1§3. TENTATIVAA. ASPECTE GENERALE PRIVIND TENTATIVA498. Noţiunea tentativei. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia. Spre deosebire de actelepreparatorii, tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea executării faptei, iar ca moment terminal fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs. Tentativa cuprinde toate actele de execitare a rezoluţiei infracţionale efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la "onsumarea infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei 5cisă în raport atât u faza actelor de pregătire, cât şi în raport cu faza raptei consumate.99- Condiţii de existenţă a tentativei. Pentru existenţa tentativei,>uie săHe îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe hotărârea sau°luţia făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune; b) rezoluţia™ hotărârea infracţională să fi fost pusă în executare; c) executarea1 fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs rezultatul.°- Existenţa rezoluţiei infracţionale. Tentativa constând în punerea'cutare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, prima condiţie pentruerHa ei o constituie hotărârea sau rezoluţia infracţională, ca fază396 MANUAL DE DREPT PENALultimă a perioadei interne caracteristice conduitei voluntare. Rezolutainfracţională fiind caracteristică infracţiunilor intenţionate, înseamnăcă tentativa nu este cu putinţă la infracţiunile de culpă,la care aceastărezoluţie lipseşte. în raport cu actele preparatorii, tentativa reprezintăcontinuarea, într-o nouă fază, a realizării hotărârii infracţionalei ea nu\ este de conceput fără aceasta.r501. Punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Pentruexistenţa tentativei este necesar ca hotărârea de a săvârşi infracţiuneasă fie pusă în executare, prin trecerea la săvârşirea acţiunii careconstituie elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecereade la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru aputea distinge una de alta cele două forme atipice ale infracţiunii, actelepreparatorii şi tentativa, este ncesară delimitarea precisă a actelor depregătire de cele de executare a infracţiunii.

1

502. Criterii de distincţie între actele preparatorii şi actele de executare.Dificultatea deosebită a acestei probleme, socotită de unii autori chiarca insolubilă', a determinat apariţia în ştiinţa dreptului penal anumeroase teorii, care au încercat să formuleze criterii cât mai exactede deosebire între cele două categorii de acte. în literatura de specialitate,aceste teorii au fost sistematizate, în raport cu natura criteriilor pe carele propun, în trei grupe principale şi anume: teorii subiective, teoriiobiective şi teorii formale2.503. Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire între celedouă categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin eleînsele sau raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a "trăda"sau da în vileag rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost comise.Se porneşte de la premisa că actele de executare au această capacitatesau însuşire pe care actele de pregătire nu o au. Astfel, în cea maicunoscută dintre teoriile subiective, teoria zisă a echivocităţii. se aratăcă actul pregătitor este, prin însăşi substanţa sa, echivoc, nu lasă să sevadă în ce scop a fost efectuat3, astfel că se poate presupune fie că arelegătură cu săvârşirea infracţiunii, fie că nu are o astfel de legătură.Spre deosebire de actul preparator, actul de executare este univoc, lasăsă se vadă limpede legătura sa cu infracţiunea la comitera căreiafăptuitorul se decisese. Trecerea de la acte pregătitoare la acte de' V. Dongoroz, Tratat, p. 262.2 Vasile Papadopol, Comentariu, / p. 111; M. Zolyneak, // p. 374 şi urm.V. Dongoroz, Tratat, p. 262.FORMELE Şl MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII 397executare este marcată tocmai de apariţia acestui acaracter univoc alactivităţii infracţionale, iar câtă vreme rămâne echivocă, aceastăactivitate este numai pregătitoare. Potrivit acestor teorii, cumpărareasau procurarea în orice mod a unei chei constituie un act preparatorpentru că nu trădează prin ea însăşi intenţia de a fura, pe cânddeschiderea unei uşi străine cu o cheie potrivită sau forjarea uneiîncuietori reprezintă un act de executare deoarece vădeşte scopul încare este făcut actul.Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind în mod nejustificatsfera actelor de executare. Astfel, de exemplu, luarea pe ascuns aamprentei cheii de la o casă de bani este considerată un act de executarepentru că dă în vileag intensa de furt, deşi în realitate este vorba de unsimplu act preparator.

