Componentii grupei : Giuraniuc Elena – Claudia Ivan Alexandra - Dumitrita Paic Alexandra Tatarciuc Pamfilia

Profesor coordonator : Ceoaba Augustina

Definitie: Perioada paşoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naţionale. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii. Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Contextul epocii : Perioada pasoptista are ca nucleu revolutia anului 1848. Modernizarea societatii romanesti,

independenra politica, libertatea nationala, unirea provinciilor romane sunt obictivele social-politice ale miscarilor pasoptiste. Epoca pasoptista marcheaza inceputul literaturii noastre moderne. Scriitorii pasoptisti sunt nevoiti “sa arda etapele” care se desfasoara succesiv in literaturile occidentale, in decursul a mai bine de un secol si jumatate. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, classicism, realism incipient) sunt asimilate simultan. Principala trasatura a literaturii pasoptiste consta in coerenta curentelor literare, nu numai in opera aceluiasi scriitor, ci chiar si in aceeasi creatie.

Ideologia pasoptista : Pasoptismul este o ideologie literara niciodata sintetizata intr-un program particular si supusa unor comandamente exterioare : mesianism cultural si revolutionar, spirit critic, deschidere spre Occident si lupta pentru impunerea unui specific nationa, constiinta civica si patriotica, constiinta pionieratului in mai toate domeniile vietii, o retorica e entuziasmului si a trezirii la actiune.

Indrumari ai fenomenului cultural-literar : Doua personalitari au rolul de indrumatori al fenomenului cultural-literar. Intr-o prima etapa, corespunzatoare primei

generatii pasoptiste, acest rol ii renive lui Ion Heliade-Radulescu prin articolele din ziarul Curierul romanesc, aparut la Bucuresti, incepand cu 1829, caruia ii adauga din 1837 suplimentul literar Curierul de ambele sexe. O alta etapa este marcata de contributia lui Mihail Kogalniceanu, redactorul reviste iesene Dacia literara, care are ca obiectiv exclusiv literatura. Programul revistei orienteaza literatura timpului ; in cele trei numere aparute, se publica opere ale celor mai valorosi scriitori ai vremii (C. Negruzii, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu s.a), dar directia imprimata reflecta in toata literatura epocii.

Revista Dacia Literara : articolul Introductie, de Mihail Kogalniceanu : Constituirea deplina a romantismului pasoptist a fost marcata de programul teoretic Introductie, redactat de Mihail Kogalniceanu. Publicat in primul numar al revistei, articolul-program reprezinta manifestul literar al romantismului romanesc. Kogalniceanu isi sustine intentia de a face din Dacia Literara “un repertoriu general al literaturii romanesti”, prin cele patru puncte ale articolului-program, ce vizeaza: intemeierea spiritului critic in literatura romana pe principiul estetic, afirmarea idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane; combaterea imitatiilor si a traducerilor mediocre; promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor resurse de inspiratie in conformitate cu specificul national si cu estetica romantica: “Istoria noastra are

destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii”. Prin precizarea surselor de inspiratie / a temelor literare in ultimul punct al articolului, dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile romantismului (aspiratia spre originalitate, refugiul in trecutul istoric, aprecierea valorilor nationale si a folclorului, imobogatirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali), acesta devine un manifest literar – text cu valoare de document pentru inceputul unei miscari literare / a unui curent literar, prin care se afirma o noua conceptie literara, de obicei, in mod polemic fata de miscarea anterioara al romantismului romanesc.

Odata cu articolul program al lui Kogalniceanu, a aparut un nou punct de vedere asupra literaturii: multi dintre scriitorii vremii s-au decis sa urmeze sfaturile date de Kogalniceanu in articolul program, ei elaborand teme specifice istoriei poporului nostru sau inspirandu-se din frumusetile naturii. Epoca literara generata de aparitia “Daciei literare”, perioada

pasoptista, este caracterizata printr-un proces de efervescenta creatoare prin receptarea aproape simultana a influentelor clasice si romantice din literatura europeana a vremii, si un sincretism al metodei de creatie ce se poate recunoaste chiar in opera aceluiasi scriitor. Dacia literara a fost pulicata pentru a redresa literatura romana si a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei adevarate literaturi nationale.

