Tipuri de disciplină parentală şi influenţa lor asupra devianţei şcolare a copilului

Integrarea socială a copilului este condiţionată de dobândirea conduitei civilizate în grup, de interiorizarea valorilor de întrajutorare, cooperare, solidaritate. În toate acestea, modelul de comportament oferit de părinte este esenţial.

Tipurile de disciplină parentală – permisiv, autoritar, indiferent – circumscriu atitudinea părinţilor faţă de copii.

Psihanaliştii arată că această atitudine faţă de copii este determinată de o multitudine de sentimente inconştiente: prin copii, părinţii pot retrăi anumite conflicte nerezolvate ale propriei lor copilării, sau vor să se realizeze compensatoriu prin ei, având, nu de puţine ori, sentimentul că şi-au ratat viaţa, dar că o pot recupera substitutiv, prin intermediul copiilor.

Când educă, majoritatea părinţilor reacţionează într-o manieră emoţională, simţindu-se ofensaţi atunci când copilul nu ascultă de regulile impuse şi acţionează în funcţie de propriile sale pulsiuni şi dorinţe.

Ei pot acţiona compulsiv, impunând copilului frustrări inutile. Principala dificultate a părinţilor în acţiunea de disciplinare a copilului provine din

faptul că ei uită că acţiunile copilului se supun altor legi decât cele ale adulţilor, fiind guvernate mai ales de către principiul plăcerii.

În general, adulţii reacţionează în faţa manifestărilor pulsionale ale copilului în două moduri:

le reprimă cu o mare severitate, considerându-le maladive sau semn de răutate; rezultatul acestor măsuri va fi o dezvoltare într-o manieră patologică, caracterizată de paralizia vieţii afective în domeniul social şi sexual, cu dificultăţi ale afirmării de sine;

tolerează sau nu supraveghează acest gen de manifestări, caz în care ele se vor dezvolta; în absenţa frustrărilor necesare, pretenţiile vor deveni insuportabile.

Reacţiile extreme: autoritarismul, permisivitatea necritică indiferenţa

ca stiluri de disciplină parentală, sunt indicatori importanţi ai predicţiei eşecului şcolar şi, în corelaţie, ai delincvenţei juvenile.

Copilul va putea deveni responsabil şi integrat social eficient numai dacă părinţii echilibrează cele două tendinţe.

Experimente numeroase confirmă aceste teze.

Spre exemplu, psihologul francez N. Dubois (1987, apud Monteil, op. cit., pp. 136-137) cere copiilor să aleagă între două explicaţii posibile ale unei conduite generoase (împrumutul jucăriei preferate): „Au făcut-o pentru că părinţii lor vor să-i facă să-şi împrumute lucrurile sau pentru că le place să facă mici bucurii colegilor?”

1

Copilul cu educaţie autoritară va alege primul răspuns, iar cel crescut în mod liberal va opta pentru a doua variantă.

Educaţia autoritară produce o determinare exterioară, fără durabilitate în timp, iar educaţia liberală favorizează interiorizarea interdicţiei, făcând din ea o valoare proprie, cu sentimentul autodeterminării: „Îmi face plăcere”.

Prin urmare, practicile parentale permisive favorizează dobândirea normei de internalitate, cea mai profitabilă condiţie pentru copil dovedindu-se a fi cea a echilibrului dintre autoritate şi toleranţă, între susţinere parentală, încurajare, recompensă şi exigenţă în controlul conduitei.

Cu toate schimbările legate de emanciparea femeii şi de dinamica familiei contemporane, studiile de sociologia educaţiei evidenţiază predominanţa feminină şi rolul secundar al tatălui în educaţia copiilor.

Dacă taţii comunică mai puţin cu copiii, carenţele acestei comunicări sunt, de regulă, compensate de o mai intensă comunicare cu mama.

Mamele copiilor cu bună integrare, practică un stil educativ caracterizat prin orientarea şi ghidarea copiilor în sarcini de explorare sau rezolvare de probleme, prin ajutor în evaluarea acţiunilor şi consecinţelor, prin aport informaţional şi feed-back.

Mamele copiilor inadaptaţi dirijează acţiunile copiilor, sunt autoritare, anxioase, formulează ele însele soluţiile şi nu oferă posibilităţi de opţiune copiilor.

Conform unor cercetări recente (J.-P. Pourtois; H. Desmet, 1991), un stil educativ favorabil îl are mama care:

adaptează exigenţele la posibilităţile copilului; facilitează învăţarea atunci când copilul se confruntă cu dificultăţi; exprimă puţine sentimente de anxietate, în special în faţa eşecului; stimulează gândirea copilului; recompensează; arată rareori stări ostile faţă de copil; manifestă stimă faţă de copil; pretinde şi oferă justificări; lasă iniţiativa copilului în învăţare; furnizează copilului standarde de performanţă; oferă puţine feed-back-uri corective.

Evaluând diferite caracteristici ale mamei (Q.I., trăsături de personalitate, stil educativ), J.-P. Pourtois afirmă că familia (mama) este responsabilă direct de 70,63% din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare; impactul asupra performanţelor şcolare este mult mai mare, căci el se exercită şi indirect (cf. Stănciulescu, 1997, p. 105 – 106).

Pentru eficienţa educaţiei se cere acordul şi consecvenţa ambilor părinţi, dezacordurilor între stilurile educative parentale ducând spre eşecul şcolar.

Cercetările din domeniul delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că fenomenul inadaptării se corelează cu nivelul scăzut al aşteptărilor familiale, cu forme brutale, violente de manifestare a autorităţii faţă de copil.

