Anatolida (fragment)de Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)

Fragmentul face parte din epopeea de inspiraţie biblică Anatolida de Ion Heliade Rădulescu şi prezintă alungarea îngerilor din Paradis, ca urmare a revoltei acestora împotriva divinităţii. Din cele douăzeci de părţi proiectate ale epopeii, sunt realizate doar primele cinci: I.Empireul şi Tohu-Bohu (din care este extras fragmentul ce urmează), II.Imnul creaţiunii, III. Viaţa sau Androginul, IV.Arborul Ştiinţei şi V.Moartea sau fraţii. Epopeea urma să facă parte dintr-un ambiţios proiect, Umanitatea, unic în literatura paşoptistă prin intenţia autorului de a rescrie în versuri istoria omenirii, de la Geneza biblică până în contemporaneitatea secolului al XIX-lea.

Bubuie cerul, se scoală Împăratul;

Duduie eterul, ca pasă urgia;

Fulgere, vâlvoare în spaţiu şerpuiesc;

Focul se-ntinde, curăţă păcatul.

Marea-exploziune arestă eternitatea;

Saltă firmamentul şi sorii se-nspăimântă,

Cugetul de crimă pe unde se-ntinde,

Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;

Foc negru şi roşu lumina se preface,

Plumb e uşurinţa şi cerul se desface;

Cad rebelii-n spaţiu şi vâjâie căzând,

Haos, abis mare-i aşteaptă căscând.

Pică şi se schimbă pe cât trec din cer:

Capete de angeli, de demoni picioare,

Aripă cerească una se mai vede,

Alta infernală la vale-nnegreşte,

Monstru la alţi capul în abis precede

Talpele, lumină în cer mai luceşte.

Neagră, fumegândă acum sunt vulvoare,

Nume, suvenire din ceruri le pier.

Se-nchide Empireul. Ca fulgerul străluce

Un gladiu de flăcări ce ţine Mihael,

Ce miriade d-angeli comandă şi conduce,

Şi pacea le anunţă preablândul Gabriel.

................................................................

Cu mult este mai mare căderea spirituală

Şi nu pot fi cuvinte a se asemăna

Cu oricare cădere ce e materială,

E mică-asemănare concret a se-arăta.

Mihnea şi babade Dimitrie Bolintineanu (1825-1872)

I.Când lampa se stinge la negrul mormântAtinsă de aripi, suflată de vânt;Când buha se plânge prin triste suspine;Când răii fac planuri cum au a reţineÎn barbare lanţuri poporul gemând;Când demoni şi spaime pe munţi se adunăDe urlă la stele, la nori şi la lună,Într-una din peşteri, în munte râpos,Un om oarecare intră curagios.

II.În peştera CarpaţilorO oară şi mai bine,Vezi templul pacinaţilor Ce cade în ruine.

Aci se fac mistereleDe babe blestemateCe scot la morţi arterele Şi hârcele uscate.

Aci se fierb şi oaseleÎn vase auriteAci s-adun frumoaseleCând nu mai sunt dorite.

O flacără mistericăDă palidă lumină;Iar stâlpii în bisericăPăreau că se înclină.

Şi liliecii nopţilor Ce au aicea locul,Ascunşi în hârca morţilor,Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroareleUscaseră în lume,Tot răscolea vulvoareleŞoptind încet un nume.

III.S-aude un zgomot de paşi pe aproapeCum calcă strigoiul când va să dezgroapeO tânără fată... Colo... Ascultaţi!Să fie satana cu ochii de focuri?„Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri”Se-ntreabă bătrâna... „aici nechemaţi?!”

