tomisul ortodox, serie nouă, anul i (2017), nr. 3...

TOMISUL

ORTODOX

REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE

A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

APARE CU BINECUVÂNTAREA

ÎNALTPREASFINȚITULUI

TEODOSIE,

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

SERIE NOUĂ

ANUL I, NR. 3, MARTIE, 2017

ISSN 1223 – 8554

ISSN-L 1223 – 8554

EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

CONSTANȚA

Coperta 1: Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei,

episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, episcopul Antim Nica al Dunării de Jos şi episcopul-vicar

Gherasim Cristea Constănţeanul în faţa schitului „Sf. Maria”, stavropighie patriarhală (arhivă Ionuț Druche)

Comitetul de redacție

Președinte:

Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,

Arhiepiscopul Tomisului

Vicepreședinte:

Arhim. dr. Cosma Mitu,

Vicar Eparhial

Membri:

Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,

Consilier Cultural-Educațional

Pr. drd. Ștefan Leocă

Prof. drd. Gabriel Mitroi

Tehnoredactare:

Andreea Irianu

Pr. drd. Ștefan Leocă

Redactor șef:

Ionuț Druche

Contact:

www.tomisulortodox.ro

[email protected]

http://www.tomisulortodox.ro/

mailto:[email protected]

Cuprins

Drd. Florin Dionisi Bătrânac

Patriarhul Justinian, ctitor la țărmul Mării Negre................................................................5

Pr. Iulian Isbășoiu

Contribuția Preafericitului Părinte Patriarh Justinian la ridicarea bisericii „Sfântul

Ioan Botezătorul” din Constanța.............................................................................................8

Ionuț Druche

Două personalități în vizită la Biserica în construcție din Ciocârlia de Jos: sculptorul Ion

Jalea și patriarhul Justinian...................................................................................................13

Ionuț Druche

Fotografii inedite cu patriarhul Justinian. Instalarea în demnitatea de patriarh și slujba

înmormântării.........................................................................................................................16

Dr. Carmen Ciornea

Testamentul lui Antim Ivireanul în conștiința părintelui Daniil Sandu Tudor................20

Gabriel Mitroi

Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat............................................................26

Pr. Ștefan Leocă

O succintă introducere în psihologie.....................................................................................28

Pr. Ștefan Zaharia

Premisele catehezei. Partea a III-a........................................................................................36

Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Despre Sfinţii Români în limba spaniolă.............................................................................39

Înaltpreasfințitul

Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)

5

Patriarhul Justinian,

ctitor la țărmul Mării Negre

Drd. Florin Dionisi Bătrânac

Instaurarea în România a

guvernului condus de dr. Petru Groza la 6

martie 1945 a poziționat Biserica Ortodoxă

Română în fața unei problematici extrem

de complexe1, care-i periclita însăşi

existența instituțională. Cel căruia i-a

revenit misiunea de a administra Biserica

Ortodoxă Română în primele trei decenii

după instaurarea regimului comunist și mai

ales responsabilitatea coordonării strategiei

Bisericii Ortodoxe Române în raport cu

regimul comunist totalitar, cum bine știm,

a fost patriarhul Justinian Marina2, care la

vârsta nu foarte înaintată de 47 de ani şi-a

făcut cunoscute direcțiile în care va păstori

Biserica, urmărind: cultivarea preoților în

spiritul Ortodoxiei în ideea revenirii la

adevăratul apostolat, restaurarea

monahismului românesc, reorganizarea

învățământului teologic3.

Înţelegând realităţile vremii4, şi mai

ales conştient fiind că fără un monahism

profund, cu o solidă bază culturală nu va

1 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica

Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul

patriarhului Justinian, în Anuarul Facultăţii de

Teologie Ortodoxă Universitatea Bucureşti, anul II,

2002, p. 93. 2 Din Petre, Patriarhul Justinian Marina între

„salvator” şi „conformist”, în Anuarul Sargetia

XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 731. 3 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe

Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 449-450. 4 Considerând că Biserica Ortodoxă nu deține

instrumentele spre a se opune direct regimului

comunist, patriarhul a adoptat strategia unei

adeziuni false la valorile sistemului comunist

beneficiind de un spațiu de manevră mai vast pentru

a asigura autonomia Bisericii în raport cu puterea

politică (George Enache, Ortodoxie şi puterea

politică în România contemporană, Ed. Nemira,

Bucureşti, 2005, pp. 90-91).

putea face faţă regimului5, patriarhul

Justinian Marina, consecvent „strategiei de

supravieţuire”6 a Bisericii sale, a urmărit să

îmbine necesităţile spirituale reale ale

vieţuitorilor din mănăstiri cu „cererile”

sistemului politic7. Beneficiind şi de faptul

5 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica

Ortodoxă Română şi puterea comunistă, …, p.123. 6 George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Biserica

Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură,

în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în

România comunistă, CNSAS, Studii, I, Bucureşti,

2001, p.108-136. 7 Patriarhul menţiona: „pentru ca mănăstirile să-şi

îndeplinescă rolul lor, ele trebuie să fie în pas cu

vremea. Orice instituţie, dacă nu-şi arată în chip

dovedit menirea ei, rămâne în urmă, iar cine rămâne

în urmă riscă să fie călcat în picioare”. Şi acest

ultim aspect a încercat, pe cât posibil, să îl evite în

timpul patriarhatului său (D. Cr., Deschiderea

cursurilor la seminariile monahale. La mănăstirea

Neamţ, Plumbuita, Văratic, în BOR, LXVII (1949),

nr. 3-4, p. 41, apud, Sebastian Dumitru, Cârstea,


6

că Partidul Comunist, deşi dezaproba

oficial credința religioasă, o tolera în

cadrul unor limite prescrise de Legea

cultelor religioase din 4 august 19488.

O dovadă a dragostei sale faţă de

viaţa monahală și a Bisericii Ortodoxe

Române, în general, o poate constitui și

episodul ctitoriei schitului Sfânta Maria de

la Techirghiol9. Imediat după instaurarea

regimului de extremă stângă în România,

conducerea comunistă a dus o politică de

naționalizare a bunurilor mobile și imobile

încercând astfel să

preia și sanatoriile

preoțești pentru a le

trece sub administrarea

Ministerului Muncii. În

această situație se afla

și sanatoriul preoțesc

de la Techirghiol10

,

întemeiat de primul

patriarh al României,

Miron Cristea, în anul

1928, care a cumpărat o

vilă modestă cu 16 camere, în care s-au

amenajat sălile sanatoriului, un paraclis

aflat sub ocrotirea Sfântului Pantelimon și

chiliile unui număr mic de măicuțe (două

sau trei viețuitoare)11

.

Patriarhul Justinian Marina a salvat

așezământul, în anul 1951, aducând o

bisericuță de lemn, de la Sinaia (prezentă și

Poziţia patriarhului Justinian faţă de monahism

până la Decretul de Stat 410 din 1959, în , Revista

Teologica, nr.3/2009, p.56-78. 8Mihai Bărbulescu et al., Istoria României, ed.

revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2007, p.

411. 9 Sunt și multe alte exemple, precum schitul

Dragoslavele unde a fost nevoit să rămână cu

domiciliul forţat, mai târziu, timp de şase luni de

zile, ca urmare a atitudinii sale intransigente faţă de

decretul de Stat 410 şi urmările directe ale acestuia

(Apud Apostolat social, IV, p. 382-385). 10

Deşi nu se începuse încă campania de dărâmare a

bisericilor, se încerca totuşi prin toate mijloacele

confiscarea clădirilor care aparţineau Bisericii.

Sanatoriul de la Techirghiol pentru preoții din toată

țara și familiile lor, era foarte râvnit de Ministerul

Sănătății, deoarece Statul nu deținea pe atunci,

astfel de imobile destinate tratamentului și

recuperării balneoclimaterice. 11

https://manastirea-techirghiol.com

astăzi în curtea mănăstirii12

din

Techirghiol) înființând aici un schit de

măicuțe. Sanatoriul devenea astfel o anexă

a schitului și nu mai putea fi confiscat.

Această biserică își găsește originile în

lumea satului Maioreşti, judeţul Mureş, din

sec. al XVIII - lea, având hramul “Sfinții

Apostoli Petru şi Pavel” ca fiind adusă în

anul 1934 de către regele Carol al II-lea la

Castelul Pelişor de la Sinaia, la stâna

regală unde, însă, după instaurarea

comunismului, a rămas într-o stare de

degradare, deoarece

nemaiexistând

regalitate, nici stână

și nici utilitatea

lăcașului de cult, în

acel loc nu se

regăsea, până când,

ingeniozitatea

patriarhului Justinian

la vreme de restriște,

a făcut ca bisericuța

să-și găsească un loc

la țărmul Mării Negre, continuând

misiunea apostolică a acestui ținut.

Planul lăcașului de cult este de tip

arhaic, dreptunghiular, cu partea de vest

poligonală cu trei laturi şi absida altarului,

poligonală cu cinci laturi, păstrând, stilul

architectural maramureșean, al bisericilor

din lemn13

. Biserica a fost supraînălţată pe

un postament de piatră de Techirghiol,

punându-se astfel şi mai bine în valoare

12

În incinta mănăstirii se află şi fântâna cu statuia

Sfântului Pantelimon, ocrotitorul medicilor şi al

celor bolnavi, sculptată în bronz de renumitul

sculptor român Ion Jalea şi adusă de patriarhul

Justinian de la Spitalul „Sfântul Pantelimon” din

Bucureşti. 13

Ioan Pop, Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva”

din Poienile Izei, Ed. Trinitas, 2008; Victor

Brătulescu, Biserici din Maramureș, în Buletinul

Comisiunii Monumentelor Istorice XXXIV, p. 107-

110; Stahl, Paul Henri și Petrescu, Paul, Arhitectura

de lemn a Maramureșului, în Arhitectura

RPR 1958 (1-2), p. 48-57; Ștefănescu, I. D., Arta

veche a Maramureșului, Ed. Meridiane, București,

1968; Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara

Maramureșului, în Monumente istorice și de artă

religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și

Clujului, Cluj, 1982, p. 97-130.

https://manastirea-techirghiol.com/


7

stilul artistic, frumuseţea, acestei bisericuţe

de lemn. Restauratorii vor completa

biserica cu un pridvor sculptat şi o

clopotniță14

cu foişor, ornat cu motive

populare românești şi cruci pe fiecare din

cele patru laturi15

. Pereții bisericii sunt

clădiți din bârne de stejar de grosime

variabilă între 20-30 cm, suprapuse

orizontal şi îmbinate printr-o tehnică

specifică lăcaşurilor de lemn din

Transilvania numită: “coadă de

rândunică”16

, iar în unele locuri prin cuie

de lemn. Aceste bârne au un aspect natural,

nefiind finisate, păstrându-se astfel

caracteristicile trunchiului de stejar din

care au fost tăiate. Întregul ansamblu este

împrejmuit de un brâu median cu aspect de

funie împletită, simbol al comuniunii sau o

modalitate de delimitare simbolică a

spaţiului sacru17

.

În perioada de păstorire a

Patriarhului Justinian s-au construit din

temelie 302 biserici, au fost reparate sau

restaurate alte 2345 biserici, dintre

care monumente istorice 999, iar dintre

acestea 128 mănăstiri, schituri şi alte

aşezăminte monahale18

. Pe lângă bisericile

14

În documentele care s-au păstrat în legătură cu

această bisericuţă se aminteşte că exista o

clopotniţă, situată însă separat de corpul bisericii

propriu-zise (a se vedea, https://manastirea-

techirghiol.com). 15

Ibidem. 16

Ibidem. 17

Ibidem. 18

Menţionăm căteva monumente istorice bisericeşti

în restaurarea cărora Patriahul Justinian s-a implicat

direct, alocând sume mari şi cheltuind timp şi

energie: Catedrala şi Paraclisul Patriarhal Biserica

Mănăstirii Radu Vodă din București (restaurată de

Patriarhul Justinian), unde se află mormântul

Fericitului întru pomenire Patriarh al României

Justinian; Mânăstirea Zamfira; Palatul Cancelariei

Sfântului Sinod şi Biblioteca de la Mânăstirea

Antim din Bucureşti, restaurate de Patriarhul

Justinian; Biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti;

Mânăstirea Plumbuita; Mânăstirea Schitul Maicilor;

Mânăstirea Crasna; Mânăstirea Viforâta;

Mânăstirea Ghighiu; Biserica Sfântul Elefterie din

Bucureşti, rectitorită de Patriarhul Justinian;

Mânăstirea Pasărea; Mânăstirea Dealul din

Târgovişte; Mânăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla;

Mânăstirea Sinaia; Mânăstirea Suzana; Mânăstirea

Zamfira; Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti;

nou construite care au fost împodobite cu

pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost

restaurată19

. În aceste mănăstiri erau

lucrate obiecte bisericeşti şi de artă care au

dus faima monahilor de la noi şi în alte

părţi ale lumii creştine20

. Dintre

mănăstirile care au fost restaurate

consemnăm mai ales vechile vetre

monahale de la Putna, Slatina, Suceviţa,

Moldoviţa, Neamţ, Căldăruşani, Prislop

etc. De asemenea, au avut loc

semnificative lucrări de restaurare şi

conservare şi a altor mănăstiri, executate

cu sprijinul Direcţiei Monumentelor

Istorice21

.

În concluzie, putem dovedi că

realitatea istorică poate fi reconstituită doar

prin analiza obiectivă a discursurilor,

deciziilor luate într-un anumit context, ca

unice repere ce ne permit să înțelegem la

justa dimensiune activitatea Patriarhului

Justinian Marina.

Mânăstirea Ţigăneşti; Mânăstirea Cernica;

Mânăstirea Căldăruşani; Mânăstirea Agapia;

Biserica şi clădirile de la Schitul Maicilor; Peştera

Ialomicioarei (http://www.credinta-

adevarata.ro/2011/02/23/al-treilea-patriarh-al-

bisericii-ortodoxe-romane/). 19

Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian, Mărturii,

fapte şi adevăr, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.

232. 20

Aniversarea a nouă ani de la înscăunarea Prea

Fericitului Patriarh Justinian, în BOR, LXXV,

(1957), nr. 6-7, p. 530. 21

Între mănăstirile importante, care s-au bucurat de

această atenţie, consemnăm: Cernica, Căldăruşani,

Pasărea, Ciorogârla, Ţigăneşti, Sinaia, Ghighiu,

Dealu, Nămăieşti, Ţigăneşti, Suzana – toate în

Mitropolia Ungrovlahiei, apoi Neamţ, Sihăstria,

Moldoviţa, Slatina, Putna, Agapia, Văratec, Sf. Ioan

cel Nou Suceava, Dragomirna, Cetăţuia – în

Mitropolia Moldovei, precum şi Tismana, Cozia,

Hurezi, Strehaia, Cornet, Mamu, Brâncoveni, Gura

Motrului – în Mitropolia Olteniei. Au urmat,

Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Rohia – în

Mitropolia Ardealului (apud Timotei Seviciu,

Reorganizarea vieții monahale, în BOR, nr 6, 1972,

p.630-641; Irineu Crăciunaş, Purtarea de grijă faţă

de mănăstiri în ultimile două decenii, în BOR,

LXXXVI, (1968), nr. 6, p. 759).



http://www.credinta-adevarata.ro/2011/02/23/al-treilea-patriarh-al-bisericii-ortodoxe-romane/




8

Contribuția Preafericitului Părinte Patriarh Justinian la ridicarea

bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Constanța

Pr. Iulian Isbășoiu

Înființarea parohiei „Sfântul Ioan

Botezătorul” din Constanța

Cartierul Berechet, din municipiul

Constanța, poartă numele unui om înstărit

care, în jurul anului 1920, a decis să

folosească terenul viran ce se găsea la

intersecția drumurilor dinspre Cumpăna,

Murfatlar și Constanța. La început, a

construit o casă și o cârciumă, după care s-

a dezvoltat, ridicând în jurul acestora o

brutărie, o măcelărie și o frizerie1. În

perioada următoare, zona a început să fie

populată de oameni

veniți din toate

regiunile țării, în

căutare de lucru.

Preotul Ioan Coman

spune că acest

cartier prezenta „o

înfățișare de sat, care

își avea viața lui

înapoiată fără lumină

electrică, fără

canalizare, fără străzi pavate și trotuare, cu

case în majoritatea lor învelite cu carton,

iar înăuntru cu pământ pe jos”2. Locuitorii

lucrau în port, la C.F.R. sau la fabrica

„Dobrogeana, înființată în zonă. Crescând

calitatea vieții, oamenii au început să se

gospodărească. Zona este electrificată,

străzile sunt pavate și sunt construite

școală și dispensar. Lipsea un singur

edificiu important: biserica. Locuitorii,

majoritar ortodocși, erau arondați când la

Parohia „Sfântul Andrei”, din Palas, când

la „Sfântul Nicolae II”, din Coiciu.

Datorită acestei situații, în anul 1945, ei se

1 Ioan Coman, Istoricul casei de rugăciuni „Sfântul

Ioan Botezătorul” din cartierul Elena Pavel, orașul

Constanța, în Inventarul bunurilor cu valoare

istorică, artistică și documentară, încheiat la data de

1 noiembrie 1967, Dosar nr. III, p. 2. 2 Ibidem.

mobilizează și se organizează într-un

comitet care înființează Parohia „Sfântul

Ioan Botezătorul”. Slujbele s-au ținut la

început într-una din sălile vechii școli din

cartier, apoi s-au strâns fonduri și s-a

cumpărat o casă în care s-a amenajat

locașul de cult. El a fost sfințit de P.S.

