Teorii ale jocului

În literatura de specialitate există câteva teorii consacrate ce se completează reciproc și

care ar putea fi alăturate într-o formulă generic, generală și totodată generoasă: concepția

genetic-funcțională a jocului.

Punctul comun al acestor teorii îl constituie faptul că ele apreciază jocul ca pe un agent

permananet de dezvoltare și expansiune a personalității. Iată-le:

1) Teoria exercițiului premergător sau a autoeducării : consideră jocul ca pe un

antrenament pentru activitatea serioasă, ca pe o repetiție generală în vederea intrării

în viața adultă.

La naștere, aproape nici unul dintre instinctele moștenite nu sunt destul de dezvoltate

(mai ales la animalele superioare și la om) pentru a-și putea îndeplini din start misiunea; ca

atare se impune ca aceste instincte să fie stimulate, exercitate, completate și promovate prin

noi achiziții.Această sarcină îi revine jocului.Omul(sau animalul) nu se joacă pentru că e tânăr,

ci are tinerețea pentru că simte nevoia de a se juca.

“În om există nevoia de activitate care la copil se manifestă sub forma jocului.

Jocul poate împlini un mare rol dacă este bine practicat :el deschide copilului perspective

universului spre care-l educăm și spre care el de dezvoltă”, spunea unul din cei mai cunoscuți

teoreticieni ai educației, pedagogiei și jocului Friedrich W.A. Froebel. (1782-1852).

Jocul are menirea de a anticipa din punct de vedere social copilul.Și joaca și jocul, în

egală măsură, reprezintă forme de antrenare a tuturor calităților copilului, în vederea inițierii și

“integrării” sale ulterioare în societate.

”Jocul acoperă deopotrivă atât regnul animal cât și regnul uman. De aceea el nu poate

fi fundamentat de nici un context raţional, deoarece fundamentarea lui pe rațiune l-ar limita la

regnul uman.Existența jocului nu este legată de nici o treaptă a civilizației, de nici o formă a

concepției despre lume” 1

“În unele privinţe, copilăria omului repetă copilăria omenirii”2 În joc şi prin joc, omul

îşi trăieste instinctele şi virtuţile pe care, prin muncă, nu şi le poate trăi. Piaget oferă, la rândul

1 J. Huizinga2 A.Oisteanu

său, o explicaţie: “în joc şi prin joc copilul transformă lumea şi se transformă pe sine, scoţând

la iveală un univers, pur, acela al emoţiilor şi senzaţiilor sale transferate într-o formă nouă”.

“Existenţa jocului confirm fără încetare şi în sensul cel mai înalt, caracterul supralogic al

situaţiei noastre în Cosmos. (…) Noi (ne) jucăm şi ştim că (ne) jucăm, deci suntem ceva mai

mult decât nişte simple făpturi raţionale, pentru că jocul este iraţional”3

Olandezul Buytendijk susţine că “nu jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, ci invers,

copilăria explică jocul care este o manifestare a pulsiunilor:

pulsiunea spre eliberare, în care se exprimă tendinţa de înlăturare a obstacolelor pe care mediul

le generează;pulsiunea spre contopire, opusă celei dintâi; pulsiunea de repetare, pusă în relaţie

cu dinamica încordare-descărcare, esenţială pentru joc.

Parafrazându-l pe Murphy (în referirile sale la politică), aş defini jocul ca pe acea

activitate pe care omul o practică atunci când nu are altceva mai bun de făcut. Îmi vine în

sprijinul afirmaţiei Jaques Prevert, care scria: “Nu există deloc lucruri mari/ nici lucruri

mărunte/ există altceva/ altceva/ înseamnă ceea ce-mi place/ şi ceea ce fac”.

2) Jocul ca stimulant şi exerciţiu al cunoaşterii. Jocul asigură organismului stimularea

necesară dezvoltării organelor, în primul rând a sistemului nervos şi celui muscular; dezvoltă

simţurile cu care mai apoi, copilul va putea explora, percepe, înţelege şi defini lumea

înconjurătoare, conştientizând odată cu vârsta locul şi rolul pe care îl ocupă în “nişa” biologică

şi în structurile sociale. Şi toate acestea, la început, prin joc. “Aceste capacităţi, interese şi

deprinderi trebuie să fie permanent interpretate. Pentru a şti ce anume reprezintă, urmează ca

ele să fie traduse în termini de echivalenţi sociali, care să poată arăta ce sunt capabile să

realizeze din punct de vedere social”4.

