândurile se orientează pe direcţia N-S, pentru folosirea uniformă şi eficientă a luminii; pe terenurile cu pante de 8-12%, rândurile se orientează paralel cu curbele de nivel, pentru reducerea procesului de eroziune şi a consumurilor energetice, prin promovarea pe scară largă a mecanizării; pe terenurile amenajate în terase, rândurile se orientează în lungul platformelor, pe direcţia E-V pe pantele cu expoziţie sudică şi N-S pe cele cu expoziţie estică şi vestică; în zonele bântuite de vânturi puternice, cu direcţie relativ constantă, rândurile se orientează pe direcţia vântului dominant.

Tabelul 18

152

Recomandări privind distanţele de plantare

(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Tipul plantaţieiVigoarea soiurilor

Distanţele de plantare, m Numărul de

viţe la hectarîntre rânduri pe rând

Plantaţiile pe terenuri cu pante moderate (sub 15%); soluri cu fertilitate medie

-slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545

-mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788

Plantaţii pe pante terasate; soluri cu fertilitate slabă

-slabă şi mijlocie 2,0 1,0-1,2 4167-5000

-mare 2,0 1,2-1,4 3571-4167

Plantaţii pe terenuri plane sau cu pante mici (sub 8%); soluri cu fertilitate ridicată:

a) conducere semiînaltă sau joasă a viţelor cu protejare parţială sau totală:

-slabă şi mijlocie 2,2 1,0-1,2 3788-4545

-mare 2,2 1,2-1,4 3247-3788

b) conducere pe tulpini înalte

- mare 3,0 1,0-1,2 2778-3333

Plantaţii pe nisipuri ameliorate şi irigate

-slabă şi mijlocie 2,5 1,0-1,2 3333-4000

-mare 2,5 1,2-1,4 2857-3333

Plantaţii de tip gospodăresc, cu întreţinere hipo şi manuală

-slabă şi mijlocie 1,5-1,8 1,0-1,2 4630-6666

-mare 1,5-1,8 1,2-1,4 3968-5555

Tabelul 19Numărul mediu de viţe plantate pe 1 ha suprafaţă utilă (lucrată),

în diferite condiţii de pantă (după L. Mihalache şi colab. 1984)

Panta medie a terenului

Distanţa dintre taluz şi rândul

din aval, m

Distanţe de plantare, m Gradul de mecanizare a

lucrărilor solului %

2,0 x 1,0 2,0 x 1,2 2,2 x 1,0 2,2 x 1,2

0-12% - 5000 4170 4545 3790 10015% (terase cu 6 rânduri)

1,8 4480 3770 4170 3510 100

21% (terase cu 4 rânduri)

0,8 4760 4050 4450 3770 90

Tabelul 20

Gruparea principalelor soiuri de viţă de vie după vigoarea butucilor(după L. Mihalache şi colab., 1994)

Soiuri pentru masă Soiuri pentru vin

a) cu vigoare mare

Afuz Ali, Italia, Cardinal, Coarnă neagră selecţionată, Victoria, Muscat de Adda, Sultanină

Fetească albă, Fetească neagră, Băbească neagră, Băbească gri, Galbenă de Odobeşti, Plăvaie, Zghihară, Crâmpoşie selecţionată, Roşioară, Sangiovese, Cabernet Sauvignon, Burgund mare

b) cu vigoare mijlocie

Chasselas, Muscat de Hamburg, Perlă de Csaba

Riesling italian, Sauvignon, Mustoasă, Şarba, Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Aligoté, Merlot, Oporto, Cadarcă,Busuioacă de Bohotin, Codanăc) cu vigoare slabă

- Muscat Ottonel, Traminer roz, Pinot gris, Pinot noir, Chardonnay, Neuburger, Creaţă

153

8.8. STABILIREA FORMEI DE CONDUCERE ŞIA TIPULUI DE TĂIERE

Forma de conducere a butucului este dată de elementele lemnoase de schelet, permanente ale butucului (tulpină, braţe, cordoane), ca înălţime faţă de sol, lungime, orientare în spaţiu şi aspectul lor. Ea este determinată de sistemul de cultură, de vigoarea soiului şi a portaltoiului cultivat, de condiţiile pedoclimatice, tradiţie etc. Forma de conducere a evoluat de la forma joasă (clasică), la formele semiînalte şi înalte, moderne practicate astăzi: capul semiînălţat, capul înălţat, cordoanele uni şi bilaterale semiînalte şi înalte, cordoanele etajate simple sau duble, braţele semiînalte înlocuite periodic, fus, liră deschisă, cortină dublă geneveză, pergolă etc.

Soiurile pentru struguri de masă, cu vigoare mare, cultivate pe soluri fertile, se recomandă a fi conduse în forme înalte de tip cap înălţat, cortină dublă geneveză sau pergolă, iar soiurile pentru struguri de vin, cu vigoare mică-mijlocie, cultivate pe soluri cu fertilitate moderată, se recomandă a fi conduse sub formă de cordoane uni sau bilaterale, semiînalte sau înalte.

Tipul de tăiere este dat de forma de conducere, sistemul de tăiere şi orientarea elementelor de rod după tăiere. Tipul de tăiere poartă numele locului unde s-a format, în cazul tăierilor vechi, elaborate prin contribuţia mai multor generaţii de viticultori (tăierea de Chablis, de Cotnari, de Odobeşti, de Drăgăşani, de Miniş, de Teremia etc.) sau numele autorului care a promovat-o, în cazul tipurilor de tăiere relativ noi (tăierea dr. Guyot, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer, cordonul Sylvoz etc.).

Tipul de tăiere este determinat de particularităţile biologice ale soiului, respectiv vigoarea proprie şi indusă de portaltoi, distribuirea ochilor fertili de-a lungul coardei de rod, sarcina de rod necesară la tăiere. În general, la soiurile viguroase (pentru struguri de masă, apirene), se practică tăierea cu elemente lungi de rod (Goyot pe tulpină), iar la soiurile cu vigoare mică-mijlocie (soiuri pentru vin), tăierea cu elemente scurte sau mijlocii de rod distribuite pe cordoane, care sunt mai uşor de aplicat şi reclamă cheltuieli mai reduse.

8.9. PICHETAREA TERENULUI

Prin lucrarea de pichetat se marchează pe teren, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă în viitoarea plantaţie. Pentru executarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice, exploatarea raţională a plantaţiei şi atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale fiecărui butuc, se vor trasa rânduri drepte, paralele, în continuare de la o parcelă la alta.

Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm lungime sau tutori de 1,2-1,5 m, care servesc şi la susţinerea viţelor în primii ani de la plantare.

Pichetarea se execută înaintea plantării viţei de vie, la sfârşitul iernii, pentru plantarea de primăvară, sau la începutul toamnei, pentru plantarea de toamnă.

Sistemul de pichetat (forma geometrică realizată între patru butuci, de pe două rânduri alăturate), folosit în decursul timpului a fost pătrat, dreptunghi, chinconz, paralelogram etc. În prezent, este generalizat pichetatul în dreptunghi, cu latura mare dată de distanţa dintre rânduri şi latura mică de distanţa dintre butuci pe rând.

Pentru executarea lucrării sunt necesare aparate pentru măsurarea unghiurilor şi trasarea aliniamentelor (teodolit), jaloane pentru marcarea aliniamentelor, panglici pentru măsurat distanţe, sârme marcate, unele cu distanţa dintre rânduri şi altele cu distanţa dintre viţe pe rând, picheţi sau tutori pentru marcarea locului viţelor, maiuri din lemn pentru fixarea picheţilor. Sârmele folosite la pichetat (cu grosimea de 2,8-3,0 mm şi lungimea de 105-110 m), pentru a nu produce erori, se întind, se împletesc câte două, după care se întind din nou până la refuz şi se marchează cu distanţele dintre rânduri (două sârme) şi

154

dintre viţe pe rând (o sârmă), cu plumb sau cositor topit. Pichetatul începe cu trasarea liniei de bază, încadrarea terenului şi împărţirea lui în suprafeţe mici, de formă pătrată sau dreptunghiulară, cu laturile de maximum 100 m, care să permită executarea cu uşurinţă a pichetatului. Linia de bază AB (fig. 52), un multiplu al distanţei dintre rânduri, se alege după un aliniament de referinţă: o plantaţie veche limitrofă, o arteră de circulaţie, perdea de protecţie, lizieră, canal de aducţiune, curs de apă etc. Din punctele A şi B se ridică două perpendiculare AC şi BD, cu o lungime egală cu multiplul distanţei dintre viţe pe rând, care se unesc prin linia CD, paralelă şi egală ca lungime cu linia de bază AB. În funcţie de orientarea rândurilor, liniile perpendiculare perechi trebuie să reprezinte un multiplu al distanţelor dintre rânduri sau dintre butuci pe rând.

Fig. 52 - Pichetarea terenului (după M. Oşlobanu şi colab., 1980)

Pe laturile lungi (AB, CD) se întind cele două sârme marcate cu distanţa dintre rânduri, iar perpendicular pe acestea, în dreptul marcajelor, se întinde sârma marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, după care, în dreptul fiecărui semn de pe aceasta, se fixează câte un pichet (tutore), cât mai aproape de sârmă şi de aceeaşi parte. Sârma se mută pentru marcarea rândului următor, până la încheierea lucrării. Primul şi ultimul rând din parcelă se amplasează faţă de drum sau alt element învecinat (canal de evacuare a apelor) la distanţă de 1,7-1,8 m, pentru ca spaţiul respectiv să poată fi lucrat mecanizat.

În cazul pichetării pe terenurile terasate, se va urmări respectarea distanţelor dintre rândurile marginale şi taluzuri, prezentate la punctul „Amenajarea antierozională a terenului“, şi realizarea continuităţii rândurilor de la o parcelă la alta, pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor mecanice.

8.10. PLANTAREA VIŢEI DE VIE

Plantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă capitală pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.

Perioada de plantare. Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi, în cazuri speciale, vara.

Plantarea de toamnă se execută în lunile octombrie, noiembrie, până la înregistrarea temperaturilor negative; reprezintă cea mai bună perioadă de plantare, deoarece până în primăvară se cicatrizează rănile produse la fasonare, se realizează un contact intim al rădăcinilor cu solul, o pornire timpurie şi uniformă a viţelor în vegetaţie şi se elimină pericolul deprecierii materialului săditor pe timpul păstrării peste iarnă. Cu toate aceste avantaje, plantarea de toamnă este puţin practicată, deoarece viţele se scot cu întârziere din şcoală, se întârzie pregătirea terenului pentru plantare, mai ales în anii secetoşi, forţa de muncă este deficitară, fiind angrenată în alte activităţi de sezon, condiţiile climatice sunt uneori nefavorabile etc.

155

C

D

A

B

Plantarea de primăvară este cea mai practicată, se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60 cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren. Pe solurile grele, reci, cu exces de umiditate (podgoriile Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani), plantarea se execută mai târziu (începutul lunii mai), după încălzirea solului şi îndepărtarea excesului de umiditate, cu folosirea unor viţe mai scurte (30-32 cm), sau prin plantarea oblică în groapă a viţelor (40 cm lungime).

Plantarea de vară se execută începând din luna iunie, folosind fie un material săditor produs în acelaşi an în tuburi de carton parafinat sau în ghivece nutritive, fie un material produs în anul anterior, fortificat la pungi de polietilenă. Plantarea de vară prezintă unele avantaje: prin folosirea de material săditor direct de la forţare se elimină şcoala de viţe, realizându-se astfel o reducere a cheltuielilor şi disponibilizarea unor suprafeţe de teren, promovarea rapidă în practică a genotipurilor valoroase (soiuri noi, clone) etc. Totuşi, plantarea de vară se practică rar, datorită procentului mare de goluri şi creşterii slabe a viţelor plantate în primii ani. Plantarea de vară, cu folosirea de viţe fortificate la ghivece (produse în anul anterior), se recomandă pentru completarea golurilor în plantaţiile tinere de vii roditoare, în vederea reducerii decalajelor dintre creşterea viţelor.

Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare. Pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din categoria biologică certificat sau standard, aparţinând soiurilor recomandate sau autorizate pentru zona respectivă. În cazul plantării pe nisipuri, se admit şi viţe „nobile“ pe rădăcini proprii. Materialul folosit la plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii 75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997 (tab. 21, 22). Viţele nealtoite trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe tehnice, cu excepţia celor privind punctul de altoire.

Tabelul 21Condiţiile tehnice de calitate pe care trebuie să le îndeplinească

viţele altoite bune de plantat (STAS 220/6/1993, Ordinul MAA nr. 65/1997)

Caracteristici Condiţii de admisibilitatePuritatea biologică (de soi) - 100% (se admite o toleranţă de 1% numai în cazul materialului standard)

Puritatea tehnică - 96% (viţele tehnic impure sunt cele deshidratate parţial sau total avariate, torsionate, rănite în urma grindinei, a gerului etc.)

Sudura la punctul de altoire - uniformă, slab reliefată şi trainică

Rădăcinile - minimum trei, situate la bază, bine dezvoltate, cu un diametru de cel puţin 2 mm, măsurat la distanţa de 2 cm sub punctul de inserţie şi repartizate uniform radial

Prezenţa organismelor dăunătoare* - sub 1%, cu excepţia celor de carantină, care trebuie să lipseascăDimensiuni:- diametrul minim al meritalului portaltoiului de sub punctul de altoire (măsurat pe axul mare):

- 8 mm

- lungimea minimă a viţei altoite, măsurată între punctul de inserţie al rădăcinilor bazale şi cel al cordiţei principale

- 30 cm

- lungimea părţii maturate a cordiţei principale - minimum 15 cm

- grosimea cordiţei principale la cel de-al doilea internod - minimum 4 mm

vezi tabelul 22

Lungimea optimă a viţelor folosite la plantare depinde de tipul de sol şi de condiţiile climatice ale regiunii (ţării) şi se stabileşte astfel încât să plaseze sistemul radicular la adâncimea la care găseşte cele mai favorabile condiţii privind regimul aero-hidric, termic, hrană etc. Prin Legile 75/1995 şi 224/2002 adoptate în urma trecerii la sistemul organizării comune a pieţei viti-vinicole, lungimea viţelor a fost stabilită la minimum 30 cm, dar, pentru condiţiile ţării noastre, cu soluri, în general, fertile şi climat temperat continental,

156

aceasta corespunde terenurilor cu soluri grele, reci, cu exces de umiditate sau cu soluri scurte, limitate de orizonturi dure, impermeabile. Pentru cea mai mare parte a ţării, lungimea viţelor se recomandă a fi de 40 cm, aşa cum prevedea legislaţia română până la organizarea comună a pieţei viti-vinicole.

Tabelul 22

Lista organismelor dăunătoare cu caracter restrictiv în

producerea şi comercializarea materialului săditor viticol

Denumirea româneascăDenumirea ştiinţifică sau străină

1) BOLIScurtnodarea FanleafMozaicul galben (Panaşura obişnuită) Yellow mosaicPanaşura reticulată Vein bandingRăsucirea frunzelor LeafrollMozaicul viţei de vie Fleck sau MarbureÎngălbenirea aurie Grapenine flavescence doré-MLOBoala lemnului striat Stem pittingCancerul bacterian Agrobacterium vitis (sin A. tumefaciens)Putregaiul alb al rădăcinilor Rosellinia necatrixEutipoza Eutypa armeniacaeBoala lui Pierce Pearce’s disease

2) DĂUNĂTORINematodul rădăcinilor Meloidogyne sp.Omida păroasă a dudului Hyphantria cuneaPăduchele lânos Pulvinaria vitisPăduchele ţestos Eulecanium corniNematodul viţei de vie Xiphinema index

3) BURUIENITorţelul Cuscuta sp.Lupoaia Orobanche sp.

În cazul plantării pe nisipuri şi soluri nisipoase, în condiţiile unui climat cu excese termice, se recomandă o lungime mai mare a viţelor, de 50-60 cm.

Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi al stării fiziologice de după păstrare sau transport, refacerea umidităţii (dacă este cazul), fasonarea, parafinarea şi mocirlirea.

Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni, la un număr de viţe extrase din mai multe pachete, determinarea viabilităţii şi a stării de hidratare a mugurilor de pe cordiţă, liberului, lemnului, rădăcinilor. Se vor examina cu atenţie rădăcinile, care trebuie să fie de consistenţă cărnoasă (nedeshidratate), de culoare albă - sidefie în secţiune, fără zone brunificate; mugurii, liberul şi lemnul trebuie să prezinte o culoare verde intens, fără puncte, sau pete închise la culoare, care indică afectarea materialului de către factorii climatici (temperaturi scăzute), boli şi dăunători.

Refacerea umidităţii fiziologice se realizează în cazul viţelor parţial deshidratate, fără ca umiditatea fiziologică a acestora să coboare sub 46%. Lucrarea se efectuează înainte sau după fasonare, prin introducerea viţelor cu rădăcina în apă, până la jumătatea tulpinii subterane (portaltoiului), timp de 1-2 zile.

Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi, viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale. După

157

lungimea la care se scurtează cordiţa şi rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau lungă.

Fasonarea scurtă (fig. 53 b) constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la 0,5 până la 1-2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care materialul săditor a fost afectat de temperaturi scăzute, deshidratare etc. şi/sau se preconizează plantarea cu plantatorul sau hidroburul.

Fasonarea mijlocie (fig. 53 a) constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor la 8-10 cm. Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi tehnologiilor de cultură.

Fasonarea lungă (fig. 53 c) constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la 10-15 cm. Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de nivelul solului şi creşteri reduse ale lăstarilor în primii ani de plantare, în cazul în care condiţiile pedoclimatice sunt mai puţin favorabile; de aceea, această metodă de fasonare se practică mai puţin, numai când viţele urmează a fi conduse în forme înalte, în arealele în care condiţiile pedoclimatice sunt foarte favorabile, cu folosirea la plantare a unui material săditor viguros de unu sau doi ani. Metoda se foloseşte şi în cazul plantării pe nisipuri.

Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii superioare a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire (punctul de inserţie al cordiţei la viţele nealtoite) până în vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi se realizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu (sacâz) şi 3% bitum, la temperatura de 70-80 0C.

Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea inferioară a tulpinii subterane într-un amestec (mocirlă), alcătuit din dejecţii proaspete de bovine, pământ argilos (pământ din parcelă) în proporţii egale şi apă până la consistenţa smântânii. Prin mocirlire se asigură un contact intim al rădăcinilor cu solul, se stimulează cicatrizarea rănilor produse la fasonare şi formarea de rădăcini noi, sub influenţa hormonilor din dejecţiile de bovine.

Fig. 53 - Fasonarea viţei de vie: a – viţă fasonată mijlociu;b – viţă fasonată scurt; c – viţă fasonată lung

158

Pregătirea materialului săditor se face în ziua plantării. Controlul tehnic de calitate, fasonarea şi parafinarea se pot efectua cu 1-2 zile mai devreme. Până la mocirlire şi plantare, viţele se stratifică provizoriu sau se acoperă cu prelate umede pentru prevenirea deshidratării.

Metode de plantare a viţei de vie. În decursul timpului, practica viticolă a folosit diferite metode de plantare, utilizate pentru terenurile solificate, pentru nisipuri sau pentru ambele cazuri. După frecvenţa cu care se practică, metodele de plantare se grupează în: metode obişnuite (uzuale) şi metode speciale. Grupa metodelor uzuale include plantarea în gropi de diferite dimensiuni, cu sau fără muşuroi, iar grupa metodelor speciale cuprinde: plantarea cu plantatorul, plantarea de vară, plantarea semimecanizată şi plantarea mecanizată.

Plantarea viţelor pe terenuri solificate. Pe terenurile solificate se foloseşte plantarea obişnuită în gropi, cu sau fără muşuroi, iar dintre metodele speciale: plantarea în gropi deschise, plantarea cu plantatorul, plantarea semimecanizată (cu hidroburul) şi plantarea mecanizată.

Plantarea obişnuită a viţelor se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. Gropile se deschid pe direcţia rândului, de aceeaşi parte a pichetului (partea sudică), la distanţa de 3-5 cm de acestea, manual, cu ajutorul cazmalei, când groapa are secţiune pătratică cu latura de 35-40 cm şi adâncimea de 45-50 cm, sau mecanizat, cu MSG-60, când groapa are secţiune circulară cu diametrul de 25-40 cm şi adâncimea de 50 cm. Pământul scos din groapă se aşază în lungul rândului, după care, la baza peretelui dinspre pichet, se execută o scobitură, iar cu pământul rezultat se formează un mic muşuroi de pământ (fig. 54).

Fig. 54 – Plantarea obişnuită a viţelor

Viţa se aşază în groapă în poziţie verticală, rezemată de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile aşezate pe muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform, de jur împrejur, cu punctul de altoire (nodul superior al tulpinii subterane la viţele nealtoite) cu 1-2 cm mai sus de nivelul solului, pentru a evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordiţa se orientează spre pichet. Pe terenurile în pantă, neamenajate antierozional, adâncimea de plantare este diferită în funcţie de poziţia pe pantă astfel, punctul de altoire se fixează cu 3-5 cm mai jos de nivelul solului, în treimea superioară a pantei, la nivelul solului, în treimea mijlocie, şi cu 3-5 cm mai sus, pe treimea inferioară a versantului. După fixarea viţei în groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine, asigurând contactul intim al rădăcinilor cu solul. Tasarea se face treptat, începând de la

159

partea opusă viţei, având grijă ca aceasta să rămână în poziţia iniţială, după care se administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se udă cu 5-10 l apă la fiecare groapă. Se poate renunţa la udare, atunci când solul are o umiditate suficientă, de regulă în cazul plantărilor de toamnă sau când plantarea de primăvară se execută într-o perioadă ploioasă. Udatul este însă obligatoriu la plantarea de vară. După infiltrarea apei în sol, groapa se umple cu pământ până la nivelul solului, tasând uşor. Protejarea viţelor după plantare (punctului de altoire şi cordiţei) se face, de regulă, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn, care să depăşească vârful cordiţei cu 5-8 cm. Muşuroirea este obligatorie la plantarea de toamnă; la plantarea de primăvară se poate renunţa la muşuroire în regiunile umede, în care nu există pericolul brumelor sau îngheţurilor târzii de primăvară, situaţie în care viţele se protejează prin parafinare. În cazul protejării viţelor prin muşuroire, pentru a preveni atacul larvelor dăunătoare de sol (Melolontha sp, Agriotes sp. etc.), înainte de executarea muşuroiului se presară în jurul viţei 5-6 g insecticid specific (Furadan 5G, Counter 5G etc), fără a atinge cordiţa.

Plantarea în gropi deschise se practică pe solurile grele şi reci, cu exces de umiditate primăvara. Viţele parafinate se plantează primăvara mai târziu (aprilie, începutul lunii mai), după ce apa din gropi se infiltrează în adâncime. Gropile se umplu cu pământ netasat şi numai până la jumătate, favorizându-se încălzirea pământului de la nivelul rădăcinilor. După începerea creşterii lăstarilor şi rădăcinilor, gropile se umplu, în mod treptat, cu pământ.

Pe terenurile grele, cu exces de umiditate C. Budan (1984) a obţinut rezultate bune prin plantarea de vară cu viţe altoite, în vârstă de un an, fortificate la ghivece şi plantate la locul definitiv în anul următor, în luna iulie. Metoda are însă dezavantajul că necesită costuri mari de realizare a investiţiei.

Plantarea cu plantatorul (chitonogul) se poate practica numai pe terenurile fertile şi foarte bine pregătite, cu fasonarea scurtă a viţelor, cordiţa la 1-2 ochi şi rădăcinile la 1 cm.

Plantarea semimecanizată se realizează cu ajutorul unei instalaţii de tip hidrobur (fig. 55), formată din 5-6 sonde hidraulice (hidroburghie), confecţionate din ţeavă metalică de 25-30 mm diametru, racordate prin furtunuri de presiune la un rezervor de apă, asemănător celui de la MPSP-300, sau la instalaţia de irigare prin aspersiune.

O instalaţie de acest tip a fost concepută şi realizată la ICDVV Valea Călugărească şi este deservită, în medie, de 15 muncitori. Folosirea acestei metode de plantare necesită soluri fertile, bine pregătite, un material săditor de foarte bună calitate, fasonat scurt. Cu ajutorul sondelor se execută uşor groapa de plantare, realizându-se şi udarea cu 0,8-1,0 l apă/groapă. După aşezarea viţei în groapă, cu punctul de altoire la nivel corespunzător, se presează pământul lângă viţă. Plantarea semimecanizată asigură un procent de prindere apropiat celui obţinut la plantarea obişnuită în gropi, faţă de care permite creşterea productivităţii muncii de aproximativ 5 ori şi reducerea cheltuielilor directe cu aproape 70% (L. Mihalache şi colab., 1984).

Plantarea mecanizată se realizează cu ajutorul unor maşini care, plantează simultan 2-3 rânduri, cu un randament de 3-4 mii viţe pe oră şi costuri de producţie mult mai mici, comparativ cu plantatul manual. Rezultatele obţinute la plantarea mecanizată sunt, în general, inferioare celor de la plantarea manuală (F.Pfaff şi colab., 1988, citat de St. Oprea, 2001).

Plantarea de vară. După altoire şi forţare timp de 12-14 zile, butaşii sunt plantaţi în solarii, în pungi de polietilenă (6 x 20 cm), umplute cu amestecuri nutritive, unde sunt fortificaţi timp de 4-6 săptămâni, iar după câteva zile de aclimatizare, viţele sunt plantate la locul definitiv, cu îndepărtarea pungii de polietilenă şi păstrarea amestecului nutritiv, urmate de umplerea gropii până la punctul de altoire. Imediat după plantare se aplică o

160

irigare prin aspersiune, iar după 10-14 zile viţele neprinse sunt înlocuite. Această metodă, datorită prinderii slabe a viţelor, dezvoltării mai lente şi producţiilor mai mici obţinute în primii ani, se practică mai rar, pe suprafeţe relativ restrânse, în cazul înmulţirii unui material biologic valoros.

Fig. 55 – Instalaţie de tip hidrobur(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

CAPITOLUL. IX

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR TINERE DE VII

RODITOARE

Reuşita unei plantaţii viticole depinde, pe lângă lucrările de pregătire a terenului şi înfiinţare a plantaţiei, de lucrările aplicate în perioada de tinereţe, respectiv anii 3-5 de după plantare. În această perioadă, lucrările aplicate urmăresc asigurarea unei prinderi corespunzătoare a viţelor, completarea golurilor, crearea de condiţii optime pentru dezvoltarea sistemului radicular şi sistemului aerian, formarea elementelor de schelet şi de rod ale butucilor în vederea intrării pe rod. Executarea corectă a lucrărilor de întreţinere în primii ani de după plantare permit formarea corespunzătoare a butucilor, intrarea rapidă a acestora pe rod şi realizarea unei densităţi normale a plantaţiei.

9.1. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎNANUL I DE LA PLANTARE

Lucrările solului. Imediat după încheierea plantării, solul tasat cu prilejul lucrărilor de pregătire şi plantare a viţei de vie se afânează printr-o arătură la 14-16 cm adâncime. În zonele secetoase, arătura se execută fără întoarcerea brazdei, în agregat cu grapa, pentru prevenirea pierderii apei din sol. Pe parcursul perioadei de vegetaţie, pentru combaterea buruienilor, realizarea unui regim de apă, aer şi hrană corespunzător, se aplică 4-5 praşile mecanice pe intervalul dintre rânduri şi trei praşile manuale pe direcţia rândului.

161

Toamna, după căderea frunzelor, se execută o arătură adâncă (16-18 cm), cu răsturnarea brazdelor către rândul de viţe, pentru facilitarea protejării acestora peste iarnă.

N. Şarpe (2003) recomandă folosirea erbicidelor şi în plantaţiile tinere de vii roditoare. Dacă plantaţia este amplasată pe un teren tratat în prealabil cu erbicide totale, după cum a fost menţionat la pregătirea terenului pentru plantare, infestarea va fi numai cu specii anuale de buruieni, care vor fi combătute cu unul din erbicidele prezentate în tabelul 9.1, aplicate preemergent. Dacă terenul nu a fost tratat în prealabil cu un erbicid pe bază de glyphosate, iar infestarea este atât cu buruieni anuale, cât şi perene, pentru combaterea acestora va fi aplicat preemergent un erbicid prezentat în tabelul 23, la care se adaugă postemergent un erbicid pentru combaterea monocotiledonatelor perene, prezentat în tabelul 24.

Dozele de erbicide sunt calculate pentru un hectar efectiv tratat şi având în vedere că acestea se aplică numai pe rândul de viţă de vie, pe o lăţime de 60-100 cm, cantitatea de erbicide utilizată la un ha de viţă de vie va fi mai mică, în funcţie de distanţa dintre rânduri şi lăţimea benzii efectiv tratată.

Tabelul 23.Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de 1-3 ani,

infestate cu specii anuale de buruieni (după N. Şarpe, 2003)

ErbicideleEpoca de aplicare

Dozele în produs comercial la hectarul efectiv tratat (l)

Soluri nisipoase

Soluri podzolite, brune, cernoziomuri care conţin:

0.5-1.0 % humus

1.5-2.0 % humus

2.0-3.0 % humus

Peste 3.0 % humus

1. STOMP (330 EC (330 g/l pendimethalin)

preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

2. CAPTAIN (330 EC (330 g/l pendimethalin)

preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

3. PANIDA (330 EC (330 g/l pendimethalin)

preem 4.0-5.0 4.0-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

4. DEVRINOL 50 WP (50% napropamide)

preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

5. DEVRINOL 45 F (45% napropamide)

preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

6. NAPROGUARD 450 SC (450 g/l napropamide)

preem 4.0-4.2 4.5-5.0 5.0-6.0 6.0-7.0

7. GALIGAN 240 EC (240 g/l oxyfluorfen)

preem 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-5.0 4.5-5.0

8. GRASSANE (240 g/l thiazopyr) preem 1.5-2.0 2.0-3.0 3.0-3.5 3.5-4.09. VEGEPRON (165 g/l diuron + 80 g/l simazine)

preem 5.0-5.5 5.5-6.0 6.0-6.5 6.5-7.0

10. EMIR (274 g/l oryfluorfen + 214 g/l propizamide)

preem 3.0-3.5 3.0-3.5 3.5-4.0 4.0-4.5

11. BASALTE (270 g/l pendimethalin + 205 g/l diuron)

preem 6.0-6.5 6.5-7.0 7.0-8.0 8.0-9.0

12. MAGNIFIC 500 SE (250 g/l acetochlor + 250 g/l simazin)

preem 4.0 5.0 6.0 7.0

Controlul viţelor. Viţele protejate prin muşuroaie se controlează periodic, de 2-3 ori, în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate la suprafaţa muşuroiului după precipitaţii, observându-se ieşirea lăstarilor. În cazul lăstarilor care întârzie să-şi facă apariţia, se desface muşuroiul cu atenţie, până sub punctul de altoire, începând de la bază spre vârf, şi se constată cauza întârzierii ieşirii lăstarilor, care poate fi: existenţa unui strat prea gros sau prea subţire de pământ sau prezenţa bulgarilor de pământ ce nu pot fi străbătuţi de lăstari, atacul larvelor dăunătoare de sol (viermii sârmă, viermii albi etc.), care

162

consumă lăstarii. După caz, se sparg bulgării, se combat larvele dăunătoare prin prăfuirea cu 4-5 g/viţă insecticid specific, fără a atinge viţa, după care se reface muşuroiul cu pământ afânat şi reavăn, acoperind vârful cordiţei cu un strat de 3-5 cm, în funcţie de condiţiile climatice ale regiunii. Lucrarea se execută rapid, pe cât posibil în zile noroase, pentru a se evita necrozarea lăstarilor etiolaţi, foarte sensibili la insolaţia puternică. Viţele protejate prin parafinare nu necesită aplicarea acestei lucrări.