Chesarie, la data de 24 iulie 1945. Ulterior

s-a cumpărat și terenul pe care era

construită clădirea, în suprafață de 891 de

metri pătrați.

„Renovarea” locașului de cult3

Cu timpul,

datorită creșterii

numărului de

locuitori, s-a simțit

nevoia unui locaș de

cult mai încăpător.

Astfel, în anul 1969,

enoriașii, împreună

cu preotul Ioan

Coman, parohul

bisericii, au înaintat o

adresă la Episcopie în care ce cerea

sprijinul pentru începerea reparației

capitale la casa de rugăciuni. Ei amintesc

faptul că toate demersurile pe care le-au

făcut până atunci nu au primit nici un

răspuns. Se insistă ca Episcopia să

intervină pe lângă organele de Stat pentru

că „acest locaș nu ne mai încape și este un

chin să stăm în timpul slujbelor înghesuiți,

iar la sâmbetele morților stau femeile cu

colivele și pe afară pe sub streașină”. Ei se

consideră nedreptățiți de organele statului

din moment ce parohiile din Tuzla,

3 Pentru mai multe detalii, a se vedea Iulian

Isbășoiu, Preotul Ioan T. Coman – ctitorul bisericii

Sfântul Ioan Botezătorul, din Constanța – curaj,

perseverență, biruință, în vol. Chipuri de ierarhi

vrednici și preoți misionari la Tomis, Ed.

Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2016, p. 122-

140.


9

Bărăganul, Sf. Dumitru din Tăbăcărie, Sf.

Nicolae Coiciu, Eforie Nord și Ovidiu au

primit autorizație.

Reprezentanții Episcopiei și pentru

a obține autorizația vin cu următoarele

argumente: „reparațiile de amenajare se fac

în cea mai mare parte în interiorul casei de

rugăciuni, iar cele de la acoperiș nu

afectează cu nimic planul de sistematizare

al orașului. Această casă de rugăciuni,

fiind situată într-un centru muncitoresc,

este vizitată de turiști din țară și străinătate,

care în convorbirile ce le provoacă,

subliniază trebuința de a se repara casa de

rugăciuni, fiind necorespunzătoare în

situația în care se găsește. În nenumărate

rânduri s-au prezentat la Sf. Episcopie

grupuri de credincioși cu memorii, cerând

aprobare pentru efectuarea acestei

reparații, iar în discuțiile purtate au arătat

că Episcopia le face greutăți cu rezolvarea

acestei probleme și că dacă nu vor fi

satisfăcuți în continuare vor fi puși în

situația de a apela la sprijinul Conducerii

de Stat, pentru obținerea autorizației. În

această situație delicată, cu argumentele de

care dispunem, am potolit acești delegați

dar numai pentru moment ei rămânând în

continuare nemulțumiți. Având în vedere

cele de mai sus, cum și faptul că parohia

dispune de fondurile necesare, precum și

de materiale și nu va stingheri alte lucrări,

vă rugăm să binevoiți a se elibera

autorizația necesară pentru începerea

lucrărilor”.

La 8 august 1970, așa cum au

amenințat, enoriașii parohiei trimit o

adresă către „Onor Domnului Președinte al

Republicii Socialiste România, Domnului

Ministru al Cultelor, Preasfințitului

Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,

Preasfințitului Episcop al Episcopiei

Dunării de Jos, Galați”. Ei se adresează

astfel: „cu rugăciuni și cu lacrimi în ochi în

fața Domniilor voastre să vă gândiți la

rugămintea și dorința noastră pentru acest

locaș să ne trimiteți un delegat din partea

domniilor voastre sau să ni se comunice de

ce întârzie această dorință a noastră timp

de doi ani unde ne dorim din suflet să ne

bucurăm și noi de toate drepturile pe care

știm că legile Republicii Socialiste

România sunt garantate”.

Un inspector al autorităților locale

verifică pe teren cele semnalate și constată

că „lucrările sunt necesare și reale”, că de

locașul „care este situat la răspântia de

drumuri, unde se află, se servesc și

enoriașii de la parohiile vecine în trecerea

lor cu cei decedați de la cimitirul central,

cât și la cel din Palas” și „că, cu aceste

lucrări sunt de acord Organele Locale ale

Puterii de Stat”.

Se eliberează, în sfârșit o

autorizație care este transmisă de Episcopie

către Parohie prin adresa 2974/ 9 iunie

1971. În această adresă se menționa că:

„urmare raportului protoieriei…, Consiliul

Popular al Județului Constanța a eliberat

autorizația de construcție nr. 21189 din 7

iunie 1971, pentru reparații capitale la

biserica Sf. Ioan Botezătorul Constanța -

fără extinderi și modificări structurale ale

construcției existente. Lucrarea se va

executa în sectorul socialist și numai în

baza a două negații obținute de la 2 unități

socialiste de construcție și cu aprobarea

prealabilă a Sf. Episcopii, se poate executa

pe cale de regie, reținându-se în acest caz

25% impozit la plata lucrătorilor. Valoarea

lucrării după autorizație și deviz este de lei

86.000. Lucrarea se va încadra în limitele

prevederii autorizației, inclusiv a

documentației care a stat la baza eliberării

ei. Vi se trimite alăturat autorizația pentru

executarea de lucrări nr. 21189.”

Autorizația era valabilă un an și menționa

că „nerespectarea prevederilor autorizației

de față, inclusiv a documentației care a stat

la baza eliberării ei, se va urmări conform

prevederilor art. 16 din Decretul nr. 144/

1958”.

Patriarhul Justinian și

contribuția sa pentru noua biserică

Din acel moment preotul Ioan

Coman, împreună cu enoriașii, a trecut la

demolarea casei de rugăciune și a început

construirea unui nou lăcaș de cult. După ce

s-a ridicat locașul până la turla mare,

organele de stat au intervenit și au oprit


10

lucrările. Părintele Ioan Coman se

adresează Protoieriei Constanța și spune că

„azi, data de mai sus, am fost invitat la

Consiliul Popular Municipal Constanța,

împreună cu membrii Consiliului parohial

unde ni s-a pus în vedere de către Tov.

Prim Vicepreședinte Popa, de către

vicepreședinte Coiciu și de către secretar

Bordincă în prezența Tov. Inspector

Teritorial al Departamentelor Cultelor și a

PC Protoiereu al Județului Constanța, ca

până vineri 12 noiembrie a.c. să demolăm

locașul renovat al bisericii Sf. Ioan

Botezătorul din Constanța fără să ne dea

vreun ordin scris, în această privință și fără

să se țină seamă de cele două rezoluții ale

Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian

din 15 septembrie 1971 și din 8 octombrie

1971 privitor la care Tov. Bordincă ne-a

spus că, Consiliul Popular Municipal nu și-

a însușit aceste rezoluții și că rămâne în

picioare și valabilă hotărârea de demolare a

Consiliului Popular Municipal Constanța.

De aceea vă rugăm să binevoiți a interveni

de urgență la Sf.

Episcopie raportând

această situație.

Membrii Consiliului

parohial prezenți,

oameni de 80 de ani,

în zadar au arătat că

măsura aceasta este

nedreaptă și că ei nu

au dreptul să

demoleze ceea ce a

construit poporul cu

banii și cu munca lor, organele locale

amintite au rămas pe poziția lor și i-au

somat ca până vineri 12 noiembrie ac

locașul să fie demolat”.

Protoiereul înaintează o adresă

Episcopiei Dunării de Jos prin cere

superiorilor să decidă „cele legale”. Din

rezoluția trecută pe adresă: „Se va

comunica telefonic PF. Patriarh”. (adresa

nr. 1645/ 9 noiembrie 1971 a Protoieriei

Constanța înregistrată cu numărul 6302/ 11

noiembrie 1971 la Episcopia Dunării de

Jos), reiese fără îndoială faptul că

Preafericitul Justinian urmărea cu atenție

situația bisericii.

În data de 26 noiembrie 1971

Episcopia Dunării de Jos trimite o adresă

către Comitetul Executiv al Consiliului

Popular Municipal Constanța (nr. 7231/ 26

noiembrie 1971) în care se aduce la

cunoștință faptul că pentru „nerespectarea

autorizației de reparații la biserica Sf. Ioan

Botezătorul din Constanța, preotul paroh

respectiv Ioan Coman, a fost suspendat din

serviciu și beneficiu de la 20 septembrie -

20 octombrie a.c. urmând a i se aplica și

alte pedepse conform regulamentelor

bisericești”. De asemenea, Consiliul este

înștiințat despre rezoluția pusă de

Preafericitul Justinian pe memoriul

Consiliului Parohial al Bisericii Sf. Ioan

Botezătorul din Constanța care spune

„delegăm pe PS Arhiereu Vicar Gherasim

Constănțeanul să meargă la autoritățile din

Constanța pentru anularea hotărârii de

demolare”. În continuare se spune că „față

de această intervenție a PF Patriarh

Justinian și dorind ca

cetățenii ortodocși ai

cartierului respectiv

să nu fie lipsiți de

biserica lor proprie,

așa cum au avut-o și

până acum, vă

rugăm să fiți de

acord și să aprobați

ca biserica începută

de credincioși în

locul celei vechi,

fără îndeplinirea formelor legale să fie

continuată până la terminare, iar preotul și

consiliul parohial vinovați de nerespectarea

dispozițiilor legale în materie să li se aplice

de Dv. alte pedepse, pe care le veți

considera potrivite”.

P.S. Gherasim s-a străduit, fără

prea mult succes, să rezolve situația

delicată în care se afla biserica Sfântul Ioan

Botezătorul. Într-o adresă, Episcopia

Dunării de Jos aduce la cunoștință P.F.

Patriarh Justinian faptul că reprezentanții

Consiliului Popular Municipal din

Constanța mențin hotărârea de demolare a


11

locașului de cult. De aceea îi adresează

Preafericitului următoarea rugăminte: „din

grija și dorința ca enoriașii parohiei

respective să nu fie lipsiți de biserica lor

proprie, V-am adus la cunoștință situația

socotind că o intervenție la cel mai înalt

nivel ne-ar putea ajuta să depășim impasul

în care ne aflăm”4.

Se pare că din acest moment

Preafericitul Justinian intervine pe lângă

organele centrale ale Statului. Rezultatul

intervenției nu avea să apară imediat.

Nici până la data de 5 septembrie

1972, atunci când preotul Ioan Coman

înainta un raport Protoieriei Constanța nu

se rezolvase nimic. El scria că „în 1971,

după ce am obținut toate aprobările și în

conformitate cu hotărârea forurilor

parohiale nr. 29 și 30/1971 am început

noul locaș pe care în 35 de zile l-am

ridicat, așa cum se vede din alăturata

fotografie, complet gata cu uși și ferestre și

acoperit cu asterială, dar la 5 septembrie

1971 când să punem tabla pe acoperiș, să-l

tencuim și să-l redăm cultului s-a produs o

acțiune complotistă a unor huligani din

cartier care, făcând o sesizare mincinoasă,

Organele locale au oprit lucrarea, care așa

cum se prezintă locașul este expus

stricăciunii din cauza intemperiilor

vremii”. Situația locașului de cult era

dramatică. Datorită opririi lucrărilor

construcția, obiectele de cult și arhiva se

degradau. De asemenea, situația financiară

era foarte dificilă, iar membrii consiliului

parohial fuseseră amendați cu o sumă

totală de 23.000 lei (preotul Ioan Coman,

Păun Ion, Ion Ion, Labeș Ion, Frățilă Ilie,

Racu Dumitru, Ionescu Ion, Calcan Iancu,

Petrescu Constantin, Banciu Marin, Bălan

Neagu, cu câte 1.000 lei și Dumitrache

Nicolae, Toma Victor, Bobeia Dumitru,

Iordache Marin cu câte 3.000 lei. Se cere

intervenția Episcopiei pentru rezolvarea

situației construcției și a celei financiare.

În data de 18 decembrie 1972 într-

un raport roagă Protoieria să intrevină pe

lângă Episcopia Dunării de Jos în vederea

4 Adresa nr. 7232/26 noiembrie 1971.

aprobării oficierii slujbelor religioase în

noua biserică, deoarece „cu aprobarea

specială a organelor locale ale puterii de

stat am făcut toate lucrările interioare

pentru a-l putea reda cultului. Avem

Sfântul Antimis de la vechea casă de

rugăciune cu sfintele moaște, iar ca sfântă

masă în altar a fost folosită o masă de brad

obișnuită unde nu au existat nici Sfintele

Moaște, nici Sfinții Evangheliști. Sfântul

Antimis poartă semnătura Prea Sfințitului

Episcop Chesarie cu data de 24 iulie 1945

când s-a sfințit această casă de rugăciune.

După un an și jumătate de când s-au

întrerupt slujbele religioase această

aprobare ar fi pentru enoriașii Parohiei ca o

ploaie binecuvântată pentru un câmp

însetat de secetă. Să ni se aprobe o sfințire

restrânsă până la terminarea și a lucrărilor

exterioare când se va face o inaugurare cu

tot fastul cuvenit de sfințire în prezența

Prea Sfințitului Episcop. Altarul portativ îl

avem și locaș destinat avem, numai

aprobarea Prea Sfințitului Episcop ne

lipsește ca să împlinim dorința cu adevărat

sfântă a enoriașilor care cu banii și cu

munca lor au ridicat acest locaș”.

Episcopia răspunde Protoieriei

astfel: „urmare raportului nr. 75/1972, al

Parohiei Sfântul Ioan Botezătorul din

Constanța, a vizat favorabil de PC Voastră,

vă comunicăm că aprobăm în mod

excepțional să se oficieze Sf. Slujbe, în

biserica cea nouă pe timpul Sfintelor

Sărbători ale Crăciunului și Bobotezei. PC

Voastră, veți constata personal dacă noua

biserică Sfântul Ioan Botezătorul este

corespunzătoare în interior, după care

preotul paroh va oficia Sf. Agheasmă. În

prealabil veți lua legătura cu Dl. Inspector

al Departamentului Cultelor pentru jud.

Constanța și veți proceda conform avizului

D. Sale”.

Confirmarea implicării

Preafericitului Patriarh Justinian în

rezolvarea situației bisericii Sfântul Ioan

Botezătorul din Constanța vine în

decembrie 1973, când acesta aprobă un

ajutor financiar de 10.000 lei „pentru

susținerea lucrărilor de la Biserica Parohiei


12

„Sf. Ioan Botezătorul” din orașul

Constanța”.

Într-o adresă din februarie 1976,

părintele Coman scrie următoarele: „după

ce am achitat integral costul catapetesmei

și a celor 50 de strane pentru credincioși, în

sumă de 188.600 lei, proveniți din ajutorul

de 30.000 de lei de la Înalt Prea Sfinția

Voastră, din ajutorul de la Prea Fericitul

Părinte Patriarh Justinian 50.000 de lei…

am adus și instalat catapeteasma și

stranele”. Vedem foarte clar că

Preafericitul Patriarh Justinian a mai făcut

parohiei încă o donație de 50.000 de lei.

Părintele Coman mai spune că: „noi

susținem că în numele Consiliului Parohial

și al tuturor enoriașilor să vă adresăm cele

mai călduroase mulțumiri pentru ajutorul

bănesc ce ni l-ați acordat precum și pentru

ajutorul moral că ne-ați făcut atâta cinste în

8 noiembrie 1975, călăuzind acel Înalt

Sobor Arhieresc al BOR și străini al Bis.

Ort. Surori, care ne-au vizitat locașul și ne-

au binecuvântat osteneala și ca mărturie

peste veacuri vor sta celebrele semnături

puse pe Cartea de Aur a Bisericii pe Sf.

Evanghelie. Nici că se poate o mai mare

cinste pentru Sf. nostru locaș și nici o mai

mare răsplată pentru osteneala noastră

decât această epocală vizită Arhierească și

aceste celebre semnături”5.

Recepția lucrării s-a realizat după

numeroase intervenții la 14 aprilie 1976. În

procesul verbal se menționează că „în

perioada 1971-1975 s-a reconstruit

Biserica Sf. Ioan Botezătorul din orașul

Constanța în baza aprobărilor Conducerii

de Stat și a Episcopiei Dunării de Jos

Galați”. Prin adresa 2938/ 4 mai 1976 se

aprobă sfințirea la data de 30 mai 1976. În

cererea bisericii făcută la 23 mai 1976 se

ceruse ca sfințirea să aibă loc la 23 aprilie

același an.

La sfințire au participat „PS Ep.

Vicar Epifanie Norocel, PC Protoierei D.

Stănei și Virgil Nicolae” și un sobor de

preoți din județ (adresa 28/ 8 februarie

1977).

5 Adresa nr. 15/ 22 februarie 1976.

Concluzii

Istoria Bisericii „Sfântul Ioan

Botezătorul” din Constanța poziționează

locașul de cult în rândul edificiilor

religioase apărute ca rod al consecvenței

clericilor și enoriașilor Bisericii Ortodoxe

Române în apărarea credinței și identității

neamului nostru.

Mobilizarea exemplară a credincioșilor

acestei Parohii, în frunte cu păstorul lor

preotul Ioan Coman, a transformat

inițiativa construirii unui nou locaș, într-o

mișcare de rezistență care s-a sfârșit cu o

victorie. La această reușită a contribuit

personal, atât prin intervențiile la nivel

diplomatic înalt cât și prin cele două

contribuții financiare, Preafericitul Părinte

Patriarh Justinian. Această atitudine, care a

salvat de la demolare o biserică dintr-un

oarecare cartier al unui oraș din România,

mărturisește o dată în plus grija deosebită

pe care a purtat-o Preafericitul Părinte

Patriarh Justinian fiecărei comunități

religioase din cuprinsul Patriarhiei

Române.


