Teoria relativităţii în poezie şi proză

În teoria relativităţii restrânse a lui Einstein, timpii şi distanţele, legate de un anumit eveniment, măsurate de doi observatori aflaţi în referenţiale inerţiale diferite, nu mai sunt constante, aşa cum postula mecanica clasică a lui Newton, ci variază în funcţie de viteza relativă a celor două sisteme de referinţă.Valorile timpilor şi distanţelor de mişcare sunt date de formulele matematice, cunoscute sub numele de transformările Einstein-Lorentz.Conform acestor relaţii, obiectele aflate în mişcare relativistă îşi măresc masele de repaus şi densităţile, iar timpii măsuraţi de un ceasornic, solidar cu obiectul în mişcare, sunt mai mici, adică timpul se scurge mai încet, se dilată. În poezia Luceafărul, surprinzător pentru momentul în care a fost compusă, drumul parcurs de Luceafăr până la Creator, este descris ca o mişcare relativistă.Modificarea masei şi timpului de deplasare ale Luceafărului sunt consecinţa transformărilor Einstein-Lorentz la viteze mari, apropiate de viteza luminii:Porni Luceafărul. CreşteauÎn cer a lui aripe - mărirea masei de repaus la viteze relativisteŞi căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe - dilatarea timpului, scurgera sa lentă la viteze relativisteÎntrucât, de la marea explozie, Big Bang, Universul a fost şi este într-o continuă expansiune, cucerind spre marginile sale, noi spaţii şi noi timpi, starea acestuia, la frontiera cu "nimicul", păstrează imaginea primei sutimi de secundă după creaţie, după Big-Bang.În primele minute ale Universului timpuriu, acesta era un ocean de lumină (electroni, pozitroni, neutroni, fotoni, etc). Acestea sunt ilustrate de geniul pustiu în versurile:Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine,Vedea ca-n ziua cea dintâi,Când izvorau lumine - generarea exploziva a particulelor elementareCum izvorând îl inconjorCa nişte mări de-a-notul...El zboară, gând purtat de dor - deplasarea cu viteza gândului, luminiiPân' piere, totul, totul - atingerea si depăsirea frontierei spaţiale si temporaleIntuitiv, are loc trecera în zona "nimicului", în locuri fără clipe şi-n clipe fără locuri:Căci unde-ajunge nu-i hotar, - intuirea infinităţii spaţiuluiNici ochi spre a cunoaşte - lipsa oricăror evenimente cognoscibileŞi vremea-ncearcă în zadar - absenţa totală a timpuluiDin goluri a se naşte - absenţa totală a materieiDin câte se cunoaşte, Luceafarul este o poezie inspirată dintr-o legendă, dintr-un basm, a cărui

origină se pierde în negura vremii.Ideea creaţiei Universului timpuriu şi perceptele relativităţii să fi fost induse, din afara Pământului, de fiinte superinteligente, de extratereştrii, şi păstrate în memoria omenirii sub forma basmelor şi legendelor?Acest raţionament ne duce şi la contextul basmului "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte". Ne amintim de cutremurătoarea întoarcere a fiului de împărat, după ce călătorise, se pare, într-un sistem relativist, în care timpul s-a scurs încet, în sistemul de referinţă initial, unde trecuseră mii de ani şi nimeni nu-şi mai amintea de fosta împărăţie a tatălui său. Coborârea, din neatenţie, în valea plângerii, înseamnă de fapt trecerea fiului de împărat, printr-o modalitate necunoscută, din sistemul referenţial relativist în sistemul referenţial nerelativist.Basmele sunt pline te treceri dintr-un sistem de referintă inertial în altul ca: trecerea pe tărâmul celălalt sau călătorii în timpuri trecute sau viitoare.Ce enigme miraculoase se mai ascund în această stranie materie?Poezia lui Eminescu "La steaua" nu conţine referiri relativiste, ci mai de grabă elemente cosmogonice compatibile cu teoria mecanicii clasice.La frontierele universului actual se găsesc, practic memorate, evenimentele din perioada Universului timpuriu, petrecute în primele minute de la marea explozie, Big Bang. Ca atare, metagalaxiile, galaxiile şi sistemele stelare de la "marginea" Universului, emit continuu lumină. Plecând de la natura corpusculară a luminii, aceasta, ca orice obiect aflat în mişcare, se deplasează în toate direcţiile, cu viteza constantă de 300.000 km/s, indiferent prin ce sistem referenţial şi inertial trece.Parcurgera distantelor cosmogonice, de mii de ani lumină, chiar cu viteza cea mai mare din univers, necesită scurgere mare de vreme. De aceea, cu siguranţă, că lumina pe care o recepţionăm de la surse luminoase aflate la frontierea dintre real si ireal, ajunge la noi sub forma imaginilor acestor surse. Ca atare, noi recepţionăm imaginile unor surse de lumină (metagalaxii, galaxcii, stele, etc.), fără ca acestea să mai existe, consumându-se sau distrugându-se între timp.La steaua care-a răsărit - imaginea unei stele în câmpul nostru vizualE o cale atât de lungă - sursa luminoasă aflată la marginile UniversuluiCă mii de ani i-au trebuit - timpul = distanţa / viteza luminiiLuminii să ne-ajungă - parcurgerea distanţei de la sursă la receptor (ochi)Poate demult s-a stins în drum - consumarea sau distrugerea surseiÎn depărtări albastre - la distanţe de mii de ani luminăŞi raza ei abia acum - sosirea cuantelor de lumină pe retina ochilorLuci vederii noastre - recepţionarea imaginii în creierele noastreSunt convins, că tema acestei poezii, cu referiri cosmogonice, vine din perioada când studia filozofia care, pentru credibilitate, făcea dese trimiteri la cunoştiinţele de fizică, de care Eminescu nu era deloc străin.

Paradoxul gemenilor

În fizică, paradoxul gemenilor este un experiment imaginar din teoria relativitatii restranse, în care o persoană care călătoreste în spatiu cu o navă de mare viteză se întoarce acasă si îsi găseste fratele geamăn identic rămas pe Pământ mai bătrân decât el. Acest rezultat pare neasteptat, deoarece situatia pare simetrică, întrucât fratele rămas pe Pământ poate fi considerat ca fiind si el în miscare în raport cu celălalt. De aceea se numeste "paradox". Contradictia aparentă este explicată în cadrul teoriei relativitătii.

În celebra sa lucrare despre relativitatea restrânsă din 1905, Albert Einstein a prezis că dacă două ceasuri sunt puse împreună si sincronizate, si apoi unul este îndepărtat si apoi adus înapoi, atunci ceasul care a călătorit va rămâne în urma celui care a stat pe loc. Einstein considera aceasta ca o consecinţă naturală a relativitătii restrânse, nu un paradox cum se sugera, iar în 1911, a reenuntat acest rezultat sub forma:

Dacă punem o fiinţă vie într-o cutie... poate aranja ca fiinţa, după un zbor de durată arbitrară să poată fi adusă în locul original într-o conditie putin modificată, în vreme ce organismele corespunzătoare rămase în poziţiile lor originale vor fi dat naştere de mult timp la noi generaţii. Pentru fiinţa în mişcare, durata călătoriei a fost doar o clipă, dacă mişcarea a fost făcută cu viteză apropiată de cea a luminii. [1]