504. Teoriile obiective propun drept citeriu de distincţie între actulpreparator şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui înprocesul dinamic care trebuie să ducă la comiterea infracţiunii. Estetipică pentru aceste teorii obiective teoria zisă a cauzalităţii inerte,potrivit căreia trebuie să fie considerate ca acte de executare acele actecare au primit o orientare precisă în procesul de realizare a activităţiiinfracţionale, în sensul că au fost îndreptate contra valorii sociale ceformează obiectul infracţiunii, iar ca acte preparatorii actele care nu auprimit încă o astfel de direcţionare. Va trebui deci să fie privite ca actede executare acele acte care, fiind îndreptate împotriva obiectuluiinfracţiunii, sunt în măsură, prin ele însele, fără să fie nevoie de alteacte, să ducă la realizarea acţiunii ce constituie elementul material alinfracţiunii. Dimpotrivă, dacă în acest scop sunt necesare alte acteulterioare, actele săvârşite trebuie privite ca acte pregătitoare. Potrivitacestor teorii, procurarea unei arme sau a otrăvii în vederea ucideriiunei persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost încă orientatespre obiectul infracţiunii, în timp ce punerea otrăvii în mâncarea servităunei persoane sau îndreptarea armei împotriva acesteia reprezintă actede executare.505. Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitateaformală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element materialm conţinutul unei anumite infracţiuni. Dacă actul săvârşit corespunde•Cţiunii indicate de verbum regens, adică dacă se angrenează în aceaacUune, este act de executare. Dacă nu se angrenează înacţiunea ceinstituie elementul material al infracţiunii, actul dat constituie numaiLln act preparator. Actul de executare este un act de săvârşire a înseşi398 MANUAL DE DREPT PENALacţiunii interzise de lege, pe când actul pregătitor numai pregăteştefizic sau moral un astfel de act. Potrivit acestor teorii, deci, procurareaunei chei sau confecţionarea unui şperaclu reprezintă un act preparatoral furtului, pentru că nu corespunde formal acţiunii care constituieelementul material al acestei infracţiuni şi anume "luarea" unui bun dinposesia sau detenţia altuia; dimpotrivă, fapta, de pildă, de a încărca unsac cu porumb ştiuleţi de pe tarlaua unei ferme, cu scopul de a şi-1însuşi, constituie un act de executare a furtului deoarece corespundeacţiunii tipice1.Teoriile formale, deşi teoretic oferă criterii de distincţie corecte şiuşor de folosit, iar practic pot servi, într-adevăr, la soluţionarea problemeiîn numeroase cazuri, totuşi ele sunt insuficiente şi nu totdeauna exacte.

Aplicarea strictă a criteriilor produse de ele duce la o restrângerenejustificată a sferei actelor de executare, lăsând în afara acesteia actecare au caracterul de acte deexecutare, deşi nu corespund formal acţiuniitipice. Poate fi menţionată ca exemplu în acest sens fapta persoaneicare a fost surprinsă în timpul nopţii în încăperea în care se afla casa debani a unei societăţi comerciale cu un lanţ de chei asupra sa şi. deci, cuintenţia manifestată de a fura, faptă ce constituie un act de executare afurtului, deşi ea nu corespunde formal acţiunii tipice2.506. Utilizarea practică a teoriilor. Din examinarea diferitelor grupede teorii s-a constatat că fiecare grupă în parte se dovedeşte insuficientăpentru a soluţiona singură problema distincţiei între actele pregătitoareşi cele de executare, dar că, în acelaşi timp, aceste teorii se completeazăreciproc. De aceea, pentru rezolvarea problemei în discuţie s-a propussă se folosească toate criteriile oferite de teoriile analizate, pornindu-sede la teoriile formale, care, atunci când se dovedessc nesatisfăcătoare,urmează să fie completate cu cele furnizate de teoriile echivocitâţii şicauzalităţii inerte3. Alţi autori propun o completare a criteriilor formalecu cele obiective, ajungându-se la concluzia că trebuie să fie considerateacte de executare nu numai cele care se integrează în acţiunea tipică,dar şi alte acte care, deşi nu corespund formal acţiunii tip, sunt îndreptateîmpotriva obiectului infracţiunii şi duc la realizarea acţiunii tip fără săfie necesară o activitate ulterioară4.Pentru existenţa tentativei este necesar, deci, ca făptuitorul să "treacăla act", adică să treacă de la pregătirea acţiunii incriminate la însăşi1 T.S., s.p., d. nr. 2550 din 1960, Comentariu. I, p. 124.2 V. Papadopol, Comentariu, I, p. 112.:i V. Dongoroz, Tratat, p. 226; Nicoleta lliescu, în Dongoroz, I, p. 140.4 V. Papadopol, Comentariu, I, p. 113: M. Zolyneak. // p. 377.FORMELE Şl MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII 399săvârşirea acesteia. Momentul iniţial al tentativei aste marcat tocmaide începerea săvârşirii unui astfel de act de executare. în acest sens, pebaza criteriilor oferite de diversele teorii şi generalizându-se practicajudiciară în materie se consideră tentativă: 1) introducerea mâinii înbuzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrunderea înlr-o curiesau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere asupra

