Tema 4. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică în domeniul economic. Alegerea temei şi planificarea procesului de cercetare.

1. Caracterizarea generală a etapelor cercetării ştiinţifice2. Principii si criterii in alegerea temelor de cercetare3. Formularea scopului,obiectului şi a obiectivelor cercetării.4. Elaborarea planului efectuării cercetării ştiinţifice

4.1 Caracterizarea generală a etapelor cercetării ştiinţifice

Cunoasterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces complex. Am arătat că aceasta include un moment al învăţării ştiinţifice si unul al creaţiei ştiinţifice, care se antonomizează si se intercondiţionează permanent.Opiniile diversilor cercetători privind structura procesului de creaţie ştiinţifică variază, cel puţin la prima vedere, în limite destul de largi.Într-o schemă aparent simplificată M. Stein propune numai trei faze:Formarea ipotezei (fază pregătitoare);Testarea ipotezei (fază de investigare propriu-zisă);Comunicarea (fază de finalizare).Un alt cercetător, G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători si cu circulaţie frecventă în literatura de specialitate, sub forma a patru faze (mai condensate):a. Pregătirea;b. Incubarea;c. Iluminarea;d. Verificarea.În cercetarea ştiinţifică economică sunt valabile în linii mari cele mai multe din fazele şi etapele creaţiei ştiinţifice, din alte domenii. Există însă şi o serie de particularităţi implicite şi explicite la care ne vom opri în caracterizarea generală pe care o vom face fiecăreia din etapele şi fazele cercetării ştiinţifice.a) Alegerea temei de cercetareAlegerea temei de cercetare face parte din faza iniţială, de debut a pregătirii actului de creaţie stiinţifică.b) Documentarea ştiinţificăÎncă din faza de alegere a temei, mai ales cercetătorul debutant are nevoie sărealizeze o informare-documentare sumară care să-i permită să pună tema în relaţiecu unele din cunoştinţele existente.În faza de documentare, această relaţie teoretico-practică se cere aprofundată sub cel puţin trei aspecte:să cunoască conceptele, noţiunile si categoriile;să cunoască bine întreaga teorie a domeniului în care se circumscrie tema (opinii pro si contra);să aleagă indicatorii si metodele de măsurare si analiză.c) Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă. Este cea mai complexă etapă a cercetării ştiinţifice economice. Ea include mai multe subetape, după cum urmează:analiza critică a lucrărilor de specialitate;

1

elaborarea si formularea ipotezelor de lucru;observarea si analiza atentă a realităţii economice;experimentul si verificarea ipotezelor;formularea si fundamentarea concluziilor.Asa cum rezultă chiar si numai din enumerarea acestor subetape, cercetarea propriu-zisă acoperă nu numai întreaga etapă de incubare, dar si pe aceea de iluminare.d) Redactarea si susţinerea publică a lucrării ştiinţifice este o etapă constituită din cele două faze: redactarea si susţinerea publică. Aceste două faze nu apar în clasificările etapelor în diferite domenii stiinţifice pentru că acelea se refereau exclusiv la procesul de creaţie ştiinţifică. Însă este neîndoielnic că redactarea si susţinerea publică fac obiectul elaborării lucrării de cercetare ştiinţifică în orice domeniu al ştiinţei.e) Valorificarea lucrării ştiinţifice. Este o etapă de predare a raportului de cercetare, de aplicare a rezultatelor obţinute si de acordare a asistenţei de specialitate, a consultaţiilor necesare pentru beneficiar si alţi solicitanţi, de evaluare a performanţelor (eficienţei) la beneficiari.