În 1911, Paul Langevin a făcut acest concept mai uşor de înţeles cu al său exemplu cu gemenii, din care unul e astronaut iar celălalt trăieşte doar pe Pământ. Astronautul pleacă într-o călătorie spaţială cu o navă care merge cu viteză apropiată de cea a luminii, pe când celălalt rămâne pe Pământ. Când fratele călător se întoarce acasă, el descoperă că este mai tânăr decât fratele lui, cu alte cuvinte, dacă fraţii ar fi avut fiecare un ceas, cel al astronautului ar fi rămas în urma celui rămas asupra fratelui de pe Pământ, ceea ce înseamnă că pentru astronaut a trecut mai puţin timp decât pentru celălalt. Langevin a explicat vitezele diferite de îmbătrânire astfel: “Doar călătorul a suferit o acceleraţie care i-a schimbat direcţia vitezei”. Conform lui Langevin, acceleraţia este aici "absolută", în sensul că ea este cauza asimetriei.Semnificaţia “Paradoxului Gemenilor” se bazează pe acest detaliu crucial al asimetriei dintre fraţi. Trebuie spus că nici Einstein nici Langevin nu au considerat aceste rezultate ca fiind literalmente paradoxale: Einstein l-a considerat doar "ciudat" iar Langevin l-a prezentat ca dovadă a mişcării absolute. Un paradox în utilizarea logică şi ştiinţifică se referă la rezultate inerent contradictorii, adică logic imposibile, şi ambii au susţinut că diferenţa de timp ilustrată de această poveste a gemenilor este un fenomen natural şi explicabil.Rezolvarea paradoxului în relativitatea restrânsăAbordarea standard tratează paradoxul gemenilor ca o aplicaţie directă a teoriei relativităţii restrânse. Aici, Pământul şi nava nu sunt într-o relaţie simetrică: nava face o "întoarcere" în care simte forţe inerţiale, pe când Pământul nu face nicio întoarcere. Deoarece nu există nicio simetrie, nu este paradoxal faptul că un frate geamăn ajunge să fie mai tânăr ca celălalt. Cu toate acestea, tot este util să se arate că relativitatea restrânsă este consistentă, şi cum se fac calculelele din punctul de vedere al fratelui geamăn care călătoreşte.Relativitatea restrânsă nu susţine că toţi observatorii sunt echivalenţi, ci doar aceia din sistemele de referinţă inerţiale. Dar nava spaţială accelerează la întoarcere. În contrast, fratele geamăn care rămâne acasă rămâne în sistemul inerţial pe toată durata zborului fratelui său. Asupra lui nu se aplică forţe de accelerare sau frânare.Într-adevăr, nu sunt doar două, ci trei sisteme de referinţă inerţiale relevante: cel în care fratele rămas acasă este în repaus, cel în care fratele din navă este în repaus pe drumul de dus, şi cel în care el este în repaus pe drumul de întoarcere acasă. În timpul acceleraţiei la întoarcere, fratele care călătoreşte îşi schimbă sistemul de referinţă. În acel moment trebuie să-şi ajusteze vârsta calculată a fratelui rămas acasă.În relativitatea restrânsă, nu există conceptul de prezent absolut. Prezentul este definit ca o mulţime de evenimente simultane din punctul de vedere al unui observator dat. Noţiunea de simultaneitate

depinde de sistemul de referinţă, şi astfel trecerea de la un sistem la altul necesită o ajustare a definiţiei prezentului. Dacă ne închipuim prezentul ca pe un plan de simultaneitate (tridimensional) într-un spaţiu Minkowski, atunci trecerea de la un sistem la altul conduce la înclinarea planului.În diagrama spaţiu-timp din dreapta, linia de univers a primului frate geamăn coincide cu axa verticală (poziţia sa este presupusă constantă în spaţiu, el deplasându-se doar în timp). La dus, al doilea frate se deplasează spre dreapta (linia neagră înclinată); la întors, se deplasează înapoi spre stânga. Liniile albastre arată planele de simultaneitate pentru fratele care călătoreşte, în timpul călătoriei dus; liniile roşii, arată planele de simultaneitate pentru întoarcere. Chiar înainte de a se întoarce, fratele din navă calculează vârsta fratelui rămas acasă măsurând intervalul de-a lungul axei verticale de la origine până la intersecţia cu cea mai de sus dreaptă albastră. Imediat după întoarcere, dacă recalculează, el va măsura intervalul de la origine la dreapta roşie cea mai de jos. Într-un fel, în timpul întoarcerii, planul de simultaneitate trece de la albastru la roşu, trecând foarte repede peste un segment larg al liniei de univers a fratelui rămas acasă. Fratele rămas acasă a îmbătrânit brusc, după calculele fratelui din navă.Paradoxul gemenilor ilustrează o trăsătură a modelului spaţiu-timp relativist restrâns, spaţiul Minkowski. Liniile de univers ale corpurilor în mişcare inerţială sunt geodezicele din spaţiul-timp minkowskian. În geometria Minkowski liniile de univers ale corpurilor în mişcare inerţială maximizează timpul propriu scurs între două evenimente.

Asemănarea cu deplasarea Doppler relativistăVom vedea acum cum l-ar observa fiecare dintre fraţi pe celălalt în timpul călătoriei. Cu alte cuvinte, vom analiza cazul în care fiecare dintre fraţi are un ceas care îi indică vârsta şi ce va arăta fiecare dintre cele două ceasuri. Soluţia acestei probleme de observare se află în efectul Doppler relativist. Frecvenţa bătăilor unui ceas pe care cineva îl observă de la o sursă cu frecvenţa de repaus frepaus este

când sursa se depărtează (reducere a frecvenţei; "deplasare spre roşu"). Când sursa se apropie, frecvenţa este mai mare ("deplasată spre albastru") şi dată de

Astfel se combină efectele dilatării temporale (reducerea frecvenţei sursei datorită mişcării ei, cu factorul ε) şi deplasarea Doppler a frecvenţei recepţionate cu un factor de (1 v/c)-1, care se aplică chiar şi pentru ceasuri independente de viteză (surse de lumină). Pentru cazul din exemplul de mai sus unde v / c = 0.866, frecvenţele minimă şi maximă recepţionate sunt de 3,732 şi de 0,268 de ori frecvenţa de repaus. Adică, ambii fraţi văd imaginea fratelui lor mişcându-se cu o viteză de doar 0,268 de ori viteza lor, sau invers, fiecare şi-ar măsura propria viteză de îmbătrânire ca fiind de 3,732 ori mai mare ca cea a fratelui său. Cu alte cuvinte, fiecare frate vede că pentru fiecare oră care trece pentru el, pentru fratele său trec doar puţin mai mult de 16 minute. De observat că 3,732 = 1/0,268, adică sunt numere inverse.

Călătoria în timp

Călătoria în timp este conceptul de mişcare între diferite momente de timp într-un mod analog cu mişcarea unui corp între diferite puncte în spaţiu, fie prin trimiterea de corpuri (sau, în unele cazuri, doar informaţii) înapoi în timp într-un moment anterior prezentului, fie prin trimiterea de obiecte înainte în timp, din prezent spre viitor, fără a fi nevoie de trăirea experienţei în intervalul de timp care survine (cel puţin nu într-un ritm normal).

Deşi călătoria într-un singur sens în viitor este argumentată ca fiind posibilă datorită atât fenomenului de dilatare temporală din teoria relativităţii restrânse (exemplificată prin paradoxul gemenilor), cât şi fenomenului de dilatare temporală gravitaţională din teoria relativităţii generale, momentan nu se ştie dacă legile fizicii permit călătoria înapoi în timp. Cu toate acestea, călătoria în timp a consituit intriga multor scenarii în ficţiune încă de la începutul secolului al 19-lea.

Unele interpretări ale călătoriei în timp demonstrează călătoria înapoi în timp ca fiind o călătorie într-un univers paralel al cărui trecut ar putea fi similar cu cel al universului din care călătorul a sosit în trecut.