Copcitul viţelor. La viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de portaltoi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură rădăcinile formate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din portaltoi, facilitându-se buna convieţuire a celor doi parteneri (altoi şi portaltoi) şi dezvoltarea puternică, în profunzime, a rădăcinilor formate din portaltoi, cu formarea unor plante viguroase, capabile să parcurgă corespunzător perioadele cu condiţii climatice nefavorabile (secetă, temperaturi scăzute etc.). Viţele necopcite formează rădăcini din altoi, care se dezvoltă superficial, sunt afectate de ger, secetă şi filoxeră, legătura dintre altoi şi portaltoi slăbeşte până la desprindere, plantele înregistrează o creştere slabă, ajungându-se, în final, la moartea plantelor şi apariţia golurilor. Copcitul se execută şi la viţele nealtoite, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale, favorizându-se dezvoltarea în profunzime a sistemului radicular.

În anul I, copcitul se execută de două ori: la mijlocul lunii iunie şi la mijlocul lunii august. La primul copcit se desface cu atenţie muşuroiul, se face o copcă în jurul viţei până sub primul nod al portaltoiului, după care, cu un briceag bine ascuţit, se înlătură de la inserţie rădăcinile crescute din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi eventualii lăstari din portaltoi (fig. 56), după care muşuroiul se reface, acoperindu-se zona etiolată a lăstarilor. La cel de-al doilea copcit, muşuroiul nu se mai reface, pământul se împrăştie uniform, lăstarii rămân descoperiţi până la bază, pentru favorizarea maturării lemnului. Copcitul se execută şi la viţele plantate fără muşuroire, prin îndepărtarea rădăcinilor superficiale şi favorizarea dezvoltării celor bazale.

Tabelul 24Erbicidele nepoluante recomandate pentru plantaţiile de viţă de vie în vârstă de

1-3 ani, infestate cu specii de buruieni anuale monocotiledonate şi dicotiledonate şi

specii perene monocotiledonate (după N. Şarpe, 2003)

ErbicideleEpoca

de aplicare

Dozele în produs comercial la hectarul efectiv tratat în funcţie de

speciile perene din genul:

Sorghum (costrei)

Agropyron, (Elymus)

(pir târâtor)

Cynodon (pri gros),Agrostis,

Calamagrostis

1. ARAMO (50 g/l tepraloxydim) postem 1.5-2.5 3.0-3.52. AGIL 100 EC (100 g/l propaquizafop) postem 1.5-2.5 3.0-3.53. FUSILADE FORTE (150 g/l fluazifop-p-butyl postem 2.5-3.0 3.5-4.04. FURORE SUPER 75 EW (75 g/l fenoxaprop-p-butyl)

postem 3.5-4.5 Nu se recomandă

5. FOCUS ULTRA (100 g/l czcloxydim) postem 4.0-5.0 Nu se recomandă6. GALLANT SUPER (100 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.07. GALLANT SUPER (108 g/l haloxyfop-R-methyl) postem 2.0-2.5 3.0-4.08. TARGA SUPER (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.09. LEOPARD 5 EC (50 g/l quizalofop-p-ethyl) postem 2.5-3.0 3.5-4.010. PANTERA 40 EC (40 g/l quizalofop-p-tefuryl) postem 2.5-3.0 3.5-4.011. SELECT SUPER RV (120 g/l clethodim) postem 3.0-3.5 Nu se recomandă12. NABU SUPER (125 g/l setoxydim) postem 6.0-10.0 Nu se recomandă

163

Legatul lăstarilor. Lăstarii îşi menţin poziţia verticală până la o lungime de 40-50 cm, după care, datorită ţesuturilor mecanice slab dezvoltate se orientează către suprafaţa solului, îşi încetinesc creşterea în lungime în favoarea formării copililor, îngreunează executarea lucrărilor mecanice şi favorizează atacul bolilor. Legatul lăstarilor se execută de 1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea, când aceştia înregistrează 70-80 cm. Lăstarii se orientează vertical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite materiale: rafie sintetică, deşeuri textile etc. Cu ocazia primului legat, se efectuează şi un plivit, rezervându-se pe fiecare viţă doi maximum trei lăstari viguroşi.

Fig. 56 – Copcitul viţei de vie (după M. Oşlobeanu şi colab., 1980): a – înainte de copcit;b – tehnica copcitului; c – după primul copcit (iunie); d – după al doilea copcit (august)

Irigarea. Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, când nu au format încă sistemul radicular, capabil să absoarbă apa în cantitate suficientă, de aceea, în perioadele de secetă, când umiditatea din sol scade sub 50% din I.U.A., deficitul de umiditate se completează prin udare localizată sau prin irigare. Udarea localizată se face cu circa 10 l apă administrată într-o copcă deschisă în imediata apropiere a viţelor, urmată de acoperirea copcii şi refacerea muşuroiului, după infiltrarea apei. În plantaţiile viticole integrate într-un sistem de irigaţie şi, în special, pe nisipuri, deficitul de umiditate se completează prin aplicarea unor udări cu norme de 400-500 m3/ha.

Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere că au fost aplicate îngrăşăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab dezvoltat. Pe terenurile cu soluri sărace (terase, nisipuri) se recomandă însămânţarea intervalelor dintre rânduri cu plante folosite ca îngrăşământ verde, care produc o masă vegetativă mare, îmbogăţesc solul în materie organică, ameliorează structura solului şi reduc eroziunea. Pe terenurile solificate se folosesc mazărea furajeră şi borceagul de toamnă, iar pe nisipuri, secara sau lupinul, semănate din două în două intervale, sub formă de benzi late de 0,8-1,0 m. Norma de sămânţă este de 150-200 kg/ha mazăre furajeră, 50-60 kg/ha secară şi 90-120 kg/ha măzăriche în cazul borceagului, 160-180 kg/ha secară, 120-200 kg/ha lupin. Semănatul se face în toamna anului I, iar încorporarea în sol se realizează în anul următor, când plantele ating maximum de masă vegetativă (luna mai).

Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face şi prin dizolvarea în apa de udare a unor îngrăşăminte chimice (ex.: 300 g azotat de amoniu, 400 mg superfosfat şi 300 g sare potasică la 100 l apă), administrându-se 10-20 l soluţie la fiecare plantă sau prin fertilizare foliară, realizată simultan cu tratamentele fitosanitare, utilizând diferiţi fertilizatori foliari româneşti sau de provenienţă străină: Folifag 1%, Folplant 1%, Nutritiv 0,5%, Ecofert 0,5%, Folviti 1%, Kristalon 1% etc., promovate de I.C.P.A. Bucureşti, prin Laboratorul de Agrochimie şi Nutriţia Plantelor (M. Mustea şi colab., 2002).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor, care pot produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Dintre boli prezintă pericol mana şi făinarea, iar dintre dăunători acarienii, omizile defoliatoare,

164

dăunătorii de sol. Prevenirea atacului bolilor se realizează prin aplicarea de tratamente la avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele fitosanitare se fac la „acoperire“. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea: Dithane M-45 – 0,2%, Captadin 50 PU-0,2%, Mikal – 0,3% etc. În partea a doua de vegetaţie se pot folosi şi produse cuprice, zeamă bordoleză 0,5-0,75%, Ridomil 48 plus WP – 0,25%, Champion 50 WP – 0,3%, etc., care frânează creşterea lăstarilor şi favorizează maturarea lemnului. Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf, în concentraţie de 0,3-0,4%, sau: Derosal 50 WP – 0,08-0,1%, Topas 100EC – 0,25%, Topsin 70 PU – 0,1-0,12%, Vectra 10 SC – 0,25 l/ha etc.

În ultimul timp s-a semnalat intensificarea atacului acarienilor şi omizilor defoliatoare; prezenţa acestora se diminuează prin măsuri de igienă culturală, completate cu tratamente aplicate la avertizare cu produse specifice.

Primele tratamente, când vegetaţia este redusă, se execută de preferinţă manual, economisindu-se în acest mod substanţele de combatere.

Completarea golurilor. Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă în perioada de rodire, realizarea producţiilor proiectate, susţinute an de an, îl constituie obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. În acest scop, completarea golurilor apărute se face încă din primul an de după plantare, cu viţe aparţinând aceluiaşi soi (portaltoi) şi categorie biologică.

Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plantaţie, la înfiinţare se păstrează o rezervă de viţe de 3-5% din viţele plantate, care se plantează la ghivece şi se fortifică în sere şi solarii până la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, după ce au trecut perioadele secetoase şi pericolul atacului bolilor, când se plantează în goluri, fără deranjarea bolului de amestec nutritiv. Cu această ocazie se face şi o identificare a impurităţilor, plantelor afectate de viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar golurile se completează cu viţe autentice. Lucrarea este obligatorie în plantaţiile înfiinţate cu material săditor din categorii biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate.

Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în perioada de vegetaţie, lucrarea se poate realiza în toamnă sau în primăvara anului doi, utilizând viţe în vârstă de unu sau doi ani, cu plantarea obişnuită în gropi.

Protejarea viţelor pe timpul iernii. Datorită rezistenţei slabe la temperaturile scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează, indiferent de zona de cultură, prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6 ochi (25-30 cm). Lucrarea se execută toamna, după căderea frunzelor, prin întoarcerea brazdei la arătura de toamnă către rânduri şi se completează manual.

Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Acestea constau în reînsămânţarea taluzurilor cu covorul vegetal rărit, cosirea acestora, înlăturarea vegetaţiei lemnoase. Degradările prin şiroire ale platformelor teraselor şi taluzurilor, colmatarea canalelor de preluare şi evacuare a apelor se remediază ori de câte ori este nevoie.

9.2. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎN

ANUL II DE LA PLANTARE

Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II sunt asemănătoare cu cele din anul I, la care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi instalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme, după ce temperatura aerului nu mai scade sub minus 8-9 0C. Viţele se descoperă de pământ

165

manual, până sub punctul de altoire, începând de la baza muşuroiului, cu atenţie pentru a nu răni viţele.

Începând din anul II de la plantare se aplică tăieri de formare a butucilor diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat (subcapitolul 9.4.). Concomitent cu tăierea în uscat se realizează şi copcitul viţelor, lucrare care se repetă în luna august.

În regiunile (primăverile) secetoase, cu vânturi uscate, după tăiat şi copcit, punctul de altoire se acoperă cu un strat de 5-8 cm pământ afânat şi reavăn, pentru a se preveni deshidratarea acestuia.

Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea acestora pe rod. În anul II se execută plivitul şi legatul lăstarilor.

Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm, prin îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari la viţele viguroase şi doi lăstari la viţele cu o vigoare mai slabă. Plivitul lăstarilor este o lucrare obligatorie la viţele tinere şi permite formarea unor coarde corespunzătoare (diametrul de 8-12 mm) pentru proiectarea elementelor de schelet.

Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung la lungimea de 40-50 cm şi se repetă la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de susţinere. Pentru stimularea creşterii în lungime a lăstarilor, odată cu legatul se face şi copilitul acestora.

Fertilizarea. În anul II se administrează îngrăşăminte chimice, concomitent cu lucrările solului. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică primăvara, odată cu prima lucrare de afânare a solului, cele cu azot se administrează fazial, la următoarele 1-2 praşile mecanice, iar cele cu fosfor, odată cu arătura de toamnă (tab. 25).

Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face prin fertilizare foliară, cu produsele indicate pentru anul I.

Tabelul 25

Dozele de îngrăşăminte chimice recomandate pentruplantaţiile tinere de vii (anii II, III)

(după L. Mihalache şi colab., 1984)Substanţa

activă,kg/ha

Indicele de azot (IN)

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0

-N- 120 80 67 60 56 53 51 50Conţinutul solului în PAL – (ppm)

-P2O5-10

1201593

2080

2572

3067

3563

4060

5056

Conţinutul solului în KAL – (ppm)

-K2O-40

14060

1078090

10080

12073

14069

16065

20060

Pe solurile sărace în humus se recomandă folosirea îngrăşămintelor verzi, însămânţate toamna şi încorporate în sol în primăvara următoare.

Completarea golurilor. Golurile existente se completează primăvara cu viţe STAS de 1-2 ani. Golurile apărute pe parcursul perioadei de vegetaţie se completează în vară cu viţe fortificate la ghivece, sau în toamnă cu viţe STAS. Viţele plantate în goluri se îngrijesc atent pentru a se realiza o plantaţie uniformă.

Irigarea este recomandată în perioadele de secetă excesivă, se face localizat, aplicându-se circa 10 l apă/viţă, sau folosind sistemul de irigaţie, cu administrarea unei norme de udare de 400-500 m3/ha.

Protejarea viţelor pe timpul iernii se realizează după executarea arăturii de toamnă, prin muşuroire în zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată sau prin acoperire totală cu un strat de 15-20 cm pământ afânat şi reavăn, în zonele de cultură protejată.

166

Întreţinerea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi întreţinerea lucrărilor antierozionale se execută în mod asemănător anului I.

Instalarea sistemului de susţinere

Viţa de vie este o liană, cu ţesuturi mecanice slab dezvoltate şi creşteri vegetative puternice, incapabilă să se autosusţină. În flora spontană, viţa de vie (Vitis silvestris) este un element al asociaţiei silvice, ea se agaţă cu ajutorul cârceilor de arbori, asigurându-şi, astfel, condiţii favorabile de creştere şi fructificare. Prin luarea în cultură, ea solicită susţinerea pe sisteme de susţinere.

Lăsată liberă, fără susţinere, viţa de vie reuşeşte să-şi menţină lăstarii în poziţie verticală, până ating lungimea de 50-60 cm, după care aceştia se orientează către suprafaţa solului. În aceste condiţii este frânată creşterea lăstarilor şi stimulată formarea copililor, se înrăutăţesc condiţiile de microclimat (iluminare, aerisire etc.), lucrările mecanice se execută cu dificultate, se creează condiţii favorabile atacului bolilor şi dăunătorilor, viţele intră târziu pe rod, producţiile obţinute sunt reduse şi de calitate necorespunzătoare.

Sisteme de susţinere. Sistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure, în bune condiţii, dirijarea elementelor vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi calitatea acesteia.

În decursul timpului, în funcţie de condiţiile pedoclimatice din diferite areale de cultură a viţei de vie, sistemele de susţinere au cunoscut o mare diversitate, evoluînd de la cultura fără susţinere (târâtoare), la autosusţinere şi apoi la cultura pe suporţi naturali sau artificiali.

Cultura târâtoare se practica în epoca romană, în unele ţări mediteraneene (Franţa, Italia, Maroc) cu climat cald, arid, unde bolile nu prezintă un pericol pentru viţa de vie.

Autosusţinerea se practică astăzi în ţări (regiuni) cu soluri slab fertile şi climat cald, secetos, în care lăstarii înregistrează, în general, creşteri reduse. Butucii prezintă tulpini de 40-80 cm, la capătul acestora se formează braţe dispuse în evantai, pe care la tăierea de rodire se lasă cepi sau cordiţe. Lăstarii înregistrează creşteri moderate, se autosusţin, sau, după ce ating lungimea de 50-60 cm, sunt legaţi în formă de buchet, ghirlandă, sau sunt lăsaţi să atârne. Acest mod de susţinere se practică astăzi în Franţa (regiunile viticole Provence, Roussillon, Languedoc), sistemul fiind numit „en gobelet“ (fig.57), în marea regiune viticolă La Mancha din Spania, unde este numit „a la manchega“ (fig.58) etc.

În ţările (regiunile) viticole cu soluri relativ fertile şi regim normal de precipitaţii, cu înregistrarea unor creşteri puternice a lăstarilor, viţa de vie trebuie susţinută prin folosirea unor suporţi naturali sau artificiali.

Fig. 57 – Viţa de vie condusă „en gobelet” Fig. 58 – Viţa de vie condusă „a la

167

(după A. J. Winkler şi colab., 1974) manchega” (după L. Hidalgo, 1993)

Susţinerea pe suporţi naturali se practică pe suprafeţe restrânse, în regiuni cu bogate resurse heliotermice: Italia, Georgia, Armenia etc. Ca suporţi se folosesc specii silvice, ornamentale sau pomi fructiferi, cu habitus redus. Acest sistem este practicat în Italia la marginea parcelelor cultivate cu cereale, unde se plantează pomi fructiferi (pruni) la distanţa de 10-12 m, iar între aceştia viţă de vie, la distanţa de 1,5-2,0 m. Pomii se conduc cu trunchi înalt de 1,5-1,6 m, pe care se fixează o sârmă portantă la înălţimea de 1,3-1,4 m de sol. Pe această sârmă se conduc cordoanele uni sau bilaterale, cu tăierea scurtă în cepi de 2-3 ochi, iar lăstarii sunt lăsaţi să crească liber.

Susţinerea pe suporţi artificiali este generalizată în practica viticolă. Mijloacele de susţinere mai des folosite sunt: aracii, spalierii de diferite tipuri, bolţile, semibolţile, pergolele etc.

Aracii au constituit în trecut principalul mijloc de susţinere al viţei de vie şi prezintă următoarele avantaje: uşor de procurat, costul redus, instalare uşoară pe orice tip de teren. Totuşi, datorită dezavantajelor pe care le prezintă, s-a renunţat la utilizarea acestora: durată scurtă de folosinţă (1-4 ani), cu înlocuirea anuală a circa 20-30%, consumul mare de forţă de muncă manuală, datorită scoaterii şi replantării anuale, stabilitate redusă în zonele bântuite de vânturi, nu valorifică eficient condiţiile de mediu, tratamentele fitosanitare se aplică greu, datorită aglomerării lăstarilor, producţia şi calitatea acesteia sunt sub nivelul potenţialului soiului cultivat.

Aracii se confecţionează din lemn de foioase (salcâm, stejar, fag), mai rar din conifere, au lungimea de 1,5-3,0 m, iar grosimea la bază de 3-5 cm. Durabilitatea aracilor creşte dacă înainte de folosire, partea care se introduce în pământ (30-40 cm) se arde sau se tratează cu sulfat de cupru (5% timp de 15 zile), creozot, bitum, carbolineum etc.

Instalarea aracilor se face primăvara devreme, imediat după tăierea în uscat, prin înfigerea în pământ la 25-30 cm adâncime, cu ajutorul chitonogului, sau a fierului de arăcit. La un butuc se foloseau de regulă doi araci, numărul acestora putea ajunge în podgoria Odobeşti până la 15-20 (fig.

59).

Fig. 59 – Susţinerea viţei de vie pe araci: A – în podgoria Dealu Mare;B – în podgoria Cotnari; C – în podgoria Odobeşti

Toamna, după căderea frunzelor, aracii se scot, se păstrează peste iarnă în grămezi (glugi), iar în primăvara următoare se ascut şi se replantează.

Susţinerea pe spalier a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le prezintă: durabilitate mare (25-40 ani), rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibilitatea rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu, valorifică eficient condiţiile naturale (lumină, căldură etc.), permite aplicarea tehnologiilor moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al soiului. Spalierul prezintă dezavantajul costului iniţial ridicat al investiţiei.

168

În practica viticolă se folosesc mai multe tipuri de spalier, care se pot clasifica după orientarea în spaţiu, înălţimea sistemului şi forma de conducere a butucilor. După orientarea în spaţiu spalierul poate fi vertical sau orizontal.

Spalierul vertical poate fi monoplan (fig. 60), în două planuri (pergolă trentină simplă) (fig.

61) sau în trei planuri: (pergola trentină dublă) (fig. 62) şi spalierul cordonului dublu înălţat (fig. 63). Spalierul orizontal sau pergola raţională (totală) se caracterizează printr-un plan orizontal de sârmă, amplasat la circa 2 m faţă de sol, pe care se dirijează elementele butucului (fig. 64).

Fig. 60 – Spalierul vertical monoplan: A – pentru forma joasă (clasică); B – pentru formele semiînalte de conducere; C – pentru formele înalte de conducere

Fig. 61 – Pergola trentină simplă Fig. 62 – Pergola trentină dublă

Fig. 63 – Spalierul cordonului dublu înălţat (C.D.G.) (după I. Olteanu, 2000)

169

Fig. 64 – Pergola raţională (după L. Hidalgo, 1993)

În ultimul timp au fost concepute sisteme de susţinere deschise la partea superioară ( fig. 65) în formă de V sau U, pentru interceptarea de către aparatul foliar a unei părţi cât mai mari din radiaţia solară incidentă. Se folosesc distanţe mari de plantare, de 3,0-3,6 m/1,6-1,8 m, iar suprafaţa foliară pe butuc creşte la 1,3-1,4 m2, faţă de 0,8-0,9 m2 în cazul susţinerii pe spalierul obişnuit.

Pentru cultura practicată de amatori se poate folosi o gamă largă de sisteme de susţinere: bolţi, semibolţi, garduri fructifere etc.

În viticultura românească este generalizat spalierul vertical monoplan, adaptat în diferite variante, după sistemul de cultură şi forma de conducere a butucilor.

Fig. 65 – Sisteme de susţinere în formă de V sau U (după L. Hidalgo, 1993)

Părţile componente ale spalierului. Spalierul, ca sistem de susţinere a viţei de vie, este alcătuit din stâlpi (bulumaci), ancore sau contraforte, sârme şi întinzătoare. Stâlpii sunt de două tipuri: fruntaşi şi mijlocaşi. Stâlpii fruntaşi au dimensiuni mai mari (2,2-2,4 m) şi se fixează la capetele rândurilor, iar mijlocaşii au dimensiuni mai mici (1,8-2,2 m) şi se fixează în interiorul rândului. Stâlpii utilizaţi, de regulă, la instalarea spalierului sunt confecţionaţi din beton armat precomprimat, cu secţiune pătratică sau dreptunghiulară (7/7, 8/8 sau 10/8 cm), sau pot fi mai groşi la bază (10,3/7 cm) şi mai subţiri la vârf (7/6,3 cm). Stâlpii pot fi confecţionaţi şi din lemn de esenţă tare (salcâm, stejar), cu grosimea de 12-15 cm la bază şi 8-12 cm la vârf, care înainte de folosire sunt tăiaţi oblic la partea superioară pentru scurgerea apei, iar la bază, pe o lungime de 60-80 cm, se decojesc şi se ard, sau se impregnează cu sulfat de cupru sau reziduuri petroliere, pentru

170

a le mări durabilitatea. În plantaţiile de tip gospodăresc se pot utiliza şi stâlpi confecţionaţi din metal (ţevi sau bare cu secţiunea transversală în formă de T sau dublu T), care se vopsesc şi se încastrează într-un bloc de beton, ce se introduce în sol.

Sârma utilizată trebuie să fie zincată sau galvanizată. Cea care se instalează la primul nivel este numită portantă (poartă elementele de rod ale butucului), este mai groasă (diametrul de 2,8-3,0 mm), iar cele care se instalează la nivelurile 2 şi 3 au diametrul de 2,2-2,5 mm şi servesc la dirijarea lăstarilor în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru calculul necesarului de sârmă, se folosesc datele din tab. 26.

Tabelul 26

Caracteristicile sârmei folosite la instalarea spalierului în plantaţiile viticole

Diametrul, mm Greutatea medie kg/1000 m Lungimea medie m/100 kg2,2 29,8 33562,5 38,5 26002,8 48,3 20703,0 55,4 18004,0 98,6 1010

Ancorele asigură stabilitatea stâlpilor fruntaşi şi a întregului rând al spalierului. Ele se confecţionează din bolovani de piatră sau din bucăţi de beton (lungimea de 35-40 cm şi grosimea de 20-30 cm), care se împletesc cu fier beton (5 mm diametru) sau cu sârmă groasă (2,8-3 mm), se plantează în sol la 70 cm adâncime, la suprafaţa solului rămânând un inel de sârmă, de care se ancorează stâlpul fruntaş (fig. 66 a). Ancorele pot fi confecţionate din metal, cu o rozetă la partea inferioară, pentru fixarea în sol, şi un inel la partea superioară ( fig. 66 b). Acestea asigură o rezistenţă bună şi se montează rapid. Ancorarea se poate face şi cu ajutorul contraforţelor, care sunt stâlpi mijlocaşi aşezaţi la interiorul stâlpilor fruntaşi, sub un unghi de 45 0 (fig. 66 c). Contraforţele se recomandă la marginea aleilor înguste sau a parcelelor care îşi schimbă direcţia rândurilor, prevenindu-se agăţarea ancorelor de către utilajele de lucru.

Fig. 66 – Ancorarea stâlpilor fruntaşi: a – cu ancoră din beton (piatră); b – cu ancoră metalică cu rozetă; c – cu contraforţă

Menţinerea stabilităţii stâlpilor fruntaşi de la două parcele învecinate se poate face prin legarea lor la partea superioară, peste alee, cu sârmă de 2,8-3,0 mm (fig. 67).

Întinzătoarele sunt dispozitive folosite pentru întinderea sârmelor şi sunt de două tipuri: montate pe spalierul fruntaş sau montate pe sârme (fig. 68); funcţionează după principiul tamburului, a scripeţilor, sau a pârghiilor.

Fig. 67 – Fixarea stâlpilor fruntaşi de la parcele învecinate

171

Fig. 68 – Tipuri de întinzătoare: a – fixate pe stâlpul fruntaş; b – fixate pe sârmă

Instalarea spalierului se face în primăvara anului II (sau toamna anului I) şi cuprinde următoarele operaţii: pichetarea, săparea gropilor, plantarea stâlpilor, montarea ancorelor, fixarea bridelor pe stâlpi, fixarea şi întinderea sârmelor.

Prin pichetat se stabileşte locul de instalare a stâlpilor, ancorelor şi contraforţelor. Stâlpii fruntaşi se amplasează la jumătatea distanţei dintre primii doi butuci de la capetele rândurilor, în poziţie înclinată spre exterior, sub un unghi de 60-65 0, în cazul folosirii ancorelor, şi la 40 cm în afara butucilor marginali, în poziţie verticală, în cazul folosirii contraforţelor. Pentru mărirea rezistenţei, se recomandă dublarea stâlpilor fruntaşi. Ancorele se montează la exteriorul rândului, la un metru faţă de stâlpul fruntaş, iar contraforţele la 70-80 cm în spatele stâlpilor fruntaşi, pe direcţia rândului. Gropile se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70-80 cm pentru stâlpii fruntaşi (ancore) şi 50-60 cm pentru mijlocaşi. Se fixează mai întâi stâlpii fruntaşi din cele patru colţuri ale parcelei, după care se fixează restul stâlpilor fruntaşi; pentru alinierea acestora, între stâlpii din colţurile parcelei se fixează două sârme, una la vârf şi alta la baza lor. După instalarea fruntaşilor, se fixează în poziţie verticală stâlpii mijlocaşi de pe rândurile marginale. În continuare se fixează stâlpii mijlocaşi din interiorul parcelei (prin aliniere pe cele două direcţii) la jumătatea distanţei dintre doi butuci, la 6-9 m pe direcţia rândului, în funcţie de vigoarea soiului şi direcţia de producţie. Pentru o cât mai bună fixare a stâlpilor, pământul se introduce treptat în gropi, în straturi de 10-15 cm şi se tasează bine. Fixarea stâlpilor se poate face şi cu ajutorul dispozitivului de înfipt bulumaci prin presare, care reduce consumul de forţă de muncă cu 80% (L. Mihalache şi colab.,

1984). După fixarea stâlpilor, se montează ancorele (contraforţele), se ancorează stâlpii fruntaşi, se montează şi se întind sârmele. Se recomandă folosirea sârmelor duble, pentru uşurarea lucrărilor de dirijare a lăstarilor în cursul perioadei de vegetaţie.

Sârma portantă este bine să fie, de asemenea, dublă, mai ales la tăierea cu elemente lungi de rod, permiţând distribuirea echilibrată în spaţiu a elementelor de rod. La conducerea sub formă de cordoane şi tăierea în elemente scurte sau mijlocii, sârma portantă poate fi simplă.

Prinderea sârmelor duble se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor bride (coliere), confecţionate din sârmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sârma ( fig. 9.14). La stâlpii din lemn, prinderea sârmelor se face cu ajutorul scoabelor. După montare, sârmele se întind, începând de sus în jos. Pentru o bună întindere, se recomandă folosirea întinzătoarelor. Distanţele la care se montează sârmele pe spalier sunt în funcţie de forma de conducere a butucilor (fig. 69).

Fig. 69 – Prinderea sârmelor pe stâlpii mijlocaşi cu bride (coliere) de sârmă(după A. Oprea şi Adriana Indreaş, 2000)

172

Pentru conducerea joasă a butucilor, sârmele portante se fixează la 0,6 m faţă de suprafaţa solului, următoarele la 1,00 şi 1,05 şi, respectiv, 1,50-1,55 m.

La conducerea semiînaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 0,75 m faţă de sol, iar următoarele la 1,10-1,15 m şi, respectiv, 1,60-1,65 m.

La conducerea înaltă a butucilor sârmele portante se fixează la 1,00 m înălţime faţă de sol, iar următoarele la 1,40 şi 1,45 m, respectiv, 1,95-2,00 m.

Numărul şi amplasarea sârmelor pe spalier pe verticală nu este rigidă, ea depinde de vigoarea butucilor, încărcătura de ochi, posibilitatea procurării materialelor necesare. În cazul folosirii unui număr mai redus de sârme, acestea vor fi distribuite alternativ, de o parte şi de alta a stâlpilor.