13

Două personalități în vizită la Biserica în construcție din Ciocârlia de Jos:

sculptorul Ion Jalea și patriarhul Justinian

Ionuț Druche

La 70 de ani de la punerea pietrei

de temelie, lucrările stagnau la biserica din

comuna Ciocârlia de Jos, județul

Constanța, fiind în pericol de deteriorare

tot ce se construise până atunci. Având

dimensiuni impresionante pentru o biserică

începută prin anul 1905, lăcașul de cult

putea avea soarta bisericilor din satele

constănțene Dobromir Vale și Urluia, care

nu au fost finalizate nici până în ziua de

azi, dacă sculptorul Ion Jalea nu își aducea

aportul la finalizarea lui. Trebuie

menționat că din Arhivele Arhiepicopiei

Tomisului1 reiese faptul că toți preoții care

au slujit în acest sat au încercat să ducă la

bun sfârșit lucrările la această biserică.

Astfel, aflăm din arhive că în anii

ce au urmat punerii pietrei de temelie au

fost ani grei pentru agricultură, sătenii

nemaiavând puterea să continue lucrările la

biserică. În anul 1912 Preotul Oprișan

1 AAT, Caseta 95, Dosar 17 și AAT Registru

Inventar parohia Ciocârlia pe anul 1967.

Popescu a adus o echipă de muncitori, dar

aceștia au părăsit șantierul foarte repede,

probabil tot din cauze financiare. Lucrări

mai importante au fost deprinse la biserică

în perioada interbelică, mai exact între anii

1924 și 1925, cînd s-a ridicat întreaga

zidărie, a fost tencuită parțial și acoperită

cu tablă. În urma cutremurului din anul

1940 pereții bisericii s-au fisurat și o bună

parte din tencuială a căzut, în această stare

găsindu-se biserica și după al doilea război

mondial. După ce părintele Dumitru

Mihăilescu, preotul acestei parohii a fost

arestat în anul 1949, parohia a fost

suplinită de preotul de la Viișoara, care

găsind la Ciocărlia o comunitate de oameni

credincioși, redactează o adresă către

Episcopia Dunării de Jos – Galați, în care

explică situația parohiei și cere ajutorul

Episcopiei pentru finalizarea lucrărilor la

biserică. Astfel, la 7 mai 1951, părintele

Marinescu, se adresa Episcopului Chesarie

Păunescu cu următoarele cuvinte: „La

biserica din Ciocărlia de Jos, impunătoare

ca aspect, s-a lucrat cu mari intermitențe

aproape jumătate de secol, iar de mai mulți

ani se află părăsită, lipsită de orice îngrijire

și împrejmuire, și din cauza unor defecțiuni

nesemnalate și necorijate la timp este

angajată acum pe panta năruirii, ceea ce ar

fi și crimă și mare păcat, ruinare care ar

știrbi grav și fondul religios moral a unei

comunități creștine, ce vede cu proprii săi

ochi prăbușirea jertfelor sale, consimțite

într-un șir de ani, ca fiind zadarnice”. Apoi

după ce detaliază câteva date tehnice,

apreciază că biserica nu trebuie stricată

pentru a se face alta mai mică: „Starea de

spirit a enoriașilor de la Ciocărlia nu e

deloc închinată spre cei care ar indica

soluția de a se strica biserica și a se face

alta mai mică. Această măsură, fără

înțelegerea momenului și a stării lor


14

psihice i-ar înstrăina de la orice efort și

jertfă liber consimțită.... de aceea, continuă

părintele Victor Marinescu, vă rugăm prea

respectuos a se trimite pe seama Sfintei

Episcopii, cât mai grabnic, domnul arhitect

– inginer la Ciocârlia (are și stație CFR),

pentru lucrările următoare...” și continuă

părintele Marinescu să enumere principale

măsuri rapide care ar trebui luate. Se pare,

însă, că acțiunea fermă a părintelui

Marinescu nu a avut efectul scontat,

deoarece clădirea bisericii a rămas o ruină

până în anul 1974.

Contribuția lui Ion Jalea

Într-o vizită în satul copilăriei, pe 5

octombrie 1974, sculptorul Ion Jalea

remarcă starea bisericii din Ciocârlia de

Jos și, ulterior, se adresează episcopului

Antim Nica, în vederea găsirii celor mai

bune soluții pentru finalizarea lucrărilor și

sfințirea bisericii. Preotul de atunci din

Ciocârlia de Jos, Vasile Nacu, într-o adresă

către episcopul Antim Nica îl înștiința de

vizita lui Ion Jalea si a trimis episcopiei

câteva fotografii de la acel moment,

exprindu-și dorința de continuare a

lucrărilor la biserică.

Vizita patriarhului Justinian

Obținând fonduri de la episcopia

din Galați și de la enoriași, lucrările au

reînceput pe 1 decembrie 1974. Chiar

preafericitul părinte Justinian, patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat pe 29

iunie 1975 această parohie, însoțit de

secretarul general al Consiliului Național

Bisericesc și episcopul Antim Nica al

Dunării de Jos-Galați, eparhie de care ținea

și județul Constanța. Părintele patriarh a

apreciat efortul depus pentru terminarea

bisericii de credincioși și de preotul paroh

Vasile Nacu.

Sfințirea bisericii

Momentul mult așteptat, al sfințirii

bisericii, a venit în ziua de 3 august 1975.

Dintr-un document de arhivă aflăm de la

părintele Vasile Nacu cum s-a desfășurat

evenimentul: „La ora 9:00 în sunetul

clopotelor și entuziasmul plin de

cucernicie al credincioșilor, a sosit

Preasfințitul Episcop dr. Antim Nica,

pentru slujba târnosirii. Credincioșii l-au

întâmpinat cu flori în mâini și în inimi, cu

flori de aleasă bucurie duhovnicească. A

urmat apoi oficierea sfintei liturghii de

către preasfințitul episcop, înconjurat de un

sobor de preoți și diaconi. Frumusețea zilei


15

de vară a contribuit la măreția sărbătorii

credincioșilor din Ciocârlia. Ziua sfințirii

bisericii cu hramul Adormirea Maicii

Domnului constituie pentru ei toți un

început, un drum nou pe care s-au angajat

hotărâți cu gînd de faptă și de acțiune spre

binele și fericirea tuturor”.

La finalul slujbei, preasfințitul

episcop a spus în predica sa, printre altele,

și că: „s-a infirmat așadar mitul care

circula în sat până nu de mult, că biserica

nu se va termina niciodată”, dar i-a adus

mulțumiri și sculptorului Ion Jalea,

amintind în cuvântul său de vizitele pe care

i le-a făcut și de dorința acestuia de a vedea

biserica sfințită.

3 august 1975 – Sfințirea bisericii

Ion Jalea

Ion Jalea s-a născut pe 19 mai 1887

în comuna Casimcea, județul Tulcea. După

câțiva ani familia lui s-a mutat în satul

Ciocârlia de Jos. În 1908 a urmat studiile

Academiei de Arte Frumoase din

Bucureşti, avându-i profesori pe sculptorii

Frederik Storck şi Dimitrie Paciurea. Patru

ani mai târziu a expus pentru prima dată la

Salonul Oficial, lucrările „Cain“,

„Remuşcarea“ şi „Nud“. Plecat la Paris, a

lucrat sporadic în atelierul lui Auguste

Rodin2. În 1917, ca urmare a cererii sale

insistente de a fi trimis pe front, Ion Jalea a

2 Mariana Iancu, Ion Jalea, constănţeanul care a

sculptat toată viaţa cu o singură mână. Operele

superbe îi sunt expuse peste tot în lume, apud

http://adevarul.ro/locale/constanta/ion-jalea-

constanteanul-sculptat-viata-singura-mana-operele-

superbe-expuse-lume-

1_563f1cb6f5eaafab2c682002/index.html.

participat la luptele de la Corbul, Măxineni

şi Nămoloasa. La 17 august a fost rănit.

Medicii i-au putut salva piciorul, dar nu şi

braţul stâng. Cu toate acestea, artistul

constănţean a continuat să creeze opere de

artă3. Obține Marele Premiu al Expozițiilor

Internaționale de la Paris și de la

Barcelona, Premiul național pentru

sculptură (1941), Premiul de Stat (1957) și

- în același an - titlul de Artist al Poporului.

Din 1956 a funcționat ca președinte activ al

Uniunii Artiștilor Plastici din România4. A

murit pe 7 noiembrie 1983 la București.

Ion Jalea

Biserica azi

3 Ibidem.

4 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Jalea.


16

Fotografii inedite cu patriarhul Justinian.

Instalarea în demnitatea de patriarh și slujba înmormântării

Ionuț Druche

Fotografiile prezentate fac parte din trei

numere omagiale dedicate de revista

Biserica Ortodoxă Română patriarhului

Justinian Marina. Aceste numere sunt:

Închinare Înalt Prea Sfințitului Justinian,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (nr.

5-8, mai-august 1948), Închinare Înalt Prea

Sfințitului Patriarh Justinian cu prilejul

împlinirii a 30 ani de slujire a Bisericii (nr.

10, octombrie 1954) și Încetarea din viață a

Prea Fericitului Părinte Justinian,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (nr.

4, aprilie 1977).

Justinian Marina s-a născut pe 22

februarie 1901 în satul Suiești, comuna

Cermegești din județul Vâlcea, primind la

botez numele Ioan. A urmat școala primară

în localitatea vecină Stănești, după care a

intrat ca bursier la Seminarul Teologic

Ortodox „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-

Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923.

Pe 14 octombrie 1924 s-a căsătorit cu

Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel

Popescu, din comuna Braloștița, județul

Dolj, cu care a avut doi copii: Silvia și

Ovidiu. A fost hirotonit preot pe 14

octombrie 1924 de Vartolomeu, episcopul

Râmnicului, pe seama parohiei Băbeni-

Bistrița. Între 1925 și 1929 a frecventat

cursurile Facultății de Teologie din

București, iar în anul 1933 a fost transferat

la parohia „Sfântul Gheorghe” din

Râmnicu-Vâlcea. Pentru o perioadă scurtă,

1932-1933, a fost directorul Seminarului

Teologic din Râmnicu-Vâlcea, iar în anul

1939 a fost numit director al tipografiei

eparhiale. În anul 1935 a rămas văduv.

La propunerea Mitropolitului

Irineu, pe 30 iulie 1945, Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe

preotul Ioan Marina arhiereu-vicar al

Mitropoliei Moldovei și Sucevei, fiind tuns

în monahism cu numele Justinian.

Pe 19 noiembrie 1947 a fost ales

Mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar pe 6

iunie 1948 a fost învestit Patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române. A trecut la

cele veșnice pe 26 martie 1977 și este

înmormântat în biserica „Radu-Vodă” din

București.

Instalarea în demnitatea de patriarh

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Dolj

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Dolj


17


18


19

Slujba înmormântării patriarhului Justinian


20

Testamentul lui Antim Ivireanul în conștiința părintelui Daniil Sandu Tudor

Dr. Carmen Ciornea

Introducere

Studiul de față propune punerea față în față a unui erou canonizat – Sf. Antim Ivireanul (canonizat din anul 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a proclamat solemn canonizarea Sfântului ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești, așezându-l în rândul sfinților, prin trecerea în calendarul Bisericii noastre, cu ziua de prăznuire anuală la 27 septembrie) – cu unul a cărui canonizare este pusă în discuție – Părintele Daniil Sandu Tudor. Menționăm aici că Părintele Daniil Sandu Tudor este cuprins în martirologiu încă din 2007 şi se află de mai multă vreme în atenţia Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

1. Așezarea în oglindă a

acestor două personalități emblematice – Sfântul Mitropolit Antim și Părintele Daniil Sandu Tudor – obligă la o paralelă între două căi, perioade, mentalități ș.a. reprezentate de fiecare dintre cele două individualități. Practic, provocarea pe care o conține prezenta cercetare este aceea de a demonstra faptul că Părintele Daniil Sandu Tudor este un demn succesor al Sfântului Mitropolit Antim.

Ceea ce nu poate sta sub echivoc este faptul că aceste două destine au fost insurmontabil legate de Sfânta Mânăstire Antim, Așezământul Tuturor Sfinților. Acest spațiu semnificativ, ctitorie a Sfântului Antim Ivireanul, avea să găzduiască, peste secole, mișcarea duhovnicească Rugul Aprins, momentul de simbioză între cult și cultură, sau, cum aprecia Andrei Pleșu în prefața volumului de referință Timpul Rugului Aprins, semnat de Pr. André Scrima (unul din corifeii Rugului Aprins): „întâlnirea unică dintre intelectualitate și cler, petrecută în preajma anilor 50. «Grupul de la Antim».

Faptul că subiectul este unul de larg interes este probat și de dezbaterile din ce în ce mai numeroase, pe această temă, existând multe voci avizate, laice sau clericale, care susțin faptul că, în contextul societății contemporane, globalizate și

1A se vedea Martiri pentru Hristos, din România, în

perioada regimului comunist, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 158-167 (articolul închinat Părintelui Daniil Sandu Tudor poartă semnătura istoricului George Enache). Prin urmare, diagnoza martiriului său este testată atât din punct de vedere teologic cât și istoric.

globalizante2, Biserica Ortodoxă Română

va trebui să-și reevalueze poziția vizavi de canonizarea martirilor din închisorile comuniste, în vederea salvării, tămăduirii și păstrării în Hristos a întregului neam.

Sursele documentării au fost documentele de Arhivă, dar și cărțile publicate atât de protagoniști (Antim Ivireanul, Părintele Daniil Sandu Tudor cât și de principalii membri ai „Rugului Aprins”), precum și a lucrărilor de specialitate care au reflectat activitatea culturală a acestora.

Activitatea social-filantropică –

Antim Ivireanul și Părintele Daniil pilde de jertfelnicie

Revenind la obiectivele actualei prezentări, punerea în paralel a celor două personalități a avut drept scop probarea faptului că Părintele Daniil Sandu Tudor a fost un demn succesor al ctitorului Mânăstirii Antim, unde, peste ani, el va pune bazele mișcării duhovnicești „Rugul Aprins”. Sigur că de aici decurg și alte întrebări, supoziții: „Oare Părintele Daniil a avut în vedere continuarea testamentului Sf. Antim Ivireanul?”; „Au resimțit membrii Rugului Aprins nevoia de a respecta testamentul ctitorului Mânăstirii în litera conceperii sale?”. Cu siguranță, da! O certifică faptele cât și scrierile celor care au făcut parte din această mișcare.

Edificatoare, în acest sens, este și mărturia Părintelui André Scrima: „Or, ctitoria bucureșteană, lângă a cărei prezență tutelară avea să primească chip Grupul de la Antim, departe de a se mărgini la rostul ei de «clădire rânduită în incinta mânăstirească», își dezvăluia semnele ce-i fuseseră încredințate între ascuns și aparent, de către enigmaticul său fondator”

3.

Până și apariția Mânăstirii Antim nu se mărginește la semne comune. Cum știm, Mitropolitul Antim a luat decizia de a clădi acest sfânt locaș, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, la data de 5 februarie 1713 (ziua prăznuirii Sfintei Agata), ca urmare a unei

2 A se vedea Ioan I. ICĂ Jr., Globalizarea – mutații

și provocări, în Biserica în misiune, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 686-687. 3 Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, Ed.

Humanitas, București, 2012, p. 132.


21

descoperiri dumnezeiești. Construcția mănăstirii bucureștene cu hramul „Toți Sfinții” a durat doar doi ani, mai exact între anii 1713-1715, fiind plasată, astfel, la sfârșitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu și începutul domniilor fanariote în Țara Românească. Mai mult, efortul mitropolitului Antim pentru înzestrarea acestei mănăstiri este impresionant. Lista cu datorii a mitropolitului, actele de donație și hrisoavele domnești din anii 1713-1716, confirmă faptul că la moartea mitropolitului Antim, ctitoria sa era în mare parte finalizată și dispunea de resursele materiale și financiare pentru împlinirea milelor rânduite de sfântul ctitor în „Așezământul...” său. Sfântul Antim Ivireanul este cel care se va îngriji personal, în primii trei ani (1713-1716), de respectarea cu strictețe a acestor dispoziții, înzestrând mănăstirea atât cu proprietăți, dar și cu o bibliotecă și două tipografii, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire. Probele urcușului duhovnicesc ale lui Sandu Tudor sunt din ce în ce mai fățișe: devine nu numai un frecventator al mănăstirii Antim

4, dar chiar pe propria

cheltuială și cu ajutorul câtorva generali prieteni de ai săi

5, demarează acțiunea de

restaurare a mânăstirii6, grav avariată după

cutremurul din 19407: „În Mânăstirea

Antim se găsește ca viețuitor, încă din iulie 1945, fratele Sandu Tudor. (…) Având în vedere că prin străduința sa s-au putut executa lucrările de restaurare a bisericii mânăstirii din vara anilor 1945, 1946, 1947

8.