Originile conceptului

Anii 700 î.Hr. - Anii 300 d.Hr. - Mahabharata Anii 200 - Anii 400 - Talmud 720 - "Urashima Tarō" 1733 - Samuel Madden - Memoirs of the Twentieth Century 1771 - Louis-Sébastien Mercier - L'An 2440, rêve s'il en fût jamais 1819 - Washington Irving - "Rip Van Winkle" 1836 - Alexander Veltman - Predki Kalimerosa 1838 - Missing One's Coach: An Anachronism 1843 - Charles Dickens - A Christmas Carol 1861 - Pierre Boitard - Paris avant les hommes 1881 - Edward Page Mitchell - The Clock That Went Backward 1887 - Enrique Gaspar y Rimbau - El anacronópete 1888 - H. G. Wells - The Chronic Argonauts 1889 - Mark Twain - A Connecticut Yankee in King Arthur's Court 1895 - H. G. Wells - The Time Machine

Nu există un acord general cu privire la care scriere ar trebui să fie recunoscută ca cel mai vechi exemplu al unei povestiri despre călătoria în timp, deoarece o serie de lucrări timpurii conţin elemente ambigue care sugerează călătoria în timp. Folclorul antic şi unele mituri conţin uneori ceva asemănător cu deplasarea înainte în timp, de exemplu, în mitologia hindusă, Mahabharata menţionează povestea regelui Revaita, care călătoreşte în cer pentru a se întâlni cu creatorul Brahma şi este şocat să afle că mulţi ani au trecut la întoarcerea sa pe Pământ. O altă povestire veche cunoscută despre călătoria înainte în timp, într-un viitor îndepărtat, este o poveste japoneză denumită Urashima Tarō, descrisă pentru prima oară în Nihongi (720). Este vorba despre un pescar tânăr pe nume Urashima Taro, care vizitează un palat subacvatic şi rămâne acolo timp de trei zile. Când se întoarce acasă în satul său, el ajunge de fapt cu trei sute de ani în viitor, amintirea lui este uitată, casa lui în ruine şi familia sa demult moartă.

Călătoria în trecut

Stephen Hawking crede că această călătorie este imposibilă datorită paradoxurilor care apar. Unul dintre paradoxuri este cel în care un călător în timp se întoarce în trecutul său şi îşi omoară bunicul

înainte ca acesta să aibă copii (paradoxul bunicului). Ce se întâmplă mai departe? Răspunsurile sunt diferite. Un răspuns ar fi că nepotul dispare şi el. Alt răspuns spune că nu se va întâmpla nimic pentru că bunicul lui a fost cu totul altcineva faţă de ceea ce ştia călătorul în timp. Un alt răspuns spune că nepotul va călători într-un univers paralel şi după ce va ucide bunicul, va dispare nepotul din universul paralel.

Dacă călătoria în timp a fost inventată undeva în viitorul omenirii, de ce nu observăm urmele aceste invenţii? De ce un călător nu încearcă să salveze Titanicul de la scufundare? La fel, sunt mai multe răspunsuri. Poate că un călător a încercat să avertizeze căpitanul Titanicului, dar a fost ignorat (principiul auto-consistenţei al lui Novikov). Sau poate tocmai călătorul în trecut este cauza scufundării Titanicului. Sau, la fel ca răspunsul de mai sus, călătorul în timp s-a întors pe un Titanic aflat într-un univers paralel, nu în universul nostru. Un alt răspuns (la întrebarea că de ce nu observăm efectele călătoriei în timp dacă ea a fost inventată undeva în viitor) ar fi că o călătorie în trecut este posibilă numai din viitor înapoi până în momentul când s-a inventat dispozitivul călătoriei în timp.

Cilindrul Tipler

Un cilindru Tipler, numit, de asemenea, o maşină a timpului Tipler, este un obiect ipotetic care face posibilă călătoria în trecut (teoretic). Această abordare este concepută să funcţioneze pe baza cunoştinţelor noastre curente din fizică, în special teoria relativităţii generale. Dar rezultatele de mai târziu au arătat că un cilindru Tipler ar putea permite călătoria în timp numai dacă lungimea lui este infinită. Cilindru Tipler a fost descoperit ca o soluţie la ecuaţiile relativităţii generale de Willem Jacob van Stockum în 1936 şi Kornel Lanczos în 1924, dar n-a fost recunoscut că ar fi o curbă temporală închisă decât după o analiză realizată de Frank Tipler în 1974 şi publicată în lucrarea "Rotating Cylinders and the Possibility of Global Causality Violation".

Stephen Hawking consideră că se poate construi o maşină a timpului finită numai dacă se utilizează energie negativă

Călătoria în viitor

Stephen Hawking afirmă că este, teoretic, posibilă. Obiectele cu masă uriaşă încetinesc timpul în apropierea lor. Aşadar o navă spaţială care ar orbita o gaură neagră ar călători în viitor deoarece timpul la bord se scurge mult mai încet.

O altă metodă este călătoria în viitor prin atingerea unei viteze apropiate de viteza luminii. Un ipotetic tren care ar atinge 99,99% din viteza luminii şi ar înconjura Terra de mai multe ori pe secundă ar fi o maşină a timpului. Pasagerii de la bord, datorită scurgerii timpului mult mai încet la bord ar călători în viitor. Un pasager care ar alerga nu ar putea să depăşească viteza luminii tocmai datorită încetinirii timpului, care ar fi aşadar un mecanism al universului de a împiedica depăşirea barierei vitezei luminii. (Ciocnirile cu particulele elementare care lovesc vehiculul la viteze comparabile cu viteza luminii ar transforma orice vehicul - tren, navă spaţială - într-un terci, deoarece masa relativistă a acestor particule - masă relativă la vehicul - tinde către infinit pe măsură ce viteza vehiculului tinde către viteza luminii.)

Găurile de vierme ar putea în mod teoretic face legătura între diverse puncte din spaţiu-timp, aflate în momente foarte diferite (trecut, viitor).Ideea calatoriei in timp aduce cu sine o serie de dificultati conceptuale. Urmatorul paradox este de pilda bine cunoscut: Cum ar fi sa te duci in trecut si sa-ti omori tatal inainte ca el sa se intalneasca cu mama ta? Atunci, tu nu ai mai fi nascut. Insa daca tu ai iesit din calcule, cine l-a omorat pe potentialul tau tata?

Asemenea scenarii ipotetice par sa sugereze ca nu este posibila calatoria in timp. Cu toate acestea, teoria generala a relativitatii permite diferite deformari ale spatiu-timpului, iar Kurt Godel, celebrul matematician, a reusit sa demonstreze ca, in conformitate cu aceasta teorie, calatoria in timp ar putea in principiu sa existe (vezi imaginea de mai jos a unei "gauri de vierme").

Nici mecanica cuantica nu spune in mod explicit ca nu ar fi posibila calatoria in timp. Dimpotriva, simtul cauzalitatii este mai degraba bulversat de ea.

Unii scriitori de stiintifico-fantastic au incercat sa ocoleasca paradoxurile calatoriei in timp folosind ideea de universuri paralele. Atunci cand cineva ar merge in trecut si ar schimba ceva, universul ar continua pe o cale diferita. Insa universul original din care a provenit calatorul va continua sa existe neafectat, in paralel. Prin urmare, acel Oedip care calatoreste in timp vine dintr-un univers si isi omoara tatal in alt univers.

Studiind aceasta idee stiintifico-fantastica cu ajutorul mecanicii cuantice, trei fizicieni, Daniel M. Greenberger si Karl Svozil pe de o parte si David T. Pegg pe de alta parte, au ajuns la aceeasi concluzie in mod independent.

Ideea in mecanica

cuantica este ca toate posibilitatile exista in mod simultan intr-un anumit fel abstract, insa nu in paralel, ci influentandu-se unele pe celelalte. Ceea ce se observa in realitate este rezultatul unui anumit proces de mediere peste toate aceste posibilitati - toate universurile posibile interfereaza unul cu altul, iar universul real este rezultatul care apare. In acest fel, pot fi luate in considerare inclusiv universuri in care timpul curge dinspre viitor spre trecut - de aceea mecanica cuantica nu este in mod explicit impotriva ideii de calatorie in timp.