sa1; 3) forţarea uşii sau efectuarea unei găuri în zidul unei magazii încare sunt depozitate bunuri aparţinând unei unităţi economice2; 4)descărcarea armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncareasau băutura servită unei persoane etc.507. întreruperea executării sau neproducerea rezultatului. A treiacondiţie de existenţă a tentativei este neexecutarea hotărârii, adicăacţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producăefectul. Dacă începerea executării faptei este momentul iniţial sau limitainferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea eipână la capăt fără să producă rezultatul reprezintă momentul final saulimita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii este împiedicareaacţiunii de a săvârşi infracţiunea, adică însăşi săvârşirea faptei esteîmpiedicată în desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fiedusă până la capăt. Din contra, ceea ce caracterizează neproducerearezultatului, ca celălalt moment al tentativei, este împrejurarea căsăvârşirea faptei nu este împiedicată, că ea este dusă până la capăt,însă intervine un obstacol care împiedică producerea rezultatului.în ambele momente ce marchează limita superioară a tentativeiintervin anumite cauze care fac ca activitatea infracţională să nu atingăfaza faptului consumat. De aceea, studiul acestor cauze care fac caefectuarea activităţii să rămână în forma tentativei este indispensabilpentru cunoaşterea tentativei. Cercetarea lor urmează să se facă însăîn cadrul şi cu ocazia cercetării modalităţilor tentativei.508. Tentativa în reglementarea legală. Noţiunea tentativei, aşa cum afost examinată în cele ce precedă, este consacrată de Codul penal învigoare prin dispoziţiile din art. 20, care are ca denumire marginalăconţinutul tentativei". în dispoziţia din alin. 1 se prevede că tentativa"onstă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. îna'ineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există tentativă şial<unci când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza urmărilor,| v- Dongoroz. Tratat, p. 274.T.-s- s.p., d. nr. 2945 din 1970, R.R.D. nr. 3/1971, p. 149.400 MANUAL DE DREPT PENALnu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelorfolosite ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actelede executare, obiectul material al infracţiunii lipsea de la locul undefăptuitorul credea că se află. în fine, în alineatul 3 al aceluiaşi articol seprevede că nu există tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu

este posibilă din cauza modului cum a fost concepută executarea.*B. MODALITĂŢILE TENTATIVEI509. Noţiunea de modalităţi ale tentativei. S-a dat denumirea demodalităţi ale tentativei diverselor varietăţi în care se poate prezentatentativa în raport cu gradul de realizare a acţiunii infracţionale începute,ca şi în raport cu cauzele care au făcut ca acţiunea infracţională, deşidusă până la capăt, să nu producă rezultatul tipic al infracţiunii1. înraport cu primul criteriu, se face distincţie între tentativă neterminatăsau întreruptă şi tentativă terminată sau fără efect, iar în raport cu celde-al doilea criteriu se face distincţie între tentativă proprie şi tentativăimproprie.510. Tentativa neterminată sau întreruptă se realizează în situaţia încare executarea faptei care constituie elementul material al infracţiuniia fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiuneaîncepută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şiîmpiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită(de exemplu infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană sădescarce arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă ocasă de bani sau instrumentele folosite i se defectează datorită rezistenţeiîncuietorilor; un funcţionar incorect este surprins în timp ce falsifica unînscris cu prilejul întocmirii acestuia şi împiedicat să ducă până la capătactivitatea infracţională etc). La tentativa neterminată acţiunea tipicăeste trunchiată, efectuată numai în parte, iar procesul dinamic este şiel curmat în desfăşurarea sa. Nu interesează natura sau sursa forţei deopunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi.511. Tentativa terminată sau fără efect se realizează atunci cândacţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul caracteristicpentru infracţiunea tip nu s-a produs. Specifică acestei modalităţi atentativei este deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat înputinţă pentru realizarea hotărârii infracţionale, a executat în întregime,V. Papadopol, Comentariu. /, p.117fără să fie împiedicat, fapta ce constituie elementul material alinfracţiunii, însă din cauze diferite, a căror natură ori sursă nuinteresează nici în acest caz, rezullatui urmărit de el nu s-a produs (deexemplu infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu nimereşteunta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţula deschis casa de bani, dar banii fuseseră depuşi la bancă în ajun etc).Este de remarcat că această modalitate a tentativei poate exista numai