Jocul dezvoltă la copil sensibilitatea vizuală, auditivă, atenţia (spontană, voluntară şi

reflexivă), gândirea, limbajul fonetic, imaginaţia (“Imaginaţia e mai importantă decât

cunoaşterea” – Albert Einstein), senzaţiile, emoţiile, perceperea şi reprezentarea, memoria,

deprinderile de tot felul, capacitatea de a generaliza şi abstractiza, puterea de anticipaţie şi

multe altele.

3 J. Huizinga4 J. Dewey

“Jocurile fac corpul mai viguros, mai suplu şi mai rezistent, vederea mai pătrunzătoare,

tactilul mai subtil, spiritual mai metodic şi mai ingenios. Orice joc întăreşte, ascute vreuna din

capacităţile fizice sau intelectuale.”5

Şi în chip de corolar la cele arătate mai sus, m-aş încumeta să afirm că aşa cum poezia

este aventura supremă a literaturii, tot aşa “jocul este prima poezie a omului, care îi dezvoltă

toate forţele sale” 6

3) Teoria exerciţiului complementar sau al compensaţiei; consider că jocul oferă

facultăţilor, capacităţilor şi virtuţilor existente dar nesolicitante un stimul, pe care viaţa de

toate zilele nu-l oferă. Şi aici se pot produce interferenţe “productive” cu arta (de natură divină

precum jocul), care la rândul ei serveşte unor scopuri asemănătoare şi tot atât de nobile.

Mircea Florian scria în “Filosofie şi artă”: “Arta, jocul, ritul, absorb în sine tot conţinutul

vieţii, având drept efect faptul că noi devenim liberi nu de viaţă, ci în viaţă”, iar A. Huxley

arăta că “jocurile posedă unele din calităţile operei de artă”.

A. Adler consideră jocul ca pe un “spaţiu al afirmării puterii şi dominaţie de care

copilul se simte frustrate în viaţa reală”.

4) Teoria cathartică. Venind pe lume aducem cu noi instincte încă puternice, de obicei

vătămătoare în raport cu starea actuală a civilizaţiei. Rolul jocului este de a canaliza aceste

tendinţe, de a le devia spre forme inofensive. Această formă de activitate (cathartică) este

inexistentă la copiii mici, pentru că tendinţele lor sociale nu au început încă să se dezvolte. Ea

creşte odată cu vârsta şi atinge importanţa maximă la adulţi. În relaţiile dintre adulţi este

binevenit faptul ca tendinţele incompatibile cu necesităţile sociale să fie evacuate prin canale

deviate. Freud spune: “copilul vede în joc împlinirea dorinţelor neîmplinite”, însă Huizinga dă,

cred eu, cea mai completă definiţie în acest sens: “jocul este o drenare nevinovată a unor

porniri dăunătoare, sau ca o umplutură a unei activităţi orientate spre unilateral.”

H. Spencer subliniază consecinţele eliberării de sub tirania copleşitoare a imperativelor

de natură biologică fundamentale: “jocul este exersare artificială a energiilor care, în absenţa

exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere, încât îşi găsesc debuşeul sub forma

unor acţiuni simulate în locul unor reale.”

Relaţia copil-adult, din perspective jocului, este dezbătută de Piaget în teoria celor

două lumi; copilul trăieşte concomitent în lumea dorinţelor, capriciilor şi jocurilor sale şi în

5 R. Callois6 J. Paul

lumea adulţilor, care este una a obiectivităţii şi a limbajului logic. Prima este guvernată de

principiul plăcerii (Freud), a doua de principiul realităţii (Herbert Marcuse) şi cel al necesităţii

(Marx).

Cu toate că la prima vedere aceste principii exclud concilierea (cel puţin primele două),

nu le putem separa întru totul “precum nu putem separa lumea copilului de cea a adultului,

lumi ce-şi datorează reciproc atâtea lucruri, resimţindu-se totuşi ca termenii unei opoziţii” .7

Marele pianist Arthur Rubinstein spunea: “copilul şi adultul se dezvoltă pentru că se

joacă şi se joacă pentru că se dezvoltă”.

5) Jocul, fenomen de derivare prin ficţiune; atunci când realitatea nu le oferă căi

suficiente de manifestare, majoritatea impulsurilor, intereselor, dorinţelor şi nevoilor ce

alcătuiesc ego-ul nostrum caută o ieşire în ficţiune, prin joc. Prin joc şi în joc. Din această

perspectivă, jocul este un substitut al activităţii serioase. Individul este obligat să recurgă la joc

în două situaţii:

a) când este incapabil de o activitate serioasă, din cauza dezvoltării sale insuficiente

(vârsta copilăriei);

b) când împrejurările contingente se opun îndeplinirii unei activităţi serioase (mai ales

la adulţi).