Cu toate acestea, Greenberger, Svozil si Pegg au constatat ca, pe masura ce timpul curge, universurile alternative care ar fi putut sa se intample insa nu s-au intamplat, se sterg - aceste universuri alternative se anuleaza unul pe celalalt. Prin urmare, daca cineva ar reusi, cine stie cum, sa calatoreasca inapoi in trecut, el nu ar regasi universul asa cum a fost, ci va gasi un univers simplificat, in care nu se mai poate intampla decat ceea ce chiar s-a intamplat.

Mark Buchanan de la New Scientist explica teoria folosind perspectiva ondulatorie (ceea ce in acest caz este poate mai clar): "Constrangerea apare datorita capacitatii obiectelor cuantice de a se comporta ca unde. Obiectele cuantice isi separa existenta intr-o serie de unde, fiecare dintre ele urmand o cale distincta prin spatiu-timp. In cele din urma, obiectul este cel mai probabil sa ajunga acolo unde undele se recombina sau 'interfereaza' constructiv, cu varful unei unde nimerindu-se peste varful altei unde. Obiectul este putin probabil sa ajunga in acele locuri in care undele interfereaza destructiv, si se anuleaza una pe cealalta. Mecanica cuantica permite calatoria in timp pentru ca nu exista nimic care sa impiedice o unda sa mearga inapoi in timp. Atunci cand Greenberger si Svozil au analizat ceea ce se intampla cu aceste unde care merg spre trecut, au descoperit ca paradoxurile care ar fi implicate de ecuatiile lui Einstein nu apar. Undele care calatoresc inapoi in timp interfereaza distructiv una cu cealalta si impiedica deci sa se intample altceva decat ceea ce s-a intamplat deja."

Greenberger si Svozil scriu: "In conformitate cu modelul nostru, daca in mecanica cuantica ceva calatoreste in timp, nu gaseste decat alternativele consistente cu lumea pe care a lasat-o in urma, in viitor. Cu alte cuvinte, cu toate ca poti sa afli trecutul, nu-l poti schimba. Nu conteaza cat de putin probabile sunt evenimentele care au putut sa conduca catre situatia actuala, ele nu pot fi schimbate. Calatoria in trecut ar trimite rezonante care sunt compatibile numai cu viitorul care deja s-a intamplat."

Ei mai adauga: "Modelul are anumite consecinte si asupra interpretarii lumilor multiple a mecanicii cuantice. Lumea poate sa para ca se separa in posibilitati in ceea ce priveste viitorul. Insa odata ce o masuratoare a fost facuta, care confirma deci lumea in care traim, ar fi imposibil sa ajungem la alte lumi."

Aceste studii de natura teoretica au semnificatii mai largi si pentru intrebari precum "De ce curge timpul?" sau "Ce este timpul?". Davit T. Pegg a argumentat ca intreaga curgere a timpului este un efect al mecanicii cuantice. El a argumentat ca toate procesele posibile, in ambele directii ale timpului, interfereaza unul cu altul in asa fel incat, macroscopic, numai procesele intr-o singura directie raman cu o probabilitate demna de luat in considerare

Ideea de a calatori in timp, in trecut sau in viitor, a constituit un subiect obisnuit atat pentru scriitorii de sience fiction, cat si o tema uzuala in shaw-urile de televiziune sau filme. Tentatia de a incalca granitele cotidianului este foarte mare deocarece ne ofera posibilitatea sa descoperim adevarul istoriei umanitatii, sa intelegem evolutia propriei noastre specii si, de ce nu, sa ne autodepasim prin autocunoastere. Calatoria in viitor este oarecum mai riscanta, pentru ca ea ne va dezvalui si minunile tehnologice, dar si ororile civilizatiei care va veni.

Voiajul in timp este fascinant si pentru oamenii de stiinta. Majoritatea fizicienilor sunt de parere ca a calatori in timp este posibil in teorie, chiar daca pana acum nu exista nicio marturie a cuiva care traia in viitor si s-a intors sa ne viziteze pe noi, cei din ziua de astazi. Cel mai simplu argument este dat de ufologisti. Acestia sustin ca extraterestrii sunt de fapt locuitori ai Pamantului care calatoresc in timp. Credeti sau nu, unii au reusit sa isi indeplineasca visul. Convinsi ca experienta traita nu a fost doar un rod al imaginatiei lor, iata cateva dintre sutele de marturii ale asa-zisilor pelerine in timp.

1. Ceasul care opreste timpul in locJohn Bajak a inventat, a schematizat un circuit care are proprietatea de a opri timpul. Prin el se creeaza o puternica legatura intre subiect si persoana sau lucrul cu care vrea sa intre in contact. Acest circuit de forma unui ceas va oscila intre trecut si viitor. “Am remarcat faptul ca timpul se contracta din ce in ce mai mult pana ce aproape ca se opreste si isi schimba radical traiectoria”.

Schema ceasornicului magic a fost publicata in mai multe reviste de profil. Proiectul a fost privit cu entuziasm doar de o mica parte dintre specialisti. Cand Bajak a povestit despre experimentele efectuate acasa cu frigiderul sau televizorul care au bubuit,lumea a inceput sa se intrebe daca tanarul este in toate mintile sau nu.

2. Calatorul involuntar in trecut Exista cineva care afirma ca a calatorit in timp involuntar, din intamplare. Desi refuza sa isi dezvaluie ientitatea, sustine ca etse membru al Emanon Inventoris Association, o asociatie stiintifica a carui scop constra in cercetarea limitelor timpului reversibil. Tanarul, care se crede un adevarar erou in oraselul lui natal, povesteste ca in timp ce se chinuia sa puna cap la cap diferite piese pentru a construe un radio cu frecventa scurta, deodata buzz!!! S-a simtit scuturat de un soc puternic si s-a trezit in trecut.

Prietenul acestuia spune: “Desi era aproape 4 dimineata, nu terminasem de asamblat toate piesele. Verficam tensiunea, cand amicul meu s-a zguduit brusc pe scaun. Putea fi o descarcare de curent electric. In jurul lui s-a format un camp electric spiralat. Inlemnisem. Nu-mi venea sac red ce vad. Vartejul cetos a durat cam sase-sapte minute dupa care a disparut brusc. Din toata intamplarea asta

ciudat etse faptul ca dup ace campul electric a disparut, toate ceasurile din apartament indicau ora 3:55 dupa-amiaza, in loc de 4 dimineata. In plus pe strada era soare si forfota ca in orice zi de lucru normala, desi cu cateva minute mai devreme orasul dormea in intunericul greu al iernii. Pentru asta nu este decat o explicatie: timpul fusese dat cu o zi in urma.”

3. Calatoria in timp cu ajutorul Rezonatorului HiperdimensionalSteven Gibbs declara ca a descoperit pasiunea pentru calatoriile in timp de la varsta de 15 ani. Se pare ca a primit chiar Eul sau, reincarcat de data asta intr-o tara Africana. Gibbs a inventat un aparat de transport interdimensional pe care l-a botezat Rezonator Hiperdimensional.

Iata ce declara inventatorul: “Cu ajutorul Rezonatorului Hiperdimensional se poate calatori fizic in timp. Masinaria a fost cumparata de numerosi clienti . toti au fost multumiti de performantele aparatului. Am auzit ca unii dintre ei au ramas in cealalta dimensiune; au refuzat sa mai revina in secolul nostru. Exista totusi un risc. Cei care voiajeaza fizic prea departe si ajung in a cincea dimensiune temporala nu au certitudinea ca mai pot reveni in viata. Pentru ca in momentul in care depaseste pragul limita, calatorul este aruncat din universul pozitiv in cel negative, fara a mai exista vreo posibilitate de reactie din partea lui.”