în cazul infracţiunilor zise materiale, nu şi în cazul infracţiunilor ziseformale, ce se consumă prin efectuarea în întregime a acţiunii tipice,fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale.Tentativa, în modalităţile examinate, adică tentativa terminată sau fărăefect şi tentativa neterminată sau întreruptă, este prevăzută, aşa cums-a arătat, prin dispoziţia din alin. 1 al articolului 20 Cp..512. Tentativa proprie îşi îndreptăţeşte această denumire atunci când,sub raportul mijloacelor utilizate de făptuitor şi al prezenţei obiectuluimaterial al infracţiunii, activitatea de realizare a hotărârii infracţionaleeste proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime acţiuniicare constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerearezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţatuturor condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi alobiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacăconsumarea nu a avut loc se datorează modului defectuos în care aufost utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu fapta celui cedescarcă arma în direcţia victimei fără să o nimerească constituie otentativă proprie, fiindcă mijlocul folosi este perfect apt pentruproducerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţiainfractorului ori alte cauze asemănătoare, cauze survenite şi exterioare,au făcut ca rezultatul să nu se producă). Caracterul propriu al tentativeifiind prezeni de regulă, legea nu se preocupă de această modalitate, cide contrariul ei, adică de tentativa improprie.513. Tentativa improprie se caracterizează, în opoziţie cu tentativaPr°prie, prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite.Precum şi prin lipsa obiectului material al infracţiunii de la locul undefăptuitorul crede că se află, cauze care au făcut ca producerearezultatului să nu fie posibilă. Spre deosebire de tentativa proprie, laC a r e neproducerea rezultatului se datorează unor cauze survenite înCLlrsul executării şi în orice caz străine de aptitudinea mijloacelor sau'e absenţa obiectului material al infracţiunii, în cazul tentativei impropriiCaUzele care determină neproducerea rezultatului sunt preexistenteac^ivităţii infracţionale care este astfel, de la început, destinată eşecului.402 MANUAL DE DREPT PENALîn teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însădistincţie între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie* Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitateanumai relativă a producerii rezultatului, în sensul că aceastăimposibilitate se datorează insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor

folosite sau lipsei accidentale a obiectului material al infracţiunii de lalocul unde făptuitorul credea că se află, iar nu inaptitudinii absolute amijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului. Mijloacele folosite încazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte să producărezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărâreainfracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit a fiori insuficiente, ori defectuoase, făcând cu neputinţă producerearezultatului. Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atuncicând se încearcă uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravăsau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosito cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos subclădirea în care se aflau victimele1. De asemenea, există tentativă relativimproprie, de exemplu, atunci când bunul pe care hoţul voia să-1 furefusese mutat în alt loc sau când, în cazul unei tentative de omor, victimanu se află, din întâmplare, în camera incendiată de infractor. în toateaceste situaţii, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşisă producă rezultatul urmărit, iar obiectul infracţiunii ar putea să seafle, într-adevăr, la locul ştiut de infractor.• Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitateaabsolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinatăfie de inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul,fie de inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii, fie, în fine, datoritămodului absurd în care este concepută executarea./Astfel, este o tentativăabsolut improprie încercarea de a ucide o persoană prin vrăji sau farmeceori dându-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţăabsolut inofensivă2. De asemenea, este o tentativă absolut improprie1 T.S., Col. p., d. nr. 663 din 1966, G.D., p. 320.2 în practică a fost considerată tentativă absolut improprie fapta celui care, în scopulde a produce moartea unei persoane, îi dă să bea ceai de muşeţel în care a amestecatmercurul în stare lichidă scos dintr-un termometru. întrucât mercurul este toxicnumai atunci când se află în stare de vapori sau de pulverizare lichidă, s-a consideratcă ingerarea unei cantităţi de mercur în stare lichidă nu poate produce moartea unei