4.2 Principii si criterii in alegerea temelor de cercetare

Alegerea temei de cercetare se face întotdeauna din rândul problemelor economice, acelea care reies din confruntarea teoriei cu faptele empirice.Alegerea temei de cercetare (fundamentale, aplicative) se face pe baza unor principii generale cum sunt:temele mai complexe pot fi realizate cu rezultate bune de mari echipede cercetare ştiinţifică;temele complexe se pot diviza în teme si subteme mai restrânse pentru a putea fi distribuite unor echipe si cercetători individuali.cercetătorii pot alege tema de cercetare pe care o doresc, de care se simt atrasi, sau în legătură cu care ei au anumite acumulări;cercetătorul, pornind de la cele arătate aici, poate chiar să propună tema sau teme de cercetare ştiinţifică;riscul în cercetarea ştiinţifică este mare, din câte am văzut în paragraful precedent. Acest risc poate fi majorat sau, dimpotrivă, diminuat cu ocazia alegeriitemei de cercetare.Aceste principii generale de alegere a temei se concretizează si mai mult, pebaza unor criterii cum sunt:cunoştinţele cercetătorului despre temă;dacă tema de care se simte atras nu îi este prea cunoscută, cercetătorul trebuie să realizeze o informare prealabilă alegerii temei, atât sub aspect teoretic, cât si practic (într-o bibliotecă, prin discuţii cu un cercetător sau profesor, cu un specialist din practică);înclinaţiile cercetătorului să fie puse de acord cu profilul şi cerinţele temei;importanţa teoretică si practică a temei ce urmează să fie aleasă;

2

încheierea temei la termenul prevăzut în contract sau pentru anumite evenimente stiinţifice organizate în ţară sau în străinătate;Diminuarea riscului alegerii temei necesită evitarea supraestimării posibilităţilor cercetătorului şi subestimarea complexităţii şi importanţei temei, a posibilităţilor concrete de informare, documentare si de analiză.Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în conformitate cu complexitatea temei. Organizarea este mai amplă în cazul temelorde complexitate mare si medie si mai restrânsă în cazul temelor cu profil si amploare reduse.În toate cazurile de teme, în organizarea activităţii de cercetare, potrivit principiului partenerial, participă atât cercetătorii cât si managerii.Însă, aici gradul de implicare diferă considerabil. Dacă pe ansamblul institutului sau centrului de cercetare răspunderea, în mod firesc cade pe manager, organizarea activităţii de cercetare a temei este în principal în răspunderea cercetătorului.Răspunderea este individuală, a fiecărui cercetător, atât în cazul unei teme simple elaborate de un cercetător, cât si în cadrul unei teme mai complexe elaborată de o echipă de cercetare. Desigur în echipa de cercetare răspunderea principală cade asupra sefului echipei, însă aceasta nu înseamnă că dispare cumva si răspunderea membrilor echipei, în mod individual.Explicaţia rezidă invariabil în faptul că actul de creaţie este prin definiţie individual si, deci, si răspunderea nu poate fi decât individuală.Organizarea cercetării în echipă este modelul mai complex, dar care în esenţă cuprinde majoritatea aspectelor care privesc si organizarea cercetării unei teme în mod individual.Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în anumite cazuri este necesar sau în altele, imperios necesar;permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători si evitarea descurajării acestora, inerente în tot procesul de cercetare a adevărului, în tot actul de creaţie;se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii si soluţii unilaterale si permite o mai bună fundamentare a concluziilor fiecărei părţi si a lucrării de cercetare în ansamblu.Din păcate, munca în echipă include si unele dezavantaje pentru cercetătorii individuali. Disciplina de echipă, care nu poate fi în nici un fel ignorată, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea de creaţie a cercetătorului membru al echipei de cercetare. De aceea, în cadrul echipei se cer organizate consultări ale altor cercetători din domeniul respectiv, discutarea diferitelor părţi ale lucrării ştiinţifice pe măsura elaborării lor, discutarea lucrărilor (părţilor) înainte de predarela conducerea institutului si, desigur, înainte de predarea la beneficiar.Dezavantajele cercetării în echipă se combat şi pe calea limitării acesteia mai ales la temele complexe care reclamă cercetări inter şi multidisciplinare. Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii, uneori mergând şi până la 100 membrii.Echipa de cercetare este o structură de organizare a muncii cu caracter nepermanent, putând reuni cercetători din unul sau mai multe instituţii; ea