Pentru susţinerea şi menţinerea în poziţie verticală a tulpinilor se folosesc tutori, care se fixează de sârma portantă cu ajutorul unor copci metalice, sau prin legare cu diverse materiale.

Necesarul de materiale pentru instalarea sistemului de susţinere este prezentat în tabelul 26.

Spalierul cu streaşină simplă (pergola trentină simplă) este folosit mai rar, la rândurile marginale ale platformelor teraselor sau parcelelor, pentru folosirea eficientă a spaţiului cu altă destinaţie(taluz, alee, drum etc.), sau în plantaţiile de tip gospodăresc.

În regiunile cu resurse heliotermice bogate, soluri fertile şi în cazul culturii soiurilor pentru struguri de masă se poate utiliza pergola raţională, sau cortina dublă geneveză (C.D.G.), care a căpătat o largă extindere în ultimii ani.

Tabelul 26

Materiale necesare pentru pentru 1 ha, la instalarea spalierului într-o vie cu distanţele de plantare 2,2/1,2 m

Materialul U/MCantitatea

Stâlpi din beton (inclusiv rezerva de 3%) buc 788 Ancore metalice cu rozetă buc 90 Sârmă galvanizată 3 mm Æ pentru sârmele portante kg 255(510)*

Sârmă galvanizată 2,8 mm Æ pentru primul etaj de sârme perechi

kg 444

Sârmă galvanizată 2,5 mm Æ pentru sârmele perechi superioare

kg 354

Sârmă de 3 mm Æ pentru legat ancore kg 30 Sârme pentru bride kg 55 Copci metalice pentru tutori kg 9 Tutori din lemn (1,2 m lungime şi 5-7 cm Æ) (inclusiv o

rezervă de 5%)buc. 3977

* Cazul în care sârmele portante sunt duble.

9.3. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE ÎNANUL III DE LA PLANTARE

Lucrările de întreţinere sunt, în general, asemănătoare cu cele din anul doi, cu excepţia tăierii de formare şi lucrărilor în verde (subcapitolul 9.4.), urmărindu-se fortificarea butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

Primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă (martie), se execută tăierea de formare, diferenţiat, în funcţie de forma de conducere şi tipul de tăiere proiectat, urmată de copcitul viţelor (lucrarea se repetă în luna august) şi revizuirea sistemului de susţinere.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, se menţine solul afânat şi curat de buruieni prin lucrări manuale şi mecanice, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin tratamente fitosanitare executate la avertizare, lăstarii se dirijează şi se palisează pe sistemul de susţinere, golurile se completează cu viţe din acelaşi soi şi categorie biologică, iar toamna, după căderea frunzelor şi executarea arăturii de toamnă, viţele se protejează peste iarnă, prin muşuroire în zonele de cultură

173

neprotejată şi semiprotejată şi prin acoperirea coardelor cu un strat de pământ, în zona de cultură protejată.

9.4. TĂIERILE DE FORMARE

Tăierile de formare se aplică în plantaţiile tinere, în primii 3-5 ani de după plantare şi au ca scop formarea butucilor, în vederea intrării pe rod. Tăierile de formare trebuie să stimuleze creşterea butucilor, pentru scurtarea acestei perioade şi începerea rapidă a perioadei de fructificare; ele sunt considerate încheiate când s-au format elementele de schelet şi de rod, specifice formei de conducere şi tipului de tăiere proiectate, iar butucii au ocupat întreg spaţiul alocat prin plantare.

Perioada de timp în care se execută aceste tăieri depinde de tipul de tăiere, este mai scurtă la formele joase de conducere (2-3 ani) şi mai lungă (5-6 ani) la formele semiînalte şi înalte de conducere. În cazul tipurilor de tăiere cu durată lungă de realizare, perioada poate fi scurtată cu 1-2 ani, prin formarea „în verde“ a butucilor.

Pentru formarea elementelor lemnoase corespunzătoare, necesare proiectării butucului, în această perioadă se execută lucrări în verde: plivitul lăstarilor, cu rezervarea unui număr de lăstari în funcţie de vârsta şi vigoarea butucului (2-3 în anul I şi 3-5 în anul II), care se palisează vertical pe sistemul de susţinere, pentru favorizarea creşterii în lungime a acestora, lăstarii de prisos îndepărtându-se cât mai devreme, în fază de buton sau de lăstar tânăr, pentru a nu consuma inutil substanţele de rezervă ale butucului; ciupitul, pentru frânarea temporară a creşterii şi stimularea apariţiei copililor, care pot fi folosiţi la formarea rapidă, în verde, a butucului; cârnitul, executat către sfârşitul perioadei de vegetaţie (luna august), pentru o maturare mai bună a lăstarilor.

Tăierea de formare se execută numai primăvara, după trecerea pericolului îngheţurilor de iarnă, până la pornirea în vegetaţie. Viţele se dezmuşuroiesc, se copcesc, se aplică tăierea de formare, după care, în zonele secetoase, se muşuroiesc uşor, acoperind cu pământ punctul de altoire, pentru a preveni deshidratarea acestuia.

În continuare, vom prezenta modul de realizare a principalelor tipuri de tăiere practicate în România, în situaţia unei dezvoltări normale (medii) a butucilor în plantaţii. În practică, în funcţie de vigoarea butucilor, formarea acestora poate fi grăbită sau întârziată cu 1, chiar 2 ani. Coardele folosite pentru proiectarea elementelor de schelet şi de rod trebuie să fie viguroase (8-12 mm diametru), bine maturate, sănătoase, fără răni, drepte, plasate corespunzător şi de lungime suficientă.

Elementele de schelet (tulpină, cordoane) vor fi dirijate prin palisat cât mai drept, fără curburi, pentru a nu stânjeni circulaţia sevei brute şi elaborate şi a nu favoriza deteriorarea butucilor de către agregatele agricole.

În anul I de la plantare, de regulă, nu există diferenţe date de tipul de tăiere. La plantare, cordiţa se scurtează la 3-4 ochi, în timpul vegetaţiei se opresc pe butuc doi maximum trei lăstari, care se palisează vertical de pichet (tutore), tăierea de formare începe, practic, din anul II.

Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) durează 2-3 ani (fig. 70, fig 71).

Anul II. Din coardele formate pe butuc se aleg două, plasate mai jos, care se scurtează la

cepi de 2-3 ochi, orientaţi spre rând. La viţele viguroase se poate forma o primă verigă de rod,

prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar următoarea la cordiţa de 5-

6 ochi. În perioada de vegetaţie, pe fiecare cep format se opresc doi lăstari, care se palisează de

tutore.

Anul III. Pe butuc se formează două verigi de rod, câte una pe fiecare cep din anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de înlocuire, iar următoarea la coardă de 8-12 ochi, în funcţie de vigoarea butucului. La butucii la care în anul anterior s-a format o verigă de rod, cele două verigi de rod se formează astfel: una pe cepul de înlocuire, iar a doua prin folosirea primelor două coarde, formate la baza cordiţei din anul anterior. Dacă s-au format coarde din scaunul butucului, acestea se scurtează la cepi de rezervă de 1-2 ochi. În anul III tăierea de rodire se consideră încheiată, butucii intră pe rod şi formează 20-40% din producţia normală de struguri.

Anul IV. În funcţie de vigoarea butucilor, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată, numărul verigilor de rod se poate mări până la 3-4, prin lăsarea pe butuc a 3-4 coarde de rod de

174

vigoare normală şi 5-6 cepi de înlocuire. Numărul cepilor de înlocuire trebuie să fie de circa 1,5 ori mai mare decât numărul coardelor de rod, pentru asigurarea lemnului de înlocuire. Coardele lăsate la tăiere se palisează echilibrat pe sârmele portante ale sistemului de susţinere.

Tăierea de formare tip Teremia (fig. 72) este specifică podgoriei Teremia din Banat, practicată pe scară largă până după modernizarea viticulturii (anii ’60-’70), în condiţiile utilizării unui sortiment de soiuri cu vigoare mică-mijlocie (Creaţă, Majarcă şi Steinchiller) şi a unor densităţi mari de plantare, de până la 10.000 butuci la hectar. Butucii au formă joasă de conducere, elementele de rod fiind formate din cepi de rod de 2-3 ochi.

Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi a câte doi ochi, orientaţi spre rând. În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă doi lăstari normal dezvoltaţi, care se palisează de tutore.

Anul III. Coardele formate pe cepii din anul anterior se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi, cu rezervarea pe butuc a patru cepi de rod, uneori trei (la viţele slab viguroase) sau cinci (la viţele viguroase). Coardele de vigoare normală, formate pe lemnul multianual, se scurtează la doi ochi, cu formarea a 1-2 cepi de rezervă. În acest an se obţine o primă producţie de struguri, care poate ajunge la 30-40 % din cea specifică soiului.

Fig. 70 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu verigă de rod)

(după D.D. Oprea, 1978)

175

I, II, III – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Fig. 71 - Tăierea de formare dr. Guyot (clasică) (varianta cu cepi)

(după D.D. Oprea, 1978)

I, II, III – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Tăierea de formare se încheie, pe butuc rezervându-se 6-8 cepi de rod de 2-3 ochi. Cepii de rod se vor lăsa cât mai aproape de scaunul butucului, pentru frânarea tendinţei de ridicare a acestuia de la nivelul solului. Anual, din coardele normal dezvoltate crescute pe lemnul multianual, se formează 1-2 cepi de rezervă de 1-2 ochi, care frânează tendinţa de degarnisire a butucului.

176

Fig. 72 - Tăierea de formare tip Teremia

(după D.D. Oprea, 1978)

I, II, III – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină) durează 5-6 ani (fig. 73).

Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, cea mai de jos, care se scurtează la 4-6 ochi şi se palisează vertical de tutore. După pornirea în vegetaţie, se opresc pe butuc 3-4 lăstari, care se palisează de tutore.

Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc, care se scurtează sub nivelul sârmelor portante (0,7-0,8 m la formele semiînalte şi 1,0-1,5 m la formele înalte). În cazul în care tulpina nu poate fi proiectată într-o singură etapă (viţe slab viguroase, forme înalte de conducere), aceasta se va forma în doi ani. În anul III, coarda aleasă se scurtează acolo unde grosimea acesteia scade sub 8 mm, formându-se parte din tulpină, anul următor, formarea tulpinii se încheie, prin folosirea unei coarde crescute în prelungirea tulpinii, formate anterior. La baza butucului, în zona de cultură semiprotejată, începând cu anul III se rezervă un cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii formaţi pe tulpină, cu excepţia a 3-4 de la vârf.

177

Fig. 73 - Tăierea de formare Guyot pe semitulpină (tulpină)

(original)

I, II, III, IV – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Anul IV. Din coardele formate pe tulpină se realizează, de regulă, două verigi de rod, prin scurtarea coardelor cu poziţia superioară la coarde de rod de 8-10 ochi, iar a celor cu poziţie inferioară la cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi se păstrează cepul de siguranţă de la baza butucului. După tăiere, coardele de rod se palisează orizontal pe sârmele portante, echilibrat în cele două direcţii. În timpul vegetaţiei se continuă îndepărtarea lăstarilor formaţi pe tulpină, iar cei crescuţi pe cepul de siguranţă se palisează de tutore. În anul IV se realizează o primă producţie de struguri, care poate să ajungă până la 30-50 % din cea specifică plantelor mature.

Anul V. Tăierea de formare se încheie. Pe butuc se formează 3-4 verigi de rod, două pe cepii de înlocuire de anul trecut, iar altele două, prin folosirea primelor două coarde formate pe la baza coardelor de rod din anul anterior. Eventualele coarde formate pe capul butucului se scurtează la cepi de 1-2 ochi, care completează necesarul de cepi de înlocuire. Numărul verigilor de rod şi lungimea coardelor este în funcţie de sarcina de rod a butucilor. După tăiere, coardele de rod se palisează pe sârmele portante.

În cazul soiurilor viguroase, tăierea de formare se poate încheia în anul IV, cu formarea tulpinii în anul II.

Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică durează 5-6 ani (fig. 74), este asemănătoare tipului Guyot pe semitulpină, faţă de care butucii prezintă două tulpini (braţe), pe fiecare dintre acestea, la tăiere, lăsându-se 1-2 verigi de rod, iar la baza butucului se formează doi cepi de siguranţă de doi ochi.

178

Anul II. Din coardele crescute pe butuc se formează doi cepi de doi ochi, orientaţi spre rând. În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă câte doi lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Anul III. Se proiectează braţele, prin scurtarea a două coarde (câte una de pe fiecare cep din anul anterior) la 15-20 cm, sub planul de sârme portante. În apropierea solului se lasă doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, se îndepărtează lăstarii de pe braţe, cu excepţia a 2-3 de la vârful fiecăruia. Lăstarii formaţi la baza butucului, pe cepii de siguranţă, se plivesc, lasându-se 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Anul IV. La capătul fiecărui braţ se formează câte o verigă de rod; coardele de rod

rezervate se palisează pe sârmele portante. Coardele de la baza butucului, dacă nu sunt

necesare, se îndepărtează, cu păstrarea a doi cepi de siguranţă de 1-2 ochi.

Fig. 74 - Tăierea de formare Guyot cu braţe cu înlocuire periodică

(original): II, III, IV – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

c – toamna, după căderea frunzelor

Anul V. Tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 3-4 verigi de rod, câte 1-2 pe fiecare braţ, cu păstrarea la baza butucului a cepilor de siguranţă. Începând cu anul III, coardele formate pe cepii de siguranţă se protejează integral pe timpul iernii, prin acoperire cu pământ. Primăvara, coardele protejate pot fi folosite pentru refacerea braţelor, afectate de îngheţurile de peste iarnă, sau pentru compensarea sarcinii de rod a butucului. Atunci când nu sunt necesare, se îndepărtează şi se păstrează la bază cepii de siguranţă de 1-2 ochi.

Formarea cordoanelor bilaterale durează 5-6 ani (fig. 75, fig. 76). Cordoanele se recomandă să fie bilaterale, mai scurte decât cele unilaterale, favorizând circulaţia rapidă a sevei şi frânând degarnisirea acestora.

Tipurile de tăiere cu cordoane se formează asemănător până în anul IV (cât durează formarea elementelor de schelet), diferenţele încep din anul V, când se formează elementele de rod.

179

Anul II. Din coardele formate pe butuc se alege una singură , care se scurtează la 4-6 ochi. După pornirea în vegetaţie, pe butuc se rezervă 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Fig. 75 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării pe rând a celor două cordoane)

(original): I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după

tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

180

Fig. 76 - Formarea cordoanelor bilaterale (varianta formării simultane a celor două cordoane) (original): I, II, III, IV – anii de formare

a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Se proiectează tulpina. Se alege o coardă corespunzătoare, plasată mai jos pe

butuc, care se dirijează vertical pe tutore până la sârmele portante. Dacă grosimea şi lungimea

acestei coarde permit, se dirijează în continuare orizontal pe sârma portantă şi se scurtează la

jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, proiectându-se un cordon. Când coarda aleasă nu permite

acest lucru, se scurtează la nivelul sârmelor portante (cu formarea numai a tulpinii), sau sub nivelul

sârmelor portante (cu formarea a unei părţi din tulpină), acolo unde grosimea acestei coarde scade

sub 8 mm. Începând din anul III, în zonele de cultură semiprotejate, la baza butucului se lasă un

181

cep de siguranţă de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie, lăstarii de pe tulpină se îndepărtează, cu

excepţia a 3-4 din vârf, când s-a proiectat numai tulpina, sau a celor de pe tulpină şi din zona de

curbură (dintre tulpină şi cordon), atunci când s-a format un cordon. Lăstarii de pe cepul de

siguranţă se palisează de tutore.

Anul IV. Se proiectează cordoanele. Când anul anterior s-a format numai tulpina, cordoanele

se proiectează simultan din primele două coarde formate pe capătul tulpinii, care se dirijează în

sensuri opuse pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând; restul

coardelor se îndepărtează. Când anul anterior s-a format un cordon, coardele formate pe partea

superioară a acestuia se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi, iar dintr-o coardă formată în

zona de curbură se proiectează cel de-al doilea cordon, prin palisarea pe sârma portantă (în sens

opus primului cordon) şi scurtarea acesteia la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând.

După formarea elementelor de schelet (tulpină şi cordoane), începând cu anul V, tăierea de

formare se diferenţiază în funcţie de tipul de tăiere proiectat.

Cordonul speronat (fig. 77) poate avea formă semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m).

Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de

înlocuire de 1-2 ochi, iar cele formate pe cordonul proiectat în anul III se scurtează la cepi de rod

de 2-3 ochi (fig. 9.22 A), tăierea de formare încheindu-se. În cazul formării simultane a cordoanelor,

în anul V, coardele formate pe cele două cordoane se taie la cepi de înlocuire de 1-2 ochi ( fig. 9.22

B). Începând cu anul VI, la tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi,

numărul acestora fiind în funcţie de sarcina de rod a butucului.

Cordonul Cazenave prezintă formă semiînaltă (0,7-0,8 m).

Anul V. Coardele formate pe cordonul tânăr (proiectat anul anterior) se scurtează la cepi de

înlocuire de 1-2 ochi. Pe cordonul format în anul III se proiectează primele verigi de rod din

coardele formate pe cepii lăsaţi în anul anterior. Prima coardă de la bază se scurtează la cep de

înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la cordiţă de 4-6 ochi (fig. 9.23). În cazul în care

cordoanele au fost formate simultan, coardele formate pe acestea se scurtează la cepi de înlocuire

de 1-2 ochi (fig. 78, fig.79).

Anul VI. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc a verigilor de rod, alcătuite

din cepi de înlocuire şi cordiţe, lăsându-se 3-4 verigi de rod pe fiecare cordon. În zonele de cultură

semiprotejate, la baza butucului se menţin cepii de siguranţă, coardele formate pe aceştia toamna se

protejează parţial (prin muşuroire) sau total (prin îngropare).

Cordonul Lenz Mozer (fig. 80; fig. 81) este asemănător cordonului Cazenave, faţă de care

butucii prezintă formă înaltă de conducere, cu o tulpină de 1,0-1,5 m. Proiectarea se face la fel.

Formarea tulpinii (pe solurile mai sărace şi în cazul soiurilor mai puţin viguroase) poate dura 2 ani,

prelungind durata de formare a butucului.

182

Fig

. 77

- F

orm

area

Cor

donu

lui s

pero

nat (

orig

inal

): A

- v

aria

nta

form

ării

pe r

ând

a c

elor

dou

ă co

rdo

ane;

B -

var

iant

a fo

rmăr

ii si

mul

tane

a c

elor

dou

ă co

rdoa

ne;

V –

anu

l de

form

are;

a –

prim

ăvar

a, în

ain

te d

e tă

iere

;

b –

prim

ăva

ra, d

upă

tăie

re; c

– to

am

na, d

upă

căd

erea

fru

nzel

or

183

Fig

. 78

- F

orm

area

Cor

donu

lui C

azen

ave

(va

riant

a fo

rmăr

ii p

e râ

nd a

ce

lor

două

co

rdoa

ne)

(orig

inal

)

V –

anu

l de

form

are;

a –

prim

ăvar

a, în

aint

e de

tăie

re; b

– p

rimă

vara

, dup

ă tă

iere

; c –

toa

mna

, dup

ă c

ăder

ea fr

unz

elor

184

Fig

. 79

- F

orm

area

Cor

donu

lui C

azen

ave

(va

riant

a fo

rmăr

ii si

mu

ltane

a c

elo

r do

uă c

ord

oane

) (o

rigin

al):

V, V

I – a

nii d

e fo

rmar

e; a

– p

rimăv

ara,

îna

inte

de

tăie

re; b

– pr

imăv

ara

, dup

ă tă

iere

; c –

toam

na,

dup

ă că

dere

a fr

unze

lor

185

Fig

. 80

- F

orm

area

Cor

donu

lui L

enz

Moz

er (

varia

nta

form

ării

pe

rând

a c

elo

r do

uă c

ord

oane

) (o

rigin

al)

V –

anu

l de

form

are;

a –

prim

ăvar

a, în

aint

e de

tăie

re; b

– p

rimă

vara

, dup

ă tă

iere

; c –

toa

mna

, dup

ă c

ăder

ea fr

unz

elor

186

Fig

. 81

- F

orm

area

Cor

donu

lui L

enz

Moz

er (

varia

nta

form

ării

sim

ulta

ne a

cel

or

două

cor

doa

ne)

(orig

inal

): V

, VI –

ani

i

de fo

rma

re; a

– p

rimăv

ara

, îna

inte

de

tăie

re; b

– p

rimăv

ara,

du

pă tă

iere

; c –

toam

na, d

upă

căd

ere

a fr

unze

lor

Butucii formaţi după tipurile de tăiere prezentate anterior se conduc, de regulă, pe spalierul

vertical monoplan cu planuri de sârme duble. În cazul susţinerii pe pergola trentină simplă sau

dublă, butucii se conduc sub formă de cap înalt (1,2-1,5 m), cu tăierea tip Guyot pe tulpină, sau se

poate utiliza cordonul Lenz Mozer (fig. 82).

În cazul pergolei raţionale, tăierea care se aplică este tot tip Guyot pe tulpină, dar cu o tulpină

înaltă de 2 m faţă de sol, iar dirijarea coardelor de rod după tăiere se face liber (fără palisare), în

formă de cruce, pe reţeaua de sârmă (fig. 83). Pergola Raţională se foloseşte, în special, la soiurile

pentru struguri de masă, în regiunile (ţările) cu resurse heliotermice bogate.

Formarea Cortinei Duble Geneveze necesită soiuri viguroase şi soluri fertile, în condiţii

tehnologice superioare: fertilizare, irigare etc. Proiectarea acestui tip de tăiere se realizează pe

parcursul a 5-6 ani (fig. 84).

187

Fig. 82 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Trentine Simple

Fig. 83 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul Pergolei Raţionale

Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă o cordiţă de 4-6 ochi, restul se îndepărtează.

În timpul perioadei de vegetaţie se lasă 3-4 lăstari pe butuc, care se palisează vertical pe tutore,

pentru stimularea creşterii în lungime.

Anul III. Se proiectează tulpina. Coarda aleasă se scurtează la 15-20 cm sub planul orizontal

al sârmelor portante. După pornirea în vegetaţie se îndepărtează lăstarii de pe tulpină, cu excepţia a

2-3 de la vârf.

Anul IV. Din coardele formate la partea superioară a tulpinii se aleg două, care se orientează

perpendicular pe planul de sârme, în sensuri opuse, apoi de-a lungul sârmelor laterale, pentru

formarea celor două cordoane.

Anul V. Coardele crescute pe cele două cordoane se scurtează la cepi de 2-3 ochi, iar cele de

pe porţiunile transversale se îndepărtează. Tăierea de rodire se consideră încheiată, în anii următori,

tăierea se aplică în cepi de rod de 2-3 ochi, lăsaţi cât mai aproape de cele două cordoane.

Pentru proiectarea acestui tip de tăiere, se recomandă să se recurgă la formarea în verde,

datorită complexităţii sale.

188

a b c

Fig. 84 - Formarea Cortinei Duble Geneveze (C.D.G.) (original)

I, II, III, IV – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara,

după tăiere; c – toamna, după căderea frunzelor

În ultimul timp, pe lângă Cortina Dublă Geneveză, a început să se extindă şi Cortina simplă,

care necesită un mijloc de susţinere mai ieftin şi permite, de asemenea, mecanizarea integrală a

lucrărilor şi se caracterizează prin proiectarea unor cordoane bilaterale la înălţimea de 1,3-1,8 m

faţă de sol (fig. 85) (L. Hidalgo, 1993), pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi, iar în timpul

vegetaţiei lăstarii cresc liber, orientându-se descendent.

În cazul conducerii viţelor pe noile sisteme de susţinere promovate (liră deschisă, liră

tronconică, liră inversă etc.), care permit utilizarea mai eficientă a energiei solare, butucii se conduc

sub formă de cordon dublu orizontal pe semitulpină, cu tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 86).

189

Fig. 85 - Cortina simplă

Fig. 86 - Conducerea şi tăierea butucilor în cazul susţinerii

pe sisteme deschise la partea superioară

Formarea rapidă, în verde, a butucilor. Timpul de formare a butucilor poate fi redus cu 1-2, chiar 3 ani, prin folosirea la proiectarea butucului a organelor verzi: lăstari şi copili de ordinul I şi II. Acest mod de formare a butucilor determină intrarea mai rapidă pe rod a plantaţiei, cheltuieli mai mici de investiţii, dar reclamă unele condiţii speciale: folosirea unor soiuri de vigoare mare sau cel puţin mijlocie; solul să corespundă cerinţelor trofice şi termo-aero-hidrice ale soiului cultivat; lucrările de pregătire a terenului în vederea plantării să fie de foarte bună calitate; materialul folosit la plantare să fie superior prevederilor STAS; la plantare, viţele să se fasoneze lung: cordiţa la 4-7 ochi, iar rădăcinile la 15 cm; plantarea, să se execute în perioada optimă pentru podgoria respectivă şi cu respectarea întocmai a tehnicii de lucru; muncitori calificaţi, cu cunoştinţe temeinice.

În cazul soiurilor foarte viguroase, cu creşteri puternice, formarea în verde a butucilor începe din anul I, dar, de cele mai multe ori, anul I este destinat fortificării butucului, formarea în verde începând din anul II.

190

Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (Guyot pe tulpină) (fig. 87).Anul II. Din coardele formate pe butuc se lasă una singură, plasată mai jos, care se scurtează

la un cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se rezervă pe butuc doi, maximum trei lăstari, care se palisează vertical de tutore. După ce lăstarii formează 7-8 frunze se alege lăstarul cel mai viguros, plasat corespunzător, care va servi la proiectarea tulpinii; pentru stimularea creşterii acestuia în lungime, ceilalţi lăstari formaţi pe butuc se ciupesc. Când lăstarul destinat proiectării tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm nivelul sârmelor portante se scurtează sub nivelul acestora, iar după pornirea în vegetaţie a copililor se lasă numai primii 2-3 copili, restul se înlătură. Către sfârşitul verii, lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru a favoriza maturarea lemnului.

Fig. 87 – Formarea rapidă, în verde, a capului înălţat (original)

II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

b1, b2, b3, b4 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi pe tulpină (cu diametrul de cel puţin 6 mm), se

formează o primă verigă de rod. Coarda cu poziţie superioară se scurtează la coardă de rod de 8-10

ochi, iar cele inferioare se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.

Anul IV. Pe butuc se formează 2-3 verigi de rod, tăierea de formare fiind practic încheiată. În

anul următor, numărul verigilor de rod poate fi mărit până la 3-4.

Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (fig. 88).

Anul II. La tăiere, pe butuc se lasă un singur cep de 2-3 ochi. După pornirea în vegetaţie se rezervă doi, maximum trei lăstari, care se palisează vertical de tutore, dintre care se alege unul (la lungimea de 7-8 frunze a lăstarilor) pentru proiectarea tulpinii, restul se ciupesc. După ce lăstarul destinat formării tulpinii depăşeşte cu 15-20 cm sârmele portante se scurtează sub nivelul acestora,

191

iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3 de la partea superioară. După ce copilii ating lungimea de 60 cm (lungimea cordonului), primii doi copili (cei mai viguroşi) se palisează pe sârmele portante în sensuri opuse şi se ciupesc, proiectându-se cele două cordoane. În condiţiile unor creşteri viguroase, pe cordoanele proiectate se formează copili de ordinul II. Dacă lăstarul ales pentru formarea tulpinii a depăşit cu circa 60 cm sârmele portante, se palisează orizontal şi se ciupeşte la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând cu formarea unui cordon, cordonul opus putându-se forma dintr-un copil viguros, crescut în zona de curbură. La sfârşitul verii (luna august), lăstarii şi copilii se cârnesc, pentru favorizarea maturării lemnului.

Fig. 88 – Formarea rapidă, în verde, a cordoanelor bilaterale (original)

II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

b1, b2, b3, b4, b5, b6 – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul III. Copilii formaţi pe cordoane (dacă au cel puţin 6 mm diametru) se scurtează la cepi de 1-2 ochi, iar cordoanele se palisează pe sârmele portante.

Anul IV. Tăierea de formare se încheie, cu rezervarea pe butuc, în funcţie de tipul de tăiere, a cepilor sau a verigilor de rod.

192

Formarea rapidă, în verde, a Cortinei Duble Geneveze (fig. 89).

a b c

Fig. 89 – Formarea rapidă, în verde a Cortinei Duble Geneveze (original)II, III – anii de formare; a – primăvara, înainte de tăiere; b – primăvara, după tăiere;

b1, b2, b3, – etape ale formării în verde; c – toamna, după căderea frunzelor

Anul II. La tăiere se lasă o cordiţă de 4-5 ochi, care se palisează de tutore. Din lăstarii formaţi se alege unul mai viguros pentru formarea tulpinii, restul se ciupesc la 8-10 frunze. Când lăstarul destinat formării tulpinii ajunge la nivelul sârmelor portante se scurtează la 15-20 cm sub acestea, iar din copilii formaţi se lasă să vegeteze 2-3.

Anul III. Din copilii lemnificaţi, formaţi la partea superioară a tulpinii, cu dimensiuni corespunzătoare, se proiectează cele două cordoane.

Anul IV. Tăierea de formare se încheie, coardele formate pe cele două cordoane se scurtează la cepi de rod de 2-3 ochi.

9.5. FOLOSIREA CULTURILOR INTERCALATE DE LEGUMEÎN PLANTAŢIILE TINERE DE VII

În primii ani de la plantare, viţele au un sistem radicular şi aerian slab dezvoltat, valorifică numai parţial spaţiul alocat prin plantare, acesta urmând a fi ocupat integral, după anii IV, V de la plantare, odată cu intrarea pe rod a plantaţiei.