4. Alunecarile in timp – o punte intre present si alte dimensiuni temporaleAlunecarile in timp creeaza o punte intre prezent si alte dimensiuni temporale. Prin alunecarile in timp o persoana poate intra involuntary sau nu in contact cu rudele sale din trecut sau din viitor. Acest tip de incident este de scurta durata, probabil doar cateva minute, dupa care totul revine la normal ca si cum nimic neobisnuit nu s-ar fi intamplat.

Eroina unei astfel de intamplari a fost si Lorraine Parry. Pe cand se plimba intr-o suburbie din cartierul Wembley, in nordul Londrei, a simtit deodata cum imprejurimile capata un aspect bizar: “M-am trezit brusc in mijlocul unui desert, povesteste Lorraine, stand langa un lac imens. Imi simteam pielea umeda de la racoarea noptii. Privind spre cer, am vazut un avion. Avea forma alungita, iar metalul argintiu arunca in jur straluciri stranii. Puteam vedea la ferestrele avionului ochi ce erau atintiti asupra mea. Putea fi orice. Dintr-o data, fara niciun avertisment, am revenit pe strazile londoneze. Mieunatul unor pisicute m-a trezit din visul pe care-l traisem cu cateva clipe mai devreme.”

Experimentul Philadelfia

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în ambele tabere inamice au avut loc experiente secrete pentru punerea la punct a unor noi arme „definitive“. Cel mai cunoscut şi de „succes”, dacă putem afirma asta, este proiectul Manhattan în urma căruia a fost creată prima bombă atomică. Folosirea ei la Hiroshima şi Nagasaki, după cum susţin numeroşi istorici, a dus la „soluţionarea” celui de-al Doilea Război Mondial, prin capitularea necondiţionată a Japoniei şi evitarea unei iminente invazii americane pe teritoriul nipon.

Totuşi cel mai bizar experiment despre care se crede că a avut loc vreodată este cunoscut ca proiectul Rainbow sau Experimentul Philadelphia. Pe marginea acestui misterios proiect au curs râuri de cerneală timp de aproape şapte decenii, fără ca vreun singur cercetător să poate oferi un răspuns mulţumitor legat de ceea ce se presupune că s-ar fi întâmplat cu distrugătorul USS Eldridge în 1943. Dacă pentru unii, totul nu este decât o farsă a unor minţi prea înfierbântate, realitatea unor cazuri, multă vreme secrete (vezi Proiectul Manhattan sau Proiectul Habbakuk prin care se construia un portavion de gheaţă), nu a făcut decât să dea apa la moară celor care cred că bizara teleportare a vasului american, din timpul celui de al doilea Război Mondial, este şi acum o realitate bine ascunsă de autorităţile de la Washington.

Totuşi povestea a început să capete contur abia prin anii ‘50, când Carl Allen, un fost capitan de nave de război, i-a transmis mai multe scrisori doctorului Morris K. Jessup, în care îi descria cu lux de amănunte un anume experiment intitulat: Philadelphia. Lăsând deoparte pentru moment relatările celor doi, există o serie de date concrete cu privire la un proiect de asemenea anvergură încă din perioada interbelică.

Ideea şi începutul unui experiment bizar

Există un personaj misterios care apare în filmul “The Prestige” (2006, regiszat de Christopher Nolan), Nikola Tesla. Acesta îi pune la dispoziţie unuia dintre personaje o maşinărie care prin intermediul electricităţii multiplică un obiect sau o fiinţă vie. Povestea este în parte legată de acestuia din anii ’30, de la Universitatea din Chicago, când încerca posibilitatea de a face un corp invizibil prin intermediul electricităţii.

Nouă ani mai târziu, proiectul era mutat la Universitatea de Studii Aprofundate din Princetown, acolo unde era cooptat în echipa de cercetători şi germanul Albert Einstein. Rezultatele studiilor nu au fost date niciodată publicităţii, sporind aura de mister a acestora, deşi legendele urbane ţesute în jurul lor spun că invizibilitatea obiectelor fusese atinsă, chiar dacă reuşita nu implică decât obiecte de mici dimensiuni. Era punctul de plecare al celui ce avea să devină unul dintre cele mai bizare şi mai controversate proiecte din istorie, Experimentul Philadelphia.

În 1940 a fost realizată prima încercarea de invizibilitate, reuşindu-se dispariţia unei nave fără personal la bord. Tesla a avertizat imediat despre gravele probleme care ar fi putut surveni dacă pe navă s-ar află personal în momentul activării bobinelor lui Gauss. Marina militară americană, dornică de noi experienţe, nu a vrut însă să accepte nici o amânare, fapt ce l-a făcut pe Tesla, care nu dorea

distrugerea de vieţi omeneşti, să părăsească definitiv proiectul în 1942. Există o serie de poveşti care afirmă că înainte să plece Tesla ar fi aprobat o încercare şi cu nişte animale domestice la bord. Efectele ar fi fost dezastruoase şi de aceea Tesla nu ar fi vrut să încerce cu oameni, însă presiunea era deja mult prea mare din cauza luptelor din Atlantic şi din Pacific.

În 1943, conducerea proiectului a fost încredinţată doctorului von Neumann, aflat în fruntea unei echipe formate din doctorii Gustoff, Clarkson, David Hilbert şi Henry Levinson. Obiectivul era continuarea investigaţiilor în problema invizibilităţii fiinţelor omeneşti, după cea a navelor. Se pare că în data de 28 octombrie 1943, în portul oraşului Philadelphia, oficialii armatei americane puseseră la dispoziţia cercetătorilor distrugătorul USS Eldridge pentru a testa efectele invizibilităţii asupra navelor de luptă. Ceea ce a urmat, se va dovedi un scenariu demn de filmele de groază.

Conform legendelor ţesute în jurul acestui experiment, la scurt timp de la pornirea puternicelor generatoare electrice instalate pe nava, USS Eldrige a fost acoperită de o ceaţă alb-verzuie care în câteva minute părea să devină materială. La scurt timp după aceasta, nava dispărea din câmpul vizual şi de pe ecranele radarelor pentru aproximativ 5 minute pentru ca, în momentul reapariţiei să prezinte martorilor o imagine de coşmar. Mulţi dintre membrii echipajului erau carbonizaţi total sau parţial, unii prezentau simptome de nebunie sau dispăruseră fără urmă, în timp ce alţii era integraţi în structura metalică a navei. Martorii declarau că USS Eldridge apăruse brusc la bază năvală din Norfolk, la aproximativ 600 de kilometri depărtare, pentru ca apoi, să dispară în numai câteva minute, la fel de misterios precum apăruse. Oficialii armatei opreau, în regim de urgenţă, experimentul, trecând totul sub tăcere ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Începutul poveştii

Lucrurile vor reveni în actualitate abia prin 1955, când începe să se contureze povestea pe care azi o vedem drept cel mai mistersios experiment cunoscut vreodată. La 12 ianuarie 1955, Morris K. Jessup, profesor de matematică şi fizică, astronom amator şi autor al cărţii intitulate „Cazuistica OZN-urilor” primea o scrisoare misterioasă de la un anume Carlos Allende, în care erau redate, în detaliu, amănunte legate de dispariţia ditrugatorului USS Eldridge, precum şi simptomele ciudate ale puţinilor supravietutori ai echipajului. Jessup avea să fie şocat de cele aflate. Din scrisoare reieşea că marinarii de pe nava americană fuseseră lăsaţi la vatră din motive neelucidate, acolo unde efectele secundare ale teleportării deveneau din ce în ce mai evidente. Allende descria cazul unui supravieţuitor al experimentului care, aflându-se la masă împreună cu familia, s-a ridicat brusc, şi-a luat pălăria şi a ieşit prin perete fără ca cineva să îi mai dea de urmă vreodată. Un alt caz menţionat în scrisoare era cel al unui alt membru al echipajului care, în timpul unui conflict iscat într-un local public, dispărea fără urmă în timp ce lovea mai mulţi oponenţi. Allende ataşase scrisorii, mai multe articole ambigue legate de presupusul experiment, articole ce apăruseră în presă vremii, fără a da însă prea multe date concludente.Reticent în faţa unor asemenea informaţii, Jessup îi va scrie misteriosului sau corespondent, folosind adresă de pe plic, cerând mai multe detalii legate de respectivul experiment şi de persoanele implicate în acesta. Răspunsul nu va veni decât câteva luni mai târziu, de data această semnat cu numele Carl Allen, în care ciudatul martor declară că nu poate oferi datele cerute dar că este gata să se supună unei şedinţe de hipnoză. Convins că este victimă unei farse de prost gust, Jessup va întrerupe corespondenţa.