persoane. De aceea întrebuinţarea acestei substanţe exclude posibilitatea de a secomite infracţiunea de omor, datorită modului cum a afost concepută executarea(T.S., Col. p., d. nr. 754 din 1966, R.R.D. nr. 1, 1967, p. 157). Soluţia aceasta a fostcriticată şi este într-adevăr criticabilă, deoarece din modul cum a fost conceputăexecutarea în speţă, aceasta nu apare ca absurdă şi deci fapta constituia tentativăpotrivit dispoziţiei din art. 20 alin. 2 Cp..^_^^_ FORMELE Şl MODALnATJLE INFRACŢIUNII 403acţiunea îndreptată împotriva unui obiect inexistent, cum ar fi încercareade a fura un obiect care între timp fusese distrus. în fine, există tentativăabsolut improprie atunci când producerea rezultatului este exclusădatorită modului absurd în care a fost concepută executarea faptei, cumar fi încercarea de a ucide o persoană trimiţându-i o sticluţă pe carescrie "otravă", încercarea de înşelăciune prin prezentarea dreptcâştigător a unui bilet loto ale cărui cifre sunt în aşa fel modificate,încât falsul apare evident1 ele.514. Modalităţile tentativei în legea penală. Distincţia între tentativarelativ improprie şi tentativa absolut improprie este importantă. Tentativaabsolut improprie, datorită modului absurd în care este conceputăexecutarea hotărârii infracţionale, poate pune în discuţie însăşiresponsabilitatea făptuitorului (cazul celui care vrea să ucidă cu o armăstricată), nu prezintă pericol pentru valorile sociale şi de aceea nu esteconsiderată act de executare a infracţiunii. Aceasta este şi poziţiaadoptată de legiuitorul Codului penaljomân de la 1968, care, în dispoziţiadin alin. 3 al art. 20 Cp., prevede, aşa cum s-a arătat, că nu existătentativă atunci când imposibilitatea consumării infracţiunii este datoratămodului cum a fost concepută executarea.Spre deosebire deA tentativa absolut improprie,^tentativa relativimproprie prezintă pericol social. în cazul ei, imposibilitatea produceriirezultatului, care se datorează faptului că mijloacele folosite s-au dovedii,în cazul dat, insuficiente cantitativ sau defectuoase calitativ, este oimposibilitate relativă, care s-a manifestat în acel caz, dar care s-arputea să nu mai existe în alte cazuri. Executarea, în cazul tentativeirelativ improprii, nu este absurdă şi de aceea posibilitatea producerii

rezultatului se menţine. Astfel, fapta unei persoane de a falsifica uncertificat medical şi de a-1 prezenta în vederea obţinerii unui concediumedical la care nu avea dreptul nu constituie o tentativă absolutimproprie de înşelăciune, ci o tentativă relativ improprie, fiindcă estesuficientă o verificare neatentă din partea funcţionarului care primeşteactul fals pentru ca fapta să producă rezultatul socialmente periculos2.Aceeaşi situaţie este şi în cazul persoanei care falsifică un buletin pronoexpresînscriind pe el numerele câştigătoare şi îl prezintă apoi în vedereaîncasării premiului corespunzător3.Ţinând seama de această realitate, legiuitorul Codului penal în vigoarea Prevăzut printre modalităţile tentativei şi tentativa relativ improprie.2T-S.. s.p.. (]. nr.2687 din 1969, CD., p. 362.T-S.. s.p., d. nr. 1757 din 1970. Comentariu, /, p. 124.' T-S., Gol. p., d. nr. 278 din 1962. J.N. nr 1/1963, p. 172.404 MANUAL DE DREPT PENALîn acest sens, prin dispoziţia din alin. 2 al art. 20 Cp. se prevede căexistă tentativă şi atunci când imposibilitatea producerii rezultatului,deşi preexistă faptei, se datorează insuficientei sau defectuozităţiimijloacelor folosite sau lipsei accidentale a obiectului material alinfracţiunii de la locul unde făptuitorul ştia că se află.în reglementarea tentativei legea penală cuprinde deci dispoziţiiexplicite cu privire la trei modalităţi ale acesteia şi anume la tentativaneterminată, la tentativa terminată şi la tentativa relativ improprie.515. Infracţiunea putativă. în literatura de specialitate se atrage cudrept cuvânt atenţia că nu trebuie să fie confundată tentativa absolutimproprie, la care rezultatul nu poate fi realizat din cauzelesusmenţionate, cu infracţiunea zisă putativă, adică cu săvârşirea uneifapte care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului, înrealitate ea neavând acest caracter. Astfel, fapta celui care îşi însuşeşteun bun găsit fără să ştie că în realitate acel bun fusese abandonat, crezândastfel că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acestcaracter; sau fapta aceluia care, urmărind să distrugă un bun al altuiadistruge din eroare propriul său bun. Spre deosebire deci de tentativaabsolut improprie, fapta putativă nu numai că nu este absurd concepută,dar se realizează şi produce efectul urmărit, însă, din cauze necunoscutefăptuitorului, fapta nu are caracter infracţional.C. INFRACŢIUNI LA CARE TENTATIVA NU ESTE POSIBILA516. Posibilitatea tentativei. Din examinarea conceptului însuşi altentativei rezultă că aceasta nu este posibilă la toate infracţiunile, cinumai la cele la care fapta constă într-o acţiune săvârşită cu intenţie şi