Și-așa se clarifică un alt punct comun între Sfântul Mitropolit și Părintele Daniil: jertfelnicia, asumarea până la extrem a misiunii social-filantropice. Iată o

4 Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri

şi documente inedite, Ed. Anastasia, București, p. 99: „În Mânăstirea Antim se găsește ca viețuitor, încă din iulie 1945, fratele Sandu Tudor. (…) Având în vedere că prin străduința sa s-au putut executa lucrările de restaurare a bisericii mânăstirii din vara anilor 1945, 1946, 1947…”. 5 Ibidem, p. 89-90: „…comitet format din: D-l

General Gh. Iorgulescu, D-l General Gh. Stratilescu, D-l General Traian Tetrat, D-l Prof. univ. Al. Mironescu, D-l Prof. univ. Anton Dumitriu și D-l Sandu Tudor, publicist și scriitor”. 6 Interviu cu Părintele Nicolae Bordașiu, în Carmen

Ciornea, Chipul Rugului Aprins, Ed. Eikon, București, 2015, p. 250: „Probabil că a fost mai bogat, nu știu eu să vă spun elemente din viața lui, dar știu că prin banii proprii și prin ceea ce a adunat de la cunoștințele și prietenii de atunci, din vremea comunistă, a reparat biserica Antim și i-a dat o înfățișare frumoasă”. 7 Roman Braga, Rugul Aprins, în Pe drumul

credinţei, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, HDM Press, 1995, p. 175. 8 Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri

şi documente inedite, ..., p. 99.

altă probă care conferă autenticitate portretului lor de homo religiosus, căci ambii și-au sacrificat toată averea pentru Mânăstirea Antim.

Biblioteca Antimului Prin capitolul 18 al Așezământului

din 24 aprilie 1713, Sfântul Mitropolit Antim punea bazele primei biblioteci publice de împrumut, stabilind și principalele reguli de funcționare a acesteia: „de va trebui cuiva să ia vreo carte, au să o citească, au să o scrie, au să caute ceva într-însa, fără răvaș iscălit de la cela ce o cere cu făgăduiala cum că o va trimite înapoi și cu vreme hotărâtă, să nu se dea și să poarte grijă să o ceară”.

La data de 25 iunie 1947 episcopul vicar Veniamin Ploieșteanul semnează actul prin care i se aducea la cunoștință părintelui Vasilache faptul că a fost aprobată închinovierea lui Sandu Tudor în cadrul mânăstirii Antim: „La raportul Prea Cuvioșiei Voastre, vi se face cunoscut că I.P.S. Patriarh a binevoit a aproba primirea printre viețuitorii acelei sfinte mânăstiri, ca frate, a Domnului Sandu Tudor, care dorește a se consacra vieții monahale”

9

Singura avere pe care o păstrează din viața laică este o impresionantă bibliotecă „[Sandu Tudor] vine și intră în Mânăstirea Antim ca frate. I se dă o chilie în clopotniță. Acolo a locuit tot timpul sub clopote, într-o chiliuță mică și acolo și-a înghesuit, în mai multe rânduri, cele 8000 de volume pe care le avea el și la care am avut și eu acces. Mi-aduc aminte că mai pe urmă, când s-a terminat Rugul Aprins, a venit la Sihla cu cele 8000 de volume, mai sus de Sihăstria, unde mă duceam și stăteam săptămâni întregi cu el, iar el îmi punea la dispoziție toate cărțile”

10. Pr.

Nicolae Bordașiu, la rându-i mărturisea că „reședința lui era în clopotnița bisericii Antim, chiar deasupra porții, și-acolo și-a instalat, ceea ce ne-a impresionat pe noi, ca studenți, că ne-a invitat și pe noi să vedem, o bibliotecă aleasă, cu cărți frumos legate, elegante, pe care nu numai că le avea dar le și cunoștea astfel că atunci când stăteam de vorbă, își exemplifica de fiecare dată vorbirea cu câte o carte pe care o lua din raft. Avea acest obicei de a-și documenta cuvântul cu ceea ce era acolo”

11.

9 Ibidem, p. 96.

10 †Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed.

Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediție electronică, p. 28. 11

Interviu cu Părintele Nicolae Bordașiu, în Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, ..., p. 249-250.


22

Antim-orizont de răspândire a învățăturii creștine Sfântul Mitropolit Antim a rămas în Biserica Ortodoxă Română predicatorul exemplar, care a izbutit să transmită învăţăturile de credinţă creştină într-un stil unic, îmbinând sensibilitatea duhovnicească şi experierea adevărurilor creştine cu erudiţia, cu iscusinţa interpretării şi cu persuasiunea demonstraţiei oratorice.

Prin urmare, traseul intelectualului integrat Antimului, așa cum l-a conceput ctitorul sfântului locaș, presupunea o traversare a drumului valorilor tradiției adevărate, veritabilă cale de prezervare a umanității, de regăsire a sinelui. De altfel, Părintele André Scrima considera edificatoare în configurarea portretului intelectualului de la Antim interferența dintre „un anumit sens al tradiției și un nonconformism activ; categorii existențiale nicidecum contradictorii, îngemănate dimpotrivă, dincolo de evidențe, printr-o afinitate ce nu are nevoie de demonstrații justificative”

12. Atragem atenția că trebuie

făcută o demarcație clară între Tradiție și tradiționalism, distincție care era cât se poate de clar conturată în viziunea membrilor Rugului Aprins. Astfel, în vreme ce prima transgresează limitele spațio-temporale și încifrează un sens transcendent care se sustrage ideologiilor vremii și impune o trăire „în credință și deschisă totodată universalității culturii”

13, tradiționalismul se asociază

unui conservatorism izolat într-o formă ideologică (religioasă, politică ș.a.) perisabilă, repetitivă și, de cele mai multe ori, blocatoare și nefertilă. În fața șuvoiului devastator al unui timp măcinat de schimbări rapide, omul timpului modern, aruncat în contextul unei societăți supuse unui intens proces de sovietizare, își căuta reperele, punctele de sprijin, stabilitatea. Răspunsul ținea, așadar, de o opțiune personală, de o nevoie interioară de a-și recăpăta conștiința de sine, forța discernământului, într-o lume în care scara de valori era supusă unei reconsiderări haotice, aberante. Iată, de ce, intelectualii, laici și clerici, regrupați între zidurile securizante ale Mânăstirii Antimului s-au angajat în lupta dezrobirii din cercul vicios al orbirii prin intermediul Sfintelor Taine.

Odată fixat (…) în noua sa incintă de viață, Sandu Tudor (…) continua să-și exerseze pasiunea «poetică», am spune, de căutare sub - și peste – evidențe, a ceea ce

12

Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 150. 13

Ibidem, p. 150.

așteaptă, ascuns, să iasă la lumină. Astfel, împreună cu părintele Benedict și toți ceilalți, reia, scrutător, lectura Testamentului lui Antim Ivireanul. Ctitorul dezvăluia, într-adevăr, în câteva rânduri ultime, locurile« instaurative» despre care vorbeam mai sus, răscruci ale traiectoriei sale destinale și le încredința celor ce după el, vor fi înțeles. (…) «Deschiderea», în acel moment, a Testamentului lui Antim a dus de îndată la decizia de a transpune cele patru figuri invocate de el în mozaic, pentru a fi așezate de o parte și de alta a intrării în sanctuar (…)

14.

Sandu Tudor cel care reușește să pună bazele Rugului Aprins, mișcare duhovnicească a cărei configurație specifică și inconfundabilă este dată mai ales de simbioza, fără precedent, între cult și cultură. De altfel, portretul său, din perspectiva mărturisitorilor clerici, care l-au cunoscut în această perioadă, este cel al unui om care deținea o impresionantă cultură şi o memorie formidabilă

15, un

erudit autodidact16

, un foarte bun cunoscător al literaturii române medievale şi un pasionat cercetător al vechilor manuscrise româneşti, fascinat îndeosebi de figura lui Paisie Velicikovski şi a lui Vasile de la Poiana Mărului; preocupat de teologie şi îndeosebi de descoperirea tainei Rugăciunii lui Iisus. Iată care sunt aspectele asupra cărora insista Părintele Roman Braga legate de fondatorul „Rugului Aprins”: „[avea] o înclinaţie înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinţilor Părinţi şi de mistica vieţii călugăreşti”, frecventând Biserica şi pe reprezentanţii săi

17.

Sigur că activitatea lui Sandu Tudor din această perioadă era răstălmăcită de logica Securității în cu totul alți termeni: „După 23 august 1944, adică după ce a revenit de pe front, a început o activitate ilegală împotriva democrației din România. Astfel, intră în legătură cu membrii fostului P.N.Ț. De asemenea, în anul 1945 Teodorescu pune bazele unui așa zis cerc de studii mistice, la biserica Antim. În realitate, acest cerc este cercul de documentare al legionarilor, care vin în contact cu acesta”

18.

Tot din Arhiva Securității aflăm că în 1947 Sandu Tudor ocupa funcția de

14

Ibidem, p. 134. 15

Roman Braga, Rugul Aprins, ..., p. 172. 16

Cf. Gheorghe Vasilescu, Cuvânt înainte, în Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ..., p. 6. 17

Ibidem, p.172. 18

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 78, f. 151.


23

administrator la Mânăstirea Antim19

. De altfel, și Părintele Adrian Făgețeanu, în cadrul procesului - verbal de interogatoriu, din 4 martie 1958, confirma acest statut al fratelui Alexandru (Sandu Tudor): „Ajuns la Antim (în iunie 1947), am fost pus să mă ocup cu unele probleme legate de repararea și înfrumusețarea mânăstirii, cum ar fi procurarea materialelor, angajarea muncitorilor, îngrijirea și amenajarea parcului. Dispozițiile referitoare la aceste atribuții le primeam de la Sandu Tudor”

20.

Alexandru Mironescu își reamintea despre prietenul său Sandu Tudor și despre ce a însemnat fenomenul Rugul Aprins, în această primă etapă de la Antim, în următorul mod: „Atunci, la Mânăstirea Antim, o seamă de prieteni de-ai lui am format un cerc și ne-am ocupat de refacerea turlelor, a trapei, a clopotniței, a stăreției; am construit un cuptor de ceramică, am făcut un parc în curtea mai ascunsă a mânăstirii, un concurs de pictură de icoane, un concurs de muzică, la care premiul întâi a fost atribuit lui Paul Constantinescu. Dar, mai ales, cercul acesta a inițiat un ciclu de conferințe, de un mare succes, ciclu în care Ion Marin Sadoveanu – ca să pomenesc un nume – a ținut cinci prelegeri, vorbind foarte frumos despre rolul mimului în misterele Evului Mediu”

21. Ion Marin Sadoveanu este

amintit și de părintele André Scrima care, de altfel, îl definește drept „unul dintre cei mai sclipitori conferențiari pe piața culturală de atunci”. Potrivit memorialistului acesta a susținut la Antim o serie de prelegeri pe tema teatrului antic și misterelor medievale

22. Legat de Paul

Constantinescu, părintele Scrima amintește că acesta era o prezență constantă atât pe parcursul slujbelor cât și în timpul reuniunilor grupului Rugul Aprins, căruia, de altfel i-a dăruit un Imn al Rugăciunii lui Iisus, apreciat deopotrivă de intelectualii laici și clerici.

23

Semnalasem că o metodă de reconstituire a tabloului „Rugului Aprins” va fi punerea în oglindă a discursului corifeilor mișcării cu cel al organelor de partid și de stat. Astfel, punerea în paralel a mărturisirilor de mai sus cu documentele de Arhivă ce poartă semnătura aceluiași Alexandru Mironescu, este o metodă eficientă, apreciem noi, de a demasca

19

Ibidem, f. 79. 20

A.C.N.S.A.S., fond Penal, vol. 1, f. 90 (copie dactilografiată) și f. 97. 21

Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ..., p. 130-131. 22

Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 161. 23

Ibidem, p. 160-161.

mecanismele limbajului de lemn ca instrument al puterii. În procesul-verbal de confruntare din 23 iulie 1958, între Mironescu Alexandru și Ghiuș Vasile Benedict (între orele 17.15-19.20), la întrebarea vădit tendențioasă a anchetatorului: „Ce activitate dușmănoasă împotriva orânduirii democrat-populare din R.P.R. ai desfășurat dumneata împreună cu Ghiuș Vasile Benedict?”, acuzatul ar fi declarat: „În perioada 1945-1946 am început să desfășurăm activitate dușmănoasă prin asociația numită «Rugul Aprins» care a fost reprezentată în cadrul mânăstirii Antim de către Sandu Tudor Daniil (Teodorescu Alexandru). La început din această asociație au făcut parte Sandu Tudor, Ghiuș Vasile Benedict, Sofian Boghiu și subsemnatul. În cadrul asociației «Rugul Aprins» în perioada 1945-1947-48, atât Sandu Tudor cât și subsemnatul am ținut o serie de conferințe cu caracter dușmănos la adresa regimului democrat, care erau audiate de o serie de elemente”

24. Părintele Benedict Ghiuș se

va limita la a recunoaște întru totul spusele prietenului său Alexandru Mironescu

25.

Sigur că toate etichetele aparțineau, mai degrabă, terminologiei anchetatorului, care știa că acestea echivalau cu grele capete de acuzare, menite să-i bage după gratii pe acuzați pentru multă vreme.

Potrivit părintelui Benedict Ghiuș activitatea grupului duhovnicesc „Rugul Aprins” a cunoscut un proces dinamic de dezvoltare. Astfel, în anul 1946 și în prima parte a anului 1947 întrunirile aveau un caracter pregnant religios, dezbătându-se temele din sfera misticii ortodoxe și apologetică dar și chestiuni din actualitatea imediată. În ceea ce privește scenariul de desfășurare a întrunirilor, procesul-verbal de interogatoriu din 27 iunie 1958 al părintelui Ghiuș ne oferă următoarea descriere: „După ce s-au adunat toți participanții chemați, preotul Teodorescu Alexandru-Daniel a ținut un «cuvânt de învățătură», după aceasta a urmat un acatist, o ectenie și apoi închinarea, toată întrunirea durând circa două ore

26.

Înțelegem din același document că participanții puteau interveni, după ce solicitau celui care conducea întrunirea, discuțiile purtându-se în linia trasată de tema fixată pentru acea dată

27. De altfel,

24

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, f. 235v. 25

Ibidem, f. 237. 26

Ibidem, f. 207 v. 27

Ibidem, f. 207 v.: „În prima parte a întrunirii după ce preotul Teodorescu Alexandru-Daniel a ținut «cuvântul de învățătură» a cerut și subsemnatul lui Teodorescu Alexandru, care conducea întrunirea


24

și părintele Vasile Vasilache, starețul din acea vreme al Antimului, confirma caracterul interactiv al întrunirilor: „Când conferenţiarul îşi termina expunerea urmau discuţii cu participanţii. Uneori se puneau întrebări surprinzătoare din care se vedea intensa participare a publicului în descifrarea problemelor vieţii. Parcă-i văd pe cei ce dădeau răspunsuri: Mitropolitul Tit Simedrea, Profesorul Universitar Ion G. Savin, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Profesorul Dr. Virgil Cândea, Dr. Dabija, Anca Lucia Manolache, Generalul Constantin Manolache scriitorul, Părintele Comana. Dintre cei ce puneau întrebări, cei mai zeloşi erau cei din «Cercul Ieşenilor» (cărora le dădusem o chilie la Antim, unde-şi aveau sediul), şi studenţii de la diferite facultăţi”

28.

Venirea Părintelui Kulîghin, axul moral și spiritual al grupării, a produs o adevărată emulație, mai ales, de natură spirituală, membrii fiind inițiați în tainele rugăciunii inimii și cu privire la trăirea creștină în spiritul tradiției de la mânăstirea Optina. Odată instruiți în ceea ce privește experiența isihastă

29, treptat lucrurile „au

luat o amploare foarte mare, în sensul că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care și o serie de vizitatori ai mânăstirii Antim. În cadrul întrunirilor respective au început să țină o serie de conferințe cu teme religioase, pe care le țineam după un program bine stabilit de membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru și alții. De asemenea, au fost organizate cu călugării mânăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective”

30.

Lista conferențiarilor Antimului este completată și de declarațiile părintelui Adrian Făgețeanu, care în timpul anchetei,

respectivă, să-mi dea voie să vorbesc și am vorbit tot în legătură cu problema care a fost ridicată în întrunirea respectivă și anume, atitudinea care trebuie s-o aibă elementele participante la acea întrunire, față de tinerii comuniști”. 28

Apud. Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei în ghearele comuniste, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993, p.143. 29

În procesul-verbal de interogatoriu din 17 iunie 1958, Părintele Benedict Ghiuș răspunde la întrebarea anchetatorului „Despre ce experiență este vorba?” în următorul mod: „Este vorba despre o experiență duhovnicească, care consta în îndemnul la credință, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste față de aproapele și altele” [A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, ff. 194v. (copie dactilografiată) și f. 198]. 30

A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, ff. 194v.-195(copie dactilografiată) și ff. 198-199.

în procesul-verbal de interogatoriu din 4 martie 1958, confirma statutul de coordonator al lui Sandu Tudor, în sarcina căruia intra organizarea și conducerea conferințelor, și amintea pe lângă cei mai sus menționați pe mitropolitul Tit Simedrea

31, cât și pe „un bibliotecar de la

Academie” – Alexandru Elian. La calitatea de conferențiar al Antimului a celui din urmă va face referire și academicianul Virgil Cândea care își amintea că nu a participat decât o singură dată la reuniunile Rugului Aprins „când profesorul Alexandru Elian a conferențiat despre «Hristos – Soarele Dreptății»”.