Ea zice şi-n umbră un om se aratăCu ochii de sânge, cu fruntea uscatăTeribil ca locul în care intra.„Bătrână”, el zise, „îţi fă datoria!”Şi vorba-i cum geme în zid vijelia,

Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

BĂTRÂNA:„Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştimeUn fiu oarecare vestit în mulţimePrin luptele sale; era fiul meu.Plăcut ca seninul, frumos ca o floareŞi pentru aceasta mai stam eu sub soare.Era pentru mine al meu Dumnezeu,Şi pentru aceasta m-am dat în perzare:Să-l fac între oameni ferice şi mare,Am dat al meu suflet la negrul tartar.Tu ştii mai departe. Ce? Gemi de turbare!Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,Loveşte! Na sânul, tirane barbar!Căci viaţa îmi este acum blestemată.O, cum nu pot oare să sorb astă datăŞi zilele tale şi sângele tău!Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stareOpri orice mână a da răzbunare.Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său!”Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,Într-una din hârce un sânge ea varsăŞi, dându-i lui Mihnea, îi zise: „Să bei!E sângele fiu-meu, na! Soarbe-l mai tare,E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare;Na, soarbe, sau sorb eu pe-al tău, de nu vei.”

IV.Toţi morţii din mormânturi,Cu ghearele-ncleştate,Ca frunzele uscateCe zbor când suflă vânturi,Spre Mihnea alerga;

Iar vârcolacii serii,Ce chiar din lună pişcăCând frunzele se mişcăÎn timpul primăverii,Ţipând, acum zbura.

Şoimanele ce umblăCa vijelii turbate,Coloase deşirateCu forma ca o turlă,Din munţi în văi călca.

V.Un glas în mulţime teribil gemuŞi ceata infernă îndată tăcu.

VI. BLESTEMUL„Oriunde vei merge să calci, o, tirane,Să calci pe-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafaneŞi orice ţi-o spune tu toate să crezi!Să-ţi arză plămânii de-o sete adâncă

Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,Să simţi totd-auna asupră-ţi o stâncă,Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei!

Să nu se cunoască ce bine vei face!Să plângi, însă lacrimi să nu poţi vărsa,Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va placeSă nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe,Şi toţi ai tăi moară, iar tu să trăieşti!Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!”

VII.Aşa vorbi bătrâna, Iar Mihnea tremură.Iar naiba, ce fântâna O soarbe într-o clipăŞi tot de sete ţipăLa dreapta lui zbură.El are cap de taurŞi coadă de strigoi,Şi coada-i de balaur,Şi geme cu turbareCând baba tristă pare;Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele urâteCa un mistreţ la cap,Cu lungi şi strâmbe râteCu care de pe stâncă Râm marea cea adâncăŞi lumea nu le-ncap.

Şi şase legioane De diavoli blestemaţiTreceau ca turbilioaneDe flăcări infernale,Călări toţi pe cavaleCu perii vulvoiaţi.

Şi mii şi mii de spaimeVeneau din iad râzândPe Mihnea să defaime,Căci astfel baba areMijloc de răzbunarePe mort nesupărând.

VIII.Mihnea încalecă, calul său tropotă,Fuge ca vântul;Sună pădurile, fâşâie frunzele,Geme pământul;Fug legioanele, zbor cu cavalele,Luna dispare;Cerul se-ntunecă, munţii se clatină,Mihnea tresare.

Fugerul scânteie, tunetul bubuie,Calul său cade;Demonii râseră. O, ce de hohote!Mihnea jos sare.Însă el repede iară încalecă,Fuge mai tare;Fuge ca crivăţul, sabia-i sfârâie În apărare.Aripi fantastice simte pe umere,Însă el fuge;Pare că-l sfâşâie guri însetabile,Hainele-i suge.Baba pe-o cavală iute ca fulgerulTrece-nainte,Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâiePe oseminte.Barba îi tremură, dinţii se clatină,Muge ca taur,Geme ca tunetul, bate cavaleleCu un balaur.

IX.O, ce de hohote! Râseră demonii,Iadul tot râse!Însă pe creştetul munţilor, zorileZilei venise.

Serile la Mirceşti (fragmente)de Vasile Alecsandri (1819/1821 – 1890)

Poezia deschide volumul de Pasteluri al scriitorului paşoptist şi reprezintă o artă poetică în care autorul sintetizează aspecte ale esteticii romantice cărora le alătură, în spiritul eterogen al literaturii epocii, motivul clasic al muzei care inspiră şi permite pătrunderea într-o lume ideală.