După trei ani Jessup era chemat la sediul Biroului de Investigaţii al Marinei Militare din Washington (Office Naval Research – ONR) pentru a da declaraţii legate de cartea pe care o publicase cu ani în urma. Intrigat, Jessup se prezinta la sediul ONR acolo unde, spre marea sa surpriză, i se cere să dea explicaţii în legatură cu notele scrise de mâna pe un exemplar din „Cazuistica OZN-urilor”, exemplar care sosise la ONR de la aceeaşi adresa ca şi scrisorile pe care Morris K. Jessup le primise în urma cu doi ani.

Notele păreau scrise de trei personaje (Domnul A, Domnul B şi Jemi), cu stilouri de culoare diferită şi cu semne de punctuaţie înşirate fără nicio logică aparentă. Jessup recunoaşte scrisul Domnului A că fiind cel al lui Carlos Allende/ Carl Allen, şi rămâne surprins de cunoştinţele avansate ale acestuia, precum şi ale celorlalte două personaje, în domeniul aviaţiei, al principiilor de funcţionare ale OZN-urilor precum şi de relatările halucinante legate de Experimentul Philadelphia şi diferite râse de extratereştri aflate pe Terra.

Deşi este convins că totul nu este decât o continuare a farsei din 1957, Jessup este surprins de interesul arătat de oficialii ONR pentru scrisorile primite de la Allende dar şi de, paradoxal, informaţia conform căreia adresa de la care fuseseră expediate acestea nu este decât adresă unei ferme părăsite şi de insistenţă cu care oficialii încercau să îl determine să creadă că autorul scrisorilor este un psihopat.

Matematicianul nu a reuşit să mai găsească un răspuns la informaţiile mai mult decât bizare cu care era, practic, bombardat. La 20 aprilie 1959, el era găsit mort, în propriul garaj, asfixiat cu gaze de eşapament. Dacă totul părea o sinucidere datorată unei depresii, bine cunoscută, de altfel, de membrii familiei, nu puţini au fost aceia care au crezut că moartea să nu era una întâmplătoare ci se datora, mai degrabă, datelor pe care le obţinuse în legătură cu Experimentul Philadelphia.

Povestea pe care Carlos Allende/ Carl Allen o afirma era se pare mărturia unui martor incomod pe care Jessup a susţinut-o ulterior realizând chiar şi câteva documentare de televiziune despre Experiment, dar a fost ironizat ţi contrazis de US Navy.

Povestea lui Carl Allen

În octombrie 1943, Carl Allen era secund pe crucişătorul SS Andrew Furuseth, care, alături de USS Eldridge, făcea parte din convoiul de nave de război USG-23. Conform spuselor lui Allen şi ale altor marinari chestionaţi ulterior de către Jessup, în iunie 1943, armata americană instalase pe USS Eldridge mai multe utilaje şi tehnologii militare experimentale, majoritatea echipamente electronice.

Printre acestea, două generatoare ce distribuiau energia prin intermediul a patru puternici magneţi montaţi pe punte, tuburi de amplificare a puterii şi circuite modulatorii. Potrivit martorilor, tot acest arsenal ar fi avut menirea de a genera câmpuri electromagnetice masive, capabile să oculteze întregul crucişător în faţa undelor radio şi luminoase, făcându-l astfel invizibil pentru navele inamice. O parte dintre marinarii prezenţi pe diverse nave din convoiul USG-23 i-au mărturisit lui Jessup că, la 28 octombrie 1943, pe USS Eldridge s-au efectuat teste ale echipamentelor dedicate Experimentului şi că în aceeaşi zi, în jurul orei 17.00, crucişătorul a pornit generatoarele de câmpuri electromagnetice.

Se pare că tehnologia de invizibilitate a funcţionat, deoarece, conform declaraţiilor, nava a fost învăluită într-o ceaţă verzuie şi apoi s-a făcut nevăzută. După 10 minute, celelalte crucişătoare din convoi au observat că USS Eldridge nu dispăruse numai de pe radare şi din câmpul vizual, ci dispăruse fizic, cu totul, din locul în care staţionase. Carl Allen, care fusese detaşat din convoiul USG-23 cu SS Andrew Furuseth în portul Philadelphia, afirma că, pe 28 octombrie la oră 17.15, peste port s-a lăsat subit o ceaţă verzuie şi, că din neant, a apărut USS Eldridge.

Crucişătorul ar fi staţionat în Philadelphia până a două zi dimineaţă, când ar fi pornit în direcţia Norfolk. Pe parcursul nopţii, mai mulţi militari şi echipe medicale ar fi urcat la bordul navei. Allen crede că, în acea noapte, o mare parte a echipajului USS Eldridge a fost înlocuită. Cercetările lui Jessup conduc la concluzia că, pe parcursul Experimentului, o parte dintre marinarii din echipajul iniţial ar fi sfârşit în ospicii, în timp ce alţii pur şi simplu ar fi dispărut. Cei care au putut fi chestionaţi

au mărturisit că suferă de amnezie şi că nu-şi aduc aminte să fi fost vreodată cu USS Eldridge în Philadelphia, acesta fiind şi punctul de vedere al US Navy.

Marina americană a adus martori de pe SS Andrew Furuseth, care au afirmat că noaptea de 28 octombrie 1943 a fost una cât se poate de obişnuită. Mai mult, cinci veterani de pe Eldridge, care trăiesc şi astăzi, declară că habar nu au cum a început legendă despre Experimentul Philadelphia, dar că s-au distrat copios pe seama ei. Un argument în plus pentru sceptici îl reprezintă faptul că în nici o arhivă (a armatei, a guvernului sau a serviciilor secrete americane) nu există măcar cea mai mică menţiune despre Experiment sau despre vreun incident deosebit în care să fi fost implicat USS Eldridge (în timp ce alte incidente, Roswell de exemplu, sunt consemnate în dosarele US Army sau CIA).

Argumente de ambele părţi

Pentagonul a negat în repetate rânduri orice implicare în presupusul proiect de teleportare/invizibilitate al navei USS Eldrige din 1943. Cu toate acestea, chiar dacă argumentele aduse de oficialii armatei americane par pertinente la o prima vedere, pentru adepţii teoriei conspiraţioniste, şi nu numai pentru ei, Experimentul Philadelphia nu este altceva decât unul dintre sutele de cazuri reale, ascunse cu grijă de privirile curioase ale opiniei publice.

Pare greu de crezut, aşa cum susţine Pentagonul, că un proiect de o asemenea amploare să fie realizat ziua în amiază mare, într-un port în care oricine putea să vadă presupusa teleportare. De altfel, mărturiile veteranilor de pe distrugătorul american, precum şi jurnalul de bord din acea perioadă, arătau clar că USS Eldrige nu numai că se află în misiune în Bahamas, dar nici măcar nu a acostat în portul Philadelphia în decursul anului 1943. Mai mult, singurul martor al acestui eveniment, misteriosul Carl Allen, era de negăsit.