3

funcţionează numai pe durata elaborării unei teme de cercetare ştiinţifică. Un cercetător poate face parte din mai multe echipe, după caz.Principiile care stau la baza organizării unei echipe sunt:Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători, alesi după criteriul competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor anterioare;Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât si cercetători tineri; tinerii se formează mai usor, pot observa mai repede unele erori cu care alţii s-au obisnuit, pot formula unele teze contradictorii, originale;Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin raporturi de stimă si prietenie; dacă nu, cel puţin să se cunoască si să se respecte reciproc;Echipa trebuie să-si fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi membrii săi. În cadrul echipei sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, fără ambiguităţi, membrilor săi;Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să nîncludă, în mod obligatoriu individualizarea si semnarea părţilor realizate individual sau în colaborare; se evită însusirea muncii altuia, dar, asigură şi o mobilizare a fiecărui membru al echipei;Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată, în mod obligatoriu, unui om de stiinţă cu experienţă, cunoscut si recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate stiinţifică. Este necesar ca cel mai bun cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă este si un bun organizator, exigent, capabil de dialog si comunicare deschisă, stiutor în înlăturarea disensiunilor care în cercetarea stiinţifică sunt frecvente;Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă, fără menajamente si adoptarea în echipă a hotărârilor crează atmosfera necesară muncii în echipă. Abaterile de la acest principiu pot genera lucrări slabe, ca si atunci când lipseste autoritatea ştiinţifică.

4.3 Formularea scopului, obiectului şi a obiectivelor cercetăriiDenumirea temei trebuie să conţină două momente principale: obiectul cercetării şi scopul cercetării.Obiectul cercetării este însăşi problema de cercetare

Este raţional ca cercetarea să înceapă cu o întrebare de plan general, care ar permite evidenţierea scopului cercetării. Formularea întrebării principale este un proces de creativitate individuală, deşi se poate recurge şi la ajutor extern, în primul rînd, al conducătorului ştiinţific. Consultanţa obţinută poate evita situaţia formulării unor întrebări prea simpliste sau prea complexe, precum şi a întrebărilor la care, deja, există răspuns în cercetările efectuate anterior.

Scopul este unic, el fixînd o ţintă, o anumită finalitate.

Scopul unei cercetări apare ca o exprimare explicită, clară şi sintetică a orientării fundamentale a demersului ştiinţific care va fi întreprins.

4

Aducem unele exemple de întrebări de plan general formulate în baza temei de cercetare:

Tabelul IDeterminarea scopului cercetării

Tema Întrebare de plan generalInteracţiunea dintre mediul de

afaceri şi instruirea de tip MBA Care esre rolul instruirii de tip MBA în

constituirea businessului civilizat?Angajarea personalului prin

internetÎn ce măsură angajarea prin Internet a

noilor lucrători este mai eficientă comparativ cu metodele tradiţionale?

Publicitatea şi valoarea acţiunilor corporative

Cum poate publicitatea civilizată, menită să amelioreze imaginea firmei, să influenţeze creşterea cursului acţiunilor ei?

În funcţie de natura problemei, scopul unei cercetări poate fi diferit. În cazul unei probleme, pentru care cunoştinţele sînt puţine şi limitate, poate fi suficientă stabilirea unui scop de natură descriptivă – examinarea unor fapte, evenimente, raporturi. Pentru situaţii în care nivelul cunoaşterii teoretice şi practice este mai avansat, scopul poate fi de explicare, anticipare sau dezvoltare a unei teorii.

În baza întrebării de ordin general, care indică direcţia cercetării, se formulează întrebări mai concrete, care constituie materia primă pentru formularea obicetivelor cercetării.

Obiectivele cercetării fixează ţinte intermediare şi presupun obţinerea unor caracteristici cantitative şi calitative ale rezultatului ştiinţific preconizat.

În continuare, prezentăm un exemplu de definire a obiectivelor cercetării în cazul temei: „Interacţiunea dintre mediul de afaceri şi instruirea de tip MBA”.

Tabelul 2Determinarea obiectivelor cercetării în baza

întrebărilor concreteÎntrebări Obiectivele cercetării

1. Ce schimbări în mediul de afaceri stimulează cererea la instruirea de tip MBA?

1. Analiza evoluţiei mediului de afaceri şi a dinamicii instruirii de tip MBA.

2. Care din schimbări sînt favorabile şi care – defavorabile, de lungă şi de scurtă durată?

2. Structurarea schimbărilor intervenite în mediul de afaceri.

3. Ce modificări în conţinutul MBA introduce mediul de afaceri?

3. Studierea restructurării conţinutului MBA în vederea adaptării la mediul de afaceri.

4. Cum influenţează instruirea de tip 4. Determinarea impactului

5

MBA ameliorarea mediului de afaceri? instruirii de tip MBA asupra ameliorării mediului de afaceri.