2

Mamele copiilor delincvenţi manifestă mai frecvent atitudini de ostilitate sau de respingere faţă de copil.

În condiţii de insecuritate emoţională copiii au mai puţină încredere în sine decât ceilalţi, au dificultăţi în a-şi face prieteni, se simt incapabili de a face faţă solicitărilor mediului, pe care îl percep drept ostil.

Teoria ataşamentului elaborată de Bowlby (1951) argumentează teza conform căreia afectivitatea constituie forţa care determină natura vieţii individuale.

Dragostea mamei este, pentru Bowlby, la fel de importantă pentru sănătatea mentală, ca vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică.

Separarea de mamă în primii cinci ani dezvoltă un potenţial caracter delincvent, deoarece privarea de afectivitate duce la tulburări emoţionale ireversibile.

Copilul devine anxios, nesigur, ostil, furios şi îşi va canaliza aceste emoţii împotriva celorlalţi1.

Impactul deprivării emoţionale asupra copilului este susţinut şi prin analiza orfelinatelor din România, concluziile acestor cercetări susţinând că:

afecţiunea maternă este importantă pentru sănătatea mintală; deprivarea afectivă este sursă de „infecţie socială”; deprivarea maternă precoce duce la dezvoltarea psihopatiei şi a

caracterului instabil.

Deprivarea afectivă şi carenţa afectivă cronică sunt responsabile de „sindromul dezorganizării structurale”, manifestat prin apariţia de tulburări în aproape toate sectoarele dezvoltării psihice, retard psihosomatic, apatie sau instabilitate psihomotrice, comportamente fără conţinut, repetitive, stereotipe, retard în dezvoltarea conştiinţei de sine şi în dezvoltarea identităţii sexuale.

Totuşi, relaţia afecţiune-reuşită şcolară nu este mecanică, afecţiunea maternă conducând mai degrabă la insuccese, atunci când este dublată de o permisivitate necritică în raport cu conduita şcolară a elevului, importantă fiind constituirea motivaţiei interioare pentru conduita socialmente dezirabilă şi pentru succesul şcolar, pe fundamentul afectiv.

Părinţii afectuoşi şi autoritari în acelaşi timp au în general copii mai bine socializaţi moral, dar mai puţin independenţi şi creativi, decât cei afectuoşi dar mai puţin autoritari.

Dacă accentul în analizele psihologice cade pe relaţia mamă – copil, nu trebuie să ignorăm atitudinea tatălui faţă de copil.

Atitudinea autoritară a tatălui (tatăl autoritar în tipologia lui R. Vincent, 1972), care are o personalitate puternică, exigentă, ce pretinde ascultare, generează copii timizi, inhibaţi sau rebeli şi autoritari, la rândul lor, în timp ce tatăl tiran, în realitate o fiinţă slabă, care operează compensatoriu, generează inhibiţie şi frică, instabilitate şi dezechilibru afectiv.

Printre cauzele evoluţiei nevrotice Erich Fromm (1995) indică mama iubitoare, dar prea indulgentă sau dominatoare şi tatăl slab sau lipsit de interes pentru copil, care rămâne

1 Vezi o analiză amănunţită în Şoitu, (2003).

3

fixat de un ataşament matern, căutând „mame” în toţi cei din jur, lipsindu-i trăsăturile paterne, disciplina, independenţa, puterea de a fi propriul stăpân.

Nevroza obsesională, conchide Fromm, se dezvoltă mai mult pe baza unui ataşament unilateral faţă de tată, iar isteria, alcoolismul, lipsa de realism, incapacitatea de afirmare sau stările depresive derivă din centrarea pe mamă.

Sintetizând o bogată literatură de specialitate produsă de psihologi, sociologi, antropologi şi alţi specialişti, Petru Iluţ (2005, pp. 213-215) enumeră ca principii orientative în educaţia copiilor următoarele:

respectul reciproc părinţi-copii, în asigurarea căruia rolul conducător revine părinţilor, care îmbină blândeţea, căldura şi drăgălăşenia cu fermitatea;

constanţă şi claritate în atitudini şi preocuparea de a-i învăţa pe copii importanţa consecinţelor logice ale acţiunii prin aplicarea regulii celor trei R: soluţie Relaţională, care să implice Respectul şi nu umilinţa şi care să fie Rezonabilă, având scopul de a învăţa din ea şi nu de a produce suferinţă;

comunicare deschisă presupunând ascultarea activă a celor spuse de copil şi încercarea de a înţelege mesajul real pe care doreşte să-l comunice, pentru a lua decizia cuvenită;

fără pedepse fizice, care, chiar dacă rezolvă pe termen scurt un comportament nedorit, are consecinţe negative pe termen mediu şi lung, atât pentru copii (generând resentimente, mânie, frică, ură), cât şi pentru părinţi, care se simt ulterior vinovaţi, confuzi, necăjiţi, suferind alături de copii; pedepsele fizice induc un comportament violent, care se va reproduce şi în viaţa adultă. De la violentarea copiilor mulţi părinţi trec imediat la tandreţe, intrându-se într-un stil de ataşament ambivalent-anxios, care suplimentează efectele negative asupra copiilor. În locul pedepselor fizice ar trebui practicate alte principii ale modificării comportamentului, cum ar fi retragerea gratificaţiilor pentru un timp.

Pedeapsa fizică, chiar şi atunci când este mai mult simbolică, este tot mai mult criticată de către adepţii liberalismului educaţional.

4