Totuşi ziarele timpului fac referire la un experiment şi negau implicarea vreunei nave americane. Se făcea atunci referire la o metodă prin care să se facă posibil ca minele marine să dispară.

Moartea lui Jessup a fost una din surse care au alimentat iniţial toate suspiciunile, ulterior lucrurile au devenit mai extinse. Nu a fost trecută cu vederea nici moartea bizară a lui Nikola Tesla, cel care se retrăsese oficial din proiect înainte de presupusul Experiment Philadelphia, susţinând că descoperirile sale vor fi folosite în detrimentul umanităţii şi nu în folosul acesteia, aşa cum intenţionase. După acest episod, Tesla este scos din sfera oamenilor de ştiinţă, fiind catalogat drept un savant nebun. La numai două luni după evenimentul în discuţie, Tesla este găsit mort în camera hotelului în care locuia, în timp ce toată arhivă, cuprinzând studii, note şi schiţe ale experimentelor sale, a fost sustrasă de către FBI şi catalogată, până în prezent, drept una secretă. Nu mai puţin important în această ecuaţie este şi misteriosul proiect iniţiat de Tesla, despre care savantul sârb susţinuse, în repetate rânduri, că va oferi lumii o armă care să pună capăt tuturor războaielor.

La fel de ciudată pare şi declaraţia lui Albert Einstein, savantul care într-un interviu acordat unei publicaţii americane susţinea: „Daca aş fi ştiut la ce va duce descoperirea mea, m-aş fi făcut ceasornicar”. De altfel, se pare că genialul fizician şi-ar fi distrus, cu bună ştiinţă, o parte dintre documente, declarând celor apropiaţi că omenirea nu este încă pregătită să facă faţă descoperirilor sale.

Date biografice Albert Einstein

Einstein s-a născut pe 14 martie 1879 în Württemberg, oraşul Ulm, din Germania, părinţii lui fiind Pauline Einstein, născută Koch şi Hermann Einstein.

Pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, au plecat la München, unde tatăl lui Albert Einstein, împreună cu unchiul Jakob, fratele tatălui, au început o afacere cu articole electrocasnice. Afacerea consta în producerea de aparatură electrică modernă (dinamuri, instrumente de măsură şi lămpi cu arc), dar nici aceasta nu a avut succesul scontat, aşa că au plecat în Italia.

Albert Einstein, care avea 15 ani în 1894, i-a urmat mai întâi în Pavia, după care la Milano.

În 1889 a început cursurile la Luitpoldgymnasium şi a fost nevoit să trăiască într-un internat, deoarece familia lui părăsise ţara.

Despre perioada petrecută la internat, avea să spună mai târziu: “A fost sugrumată bucuria, sfânta curiozitate a cercetării, fiindcă această plantă delicată are nevoie, în afară de stimulare, în primul rând de libertate.”

În 1895 s-a prezentat la examenul de admitere la Institutul Politehnic din Zürich şi a picat (la inginerie electrică). Despre examen avea să spună mai târziu: “Faptul că am picat mi s-a părut pe deplin justificat”.

1895-1896 a fost elev în clasa a treia şi a patra la o şcoală din Aarau. În octombrie 1896 s-a înscris la Secţia a VI-a a Institutului Politehnic Federal din Zürich. Acolo

a studiat matematica şi fizica. O caracteristică deranjantă a tânărului student, care a fost descoperită în această perioadă, era încăpăţânarea şi faptul că nu respecta uzanţele timpului.

În 1901 a obţinut Diploma de absolvire cu media 4,91, media maximă posibilă fiind 6. Publică în acelaşi an prima sa lucrare, cu titlul ”Consecinţe ale fenomenelor capilare”, în “Analele Fizicii”.

În mai 1902, profesorul de matematică de la şcoala tehnică din Winterthur a fost nevoit să-şi părăsească catedra pentru a-şi satisface serviciul militar, aşa că a fost invitat Einstein să-i ţină locul.

În 21 mai Einstein a început cursurile la Winterthur unde a rămas ca profesor suplinitor aproape 5 luni.

Din 14 octombrie 1902 a fost angajat temporar de către rectorul unui pension de băieţi din Schaffhaustn, Dr. Jalob Nüesch, să pregătească un tânăr englez pentru susţinerea bacalaureatului în Elveţia.

Între 1902 şi 1909 s-a angajat ca funcţionar la Oficiul Elveţian de Brevete pentru proprietatea intelectuală din Berna.

În 6 ianuarie 1903, după ce s-a acomodat la noul serviciu în Berna, unde avea şi un salariu destul de bun, se căsătoreşte cu o fostă colegă de facultate, Mileva Maric, născută în 1875 în Titel, în sudul Ungariei.

În 1904 se naşte primul fiu, pe nume: Hans-Albert. Anul 1905 este un glorios pentru descoperirile din domeniul fizicii, an ce a provocat valuri la

nivel mondial şi pentru care, 2005 este considerat anul Einstein. De acum este numit “The man of the century” (Omul secolului).

În 1905, sub îndrumarea profesorului Alfred Kleiner, îşi dă doctoratul cu lucrarea “O nouă determinare a dimensiunii moleculare”.

În acelaşi an, în 17 martie, publică în “Anale” o lucrare ştiinţifică în care prezintă descoperirile sale cu privire la cuantele de lumină, care îi aduc în 1921 premiul Nobel.

“Să te gândeşti la el înseamnă să te gândeşti la opera sa”, spunea Einstein despre Isaac Newton, creatorul teoriei gravitaţiei. “Căci un astfel de om nu poate fi înţeles decât dacă îl vezi ca pe o scenă pe care s-a desfăşurat bătălia pentru adevărul veşnic.”

Tot în 1905, fiind preocupat de mişcarea browniană a moleculelor, elaborează o primă lucrare despre teoria relativităţii restrânse, cu titlul “Electrodinamica corpurilor în mişcare”. În opinia lui Einstein, teoria relativităţii “nu este nicidecum un act revoluţionar, ci un program natural pe o linie care poate fi urmărită de-a lungul secolelor”.

Aşadar, în anul 1905, Albert Einstein a furnizat baza pentru trei teorii fundamentale în fizică: teoria relativităţii, teoria cuantumului de lumină şi teoria mişcării browniene.

Cetăţean american Einstein a fost primit ca profesot emerit la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton. În 1936 îşi pierde soţia şi îi scrie lui Born: „Imi duc zilele ca ursul în vizuină şi mai mult decât

oricând în schimbătoarea mea viaţă, mă simt acasă. Murindu-mi soţia, care era mai legată de oameni, am ajuns să semăn şi mai mult cu un urs.”

Publică în colaborare cu Leopold Infeld: „Evoluţia fizicii” şi „Ecuaţii gravitaţionale şi probleme ale mişcării” în 1938.

În 1939 semnează faimoasa scrisoare către preşedintele U.S.A., Franklin D. Roosevelt, cu privire la cercetările asupra armelor nucleare.

Einstein a dobândit, împreună cu fiica sa vitregă Margot, cetăţenia americană în 1940. În 1952 refuză oferta de a fi preşedintele statului Israel.

Publicaţii importante… ştiinţifice:

o Special Theory of Relativity (1905);o General Theory of Relativity (1916);o Relativity (1920);o Investigations on Theory of Brownian Movement (1926);o The Evolution of Physics (1938);

… ne-ştiinţifice:o About Zionism (1930);o Why War? (1933);o The World as I see It (1935)o My Philosophy (1934);o Out of My Later Years (1950)

Concluzii A trecut mai mult de un secol de când s-a născut omul care a marcat lumea ştiinţifică prin

descoperirile sale din domeniul fizicii, supranumit “Omul secolului”. Teoria relativităţii, cu formula sa consacrată, va fi legată pentru totdeauna de numele Einstein.