După cum se poate observa, formularea întrebărilor presupune o creativitate accentuată, iar formularea obiectivelor – un limbaj formalizat şi foarte concis. Obiectivele cercetării se cer a fi strict corelate cu scopul general al cercetării.

Importantă este şi specificarea cadrului cercetării, adică a limitelor în care se va efectua investigaţia. A menţiona că se doreşte studierea şomajului ar fi o greşeală metodologică. Se cer specificate limitele teritoriale (în tregul teritoriu al Republicii Moldova, regiunile sudice sau municipiul Chişinău), temporale (la moment, pe parcursul ultimilor 10 ani sau viitorilor 5 ani), categoriile de indivizi cercetaţi (şomeri naturali, ciclici sau cronici). Aceasta va permite obţinerea unor obiecte concrete de cercetare.

Prin stabilirea scopului, obiectului, obiectivelor şi limitelor cercetării este realizată o structură orientativă a planului de cercetare: ce trebuie atins prin respectivul demers ştiinţific.

4.4 Elaborarea planului efectuării cercetării ştiinţifice

Elaborarea planului de cercetare este o etapă extrem de importantă, deoarece ajută la sistematizarea ideilor, la trasarea cîmpului cercetării şi la mobilizarea cercetătorului spre o activitate ritmică şi de calitate. Însă ea nu poate fi supusă unei standardizări rigide, dat fiind faptul că acţiunile şi operaţiile pe care le presupune sînt în totdeauna specifice domeniului şi temei de cercetare.

Planul cuprinde, în primul rînd, termenul la care se va încheia cercetarea, precum şi principalele etape şi operaţii pe care ea le presupune. Drept variantă de planificare a timpului poate servi următoarea:

Tabelul 3Graficul executării temei de cercetare

Termenhul îndeplinirii

Numărul de săptămîni/luni

Sarcina necesară a fi îndeplinită

Selectarea direcţiei şi formularea temei de cercetareFamiliarizarea cu izvoarele bibliografice şi determinarea obiectivelor cercetăriiElaborarea sintezei bibliograficeSelectarea metodelor de cercetareColectarea datelor primareAnaliza datelor colectateScrierea lucrării (tezei / raportului ştiinţific)Redactarea lucrăriiTransmiterea lucrării către coordonatorul ştiinţific / organizaţia-client

6

Unii cercetători planifică timpul necesar elaborării lucrării ştiinţifice în baza tabelului Hant

Tabelul 3Tabelul Hant al executării temei de cercetare

(pentru tezele de doctorat)

Sarcina necesară a fi îndeplinită

Anul I Anul II Anul III

Tri

m. I

Tri

m. I

I

Tri

m. I

II

Tri

m. I

Tri

m. I

I

Tri

m. I

II

Tri

m. I

Tri

m. I

I

Tri

m. I

II

Selectarea direcţiei şi formularea temei de cercetareDeterminarea obiectivelor cercetăriiDocumentarea bibliograficăElaborarea sintezei bibliograficeSelectarea metodelor de cercetareElaborarea ancheteiOrganizarea anchetăriiIntroducerea datelor în calculatorAnaliza datelorVerificarea şi concretizarea rezultatelor cercetăriiConsultarea suplimentară a literaturii de specialitateScrierea capitolelorTransmiterea materialului coordonatorului ştiinţific Introducerea corectivelorRedactarea finală a textuluiPrezentarea lucrării pentru susţinere

Operaţiile specifice fiecărei teme pot fi incluse într-una din etapele enumerate, în funcţie de caracter şi importanţă pentru contextul cercetării. Succesiunea etapelor nu este obligatorie, iar unele activităţi ce figurează ca etape pot fi recomandate pe întregul parcurs al cercetării (de exemplu, documentarea bibliografică, colectarea de date).

7