Alte trei nume ne parvin din mărturiile starețului Vasile Vasilache, care, în scrierea sa De la Antim la Pocrov. Mărturii și mărturisiri, îi adaugă în rândul conferențiarilor pe fratele său, arhimandritul Haralambie Vasilache, pe Paul Sterian și pe Olga Greceanu, menționând totodată că „personal am prezentat de mai multe ori reflexii asupra izgonirii din rai”

32. Potrivit

mărturisitorului sus-menționat părintele Haralambie a ținut prelegeri pe tema frumuseților Adevărului Însuși în timp ce Paul Sterian „a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învățături”

33. Pictorița

Olga Greceanu, cea dintâi femeie din spațiul ortodox românesc care a primit cea mai mare distincție a B.O.R. – Gramata și Crucea Patriarhală a conferențiat „pe teme de călătorii la Locurile Sfinte, pe care ea le iubea negrăit de mult”

34.

Probabil că multe nume ale celor care s-au străduit să dăruiască parte din învățăturile lor prin intermediul acestor reuniuni ale Rugului Aprins au rămas încă necunoscute. Dar ceea ce e demn de reținut este că Rugul Aprins nu trebuie redus la o grupare preocupată de organizare de conferințe pe diferite teme cultural-religioase. Factorul coagulant al mișcării l-a constituit trăirea religioasă, spirituală de unde și preocupările specifice: practicarea rugăciunii, meditarea asupra Sfintei Scripturi și asupra problemelor de filozofie religioasă. Unicitatea acestei mișcări 31

Ibidem, f. 89 (copie dactilografiată) și f. 96 v.: „În timpul acesta, în sala bibliotecii mânăstirii aveau loc conferințe regulate cu caracter teologic, cu subiecte despre rugăciunea inimii, despre isihie, despre angelism, ș.a. Sandu Tudor m-a invitat și pe mine să iau parte la aceste conferințe, lucru pe care l-am și făcut. Conferințele acestea erau ținute – sub conducerea lui Sandu Tudor – de către el, Benedict Ghiuș, un bibliotecar de la Academie al cărui nume nu-l rețin, profesorul universitar Alexandru Mironescu, fostul mitropolit Tit Simedrea și alții”. 32

Apud Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei în ghearele comuniste, ..., p. 143. 33

Ibidem, p. 143. 34

Ibidem, p. 144.


25

duhovnicești este marcată de comuniunea dintre elitele laice și ecleziastice, simbioză care, în termenii memorialistului André Scrima, era „aproape o «consangvinitate» a spiritelor; o «transcendență» prealabilă ce fundamentează peste vizibil – dar nu în afara intuiției intelectuale, ce se manifestă ca acceptare – unitatea de sens a unei convivialități. În asemenea momente de pre-înțelegere (cum am spune pre-simțire), Grupul de la Antim se resorbea în propria-i destinalitate, care, bineînțeles, nu îi mai aparținea”

35.

În loc de concluzii: Așa cum am subliniat, încă din

introducere, motivația cercetării a pornit și de la constatarea că, din păcate, azi, poate mai mult ca oricând, se estompează și se pierd sensul, încărcătura emoțională și rolul pe care l-au jucat cei care s-au jertfit în numele lui Dumnezeu și al neamului românesc, pentru a promova valorile moral-creștine în viața lor și în viața publică.

Or, cercetarea și descoperirea martirilor este o datorie creștinească întrucât „Biserica nu poate fi gândită, trăită și cinstită fără martiri”, iar reconsiderarea vieții martirilor, reevaluarea poziției vizavi de canonizarea martirilor din închisorile comuniste, poate constitui un punct de plecare și un mijloc de remontare a pietății pierdute printre preocupările seculare ale societății post-moderne actuale. De altfel, lipsa reperelor, valorilor morale este sursa adevăratei crize pe care o traversează nu doar România, ci întreaga Europă. Regenerarea morală a societății presupune o analiză și o revizuire a mijloacelor pe care le avem la îndemână. Tocmai de aceea abordarea teoretică trebuie completată de una etică, sufletească pentru că nu este suficientă doar o recunoaștere, ci avem nevoie și de o evocare prin simboluri, care să se adreseze nu numai intelectului, ci și emoției. Impresionant este faptul că aceste constatări le făcea Părintele Daniil Sandu Tudor, simbolul rezistenței prin credință și cultură, cuvintele sale provocând deopotrivă rațiunea și simțirea receptorilor: „Tagma celor care se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai apostolilor nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul Tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile sfinților mucenici. Biserica să învieze, iar Tradiția noastră

35

Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 172.

ortodoxă va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru

36”.

(Părintele Daniil SanduTudor).

Deveniri (fațete) ale aceleiași personalități: a) Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, b)

Sandu Tudor (ipostaza laică).

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitorul Mânăstirii Antim

Întâlnirea membrilor „Rugului Aprins” de

la Cernăuți, august 1943, la invitația

mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea:

4) Sandu Tudor, 5) Alexandru Mironescu,

9) Tit Simedrea, 11) Nae Constantinescu,

12) Constantin Noica, 13) Paul H. Stahl

36

Sandu Tudor, Spre o renaștere a Ortodoxiei, Ideea creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine Studențești din România, iunie 1926, anul I, nr. 2, p. 2.


26

Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat

Gabriel Mitroi

Adevărul de credinţă stabilit în

perioada patristică este la fel de actual şi

astăzi, mai ales că ne vedem oarecum în

situaţia din acele vremuri prin faptul că,

după traducerea evangheliilor gnostice

descoperite la Nag Hammadi, avem de-a

face cu o nouă ofensivă la adresa Bisericii,

un atac direct la temelia credinţei creştin-

ortodoxe – natura divino-umană a lui Iisus

Hristos, moartea şi învierea reale ale Lui.

Aceste otrăvuri par să fascineze lumea de

azi şi chiar îi determină pe unii oameni să

trateze cu uşurătate adevărul de credință și

istoria reală a Bisericii şi învăţăturii ei; se

vehiculează ideea că Iisus Hristos a fost un

om obișnuit și nu Dumnezeu, S-a căsătorit

cu Maria Magdalena și nu a înviat. E o

campanie serioasă de denigrare a credinței

în învierea lui Iisus Hristos, care se

folosește de toate mijloacele mass-media:

romane polițiste, ulterior ecranizate, cu un

succes imediat (vezi Dan Brown – Codul

lui da Vinci), filme documentare care

prezintă descoperiri arheologice

extraordinare, prezentate la buletinele de

știri la ore de maximă audiență (vezi The

lost tomb of Jesus Christ, regizat de James

Cameron). În apărarea adevărului de

credință, Crezul rămâne o piatră de temelie

în ceea ce privește credința și mărturisirea

Bisericii lui Hristos.

Articolele 2-7 din Crez prezintă pe

scurt învăţătura Bisericii referitoare la Iisus

Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul

lumii. Se face legătura între Fiul şi Tatăl,

care este „Dumnezeu adevărat din

Dumnezeu adevărat”, este din aceeaşi

natură sau substanţă ca a Tătălui, este

trimis în lume de Tatăl nu pentru a I se

opune, nu pentru a-i lumina pe oameni în

ceea ce-L priveşte pe Creatorul lumii, ci

pentru a elibera pe oameni de stăpânul

acestei lumi, Diavolul, pentru a arată că şi

El, co-participant la crearea lumii, continuă

opera de purtare de grijă faţă de întreaga

creaţie. Apoi este prezentată credinţa

Bisericii în întruparea lui Hristos, care S-a

făcut la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4),

confirmarea prezenţei în istorie a Fiului lui

Dumnezeu în vremea guvernatorului Pilat

din Pont, dar şi învăţătura cea mai

importantă din Crez, aceea că Hristos a

înviat a treia zi din morţi şi S-a înălţat la

ceruri de-a dreapta Tatălui, de unde va veni

iarăşi în calitate de Judecător, o dată cu

sfârşitul lumii. Faptul că Iisus Hristos şade

de-a dreapta Tatălui arată atât comuniunea,

cât şi consubtanţialitatea cu Tatăl. Prezenţa

în cadrul Treimii a Fiului lui Dumnezeu nu

este una care ţine de vreun merit personal

al lui Hristos, pentru suferinţa de pe Cruce

sau moartea nevinovată, ci ţine de natura

divină, comună celor trei Persoane ale

Sfintei Treimi: „În crezul de la Niceea,

observăm că Logosul este din fiinţa şi

ipostasul Tatălui. Aici, cuvântul fiinţă are

sensul de ipostas. Astfel, atunci când spune

deofiinţă cu Tatăl înseamnă de fapt din

ipostasul Tatălui. Observăm acelaşi lucru

în scrierile marelui Atanasie unde termenii

fiinţă şi ipostas sunt folosiţi

interschimbabil. Insistenţa Capadocienilor

pe acceptarea terminologiei trei ipostasuri

şi distincţia dintre fiinţă şi ipostas, care

apare la Sinodul din Constantinopol (381),

se datorează faptului că ei şi-au dat seama

că doar astfel puteau evita pavlicianismul,

sabelianismul şi arianismul... se poate

concluziona că Biserica a formulat

următoarea concluzie împotriva ereziilor

gnosticismului, monarhianismului,

sabelianismului, arianismului şi a

eunomianismului, concluzie care este

cuprinsă în Sfintele Scripturi şi a fost

totdeauna crezută de ea, ca fiind o extensie

a deciziilor Sinoadelor ecumenice”1.

Gnosticii au îmbrățișat o viziune

eronată în ceea ce privește raportul de

1 Ioannis Romanides, Dogmatica patristică

ortodoxă – o expunere concisă, Ed. Ecclesiast,

Sibiu, 2010, p. 23-25.


27

filiație dintre Tatăl și Fiul, au contestat

indirect consubtanțialitatea Tatălui și a

Fiului: „după unii dintre gnostici, Iisus era

mai degrabă un eon, diferit chiar de

Hristos. Pentru alții, Iisus era mai degrabă

o emanație a lui Dumnezeu, veșnicul

Dumnezeu-Fiul”2. Această variantă

dochetistă asupra întrupării reale a lui Iisus

Hristos apare ca învățătură de bază la

aproape toți gnosticii; indiferent de felul

cum Îl percepeau, ca eon, ca emanație, ca

organ învățătoresc al lui Dumnezeu3, Iisus

Hristos nu poate fi considerat și Dumnezeu

și Om în același timp; Steven Runciman, în

studiul său, face lumină asupra acestei

concepții a gnosticilor referitoare la

Hristos: „Iisus era de natură divină. Prin

urmare, Îi era imposibil să se întrupeze, să

devină om, o creatură a lumii

Demiurgului. Om era doar în aparență”4.

Ereziile care s-au manifestat în

imperiu legate de Divino-umanitatea lui

Hristos primesc un răspuns foarte bine

articulat la Niceea din partea Sfinţilor

Părinţi, care au subliniat faptul că dogma

hristologică a fost mărturisită de Biserică

fără adăugiri sau răstălmăciri. Unitatea

credinţei a fost exprimată în câteva articole

scurte, dar foarte concentrate. Au fost

combătute toate ereziile de până atunci, fie

că vorbim despre cele gnostice sau cele

care le-au luat locul, antitrinitariene sau

hristologice. Combaterea arianismului la

primul sinod ecumenic a fost urmată de

combaterea tuturor ereziilor de până

atunci, începând de la gnostici şi până la

Arie. Astfel, au fost combătute acele

învăţături care se aflau departe de adevărul

biblic şi eclesial, dar a fost reactualizat şi

dezacordul Bisericii faţă de învăţăturile

greşite care s-au manifestat până atunci.

Această aducere aminte a ereziilor

2 Steven Runciman, Maniheul medieval. Studiu

asupra ereziei dualiste în Evul Mediu, Ed. Nemira,

București, 2016, p. 24. 3 Ibidem, p. 30: Mani „a sporit nebuloasa, declarând

că toți, Buddha, Zoroastru, Hermes, Platon, la fel ca

și Iisus, nu au fost decât organele învățătorești ale

lui Dumnezeu”. 4 Ibidem, p. 24

predecesorilor a devenit un leitmotiv la

fiecare sinod ecumenic, ceea ce subliniază

grija Bisericii de a nu reveni la situaţii care

pun în pericol dreapta credinţă şi

mărturisire.

Cea mai importantă erezie care a

fost combătută la primul sinod ecumenic şi

care i-a determinat pe Sfinţii Părinţi să

alcătuiască jumătate din Crez pentru a

lămuri învăţătura despre Iisus Hristos, Fiul

lui Dumnezeu, a fost arianismul. E posibil

să nu fie o coincidenţă faptul că arianismul

a apărut în Alexandria Egiptului, unde au

fost descoperite mult mai târziu aşa-

numitele evanghelii gnostice. Cert este că

această învăţătură greşită s-a propagat

foarte repede în întreg Imperiul, divizându-

i pe oameni, motiv pentru care Biserica, cu

susţinerea Sfântului Împărat Constantin cel

Mare, a dorit să facă lumină în ceea ce

priveşte divino-umanitatea lui Iisus

Hristos. Acesta este motivul principal

pentru care la Niceea, în anul 325, s-au

adunat 318 părinţi, mari teologi şi

mărturisitori ai Bisericii. Giovanni

Filoramo confirmă motivul pentru care a

fost convocat primul sinod ecumenic, „în

primul rând ca să rezolve grava problemă

doctrinară constituită de concepţia

preotului alexandrin Arius în materie de

teologie trinitară. Acesta, radicalizând

poziţia subordinaţionistă, care fusese cea a

apologeticii şi, în parte, şi a lui Origene,

afirma că, deoarece Dumnezeu era în mod

necesar negenerat, întrucât este imutabil,

Fiul nu poate fi Dumnezeu şi nu poate să

fie considerat altfel decât creat”5.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt,

Sfinţii Părinţii de la Niceea au combătut

ereziile în ordine cronologică, începând de

la Simon Magul până la preotul Arie,

cuprinzând în şapte articole la primul sinod

şi cinci la cel de-al doilea sinod coloana

vertebrală a dogmaticii ortodoxe.

5 Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor. Iudaismul şi

Creştinismul, vol. II, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p.

214.


28

O succintă introducere în psihologie

Pr. Ștefan Leocă

Plecând de la etimologia cuvântului

(ψυχή = suflet; λόγος = știință), am putea

defini psihologia drept știința sufletului sau

știința care se ocupă cu studiul sufletului

omenesc. Însă, în realitate, psihologia este

definită, în general, ca fiind „știința care se

ocupă cu studiul psihicului”1.

În tratatele de specialitate, psihologia

este definită cel mai adesea ca fiind „știința

care studiază psihicul (procese, însușiri, stări,

condiții, mecanisme psihice), utilizând un

ansamblu de metode obiective, în vederea

desprinderii legității lui de funcționare, în

scopul descrierii, explicării, integrării,

optimizării și ameliorării existenței umane”2.

Dar, trebuie să precizăm că nu există încă o

definiție unanim acceptată a „psihologiei”,

întrucât „concepțiile cu privire la conținutul

psihologiei diferă de la un autor la altul”3. De

aceea, unii psihologi români afirmă că, într-

adevăr, răspunsul la întrebarea „ce este

psihologia?” este încă un lucru „nu atât de

ușor de dat”4.

De pildă, psihanalistul austriac Otto

Rank afirma, la vremea sa, că „psihologia

științifică” este ancorată până și în căutarea

adevărului despre „suflet”, însă, „atunci când

vine vorba de interpretarea lui, respinge

contribuțiile credințelor străvechi, religia și

miturile”. De aceea, ea „conduce

experimente care dovedesc întotdeauna că

sufletul nu există”5.

Conform dicționarelor de psihologie,

psihicul este o „modalitate superioară a

existenţei biosociale, ansamblu de slăvi,

însuşiri, fenomene și procese subiective ce

depind cu necesitate de mecanismele

cerebrale şi de interacţiunea cu lumea

1 Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu

Iordan-Al. Rosetti”, DEX – Dicționarul explicativ

al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic Gold,

București, 2012, p. 893. 2 Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed.

Universitară, București, 2006, p. 13. 3 Ibidem, p. 10.

4 Ibidem.

5 Otto Rank, Psihologia și sufletul, trad. Simona

Tudor, Ed. Herald, București, 2010, p. 13.

obiectivă, îndeplinind funcţii de raportare la

lume şi la sine prin orientare, reflectare,

planificare mentală şi acţiuni transformativ-

creative. Psihicul este modalitatea superioară

a vieţii de relaţie (care la om este esenţial

socio-culturală) sau a adaptării (care la om

fiind mijlocită instrumental şi social, este o

co-adaptare subiect-obiect, care are ca latură

definitorie intervenţia activă în ambianţă,

transformarea acesteia prin muncă). Psihicul

este inseparabil de materie, dar nu se

identifică cu aceasta întrucât este numai o

însuşire a materiei superior organizate, este

un ansamblu de relaţii energetic-

informaţionale în care este esenţială

caracteristica calitativă, iar nu implicarea

cantitativ-substanţială care este extrem de

subtilă, rafinată etc. Niels Bohr presupune că

sub raportul mecanismelor sale materiale,

psihicul ar prezenta similitudine,

convergenţă cu fenomenele pe care le

studiază fizica atomică. B. Ananiev arată că

psihicul este material după originea sa (este

efect al lumii materiale şi este mijlocit prin

organism şi direct, prin organul material al

creierului), este subiectiv după forma sa de

elaborare (are ca mod de existenţă activitatea

subiectivă) şi este obiectiv după conţinut, în

sensul reflectării şi al prelucrării

informaţiilor”6.

În funcție de asumpțiile la care aderă

fiecare curent psiholog, de-a lungul timpului

au fost emise mai multe teorii și definiții ale

„psihicului” uman, iar cele mai

reprezentative dintre acestea sunt

behaviorismul clasic și orientarea umanistă7.