Pasoptismul literar este pregatit de aparitia revistei Dacia literara al carui program traseaza principalele directii pentru unitatea culturala a romanilor. Ceea ce-i uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile literare, care constituie in adevarate manifeste pentru implinirea unitatii si independentei nationale pentru dreptate sociala. Majoritatea scriitorilor pasoptisti au avut dascali particulari, cu care au invatat limba greaca, apoi si-au continuat studiile in Franta. Cei mai multi dintre ei au adunat la idealurile Revolutiei de la 1848, fiind animati si de telurile Marii Uniri. Participanti direct la viata social-politica, pasoptistii au avut opere literare cu un pronuntat caracter patriotic,

inspirandu-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare sociala si de unitate nationala. In operele lor s-au oglindit frumusetile patriei si s-a manifestat un puternic spirit popular, preluat din nepretuitele creatii folclorice romanesti. Satirizarea viciilor oranduirii feudale si evocarea realitatilor sociale constituie alte caracteristici ale literaturii pasoptiste, scriitorii ironizand cu severitate moravurile societatii, condamnand cu fermitate abuzurile si nedreptatile manifestate in epoca. Din punct de vedere compozitional, operele scriitorilor pasoptisti impletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare : oda, elegii, meditatii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Majoritatea poetilor pasoptisti s-au inscris in patriotismul literaturii romane : Gh. Asachi- introduce sonetul in poezia romaneasca, Anton Pann – “ Povestea vorbirii” , I. H. Radulescu – “ Zburatorul”, Cezar Bolliac – “O dimineata pe Caraiman” , Gh. Alexandrescu – ciclul “Epistole”, ciclul “Fabule”, poezii de inspiratie istorica, V. Alecsandri – “Doine si lacramioare”, “Legende”, “Pasteluri”, Andrei Muresanu – “Despteapta-te romane” etc.

Om politic, istoric si literat, si-a legat numele de mari momente ale istoriei Romaniei: revolutia de la 1848, unirea Moldovei cu tara

Romaneasca, marile reforme

legislative din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, proclamarea independentei de stat a Romaniei.

Ideile progresiste, de inspiratie revolutionara, vehiculate in Dacia Literara au determinat suspendarea publicatiei, iar in 1844 a fost sub supraveghere la manastirea Rasca. Dacia literara a fost unul dintre cele mai importante periodice romanesti din

secolul al XIX- lea. Articolul program al revistei, scris de Kogalniceanu, este considerat programul fundamental al dezvoltarii literaturii romane.

Dupa infrangerea revolutiei de la 1848, Koglaniceanu a activat in cadrul miscarii unioniste, care milita pentru unirea Moldovei cu tara Romaneasca.

Romantismul in literatura pasoptista: Literatura pasoptista se dezvolta su semnul romantismului european si parcurge un drum sinuos. Dupa literatura anilor 1825-1830, care abunda in adaptari dupa autorii straini, in special francezii, remarcam soncronizarea dintre aparitia manifestului romantismului francez (Prefata de drama Cromwell, de Victor Hugo, in 1827) si a articolului-program Introductie, publicat de

Mihail Kogalniceanu in 1840. Scriitorii romani ai epocii asimileaza rapid manifestul romantismului francez si aplica principiile acestuia, cu particularitatile curentului nationa-popular de la revista Dacia literara. Primii nostrii scriitori moderni, precum C. Negruzii, Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu s.a., se afirma in cadrul curentului national-popular de la Dacia Literara. Ideile enuntate in articolul-program si promovate de revista se reflecta in literatura romana de la mijlocul secolului al XIX-lea. Curentul literar este greu de definit el desemnand o realitate (cea artistica) de o complexitate uriasa in continua prefacere si reasezare in primul rand recalcitranta la etichetari si delimitari stricte definitive. Curentul literar este o miscare literara de o anumita amploare si durata; convergenta a unor principii generale de natura complexa (artistica, ideologica, filozofica) exprimate in literatura, care se pot subsuma unor viziuni comune intr-o anumita perioada istorica si rezultanta generala a tendintelor unei epoci.In functie de perioada in care s-au desfasurat curentele literare se impart in zece mari epoci ale literaturii: umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul,