susceptibilă de faze sau etape în executarea ei. în mod firesc, acolounde aceste cerinţe nu sunt satisfăcute, tentativa nu este posibilă.Imposibilitatea tentativei este legată fie de specificul elementului materialal infracţiunii, fie de specificul elementului său subiectiv.517. Imposibilitatea tentativei decurgând din specificul elementuluimaterial. Din acest punct de vedere, tentativa nu este posibilă:a) La infracţiunile omisive. la care elementul material constă într-oinacţiune, în nefacerea a ceea ce legea ordonă, tentativa nu este posibilăfiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face înseamnă consumareainfracţiunii. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen încare obligaţia trebuie îndeplinită (de exemplu termenul de 2 luni pentruFORMELE Şl MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII 405pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă infracţiuneade abandon de familie, ari. 305 lit. c Cp.), infracţiunea se consumă la* x p i r a r e a termenului fără să se poată vorbi, până în acel moment, despreo punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea.b) LEI infracţiunile de execuţie promptă, care, prin modul cum suntsăvârşite, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu {iter cri/n inis). Intrăîn această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum suntinsulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc. săvârşite oral. De asemenea,nu este posibilă tentativa la infracţiunile zise de consumare anticipatăcum e, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârşri prin simplaacceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (ari.254 Cp.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iler criminis.c) La. infracţiunile de obicei, care au ca element material repetareaar.ţiunii tipice de un număr de ori, din care să rezulte săvârşirea fapteidin obicei sau ca îndeletnicire (de exemplu infracţiunile de cerşetorie -art. 326 Cp.; prostituţie - art. 328 Cp.; joc de noroc - art. 330 alin. 2Cp. etc). Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni fiindcă actelesăvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetăridin care să rezulte îndeletnicirea. De asemenea, s-a susţinut opinia cănu sunt susceptibile de tentativă nici infracţiunile continue, la careelementul material trebuie să se prelungească în mod natural în timppentru consumarea infracţiunii. în ambele cazuri s-a susţinut însă şiopinia întemeiată, în sensul căreia tentativa este totuşi posibilă şi încazul acestor infracţiuni1.

518. Imposibilitatea tentativei decurgând din specificul elementuluisubiectivai infracţiunii. Sub acest aspect, tentativa nu este posibilă:a) La infracţiunile de. culpă, la care nu există o rezoluţie infracţională,nici reprezentarea unui unui iler criminis, şi prin urmare nu se poate vorbidespre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitateainlracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său,3ci prin consumare2. Nu se poate concepe tentativa nici în cazul culpei cuPrevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul socialmente priculos°a imposibil în cazul dat, el este deci convins că rezultatul nu se va produce§' de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui3.b) Lâ infracţiunile praeterintenţionate. la care rezultatul mai gravsste produs din culpă, ceea ce înseamnă că în timp ce primum deliciumî o infracţiune intenţionată, secundum sau majus delicbum, care, v- Papadopol, Comentariu, t. p. 120.., M- Zolyneak, // p. 387.v- Dongoroz, Tratat, p. 272.406 MANUAL DE DREPT PENALreprezintă infracţiunea unică praeterin ten donată, este realizat din culpă.Deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâride a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa, de aceea,ca şi în cazul culpei, nu se poate vorbi nici în cazul intenţiei depăşitedepre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav,infracţiunile praeterintenţionate nefiind susceptibile de tentativă1.519. Posibilitatea tentativei în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţieindirectă. Cu privire la posibilitatea tentativei la infracţiunile săvârşitecu intenţie indirectă au fost formulate în literatura de specialitate douăopinii opuse.într-o primă opinie se susţine că tentativa nu este posibilă la acesteinfracţiuni. Argumentele în sprijinul acestei opinii se întemeiază pecaracterele acestei modalităţi a intenţiei care nu dobândeşte relevanţăpenală decât prin producerea rezultatului neurmărit de făptuitor, darîntrezărit de el ca posibil sau ca probabil, iar dacă acest rezultat nu s-aprodus, fapta urmează să fie calificată pe baza intenţiei directe2. în cazul