Pentru folosirea cât mai eficientă a terenului, în plantaţiile tinere se cultivă legume intercalate printre rândurile de viţe, pe fiecare interval în anul I şi din două în două intervale în anii II şi III de la plantare. Culturile intercalate de legume se înfiinţează numai în zonele în care precipitaţiile anuale depăşesc 550 mm, sau în plantaţiile cu posibilităţi de irigare. Se recomandă folosirea unor specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, care nu concurează viţele în ceea ce priveşte nutriţia minerală şi absorbţia apei, nu creează un microclimat favorabil atacului bolilor şi dăunătorilor şi nu stânjenesc executarea lucrărilor de întreţinere din plantaţie. Culturile intercalate se înfiinţează sub formă de benzi, pe intervalul dintre rânduri, late de 40-90 cm, cu utilizarea următoarelor specii legumicole şi scheme de înfiinţare a culturilor (Gh. Bernaz, 1997):

mazăre de grădină pentru păstăi (soiurile Işalniţa 60, Işalniţa 110. Vidra 157, Cornelia, Ema, Armonia, Bördi), cu înfiinţarea a şapte rânduri, distanţate la 12,5 cm (fig. 90 a);

193

fasole de grădină pentru păstăi (Aura, Lena, Elena, Aurelia, Valja, Almare, Lavinia) şi fasole pentru boabe (Ardeleană, Aversa, Star, Ami), cu înfiinţarea a trei rânduri, distanţate la 40 cm (fig. 90 b);

tomate de vară pentru consum în stare proaspătă (Roxana, IH-50, Unirea, Cluj 80), pentru industrializare (Dacia, Pavio, Ferma, Romec, Vidra 533); cartofi timpurii (Ostara, Rocaş) şi varză de vară (Gloria, Rinda), cu înfiinţarea a două rânduri la distanţa de 40 cm, distanţele de plantare pe rând fiind de 25-30 cm la tomate, 40-45 cm la cartofi şi 35-40 cm la varză (fig. 90 c).

salată verde (De Mai, Dana, Cora, Iceberg), spanac (Matador, Smarald), morcov (De Nantes, Chantenay, Red Coré, Uriaş de Berlicum, Danvers) şi ceapă arpagic (Stuttgarter, Riesen), cu înfiinţarea a patru rânduri, distanţate la 30 cm, distanţele pe rând fiind de 25-30 cm la salată, 2-3 cm la spanac, 3-4 cm la morcov şi 4-5 cm la ceapă (fig. 90 d).

Cultura speciilor cu perioadă lungă de vegetaţie şi masă vegetativă mare (sfeclă, porumb,

cartofi de toamnă), ca şi a plantelor târâtoare (pepeni, dovleci) este total contraindicată.

Fig. 90 – Scheme pentru înfiinţarea culturilor intercalate de legume în viile tinere(după Gh. Bernaz, 1997)

Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate, necesarul de sămânţă şi îngrăşăminte chimice sunt prezentate în tabelele 9.6, 9.7.

Producţiile ce pot fi obţinute la hectarul de vie sunt: 4-5 t la tomate de vară; 2,5-3 t la varză de vară; 1,0-1,5 t la salată; 1,0-1,2 t la mazăre şi fasole de grădină; 150 kg la fasole boabe; 1,5 t la spanac; 4-5 t la morcov şi 1,5-2 t la cartofi timpurii.

Tabelul 27Perioada de înfiinţare a culturilor intercalate de legume în viile tinere

şi necesarul de sămânţă (după GH. Bernaz, 1997)

Cultura de legumeDesimeamii pl/ha

Perioada de înfiinţare

Necesar pentru ha*

sămânţă, kg/harăsaduri,

mii buc./ha**Tomate de vară 6.5-7.0 20.IV-10.V 0.030 7-8Varză de vară 5.5-6.0 20.IV-10.V 0.030 6-7Salată 15.0-20.0 20.III-15.IV 0.050 17-22Mazăre de grădină 245-280 1.III-10.IV 80 -Fasole de grădină 90-110 5.IV-1.V 60 -Spanac 125-135 1.III-30.IV 3-4 -Morcovi 145-165 1-25.III 1-1.5 -Cartofi timpurii 5.0-5.5 1-15.III 200-250 -Fasole boabe - 15.IV-15.V 60 -

*Necesarul este stabilit la suprafaţa efectiv cultivată cu legume.** Inclusiv 10% răsaduri pentru înlocuirea golurilor

194

Tabelul 28

Îngrăşămintele chimice utilizate la viile tinere în care se folosesc

culturile intercalate de legume (după Gh. Bernaz, 1997)

Cultura de legume

Doza de îngrăşăminte chimice, kg s.a./ha

fertilizarea de bazăfertilizarea la pregătirea patului

germinativ

cu fosfor cu potasiu cu azot cu fosfor cu potasiu

Tomate de vară 150-200 50-100 250-300 125-200 100-150

Varză de vară 150-200 100-150 150-200 - 75-100

Salată 75-125 25-75 100-150 - -

Mazăre de grădină 150-200 75-100 - - -

Fasole de grădină 150-200 75-100 100-150 - -

Fasole boabe 150-200 75-100 100-150 - -

Spanac 100-150 75-100 200-350 - -

Morcovi 200-250 100-150 150-200 - -

CAPITOLUL. X

TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

După 3-6 ani de la înfiinţarea plantaţiei, viţa de vie îşi încheie perioada de formare, ocupă întreg spaţiul alocat prin plantare şi intră în perioada de producţie, care durează în funcţie de soi/portaltoi, condiţiile pedoclimatice, 25-40 ani.

În această perioadă, în plantaţiile viticole se aplică un complex de lucrări agrofitotehnice care urmăresc satisfacerea în optim a cerinţelor legate de creşterea şi rodirea viţei de vie, valorificarea potenţialului productiv şi de calitate ale soiului sau sortimentului de soiuri cu realizarea de producţii normale, constante an de an, menţinerea densităţii plantaţiei, prelungirea perioadei de fructificare, reducerea consumurilor energetice, de forţă de muncă manuală şi realizarea unei eficienţe economice ridicate. Dintre lucrările aplicate, cea mai mare importanţă prezintă tăierile „în uscat“, la care se adaugă conducerea viţelor pe sistemul de susţinere, sistemul de întreţinere a solului, fertilizarea, irigarea, protecţia fitosanitară, lucrările şi operaţiunile în verde etc. Toate aceste lucrări alcătuiesc tehnologia de cultură a viţei de vie, care se aplică diferenţiat în funcţie de particularităţile biologice ale soiurilor, condiţiile ecologice, forma de conducere a butucilor, vârsta plantaţiei etc.

10.1. TĂIEREA „ÎN USCAT“

Lăsată liber, fără tăiere, viţa de vie creşte sub formă de liană, îndepărtându-şi sistematic creşterile anuale de la suprafaţa solului, degarnisându-se la bază, formează un număr mare de lăstari subţiri care se maturează insuficient, în detrimentul producţiei de struguri şi calităţii acesteia. Strugurii sunt numeroşi, dar subdimensionaţi, cu boabe mărunte, cu multe seminţe, cu maturare eşalonată, conţinut redus în zaharuri şi ridicat în aciditate. Volumul mare de masă vegetativă determină folosirea ineficientă a factorilor climatici şi îngreunează sau face imposibilă executarea unor lucrări agrofitotehnice. Aceste neajunsuri se elimină prin aplicarea tăierii „în uscat“.

Tăierea „în uscat“ este operaţiunea prin care se îndepărtează o parte însemnată din elementele lemnoase anuale şi multianuale, iar celor rezervate pe butuc li se reduc dimensiunile şi li se schimbă poziţia relativă în cadrul butucului. Prin tăiere viţa de vie se dirijează într-o formă de conducere adecvată (joasă, semiînaltă sau înaltă), care se menţine pe toată durata plantaţiei, se

195

reduce numărul de muguri care pornesc în vegetaţie, se echilibrează creşterea şi fructificarea, astfel încât producţia de struguri este normală, specifică soiului, de calitate superioară, iar lucrările agrofitotehnice se pot executa în condiţii corespunzătoare. Tăierea se opune tendinţei naturale de creştere şi dezvoltare a viţei de vie, şi determină reducerea duratei de viaţă, comparativ cu viţele netăiate.

Tăierea viţei de vie reprezintă cea mai importantă măsură fitotehnică, aplicarea corespunzătoare a acesteia permite valorificarea potenţialului biologic al soiurilor, fructificarea constantă, an de an a viţei de vie şi creşterea longevităţii plantaţiilor.

Practica tăierilor viţei de vie începe în antichitate, fără a se putea preciza cu exactitate locul şi momentul de debut. Iniţial, viţele erau cultivate fără aplicarea tăierii, importanţa acesteia în creşterea producţiei şi calităţii au fost observate din întâmplare. Legenda spune că măgarul (capra) care însoţea stăpânul la vie a consumat parte din lăstarii formaţi pe butuc, viticultorul observând cu surprindere în anul următor că butucii la care lăstarii au fost scurtaţi în acest mod, se dezvoltă mai viguros, strugurii sunt mai mari şi de calitate mai bună.

Tăierea viţei de vie, deşi s-a dovedit importantă, a fost adoptată cu greutate de viticultori. Scriitori antici romani arată că regele Numa Pompilius ar fi introdus cu forţa tăierea viţelor roditoare, considerând drept „nelegiuire să se aducă ofrandă zeilor un vin provenit de la viţe netăiate cu cosorul“ (I.C. Teodorescu şi colab. 1966). Chiar dacă practica tăierilor este multimilenară, dovezi scrise despre aceasta nu au rămas decât de la scriitorii greci şi romani, de acum circa două milenii (Teophrast, Columella). Anumite reguli care stau la baza tăierilor s-au cunoscut şi aplicat din antichitate, altele s-au descoperit şi perfecţionat ulterior. Cele mai mari progrese în problema tăierilor s-au realizat în ultimul secol, când s-au formulat principiile, regulile tăierii viţei de vie şi s-au elaborat noi tipuri de tăieri care să corespundă tehnologiilor moderne practicate în viticultură.

10.1.1. PRINCIPIILE TEORETICE ALE TĂIERII „ÎN USCAT“

Aplicarea tăierilor se bazează pe principii teoretice care decurg din particularităţile biologice ale viţei de vie.

Unitatea dintre plantă şi mediu. Viţa de vie creşte şi se dezvoltă în funcţie de condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată., iar tăierile trebuie aplicate diferenţiat în funcţie de particularităţile acestora.

Sistemul de tăiere şi sarcina de ochi rezervată pe butuc se adaptează odată cu modificarea condiţiilor de mediu şi tehnologia aplicată, chiar în cazul aceleiaşi combinaţii altoi/portaltoi. Influenţele biotopului şi tehnologiei se manifestă prin vigoarea lăstarilor (coardelor), diferenţierea mugurilor de rod şi distribuirea lor de-a lungul coardei, maturarea lemnului etc. De regulă, în plantaţiile în care butucii prezintă o creştere viguroasă, se vor aplica tăieri cu elemente mijlocii sau lungi de rod şi sarcini mai mari de rod, iar în plantaţiile cu creşteri slabe, tăierea se face în elemente scurte de rod şi sarcini mai reduse de rod. Un exemplu în acest sens îl reprezintă soiul Kiş-Miş, căruia, în condiţiile din California şi Grecia, unde realizează creşteri moderate ale lăstarilor, i se atribuie o încărcătură redusă de rod, repartizată pe cepi de 2-3 ochi, dar în condiţiile din România, unde realizează creşteri mult mai viguroase, sarcina de rod este mult mai mare, repartizată pe coarde lungi de 15-20 ochi, sau soiul Fetească albă, care cultivat pe soluri fertile, creşte viguros şi solicită tăierea în elemente mijlocii şi lungi de rod, dar cultivat pe soluri sărace, creşte moderat şi se comportă bine la tăierea în elemente scurte de rod.

Unitatea dintre sistemul aerian şi sistemul subteran care se corelează întotdeauna direct, în sensul că unui sistem aerian bine dezvoltat îi corespunde un sistem radicular puternic şi invers.

După reducerea severă, din anumite motive, a sistemului aerian (accidente climatice, tăieri severe etc.), sistemul radicular, încă puternic, tinde să refacă partea aeriană subdimensionată, prin creşteri viguroase ale lăstarilor. De acest principiu trebuie ţinut cont mai ales la regenerarea butucilor. Dintre cele două sisteme, mai uşor se reface cel aerian, refacerea sistemului radicular necesită mobilizarea solului în profunzime, completată cu fertilizare şi eventual irigare.

Raportul (echilibrul) dintre creştere şi fructificare. În cadrul butucului, există o competiţie pentru hrană în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea (diferenţierea mugurilor de rod). Prin tăierile de rodire trebuie asigurat un echilibru între aceste două procese biologice. Acest

196

lucru se realizează prin lăsarea pe butuc a unei sarcini de rod corespunzătoare, ţinând cont de vigoarea soiului, condiţiile de mediu şi tehnologia aplicată. În acest caz, creşterea lăstarilor este moderată, diferenţierea mugurilor este bună, iar producţie de struguri este normală, specifică soiului. Acest echilibru este modificat în situaţia unei sarcini prea mari, sau prea mici de rod. La sarcini prea mari de rod, pe butuc (caz întâlnit frecvent în producţie) producţia de struguri creşte, în detrimentul creşterii lăstarilor, care înregistrează dimensiuni reduse şi o diferenţiere necorespunzătoare a mugurilor, butucii îşi reduc vigoarea, produc mai puţin anul următor, iar dacă acest lucru se repetă, se ajunge la îmbătrânirea prematură şi chiar la moartea plantelor. Mărirea sarcinii de rod trebuie susţinută prin măsuri tehnologice suplimentare: fertilizare, irigare etc. În cazul sarcinilor de rod prea mici, producţia de struguri este redusă, dar creşterea lăstarilor este foarte viguroasă. Între anumite limite, butucul se autoechilibrează, prin pornirea parţială a mugurilor în vegetaţie, sau mobilizarea rezervei de muguri (mugurii dorminzi).

Polaritatea reprezintă tendinţa viţei de vie de a se îndepărta de suprafaţa solului, prin pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi la extremitatea elementelor lemnoase. Această tendinţă naturală a viţei de vie trebuie frânată prin rezervarea la tăierea de rodire a cepilor de înlocuire scurţi (1-2 ochi) cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane) şi îndepărtarea elementelor lemnoase care au rodit şi care s-au îndepărtat de butuc. În acest mod este menţinută forma de conducere a butucilor şi se evită degarnisirea lor. Fenomenul de polaritate se manifestă cu intensitate mai redusă în cazul sistemului scurt de tăiere.

Distribuirea mugurilor de rod pe lungimea coardelor respectă legea perioadei maxime. Fertilitatea mugurilor este, în general, mai slabă la baza coardei, creşte spre mijloc, unde atinge un maxim, în funcţie de soi, la nodurile 4-8, după care scade din nou spre vârf. Această distribuţie a mugurilor fertili depinde în principal de vigoarea soiului, influenţată de condiţiile ecologice şi tehnologice. În general, la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (cea mai mare parte a soiurilor pentru struguri de vin) fertilitatea mugurilor este bună chiar de la baza coardei, iar la soiurile viguroase (în general soiuri pentru struguri de masă), mugurii sunt fertili începând din treimea mijlocie a coardei. Acest principiu trebuie avut în vedere la alegerea elementelor de rod (cepi, cordiţe, coarde), astfel încât pe butuc să se rezerve la tăiere partea fertilă a coardei, ţinându-se cont de comportarea soiului respectiv într-un anumit areal.

Înlocuirea anuală a lemnului de rod. Conform acestui principiu, la tăierea de rodire, pe butuc se rezervă două tipuri de elemente: de rod (cepi, cordiţe, coarde de rod), care au rolul de a forma lăstari fertili (producţia de struguri) şi de înlocuire a rodului (cepii de înlocuire), care au rolul de a forma lemnul de rod pentru anul următor. În primăvara următoare, la tăiere se îndepărtează de la inserţie elementele de rod din anul anterior şi se rezervă altele noi, formate pe cepii de înlocuire (în apropierea elementelor de schelet) şi numai în situaţia când acestea nu sunt suficiente, se va apela la coardele formate la baza elementelor de rod din anul trecut.

Viţa de vie rodeşte pe lemn de un an, format pe lemn de doi ani. Acest principiu se bazează pe observaţiile practice că aceste coarde sunt cele mai fertile. Studiile recente arată că fertilitatea coardelor nu este determinată de vârsta lemnului pe care se formează ci numai de vigoarea acestora. Coardele foarte viguroase, ca şi cele cu vigoare slabă au fertilitate scăzută, cele mai fertile sunt coardele cu vigoare moderată. La vigoare egală, coardele lacome sunt la fel de fertile ca cele formate pe lemn de doi ani. Din aceste motive, la tăierea de rodire, elementele de rod se formează din coarde de vigoare mijlocie, normală, specifică soiului, indiferent de vârsta lemnului pe care se găsesc.

10.1.2. ELEMENTELE LEMNOASE CARE REZULTĂ PE BUTUC LA TĂIERE

Prin tăierea de rodire, la care este supusă anual viţa de vie, unele elementele lemnoase anuale sunt îndepărtate, iar altele sunt scurtate la diferite lungimi; rezultă, astfel, elemente lemnoase noi, care poartă denumiri specifice în viticultură, atribuite, în special, după lungimea acestora, exprimată în număr de ochi (fig. 91).

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde anuale la lungimea de 1-3 ochi. După coarda din care provine şi rolul pe care îl îndeplineşte pe butuc, cepul poate fi:

197

cep de rod, rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de 2-3 ochi şi are ca scop formarea lăstarilor fertili, respectiv a producţiei de struguri;

cep de înlocuire (substituţie), rezultă prin scurtarea unei coarde lacome (sau a unei coarde roditoare aflată în apropierea braţului sau cordonului) la lungimea de 1-2 ochi şi are rolul de a forma coarde de rod pentru anul următor;

cep de siguranţă, prezent numai la butucii conduşi în formă semiînaltă sau înaltă de conducere, situaţi în zona de cultură semiprotejată sau protejată; rezultă prin scurtarea la 1-3 ochi a unei coarde aflate la baza butucului. Coardele rezultate din acesta, toamna se protejează parţial sau total, şi au rolul de a reface butucul, în cazul distrugerii părţii aeriene de temperaturile scăzute din timpul iernii, sau de a completa sarcina de rod, în cazul în care butucul a fost afectat parţial.

Fig. 91 – Elementele lemnoase rezultate pe butuc la tăiere (după D.D. Oprea, 1976): A – forma clasică; B – forma înaltă; a – cep de rezervă; b – cep de înlocuire; c – cordiţă; d – călăraş; e – coardă de rod scurtă; f – coardă de rod mijlocie; g – coardă de rod lungă; h – verigă de rod; i – bici; j – cep de siguranţă

Pe lângă aceste tipuri de cep, la forma clasică mai pot fi identificaţi cepi de coborâre, prin intermediul cărora se formează lemn pentru apropierea (coborârea) de sol a elementelor (tulpini, braţelor) butucului, şi cepi de rezervă, plasaţi la baza braţelor (cordoanelor), cu rolul de a forma lemn, care să permită, atunci când este nevoie, înlocuirea acestor elemente.

Cordiţa de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la 4-7 ochi.

Călăraşul, prezent, de regulă, la forma clasică, este de fapt o cordiţă (lungimea de 4-7 ochi) situată în spatele unei coarde de rod, ambele elemente aflate pe acelaşi lemn de doi ani. Se recurge la călăraşi în cazul butucilor cu braţe insuficiente sau degarnisite, cu insuficient lemn anual. Lungimea călăraşului este de circa jumătate din lungimea coardei de rod.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea unei coarde roditoare la lungimea de cel puţin opt ochi. În funcţie de lungime, coarda poate fi scurtă, când are 8-12 ochi, mijlocie, când are 13-16 ochi, lungă, când are 17-20 ochi, şi foarte lungă, când are peste 20 ochi.

Elementele lemnoase prezentate anterior pot fi situate separat pe butuc, sau pot forma asociaţii:

198

Veriga de rod reprezintă un cuplu format dintr-o coardă (cordiţă) de rod cu poziţie superioară şi un cep de înlocuire cu poziţie inferioară, ambele elemente situate pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani. Această verigă este tipică sau adevărată. În unele situaţii, cepul de înlocuire nu poate fi format pe aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, ci undeva în apropiere; în acest caz, veriga de rod este denumită disparată. În unele ţări (Bulgaria, Republica Moldova), pentru asigurarea lemnului de înlocuire la baza coardei de rod se lasă doi cepi, caz în care veriga este numită verigă bulgărească.

Biciul este o asociaţie de elemente lemnoase, întâlnită numai la forma clasică, formată dintr-o coardă lungă de rod, aflată în vârful unui braţ lung, legat de acesta printr-o porţiune scurtă de lemn de doi ani. Biciul permite folosirea spaţiului liber rămas între butuci, în urma apariţiei golurilor.

10.1.3. SISTEMELE ŞI TIPURILE DE TĂIERE

Sistemul de tăiere se defineşte prin felul (lungimea) elementelor de rod care se lasă pe butuc la tăiere (cepi, cordiţe, coarde), numărul şi lungimea acestora. Sistemele de tăiere practicate se clasifică în: scurt, lung şi mixt. Fiecare din cele trei sisteme se poate aplica în toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.

Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor scurte de rod (cepi de 1-3 ochi) şi reţinerea pe butuc a numai 5-10% din lemnul anual.

Acest sistem prezintă următoarele avantaje: asigură formarea unor lăstari viguroşi, frânează polaritatea şi evită degarnisirea butucului, limitează masa vegetativă, facilitează executarea tratamentelor fitosanitare, stimulează maturarea mai rapidă şi uniformă a strugurilor, este simplu şi uşor de executat, se pretează la mecanizare, nu solicită cheltuieli suplimentare pentru cercuirea coardelor. Ca dezavantaje: limitează producţia de struguri prin rezervarea pe butuc a unei sarcini de rod redusă, formată din ochii de la baza coardei, în general mai puţin fertili, contravine în cel mai înalt grad biologiei viţei de vie, astfel încât reduce longevitatea butucilor.

Sistemul scurt se poate practica la soiurile cu vigoare mică-mijlocie, care formează muguri fertili începând de la baza coardei şi solicită sarcini moderate de rod la tăiere (în general, soiurile pentru struguri de vin şi unele soiuri pentru struguri de masă).

Acest sistem de tăiere a fost practicat, în special cu forma joasă de conducere în condiţii de cultură protejată, în podgoriile din Banat (tăierea de Teremia) cele din nord-vestul ţării (Valea lui Mihai) şi pe nisipurile din sudul Olteniei. Astăzi, sistemul scurt de tăiere este generalizat la soiurile pentru struguri de vin, conduse în forme semiînalte sau înalte, sub formă de cordoane.

Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin folosirea în exclusivitate a elementelor lungi de rod (coarde de rod), cu reţinerea pe butuc a 20-40% din lemnul anual format pe butuc. Sistemul valorifică mai mult potenţialul de producţie, prin sarcini mai mari de rod ce pot fi atribuite butucilor, stimulează dezvoltarea aparatului vegetativ, contravine în mai mică măsură biologiei plantei şi determină creşterea longevităţii plantaţiei. Dezavantajele sistemului lung: degarnisirea rapidă a butucului, menţinerea cu greutate a formei de conducere proiectată, creşterea procentului de ochi neporniţi în vegetaţie, executarea mai dificilă a unor lucrări agrofitotehnice, datorită volumului mare a sistemului aerian, maturarea neuniformă a strugurilor, consumul suplimentar de forţă de muncă pentru legarea coardelor după tăiere.

Acest sistem de tăiere a fost practicat pe scară largă în podgoriile din ţara noastră în perioada prefiloxerică (Huşi, Odobeşti, Drăgăşani etc.), asociat cu forma de conducere joasă sau semiînaltă şi susţinerea pe araci. Datorită dezavantajelor pe care le prezintă acest sistem de tăiere nu mai este practicat astăzi.

Sistemul de tăiere mixt reprezintă o îmbinare a celor două sisteme prezentate anterior, cu folosirea elementelor scurte şi lungi de rod, respectiv a verigilor de rod. Acest sistem este cel mai corespunzător, cumulează avantajele sistemului scurt şi a sistemului lung, valorifică pe deplin potenţialul de producţie al butucilor, pe o durată mare de timp, realizează un echilibru între creştere şi fructificare, indicat pentru toate soiurile. Practicarea acestuia este însă mai dificilă, deoarece reclamă mai multe cunoştinţe din partea tăietorilor.

199

Acest sistem de tăiere a fost promovat în perioada de modernizare a viticulturii şi este practicat în special la soiurile viguroase, pentru struguri de masă şi în măsură mai mică la soiurile pentru struguri de vin .

Tipul de tăiere reprezintă îmbinarea între forma de conducere şi sistemul de tăiere, la care se adaugă orientarea în spaţiu a elementelor de rod după tăiere. Tipurile vechi de tăiere poartă denumirea zonei în care au fost concepute (ex: tăierea de Odobeşti), iar tipurile de tăiere relativ noi, poartă numele autorului care le-a proiectat şi promovat (ex: cordonul Lenz Mozer).

Tipurile de tăiere practicate sunt numeroase, specifice fiecărei ţări şi regiuni viticole, diferenţiate în funcţie de direcţia de producţie, condiţiile pedoclimatice, tipul de plantaţie, tradiţie etc. La noi în ţară, tipurile de tăiere practicate până în anii ’60 se realizau pe forma de conducere joasă (clasică), denumite după regiunea în care se practicau: tăierea de Teremia, tăierea în cerc ardelenesc, tăierea de Huşi, tăierea de Odobeşti, tăierea de Dealu Mare.

Odată cu modernizarea viticulturii, s-a renunţat treptat la tipurile clasice de tăiere care s-au dovedit necorespunzătoare din multe puncte de vedere şi s-au promovat treptat formele înalte şi semiînalte de conducere şi tipuri noi de tăiere care se practică în viticultura românească: Guyot pe tulpină (semitulpină), Guyot cu braţe cu înlocuire periodică, cordonul speronat , cordonul Cazenave , cordonul Lenz Mozer, cortina dublă geneveză (CDG) . Pe suprafeţe restrânse se mai pot practica tăierile: Dr. Guyot (clasic), cordoane etajate, cordonul Sylvoz, cordonul Mesrouze, palmeta, spirala orizontală Studer, spirala verticală Olmo-Studer (tab. 29).

Tabelul 29Principale forme de conducere şi tipuri de tăiere

(după I. Olteanu, 2001)Sistemul de

tăiereForme de conducere

Tipuri de tăiere

Scurt

Joasă Tipul de tăiere TeremiaSemiînaltă Cordonul speronatÎnaltă Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat

bilateral, Cordoanele speronate paralele; Cordoanele încrucişate şi cordoanele etajate, Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira deschisă, Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer

LungJoasă Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de CotnariÎnaltă Umbrela moldovenească, Cordonul Sylvoz, Pergola

raţională

Mixt

Joasă Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon târâtor

Semiînaltă Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola trentină, Guyot cu braţe cu înlocuire periodică

Înaltă Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot pe tulpină

În continuare prezentăm succint principalele tipuri de tăiere.Guyot pe semitulpină (tulpină). Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau

înaltă (1,0-1,5 m), pe capătul superior al acesteia, care se îngroaşă şi poartă numele de „cap“, la tăiere se rezervă 2-4 verigi de rod (funcţie de soi, condiţiile de mediu etc.), formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. După tăiere, coardele se palisează echilibrat pe sârmele portante .

Acest tip de tăiere se poate practica la toate soiurile de viţă de vie, el este utilizat mai ales la soiurile viguroase (pentru struguri de masă), care diferenţiază slab mugurii de la baza coardei şi solicită încărcături mai mari de ochi la tăiere (Afuz Ali, Italia, Greaca etc.).

200

Guyot cu braţe cu înlocuire periodică. Butucul prezintă două braţe semiînalte (0,7-0,8 m), pe fiecare din acestea, la tăierea de rodire lăsându-se 1-2 verigi de rod. La baza butucului se formează 2-4 cepi de siguranţă de 2 ochi, iar toamna coardele formate pe aceştia se protejează integral prin acoperire cu pământ. Acest tip de tăiere se practică în zone cu ierni aspre, unde partea aeriană este frecvent afectată de temperaturile scăzute, situaţie în care coarde protejate, formate pe cepii de siguranţă, servesc fie la compensarea sarcinii de rod, în situaţia în care au afectaţi sever numai mugurii din ochiul de iarnă, fie la reproiectarea (înlocuirea) braţelor (tulpinilor), în situaţia în care a fost afectat sever lemnul anual şi multianual.

Cordonul speronat. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m) sau înaltă (1,0-1,5 m), pe care se formează de regulă două cordoane dispuse în direcţii opuse (cordonul bilateral), uneori unul singur (cordon unilateral) sau mai multe (cordon uni sau bilateral dublu). Pe cordoane la tăiere se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi .

Cordonul speronat este practicat la soiurile cu vigoare slabă-mijlocie (în general pentru struguri de vin), care diferenţiază bine mugurii de la baza coardei, iar la tăiere serezervă încărcături mici, sau moderate de ochi (Pinot, Traminer, Fetească regală etc.).

Cordonul Cazenave. Butucul prezintă o tulpină semiînaltă (0,7-0,8 m), pe care se formează 1-2 cordoane (unilateral sau bilateral). Pe cordoane, la tăiere se rezervă verigi de rod formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi .

Cordonul Cazenave este folosit la soiurile cu vigoare mijlocie, în condiţiile unor sarcini moderate de ochi la tăiere.

Cordonul Lenz Mozer este asemănător cordonului Cazenave faţă de care înălţimea tulpinii este mai mare, de 1,0-1,5 m, cu rezervarea pe cordoane a verigilor de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi cordiţe de 4-7 ochi.

Cordonul Lenz-Mozer este utilizat la soiurile cu vigoare mijlocie-mare, pentru struguri de masă şi vin, cu rezervarea unor sarcini moderate de ochi la tăiere (Fetească albă, Grasă de Cotnari, Muscat de Adda etc.).

Cortina dublă geneveză. Butucii prezintă o tulpină înaltă de 1,5-1,6 m, pe care se formează cu ajutorul a două braţe transversale, două cordoane paralele, dispuse în sensuri opuse, distanţate la 1,4-1,6 m, pe care la tăiere se lasă cepi de rod de 2-3 ochi (fig. 1.12). Cortina dublă geneveză, ca şi Cortina simplă s-au răspândit în ultima vreme datorită posibilităţilor de extindere a mecnizării ( tăierea „în uscat”, lucrările solului etc.); realizează rezultate bune în podgoriile cu resurse heliotermice bogate, în condiţiile folosirii unor soiuri viguroase, care se pretează la tăierea în elemente scurte sau mijlocii de rod.