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;În sobă arde focul, tovarăş mângăios,Şi cadrele-aurite ce pe pereţi sunt prinseSub palidă lumină apar misterios.

Afară plouă, ninge! Afară-i vijelie,Şi crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit:Iar eu, retras în pace, aştept din cer să vieO zână drăgălaşă, cu glasul aurit.

Pe jilţu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,Când scriu o strofă dulce, pe care-o prind din zbor,Când ochiu-mi întâlneşte ş-admiră o cadânăCe-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Alăturea apare un câmp de aspră luptă,Pătat cu sânge negru, acoperit cu morţi.Un june-n floarea vieţii strângând o spadă ruptăŢinteşte ochii veşteji pe-a veşniciei porţi..........................................................................................

O! Farmec, dulce farmec al vieţii călătoare,Profundă nostalgie de lin, albastru cer!Dor gingaş de lumină, amor de dulce soare,Voi mă răpiţi când vine în ţară asprul ger!

Afară ninge, ninge şi apriga furtunăPrin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,Iar eu visez de plaiuri pe care alba lunăRevarsă-un val de aur, ce curge printre flori.

Văd insule frumoase şi mări necunoscute,Şi splendide oraşe şi lacuri de smaraldŞi cete de sălbatici prin codri deşi pierdute,Şi zâne ce se scaldă în faptul zilei cald...............................................................................................Apoi închipuirea îşi strânge-a sa aripă;Tablourile toate se şterg, dispar încet,Şi mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipăÎn faţa unui tainic şi drăgălaş portret. (n.n. Elena Negri/ Steluţa)

Atunci inima-mi zboară la raiul vieţii mele,La timpul mult ferice, în care-am suferitŞi-atunci păduri, şi lacuri, şi mări, şi flori, şi steleIntoană, pentru mine, un imn nemărginit.

Aşa-n singurătate-mi, pe când afară ninge,Gândirea mea se plimbă pe mândri curcubei,Pân ce se stinge focul şi lampa-n glob se stingeŞi saltă căţeluşul de pe genunchii mei.

Când dar o să guşti paceade Grigore Alexandrescu (1810?-1885)

Cunoscut mai ales ca fabulist (Câinele şi căţelul, Lupul moralist, Toporul şi pădurea, Boul şi viţelul etc) şi autor de satire (O profesiune de credinţă, Satiră. Duhului meu etc), Grigore Alexandrescu se apropie şi de meditaţia romantică în care abordează teme ca istoria, iubirea, condiţia umană şi cea a poetului sau relaţia omului cu divinitatea. Textul dat spre analiză face parte din ciclul Suvenire şi impresii inclus în volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule (1847).

Când dar o să guşti pacea, o, inimă mâhnită?Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?Viaţa ta e luptă, grozavă, neîmblânzită,Iubirea, vecinic chin.

Din cupa desfătării amărăciunea naşte;Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor;O singură privire viaţa veştejeşteCu lanţuri de amor!

Amor care adoarme şi legi şi datorie,Ce slava umileşte, ce n-are nimic sfânt:Antonie-i jetfeşte a lumii-mpărăţie, (n.n. Marcus Antonius)Şi află un mormânt.

Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti?Nădejdi, viaţă, cinste, simţirile-nfocate,Femeii le jertfeşti!

Crezi tu că pentru tine răsare sau sfinţeşteAcel uriaş falnic, al zilei domnitor?La patrie, la lume, la tot ce pătimeşteNimic nu eşti dator?

Eu lanţurile mele le zgudui cu mânie,Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,Ca leul ce izbeşte a temniţei tărieŞi geme furios.

Dar rana e adâncă şi patima cumplită,Şi lacrima de sânge, obrajii mei arzând,Răsfrânge frumuseţea, icoana osândită,Ce o blestem plângând!

O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineaţa;Ca un rănit de moarte simţ în piept un fier greu:Voi să-l trag; fierul iese, dar însă cu viaţaŞi cu sufletul meu!