intenţiei indirecte activitatea infracţională este îndreptată spre realizareaaltor scopuri, infracţionale sau neinfracţionale, şi în orice caz nu seurmăreşte rezultatul eventual. De aceea, nu se poate vorbi de punereaîn executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, care presupune dorinţade a produce un rezultat urmărit, deci o intenţie directă. Or, de vremece făptuitorul nu doreşte rezultatul, nu se poate susţine că a încercatsă-1 producă.în cealaltă opinie se susţine că elementul subiectiv al tentativei poateconsta şi în intenţia indirectă. în sprijinul acestei concepţii se invocăfaptul că şi în cazul activităţii infracţionale comise cu intenţie indirectăexită o hotărâre de a săvârşi infracţiunea, că această hotărâre poate fipusă în executare şi deci se poate şi aici ca procesul dinamic să fiecurmat ori să se termine cu neproducerea rezultatului, deşi fapta a fostsăvârşită în întregime. în felul acesta latura subiectivă, caracterizatăprin intenţie indirectă formală în momentul deciziei infracţionale, semenţine pe tot parcursul drumului infracţional, deci şi în cazul tentativei^în practica noastră judiciară a fost adoptată această din urmă opinie4.1 T.S., Gol. p.. d. nr. 356 din 1966, CD., p. 322.2 Nicoleta Iliescu, în Dongovoz. / p. 142.:i V. Papadopol, Comentariu. I, p. 117; Ludovic Biro, Drept penal, partea generală. Cluj,1971, p. 13-14; Traian Pop, Drept penaicomparat. Partea generală. Cluj, 1923, p. 701.4 T.S., D.î. nr. 6 din 1974, CD., p. 46. Prin această decizie se dă instanţelor îndrumareade a califica drept tentativă de omor fapta de vătămare corporală gravă prin carefăptuitorul a pus în primejdie viaţa victimei, prevăzând că prin aceasta s-ar puteaproduce şi moartea, dacă a urmărit sau a acceptat acest rezultat, fără ca moartea săse fi produs, din cauze independente de voinţa sa.FORMELE Şl MODALITĂŢILE INFRACŢIUNII 407Credem că această din urmă opinie corespunde mai mult spirituluilegii noastre penale, care pune accentul pe deosebirea dintre cele douăforme ale vinovăţiei, intenţia şi culpa, iar nu pe modalităţile acestora.Ca element subiectiv în conţinutul diferitelor infracţiuni, vinovăţia esteprevăzută, în general, în vreuna din aceste forme, determinândclasificarea infracţiunilor în infracţiuni de intenţie şi infracţiuni de culpă,iar consecinţele ce decurg din această clasificare sunt aceleaşi, oricare

ar fi în concret modalităţile intenţiei (directă sau indirectă) sau ale culpei(cu prevedere sau simplă). Dina cest punct de vedere, este de observatcă ceea ce caracterizează, printre altele, infracţiunile intenţionate, esteprezenţa în principiu a acelui iler criminis pe care făptuitorul şi-1reprezintă în momentul luării hotărârii de a săvârşi fapta, indiferentdacă rezultatul socialmente periculos al faptei, pe care s-a hotărât să osăvârşească este urmărit sau numai acceptat de el în mod conştient şiliber. Hotărârea de a săvârşi fapta, chiar cu riscul producerii rezultatuluiprevăzut ca posibil, fiind pusă în executare, întreruperea acesteiexecutări sau neproducerea rezultatului constituie tentativa infracţiuniial cărei rezultat, tipic, acceptat de făptuitor, nu s-a produs, în pofidaactivităţii acestuia.520. Conţinutul tentativei. Tentativa, fiind o formă a infracţiunii,prezintă nu numai trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (art. 17 alin. 1Cp.) dar şi un anumit conţinut, în care sunt reflectate trăsăturilecaracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege,raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni. într-adevăr, tentativaca formă atipică a acelei infracţiuni pe care făptuitorul se hotărâse să osăvârşescă, are drept conţinut totalitatea condiţiilor cerute de lege pentruca o faptă să constituie o infracţiune în forma tipică. Conţinutul juridical tentativei este deci cuprins totdeauna, pe de o parte în dispoziţia dinart. 20 alin. 1 sau 2 Cp., după caz, iar pe de altă parte în dispoziţiaspecială care incriminează fapta proiectată de făptuitor.!n principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiuneaconsumată, cu deosebirile decurgând din oprirea procesului dinamic derealizare a faptei ce constituie elementul material al infracţiunii sau dinleProducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutulonsiitutiv al infracţiunii şi, mai exact, latura obiectivă a acestuia.într-adevăr, elementul material &\ tentativei este format din unul sau'* multe acte de executare care se integrează, direct sau indirect înlcUunea tipică indicată de verbum regens şi care constituie elementull a terial al infracţiunii. în cazul tentativei nedeterminate, acţiunea tipică! S L e întreruptă, trunchiată, împiedicată să se desfăşoare în întregime.408 MANUAL DE DREPT PENALAşa cum s-a arătat, la infracţiunile zise formale sau de atitudine, tentativanu poate exista decât în această modalitate.