În ambele cazuri, tipul de activitate este de natură ludică prin faptul că mobilul exterior

al activităţii este fictive, sub semnul unei libertăţi depline, creându-şi singur obiecte şi/sau

ludeme potrivite satisfacerii ludicului din el. În aceste sens scopurile sunt fictive, propuse de

bună voie şi au raţiunea de a susţine şi dezvolta activitatea respectivă, oferind stimulul

necesar: nu îndeplinim acţiunea pentru a atinge un scop, ci dimpotrivă, ne propunem un scop

pentru a avea prilejul (şi motivaţia) să îndeplinim acţiunea. “Nicăieri omul nu a dovedit mai

multă inventivitate decât în jocurile sale.” 8

TEORIA MATEMATICĂ A JOCURILOR:

Conform lui Solomon Marcus, din acest punct de vedere, „prin joc se înţelege o

situaţie în care acţionează o mulţime de elemente raţionale, numite jucători, care, în mod

7 Alexandra Titu8 G.W. Leibnitz).

succesiv şi independent, într-o ordine şi în condiţii specificate printr-un ansamblu de reguli,

aleg câte o decizie dintr-o mulţime anumită de variante posibile. Modul de alegere a deciziilor

constituie o strategie. Dintre jocurile cunoscute, probabil că şahul se apropie cel mai mult de

această accepţiune strategică a jocului. Dar jocurile pot fi privite şi altfel şi anume din punctul

de vedere al tipului de gândire pe care ele îl presupun şi îl stimulează.

Gândirea logică, combinatorică, probabilistică, algoritmică, inductivă, analogică,

lingvistică şi de multe alte tipuri conduce, în diferite combinaţii şi proporţii, la diferite jocuri,

unele atestate, altele numai virtuale”. Tot el introduce în teoria jocurilor şi noţiunile de

entropie sau gradul de nederminare (deci de surpriză, de imprevizibilitate) a jocului, precum şi

euristica (se ocupă cu studiul activităţii de rezolvare a problemelor şi de descoperire a

soluţiilor).

Aplicată în domeniul jocurilor, euristica se ocupă cu adoptarea unor decizii optime în

situaţii şi condiţii de competiţie, atunci când acţionează mai mulţi factori raţionali

independenţi în luarea unor decizii proprii, dar dependenţi de miza jocului, de complexitatea

lui şi de mulţi alţi factori. Rezultatul final al unui joc este în ultimă instanţă ansamblul tuturor

deciziilor raţionale personale şi colective luate de jucători pe parcursul desfăşurării acestuia.

...GÂNDURI DESPRE JOC:

Cel ce se joacă:

Cea mai frumoasă definiţie a găsit-o tot Huizinga: „Ideea, Natura, Nimeni, Dumnezeu,

Unul Primordial”.

Heraclit, printr-o abordare filosofică obiectivă şi detaşată asemăna Timpul cu un copil

care se joacă.

Despre joc:

„Metodă a supravieţuirilor culturale” (E.B. Taylor)

„Adevăratele atribute ale jocului sunt: individualismul, spiritul de inovaţie şi spontaneitatea;

democraţia, tolerând individualismul, tolerează şi jocul” (R. Callois)

„Marile jocuri publice au avut o importanţă socio-psihologică dintre cele mai mari; în jurul lor

s-a cristalizat simţul cetăţenesc şi sentimentul naţional; ele au constituit, pentru locuitorii

acelei cetăţi, pentru copii aceleiaşi seminţii, legătura ce le reamintea de interesele lor comune.

Jocurile aveau consecinţe asupra vieţii private, ca şi asupra celei publice; ele constituiau la toţi

un prilej de a se recunoaşte între ei în proslăvirea unui ideal ce-i deosebea de barbari” (P.

Devambez).

„Jocurile reflectă vremea lor” (J. Chevalier)

„Prin joc trebuie să se formeze deprinderile psihice şi fizice necesare în muncă” (A.S.

Makarenko);

„Un element ludic inductibil creează o legătură din interior între formele de manifestare ale

culturii şi cele ale spiritului. În ştiinţă, în artă, în filosofie găsim ceea ce caracterizează în mod

abstract şi formal jocul: un mod specific de a face, de a înfăptui, un spaţiu determinat printr-o

ordine şi reguli asumate liber, o variabilitate şi o compunere a unor stări posibile, sancţionate

prin reguli de selecţie, ale căror aplicare conduce la eliminarea unora din variantele imaginate

şi la conservarea celor care se conformează normelor şi criteriilor acceptate” (Gh. Păun);

„Nu trebuie să disperăm în nici un joc, cât timp încă nu este pierdut” (W. Scott).

Şi dacă am început cu o parafrază, mă gândesc să pun punct consideraţiilor mele tot cu o

parafrază, de data asta la Andre Malraux:

Secolul XXI va fi unul ludic sau nu va fi deloc.