Născut evreu, în Germania, şi-a creeat o teorie care-l ajuta în depăşirea obstacolelor pe care le-a avut de întâmpinat de multe ori în viaţă. Considera că dificultăţile şi obstacolele reprezintă un izvor al forţei şi sănătăţii oricărei naţiuni.

A fost interesat dintotdeauna de natură şi filosofie. Dintre toate teoriile filosofice, cele care a considerat că i se potrivesc au fost enunţate de Kant. El a încercat întotdeauna să se raporteze la Kant, considerând că fiecare filosof are propriul lui Kant.

Einstein: “Să acţionezi înseamnă să îţi propui un ţel”

Problema eterului cosmic

În a doua jumătate a secolului trecut, pe baza unor calcule matematice de o rară frumuseţe, fizicianul englez James Clerk Maxwell (1831-1879) a emis ipoteza că lumina este o undă electromagnetică, deschizând astfel o poartă uriaşă cunoaşterii umane. Studiind mai amănunţit consecinţele acestei ipoteze, fizicienii de atunci au elaborat următorul raţionament: "Dacă lumina este o undă atunci ea are nevoie de un mediu material pentru a se propaga aşa cum şi sunetul are nevoie de substanţă pentru a se transmite (se ştie că dacă pe Pământ nu ar fi atmosferă, atunci nu am auzi nici un sunet, ar fi o linişte de mormânt). Însă lumina se propagă şi în spaţiul cosmic, deoarece altfel cerul ar fi întunecat, lipsit de strălucirea stelelor şi a Soarelui. Deci în cosmos există un mediu material prin care se propagă undele luminoase."

Ajunşi la această concluzie, au numit noua substanţă eter şi au trecut la determinarea proprietăţilor ei. Astfel, au aflat că eterul trebuie să fie o substanţă extrem de rarefiată pentru a permite corpurilor cereşti să se deplaseze nestingherite. Apoi, coroborând teoria undelor cu ipoteza lui Maxwell, au aflat că eterul trebuie să fie o substanţă solidă extrem de rigidă, căci, conform acestei teorii, numai solidele permit propagarea undelor transversale de tipul celor luminoase. Adâncind studiul, au ajuns şi la concluzia stranie că eterul este mai dens în corpuri decât în vid, adică acesta se înghesuie mai mult acolo unde are mai puţin loc. De asemenea, ei mai descoperă şi proprietatea eterului de a fi antrenat parţial de corpurile în mişcare. Cum coeficientul de antrenare al eterului depindea de indicele de refracţie al mediului respectiv şi cum acesta din urmă depinde de frecvenţa luminii, s-a ajuns la concluzia inadmisibilă că ar exista o infinitate de eteruri, câte unul pentru fiecare frecvenţă a luminii. În acest noian de proprietăţi bizare, fizicianul american Albert Abraham Michelson (1852-1931), vrând să dovedească experimental faptul că eterul este imobil în sistemul solar, ajunge tocmai la concluzia opusă, cum că acesta este în repaus faţă de Pământ, concluzie etichetată de către filozoful englez John Bernal drept "cel mai însemnat rezultat negativ din istoria ştiinţelor naturii".

Aşadar, eterul s-a dovedit a fi o substanţă cu proprietăţi atât de ciudate, încât nici un fizician nu şi-o putea imagina, fapt care a constituit cea mai profundă criză a fizicii din secolul trecut. Cu scopul de a rezolva această criză, Albert Einstein emite o ipoteză revoluţionară pentru fizica de atunci, ipoteză acceptată şi azi de către specialişti. Astfel, Einstein, neglijând raţionamentul logic al înaintaşilor săi prin care aceştia descopereau o substanţă ce transmite lumina, afirmă hotărât că nu există eter, sfidând cu nepăsare teoria undelor. Bazat pe această afirmaţie contrară fizicii clasice, Einstein reuşeşte să construiască o teorie cu care va explica (matematic, nu fizic !) atât eşecul experienţei lui Michelson, cât şi proprietăţile eterului stabilite de către înaintaşii săi. Dar această teorie (pe care autorul ei a denumit-o teoria relativităţii) este la fel de ciudată ca şi proprietăţile eterului, deoarece nimeni n-o poate înţelege altfel decât matematic, fapt pentru care Einstein, deşi este laureat al premiului Nobel, n-a fost apreciat pentru teoria relativităţii, ci pentru alte lucrări în domeniul fizicii, ceea ce nu înseamnă nici pe departe că marele savant n-ar fi contribuit imens la progresul acestei ştiinţe.

Deoarece ipoteza că nu există eter contrazice raţionamentul fără cusur al fizicienilor din secolul trecut, suntem obligaţi să nu mai tolerăm atmosfera sumbră creată de acest fapt şi să emitem o altă ipoteză care să poată explica simultan atât proprietăţile bizare ale eterului cât şi succesul matematic al teoriei relativităţii. Pentru aceasta, prezint cititorilor următoarea ipoteză: există eter, dar el diferă de toate celelalte substanţe prin faptul că densitatea şi elasticitatea lui sunt nule.

Bazaţi pe această ipoteză, putem formula următoarele concluzii:

-spaţiul geometric umplut cu eter devine spaţiu fizic, un spaţiu în care se pot deplasa undele

luminoase cu viteza . Cum E şi d (modulul de elasticitate al eterului, respectiv densitatea lui)

sunt nule, rezultă că expresia vitezei ce se obţine în teoria undelor este nedeterminată din punct de vedere matematic, adică poate avea orice valoare, iar experienţa (care are întotdeauna primul şi ultimul cuvânt de spus) arată că valoarea acestei expresii este tocmai viteza luminii;

-admiţând că eterul are densitatea nulă, putem înţelege de ce acesta nu frânează mişcarea corpurilor cereşti; de asemenea, lipsa densităţii eterului implică şi lipsa formei sale, fapt ce ne permite să afirmăm despre el că este în orice stare de agregare, deci este şi solid; acum putem înţelege uşor şi faptul că eterul este la fel de dens în corpuri cât este şi în vid;

-dar cea mai importantă consecinţă a faptului că eterul are densitatea nulă este că acesta se poate afla simultan atât în mişcare, cât şi în repaus. Această posibilitate ne permite să admitem că antrenarea parţială a eterului este nedecelabilă şi că rezultatul experienţei lui Michelson este evident, putând fi dedus şi pe cale teoretică.

În treacăt, se mai poate face o remarcă târzie despre acest celebru experiment: Michelson s-a bazat pe o prejudecată atunci când şi-a propus să determine un vânt de eter, prejudecată care nu a fost observată nici până astăzi; astfel, el era convins că eterul este în repaus faţă de Soare, deşi Soarele nu este un sistem de referinţă privilegiat în Univers, putând fi înlocuit cu succes de către orice alt reper (de pildă, Galaxia noastră) a cărui alegere ar fi făcut mult mai ieftină realizarea experimentului, permiţând tragerea concluziilor doar din observarea efectelor de ordinul întâi.

Evident, la prima vedere ipoteza lui Einstein pare echivalentă cu ipoteza noastră, dar trebuie să observăm că ultima permite studiul matematic al eterului spre deosebire de prima care, susţinându-i inexistenţa, elimină şi posibilitatea studiului său. Dealtfel, ipoteza prezentată aici (care cuprinde ca un caz particular ipoteza lui Einstein şi, implicit, teoria relativităţii) are rolul de a readuce în discuţie interpretarea hidrodinamică a câmpurilor electric şi magnetic dată de marele Maxwell, interpretare ce ar permite (după opinia mea) să se descopere noi proprietăţi matematice ale câmpului electromagnetic, care în ultimă instanţă ar face legătura mult visată dintre gravitaţie şi electromagnetism.

Tudoroiu Cristina

Clasa a XII-a A