expresionismul, postmodernismul.Unul dintre curentele cele mai semnificative si cu o mare dezvoltare este romantismul. Epoca destramarii feudalismului si a dezvoltarii capitalismului, epoca revolutiilor burghezo-democrate si a razboaielor pentru eliberare si independenta nationala, aduc in campul literaturii un nou curent literar numit romantism. Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale clasicismului, inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman. Aparut mai intai in Anglia, apoi in Germania si Franta, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, romantismul este o miscare literara complexa cu tendinte adeseori contradictorii.Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia categorie de romantici manifesta deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat interesele poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent literar omogen, cu trasaturi si o metoda de

creatie proprie.In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron, Kcats, Shelley, Shakespere- in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania, Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia. Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca Alexandrescu, NegruAlecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica dominanta si elemente clasice sau realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului national. Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui Eminescu.

Principalele caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca, o inimoasa daruire si slujire a poporului. Specificitatea romantismului romanesc se exprima in specii literare ca doina si balada de inspiratie populara, meditatia si elegia, drama, legenda istorica si poemul in versuri sau in proza si se concretizeaza in opere de aparte tinuta estetica si inalt mesaj patriotic. Operele reprezentative pentru romantismul romanesc sunt: "Poezii populare ale romanilor", "Coana Chirita la Iasi"(Vasile Alecsandri), Cantarea Romaniei (Alecu Russo). Principalele caracteristici ale romantismului universal: 51inlatura si neaga normele si metodele prescrise de clasicism; nu exista decat legi generale, specifice artei literare in sine, izvorate din natura compozitiei sau a subiectului tratat. Fata de suprematia legii si a unui rationalism rece, romantismul afirma primatul subiectivitatii, al sentimentului si fanteziei creatoare, al spontaneitatii si sinceritatii emotionale. Izvoarele de inspiratie, ca si temele operei literare sunt mult largite, dandu-se o atentie deosebita traditiei populare, istoriei si folclorului, considerate ca manifestari

specifice ale genului popular; natura, cu totul ignorata in literatura clasica devine obiect de admiratie si mide exprimare a sentimentelor. Personajele sunt luate din toate categoriile sociale, cu precadere oameni din popor sau care reprezinta interesele si lupta poporului. Romanticii isi manifesta preferinta pentru personaje exceptionale care impun, fie prin grandoare si noblete sufleteasca, fie prin slutenia lor fizica (Cocosatul de la Notre Dame de Paris) sau decadenta morala. In toate cazurile personajele sunt atent individualizate, zugravite in complexitatea vietii sociale si psihice, in continua si, adeseori, neasteptata transformare. zftimp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular comun si suculent, ca si noi categorii estetice, ca uratul, grotescul - in opozitie cu frumosul, feericul sau fantasticul, pentru ca antiteza si contrastul sunt procedee specifice artei romantice. Antiteza nu o gasim numai in conflictul operei sau intre personaje diferite: adeseori acelasi personaj este creionat in trasaturi contraste - un fizic frumos ascunde un suflet murdar si pervers, in timp ce o figura respingatoare

are un suflet nobil. Genurile si speciile literare respectate riguros de clasicism sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite: lirismul este introdus in epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul; in aceiasi poezie lirica pot fi gasite elemente de oda, imn, meditatie, satira sau pastel; in proza apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism, intr-o actiune captivanta, adeseori aventuroasa; in drama asistam la un conflict violent in care se infrunta eroi antagonici care cultiva tirada retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o "lovitura de teatru".

Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare. Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Se afirma ca Victor Hugo

este teoreticianul ei tumultos. Drama romantica apare in urma unei evolutii lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul, viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult isi gaseste locul in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde personaje cu existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist, in Franta se remarca V. Hugo care are ca model pe Shakespere. Un alt model care are la baza romantismul este romanul epocii romantice in care istoria poate fi obiectul unei negari sau dimpotriva asa cum se intampla in romanul lui Xalter Scott o realitate fundamentala, generatoare de conflicte sociale si psihologice. Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o grandioasa raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad ilustrativ pentru specificul istorismului romantic. Creatorul lui a fost Walter Scott. Multe dintre evocarile istorice ale romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste,

sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta. Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat. Atitudinea romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic, pentru ca mai mult decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei epoci trecute el ofera numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat la prodigioasa inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor, viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica.

Prozator, poet si dramaturg. Se

naste la Trifestii-Vechi, judetul Iasi, intr-o familie din randul micii boierii. Invata, cu profesori particulari, greaca si franceza. Deprinde slovele romanesti de unul singur, dupa cartea lui Petru Maior, cu Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia, episod marturisit in scrierea sa Cum am invatat romaneste.

In 1821, datorita tulburarilor produse de miscarea eterista, se refugiaza impreuna cu familia in Basariabia, la Chisinau. Aici il intalneste pe Aleksandr Puskin, mare poet rus, aflat in surghiun. Acest contact il marcheaza si contribuie la trezirea dorintei de a scrie.

Reintors la Iasi, incepe o cariera administrativa, consonata cu temperamentul sau cumpanit si rezervat. Publica in revista Dacia literara (1840) nuvela istorica Alexandru Lapusneanul, capodopera a sa, opera de referinta pentru nuvelistica romaneasca. Impreuna cu Vasile Alecsandri si Mihail Kogalniceanu este codirector, intre 1840-1842, al Teatrului National din Iasi. Fire conservatoare, nu se implica alaturi de prietenii sai moldoveni, in Revolutia de la 1848, considerand ca asezarea vietii nationale trebuie facuta printr-o evolutie organica.

In anul 1857 editeaza volumul Pacatele tineretilor (o selectie a scrierilor sale de pana

atunci), structurat in patru parti: Amintiri de junete, Fragmente istorice, Neghina si palamida, Negru pe alb – Scrisori la un prietin. Bolnav, scrie tot mai putin in ultimii ani ai vietii. In 1867 este ales membru al Societatii Academice Romane.

Publicata in perioada pasoptista, in primul numar al Daciei literare (1840), nuvela ilustreaza una din sursele literaturii romantice, istoria nationala, potrivit recomandarilor lui Mihail Kogalniceanu din articolul-program al revistei, intitulat Introductie, care constituie si manifestul literar al romantismului romanesc.

Prima nuvela istorica din literatura romana nu aduce in fata contemporanilor un model de patriotism, ci un antimodel de conducator (ca un advertisment adresat contemporanilor intr-o perioada de efervescenta revolutionara) si reconstituie culoarea de epoca, in aspectul ei documentar.

Coexistenta elementelor romantice cu elementele clasice intr-o opera literara este o tresatura a litereaturii pasoptiste. Fiind o nuvela istorica in contextul literaturii

pasoptiste, Alexandru Lapsuneanul este si o nuvela de factura romantica prin respectarea principiului romantic enuntat in Introductie la Dacia literara – inspiratia din istoria nationala, prin specie, tema, personaje exceptionale in situatii exceptionale, personajul principal alcatuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul gesturilor, al replicilor si al scenelor.

Elementele romantice se impletesc cu elemente clasice: echilibrul compozitiei, constructia simetrica, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naratiunii. Interesul romantic pentru specific national si culoare locala deschide drumul observatii realiste prin tehnica detaliului semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta multimii.

Valorarea nuvelei este exprimata prin afirmatia criticului George Calinescu: “nuvela istorica Alexandru Lapusneanul ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca literatura romana ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta,

de atitudini romantice si intuitie realista”.

Alexandru Lapusneanul este o nuvela de inspiratie istorica, ce ilustreaza princiile ideologiei pasoptiste si ale romantismului romanesc. Epoca surprinsa – a doua jumatate a secolului al XVI-lea, in Moldova – este reinviata prin valorizarea si transfigurarea adevarului istoric. Costache Negruzzi face din Alexandru Lapusneanul un domnitor crud, un tiran, sugerand astfel caracterul exceptional al domniei sale, desi comportamentul sau nu este prea diferit de comportamentul celorlalti domnitori din Evul Mediu.