Printre acestea, în zilele noastre, iși fac tot

mai mult prezența și teoriile credințelor

orientale.

Interesant este faptul că, deși se

dorește o abordare de tip materialist a

psihicului omenesc, totuși, se afirmă în baza

subiectivității persoanei că legile ei sunt

6 Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie,

Ed. Albatros, București, 1978, p. 566-567. 7 Anca Dragu, Rodica Enache, Fundamentele

psihologiei, Ed. Ovidius University Press,

Constanța, 2007, p. 12-13.


29

probalistice8, adică raportul cauză-efect nu

este unul direct, ci pluridimensional. De

altfel, teoreticienii filozofiei deterministe

introduc în psihologie noțiunile de

„supradeterminare”, „subdeterminare” sau

„determinism sincronic”9 .

Așadar, „psihologia” reprezintă

studierea științifică a faptelor psihice,

respectiv a proceselor mentale și a

comportamentelor cu ajutorul instrumentelor

sau metodelor psihologice: observația,

descrierea și experimentul. Procesele psihice

studiate de psihologie sunt: gândirea,

memoria, limbajul, motivația, afectivitatea,

voința, reprezentarea și toate

comportamentele observabile și

neobservabile care constituie

„personalitatea”.

Psihologia este la începuturile ei o

conștiință experimentală. Astfel că prin

studierea în profunzime a psihicului s-a ajuns

la trasarea a două proprietăți generale ale

acestuia, și anume, „hipercomplexitatea” și

„rolul integrativ-adaptiv”. Procesele psihice

pot fi „cognitive” (cognitiv-senzoriale,

reprezentate de senzații percepții și

reprezentări; cognitiv-intelectuale,

reprezentate de gândire, memorie și

imaginație) și „reglatorii” (motivație, emoție,

voință).

Psihicul este împărțit în trei niveluri

structural funcționale: conștient, subconștient

și inconștient.

„Conștientul” reprezintă „tot ceea ce

cunoaștem și recunoaștem în noi”10. Acesta

se identifică cu conștiința, care poate fi

definită drept „o formă supremă de

organizare psihică prin care se realizează

integrarea subiectiv-activă a tuturor

fenomenelor vieții psihice și care facilitează

raportarea continuă a individului la mediu”11.

Funcțiile „conștientului” sunt: funcția

informațional-cognitivă, funcția finalistă,

funcția anticipativ-predictivă, funcția

reglatoare și funcția creativ-proiectivă12.

8 Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 60.

9 Ibidem.

10 Corinne Morel, ABC-ul psihologiei și al

psihanalizei, Ed. Corint, București, 2003, p. 61. 11

Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 87. 12

Ibidem, 87-88.

Subconștientul (numit și preconștient)

este o zonă intermediară între „conștient” și

„inconștient” care asigură „medierea între

gândirea conștientă și gândirea

inconștientă13. Ea cuprinde actele care au

fost cândva conștiente, dar care, în prezent,

se desfășoară în afara controlului conștient.

El este rezervorul în care se conservă

amintirile, automatismele, deprinderile,

ticurile, montajele intelectuale sau perceptive

stereotipizate, deci toate actele care au trecut

candva prin filtrul conștiinței, s-au realizat

cu efort, dar care, acum, se află într-o stare

latentă, de virtualitate psihică, care ar putea

oricând să redevină activă, să pășească

pragul conștiinței”14.

„Inconștientul„ era considerat de

Sigmund Freud cea mai importantă și

cuprinzătoare parte a psihicului, cuprinzând

dorințele, emoțiile și impulsurile ce se găsesc

în partea cea mai profundă, greu accesibilă a

conștiinței. Potrivit teoriilor sale

psihanalitice deterministe, inconștientul ar fi

produsul refulărilor de ordin sexual și ar

domina viața noastră. Această concepție a

fost însă mult pusă sub semnul întrebării.

Spre exemplu, psihologul Mielu Zlate afirma

că „psihologia modernă definește

inconștientul extensiv și pozitiv, ca fiind o

formațiune psihică ce cuprinde tendințele

ascunse, conflictele emoționale generate de

resorturile intime ale personalității... Așadar,

experiența psihosomatică inconștientă,

infrastructura câmpului conștiinței și formele

primitive ale existenței persoanei sunt

sisteme de forțe care constituie

inconștientul”15.

Între „conștient” și „inconștient” pot

exista „relații circulare” (informații din

conștient trec în inconștient de unde o parte

se întorc în conștient); „de integrare și de

subordonare ale inconștientului de către

conștient” (conștientul are capacitatea de a

înțelege, stăpâni, contracara, domina

impulsurile inconștientului); „de dominare a

conștientului de către inconștient” (frecvent

în stările de afect, de transă creatoare, în

stările patologice, in psihoze); „de echilibru”

13

Corinne Morel, ABC-ul psihologiei și al

psihanalizei, ..., p. 63. 14

Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 88. 15

Ibidem, p. 90-91.


30

(frecvent în stările de reverie, spontaneitate,

relație )16. Unitatea acestor trei părți ale

psihicului asigură „unitatea vieții umane”17.

Psihologia distinge însă și stări de

conștiință modificată, care se găsesc la

frontiera dintre starea de veghe și cea de

somn, cea conștientă și cea inconștientă, cea

rațională și cea instinctiv-afectivă. Cele mai

importante stări de conștiință modificată sunt

somnul, visul și hipnoza.

Referindu-se la somn, psihologul

Mielu Zlate afirma că acesta „este in opoziție

cu starea de veghe, caracterizată prin

activismul și luciditatea psihicului și

identificabilă cu conștiința, somnul poate fi

definit ca o stare reversibilă a organismului

asociată cu scăderea până la dispariție a

reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și

reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și

reacțiilor senzorio-motorii cu și față de

mediul înconjurător. Este starea în care omul

rămâne complet lipsit de apărare”18. Somnul

este vital pentru viața omului și asigură

refacerea psihică si fizică. Faptul că omul se

liniștește în timpul somnului și se reface în

ciuda așa-zisei vulnerabilități (lipsa de

apărare) vădește încrederea inconștientă a

omului în providența divină.

Visul este „o mișcare a minții noastre în

vremea somnului”19 și are un caracter

afectiv, iar „scenele din vis sunt frecvent

ireale, chiar absurde, lipsește controlul

realității și totul pare posibil”20. După Freud,

visul are funcția de a asigura liniștea

somnului. În vis inconștientul trece de

bariera preconștientului și ajunge în

conștient. De aceea, Freud considera visul

cea mai buna metodă de a lua cunoștință de

ceea ce se află în inconștientul unei

persoane, dând o mare importanță

interpretării viselor21.

Hipnoza este „o stare modificată a

conștiinței, amplasată între starea de veghe și

16

Ibidem, p. 91-92. 17

Ibidem, p. 93. 18

Ibidem, p. 100. 19

Ilie Cleopa, Despre vise și vedenii, Ed.

Bunavestire, Bacău, 2008, p. 120. 20

Adriana Neculau et al., Psihologie. Manual

pentru clasa a X-a, Ed. Polirom, București, 2005, p.

59. 21

Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Ed. Trei,

București, 2010, p.691-692.

cea de somn, însă mai aproape de starea de

veghe decât de cea de somn”22. Hipnoza a

provocat multe controverse, iar eficacitatea

ei este pusă sub semnul întrebării, motiv

pentru care „hipnoza nu este considerată

astăzi un domeniu major de interes în

cercetarea științifică mondială. În SUA și

Marea Britanie, uneori ea nu este văzută ca o

întreprindere serioasă”23. Cu toate acestea,

hipnoza este prezentă în majoritatea formelor

de psihoterapie.

Procesele psihice pot fi cognitive

(senzoriale și superioare) sau reglatorii.

Procesele psihice cognitive senzoriale sunt:

senzațiile, percepțiile și reprezentările.

Senzațiile sunt reprezentate de

excitabilitate („proprietatea biologică

generală care permite ființelor vii de a

recepționa influențele externe și de a

răspunde selectiv la ele printr-o stare de

modificare internă”24), sensibilitate

(„proprietatea organismului de a recepta

factori indiferenți, de a stabili un raport cu

sens biologic între ei și cei necondiționați...

ea reprezintă un produs al evoluției materiei

vii”25, adică a sufletului conceput de unii

psihologi ca fiind material și perfectibil) și

motricitate („denumire globală a reacțiilor

musculare prin care se efectuează mișcarea

corporală”26 ).

Percepția este un proces cognitiv cu

ajutorul căruia cunoaștem lumea

înconjurătoare și pe noi înșine folosindu-ne

de simțuri.

„Reprezentarea” este „procesul psihic,

care permite acțiunea mintală cu obiectul în

absența lui, dar cu condiția ca aceasta să fi

acționat cândva asupra organelor noastre de

simț”27. „Reprezentările” (imaginile)

îmbogățesc percepțiile, dându-le un caracter

mai clar, iar acestea influențează calitatea

reprezentării. Ele sunt importante în procesul

22

Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.

114. 23

Daniel David, Psihologie clinică și psihoterapie:

fundamente, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 130. 24


157. 25

Ibidem, p. 158. 26

Ibidem, p. 168. 27

Ibidem, p. 185.


31

gândirii, imaginației și a dinamicii

emoționale.

Procesele psihice cognitive superioare

sunt: gândirea, memoria și imaginația.

Gândirea este un „ansamblu de

fenomene psihice”28, un proces psihic

complex cu o poziție specială față de

celelalte procese. În absența gândirii,

imaginația și memoria nu și-ar putea

îndeplini funcțiile. Gândirea este capacitatea

de a rezolva problemele, având și sensul de

inteligență. Activitățile gândirii sunt:

conceptualizarea (aptitudinea de a forma și

integra concepte), înțelegerea, rezolvarea

problemelor și creația29.

Memoria poate fi definită ca o

„persistență a trecutului”30. Ea este funcția

psihică care face posibilă fixarea,

conservarea, recunoașterea și reproducerea

(actualizarea) informațiilor, trăirilor etc.

Memoria există în tot ceea ce este viu sub

forma memoriei inferioare, care este

prezentă și la om sub forma memoriei

mecanice. Pe lângă aceasta, omul are și o

memorie superioară, însoțită de corelații

logice și conștiință de sine.

După durată, există trei tipuri de

memorie: de foarte scurtă durată, senzorială

(0,20-0,30 secunde), de scurtă durată

(aproximativ 18 secunde) și de lungă durată

(nelimitată). Memoria de lungă durată se

cultivă prin repetiție, asociații, încărcătură

emoțională, înțelegere și legături logice.

Memoria poate fi imaginativă sau

vizuală (conservă și reproduce imagini),

verbal-logică (conservă și reproduce idei),

afectivă (conservă și reproduce emoții).

În legătură cu memoria stă și

procesul „uitării”. Uitarea se manifestă prin

imposibilitatea persoanei de a recunoaște

și/sau reproduce o informație stocată.

Cauzele uitării sunt inhibiția sau deteriorarea

spontană a atenției sau a altor procese

psihice. „Uitarea” poate fi influențată de

interes și sentimente. Nu este întotdeauna

patologică, cum s-ar crede. Este un fenomen

28

Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, Ed.

Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 137. 29


207-211. 30

Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ..., p.

193.

psihic firesc, necesar, ce ajută la eliminarea

informațiilor subsidiare, colaterale,

secundare în favoarea informațiilor

prioritare.

Imaginația este o caracteristică foarte

importantă a persoanei și se manifestă sub

forma unei construcții imagistice rezultată în

urma operării cu imagini mentale. Imaginația

și inteligența sunt capacități psihice cu

ajutorul cărora omul stabilește interrelații,

corelează elemente.

În declanșarea și susținerea actelor

imaginative un rol important îl are și

afectivitatea (emoția și motivația). În plan

imaginativ apar: evenimente, obiecte,

persoane etc., care, la rândul lor, produc stări

afective, ură, dragoste, plăceri, repulsii etc.

Prin intermediul imaginației se poate

ajunge la fabulație (întâmplări imaginative

cu elemente fantastice considerate reale) care

poate fi normală (când subiectul știe că

fabulează și face distincția dintre imaginar și

realitate) sau patologică (când subiectul

confundă realul cu imaginarul).

Imaginația poate fi reproductivă

(permite o reconstituire a realității trecute

sau prezente care nu poate fi cunoscută

direct) și/sau creatoare (elaborarea unor

reprezentări și idei noi printr-o combinație

originală a unor elemente ale experiențelor

din trecut).

După criteriul implicării voinței în actul

imaginativ avem imaginație voluntară

(reproductivă și creatoare) și involuntară

(visul și reveria).

Procedeele imaginației sunt: aglutinarea

(prelucrarea mentală a unor părți preluate de

la lucruri diferite), amplificarea sau

diminuarea (modificarea proprietăților),

multiplicarea sau omisiunea (modificarea

numărului de elemente prin adăugare sau

scădere) și empatia.

Procesele psihice reglatorii sunt:

motivația, afectivitatea, voința și atenția.

Psihologia actuală nu a ajuns încă la un

consens în ceea ce privește principiul

motivației, existând mai multe modalități de

abordare și înțelegere a acestei teme.

„Motivația” este de o importanță

deosebită în cadrul științelor psihologice,

fiind folosită atât în psihopedagogie, cât și în

practica psihoterapeutică. În general,


32

motivația este definită ca fiind un „ansamblu

de factori dinamici care determină conduita

unui individ”31. Pentru „o viață sănătoasă”

din punct de vedere psihic, o persoană

trebuie să aibă „echilibru motivațional”.

Astfel, „conform legii optimismului

motivațional (Yarkes și Dadson, 1908), până

la un punct, cu cât crește intensitatea

motivației, crește și performanța în sarcină,

după care o creștere a motivației duce la o

scădere a performanței”32. În stimularea

motivațională, Maslow ne atrage atenția să

ne orientăm preocupările în special pe

scopuri, și mai puțin pe mijloace, primele

având un grad de universalitate mai mare33.

De asemenea, el pune motivația în legătură

cu trebuințele, făcând chiar o ierarhie a

acestora. Astfel, o persoană – conform

abordării lui Maslow – „căreia îi lipsesc

hrana, siguranța, dragostea și respectul va fi

foarte probabil mai avidă de hrană decât de

orice altceva”34. Lipsa suficientei motivări

poate fi un factor patogen, iar insuficiența

motivațională vine din imposibilitatea

satisfacerii trebuințelor primare, de

securitate, sau chiar superioare. Aceasta nu

înseamnă că trebuie gratificate toate

trebuințele, mai ales că oricum „gratificarea

uneia naște o alta”35, ci să păstrăm un

echilibrul conform naturii noastre. Însuși

Maslow afirma că „majoritatea formelor de

psihopatologie rezultă din negarea, frustrarea

sau distorsionarea naturii umane esențiale36.

Abuzurile de orice fel influențează în mod

negativ optimul motivațional, chiar și a

acelor lucruri care sunt „lesne de dorit”.

Maslow observa că „a ne obișnui cu lucrurile

bune din viața noastră este cel mai mare

factor generator de rău, tragedie și suferință

pentru oameni, chiar dacă nu e un factor rău

în sine”37.

Tot în legătură cu motivația stă și

sentimentul fricii. Frica și tendința de

31

Ibidem, p. 202. 32

Daniel David, Psihologie clinică și psihoterapie,

..., p. 54. 33

Abraham Maslow, Motivațe și personalitate, Ed.

Trei, București, 2009, p. 75. 34

Ibidem, p. 93. 35

Ibidem, p. 159. 36

Ibidem, p. 274. 37

Ibidem, p. 315.

apărare sunt fie emoții, fie motive ale

conduitei. Frica poate fi momentană,

permanentă (anxietate sau angoasă), care

poate deveni stare patologică, sau nevrotică

(cum ar fi, spre exemplu, speriatul).

Afectivitatea este o „proprietate a

subiectului de a resimți emoții și sentimente;

ansamblul proceselor, stărilor, și relațiilor

emoționale sau afective”38. Motorul stărilor

afective nu îl reprezintă obiectele sau

persoanele în sine, ci relația subiectului cu

acestea. Același obiect poate produce stări

emoționale diferite atât unui subiect în

situații diferite, cât și mai multor subiecți

puși în aceeași situație39. De afectivitate țin

următoarele procese psihice: dispozițiile

afective (stări afective generalizate, relativ

discrete, dar persistente care au rol în

reacțiile și procesele afective, emoționale

ulterioare; acestea sunt rezultatul unor emoții

anterioare), afectele (izbucniri puternice de

scurtă sau lungă durată, însoțite de

manifestări mimico-gestice care, de multe

ori, scapă de sub controlul conștiinței; ele se

manifestă în funcție de educația și cultura

subiectului ca: frică, groază, furie, mânie,

disperare, mirare, uimire etc.), emoțiile

(fenomene afective fundamentale care apar

ca reacții primare, spontane, sau ca procese

complexe însoțite de modificări fiziologice,

precum, accelerarea bătăilor inimii,

neregularitatea respirației, înroșirea obrajilor,

râs sau plâns; pot fi factori emoționali

obiectele, situațiile, persoanele și

evenimentele; cele mai frecvente stări de

emoții sunt: bucuria, tristețea, admirația,

disprețul, speranța, deznădejdea, indignarea

etc.), sentimentele („formaţiune afectivă,

complexă şi relativ stabilă cu funcţie de

atitudine subiectivă şi valorică şi efectuând

un rol important în reglarea conduitei în

calitate de vector emoţional”40) și pasiunile

(„sentiment deosebit de puternic şi de activ

care îl stăpâneşte pe om şi-l angajează

nestăvilit, într-o anumită direcţie; omul

stăpânit de o pasiune îşi mobilizează toate

38

Paul Popescu – Neveanu, Dicționar de

psihologie, ..., p. 29. 39


263. 40

Paul Popesu – Neveanu, Dicționar de psihologie,

..., p. 651.