Dr. Guyot (clasică). Butucii prezintă o tulpină scurtă, de 20-40 cm, care se îngroaşă (scaunul butucului), pe care, prin intermediul a 1-3 braţe, la tăierea de rodire se lasă una (Guyot simplu), două (Guyot dublu), trei (Guyot triplu), sau mai multe (Guyot multiplu), verigi de rod, formate din cepi de înlocuire de 1-2 ochi şi coarde de rod de 8-14 ochi. Acest tip de tăiere se practică în sistemul de cultură protejat (fig. 1.13), a fost utilizat pe scară largă la noi în ţară până în anii `70, după care a fost abandonat treptat datorită dezavantajelor pe care la prezintă: consum mare de forţă de muncă datorită lucrărilor de îngropat şi dezgropat al butucilor, plasarea elementelor vegetative şi lemnoase în apropierea nivelului solului unde există un risc mai mare de a fi afectate de excesele termice, de boli şi dăunători, producţiile de struguri obţinute sunt mai mici etc.; în prezent este practicat pe scară redusă în arealele cu ierni deosebit de aspre, sau în cazul cultivării unor soiuri foarte sensibile la temperaturile scăzute din timpul iernii, mai ales în gospodăriile populaţiei.

Cordoanele etajate. Butucii prezintă 1-2 tulpini, pe care se formează cordoane etajate la înălţimea de 0,6-0,7 m şi 1,2-1,4 m. Pe cordoane se aplică tăierea în cepi de rod de 2-3 ochi sau în verigi de rod (cepi de înlocuire şi cordiţe de 5-6 ochi). Temperaturile scăzute din timpul iernii afectează diferit cele două cordoane, astfel încât butucii se refac mai uşor, fără scăderi importante de producţie (C. Târdea şi colab., 1992).

10.1.4. Clasificarea tăierilor

Clasificarea tăierilor se face în funcţie de scopul urmărit şi vârsta plantelor, perioada din ciclul anual când se execută şi modul de execuţie.

201

a. După scop şi vârsta plantelor

tăieri de formare

tăieri de rodire (fructificare)tăieri de regeneraretăieri de epuizaretăieri speciale vii afectate de îngheţ

vii afectate de brume târzii de primăvarăvii afectate de secetăvii afectate de grindinăvii afectate de boli şi dăunători

b. După perioada din ciclul biologic în care se execută

tăieri în „uscat“tăieri în verde

c. După modul de execuţie tăieri manualetăieri semimecanizatetăieri mecanizate

Tipul de tăiere trebuie să corespundă particularităţilor biologice ale soiului cultivat, să fie uşor de executat, cu costuri reduse, să asigure o distribuire echilibrată pe sistemul de susţinere a elementelor lemnoase şi vegetative şi condiţii favorabile de microclimat, să permită executarea în bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice, obţinerea unor producţii normale de struguri cu o calitate corespunzătoare direcţiei de producţie.

Alegerea tipului de tăiere se face în funcţie de vigoarea soiului cultivat, distribuirea mugurilor fertili dealungul coardei, direcţia de producţie, tradiţie etc. În general soiurile pentru struguri de vin au vigoare slabă-mijlocie, prezintă mugurii fertili începând de la baza coardei, se conduc, de regulă, dub formă de cordoane, cu tăierea în elemente scurte sau mijlocii de rod (cordonul speronat, cordonul Cazenave, cordonul Lenz Mozer); tăierile de fructificare sunt relativ simple, uşor de practicat, se pretează la mecanizare, dar după 5-8 ani cordoanele îmbătrânesc, se degarnisesc şi trebuie înlocuite cu altele tinere. Soiurile pentru struguri de masă au, de regulă, vigoare mijlocie-mare, mugurii de la baza coardei sunt mai puţin fertili, sau sterili şi necesită tăierea în elemente lungi de rod, cu tăierea tip Guyot pe tulpină, tăiere care necesită muncitori bine instruiţi, determină costuri suplimentare, prin palisarea pe sistemul de susţinere a coardelor rezultate la tăiere, dar permite reţinerea la tăiere a porţiunii din coardă cu ochii de iarnă mai bine dezvoltaţi, mai fertli, din care se vor forma lăstari cu struguri mari, aspectuoşi, corespunzători pentru consumul în stare proaspătă.

Hibrizii direct producători vechi (Isabelle, Couderc, Seibel) au mugurii fertili dispuşi începând de la baza coardei, astfel încât se pretează bine la tăierea în cepi de rod. Hibrizii cu vigoare mai mare de creştere, în special hibrizii cu rezistenţe biologice complexe: Moldova, Frumoasă albă, solicită tăierea în elemente mijlocii sau lungi de rod.

Stabilirea tipului de tăiere pentru o anumită combinaţie soi/portaltoi se face în funcţie de particularităţile biologice ale acesteia, manifestate în anumite condiţii condiţii ecologice şi tehnologice, determinate în urma unor încercări experimentale. Ca regulă generală, butucii care înregistrează creşteri slabe (soiuri slab viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice modeste) solicită încărcături mici de ochi şi tăierea în elemente scurte de rod (cepi sau cordiţe de rod), iar butucii cu creşteri viguroase (soiuri viguroase, condiţii ecologice şi tehnologice superioare) solicită încărcături mai mari de rod şi tăierea în elemente lungi de rod (coarde de rod).

10.1.5. TĂIERILE DE RODIRE

Tăierile de rodire (fructificare) se execută în plantaţiile aflate în perioada de maturitate şi prezintă mai multe scopuri.

202

Normarea producţiei de struguri pe butuc. Acesta este principalul scop al tăierilor de rodire. Producţia de struguri creşte până la o anumită limită, proporţional cu numărul de ochi (sarcina de rod) lăsaţi la tăiere, de aceea această lucrare este cea mai importantă lucrare fitotehnică.

Fructificarea constantă an de an a butucilor şi creşterea longevităţii plantaţiei . Acest lucru se realizează prin atribuirea butucilor a unei sarcini de rod echilibrate, ţinând cont de potenţialul soiului şi condiţiile ecologice şi tehnologice. În această situaţie, între creşterea şi fructificarea butucului se realizează un echilibru, producţia obţinută este normală, diferenţierea mugurilor este bună şi se formează lemnul de rod necesar pentru anul următor. În practică, în multe situaţii, sarcina de rod lăsată butucului este prea mare, peste potenţialul acestuia, producţia de struguri a anului în curs este relativ mare, dar se reduc creşterile, iar diferenţierea mugurilor este slabă. Dacă acest lucru se repetă, butucii se epuizează, îmbătrânesc prematur, cu apariţia golurilor şi reducerea longevităţii plantaţiei.

Menţinerea formei butucului şi prevenirea degarnisirii elementelor de schelet. Datorită manifestării puternice a fenomenului de polaritate, viţa de vie tinde să-şi modifice forma, prin îndepărtarea de sol. Acest lucru se previne prin lăsarea elementelor care rezultă la tăiere (în special cepii de înlocuire), cât mai aproape de elementele de schelet (braţe, cordoane). Totdeauna la formarea elementelor de rod se vor folosi primele coarde formate la baza elementelor lemnoase rezervate pe butuc anul anterior. În cazul în care o formaţiune lemnoasă s-a îndepărtat prea mult de cordon, braţ, etc., ea se suprimă de la inserţie, urmând a fi înlocuită cu alta sănătoasă, formată în apropierea elementelor de schelet;

Distribuirea uniformă, echilibrată pe butuc a elementelor de rod, rezultate la tăiere, care să permită folosirea raţională a condiţiilor de microclimat (lumină, căldură etc.) şi executarea în bune condiţii a lucrărilor fitotehnice, prevenirea atacului bolilor şi dăunătorilor etc.

Epoca de executare a tăierilor. Tăierile de rodire pot fi executate în toată perioada repausului relativ, de la căderea frunzelor, până la dezmugurit. În acest interval vasele conducătoare sunt blocate de caloză, astfel încât nu au loc translocări de substanţe între diferite părţi ale butucului, care să impună restricţii privind momentul executării tăierilor. După momentul în care se execută, tăierea poate fi de toamnă, de iarnă, de primăvară şi în mod excepţional, în cazul plantaţiilor afectate puternic de îngheţ, sau situate în zone frecventate de brume târzii de primăvară, tăierea se poate executa după pornirea în vegetaţie.

Tăierea de toamnă se practică în arealele în care cultura viţei de vie se realizează în sistem protejat, este o tăiere provizorie (de uşurare) care constă în îndepărtarea a circa 50% din elementele anuale ale butucului, pentru a uşura protejarea pe timpul iernii prin îngropare. Odată cu modernizarea plantaţiilor viticole s-a renunţat treptat la sistemul clasic de cultură, protejat, care se mai practică sporadic, în cazul soiurilor sensibile la ger şi în zonele cu ierni foarte aspre.

Tăierea de iarnă este cea care se execută în perioada de iarnă (decembrie-februarie); se practică în cea mai mare parte a ţării în care viţa de vie se cultivă în sistem neprotejat şi semiprotejat. Tăierea de iarnă prezintă avantajul că permite folosirea raţională a forţei de muncă calificată şi mai puţin solicitată în această perioadă. Lucrarea se realizează treptat, în bune condiţii şi se evită vârful de lucrări din campania de primăvară. Tăierea se face cu sarcină de rod definitivă, specifică soiului şi podgoriei, iar pentru evitarea pierderilor de ochi, ulterioare tăierii, care ar conduce la diminuarea producţiei de struguri, tăierea se începe la soiurile rezistente la ger şi în plantaţiile aflate în zone adăpostite, în care pierderile de muguri pe timpul iernii sunt mici, iar pe măsura trecerii pericolului de îngheţ, tăierea se continuă la soiurile mai sensibile şi în plantaţiile expuse gerurilor din timpul iernii. În zonele de cultură semiprotejată, în cazul pierderii unui procent mare de muguri pe timpul iernii (peste 30%) sarcina de rod se compensează cu ajutorul coardelor formate pe cepii de siguranţă, protejaţi pe timpul iernii.

Tăierea de primăvară este cea care se execută în luna martie, până la pornirea viţelor în vegetaţie. Aceasta se practică în cazul plantaţiilor aflate în sistemul de cultură protejat (după dezgropatul butucilor), sau în cazul suprafeţelor mici cultivate cu viţa de vie, care nu ar necesita astfel un consum mare de forţă de muncă calificată, într-un timp scurt.

203

Tăierea de rodire poate fi executată, ca excepţie şi după pornirea viţelor în vegetaţie, în cazul plantaţiilor cu pierderi de muguri, mai mari de 80% sau în arealele frecventate de îngheţuri şi brume târzii de primăvară, unde tăierea se face după trecerea acestor pericole.

Înainte de aplicarea tăierii de rodire, se stabileşte modul de iernare a viţei de vie, cu determinarea viabilităţii mugurilor, iar în cazul unor ierni deosebit de aspre cu pierderi mari de muguri, se determină şi viabilitatea lemnului anual şi multianual, după care se calculează sarcina de rod a butucului.

Determinarea viabilităţii mugurilor. Pe timpul iernii, o parte din mugurii viţei de vie sunt distruşi de o serie de factori: temperatura, umiditatea, bolile şi dăunătorii etc.

Temperatura scăzută sub limita de rezistenţă a soiurilor (-18 – -22 oC), este principalul factor care determină pierderile de muguri. Temperatura acţionează prin nivel, mod de realizare şi durata acesteia. Temperaturile negative care survin treptat sunt mai puţin dăunătoare decât schimbările bruşte de temperatură (şocurile termice), care au loc în special în ultima parte a perioadei de repaus. Umiditatea relativă ridicată a aerului stimulează efectul negativ al temperaturii. Chiciura şi poleiul care se formează pe coarde pot conduce la asfixierea mugurilor. Mugurii pot fi afectaţi şi de bolile şi dăunătorii care iernează la nivelul lor, cum ar fi făinarea, acarienii etc. În cazul coardelor îngropate, pierderile de ochi se realizează datorită excesului de umiditate din sol asociate cu temperaturi peste 10 oC, care determină asfixierea mugurilor, urmată de atacul ciupercilor saprofite din sol, fenomen cunoscut sub numele de „clocire“.

Determinarea viabilităţii mugurilor se face înaintea aplicării tăierilor de rodire, dar şi după fiecare val mai sever de temperaturi scăzute, pentru a se stabili modul în care viţa de vie a parcurs perioadele reci din timpul iernii şi eventuale măsuri care se impun la tăierea de rodire.

Recoltarea coardelor pentru determinarea viabilităţii mugurilor trebuie făcută imediat după trecerea valului de temperaturi scăzute, dar după ce temperatura aerului revine la nivelul normal pentru perioada respectivă. Recoltarea probei de coarde în timpul şocului termic, urmat de trecerea coardelor într-o cameră încălzită (18-20 oC), poate conduce la pierderi artificiale de muguri datorită „şocului de dezgheţare”.

Viabilitatea mugurilor se determină pentru fiecare parcelă. În acest scop se recoltează o probă de cel puţin 20 de coarde. Se recoltează câte o coardă normal dezvoltată, de la punctul de inserţie, de la butuci situaţi în diferite puncte ale parcelei. Proba se leagă în pachet, se etichetează, menţionându-se soiul, parcela şi data recoltării coardelor. Probele de coarde sunt aduse în camere încălzite (18-20 oC), se introduc cu baza în apă, unde se menţin timp de 1-2 zile, pentru rehidratarea şi evidenţierea diferenţelor dintre ţesuturile viabile şi cele moarte. Determinarea viabilităţii mugurilor se face prin secţionarea ochilor şi prin forţarea pornirii acestora în vegetaţie.

Secţionarea ochilor. Ochii se secţionează longitudinal, în ordinea poziţiei pe coardă, cu ajutorul unei lame sau briceag bine ascuţit, după care cu ochiul liber, sau cu o lupă, se examinează viabilitatea mugurilor. Mugurii viabili prezintă o culoare verde deschis cu luciu, iar mugurii distruşi o culoare brună închisă, mată. Mugurele este considerat mort chiar dacă numai o porţiune a acestuia (un punct, o pată), prezintă semne de afectare. Dintre mugurii ochiului de iarnă se examinează cu atenţie mugurele principal, cel mai dezvoltat, cel mai fertil din cadrul complexului mugural. În cazul iernilor relativ blânde, fără pierderi mari de ochi, controlul se rezumă la examinarea mugurilor principali, dar în cazul unor ierni foarte aspre, cu temperaturi deosebit de scăzute se examinează toţi mugurii (principali, secundari şi terţiari) din ochiul de iarnă, pentru a se stabili posibilităţile de refacere a potenţialului productiv şi vegetativ al butucilor. Datele obţinute se trec într-un tabel, notându-se cu „+“ mugurii viabili şi cu „0“ mugurii morţi, un exemplu de calcul fiind prezentat în tabelul 30.

Pierderile de muguri se exprimă în procente (% muguri morţi), avându-se în vedere şi distribuirea pierderilor de-a lungul coardei (bază, mijloc, vârf), pentru ca la tăiere să se rezerve partea din coardă cu procentul maxim de ochi viabili. În general, cea mai bună viabilitate se înregistrează la baza coardei, unde mugurii sunt mai slab dezvoltaţi, dar mai rezistenţi la ger.

Forţarea pornirii ochilor în vegetaţie (metoda biologică). Coardele recoltate sunt fragmentate în butaşi de un ochi împreună cu întreg meritalul de sub el, prin secţionare la 1,5 cm deasupra nodului. Butaşii astfel obţinuţi se introduc, în ordinea de pe coardă, cu baza în orificiile capacului unei tăvi din plastic sau tablă zincată în care a fost introdus rumeguş umed.

204

Tăvile se etichetează, notându-se soiul, parcela şi data recoltării iar pentru forţarea pornirii în vegetaţie, acestea se introduc în termostate, unde mugurii pornesc în vegetaţie după 8-10 zile la temperatura de 28-30 0C, 16-20 zile la 22-24 0C şi după 20-25 zile la 18-20 0C. După pornirea mugurilor se face determinarea viabilităţii, prin observarea mugurilor care efectiv pornesc în vegetaţie, datele obţinute sunt mai exacte, metoda este însă mai laborioasă, durează cel puţin 10-14 zile, şi întărzie luarea unor măsuri de compensare a pierderilor de muguri survenite pe timpul iernii.

Pentru estimarea eficientă şi precisă a viabilităţii mugurilor, se recomandă folosirea ambelor metode, în sensul că primele informaţii se obţin prin metoda secţionării, datele putând fi utilizate pentru luarea unor decizii rapide care trebuie luate privind tăierea de rodire, iar datele obţinute după metoda biologică permit realizarea „din mers” a eventualelor corecturi necesare.

Odată cu viabilitatea se recomandă să se determine şi fertilitatea mugurilor principali şi secundari din ochiul de iarnă. Fertilitatea mugurilor se stabileşte prin examinarea lor la lupa binoculară şi observarea primordiilor de inflorescenţă, care au o nuanţă mai deschisă (verde deschis, albicios), pe suprafaţa secţiunii şi aspectul unui struguraş. Se vor lua în considerare numai primordiile normal dezvoltate, aflate cel puţin în stadiul 7a (vezi biologia viţei de vie).

Se examinează cu deosebită atenţie mugurii secundari, în ceea ce priveşte viabilitatea şi fertilitatea, aceştia prezentând o mare importanţă în arealele cu ierni aspre, în care se înregistrează pierderi importante de muguri principali, stituaţie în care mugurii secundari pot reface, într-o anumită măsură, potenţialul de producţie al butucilor.

În funcţie de pierderile de muguri constatate, la tăierea de rodire se adoptă diferite soluţii: tăierea normală, tăierea cu sarcină compensată şi tăierea provizorie.

a. În cazul unor pierderi de muguri principali de până la 25-30%, tăierea de rodire este normală, fără nici o măsură suplimentară, sarcina de rod atribuită butucului este în funcţie de soi şi condiţiile specifice. Scăderea producţiei, datorită pierderilor de muguri principali, este compensată de mugurii secundari, parţial fertili şi prin creşterea dimensiunii strugurilor şi boabelor.

b. Când pierderile de muguri principali sunt cuprinse între 30-80%, se aplică tăierea de rodire cu sarcină compensată (mărită), proporţional cu pierderile de muguri. Compensarea trebuie făcută cu atenţie; odată cu mărirea sarcinii de rod, creşte şi numărul lăstarilor formaţi pe butuc, deoarece chiar dacă mugurele principal este mort, din ochiul de iarnă va porni un alt mugure viabil (secundar sau terţiar), creându-se astfel condiţii nefavorabile de creştere şi fructificare.

La compensarea sarcinii de rod trebuie ţinut seama şi de viabilitatea şi fertilitatea mugurilor secundari, acestea fiind diferite în funcţie de soi, condiţiile climatice şi tehnologice specifice. Astfel, în cazul soiului Chasselas doré, la care mugurii secundari prezintă o fertilitate asemănătoare mugurilor principali, nu este necesară compensarea sarcinii de rod, chiar la pierderi de 50-60% muguri principali, în cazul în care mugurii secundari sunt viabili. La soiurile pentru strugurii de vin cu vigoare mijlocie (Fetească regală, Aligoté, Muscat Ottonel etc.), la care mugurii secundari prezintă o fertilitate cuprinsă între ½ şi 2/3 din cea a mugurilor principali, compensarea sarcinii de rod se impune de la pierderi de muguri principali de peste 40-50%. Compensarea sarcinii de rod este necesară de la 20-25% pierderi de muguri principali, la soiurile viguroase, cu mugurii secundari sterili, sau cu o fertilitate foarte scăzută (Afuz Ali, Grasă de Cotnari etc.).

La compensarea sarcinii de rod încărcătura de muguri nu trebuie să depăşească 20 ochi/m 2

în cazul soiurilor cu vigoare redusă, 25 ochi/m2 la soiurile cu vigoare mijlocie şi 35 ochi/m2 la soiurile viguroase.

c. În cazul pierderilor foarte mari de ochi, de peste 80%, tăierea de rodire se execută provizoriu înainte de dezmugurit cu sarcini de rod compensate la maxim, repartizate pe coarde şi copili, definitivarea tăierii se face după pornirea viţei de vie în vegetaţie, prin plivitul lăstarilor de prisos şi îndepărtarea lemnului distrus de temperaturile scăzute.

205

Tabelul 30Determinarea viabilităţii mugurilor la soiul Fetească regală, ferma V. Adamachi,

parcela „Platou“, la data de 23.02.2007Nr. crd.

Poziţia ochilor pe coardă Total ochi

exam.

Din care:1

abc2

abc3

abc4

abc5

abc6

abc7

abc8

abc9

abc10abc

11abc

12abc

13abc

14abc

15abc

Viabili Morţia b c a b c

1. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 00+ +++ +++ 0++ 15 9 14 15 6 1 02. +++ 00+ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ 13 8 12 13 5 1 03. +++ 00+ 00+ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 9 12 14 5 2 04. +++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 14 11 14 14 3 0 05. +++ 0++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 10 14 14 4 0 06. 00+ +++ 00+ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 15 11 11 15 4 4 07. +++ +++ +++ +++ 00+ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 13 14 2 1 08. +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 09. +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 13 15 15 2 0 010. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 14 12 14 14 2 0 011. +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 012. 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 013. 0++ 0++ 0++ +++ 0++ 0++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ 15 8 15 15 7 0 014. +++ +++ 0++ +++ 0++ 0++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ 12 8 12 12 4 0 015. +++ +++ 00+ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 15 12 14 0 3 1 016. +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 13 14 14 1 0 017. +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 0++ +++ 15 11 15 15 4 0 018. +++ 0++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ 15 12 15 15 3 0 019. +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 00+ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ +++ 15 12 14 15 3 1 020. +++ +++ +++ 0++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ +++ 0++ 14 12 14 14 2 0 0

TOTAL I TOTAL II TOTAL III TOTAL GENERAL100 68 92 100 32 8 0 100 80 98 100 20 2 0 87 71 86 87 16 1 0 287 219 276 287 68 11 0100%

68%

92%

100%

32%

8%

0%

100%

80%

98%

100%

20%

2%

0%

100%

81,6%

98,8%

100%

17,3%

1,2%

0%

100%

76,3%

96,1%

100%

23,7%

3,9%

0,0%

a – mugure principalb – mugure secundarc – mugure terţiar

206

Stabilirea încărcăturii de ochi (sarcinii de rod) la tăierea de rodire

Încărcătura de ochi (sarcinii de rod), reprezintă numărul de ochi de iarnă care se rezervă la tăierea de rodire. Prin aceasta se dimensionează producţia de struguri, se stabileşte raportul între creştere şi fructificare şi modul de comportare a butucilor în anii următori. Sarcina de rod trebuie să fie echilibrată, dimensionată corespunzător, ţinându-se seama de potenţialul de producţie al soiurilor, condiţiile ecologice şi tehnologice aplicate. Sarcina de rod se exprimă în număr de ochi pe butuc sau la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha).

Calcularea încărcăturii de rod se face după următoarea formulă:

It – încărcătura teoretică (iniţială) de ochi/butuc;P – producţia de struguri planificată a se obţine (kg), ţinându-se seama de potenţialul

soiului;Ipr – indicele de productivitate relativ al soiului;Nb – numărul de butuci/ha.

Ex.: ochi/butuc

Această încărcătură reprezintă încărcătura teoretică, normală, care se lasă pe butuc după ierni blânde, cu pierderi mici de ochi. În cazul pierderilor mari de ochi (peste 30%), pentru obţinerea producţiei planificate este necesară compensarea (mărirea) sarcinii de rod a butucului care se face după formula:

, în care:

Ic – încărcătura compensată;It – încărcătura teoretică (normală);P – pierderile de muguri principali (%);

= 80 ochi/butuc

Încărcătura compensată se repartizează pe butuc prin creşterea numărului de elemente de rod şi a lungimii acestora.

Criterii pentru stabilirea încărcăturii de rod. Nivelul producţiei planificate la hectar depinde de numeroşi factori, dintre care un rol important îl ocupă vigoarea butucilor, pentru aprecierea acesteia se folosesc mai multe procedee: creşterile anului precedent, exprimate în număr de ochi şi dimensiunile coardelor, indicii biologici şi coeficientul de vigoare (D.D. Oprea, 1978).

Aprecierea vigorii pe baza creşterilor anului precedent. Primăvara înainte de tăiere se numără ochii de pe 1-2 % din butuci, care apoi se grupează în trei categorii de vigoare:

butuci cu vigoare mică, cu 100 ochi în medie; butuci cu vigoare mijlocie, cu 200 ochi; butuci cu vigoare mare, cu 300 ochi.La tăierea de rodire se rezervă pe butuc între 15-20%, din totalul ochilor la soiurile cu

vigoare mică şi 25-35% la soiurile cu vigoare mijlocie-mare.Formarea unor coarde normal dimensionate (lungime 0,8-1,2 m şi diametru 8-12 mm,

diferenţiat funcţie de soi), arată existenţa unui echilibru pe butuc între creştere şi fructificare, sarcina de rod lăsată la tăiere în anul trecut a fost corespunzătoare şi aceasta se va menţine. În cazul unor creşteri reduse (coarde scurte şi subţiri) este necesară reducerea sarcinii de rod a butucului, iar în cazul unor creşteri exagerate, sarcina de rod a butucului va fi mărită.

Indicii biologici. Pentru aprecierea potenţialului biologic al butucilor au fost elaboraţi trei indici biologici: indicele de echilibru, indicele de autoregenerare şi indicele de siguranţă.

Indicele de echilibru reprezintă raportul dintre numărul de coarde normal dezvoltate, formate pe cepii de înlocuire şi numărul de coarde necesare pentru formarea elementelor de rod. Valoarea unitară a acestui indice arată că butucul se află într-un echilibru biologic, sarcina de rod

207

rezervată la tăiere anul anterior a fost corespunzătoare. Valorile supraunitare arată că sarcina atribuită la tăiere a fost sub potenţialul biologic al butucului, iar valorile subunitare indică o sarcină prea mare de rod, butucul nu a format suficiente coarde pe cepii de înlocuire.

Indicele de autoregenerare reprezintă raportul dintre numărul de coarde formate pe lemnul bătrân (coarde lacome) şi numărul necesar de cepi de înlocuire. Valoarea unitară a acestui indice indică un echilibru pe butuc, autoregenerarea fiind asigurată, valori supraunitare indică un potenţial ridicat de creştere şi este necesară mărirea sarcinii de rod, iar la valori subunitare sarcina de rod trebuie diminuată.

Indicele de siguranţă reprezintă suma dintre indicele de echilibru şi indicele de autoregenerare. Când valoarea acestui indice este egală cu 2, butucului i s-a rezervat o sarcină normală de rod, la valori 2 sarcina de rod a fost prea mare, iar la valori 2 sarcina de rod a fost prea mică.

Coeficientul de vigoare (Cv) reprezintă raportul dintre sarcina de ochi lăsată la tăiere în anul precedent şi numărul de coarde normal dezvoltate formate pe butuc. În funcţie de coeficientul de vigoare butucii se grupează în trei categorii, în funcţie de care se va stabili sarcina de rod:

vigoare mare: Cv = 1,5; vigoare mijlocie: Cv = 2,0; vigoare mare: Cv = 4-5.Încărcătura de ochi lăsată la tăiere se stabileşte diferenţiat pe grupe de soiuri, soiuri şi chiar

în cadrul aceluiaşi soi, în funcţie de starea butucilor şi potenţialul de producţie al plantaţiei, în general, soiurilor pentru struguri de masă li se atribuie o sarcină mai mică de ochi la tăiere (producţia se realizează printr-un număr mai mic de struguri mari), comparativ cu cele pentru struguri de vin (tab. 31).

Tabelul 31Încărcătura de ochi atribuită la tăiere pe grupe de soiuri, după vigoare şi potenţialul de

producţie (după ICDV Valea Călugărească)Încărcătura

Ochi/m2Specificare

Soiuri pentru struguri de vin13-17 Soiuri de calitate superioară: Pinot gris, Traminer roz, Chardonnay, Grasă

de Cotnari, Muscat Ottonel, Tămâioasă românească, Pinot noir, Cabernet-Sauvignon

15-20 Soiuri cu potenţial de producţie mijlociu: Sauvignon, Fetească albă, Riesling italian, Merlot, Neuburger

18-24 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat: Fetească regală, Cadarcă, Băbească neagră, Oporto

22-28 Soiuri cu potenţial de producţie ridicat şi în podgorii de mare producţie: Galbenă, Aligoté, Muscată, Zghihară, Plăvaie

Soiuri pentru struguri de masă10-12 Soiuri de vigoare redusă: Perla de Csaba11-14 Soiuri de vigoare mijlocie: Chasselas, Muscat de Hamburg, Cinsaut13-18 Soiuri viguroase: Cardinal, Afuz Ali, Italia, Coarnă, Regina di Puglia

În podgoriile şi centrele viticole din România, încărcătura de rod este cuprinsă între 10-18 ochi/m2 la soiurile de struguri pentru masă şi de 13-28 ochi/m2 la soiurile pentru struguri de vin (L. Mihalache şi colab., 1984), sarcina de rod fiind mai mică în cazul soiurilor cu vigoare slabă şi mai mare în cazul soiurilor viguroase.

Încărcătura de ochi se recomandă să fie aceeaşi pentru toţi butucii, din plantaţie, încă din primii ani de producţie, pentru dezvoltarea uniformă a butucilor. Aplicarea diferenţiată a sarcinii de rod pe butuc stimulează creşterea inegală a viţelor, plantele mai viguroase se dezvoltă foarte puternic, umbresc (sufocă) plantele cu vigoare mai slabă şi în timp apar multe goluri în plantaţie. Încărcătura de rod aferentă butucului se repartizează pe elemente de rod specifice sistemului de tăiere.

208

Reguli care trebuie aplicate la tăiere . Numeroase observaţii din practica viticolă au condus la formularea unor reguli la executarea tăierilor la viţa de vie.

Elementele se formează pe butuc din coarde normal dezvoltate (diametrul 8-12 mm), bine maturate, fără răni, plasate cât mai aproape de elementele de schelet şi se curăţă de cârcei şi copili. Elementele de rod lăsate la tăiere vor fi distribuite uniform, echilibrat pe butuc, pentru a se crea condiţii favorabile de utilizare a factorilor climatici.

Secţionarea lemnului anual, pentru formarea elementelor de rod, se face perpendicular pe axul coardei, la 1 cm deasupra ultimului nod al elementului de rod. Lăsarea unei porţiuni mai mari de internod determină necrozarea ţesuturilor respective, în care se pot adăposti diferiţi agenţi patogeni

D.D. Oprea recomandă, în special când tăierea se execută în apropierea pornirii în vegetaţie, ca secţionarea să se facă prin nod, astfel încât diafragma să rămână intactă, aceasta constituind o barieră mecanică împotriva infecţiilor şi se reduc pierderile de sevă şi deshidratarea ţesuturilor, datorită lumenului mai redus al vaselor de lemn şi liber în această zonă, care se obliterează rapid.