Programul Daciei literare a avut un mare impact asupra creaţiei literare din epocă,

declanşând un proces de îmbinare echilibrată a tradiţiei cu inovaţia de racordare necesară la curentele literare europene , păstrând însă un specific autohton ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă circulaţie.

Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional- popular de la revista Dacia literară.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Nicolae Bălcescu scrie “Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, “descrierea religios inspăimântată a unei Românii de o măreţie sălbatică”(G. Călinescu); evocând numai “ câteva pagine” din “sfânta carte” a istoriei noastre, dedicate lui Mihai Viteazul, care cuprind însă “ anii cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în exemple minunate de jertfire către patrie”, Bălcescu reconstituie nu numai istoria marelui voievod , ci, de câte ori are prilejul, descrie cu deosebit simţ artistic şi locurile în care se desfăşoară evenimentele, cu alte cuvinte mai tot pământul românesc; e o carte despre trecut, scrisă însă pentru marile idealuri ale prezentului şi ale viitorului; marele revoluţionar paşoptist doreşte să insufle contemporanilor săi nu numai dorinţa de libertate şi de unitate naţională , ci şi sentimente profunde de preţuire a frumuseţilor şi bogăţiilor întregului pământ românesc, chiar dacă unele din ţinuturile lui se aflau încă sub stăpânire străină;

Costache Negruzzi prezintă, în “Alexandru Lăpuşneanul”, “destinul unui

domnitor infernal ca Richard al III-lea” (Paul Cornea);

Mihail Kogălniceanu publică, în 1849, un prim capitol de roman, “Tainele inimii”;

Ion Ghica, abordând “stilul scrisorilor”, pline de informaţii despre personajele şi epoca respectivă, scrie “Scrisori către Vasile Alecsandri”;

Alecu Russo compune “ Cântarea României” şi culege, în 1846, balada “Mioriţa” pe care i-o trimite spre publicare lui Vasile Alecsandri;

Dimitrie Bolintineanu scrie ”Legende istorice”, arhicunoscute fiind

“Muma lui Stefan cel Mare”, “Mircea cel Mare şi solii”, “Daniil Sihastrul”, “Codrul Cosminului”, în care cultivă imaginea eroului romantic desprins din sinteză a trecutului istoric, călătoreşte prin Asia Mică, Palestina, şi Egipt,

ciclurile “ Macedonele” şi “Florile Bosforului” fiind rodul acestei inedite expierenţe romantice; scrie “Cântece şi plângeri”, “Poesii vechi şi noue”, “Manoil”(roman publicat in 1855 in “România literară” a lui Alecsandri)

Grigore Alecsandrescu se remarca prin meditatii romantice, “Trecutul.La mănăstirea Dealului”,” Umbra lui Mircea. La Cozia”, “Răsăritul lunei. La Tismana”, “Mormintele. La Drăgăşani”, care dau expresie temei ruinelor;

Vasile Alecsandri : “In Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa

intr-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a deschis; iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el l-a întrupat;frumuseţea proprie a pământului natal şi a aerului nostru el a descris-o;[...] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă, el a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.” (Titu Maiorescu,1886);

Andrei Mureşanu , originar din Bistriţa transilvană scrie poezia “Un răsunet”, care l-a făcut celebru, devenită astăzi imnul naţional al României.

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat inceputul poeziei noastre romantice. Poezia paşoptista pune bazele liricii moderne româneşti.

Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei Dacia literară, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul istoric si chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor.

Ceea ce îi uneşte pe scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevarate manifeste

pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială.

Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a surselor tematice si de exprimare

pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.

Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si o mare varietate de specii literare. Ideea naţională poate fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului,ale pământului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, La patrie, C.Bolliac, O dimineaţă de Caraiman, I.Heliade-Rădulescu, Zburătorul), a elogiului realizărilor poporului (Gh. Asachi, La introducerea limbii naţionale în publică învăţătură, C.Bolliac, La cea întâi corabie românească), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, I.Heliade-Rădulescu, O noapte pe ruinele Târgoviştei). Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare,Gh.Asachi,Dochia şi Traian).

Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, Satira.Duhului meu, Gh. Asachi, Soţie de modă) şi a fabulei (Gr. Alexandrescu, Câinele şi căţelul, Gh. Asachi, Musca şi carul, I.Heliade-Rădulescu, Cumătria cioarei, când s-a numit privighetoare). Iau avânt lirica filozofică ( I.Heliade-Rădulescu, Visul, D.Bolintineanu, Scopul omului), cea religioasă ( I.Heliade Rădulescu, Cântarea dimineţii, Gr. Alexandrescu, Candela) şi cea erotică ( Gh. Asachi, Dorul, Gr. Alexandrescu,Aşteptarea, D.Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu sau “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu. Al. Russo inaugurează în literatura română poemul în proză. Acesta se adreseaza generaţiei sale, pentru a atrage atenţia asupra meleagurilor patriei, asociând frumuseţile naturii mărturiilor unei istorii străvechi.

Pentru a comunica dinamismul istoriei, pe de o parte, şi pentru a prezenta aspectele fundamentale ale unei epoci pline de

nelinişte, zbucium si măreţie, pe de altă parte, poeţii şi-au ales drept modalitate de expresie artistică legenda – specie literară plină de patos şi de evocare.

Legendele lui I. Neculce (publicate în “O samă de cuvinte”), reprezintă punctul de pornire a numeroaselor lucrări ce aparţin epocii şi tematicii paşoptiste.Legendele lui V. Alecsandri, ca şi cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau în mod vădit sentimentul naţional şi, concomitent, purtau pecetea unei creaţii artistice, la baza căreia stau studierea şi valorificarea istoriei,si a folclorului.

Dramaturgia este reprezentată de Vasile Alecsandri, prin “Iorgu de la Sadagura”, scriitorul ironizând tendinţa de a imita Occidentul în ciclul “Chiritelor”, în care micul provincial este satirizat într-o manieră ce-l precede pe Caragiale, sau prin “Despot-Vodă”, o dramă istorică. In general, încercările „dramatice” ale epocii (multe dintre ele rămase nepublicate, dar şi cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I. Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar şi cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putţin valoroase din punct de vedere artistic, dar ele prezintă interes pentru istoria constituirii acestui gen în literatura română şi au

meritul de a fi veritabile documente şi mărturii ale vremurilor trecute. Observăm astfel că poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. În unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova,

Înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).

Poezia epică: balada de inspiraţie

folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri,

Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

Scriitorii paşoptişti au avut vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.

Paşoptismul literar s-a manifestat într-o juxtapunere de curente literare, directii estetice si stiluri, coexistând laolaltă elemente iluminişte cu cele de neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic şi naţional, toate in formele romantismului, ce începuse deja a se afirma ca un curent literar modern, în descendenţa celui francez.

Faptul că literatura româna a păşit pe calea „europenizării” cu întârziere a exercitat o influenţă vădită asupra ritmului de dezvoltare şi asupra căutărilor ei ideatico-artistice. Orientarea spre înnoiri radicale, tendinţa de sincronizare la toate nivelurile

cu ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cultural constituie caracteristica principală a paşoptismului.

Invăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără precedent.Iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, ,creşte numărul revistelor şi al altor periodice,al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică,se infiinţează o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară, ia amploare mişcarea de culturalizare a maselor

Per ansamblu, literatura paşoptistă s-a dovedit a fi democratică, naţională, educativă, ea având şi dificila sarcină de a forma un public, de a-l modela conform idealurilor social-politice ale momentului.

În numele aceleiaşi specificităţi naţionale, s-a dus bătălia pentru o limbă unitară, cu conştiinţă clară că existenţa acesteia e o condiţie pentru păstrarea identităţii naţionale.Scriitorii de seamă au apărat principiul fonetic în ortografie şi,pronunţându-se în problema neologismelor, au adoptat principiul împrumutului moderat,în limitele

necesităţilor impuse de dinamica socială şi culturală.