în modalitatea sa terminată sa uperfec tă^ Jgxţţa tiya, care este posibilănumai în cazul infracţiunilor zise materiale sau de rezultat, are ca elementmaterial acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şicare este săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material tentativaterminată nu se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat.în ceea ce priveşte urmarea imediată şi rezultatul, tentativa sedeosebeşte evident de infracţiunea fapt consumat, în special lainfracţiunile materiale. în cazul acestora din urmă, tentativa terminată,care este identică cu infracţiunea fapt consumat în ce priveşte elementulmaterial, se deosebeşte net de aceasta prin neproducerea rezultatuluicerut de lege pentru existenţa infracţiunii tip. Tocmai neproducerea/^acestui rezultat urmărit prin săvârşirea faptei şi caracteristic infracţiunii/ consumate este proprie tentativei. Aceasta nu înseamnă că săvârşireatentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare materială. Otentativă de omor, de exemplu, poate avea ca rezultat material o vătămarecorporală a victimei, dar ea se caracterizează prin neproducereaVrezultatului urmărit, specific infracţiunii de omor, adică moartea victimei.Ga formă a infracţiunii, tentativa produce întotdeauna un rezultau,socialmente periculos, care constă într-o stare de pericol pentru valoarea/-Socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. în cazul infracţiunilor/ formale, la care şi rezultatul tipic constă într-o stare de pericol, rezultatulI tentativei se caracterizează printr-un grad de pericol social mai redus^ c â t acela al infracţiunii fapt consumat.Cel de-al treilea element component al laturii obiective şi anumelegăj:u_ra__f[e_caii'/alitatf, prezintă şi ea anumite particularităţi în cazultentativei. Desigur, rezultatul tentativei costând dintr-o stare de pericol,acesta se produce în chiar momentul comiterii actului sau actelor deexecutare care constituie elementul material al tentativei. De aceea,stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu ridică în genereprobleme de practică. Gu toate acestea, în cazul tentativei relativimproprii, mai ales în cazul folosirii unor mijloace insuficiente saudefectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativei este aptitudineacauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol valoarea

socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. Cercetarea acestei aptitudinicauzale este deci obligatorie pentru stabilirea laturii obiective a tentativeiîn general şi a tentativei improprii în special.Eventualele cerinţe esenţiale ataşate de lege elementului material alinfracţiunii tip sunt deopotrivă necesare, în aceleaşi condiţii, pentruexistenţa tentativei acelei infracţiuni.

tn ceea ce priveşte laiura subiectivă, conţinutul tentativei nu sedeosebeşte de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată curezoluţia infracţională, cu care se încheie perioada internă în săvârşireainfracţiunii, se formează latura subiectivă a acesteia, care rămâneindentică cu ea însăşi pe tot traiectul activităţii infracţionale. Laturasubiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a infracţiunii faptconsumat, cu deosebirea numai că, în cazul tentativei, atitudinea psihicăpriveşte un rezultat, acelaşi rezultat care nu s-a realizat. Dacă pentruîntregirea laturii subiective a infracţiunii legea prevede cerinţa esenţialăa unui anumit scop sau unui anumit mobil, această cerinţă trebuie să fierealizată si pentru existenţa laturii subiective a tentativei la aceainfracţiune. în toate cazurile, fiind vorba despre o hotărâre infracţionalăcare caracaterizează săvârşirea tentativei, elementul subiectiv alacesteia este în mod necesar vinovăţia în forma intenţei.Cu privire la celelalte condiţii cerute de lege pentru existenţainfracţiunii, condiţii privitoate la obiect, la subiecţii infracţiunii, la locul şitimpul săvârşirii acesteia, menţionăm că acestea sunt identice la tentativăşi la faptul consumat, fiind deci necesare şi pentru existenţa tentativei.