Suprimarea lemnului anual se face la o distanţă de 3-5 mm de lemnul suport, pentru a se păstra mugurii coronari şi ţesuturile meristematice, din zonă, care au rol important în cicatrizarea rănii. Când suprimarea se face de la inserţie, necrozarea ţesuturilor se produce în adâncime .

Topografia rănilor. Rănile (necrozele) produse alternativ împiedică circulaţia normală a sevei, de aceea este de dorit ca rănile provocate prin tăieri să fie plasate pe o singură parte.

Rănile în suprafaţă mare (peste 1 cm2) care se fac, de regulă, la tăierile de regenerare, se protejează cu mastic, cu vopsea în ulei, sau prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn.

La tăierea cu foarfecul, contracuţitul trebuie să se sprijine pe porţiunea de coardă care se îndepărtează, în caz contrar se produce o rănire a porţiunii superioare a elementului de rod

Uneltele folosite la tăiere (foarfece, cuţite, ferăstraie etc.) trebuie să fie bine întreţinute şi ascuţite, pentru a realiza secţiuni netede şi a evita rănirea inutilă a ţesuturilor şi să se uşureze executarea lucrării.

După încheierea tăierii de rodire se face „toaleta“ butucului, în sensul că se îndepărtează cu atenţie, integral, lemnul uscat şi pe cât posibil scoarţa secundară formată pe lemnul multianual, care poate adăposti diferite boli şi dăunători.

Executarea tăierilor de rodire. Tăierile de rodire se execută diferenţiat, în funcţie de tipul de tăiere practicat, se aleg coardele plasate şi dimensionate corespunzător din care se formează elementele de rod necesare, restul se îndepărtează.

Tăierea de rodire la forma clasică (Guyot multiplu).În funcţie de sarcina de rod care se lasă la tăiere, pe butuc se formează 3-4 verigi de rod.

Coardele necesare se caută pe cepii de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi. În situaţia în care pe cepii de înlocuire nu s-au format suficiente elemente, se recurge la primele coarde, formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate pe lemnul bătrân, cu poziţie inferioară, se scurtează la cepi de 1-2 ochi. Numărul cepilor rezervaţi pe butuc trebuie să fie cel puţin egal cu cel al coardelor de rod, dar pe cât posibil mai mare (de circa 1,5 ori). Coardele de rod vor fi lăsate echilibrat pe butuc, pe cele două părţi, pe direcţia rândului, cu lăsarea unui spaţiu liber în centrul butucului, pentru îmbunătăţirea microclimatului . Verigile de rod vor primi treptat o mişcare de translaţie către exteriorul butucului (tăiere centrifugă). În cazul prezenţei unui gol în vecinătatea butucului, se recurge la un bici, terminat cu o coardă lungă, care va fi dirijată înspre gol. Elementele lemnoase care s-au îndepărtat prea mult se suprimă şi se refac, pe cât posibil, din coarde tinere crescute în apropierea solului. La tăiere se va evita lăsarea de cepi în mijlocul butucului, care ar înrăutăţi microclimatul, sau orientaţi spre intervalul dintre rânduri, deoarece lăstarii formaţi pot fi afectaţi prin lucrările care se execută în plantaţie. Lemnul anual şi multianual de prisos se îndepărtează, fără a lăsa cioturi, după care se face toaleta butucului.

Tăierea de rodire Guyot pe semitulpină (tulpină) .La tăierea de rodire, pe capul tulpinii se rezervă 3-4 verigi de rod, care se formează pe cepii

de înlocuire din anul anterior. Coarda cu poziţie inferioară se scurtează la cep de înlocuire de 1-2 ochi, iar cea cu poziţie superioară la coardă de 8-14 ochi, în funcţie de sarcina de rod atribuită butucului. În cazul compensării încărcăturii de ochi numărul verigilor de rod poate creşte până la 5-

209

6, la tăiere folosindu-se, când nu există suficiente coarde pe cepii de înlocuire şi primele coarde formate la baza coardelor de rod din anul anterior. Coardele lacome, formate direct pe capul tulpinii, orientate spre rând se scurtează la cepi de înlocuire de 1-2 ochi.

În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului, la nivelul solului se formează un cep de siguranţă de 2 ochi, dintr-o coardă lacomă sau dintr-o coardă formată pe cepul de siguranţă din anul anterior. Coardele de prisos se îndepărtează, după care se execută toaleta butucului.

Tăierea de rodire Guyot cu braţe cu înlocuire periodică.Tăierea se execută în mod asemănător tipului Guyot pe tulpină. Pe fiecare braţ al tulpinii se

formează câte 1-2 verigi de rod în modul prezentat anterior, restul coardelor se îndepărtează. La baza butucului, la nivelul solului se formează 2 cepi de înlocuire dispuşi de o parte şi de alta (de regulă 4) se protejează integral prin acoperire cu pământ. În situaţia în care braţele au fost afectate de temperaturile scăzute din timpul iernii, ele se îndepărtează de la nivelul solului, iar din cele patru coarde de la baza butucului protejate peste iarnă, două aflate spre interiorul butucului se orientează vertical pe tutore, se scurtează sub sârmele portante şi vor reface cele două braţe. Celelalte coarde de la baza butucului vor servi la completarea sarcinii de rod a butucului.

Tăierea de rodire Cordonul speronat.La tăierea de rodire, pe cordoane se rezervă cepi de rod de 2-3 ochi. În funcţie de sarcina

de rod atribuită butucului, pe fiecare cordon se lasă câte 6-8 cepi de rod distribuiţi uniform, distanţaţi la 5-7 cm dispuşi singulari, sau cel mult doi la un loc, situaţi în care cepul cu poziţie inferioară va fi scurtat la 1-2 ochi, iar cel cu poziţie superioară la 2-3 ochi. Coardele lacome formate direct din cordon, se scurtează la 1-2 ochi. Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropiere se formează un cep de 1-2 ochi.

Formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordon se elimină şi pe cât posibil, în apropierea se formează un cep de 1-20 ochi dintr-o coardă lacomă. Pentru a se evita degarnisirea se evită aglomerarea cepilor pe cordon şi în special la capătul acestuia, cepii distribuindu-se uniform pe cordon. În cazul compensării sarcinii de rod se va mări numărul de cepi, coardele cu poziţie superioară se vor scurta la cordiţe de 4-5 ochi (cu formarea de verigi de rod) de la baza cordoanelor se vor lăsa 1-2 coarde de rod de 8-10 ochi sau se folosesc cordiţe formate pe cepii de siguranţă.

În zona de cultură semiprotejată, la baza butucului se formează un cep de siguranţă de 2 ochi.

Cordoanele îmbătrânite, degarnisite, se îndepărtează, de la inserţia pe tulpină şi se reproiectează dintr-o coardă formată la baza acestuia, de dimensiuni corespunzătoare, care se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând şi se palisează sârmele portante. Cordoanele prea scurte sau în cazul existenţei unui gol în vecinătatea butucului se prelungesc cu o coardă crescută în prelungirea cordonului, dimensionate corespunzător, care se scurtează la 30-40 cm şi se palisează orizontal pe sârmă.

Tăierea de rodire Cordonul Cazenave .Pe cordoanele butucului la tăierea de rodire se rezervă verigi de rod, câte 3-4 pe fiecare

cordon. Verigile de rod se formează pe cepii de înlocuire de anul trecut. Coarda de jos se taie cep de înlocuire, iar următoarea la cordiţă de 4-6 ochi. Atunci când verigile de rod nu pot fi formate pe acelaşi lemn de doi ani, ele vor fi formate disparat, în sensul că o coardă, cu poziţie superioară va fi scurtată la cordiţă, iar în apropiere, dintr-o coardă lacomă (sau aflată în apropierea cordonului) se va forma un cep de înlocuire. Verigile de rod se distribuie uniform pe cordoane la distanţe de 12-15 cm. Coardele lacome, formate pe cordon, se scutură la cepi de înlocuire de 1-2 ochi. În cazul compensării sarcinii de rod se va mări numărul verigilor de rod şi lungimea cordiţelor se folosesc coardele formate la baza butucului. În zona de cultură semiprotejată, la nivelul solului se păstrează un cep de siguranţă de 2 ochi. Cordoanele îmbătrânite se înlocuiesc sau se prelungesc în cazul golurilor.

Tăierea de rodire Cordonul Lenz Mozer este identică cu tăierea în cordon Cazenave, diferenţa este dată de înălţimea mai mare a tulpinii, de 1,0-1,5 m. Acest tip de tăiere se practică la soiuri mai viguroase, sarcina de rod atribuită butucului este, de regulă, mai mare, numărul verigilor de rod pe butuc poate creşte până la 8-10.

10.1.6. TĂIERILE DE REGENERARE

210

Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur, datorită unei tehnologii de cultură inadecvate, în care potenţialul de creştere şi fructificare a scăzut foarte mult şi au scopul de a reface, pentru o perioadă de timp (5-7 ani), capacitatea de creştere şi fructificare a butucilor, fără c aceasta să atingă nivelul înregistrat în perioada de maturitate. În plantaţiile a căror vârstă nu justifică starea în care se află tăierile de regenerare, în complex cu alte lucrări, pot şi trebuie să refacă potenţialul de creştere şi fructificare corespunzător vârstei, cu condiţia eliminării cauzelor care au dus la îmbătrânirea prematură a plantaţiei.

Prin tăierile de regenerare se îndepărtează elementele lemnoase îmbătrânite, degarnisite, cu răni, porţiuni mortificate, care se refac având la bază două principii – unitatea (echilibrul) dintre sistemul subteran şi cel aerian, conform căruia sistemul încă puternic (de cele mai multe ori normal dezvoltat – D.D. Oprea,1978), tinde să refacă sistemul aerian şi existenţa şi pornirea în vegetaţie a mugurilor dorminzi, care formează elemente lemnoase tinere, cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare. Viţa de vie prezintă, în această perioadă, o tendinţă naturală de refacere e a elementelor lemnoase, care trebuie susţinută prin tăierile de regenerare.

Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor, tăierile de regenerare trebuie asociate cu alte măsuri tehnologice: mobilizarea adâncă a solului (subsolajul), fertilizarea organică şi chimică şi irigare, prin care se realizează o regenerare şi a sistemului radicular.

Tăierea de regenerare se aplică primăvara, înainte de dezmugurit, când umiditatea solului este ridicată.

După intensitatea şi modul de execuţie, tăierea de regenerare poate fi totală sau parţială. Se recomandă tăierile de regenerare parţiale, pentru a se evita golurile de producţie, în perioada de refacere plantaţia asigură circa o jumătate din producţia normală de struguri, acestea permiţând reîntinerirea şi fortificarea treptată a butucilor pe o perioadă de 2-3 ani. În cazul tăierii de regenerare totale, pe butuc se formează numeroase răni, care se cicatrizează greu, se realizează un dezechilibru puternic între sistemul subteran şi cel aerian, care poate determina moartea plantelor.

Tăierea de regenerare la viţele conduse în formă joasă (clasică).Tăierea de regenerare totală constă în îndepărtarea tuturor elementelor lemnoase ale

butucului, cu reţinerea porţiunii îngroşate a tulpinii, având grijă ca la viţele altoite, secţiunea să se facă la cel puţin 5-10 cm deasupra punctului de altoire. Rănile provocate prin suprimarea elementelor de schelet se netezesc cu briceagul sau cu cosorul şi se protejează cu vopsea în ulei sau cu mastic, după care scaunul butucului se acoperă cu un muşuroi de pământ reavăn. Dintre lăstarii formaţi din mugurii dorminzi se aleg cei mai viguroşi, distribuiţi echilibrat pe butuc din care în anii următori se vor reface elementele de schelet şi de rod ale butucului. Butucii nu produc în primul an de regenerare, încep să producă în anul II şi sunt complet refăcuţi în anul III de regenerare. Acest mod de refacere a butucului se practică mai rar, la soiurile care formează uşor lăstarii pe lemnul bătrân (Coarnă, Fetească neagră etc.).

Tăierea de regenerare parţială se realizează pe parcursul a 2 ani. În primul an se suprimă numai jumătate din elementele lemnoase ale butucului, urmat de pornirea în vegetaţie a unui număr mare de muguri dorminzi, situaţi în vecinătatea locului elementelor suprimate, iar lăstarii formaţi cresc puternic. Dacă pe porţiunea supusă regenerării există coarde lacome, acestea se păstrează, scurtându-se la 2-3 ochi. Elementele lemnoase situate pe partea butucului nesupusă regenerării se tratează obişnuit, cu lăsarea a 1-2 verigi de rod, care asigură obţinerea unei producţii de struguri. În anul următor, din coardele lacome formate pe porţiunea de butuc regenerată, se aleg 3-4 coarde lacome normal dezvoltate şi cu poziţie corespunzătoare, care se scurtează la cepi de 2-3 ochi, servind la formarea lemnului de rod pentru anul următor. Din coardele formate pe cepii din anul trecut se lasă 1-2 coarde de rod de 8-12 ochi. Concomitent, în anul II se regenerează, în acelaşi mod şi cealaltă jumătate a butucului.

După suprimarea elementelor de schelet, se curăţă scaunul butucului de uscături şi se îndepărtează cu ajutorul unor perii de sârmă ritidomul, iar rănile produse se netezesc, se protejează cu mastic sau vopsea în ulei şi scaunul butucului se acoperă cu pământ afânat şi reavăn.

Tăierea de regenerare la viţele conduse pe tulpini

211

Tăierea de regenerare totală se practică în cazul în care atât cordoanele cât şi tulpina sunt îmbătrânite, degarnisite, cu numeroase porţiuni necrozate şi cu potenţial foarte redus de creştere şi fructificare.

Înainte de tăierea de regenerare se recomandă să se execute incizii pe tulpină, în apropierea solului, pentru a stimula pornirea în vegetaţie a mugurilor dorminzi. Tăierea este posibilă numai după ce, la acest nivel există cel puţin o coardă corespunzătoare pentru refacerea tulpinii şi a cordonului. La tăiere se îndepărtează complet sistemul aerian, iar din coardele formate la baza butucului, cea mai corespunzătoare se foloseşte pentru reproiectarea tulpinii şi cordonului. Pentru echilibrarea butucului, în special în cazul butucilor cu un sistem radicular normal dezvoltat, este bine ca la baza butucului să se mai lase 1-2 coarde de rod, care vor putea realiza o anumită producţie de struguri. În anul următor se definitivează formarea butaşului, coardele de la bază se îndepărtează, în zonele de cultură semiprotejate menţinându-se cepul de siguranţă.

Tăierea de regenerare parţială se aplică în cazul butucilor conduşi sub formă de cordoane, care sunt reînnoite periodic, încă din perioada de maturitate, având în vedere că după 6-8 ani cordoanele îmbătrânesc, se degarnisesc, cu îndepărtarea elementelor de rod şi reducerea potenţialului de creştere şi fructificare. În cazul cordoanelor bilaterale (utilizate frecvent în practică) regenerarea celor două cordoane se face pe rând, mai întâi se reface cordonul mai degarnisit, cu mai puţine elemente de rod, care se suprimă de la inserţia pe tulpină şi se reface dintr-o coardă corespunzătoare, formată pe capătul tulpinii, orientată în sensul vechiului cordon, care se dirijează orizontul pe sârmele portante şi se scurtează la jumătatea distanţei dintre butuci pe rând, urmând ca în anii următori pe acesta să se formeze elementele de rod după modul arătat la tăierile de formare. După refacerea unui cordon (2-3 ani) se reface la fel şi cel de-al doilea cordon.

Refacerea cordoanelor se realizează, de regulă, cu ocazia tăierilor de rodire, anual refăcându-se parte din cordoane, fără ca acest lucru să fie resimţit la nivelul producţiei de struguri. Refacerea cordonului poate fi făcută parţial, înlocuindu-se printr-o coardă aflată în prelungire, porţiunea de cordon necorespunzătoare, sau cordonul poate fi prelungit în cazul existenţei unui gol în vecinătate. În cazul golurilor, prelungirea cordonului se va face în etaje (câte 30-40 cm anual) pentru a nu favoriza degarnisirea acestuia.

10.1.8. Tăierile de epuizare (sleire)Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, după diminuarea efectelor pozitive ale

tăierilor de regenerare, cu 1-2 ochi înainte de defrişarea plantaţiei. Aceste tăieri constau practic în creşterea de 1,5-2,0 ori a sarcinii de rod, până la limita în care calitatea nu scade semnificativ fără a mai fi necesară formarea de lemn de rod pentru anii următori. Scopul acestor tăieri este de a valorifica, până la epuizare, potenţialul de fructificare al butucilor care urmează să fie defrişaţi. Sarcina de rod va fi rezervată pe coarde şi mai puţin pe cordiţe şi cepi de nod.

10.1.7. TĂIERILE SPECIALE

Tăierile speciale sunt cele care se aplică în situaţii deosebite în care partea aeriană a fost afectată de diferiţi factori (temperaturi scăzute, secetă, grindină etc. şi se impune refacerea potenţialului de creştere şi fructificare a butucilor. Din această categorie fac parte: tăierea în plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, tăierea în plantaţiile afectate de grindină, tăierea în plantaţiile afectate de secetă, tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice.

Tăierea în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii. În zonele de cultură neprotejată şi semiprotejată a viţei de vie, temperaturile scăzute din timpul iernii coboară în unii ani sub limita de rezistenţă a butucului cu afectarea diferitelor organe ale butucului în primul rând mugurii, urmaţi apoi de lemnul anual şi lemnul multianual.

Acţiunea temperaturilor scăzute şi impactul acestora asupra butucului depinde de mai mulţi factori: altitudinea, relieful, expoziţia, rezistenţa soiurilor la ger, pregătirea plantelor pentru parcurgerea perioadei cu temperaturi scăzute, modul în care survin temperaturile scăzute (treptat sau brusc), durata acestora, amplitudinea temperaturilor, precum şi alţi factori care stimulează efectul negativ al temperaturilor scăzute: vânturile puternice şi reci, umiditatea relativă ridicată a aerului şi acţiunea unor boli şi dăunători. Viţa de vie suportă relativ bine temperaturile scăzute (până la –20-22 oC, în funcţie de soi), dacă lemnul coardelor este bine maturat, iar temperatura

212

coboară treptat, cu realizarea proceselor de călire. Pierderi mari de muguri şi afectarea lemnului se înregistrează, de regulă, în urma unor şocuri termice, când temperatura coboară brusc, după o perioadă relativ caldă. Aceste accidente se pot produce către sfârşitul perioadei de repaus relativ, când viţele s-au decălit şi pot fi afectate sever, la temperaturi superioare limitei normale de rezistenţă a soiului.

Pentru prevenirea efectului negativ al temperaturilor scăzute, la înfiinţarea plantaţiilor viticole se vor evita terenurile supuse frecvent accidentelor climatice (baza pantelor, zonele depresionare etc.) se vor folosi soiuri rezistente la ger, conduse în forme înalte. La tăierea de rodire, la baza butucului se vor lăsa 1-2 cepi de siguranţă de 2 ochi. În timpul vegetaţiei, lăstarii formaţi la bază se plivesc, se lasă 2-4 lăstari viguroşi, formaţi în apropierea suprafeţei solului, care se palisează vertical de tutore. Toamna, după căderea frunzelor, coardele formate pe cepii de siguranţă se protejează prin muşuroire (în zonele cu frecvenţă mai redusă a accidentelor climatice) sau prin protejare totală (în zonele cu frecvenţă mai ridicată a accidentelor climatice).

În arealele expuse pericolului temperaturilor scăzute, nocive pentru viţa de vie, tăierile de rodire se recomandă să se execute după trecerea pericolului îngheţurilor (luna martie), când se determină modul în cere a fost afectat butucul, examinându-se mugurii din ochiul de iarnă (principali, secundari şi terţiari) şi în cazul pierderilor mari de muguri se examinează şi lemnul anual şi multianual.

Tăierile care se aplică în plantaţiile afectate de gerurile din timpul iernii au scopul de a asigura obţinerea unei producţii de struguri, pe cât posibil apropiată de cea normală şi refacerea potenţialului de creştere şi fructificare al butucilor. Soluţiile care trebuie adoptate sunt diferite, în funcţie de modul în care a fost afectat butucul.

A. Mugurii principali au fost distruşi în proporţie de 30-75%. În această situaţie potenţialul de producţie al butucilor este parţial afectat, pentru refacerea acestuia se compensează sarcina de rod folosită la tăiere. Din ochiul de iarnă, în cazul în care mugurele principal este mort, va porni în vegetaţie un mugure secundar, care la multe soiuri (în special pentru strugurii de vin) este fertil, lucru de care trebuie ţinut cont la compensarea sarcinii de rod. Încărcătura de ochi care se lasă pe butuc nu trebuie să depăşească 20 ochi/m2, în cazul soiurilor cu vigoare slabă, 25 ochi/m2, în cazul soiurilor cu vigoare mijlocie şi 35 ochi/m2, în cazul soiurilor viguroase. După pornirea mugurilor în vegetaţie se recomandă să se efectueze o lucrare de plivit, prin care să se îndepărteze lăstarii sterili, formaţi în exces pe butuc. Dacă pierderile de muguri survin după efectuarea tăierii de rodire (tăierile de iarnă), refacerea potenţialului de producţie se face parţial pe seama mugurilor secundari, la care se pot adăuga 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă, protejate peste iarnă.

B. Mugurii principali sunt distruşi în proporţie de peste 75%, iar lemnul anual este afectat parţial. În acest caz, potenţialul de producţie al butucului este afectat sever. În funcţie de viabilitatea mugurilor secundari şi de fertilitatea acestora, pot exista mai multe situaţii:

a. Mugurii secundari sunt viabili în proporţie de peste 50% şi au fertilitate bună, iar lemnul anual nu este afectat. În acest caz se recurge la compensarea sarcinii de rod, la care se adaugă 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă; potenţialul de producţie poate fi recuperat în proporţie însemnată, de peste 50%.

b. Mugurii secundari sunt slab fertili sau distruşi în cea mai mare parte, iar lemnul nu este afectat sau este afectat în proporţie redusă. Producţia anului în curs este compromisă, la tăiere se urmăreşte recuperarea parţială a producţiei de struguri şi refacerea elementelor lemnoase ale butucului. Înainte de dezmugurit se execută o tăiere provizorie, cu sarcină de rod compensată la maxim, la care se adaugă 1-2 coarde formate pe cepii de siguranţă. După pornirea în vegetaţie se face un plivit, îndepărtându-se lăstarii sterili de prisos (prea deşi, slab viguroşi etc.) şi tăieri de corecţie, de îndepărtarea lemnului anual afectat de ger.

c. Pierderile de muguri (principali şi secundari) sunt foarte mari, de peste 95%, lemnul anual este afectat, dar lemnul multianual (tulpina, cordoane) nu a fost afectat. Producţia de struguri este total compromisă, la tăiere se urmăreşte refacerea elementelor de rod ale butucului. Se execută o tăiere de reducţie, îndepărtându-se toate coardele anuale, prin scurtarea acestora la 1 cm de locul de inserţie pe lemnul multianual (cordoane, braţe). Refacerea vegetaţiei butucului se face pe seama mugurilor coronari (care la

213

unele soiuri sunt fertili) şi în special pe seama mugurilor dorminzi. Din coardele formate pe cepii de siguranţă se lasă 1-2 coarde, care vor recupera parte din producţia de struguri. După ce lăstarii de pe cordoane (braţe) au format 3-5 frunze, se execută un plivit, lăsându-se lăstarii cei mai viguroşi, plasaţi corespunzător, care se ciupesc. Copilii formaţi asigură necesarul de elemente de rod al butucului, dar pot produce până la 1/3 din producţia normală de struguri, care însă se maturează cu 3-4 săptămâni mai târziu. Folosirea copililor fertili prezintă importanţă la soiurile pentru struguri de masă, cu maturare timpurie. Perla de Csaba, Timpuriu de Cluj, Muscat Timpuriu de Bucureşti etc., care au timp suficient de maturare a strugurilor de pe copili.

În situaţia în care butucului a fost afectat după executarea tăierii de rodire (tăierile de iarnă), pentru recuperarea producţiei de struguri, se utilizează cordiţele de la baza butucului şi se recurge la ciupitul lăstarilor formaţi pe butuc.

C. Sistemul aerian al butucului (muguri, lemnul anual şi lemnul multianual) este distrus. În această situaţie se fac tăieri de regenerare totală, care se bazează pe existenţa coardelor formate pe cepii de siguranţă, protejate peste iarnă sau a mugurilor viabili existenţi la baza butucului. Tulpina infectată se îndepărtează, rana formată se protejează cu mastic sau vopsea în ulei din coardele formate pe cepii de siguranţă, una corespunzătoare, plasată mai jos pe butuc, va servi la refacerea în uscat a butucului, iar cordoanele se vor forma „în verde“, după modul arătat la viile tinere. Pentru echilibrarea butucului, este bine ca la baza acestuia să se lase 1-2 coarde, care asigură şi realizarea unei producţii de struguri, care poate ajunge până la jumătate din cea normală.

În situaţia în care butucul nu prezintă coarde din cepii de siguranţă, după îndepărtarea tulpinii afectate şi protejarea rănii rezultate, butucul se muşuroieşte, iar din lăstarii formaţi din mugurii dorminzi, se rezervă pe butuc numai 3-4 din care se va alege unu mai viguros, bine plasat, care va servi la formarea în verde a butucului, după modul arătat la viile tinere.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, lucrările de formare a butucului vor fi susţinute de alte verigi tehnologice (lucrările solului, fertilizare, tratamente fitosanitare etc.), care să asigure refacerea rapidă a butucilor, astfel încât în anul II de refacere, aceştia să obţină 50% din producţia normală iar în anul III, butucii sunt, de regulă, complet refăcuţi (P. Piţuc, 1986).

Tăierea în plantaţiile afectate de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. Viţa de vie porneşte în vegetaţie începând din prima decadă a lunii aprilie şi până în prima decadă a lunii mai, în funcţie de soiurile cultivate şi zona de cultură. Riscul înregistrării unor îngheţuri şi brume târzii de primăvară este mai mare când la începutul lunii mai, dar se menţine până în a treia decadă a lunii mai, când vegetaţia se află într-un stadiu destul de avansat. Prevenirea accidentelor se face prin evitarea la plantare a arealelor frecventate de aceste fenomene, cultivarea unor soiuri cu dezmugurire târzie, conducerea butucilor în forme înalte, folosirea de retardanţi de creştere, tăierea viţelor după pornirea în vegetaţie, luarea unor măsuri de menţinere sau de ridicare a temperaturii aerului din plantaţiile viticole.

Menţinerea temperaturii aerului şi reducerea pierderilor de căldură din plantaţie se poate face prin fumigaţie sau irigare. Prin acoperirea plantaţiei cu un nor de fum, temperatura aerului poate fi menţinută deasupra lui 0 oC, dar în condiţiile în care temperatura nu coboară sub –2 –3 oC. Perdelele de fum se realizează cu ajutorul unor grămezi formate din frunze sau paie umede, amestecate cu gunoi de grajd (60-80 grămezi la hectar), dispuse pe alei, care se aprind atunci când temperatura din timpul nopţii înregistrată la nivelul lăstarului a coborât la 3 oC, iar vântul are o viteză mai mică de 4 m/s. În unele ţări (Franţa, Germania, S.U.A. etc.) temperatura aerului din plantaţii se ridică prin folosirea unor arzătoare, sobe, generatoare de abur etc.

Efectul negativ al sumelor îngheţurilor târzii de primăvară depind de momentul în care survin; sunt afectate toate organele erbacee ale butucului, mai sensibile fiind vârful lăstarilor, frunzele tinere şi inflorescenţele, rezistenţă mai mare au frunzele mature şi baza lăstarilor. Pagube mai mari se înregistrează la butucii conduşi în formă joasă şi în plantaţiile aflate în zone depresionare. Măsurile pentru refacerea butucului se aplică după 3-5 zile după producerea accidentului, când devin vizibile (se brunifică) porţiunile afectate ale lăstarului.

Când bruma sau îngheţul a survenit imediat după pornirea în vegetaţie, lăstarii în formare (5-10 cm) sunt distruşi în totalitate. Pentru stimularea pornirii în vegetaţie a rezervei de muguri se recomandă stropirea butucilor imediat după producerea fenomenului cu „Revital“ în concentraţie

214

de 0,1% (Şt. Oprea, 2001). După 7-10 zile pornesc în vegetaţie mugurii secundari, care refac vegetaţia butucului, producţia obţinută este în funcţie de fertilitatea acestora, cuprinsă între 30-60%, chiar mai mult (în funcţie de soi), din producţia normală.

Dacă accidentul se produce mai târziu, când lăstarii au 15-20 cm, aceştia sunt afectaţi parţial, cu necrozarea porţiunilor mai sensibile, respectiv vârful cu frunzele tinere şi parţial inflorescenţele. Pagubele sunt cu atât mai mari cu cât sunt distruse mai multe inflorescenţe. După 3-5 zile, când porţiunile afectate se brunifică şi se veştejesc, se îndepărtează cu foarfeca porţiunile de lăstar distruse. Partea viabilă (baza) a lăstarului va emite copili, care vor forma lemnul de rod pentru anul următor. Pentru evitarea infecţiilor prin rănile produse, imediat după tăiere se execută un tratament anticriptogamic.

Tăierea în plantaţiile afectate de grindină. Grindina, ca accident climatic, se produce în condiţiile din ţara noastră din aprilie până în octombrie şi poate afecta atât organele vegetative, cât şi cele generative, în proporţie de până la 100% şi influenţa negativ producţia anului următor, prin distrugerea lemnului de rod şi slaba diferenţiere a mugurilor.

Prevenirea atacului grindinei este greu de realizat: evitarea arealelor frecventate, cultivarea unor soiuri mai rezistente (cu lăstari groşi, internoduri scurte, frunze mari, întregi şi pieloase), la care se adaugă folosirea unor plase protectoare cu ochiuri e 10 mm, împrăştierea norilor cu tunuri antigrindină, însămânţarea norilor cu iodură de argint etc.