33

energiile şi demonstrează o neobişnuită

tenacitate în promovarea acestora, practic

pasiunea îl împinge pe om spre obiectul

ei”41).

Voința este „forma superioară de reglaj

psihic”42 și are rolul de a înfrâna dar și/sau

amplifica un impuls (manifestare

necondiționată, sau un răspuns promt de

satisfacere a unor trebuințe). Ea ne ajută să

punem în concordanță manifestările

impulsive cu normele comportamentale. Mai

este numită și modalitatea de coordonare a

activității.

Etapele procesului volitiv sunt:

articularea motivațională sau prefigurarea

intenției (curiozitatea de ști, de a afla ceva,

de a cunoaște, de a simți etc.), lupta

motivelor (motivele sunt cele care intră în

relații de concordanță sau opoziție), luarea

hotărârii (în urma căreia sub influența unui

motiv sau altul se elaborează planul de

acțiune pentru atingerea unui scop),

împlinirea planului (se realizează prin

acțiune și constatarea atingerii scopului) și

verificarea (evaluarea performanțelor). Un

rol important în actele voluntare îl are

rațiunea și afectivitatea. Voința presupune

efort și este rezultatul dintre capacitatea și

disponibilitatea omului la un moment dat.

Atenția este concentrarea și orientarea

proceselor psihice cognitive asupra unui

obiect, persoană, fenomen, eveniment etc. Ea

este funcția de sinteză care organizează

procesele psihice într-o direcție precisă într-

un flux intens și dirijat.

Manifestarea atenției produce asupra

vieții psihice efecte precum, claritatea unei

impresii, informații, concentrarea asupra

unui stimul, perceperea clară a unui obiect,

persoană, fenomen, răspândirea perceperii

unui fapt, modificări motorii și expresive.

Atenția poate fi favorizată atât de factori

interni (intensitatea stimulului, mișcarea

acestuia) cât și interni (interesul personal).

Capacitățile atenției diferă de la o

persoană la alta. În acest context, însușirile

atenției sunt: capacitatea de concentrare,

stabilitatea, volumul, selectivitatea și

distributivitatea.

41

Ibidem, p. 518. 42


318.

Personalitatea este cel mai important

domeniu al psihologiei și reprezintă

„elementul stabil al conduitei unei persoane;

ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o

altă persoană”43.

Personalitatea are două trăsături

fundamentale: individualitatea (fiecare este

unic prin: trăsături, aptitudini, sentimente,

amprente, genă etc.) și persistența în timp

(constanța trăsăturilor care ne

particularizează indiferent de conjunctura

prin care trece persoana respectivă). Mediul

natural și social influențează formarea

personalității.

În ceea ce privește trăsăturile

personalității, de-a lungul timpului, au

existat mai multe teorii, neexistând nici

astăzi o unitate sau uniformizare a acestora.

Spre exemplu, după Hans J. Eysenck,

personalitatea poate fi descrisă pe baza a

două caracteristici: gradul de introvertire și

nervozismul. Alți psihologi, susțin cinci

tipuri de trăsături ce definesc personalitatea,

și anume, gradul de introvertire,

nervozismul, intelectul, agreabilitatea și

conștiinciozitatea. Caracteristicile înnăscute ale

personalității umane formează

temperamentul, iar cele dobândite în

conjunctura socio-culturală formează

caracterul. Temperamentul și caracterul sunt

într-un raport de interdependență și de multe

ori sunt confundate.

Temperamentul este „latura dinamico-

energetică a personalității”. Acesta nu se

schimbă în timpul vieții, ci doar poate evolua

sau involua în funcție de influențe. O

influență deosebită o poate constitui

formarea trăsăturilor de caracter.

Se spune că există atâtea tipuri de

temperament câți oameni sunt, pentru că

fiecare om este unic în univers, dar, totuși,

de-a lungul istoriei, s-au făcut mai multe

clasificări temperamentale.

Prima clasificare a temperamentelor au

făcut-o Hipocrate și Galenus, care au spus că

există patru tipuri temperamentale

corespunzătoare celor patru umori existente

în persoana umană. Acestea sunt: colericul

(determinat de bila galbenă, este plin de

43

Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ..., p.

231.


34

căldură; are ca trăsături pozitive: voința

puternică, procese afective dezvoltate, multă

pasiune; iar trăsături negative: excitabilitate,

agresivitate, iritabilitate), sangvinicul

(determinat de sânge, este violent și instabil;

trăsături pozitive: excitabilitate, sociabilitate,

dinamism, bună dispoziție; trăsături

negative: mulțumire de sine, superficialitate,

inconsistență), flegmaticul (determinat de

flegmă, este rece și umed; trăsături pozitive:

toleranță, răbdare, perseverență, echilibru;

trăsături negative: reactivitate, adaptabilitate

dificilă, monotonie afectivă, înclinație spre

stereotipie), melancolicul (determinat de bila

neagră; trăsături pozitive: sârguință,

perseverență, responsabilitate, simț al

datoriei; trăsături negative: adaptabilitate

redusă, pesimism, neîncredere în alții și

uneori chiar și în sine, predispoziție spre

anxietate). Hipocrate punea în legătură

aceste temperamente cu anotimpul în care se

năștea persoana, respectiv: vara, primăvara,

iarna și toamna. Evident că această împărțire

a lui Hipocrate și Galenus nu este de

actualitate, ba chiar a fost respinsă categoric

de unii psihologi, însă are importanța ei

istorică în abordarea personalității și rămâne

încă orientativă pentru cei care studiază

temperamentul uman.

Folosind scheletul părintelui medicinei,

I. P. Pavlov distingea patru tipuri

temperamentale: sangvinic (puternic,

echilibrat, mobil și extrovertit), flegmatic

(puternic, echilibrat, inert, molâu,

introvertit), coleric (puternic, neechilibrat,

extrovertit) și melancolic (slab, inert,

introvertit).

Carl G. Jung împarte temperamentul în

funcție de orientarea spre sine sau spre lume

în trei tipuri psihologice: extrovertitul

(sociabil, comunicativ, spirit de inițiativă

chiar dacă nu reușește să ducă sarcinile până

la capăt, simț practic chiar dacă nu face

nimic), introvertitul (caracterizat de o

gândire abstractă și profundă, hotărât, se

izolează uneori, contemplativ, rezervat,

neîncrezător în sine și în cei din jur,

predispus spre anxietate) și ambivert.

Kretschmer, pe baza unei analize

minuțioase asupra personalității umane a

împărțit temperamentul în trei tipuri

constituționale, și anume, psiho-fizice: picnic

(mic în talie, cu tendințe de îngrășare,

adipos, activ fizic dar și psihic, cu rezistență

fluctuantă; în plan psihic prezintă

caracteristici „ciclotimice: alternanță între

hiperactivitate, euforie și depresie, atonie,

având o predispoziție spre psihoza maniaco-

depresivă”44), leptosom sau astenic (are

corpul alungit (fața, gâtul, trunchiul și

extremitățile), este slab, sistem muscular

firav, fără grasime, greutate inferioară

raportată la înălțime; din punct de vedere

psihologic este rece și mai distant, enigmatic,

indiferent sau chiar ostil față de mediu cu

nuanțe de bizarerie) și atletic (schelet osos,

musculatură și epidermă bine dezvoltate,

statură medie, umeri largi, gâtul lung și solid,

capul puternic; din punct de vedere

psihologic se caracterizează prin: tendință de

perseverare, imaginație scăzută, tenacitate,

rigiditate, aparent liniștit dar cu reacții

explozive din punct de vedere emoțional,

predispus la epilepsie). În afară de aceste trei

tipuri principale, Kretschmer mai descrie

încă unul secundar, și anume, cel „displastic

secundar, dizarmonic, de etiologie

endocrină”45.

Noțiunea de caracter exprimă o „veche

denumire dată individualităţii psihice,

considerată în ceea ce are ca distinctiv ca

structură sau tipar ce se imprimă constant

comportamental. Ansamblul însuşirilor

psihice, caracteristice pentru individ în sens

restrictiv”46. Caracterul reprezintă

„configurația sau structura psihică

individuală, relativ stabilă și definitorie

pentru om, cu mare valoare adaptativă,

deoarece pune în contact individul cu

realitatea, facilitându-i stabilirea relațiilor,

orientarea și comportarea potrivit

specificului său individual”47. La formarea

caracterului contribuie atât trăsăturile

înnăscute (temperamentul), cât și

valorificarea însușirilor sistemului nervos,

organizărilor instinctive și a trăsăturilor

44

Eugen Jurcă, Spovedanie și psihoterapie –

interferențe și diferențe, Ed. Despina, București,

2007, p. 33. 45

Ibidem, p. 34. 46

Paul Popescu – Neveanu, Dicționar de

psihologie, ..., p. 99. 47


382.


35

dobândite în mediul socio-cultural.

Imoralitatea este deseori asociată cu „lipsa

de caracter”. Un om imoral se distinge prin

comportament agresiv, înfățișare neîngrijită,

impulsivitate, lipsa echilibrului psihic, inerție

(amorf, fără viață), iar cel moral prin

tenacitate, îngăduință, ambiție etc.

Inteligența este o latură „rezolutiv

productivă a personalității”48, capacitatea

omului de a rezolva problemele în mai multe

etape. Inteligența este cea care găsește căile

și mijloacele spre atingerea scopurilor

noastre. Este un act intelectual de

surprindere conștientă a legăturilor dintre

obiecte, fenomene, evenimente și persoane.

Astăzi se utilizează la scară largă metode de

măsurare a inteligenței, cunoscute sub

numele de „teste de inteligență”.

Inteligența are cel puțin trei

caracteristici fundamentale, și anume: „1.

capacitatea ei de a soluționa situațiile noi,

cele vechi, familiare, fiind soluționate cu

ajutorul deprinderilor, obișnuințelor; 2.

rapiditatea, suplețea, mobilitatea,

flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată și

eficiența la împrejurări”49.

Creativitatea este o latură

„transformativ constructivă a personalității ...

și constituie una dintre problemele majore

ale contemporaneității”50. E Limbos definea

creativitatea drept „capacitatea de a crea

răspunsuri la probleme, de a elabora soluții

inedite și originale”, iar Al. Roșca o definea

ca fiind „un complex de însușiri și aptitudini

psihice care, în condiții favorabile, generează

produse noi și de valoare pentru societate”51.

Psihologul Graham Wallas sugerează

existența a patru faze creative: prepararea (se

sesizează problema, care se formulează mai

apoi în termeni foarte clari, se analizează

datele problemei, se enunță și se testează

diferite ipoteze de rezolvare a problemei),

incubația (se produce în inconștient sau

subconștient, și are loc o serie de prelucrări

paralele, se stabilesc conexiuni care nu au

fost efectuate anterior), iluminarea (este

momentul în care soluția problemei apare

brusc în câmpul conștiinței. Materialul

48

Ibidem, p. 397. 49

Ibidem, p. 399. 50

Ibidem, p. 409. 51

Adriana Neculau et al., Psihologie, ..., p. 110.

acumulat duce spontan la o înțelegere clară

și sintetică a problemei; este cunoscută și sub

denumirea de „inspirație”) și verificarea

(este faza finală a procesului de creație în

care este testată soluția găsită și eliminate

eventualele erori)52.

Omul nu se naște cu personalitate, ci și-

o formează treptat, încă din copilărie.

Majoritatea psihologilor afirmă că în jurul

vârstei de trei ani se pun bazele

personalității, ca mai apoi să se dezvolte în

mod pregnant până în perioada adolescenței,

când, în mare parte se consideră constituită.

Psihologul român Mielu Zlate afirma că

omul devine personalitate atunci când: „1.

devine conștient de lume, de alții, de sine;

[...] 2. își elaborează un sistem propriu,

personal de reprezentări, concepții, motive,

scopuri, atitudini, convingeri în raport cu

lumea și cu sine; [...] 3. desfășoară activități

socialmente utile și recunoscute; [...] 4.

emite, susține și argumentează judecăți de

valoare întemeiate, punând sub semnul

întrebării unele aspecte care intră în

contradicție cu modul său de a fi, gândi,

acționa, cu sistemul de idei și concepții

formate până la un moment dat;[...] 5.

creează valori sociale; [...] 6. are un profil

moral bine conturat, nobil, coerent care îi

permite să se dedice unor idei idealuri,

militând pentru traducerea lor în fapt; [...] 7.

și-a format capacitatea de control și auto-

control în concordanță cu semnificația

situațiilor, cu cerințele lor permisive și

restrictive, trăind afectiv, la înaltă tensiune,

ceea ce crede și face, asumându-și conștient

responsabilitățile și consecințele actelor sale;

[...] 8. se integrează armonios și util în

societate; [...] 9. știe să se pună în valoare, să

se facă recunoscut de alții; [...] 10. poate fi

luat drept model pentru formarea altor

personalități53.

52

Ibidem, p. 111-112. 53


427-430.


36

Premisele catehezei.

Partea a III-a

Pr. Ștefan Zaharia

Pentru că primesc botezul de

prunci, copiii creştini cresc în credinţă şi se

catehizează treptat, paralel cu

evanghelizarea şi tâlcuirea Evangheliei,

predica duminicală completând adesea

primele noţiuni de catehizare primite de la

părinţi, apoi în şcoală1 şi nu în ultimul rând

în Biserică. Părinţii au simţit şi avut

dintotdeauna obligaţia să-şi educe copiii

încă din primele clipe ale vieţii acestora, în

credinţa în Dumnezeu şi în formarea unor

aptitudini morale creştine corecte, întrucât

chipul care se va pecetlui în copil depinde,

fără îndoială, de cei care îşi vor pune

pecetea – iar aceştia nu sunt decât părinţii,

care transmit copiilor trupul lor şi sufletul

lor2. Dionisios Tsatsis, în Învăţăturile

Bătrânilor Duhovnici, recomandă predarea

cunoştinţelor religioase fundamentale la

copiii cu vârste mici: Părinţii să-şi educe

copiii lor încă din fragedă pruncie. Să-i

înveţe frica lui Dumnezeu, să le taie

elanurile cele rele şi greşelile, să nu-i

linguşească şi să nu le satisfacă poftele şi

voinţele lor rele.3

Insuficienţa bunei educaţii religios-

morale este un rău cu care ne luptăm azi

pentru ca omenirea să nu ajungă la

degradarea morală care să o ducă la pieire.4

Din acest motiv cateheza copiilor şi

1 Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 83.

2 Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre

educaţie, trad. de Xenia şi Adrian Tănăsescu-Vlas,

Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 59. 3 Gheorghe Spiliotis, Părinţii duhovnici şi copiii,

Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, culegere de

texte, trad. din greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana,

Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2006., p. 32; a se vedea şi

Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, op. cit., p. 73. 4 Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre

educaţie, ..., p. 55.

tinerilor este o necesitate pastorală şi

misionară stringentă.

Părintele Constantin Necula

vorbeşte în Propovăduire şi educaţie

socială despre această necesitate, la nivelul

adulţilor5. Dacă îi privim pe tineri doar ca

adulţi este foarte posibil să avem surprize

fiindcă în ei se regăsesc de multe ori copiii.

Sunt mai aproape de copilărie prin

experienţa vârstei inocenţei, dar căutările şi

întrebările care îi definesc îi aşează la

limita primară a omului mare.

Trebuie să recunoaştem că

pastorala catehumenală începe cel mai des

cu ora de religie, cu beneficiile şi riscurile

ei. Dar când e vorba de tineri? Când îi

vedem atât de imprevizibili? Atât de

rebeli? Lipsa de informaţie calitativă sau

indiferenţa noastră, pasivitatea sinucigaşă a

preotului – inginer de şantier, ne aşează în

scaunul confortabil al arbitrului. Ne

pricepem cel mai bine să punem etichete.

Catalogarea a înlocuit de mult implicarea

şi ne oferă cel mai bun alibi pentru „lipsa

de timp” pe care o afişăm în aşteptarea

laudelor sau a compătimirii. Un singur

exemplu vă ofer: la vârsta adolescenţei,

creierul trece printr-o multitudine de

transformări de ordin neuronal ceea ce

duce la comportamente anti-instituţionale

şi independente de ceea ce oferim noi.

Când un copil are între 6 şi 12 ani, neuronii

săi cresc mult formând zeci de conexiuni

între ei şi dând naştere unor noi căi

neuronale. Toate aceste formaţiuni, care de

fapt alcătuiesc materia cenuşie, ating cota

maximă la vârste diferite în funcţie de

sexul copilului: la fete, fenomenul se

produce în jurul vârstei de 11 ani, pe când

la băieţi, abia la 12 ani şi jumătate. După

5 Constantin Necula, Propovăduire şi educaţie

socială, Ed. Andreiană, București, 2010, p. 213-

237.


37

această perioadă, materia cenuşie începe să

descrească cu o rată de 0,7 % pe an, până

în jurul vârstei de 20 de ani. În acelaşi

timp, materia albă (alcătuită din teci de

mielină care învelesc axiomii pentru o mai

bună transmitere a semnalelor nervoase) se

îngroaşă. An de an (uneori chiar până la

vârsta de 40 de ani), tecile de mielină se

îngroaşă într-un mod asemănător cu inelele

copacilor. Aceste două procese explică de

ce în adolescenţă putem spune că avem

mai puţine conexiuni în creier, dar care

sunt mult mai rapide. Cu timpul, creierul

devine o maşină mai eficientă, dar acest

lucru cere sacrificii: începe să îşi piardă o

parte din potenţial în avantajul procesului

de învăţare şi a capacităţii de a-şi reveni în

urma traumelor6.