Pagubele înregistrate sunt în funcţie de fenofaza în care se află butucul, mărimea şi densitatea cristalelor de gheaţă, durata fenomenului, compactitatea foliajului, forma de conducere, modul de susţinere a viţelor şi de dirijare a lăstarilor. Pagubele sunt mai mari când grindina nu este însoţită de ploaie, dar se produce cu vânt puternic. Particulele de gheaţă perforează frunzele rănesc lăstarii, fisurează boabele şi chiar distrug lăstarii în întregime. Pierderile sunt mai mari, când grindina cade până la înflorit, datorită fragilităţii lăstarilor, dar în această perioadă aparatul vegetativ se poate reface mai uşor pe seama rezervei de muguri, sau a copililor, cu recuperarea parţială a producţiei de struguri. Dacă accidentul survine în a doua parte a perioadei de vegetaţie, când a început procesul de lignificare a lăstarilor, pierderile sunt mai mici, dar capacitatea de regenerare şi pregătire pentru iarnă este mult diminuată.

Soluţiile adoptate sunt în funcţie de fenofaza în care se produce grindina şi proporţia în care este afectat butucul; acestea constau în aplicarea unui tratament fitosanitar imediat după producerea fenomenului, tăieri de reducţie a elementelor afectate, la care se adaugă unele măsuri care să contribuie la refacerea elementelor lemnoase: lucrările solului, fertilizare, irigare, protecţia fitosanitară etc.

Când pagubele produse de grindină sunt de până la 25%, indiferent de fenofază de vegetaţie se aplică numai un tratament fitosanitar, de preferat cu zeamă bordeleză 0,7-1%, pentru prevenirea infecţiilor cu boli criptogamice.

În cazul în care producţia se aparatul vegetativ al butucului sunt distruse în proporţie de 25-75%, imediat după producerea accidentului se aplică un tratament cu zeamă bordeleză 0,7-1%. După 5-6 zile, când se ofilesc şi încep să se usuce organele vegetative afectate ireversibil de grindină, se elimină prin tăiere pe nod, toate elementele erbacee sau lemnificate distruse de grindină, păstrându-se pe cât posibil porţiunile de rod din acestea. Atenţie deosebită se acordă lăstarilor crescuţi direct din butuc şi din cepii de înlocuire destinaţi formării lemnului de rod pentru anul următor, cam în funcţie de faza de vegetaţie şi gradul de afectare vor fi păstraţi în întregime sau scurtaţi la 3-5 frunze, cu formarea copililor.

Când grindina s-a produs în partea a doua a perioadei de vegetaţie, pentru a asigura o maturare corespunzătoare a lăstarilor, se vor efectua 2-3 tratamente foliare, la intervale de 7-10 zile, cu fosfor şi potasiu, la care se poate adăuga fier, bor, mangan, molibden, iar pentru evitarea deprecierii strugurilor se efectuează 1-2 tratamente antibiotice.

În situaţia în care pagubele produse de grindină sunt de peste 75% sunt necesare măsuri radicale, deoarece este afectată şi producţia anului următor. După producerea accidentului plantaţia se stropeşte cu zeamă bordeleză 0,7-1%, iar după 7-10 zile când, ca urmare a dereglării echilibrului dintre sistemul subteran şi cel aerian are loc pornirea în vegetaţie a unui nou val de muguri, se aplică o tăiere radicală, cu îndepărtarea tuturor elementelor afectate şi scurtarea lăstarilor aflaţi în

215

apropierea elementelor de schelet (cordoane, braţe), la cepi verzi de 2-3 ochi, copilii formaţi pe aceştia vor asigura lemnul de rod pentru anul următor.

Dacă grindina cade spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, după începutul maturării lăstarilor, este afectată mai mult producţia de struguri, în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea acestuia.

Pentru asigurarea refacerii în bune condiţii a butucilor, plantaţiile bătute de grindină necesită o îngrijire atentă până la intrarea în repaus, cu aplicarea verigilor tehnologice necesare: fertilizare, irigare, protecţie fitosanitară, lucrări agrotehnice etc.

În aceste plantaţii maturarea lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor se reduce, astfel încât tăierea în uscat de anul următor trebuie să fie precedată de o analiză atentă a butucilor şi stabilirea soluţiei corecte. Pentru realizarea producţiei de struguri din anul respectiv şi pentru refacerea completă a potenţialului vegetativ şi de fructificare a butucilor se recomandă tăierea în elemente scurte de rod, cepi de 2-3 ochi sau cordiţe de 5-6 ochi (Şt. Oprea, 2001).

Tăierea în plantaţiile afectate de secetă. Viţa de vie are un sistem radicular puternic, care explorează un volum mare de sol, cu o capacitate mare de absorbţie a apei şi poate suporta în bune condiţii perioadele moderate de secetă. În cazul secetei prelungite, asociate cu temperaturi ridicate are loc o reducere a creşterii lăstarilor şi strugurilor şi o deshidratare a sistemului aerian al butucului. Cei mai afectaţi sunt butucii bătrâni, slab viguroşi şi cei cărora li s-a rezervat o sarcină de rod prea mare la tăiere.

Dacă seceta intervine în prima parte a perioadei de vegetaţie, se îndepărtează prin tăieri 25-30% din elementele de rod ale butucului. Când seceta se instalează la începutul verii, pentru a reduce pierderile de apă şi a preveni uscarea butucului sunt necesare tăieri de reducţie. Care pentru echilibrarea bilanţului hidric al plantei, prin care se îndepărtează până la 50% din numărul de struguri formaţi pe butuc şi se reduce masa vegetativă a acestuia.

În aceste plantaţii, în anul următor la tăierea de rodire, încărcătura de ochi se va reduce cu circa 30%, pentru refacerea potenţialului de creştere şi fructificare a butucului.

Seceta poate fi prevenită prin irigarea de aprovizionare executată toamna sau primăvara şi udările efectuate în timpul vegetaţiei, în cazul plantaţiilor integrate în sisteme de irigaţii.

Tăierea în plantaţiile afectate de boli criptogamice. Atunci când nu sunt controlate în mod eficient, bolile şi dăunătorii (în special mana, făinarea şi acarienii) pot afecta elementele erbacee ale butucului, cu efecte negative asupra producţiei şi calităţii acesteia, creşterilor vegetative, maturării lemnului şi rezistenţa la iernare a butucilor.

Pierderile sunt mari atunci când atacul are loc în prima parte a perioadei de vegetaţie, când elementele erbacee ale butucului prezintă o sensibilitate mai mare la boli şi dăunători.

Măsurile care se întreprind urmăresc stimularea creşterilor vegetative noi, prin formarea de copili, menţinerea aparatului foliar într-o stare fitosanitară cât mai bună şi realizarea unei maturări corespunzătoare a lemnului prin fertilizări faziale pe cale radiculară sau foliară. În primăvara anului următor, la tăierea de rodire, sarcina de rod va fi diminuată pentru refacerea completă a butucului.

Tăierile în plantaţiile neîngrijite o perioadă de timp. În plantaţiile neîngrijite, butucii îşi modifică forma, se îndepărtează de la nivelul solului, elementele de schelet se degarnisesc, creşterile vegetative sunt slabe, datorită numărului mare de lăstari formaţi pe butuc, dar şi atacului de boli şi dăunători.

Tăierile efectuate prezintă specificul unor tăieri de regenerare, prin care se urmăreşte refacerea elementelor de schelet şi de rod ale butucului.

Dacă perioada în care plantaţia nu a fost îngrijită este scurtă, de 1-2 ani, refacerea butucului este relativ uşoară. La tăiere se păstrează, de regulă, elementele de schelet (cordoane, braţe), dar se îndepărtează de la inserţie, toate formaţiunile lemnoase care s-au îndepărtat de cordoane (braţe), iar coardele lacome se scurtează la cepi de 1-2 ochi. După pornirea în vegetaţie se execută un plivit, cu rezervarea lăstarilor cu vigoare moderată, distribuiţi uniform pe butuc.

În situaţia în care plantaţia nu a fost îngrijită mai mult de 2-3 ani se impune, de regulă o tăiere de regenerare totală, suprimarea completă a sistemului aerian (cu păstrarea elementelor de schelet corespunzătoare), butucul urmând a fi refăcut din coardele sau lăstarii formaţi la baza butucului.

216

Pentru refacerea corespunzătoare a potenţialului plantaţiei, tăierea trebuie susţinută şi prin alte verigi tehnologice: copcit (care poate fi efectuat în etape, pe parcursul a 2-3 ani, pentru a evita dezechilibrarea butucului), lucrări în verde, lucrări agrotehnice, fertilizare, irigare, protecţie fitosanitară etc.

10.2. COPCITUL VIŢELOR

La viţele altoite, tendinţa puternică de separare a altoiului de portaltoi se atenuează, dar se menţine la viţele mature, având în vedere că atât sistemul aerian, cât şi cel subteran sunt complet dezvoltate. Viţele altoite, lăsate necopcite, după 3-5 ani, în funcţie de condiţiile climatice îşi reduc vigoarea de creştere şi potenţialul de fructificare, deoarece rădăcinile se dezvoltă superficial, în detrimentul celor din profunzime, cu formarea rădăcinilor din altoi care sunt afectate de filoxeră, secetă şi ger, putându-se ajunge la individualizarea celor doi simbionţi şi chiar la moartea butucului. Pentru prevenirea acestor aspecte negative viţele mature se copcesc odată pe an în podgoriile mai umede şi odată la 2-3 ani în podgoriile mai secetoase.

Prin copcit se evită separarea celor doi parteneri, se stimulează dezvoltarea profundă a sistemului radicular şi se măreşte rezistenţa viţei de vie la secetă. Copcitul se recomandă şi la viţele nealtoite, pentru favorizarea dezvoltării în profunzime a sistemului radicular.

Copcitul se poate executa primăvara, odată cu tăierea în uscat, sau vara în prima parte a lunii august. Vara, solul având umiditate redusă, rădăcinile tăiate nu se mai regenerează sau se regenerează mai greu, dar lucrarea se execută cu dificultate, deoarece butucii sunt în plină vegetaţie. Primăvara, solul are umiditate ridicată, rădăcinile se regenerează mai uşor, dar volumul redus al părţii aeriene uşurează lucrarea, iar absenţa organelor verzi consumatoare de apă fac ca butucul să nu se resimtă în urma copcitului. În practica viticolă copcitul se execută primăvara, după tăierea de rodire, după dezgropat (la viţele conduse în sistem clasic) sau dezmuşuroitul viţelor (la viţele conduse pe tulpini). Cu ajutorul sapei se execută o copcă în jurul butucului, până sub primul nod al tulpinii subterane şi cu foarfeca, ţinută cu lama tăietoare spre butuc, se îndepărtează de la inserţie rădăcinile formate din altoi şi din nodul superior al tulpinii subterane, iar coardele formate din portaltoi se dezgroapă până la bază şi se îndepărtează prin secţionare de la inserţie. Odată cu lucrarea de copcit se face şi o toaletă a bazei butucului, cu îndepărtarea lemnului uscat sau de prisos. În zonele de cultură semiprotejate se formează cât mai aproape de nivelul solului, 1-2 cepi de siguranţă de 1-2 ochi orientaţi pe cât posibil pe direcţia rândului. Rădăcinile şi lemnul rezultat se scot din copcă, după care solul se nivelează, cu muşuroirea uşoară a punctului de altoire în regiunile secetoase.

În plantaţiile în care copcitul nu a fost efectuat un număr de ani, butucii prezintă numeroase rădăcini din altoi, a căror grosime depăşeşte 4-5 mm, acest lucru este numit în practică „indigenarea“ butucilor. Îndepărtarea într-o singură etapă a acestor rădăcini produce un dezechilibru între consumul de apă şi săruri minerale a sistemului aerian şi posibilităţile de absorbţie a sistemului radicular, care poate duce la moartea plantei, de aceea în această situaţie, copcitul se execută progresiv timp de 2-4 ani, începând din partea din nord (anul 1), continuând cu partea din est (anul 2), din sud (anul 3) şi vest (anul 4). În acest mod se favorizează refacerea treptată a rădăcinilor bazale, evitându-se pieirea butucului (M. Oşlobeanu şi colab., 1980).

10.3. REVIZUIREA SISTEMULUI DE SUSŢINERE

Pe parcursul perioadei de vegetaţie, sistemul de susţinere este afectat datorită încărcării cu organele vegetative şi fructificare ale butucilor, vânturilor puternice, lucrărilor mecanice efectuate necorespunzător etc., are loc astfel slăbirea sârmelor, înclinarea sau deteriorarea unor stâlpi, deteriorarea tutorilor. Pentru realizarea susţinerii în bune condiţii a butucilor şi asigurarea utilizării eficiente a condiţiilor de microclimat, primăvara, după încheierea tăierii în uscat şi copcitul viţei de vie, se execută revizuirea sistemului de susţinere.

Revizuirea sistemului de susţinere constă în înlocuirea stâlpilor deterioraţi, consolidarea (replantarea la adâncime corespunzătoare) celor care nu prezintă suficientă stabilitate, îndreptarea şi realinierea stâlpilor, refacerea şi întărirea ancorelor sau contraforţelor, legarea sârmelor rupte, înlocuirea celor deteriorate şi întinderea acestora. Tutorii necorespunzători (putrezi, prea scurţi) se înlocuiesc, se ascut şi se replantează în poziţie verticală, cât mai aproape de tulpina butucului. În

217

plantaţiile susţinute pe araci, aceştia se sortează (anual se înlocuiesc 10-15%) se ascut la bază, după care se înfig în sol la adâncimea de 15-20 cm.

10.4. CONDUCEREA VIŢEI DE VIE PE MIJLOACELE DE SUSŢINERE

Viţa de vie prezintă caracteristicile unei liane, cu creşteri vegetative puternice şi ţesuturi mecanice slab dezvoltate, astfel încât necesită susţinerea pe sisteme de susţinere. Sunt dirijate şi susţinute elementele de schelet (tulpină, cordoane), elementele lungi de rod (coardele şi eventual cordiţele) şi lăstarii. Primăvara, după tăierea în uscat şi revizuirea sistemului de susţinere se realizează palisatul tulpinilor şi coardelor, cercuitul sau legatul coardelor, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie, dirijarea (legarea) lăstarilor.

Palisatul tulpinilor şi cordoanelor. Tulpinile se dirijează vertical, cât mai drept pe tutore, fără curburi sau torsionări, iar cordoanele se dirijează orizontal pe sârmele portante şi se palisează utilizând diferite materiale: răchită, rafie sintetică, deşeuri textile etc. La viţele conduse sub formă de tulpini duble, în lipsa tutorilor, palisatul se realizează prin legarea acestora una de alta. În cazul susţinerii pe araci, braţele se dirijează pe direcţia rândului şi se palisează pe araci.

Legatul sau cercuitul coardelor se face pentru utilizarea raţională a factorilor de microclimat, dirijarea proceselor de creştere şi fructificare, dirijarea fenomenului de polaritate în scopuri utile producţiei şi executarea în bune condiţii a lucrărilor agrofitotehnice din plantaţii. Pentru folosirea eficientă a factorilor de microclimat (lumină, temperatură, aerare etc.), evitarea aglomerării lăstarilor, favorizarea maturării strugurilor şi lăstarilor, coardele se dirijează echilibrat în spaţiu. În arealele de cultură mai răcoroase, coardele se conduc în forme deschise şi mai aproape de suprafaţa solului, iar în arealele calde, cu lumină şi căldură excesivă, coardele se conduc în forme închise şi mai departe de suprafaţa solului.

Prin palisarea coardelor în anumite forme şi poziţii se schimbă poziţia relativă în plan vertical a mugurilor de pe coarde, influenţându-se intensitatea cu care se manifestă polaritatea. Conducerea coardelor se face pe direcţia rândului (prin aplatizare în plan vertical). În cazul pergolei raţionale, coardele se orientează în mai multe direcţii, prin aplatizare în plan orizontal. În plantaţiile viticole dirijarea coardelor lăsate pe butuc la tăierea „în uscat“ se poate face în diferite direcţii faţă de verticală: vertical ascendent, oblic ascendent, orizontal, oblic descendent, vertical descendent, semicerc şi cerc.

Conducerea vertical ascendentă.Pe coardele conduse în acest mod, polaritatea se manifestă cu cea mai mare intensitate.

Primii care dezmuguresc sunt mugurii de la vârful coardei, intensitatea dezmuguritului scade spre bază, porţiune în care elementele de rod mai lungi de 7-8 ochi, mugurii nu pornesc în vegetaţie. Ritmul de creştere al lăstarilor scade de la vârf spre bază, lăstarii formaţi sunt neuniformi sub aspectul lungimii, grosimii, fertilităţii şi productivităţii, maturării strugurilor şi lemnului. Conducerea vertical-ascendentă prezintă mai multe dezavantaje: valorifică în măsură mai mică potenţialul de producţie al butucilor, determină degarnisirea elementelor de rod şi îndepărtarea faţă de elementele de schelet, menţinerea cu dificultate a formei de conducere a butucului, acumularea, conducerea verticală a coardelor se foloseşte la formarea tulpinilor în cazul conducerii viţelor pe tulpini semiînalte sau înalte şi în cultura de amatori, pentru realizarea unor forme artistice.

Conducerea oblic ascendentă determină o diminuare a intensităţii cu care se manifestă polaritatea , cu atât mai intens cu cât coarda este mai scurtă, are o poziţie mai aproape de orizontală. Manifestarea proceselor de creştere şi fructificare rămâne, în general, asemănătoare poziţiei vertical ascendente. În acest mod se conduceau coardele în podgoria Drăgăşani, în prezent această conducere este utilizată la Palmetă şi la Pergola trentină simplă sau dublă.

Conducerea orizontală situează mugurii în aceeaşi poziţie faţă de verticală, astfel încât pornesc toţi şi simultan în vegetaţie. Lăstarii înregistrează un ritm de creştere relativ egal de-a lungul coardei de rod, maturarea strugurilor este uniformă, iar maturarea lemnului este corespunzătoare; se evită degarnisirea elementelor lemnoase ale butucului, lemnul de rod pentru anul următor se formează aproape de tulpină sau cordon. Atunci când numărul lăstarilor (sarcina de rod) este prea mare faţă de potenţialul butucului, aceştia cresc şi rodesc mai slab.

Conducerea oblic descendentă. Pe coardele conduse astfel, dezmuguritul, creşterea lăstarilor, maturarea lemnului etc., se desfăşoară mai intens spre baza coardei, plasată mai sus în

218

plan vertical şi influenţată mai puternic de polaritate, iar spre vârful coardei creşterile sunt din ce în ce mai reduse. Acest mod de conducere a coardelor previne degarnisirea butucului şi se practică în cazul cordonului Mesrouze.

Conducerea vertical descendentă. Procesele de creştere şi fructificare se manifestă asemănător conducerii oblic descendente, însă cu diferenţieri mai mari între baza şi vârful coardei, astfel încât cei mai viguroşi lăstari se formează la baza coardei, unde se vor forma elementele de rod. Conducerea vertical descendentă este practicată la cordonul Sylvoz.

Conducerea în semicerc generează diferenţe, sub influenţa polarităţii, între mijlocul coardei, plasat mai sus, favorizat în ceea ce priveşte creşterea şi fructificarea şi baza şi vârful coardei, care sunt defavorizate. Această conducere este generalizată în cultura clasică a viţei de vie şi este indicată în cazul soiurilor la care zona fertilă este situată spre mijlocul coardei şi repartizarea încărcăturii de rod se face pe elemente lungi.

Conducerea în cerc, numit cerc ardelenesc, deoarece se practica şi astăzi pe scară redusă, în podgoriile din Transilvania şi Banat, în condiţiile unor distanţe mici de plantare, cu susţinerea pe araci. Cercul format poate fi ascendent sau descendent. În cazul cercului ascendent este avantajată creşterea lăstarilor şi rodirea pe porţiunea de mijloc a coardei, iar la cercul descendent (format sub punctul de inserţie al coardei) este favorizată baza şi vârful coardei, care se află în poziţie superioară.

Înălţimea la care sunt conduse coardele este dată de sistemul de cultură, forma de conducere a butucilor, condiţiile de microclimat şi sistemul de susţinere folosit. La forma de conducere joasă, coardele de rod sunt dirijate la înălţimi cuprinse între 20-30 cm, până la 60-80 cm, la conducerea semiînaltă coardele de rod sunt dispuse la 60-80, la forma de conducere înaltă la 100-150 cm şi poate ajunge până la 200 cm în cazul pergolei raţionale.

De cele mai multe ori coardele de rod de la un butuc se conduc la acelaşi nivel (Goyot pe tulpină, cordonul Cazenave, Cordonul Sylvoz etc.) sau coardele de la un butuc pot fi conduse la înălţimi diferite (Palmeta, cordonul Merjanian etc.).

Un caz particular îl reprezintă conducerea coardelor la înălţimi diferite, pentru butuci diferiţi, cum se realizează la conducerea mixtă etajată.

Coardele lăsate la tăiere se repartizează în dreapta şi în stânga butucului, pe sârmele portante, utilizând cât mai uniform spaţiu de nutriţie, cu evitarea umbririi viţelor plantate în goluri, suprapunerii coardelor de la butucii vecini, astfel încât lăstarii formaţi să nu se aglomereze, să beneficieze din plin de factorii climatici (lumină, căldură, aerare etc.) şi tehnologiei (tratamente fitosanitare, lucrări în verde etc.) şi să asigure maturarea în bune condiţii a strugurilor şi lemnului.

Legatul (palisatul coardelor) se execută după terminarea lucrărilor de tăiere „în uscat“, copcit şi revizuire a sistemului de susţinere (martie – prima parte a lunii aprilie). Lucrarea se execută în bune condiţii după declanşarea plânsului, când coardele capătă un plus de elasticitate. Dacă se întârzie până la dezmugurit, lucrarea se amână, deoarece mugurii în fază de buton şi lăstarii tineri sunt foarte sensibili la desprinderea de pe coardă, până când lăstarii au ajuns la o lungime de 8-10 cm şi au realizat o bună inserţie pe coarda de rod. Coardele de rod conduc pe sârmele portante şi se leagă în două, trei locuri, utilizând diferite materiale: răchită, rafie sintetică, deşeuri textile etc.

10.5. LUCRĂRILE ŞI OPERAŢIILE ÎN VERDE

În complexul măsurilor agrotehnice, un rol important îl au lucrările şi operaţiunile în verde aplicate viţei de vie. Ele constau în suprimarea completă ori parţială a diferitelor organe vegetative. Aceste lucrări şi operaţiuni se execută în timpul perioadei de vegetaţie, când organele (ori părţi ale lor) se găsesc în stare erbacee. Urmărind acelaşi scop ca şi tăierile de producţie, respectiv reglarea creşterii şi fructificării viţei de vie, lucrările şi operaţiile în verde nu sunt decât o continuare şi o completare a acestora. În funcţie de necesitatea aplicării lucrărilor şi operaţiilor în verde, ele sunt grupate în: lucrări obligatorii (legatul lăstarilor şi cârnitul), lucrări în verde speciale pentru îmbunătăţirii calităţii producţiei, aplicate mai ales soiurilor pentru struguri de masă (plivitul, copilitul normarea numărului de inflorescenţe şi scurtarea ciorchinilor) şi lucrări şi operaţiuni ocazionale

219

(ciupitul, , desfrunzitul parţial, incizia inelară, polenizarea suplimentară, rărirea boabelor etc).

Lucrările obligatorii sunt cele de care practica viticolă nu se poate dispensa.Legatul lăstarilor se execută când aceştia ajung să aibă 40-50 cm, prin palisarea şi

legarea de mijlocul de susţinere. Lucrarea se repetă de 3-4 ori în perioada de vegetaţie, în intervalul mai, iunie, iulie şi, dacă este necesar, şi în august. Lucrarea creează condiţii mai bune de aerisire a butucilor, de aplicare a lucrărilor de întreţinere şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor, favorizează procesul de fotosinteză etc. În plantaţiile susţinute pe spalieri cu sârme duble, legatul este înlocuit, în mare parte, cu dirijarea lăstarilor printre sârme. Se reduce, în acest fel, munca manuală necesară lucrării de legat cu circa 40%.

Cârnitul constă în retezarea lăstarilor cu şi fără rod la 6-8 frunze din vârf, începând din momentul intrării strugurilor în perioada de pârgă. Fiziologic, cârnitul nu este justificat decât în faza de pârgă sau de diminuare a vitezei de creştere a lăstarilor şi numai pentru frunzele consumatoare din vârful lăstarilor. De asemenea, se impune efectuarea cârnitului când plantaţia este amplasată pe soluri fertile, cultivate cu soiuri viguroase sau de vigoare mijlocie, în condiţii de umiditate normală. Lucrarea asigură redistribuirea substanţelor nutritive spre struguri şi lemn favorizează maturarea mai bună a lemnului şi strugurilor şi crează condiţii mai bune de microclimat.

Plivitul lăstarilor. Scopul principal al lucrării este reglarea fructificării viţei de vie, prin stabilirea încărcăturii finale optime de lăstari pe butuc. În acest scop se îndepărtează lăstarii emişi din mugurii secundari sau a celor crescuţi pe tulpini sau pe partea inferioară a coardelor şi a lăstarilor sterili formaţi pe elementele de rod. Prin plivit se menţine forma butucului şi se asigure repartizarea uniformă în spaţiu a lăstarilor. Perioada optimă indicată pentru efectuarea lucrării este faza de apariţie a inflorescenţelor pe lăstari, când lăstarii se rup printr-o apăsare uşoară la bază. Intensitatea cu care se execută lucrarea depinde de procentul lăstarilor sterili. Astfel, la soiurile la care lăstarii sterili sunt, în medie, de 25% (de exemplu: Galbena de Odobeşti, Cardinal, Chasselas doré etc.), aceştia vor fi pliviţi în totalitate de pe elementele de rod; la soiurile cu 50% lăstari infertili (Băbească neagră, Riesling italian, Afuz-Ali etc.) vor fi eliminaţi jumătate din numărul acestora; la soiurile cu circa 75% lăstari infertili (Sultanina, Kiş-Miş negru etc.) vor fi pliviţi o treime din numărul acestora.

Copilitul este o operaţiune în verde prin care se suprimă total sau se scurtează parţial copilii, rezervând pe ei un anumit număr de frunze. Scopurile urmărite prin această operaţie sunt: micşorarea transpiraţiei prin reducerea suprafeţei foliare totale de pe butuc şi lăstari; diminuarea umbririi frunzelor de pe lăstarul principal, respectiv mărirea productivităţii fotosintezei, creşterea coeficientului de fertilitate a butucului, care devine posibilă printr-o hrănire mai bună a ochilor de iarnă aflaţi în curs de formare. Copilitul raţional, la via pe rod, se execută atunci când pe copil există 7-8 frunze, prin suprimarea vârfului de creştere a copililor, rezervând 4-5 frunze pe porţiunea rămasă. Operaţiunea de copilit are un caracter ocazional, angajând multă forţă de muncă (circa 80 ore/ha). Copilitul parţial se impune în anii ploioşi sau când se urmăreşte realizarea mai rapidă de noi formaţiuni fructifere şi obţinerea de producţii suplimentare.

Normarea numărului de inflorescenţe. Lucrarea se practică la soiuri de struguri pentru masă, când la tăiere s-au reţinut încărcături prea mari pe butuc. Pentru o hrănire mai abundentă a ciorchinilor de către aparatul asimilator şi o creştere uniformă a boabelor, se elimină ciorchinii rău plasaţi, mici şi neuniformi.

Scurtarea inflorescenţelor/strugurilor. Pentru a permite dezvoltarea uniformă aboabelor din cadrul unui strugure, la unele soiuri pentru masă se scurtează sau se suprimă o parte din rahis şi din ramificaţii (Afuz-Ali, Italia, Muscat de Hamburg etc.). Lucrarea se

220

aplică înainte sau la 2-3 zile după înflorit. Scurtarea rahisului şi a ramificaţiilor se face cu aproximativ o treime din lungime, respectiv din numărul lor.

Lucrări şi operaţiuni ocazionale. Acestea cuprind: ciupitul, , desfrunzitul parţial, incizia inelară, polenizarea artificială şi rărirea boabelor

Ciupitul constă în suprimarea vârfului de creştere (coroniţa) lăstarilor. Lucrarea se execută cu 1-2 zile înainte de înflorit, cu scopul de a întrerupe pentru o perioadă de 8-12 zile, creşterea în lungime a lăstarului. Se realizează, în acest fel, o redistribuire a asimilatelor dinspre vârfurile lăstarilor spre inflorescenţă şi flori.

Desfrunzitul parţial. Se aplică atât la soiurile de struguri pentru vin, cât şi cele pentru masă. Prin desfrunzit se urmăreşte: uşurarea efectuării tratamentelor; o expunere mai bună a strugurilor la lumină, pentru o coloraţie mai frumoasă a acestora; micşorarea pericolului atacului de boli pe struguri, printr-o aerisire mai bună. Desfrunzitul se aplică la intrarea în pârgă, când se îndepărtează 4-5 frunze din cele aflate pe lăstar în zona strugurilor. O desfrunzire mai puternică întârzie maturarea strugurilor şi a lemnului şi chiar provoacă fenomenul de ofilire a strugurilor la soiurile cu suprafaţă foliară bogată.

Incizia inelară se efectuează pe lăstarii fertili sau pe coardele de rod, prin scoaterea unui inel de scoarţă de 5-6 mm sau prin întreruperea pe timp relativ scurt (7-10 zile) a circulaţiei descendente a sevei, fie prin incizare, fără scoaterea inelului de scoarţă, fie prin strangulare. Operaţia se execută pe lăstarii fertili sub prima inflorescenţă de la bază, sau la baza coardei de rod. Perioada optimă pentru aplicarea operaţiei este de 3-5 zile înainte de înflorit, când se urmăreşte sporirea numărului de flori legate şi cu 3-5 zile după înflorit, când se urmăreşte sporirea masei boabelor şi a ciorchinilor, sau în perioada de pârgă pentru a grăbi maturarea strugurilor. Lucrarea nu este indicată decât o dată la 3 ani la acelaşi butuc, sau în fiecare an numai la o treime din coarde, respectiv la o treime din lăstarii fertili de pe aceeaşi coardă.

Polenizarea artificială. Lucrarea se aplică mai ales la soiurile de masă cu florile hermafrodite, funcţional femele (de exemplu: Coarnă neagră, Bicane etc.).Polenizarea artificială este indicată atunci când, în perioada înfloritului, umiditatea relativă a aerului este ridicată, temperatura din aer este sub 15°-17°C şi polenul nu este deplasat de vânt. Pentru polenizare este indicat să se folosească un amestec de polen de la 3-4 soiuri, inclusiv polenul soiului mamă. Lucrarea se efectuează în timpul înfloritului în masă, folosindu-se, pentru distribuirea expeditivă a polenului diferite aparate de tip pulverzator, sau se realizează prin scuturarea sârmelor spalierului.

Rărirea boabelor se aplică rar în practică, având o întrebuinţare limitată, doar pentru soiurile de masă timpurii, la care strugurii au tendinţă de compactizare. Limitarea numărului de flori fecundate se poate efectua în perioada de înflorit, mai ales în culturile de seră, folosindu-se în acest scop substanţe inhibitoare pentru fecundare, administrate prin stropiri.

10.6. LUCRĂRILE SOLULUI ŞI APLICAREA ERBICIDELOR

Solul din plantaţiile de vii trebuie menţinut în permanenţă afânat şi fără buruieni. Lucrările solului au drept scop, să creeze condiţiile necesare pentru o bună dezvoltare a sistemului radicular al viţei de vie. În funcţie de frecvenţa cu care sunt efectuate, lucrările solului pot fi anuale şi periodice. Lucrările anuale cuprind: arătura de toamnă, arătura de primăvară şi afânarea superficială a solului.

Arătura de toamnă se execută după căderea frunzelor la adâncimea de 16-18 cm, mecanizat, cu ajutorul plugului cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupiţe şi o rariţă, acţionat de un tractor viticol. Arătura de toamnă nu se grăpează, favorizându-se, astfel, reţinerea zăpezii şi a apei rezultate din topirea acesteia şi a celei provenite din ploi, precum şi mărunţirea naturală a bulgărilor prin îngheţ şi dezgheţ. Prin răsturnarea brazdelor spre

221

rândurile de viţă se obţine şi o bilonare pe direcţia acestora. Biloanele formate prin arătură, în arealele în care viţa se protejează în timpul iernii, ajută la acoperirea coardelor emise din cepii de siguranţă, culcate şi fixate în prealabil pe direcţia rândurilor.

Arătura de primăvară se execută primăvara timpuriu (martie-aprilie), la adâncimea de 14-16 cm, cu plugul cultivator pentru vie echipat cu 2 sau 4 trupiţe (în funcţie de distanţa dintre rânduri). Lucrarea se face concomitent cu grăpatul, prin folosirea grapei cu colţi elastici (pe soluri uşoare) sau grapei stelate (pe soluri mijlocii şi grele). Arătura se efectuează prin răsturnarea unei brazde la cormană, de fiecare parte a rândului de viţe, în vederea desfiinţării biloanelor efectuate la arătura de toamnă.

Afânarea adâncă de toamnă, este recomandată şi practicată în viile neprotejate. Lucrarea se execută la adâncimea de 20-25 cm cu plugul cultivator pentru vie echipat cu organe active de tip „cizel”. Afânarea adâncă de toamnă poate înlocui, o dată la 4 ani, arătura de toamnă.

Afânarea superficială de primăvară se execută la adâncimea de 12-14 cm, după tăierea de producţie şi eliberarea terenului de coardele rămase după tăiere (sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai). Se foloseşte în acest scop plugul cultivator pentru vie, echipat cu gheare de afânare, înlocuindu-se arătura de primăvară.

Cultivaţia se aplică de 2-3 ori în perioada de vegetaţie şi constă dintr-o afânare superficială (la 5-8 cm), în vederea păstrării apei din sol şi distrugerii buruienilor. Se foloseşte în acest scop plugul cultivator pentru vie echipat cu organe active de tip săgeată. Pentru executarea lucrării pe suprafaţa dintre butuci, sunt folosite cultivatoare prevăzute cu cuţite laterale mobile (palpator), care se retrag automat în dreptul butucilor conduşi pe forme semiînalte sau înalte.

Discuitul este o lucrare superficială efectuată la adâncimea de 5-8 cm, prin care se afânează, se mărunţeşte şi se nivelează solul dintre rândurile de viţe, distrugându-se, totodată, şi buruienile.

Lucrarea cu freza este indicată în cazul solurilor grele şi puternic îmburuienate. Adâncimea de lucru este de 5-10 cm. Lucrarea se va efectua numai atunci când cu cultivatorul sau cu polidiscul nu pot fi făcute lucrări corespunzătoare.

Praşilele, în număr de 2-4 (rareori mai multe sau mai puţine), se aplică în tot cursul perioadei de vegetaţie, mobilizând solul pe adâncimea de 6-8 cm. Lucrarea se execută manual pe o bandă de circa 60-70 cm pe direcţia rândului. Pe solurile uşoare numărul praşilelor este mai mic (1-2), iar pe cele grele mai mare (3-4), în funcţie de condiţiile climatice din perioada de vegetaţie. Praşilele se execută mai ales după ploi abundente care bătătoresc solul şi pe timp de secetă, când previn pierderile de apă din sol.

Mulcirea solului, se realizează prin acoperirea rândurilor dintre viţe (mulcire parţială) sau pe întreaga suprafaţă (mulcire totală) cu pleavă, paie sau cu un strat vegetal obţinut din tocarea masei verzi formată din secară, orz, rapiţă etc. Drept rezultat, se îmbunătăţeşte regimul termic şi hidric din sol, se evită fenomenele de eroziune şi de apariţie a buruienilor. În viticultura modernă se folosesc, în acest scop, benzi din folie de polietilenă de culoare neagră, soluţie ce poate fi aplicată în arealele foarte secetoase, pe suprafeţe restrânse.

Lucrări periodice. Subsolarea se efectuează la 3-4 ani pe solurile grele, argiloase, la 4-5 ani pe solurile lutoase şi la 5-6 ani pe solurile nisipoase. Lucrarea constă în afânarea solului, fără întoarcerea brazdei, la adâncimea de 35-45 cm. Prin subsolare se asigură îmbunătăţirea regimului hidric, aerisirea, căldura şi activitatea microorganismelor din sol. De asemenea, se stimulează reîntinerirea rădăcinilor care sunt afectate prin subsolare până la adâncimea de lucru (11-12% din volumul total al rădăcinilor). Pentru a reduce parţial distrugerea rădăcinilor întâlnite pe mijlocul rândului de viţe, subsolarea se execută alternativ, din 2 în 2 intervale, astfel încât ea să poată fi încheiată după 2 ani. Condiţii

222

corespunzătoare pentru efectuarea lucrării sunt asigurate toamna, după recoltatul strugurilor, când umiditatea solului este cuprinsă între 60-90% din IUA. Concomitent cu subsolarea se face şi fertilizarea cu fosfor şi potasiu, folosindu-se, în acest scop, echipamentul EIV pentru administrat îngrăşăminte chimice, montat pe subsolierul SPV-45 M.

Folosirea erbicidelor în viticultură. Întreţinerea solului din plantaţiile de vii aflate în producţie se poate asigura, în afară de lucrările solului, şi prin erbicidare. Folosirea erbicidelor suplineşte lucrările superficiale efectuate manual sau mecanizat, contribuind, în acest fel, la reducerea numărului de lucrări aplicate solului şi la diminuarea cheltuielilor şi forţei de muncă cu circa 150-200 ore/ha. Substituirea praşilelor pentru combaterea buruienilor pe pante, prin erbicidare, previne, de asemenea, eroziunea de suprafaţă. Erbicidarea, prin simplitatea de aplicare şi eficienţa ei economică, se impune ca metodă chimică de întreţinere a solului din vii.În funcţie de modul de aplicare a erbicidelor, în viticultură se disting mai multe metode: erbicidarea în benzi (parţială) şi erbicidarea totală (pe întreaga suprafaţă).

Erbicidarea în benzi (parţială) constă în aplicarea substanţei pe rândul de butuci, pe lăţimea de 25-30 cm de o parte şi de alta a rândurilor de viţă de vie. Intervalul dintre rânduri se lucreeză manual sau cu mijloace mecanizate. Preemergent, erbicidarea în benzi poate fi aplicată atât în plantaţiile conduse clasic, cât şi în cele pe tulpini înalte şi semiînalte. Erbicidarea postemergent nu se aplică decât în viile conduse pe tulpini înalte şi semiînalte.

Erbicidarea totală (pe întreaga suprafaţă) este indicată în plantaţiile infestate puternic cu buruieni perene (de exemplu: Cynodon dactylon) şi cu distanţe mici între rânduri (sub 1,50-1,60 m), nemecanizabile; de asemenea, poate fi aplicată în viile situate pe terenuri în pantă în care lucrările solului creează condiţii pentru accentuarea procesului de eroziune.

10.7 COMPLETAREA GOLURILOR ÎN PLANTAŢIILE VITICOLE RODITOARE

Potenţialul productiv al plantaţiilor viticole roditoare şi economicitatea lor, în ansamblu, depind şi de densitatea butucilor la unitatea de suprafaţă, comparativ cu cea iniţială. Dintre cauzele ce pot favoriza apariţia golurilor în plantaţiile viticole evidenţiem : afinitatea slabă între altoi şi portaltoi, influenţa nefavorabilă a unor factori naturali de stres (temperaturile scăzute din timpul iernii, grindina, seceta excesivă, atacul de boli criptogamice şi prezenţa bolilor degenerative), efectul cumulat al unor tehnologii de cultură inadecvate, vârsta plantelor şi longevitatea caracteristică fiecărui soi altoi - portaltoi în parte.

Înainte de plantarea golurilor se monitorizează cauzele care le-au generat pentru a putea fi înlăturate. Metodele de completare a golurilor în plantaţiile viticole roditoare diferă în funcţie de vârsta lor. În plantaţiile cu vârsta de 15-18 ani se recomandă plantarea cu viţe de 1-2 ani fortificate în ghivece sau în pungi de polietilenă.

În plantaţiile cu vârstă mai mare de 18 ani se poate folosi metoda prin marcotaj semiadânc în sol sau prelungirea cordonului unilateral sau bilateral (marcotajul aerian).

10.8 FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

Corectarea resurselor trofice prin fertilizare, fără o aplicare abuzivă a îngrăşămintelor chimice, determină refacerea potenţialului vegetativ şi de rodire al viţei de vie, fără deteriorarea ecosistemului viticol.

În viticultura modernă prin fertilizare se urmăreşte asigurarea obţinerii unor recolte sporite de struguri fără diminuarea indicilor de calitate şi de scădere a rezistenţei plantelor la boli, dăunători şi alţi factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoaşterea reală a stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor accesibile plantelor, a consumului anual de

223

hrană în funcţie de recolta de struguri ce se realizează şi necesitatea promovării cu prioritate la fertilizare a factorilor biologici şi ecologici (Condei, Gh. şi colab., 1987).

Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a fertilizării organice concomitent cu limitarea celei minerale, convenţionale şi utilizarea îngrăşămintelor minerale naturale (fosfaţi naturali ş.a.) pentru menţinerea şi ameliorarea durabilă a fertilităţii solului.

Optimizarea consumului de îngrăşăminte şi a energiei folosite pentru administrarea lor constituie o preocupare de actualitate pentru cercetarea ştiinţifică şi practica viticolă de profil. După ponderea costurilor pentru fertilizare, normele de îngrăşăminte în plantaţiile viticole roditoare pot fi stabilite la nivelul optimului economic care vizează maximizarea profitului la ha, sau al dozelor optime experimental care determină obţinerea de producţii ridicate şi de calitate superioară.

Precizarea soluţiilor şi normelor de fertilizare pentru optimizarea raporturilor dintre creştere şi rodire, dintre cantitatea şi calitatea recoltei de struguri se pot realiza prin utilizarea următoarelor metode: agrochimică, diagnoză foliară, experimentală, vegetativă, morfofiziologică, microbiologică ş.a.

Fertilizanţi utilizaţi. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de îngrăşăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale şi organo-minerale.

Îngrăşămintele organice. Prin compoziţia lor complexă şi spectrul larg de influenţe favorabile asupra plantelor, îngrăşămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea plantaţiilor de vii pe rod. Aceasta, deoarece, pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive şi în humus, ele intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări biochimice utile şi stimulează folosirea mai eficientă a îngrăşămintelor minerale. Îngrăşămintele organice utilizabile sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie, compostul din resturile urbane, gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar şi îngrăşămintele verzi.

Îngrăşămintele chimice simple din grupa macroelemente. Această grupă de îngrăşăminte se obţine pe cale sintetică, prin prelucrarea unor materii prime de natură minerală sau organo-minerală. În plantaţiile viticole roditoare se folosesc frecvent îngrăşăminte chimice cu un singur element nutritiv (simple), cum ar fi cele pe bază de: azot, fosfor, potasiu , magneziu ş.a.

Îngrăşămintele chimice simple din grupa microelementelor.Microelementele sunt necesare plantelor în cantităţi foarte mici, însă cu eficacitate mare,

făcându-se indispensabile şi în nutriţia viţei de vie. Dintre îngrăşămintele cu microelemente s-au dovedit mai importante cele pe bază de Mg, Fe, B, Zn, Mn.

Îngrăşămintele chimice complexe. Spre deosebire de îngrăşămintele chimice simple, îngrăşămintele complexe pot să aibă în compoziţia lor două elemente nutritive principale, fiind denumite îngrăşăminte binare; trei elemente principale denumite ternare sau mai multe macro- sau microelemente.

Obţinerea îngrăşămintelor chimice complexe se realizează fie prin amestec fizic de îngrăşăminte simple sau complexe, fie prin amestecuri tehnologice compatibile în procesul de fabricaţie.

Îngrăşămintele chimice binare pot să fie de tipul NP (9-9-0); NK (20-0-20); NMg cu 20-28% N şi 5 % Mg ; PK (0-20-30; 0-20-20).

Îngrăşămintele chimice ternare pot fi de tipul NPK : 16-16-16; 22-11-11; 13-26-13 etc. (Lixandru, Gh. şi colab., 1990). Pe lângă elementele nutritive principale (NPK) îngrăşămintele chimice complexe pot avea în conţinutul lor şi microelemente în concentraţii cum ar fi 0,05 % Mn, 0,01 % Zn, 0,02 % B etc.

Îngrăşămintele chimice complexe se produc sub formă solidă, măcinate sau granulate, şi sub formă lichidă. În România se produc două tipuri de îngrăşăminte lichide, şi anume: tipul cristalin şi tipul foliar.

Îngrăşămintele lichide de tip cristalin cu grad sporit de puritate au ca simbol litera C urmată de 3 cifre (C 411, C 141, C 011), care reprezintă raportul dintre cele trei elemente nutritive de bază: NPK.

Îngrăşămintele lichide de tip foliar au ca simbol litera F urmată ca şi în cazul celor de tip cristalin de cele 3 cifre reprezentând raportul NPK. Spre deosebire de îngrăşămintele de tip cristalin, cel de tip foliar au în compoziţia lor şi substanţe tampon (etilenglicol, zahăr, aldehidă

224

maleică), care previn modificarea pH-ului, substanţe cu proprietăţi de chelatizare (EDTA) şi diferite microelemente.

Îngrăşămintele minerale naturale se obţin prin măcinarea rocilor naturale. Ele au în conţinut un element nutritiv dominant (P,K) şi alte elemente necesare nutriţiei. Îngrăşămintele minerale admise în viticultura ecologică se prezintă în tabelul 11.1

Îngrăşămintele organo-minerale. Acest tip de îngrăşăminte se obţine prin amestecarea de îngrăşăminte organice cu îngrăşăminte chimice pe bază de NPK în proporţii diferite şi se administrează sub formă solidă sau lichidă. În prezent, din grupa îngrăşămintelor organo-minerale folosite la fertilizarea plantaţiilor de vii în producţie se poate aminti: tescovina compostată cu efect asemănător gunoiului de grajd, şi de perspectivă îngrăşămintele ionitice.

Îngrăşămintele organo-minerale sunt mai eficiente decât dacă componentele lor s-ar administra separat, deoarece partea organică reţine cu uşurinţă compuşii minerali, protejându-i împotriva levigării sau trecerii lor în forme greu solubile. În felul acesta elementele nutritive sunt eliberate treptat, pe măsura cerinţelor de hrană ale plantelor. Prin sporirea gradului de utilizare a îngrăşămintelor chimice se poate realiza o reducere considerabilă a cantităţilor necesare, permiţând în felul acesta fertilizarea anuală a unor suprafeţe mai mari, ceea ce pentru practica viticolă este foarte important.

Îngrăşămintele ionitice aparţinând grupei de îngrăşăminte complexe organo-minerale, rămân ca perspectivă şi pentru fertilizarea plantaţiilor de vii roditoare. La prepararea acestor îngrăşăminte se pot folosi reziduri organice care pot căpăta însuşiri ionitice cum ar praful de cărbune din exploatările miniere, reziduri celulozice care includ rumeguşul, praful de turbă etc.

Materiile prime respective se activează şi se îmbogăţesc prin tratare cu acid fosforic, acid sulfuric, acid azotic etc, urmate de neutralizare cu substanţe bazice de potasiu şi calciu.

10.9 CORECTAREA REACŢIEI SOLULUI

Alături de ceilalţi factori ecopedologici de influenţă viţa de vie creşte şi fructifică la nivel corespunzător atunci când reacţia solului variază de la moderat acid către neutră şi slab alcalină cu pH-ul cuprins între 6,0-7,5. Se apreciază că amendarea terenului acide devine necesară atunci când pH-ul solului înregistrează valori inferioare lui 5,5.

În practica viticolă din România pentru corectarea reacţiei solurilor acide se folosesc amendamente reprezentate prin: piatra de var (Ca CO3) măcinată cu putere de neutralizare (PNA) de 88-92 %; praf de var ars (Ca O) cu putere de neutralizare de 178 %; spuma de defecaţie de la fabricarea zahărului cu putere de neutralizare de 45-50 % şi carbonatul de calciu precipitat din industria sodei, cu putere de neutralizare de 66-68 % (tabelul 11.5.).

Dozele de amendamente (DAC) ce trebuie aplicate pentru corectarea reacţiei solului se stabilesc în funcţie de particularităţile fizico-chimice ale acestuia, respectiv pH, conţinutul iniţial de baze schimbabile (SBi), gradul de saturaţie (Vi%), grosimea şi densitatea aparentă a stratului de sol ce urmează a fi ameliorat şi materialul de amendare ce urmează a se folosi .

Aplicarea amendamentelor, după măcinare, se realizează prin împrăştierea mecanică pe suprafaţa solului la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi încorporarea prin arătură adâncă de toamnă. În cazul în care acestea conţin reziduri minerale utilizabile pe bază de azot, cum ar carbonatul de calciu de la fabricarea nitrofosfaţilor, administrarea poate fi făcută şi primăvara chiar şi în două reprize, dacă economicitatea este asigurată.

10.10 IRIGAREA PLANTATIILOR VITICOLE RODITOARE

Sistemul radicular al viţei de vie permite explorarea unui volum mare de sol şi asigură o capacitate ridicată de absorbţie a rădăcinilor active. De aceea, viţa de vie poate asigura obţinerea de producţii ridicate chiar şi în arealele cu condiţii de subasigurare hidrică, pe terenurile în pantă şi pe nisipuri unde apa este reţinută mai puţin. Totuşi, fiind o plantă cu un consum specific mare de apă, în zonele viticole unde perioadele de secetă au o frecvenţă regulată şi se extind pe intervale mai lungi de timp, completarea deficitului de apă prin irigare devine o măsură agrotehnică necesară sau chiar indispensabilă.

În plantaţiile de vii pe rod irigarea contribuie la sporirea recoltei de struguri,cantitative şi calitative, în special la soiurile de struguri pentru masă. În general, sporurile de recoltă pot să

225

ajungă până la 27-36 % la soiurile de struguri pentru masă (Nenciu, I., 1989) şi de până la 36 %, în cazul soiurilor pentru struguri de vin (Mihalache şi colab., 1985). De asemenea, aplicarea irigării determină folosirea eficientă a îngrăşămintelor, poate să prevină procesele de sărăturare a solului, să stimuleze prelungirea duratei de viaţă utilă a plantaţiilor şi sporirea economicităţii acesteia.

În condiţiile pedoclimatice din România media multianuală şi repartizarea precipitaţiilor exprimă posibitatea cultivării viţei de vie fără irigare în majoritatea zonelor consacrate acestei culturi. Fac excepţie unele podgorii şi centre viticole din Dobrogea, din Lunca Dunării, zona nisipurilor din sudul Olteniei şi altele de mai mică amploare, unde irigarea reprezintă o măsură tehnologică utilă.

În podgoriile unde precipitaţiile depăşesc în mod frecvent plafonul considerat minim necesar, pot să apară perioade de secetă, datorită repartiţiei necorespunzătoare a lor şi a capacităţii reduse de reţinere a apei de către sol sau dezechilibrului între evapotranspiraţie şi volumul apei provenit din ploile de vară neactive (sub 10 mm). Suma precipitaţiilor poate avea numai un caracter orientativ. Ea trebuie să fie corelată cu analiza altor factori.

În practica viticolă se folosesc următoarele metode de irigare: scurgerea la suprafaţă, prin aspersiune şi, irigarea localizată.

La alegerea metodelor de irigare trebuie avute în vedere condiţiile climatice, orografia terenului, tipul de amenajări antierozionale (dacă acestea există), condiţiile hidrologice asociate cu particularităţile fizice ale solului, sursa şi debitul de apă existente şi experienţa acumulată în timp.

Pentru a nu dăuna viţei de vie şi a nu contribui la degradarea solului prin sărăturare, apa de irigare trebuie să fie aerisită, cu un conţinut mai mic de 0,3 % săruri nocive (Na Cl, NaHCO3, Na2CO3, Na2SO4), iar reziduurile minerale totale să nu depăşească concentraţia de 4 0/00.

Acestor cerinţe le corespunde apa din râuri, din lacuri naturale şi artificiale şi, numai pe plan secund apele subterane. Indiferent de sursă, apa de irigare trebuie verificată, iar dacă nu corespunde cerinţelor amintite este necesară ameliorarea calităţii.

Împreună cu alte măsuri agrofitotehnice aplicate în plantaţiile viticole roditoare, irigarea exercită o influenţă de ansamblu care se manifestă prin sporirea vigorii de creştere a lăstarilor, a potenţialului de producţie al butucilor şi îmbunătăţirea calităţii recoltei, mai ales la soiurile de struguri pentru masă.

Atunci când irigarea este folosită raţional se creează premise pentru îmbunătăţirea stării de umiditate a solului, de stimulare a activităţii microorganismelor, în urma cărora procesele de dezagregare a materiilor organice şi de transformare chimică a celor minerale sporeşte în mod simţitor. În paralel, elementele nutritive uşor accesibile plantelor migrează către zona de răspândire maximă a rădăcinilor active iar alimentaţia globală a butucilor este dominată de N, a cărui pondere înregistrează tendinţe de creştere în condiţii de irigare (Popa, V. şi colab., 1993).

Asociată cu lucrări repetate asupra solului irigarea contribuie la tasarea acestuia cu efect negativ asupra stării structurale, ajungându-se la reducerea permeabilităţii pentru apă şi aer a solului cu consecinţe nefavorabile în desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol. Irigarea contribuie şi la levigarea elementelor nutritive uşor solubile, şi , prin aceasta, la reducerea coeficientului de utilizare al îngrăşămintelor chimice.

Irigarea influenţează condiţiile de microclimat ducând la reducerea temperaturilor excesive, ridicarea umidităţii relative a aerului cu efecte favorabile asupra desfăşurării proceselor fiziologice ale viţei, în special asupra asimilaţiei clorofiliene şi a transpiraţiei.

Udarea de aprovizionare aplicată toamna sau primăvara devreme poate să grăbească cu 2-3 zile declanşarea dezmuguritului, să uniformizeze creşterea vegetativă şi fotosinteza. Dacă temperatura apei folosite pentru udarea de aprovizionare executată primăvara devreme este mai scăzută decât temperatura solului, dezmuguritul poate avea loc cu 3-6 zile mai târziu, sau poate fi întrerupt dacă deja a început. Întârzierea dezmuguritului poate preveni pagubele produse de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară, de suspensii abundente. Temperatura apei utilizate trebuie să fie apropiată de cea a mediului înconjurător.

Atunci când irigarea este asociată şi cu fertilizare sporurile de recoltă pot depăşi 25-50% (Alexandrescu, I. şi colab., 1968; Grumeza şi colab., 1970).

Prin irigare strugurii devin mai plini, uniformi, cu boabe mai mari, situaţie în care producţia marfă poate să ajungă la 90-95 %. La strugurii pentru vin în urma irigării se pot înregistra scăderi ale conţinutului mustului în zahăr şi o creştere moderată a acidităţii.

226

Dacă aplicarea udărilor se prelungeşte până toamna poate determina întârzierea maturării lemnului la coardele de 1 an şi o mai slabă pregătire a butucilor pentru iernare.

10.11 PROTECŢIA FITOSANITARĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE RODITOARE

O problemă dificilă a viticulturii contemporane, cu tendinţă de creştere în viitor, o reprezintă sensibilitatea soiurilor existente în cultură la atacul de boli şi dăunători specifici. Prevenirea daunelor, care pot să ajungă până la compromiterea totală a recoltei de struguri, impune aplicarea de tratamente costisitoare, care pot reprezenta până la 30-35% din cheltuielile de producţie, iar în balanţa energetică pesticidele şi aplicarea lor în practică pot să deţină până la 35-40%, uneori mai mult.

Pesticidele folosite în combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie, pe lângă efectul lor favorabil, sporesc gradul de agresivitate al acestora şi contribuie la poluarea mediului şi a recoltei de struguri, atunci când nu sunt folosite raţional. Cu toate neajunsurile pe care le prezintă pesticidele, până la obţinerea şi promovarea în practică a unor soiuri de viţă roditoare, rezistente sau măcar tolerante, fără măsuri de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor, producţia de struguri rămâne incertă şi în mod asemănător calitatea acesteia.Bolile parazitare specifice viţei de vie se împart în trei grupe: boli criptogamice produse de ciuperci, boli virotice produse de virusuri şi micoplasme şi boli bacteriene (bacterioze) produse de bacterii.

Bolile criptogamice cuprind o primă grupă de prezenţă relativ regulată în ţara noastră şi pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. Acestea sunt: mana (Plasmopara viticola), făinarea (Uncinula necator) şi putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botrytis cinerea Pers.). A doua grupă de boli criptogamice, pentru care se întreprind măsuri de combatere, numai atunci când acestea devin necesare, cuprinde: antracnoza (Gleosporium ampelofagum) şi escorioza (Pomopsis viticola Sacc.).

Bolile virotice includ degenerările infecţioase (Arabis mosaic scurtnodarea, mazaicul galben), mozaicul nervurian, marmorarea (Flech, Marbrure), boala lemnului striat (Legno-riceia, Stempitting), răsucirea frunzelor (Leafroll, Enroulement), îngălbenirea aurie (Flavescence doré) ş.a.

Bolile bacteriene (bacteriozele) au ca reprezentant de temut cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens Smith şi Town/conn).

Dăunătorii viţei de vie cuprind o primă grupă cu frecvenţă relativ regulată în ţara noastră şi pentru care se întreprind an de an măsuri de prevenire şi combatere. În rândul acestora acarienii aparţinând familiei Tetranychidae şi Eriophydae (Tetranychus urticae Koch, Eotetranychus carpini quand, Pononychus ulmi Koch) din prima familie, Eriophyes vitis (Phyllocoptes vitis etc.) şi moliile strugurilor reprezentate prin eudemis (Lobesia botrana Denet Schiff) şi Cochilis (Colysia ambigualla Hb) şi cea din urmă grupă formată din omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury), tripsul viţei de vie (Anaphotripsnetis priesner), păduchele ţestos (Eulecanium corni), păduchele lânos (Pulvinaria vitis Torg), forfecarul viţei de vie (Lethrus apterus Loxm) şi ţigărarul (Byctiscus betulae L) pentru care se întreprind măsuri de combatere numai atunci când acestea devin necesare.

În ţara noastră protecţia plantaţiilor viticole roditoare este înglobată în acţiunea mai largă de protecţie fitosanitară organizată şi coordonată la nivel naţional în cadrul reţelei de prognoză şi avertizare a bolilor şi dăunătorilor plantelor. Astfel, în baza studiilor repetate an de an asupra evoluţiei bolilor şi dăunătorilor, în strânsă legătură cu condiţiile climatice, staţiunile de prognoză fitosanitară indică, prin buletinul de avertizare pe care îl emit, data aplicării tratamentelor pentru fiecare boală şi dăunător în parte, substanţele care trebuiesc folosite, concentraţia şi eventualele posibilităţi de complexare a acestora pentru mai multe boli şi dăunători la un singur tratament.

Combaterea chimică a principalelor boli şi dăunători se realizează cu produsele avizate şi concentraţiile recomandate.

227

10.12 RECOLTAREA STRUGURILOR

Recoltarea şi valorificarea strugurilor reprezintă ultima fază în realizarea obiectivelor urmărite prin cultura viţei de vie. Strugurii pentru masă se culeg eşalonat, pe soiuri şi, numai pe măsură ce ajung la faza respectivă. Culesul şi valorificarea strugurilor de masă presupun o serie de măsuri organizatorice şi tehnice desfăşurate într-o succesiune bine definită, după cum urmează: evaluarea producţiei, asigurarea condiţiilor materiale necesare, stabilirea momentului declanşării culesului diferenţiat pe soiuri sau grupe de soiuri, recoltarea şi condiţionarea prin sortare, cizelare şi ambalare, păstrare temporară, transportul, eventual conservarea şi păstrarea acestora pe timp mai îndelungat.

Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologi,ă care diferă în funcţie de tipul de vin care urmează a se obţine. Între parametrii specifici în baza cărora se stabileşte momentul culesului importanţă au conţinutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuşi de aromă ş.a. Pentru stabilirea datei de cules se utilizează momentul maturării ) depline a strugurilor. După maturarea deplină strugurii pargurg perioada de supramaturare .

Pentru obţinerea vinurilor pentru consum curent recoltarea strugurilor începe atunci când conţinutul în zahăr depăşeşte 146-150 g/l; pentru vinuri superioare (VS) la 160-170 g/l; pentru vinurile superioare cu denumire de origine (VDOC) la peste 190 g/l; pentru vinurile superioare cu denumire de origine şi trepte de calitate, recoltarea are loc diferenţiat pe soiuri şi epoci de supramaturare, respectiv VDOCC III la 220 g/l; la VDOCC II la 240 g/l şi VDOCC I la 260 g/l.

Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într-o singură etapă, cu eşalonare pe o perioadă de timp cât mai scurtă. Ca regulă generală recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri cu păstrarea integrităţii strugurilor, într-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă şi în condiţii adecvate de igienă. Recoltarea se face manual, semimecanizat şi mecanizat.

228