Totuşi, există oameni de ştiinţă care

atribuie deciziile proaste luate de

adolescenţi în baza hormonilor şi a

schimbărilor ce se produc la acest nivel.

Specialiştii confirmă că hormonii rămân o

parte importantă a poveştii adolescenţilor,

căci imediat ce creierul trece de perioadele

de creştere şi descreştere a numărului de

sinapse, corpul este luat cu asalt de

hormonii specifici pubertăţii.

Pentru o perioadă lungă de timp,

psihologii au considerat că acest atac

biochimic este responsabil pentru

comportamentul imprevizibil şi pentru

emoţiile intense specifice adolescenţilor.

Acum, cercetările din ultimii ani vin să

susţină aceste ipoteze.

Este bine de ştiut că adolescenţii nu

adoptă un comportament dificil doar pentru

a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că

sunt supuşi unor schimbări neaşteptate pe

care nu ştiu cum să le gestioneze. În mod

conştient şi inconştient, adolescenţii sunt

încă prinşi în problemele copilăriei, mai

ales în cele legate de relaţia cu părinţii şi

de mediu. În acelaşi timp, ei încearcă să îşi

dea seama la ce anume să se aştepte de la

viitor. Apoi, trebuie urmată şi cea de-a

6 Cf. studiile Dr. Jay Giedd de la Institutul Naţional

pentru Sănătatea Mintală din USA, apud

http://www.livescience.com/, accesat în august

2015.

treia direcţie: preocuparea legată de

prezent. Unde se află ei acum şi ce anume

se întâmplă cu mintea şi corpul lor, de

unde vin toate aceste schimbări la care sunt

supuşi. Ceea ce-i perceput uneori ca o

problemă cu adolescenții, asumarea sporită

de risc, slab control al impulsurilor,

conștiinţa de sine, n-ar trebui stigmatizate.

Reflectă schimbări în creier care oferă o

ocazie excelentă pentru educație și

dezvoltare socială.7

Ne scapă din vedere totuşi obligaţia

de a fi lângă tineri necondiţionat. În

bucuriile şi tristeţile lor. În împlinirile şi

suferinţele lor. În loc de „Bună ziua!” sau

„Doamne ajută!” am putea întreba pe

tânărul cu figura schimonosită sau pe cel

cu privirea pierdută „Cât de mult suferi?”

sau „Pot să sufăr şi eu cu tine?”. De aici ar

trebui să pornească cateheza. Hristos nu se

serveşte automat şi obligatoriu. Nu e

pastilă, deşi El este tratament. Nu e forţare,

deşi e indispensabil. Într-o cunoscută

lucrare de psihologia copiilor, Dr. J.

Chazaud consemnează că două sunt etapele

care marchează comunicarea în familie,

dintre părinţi şi copii: etapa reorganizării

comunicării şi etapa marcată de criza de

originalitate8. Şi amândouă subliniază

intrarea în viaţa cotidiană a copilului,

creşterea şi ieşirea dinspre copilărie spre

adolescenţă. Un astfel de progres propune

Biserica prin fiecare dintre construcţiile ei

pedagogice, fiecărei vârste dăruindu-i o

arie de valori în care să se desăvârşească9.

Cateheza parohială porneşte

obligatoriu de la o analiză coerentă şi o

interpretare pertinentă a situaţiei pastorale

în care se desfăşoară misiunea preotului,

care va ţine cont de cunoaşterea

conţinutului istoric şi socio-cultural al

contextului vieţii, mentalitatea tinerilor din

7https://www.ted.com/talks/sarah_jayne_blakemore

_the_mysterious_workings_of_the_adolescent_brai

n/transcript?language=ro, accesat în septembrie

2015. 8 J. Chazaud, Precis de psychologie de l’enfant, Ed.

Privat, Touluse, 1989, p. 98-100. 9 Constantin Necula, Propovăduire şi educaţie

socială, ..., p. 142.

http://www.livescience.com/

https://www.ted.com/talks/sarah_jayne_blakemore_the_mysterious_workings_of_the_adolescent_brain/transcript?language=ro




38

grupul de cateheză, nivelul de acceptare şi

evaluarea absorbţiei informaţiilor şi

exprimarea tinerilor conform principiilor

misionare propuse. De asemenea, alături de

suportul biblic, cateheza necesită diferite

forme de reflectare pe seama unor cărţi şi

curente teologice (participări la târguri de

carte, ateliere de formare) şi suportul

media (TV, radio, CD, web). Toate acestea

trebuie supuse regulilor generale ale

pedagogiei active, concretizate în legi ale

învăţării – aşteptării – aplicaţiei –

memorării – nevoii – echipării – a

implicării sau convertirii10

. Educaţia

creştină are ca principală caracteristică

partea pozitivă a sufletului uman, ce o

obligă să ţină seama de psihologia

experimentală. Din acest raţionament nu

pornim în cateheză de la Dumnezeu, ci de

la suflet11

. Educaţia religioasă a tinerilor

reprezintă categoric o mare provocare, atât

datorită multitudinii de trăsături specifice

care conturează personalitatea viitorului

adult cât şi pe fondul diferenţelor majore

ale etapelor mari care încadrează vârsta

adolescenţei, copilăria şi tinereţea

adultului.12

Într-o imagine simplistă,

copilul aparţine, adultul îşi aparţine.

Undeva aici, între cele două concepte, este

situat tânărul. Lumea pe care o descoperă

tinerii la vârsta adolescenţei este lumea

propriului eu. Devine conştient de valoarea

sa şi încearcă să-şi descopere şi

materializeze acest conţinut interior.13

În

acelaşi timp îşi neagă o identitate, cea de

copil, şi îşi impune una nouă, cea de

adult.14

Acum îşi include în comportament

10

Guy Lespinay, Être formateur aujourd’hui - la

formation á la vie religieuse, Médiaspaul,

Montreal, 2002, p. 11-12. 11

Mihail Bulacu, Pedagogia, Ed. Școala

Brâncovenească, București, 2011, p. 29. 12

Monica Opriş, Religie, morală, educaţie:

perspective teologice şi pedagogice, Ed. Basilica,

Bucureşti, 2011, p. 51. 13

Vasile Coman, Religie şi caracter. Contribuţii la

cunoaşterea şi predarea religiei în perioada

adolescenţei, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a

Oradiei, Oradea, 1992, p. 27. 14

Emilia Albu, Manifestări tipice ale devierilor de

comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi

terapie, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002, p. 15.

noile modele, pe care nu le alege neapărat

conştient.

Un excelent mijloc de permanentă

prezenţă a învăţăturilor de credinţă în calea

tinerilor este catehismul, cu diferitele lui

ediţii15

, fiindcă este cartea în care se

cuprinde, pe scurt, învăţătura de credinţă a

Bisericii noastre. Primele căutări cer

definiţii scurte şi rapide. Nu întotdeauna

preotul poate fi fizic lângă tineri, dar

cartea, eventual site-ul parohiei care

conţine un catehism, astâmpără repede şi

folositor setea de cunoaştere.

Ei nu au nevoie atât de a li se transmite

cunoştinţe, ci mai degrabă soluţii pentru

viaţă. Mulţi dintre contemporanii noştri

caută înţelepciunea, dar creştinismul li se

pare adesea incapabil să răspundă acestei

căutări, prea aplecat să propună o morală,

percepută la rândul ei drept rigidă.

Cateheza tinerilor trebuie să îi atingă pe

aceştia în diversitatea situaţiilor şi

aspiraţiilor lor, propunându-şi să producă o

rezonanţă a Cuvântului lui Dumnezeu în

viaţa lor.

Educaţia creştină are ca principală

caracteristică partea pozitivă a sufletului

uman, ce o obligă să ţină seama de

psihologia experimentală. Din acest

raţionament nu pornim în cateheză de la

Dumnezeu, ci de la suflet16

. Educaţia

religioasă a tinerilor reprezintă categoric o

mare provocare, atât datorită multitudinii

de trăsături specifice care conturează

personalitatea viitorului adult, cât şi pe

fondul diferenţelor majore ale etapelor

mari care încadrează vârsta adolescenţei,

copilăria şi tinereţea adultului.17

Într-o

imagine simplistă, copilul aparţine, adultul

îşi aparţine. Undeva aici, între cele două

concepte, este situat tânărul.

15

Două dintre cele mai recente şi permisive ca preţ

de achiziţie sunt Învăţătura de credinţă ortodoxă,

Ed. Doxologia, Iaşi, 2009 şi Catehismul ortodox,

Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001. 16

Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia, ..., p. 29. 17

Monica Opriş, Religie, morală, ..., p. 51.


39

Despre Sfinţii Români în limba spaniolă

Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu

Recenzie la: Ioan Dumitru Popoiu,

Los Santos de la Tierra Romana,

Imprenta Andreiana, Sibiu, 2015.

Teologia şi spiritualitatea

românească au adus contribuţii importante

Ortodoxiei universale şi creştinismului în

general. Lucrări precum cele ale părintelui

Stăniloae1, ale părinţilor Andrei Scrima

2 şi

Ion Bria3 sau scrieri precum romanele lui

1 De exemplu, Dogmatica dânsului reprezintă o

operă importantă, ce a fost tradusă în mai multe

rânduri, contribuind la creşterea vizibilităţii

teologiei româneşti în alte spaţii. A se vedea:

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol. 1-3, ediţia a 4-a, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 2010. 2 Iată câteva dintre cele mai importante titluri care

poartă semnătura lui: André Scrima, Timpul rugului

aprins: maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană,

col. ,,Terra lucida", Editura Humanitas, Bucureşti,

1996; Idem, Antropologia apofatică, col. ,,Seria de

Autor "André Scrima", trad. Vlad Alexandrescu,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2005; Idem, Biserica

liturgică, trad. Mihail Neamţu, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2005; Idem, Comentariu la Evanghelia

după Ioan, trad. Monica Broşteanu, Anca

Manolescu, col. ,,Seria de Autor "André Scrima",

Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; Idem, Despre

isihasm, trad. Maria-Cornelia Ică, col.

,,Înţelepciune şi credinţă", Editura Humanitas,

Bucureşti, 2003; Idem, Experienţa spirituală şi

limbajele ei, trad. Anca Manolescu, col. ,,Seria de

Autor "André Scrima", Editura Humanitas,

Bucureşti, 2008; Idem, Funcţia critică a credinţei,

trad. Anca Manolescu, col. ,,Seria de Autor "André

Scrima", Editura Humanitas, Bucureşti, 2011;

Idem, Ortodoxia şi încercarea comunismului, trad.

Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu, Miruna

Tătaru-Cazaban, col. ,,Seria de Autor "André

Scrima", Editura Humanitas, Bucureşti, 2008;

Idem, Teme ecumenice, trad. Anca Manolescu, Irina

Vaonivski-Mihai, col. ,,Înţelepciune şi credinţă",

Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. 3 Între cele mai importante titluri ce poartă

semnătura lui, se numără: Ion Bria, Credinţa pe

care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1987; Idem, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z,

Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Virgil Gheorghiu4, şi el cleric, au

contribuit la descoperirea unor aspecte

importante ale vieţii şi tradiţiei noastre în

alte spaţii.

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981; Idem,

Hermeneutica teologică – dinamica ei în

structurarea tradiţiei, Editura Andreiana, Sibiu,

2009; Idem, Liturghia după liturghie – misiune

apostolică şi mărturie creştină azi, col. ,,Tezaur

ortodox", Editura Athena, Bucureşti, 2006. 4 Cf. Constantin Virgil-Gheorghiu, Christ au Liban.

De Moise au Palestiniens, Librairie Plon, Paris,

1979; Idem, De la vingt-cinquieme heure a l'heure

eternelle, Librairie Plon, Paris, 1965; Idem, Dieu ne

recoit que le dimanche, Editions du Rocher, Paris,

1990; Idem, La Condottiera, Librairie Plon, Paris,

1967; Idem, La cravache, Librairie Plon, Paris,

1960; Idem, La seconde chance, tra. Livia

Lamoure, Librairie Plon, Paris, 1952; Idem, La

tunique de peau, Librairie Plon, Paris, 1967; Idem,

La vingt-cinquieme heure, trad. Monique Saint-

Cone, Librairie Plon, Paris, 1949; Idem, Les

immortels d'Agapia, Librairie Plon, Paris, 1964;

Idem, Les mediants de miracles, trad. Livia

Lamoure, Plon, Paris, 1958.


40

Din nefericire însă, multe lucruri

importante ale acestei teologii aşteaptă

încă să fie descoperite. Necunoaşterea lor

în alte spaţii decât cel românesc, se

datorează faptului că ele nu au fost

prezentate în cadrul unor lucrări scrise în

limbi de circulaţie internaţională sau, când

au fost, acestea nu au întrunit criteriile

ştiinţifice necesare pentru a deveni

credibile. Astfel, de exemplu, foarte multe

personalităţi duhovniceşti contamporane

ale noastre, deşi au emis idei de valabilitate

universală, nu s-au bucurat de receptare în

spaţiul pan-ortodox, şi mulţi dintre Sfinţii

noştri, nu sunt cunoscuţi în sinaxarele şi

practica altor biserici surori, din pricina

faptului că vieţile lor nu au fost prezentate

creştinilor ortodocşi din alte spaţii

geografice.

De aceea, lucrarea părintelui Ioan

Dumitru Popoiu, intitulată Los Santos de la

Tierra Romana, apărută la Editura

Andreiana a Mitropoliei Sibiului, în anul

2015, reuşeşte să rezolve, cel puţin parţial,

ultima dintre aceste probleme. Într-un

limbaj plăcut şi accesibil şi cu un design

modern şi interesant, ea prezintă, în

ordinea liturgică a succesiunii praznicelor

lor, biografii succinte ale tuturor sfinţilor

români contemporani. Cititorii pot afla

altfel informaţiile esenţiale cu privire la

modul în care au trăit şi s-au nevoit sfinţi

cuvioşi precum: Antipa de la Calapodeşti

(prăznuit la data de 10 ianuarie, p. 23-28),

Irodion de la Lainici (prăznuit la data de3

mai, p. 123-126), Rafael şi Partenie de la

Agapia Veche (părznuiţi la 21 iulie, p.

175-175), Ioan Iacob Hozevitul (prăznuit

la 5 august, p. 182-186), Teodora de la

Sihla (prăznuită la 7 august, p. 187-190),

Iosif de la Văratec (prăznuit la 16 august,

p. 189-201), Dionisie Exiguul (prăznuit la

1 septembrie, p. 232-236), Nicodim de la

Tismana (prăznuit la 26 decembrie, p. 387-

392), şi mulţi alţii, sfinţi ierarhi precum:

Bretanion şi Teotim (prăznuiţi la 25

ianuarie, p. 46-53), Pahomie de la Gledin

(prăznuit la 14 aprilie, p. 84-89), Grigore

Dascălul (prăznuit la 22 iunie, p. 139-143),

Varlaam, mitropolitul Moldovei (prăznuit

la 30 august, p. 216-211), Andrei Şaguna

(prăznuit la 30 noiembrie (p. 355-361),

Dosoftei al Moldovei (prăznuit la 13

decembrie, p. 372-376), Sfinţi mucenici,

precum: Emilian şi Stratonic (răznuiţi şa

13 ianuarie, p. 35-39), mitropolitul Maxim

Brancovici (prăznuit la 18 ianuarie (p. 40-

45), Ilie Iorest, Sava Brancovici, şi Iosif

din Maramureş (prăznuiţi la 24 aprilie, p.

90-99), Emilian de Durostorum (prăznuit

la 18 iulie, p. 170-174), Sfinţii Martiri

năsăudeni (prăznuiţi la 12 noiembrie, p.

320-325), dar şi mulţi alţii.

Pe întinsul câtorva pagini, autorul

reuşeşte să prezinte principalele repere ale

vieţii lor, să descrie minunile cele mai

importante pe care le-au făcut ei, atunci

când este cazul, şi să reliefeze aspectele

multiple ale învăţăturii sau martiriului lor,

în funcţie de situaţie. Astfel,

microbiografiile prezentate în limba

franceză, oferă cititorului care cunoaşte

această limbă, fie el de confesiune

răsăriteană sau nu, informaţiile cele mai

importante, ajutându-l să se familiarizeze

cu contextul în care ei au activat şi să

înţeleagă ce a stat la baza unora dintre

acţiunile sau atitudinile lor.

Lucrarea lui este importantă atât

datorită faptului că reiterează principalele

aspecte ale aghiografiei româneşti, cât şi

pentru că reuşeşte să antologizeze atât de

multe informaţii cu privire la Sfinţii

români canonizaţi de Patriarhia noastră,

oferind în acelaşi timp şi trimiteri

biografice pentru fiecare caz, dar şi din

pricina faptului că oferă o antologie amplă

şi bine realizată într-o limbă străină destul

de des întrebuinţată, a unei ţări în care

există multe comunităţi de români ce

interacţionează cu oameni de alte culturi,

limbi şi credinţe, contribuind astfel la

creşterea vizibilităţii Ortodoxiei româneşti

şi la promovarea elementelor ei definitorii

în alte spaţii şi pe alte meleaguri.

tomisul ortodox, serie nouă, anul i (2017), nr. 3...

Documents