tema 1. provenienŢa Şi esenŢa conceptualĂ a monedei Şi impactul acesteia În economie

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

1 TEMA 1. PROVENIENŢA ŞI ESENŢA CONCEPTUALĂ A MONEDEI

ŞI IMPACTUL ACESTEIA ÎN ECONOMIE

Unităţi de conţinut: 1.1 Delimitări între conceptul de monedă şi bani. 1.2 Apariţia, esenţa şi etapele în evoluţia schimbului. 1.3 Caracteristicile şi calităţile monedei. 1.4 Puterea de cumpărare a banilor. 1.5 Rolul monedei în economia contemporană.

Obiectivele studiului § să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele shimbului § să utilizeze corect noţiunile de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb § să definească noţiunile de bază cu privire la bani şi monedă să distingă asemănările şi deosebirile cu

privire la conceptele de bani şi monedă § să distingă caracteristicile banilor § să structureze într-un discurs cunoştinţele despre etapele în evoluţia banilor § să structureze într-un discurs cunoştinţele despre evoluţia formelor schimbulu § să ilustreze rolul şi esenţa banilor în economia naţională

Cuvinte cheie: bani, monedă, troc, bani-marfă, mijloc de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de

schimb, cvasimonede, puterea de cumpărare a monedei.

1.1 Delimitări între conceptul de monedă şi bani. Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării forţelor productive şi

relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma.

Pe parcursul perioadei de aproape trei milenii conceptul monedă şi-a găsit reflecţie în numeroase definiţii şi interpretări. Tratările au evoluat în timp, oglindind transformările cantitative şi calitative a economiei, dar şi a societăţii în ansamblu.

Deşi moneda face parte din viaţa noastră de zi cu zi şi toată lumea o cunoaşte şi o utilizează, puţine alte definiţii au iscat controverse mai mari. Atât definiţia cât şi apariţia şi evoluţia monedei diferă ca abordare de la un autor la altul.

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de ,,bani” cât şi cel de „monedă”.

Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian desemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, ,,o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană, pentru a servi ca mijioc de schimb”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul moneda provine din latinescul „moneta”, participiul trecut feminin al verbului moneo, care înseamnă a prevesti, a avertiza. Conform legendei, prima monetărie romană a funcţionat o vreme în templul de pe Capitoliul din Roma dedicat zeiţei Juno sau Iunona (soţia lui Jupiter), care era numită în scrierile vremii şi Juno - Moneta, plecând de la capacităţile atribuite, de a prezice evenimentele (trimiterea fiind facută la prezicerea atacului galilor asupra Romei). Aici se pare ca


2

au fost bătute piese de metal pentru a celebra victoria Romei asupra regelui Epirului în anul 275 i.Hr (dupa alte surse, în anul 269 i.Hr.). [98, p.12]

Dacă în limba română în prezent întâlnim, aparent contradictoriu, termenii „moneda”, ,,monetar” şi ,,monetărie”, explicaţia constă în originea lor diferită: cuvântul moneda provine din greaca veche, iar monetar şi monetărie, din limba latină. Deşi în trecut s-a folosit (şi) termenul latin de moneta (din care derivă termenii ,,monetar” şi ,,monetărie”), Academia Română a recomandat folosirea termenului de monedă. [98, p.9]

În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens, termenul „bani”.

După unele opinii, termenul de ban provine de la dinarul banal (batut de banii Sloveniei în perioada 1255-1349), care a circulat mult timp şi pe teritoriul Basarabiei (Republica Moldova de azi). Treptat, denumirea a fost extinsă şi asupra altor tipuri de dinari, desemnând orice monedă cu o anumită greutate şi calitate. [49, p.42]

În sens strict, noţiunea de bani nu se identifică cu cea de monedă, cea dintâi fiind pe de o parte mai cuprizătoare, iar pe de altă parte, mult mai veche; banii reprezintă o denumire generică pentru toate felurile de monede şi semne de valoare, în timp ce moneda reprezintă doar un anumit tip de bani. [97, p.12]

Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege ,,echivalentul general al valorii mărfurilor; moneda de metal sau de hârtie recunoscută ca mijioc de schimb şi de plată”.

În accepţiunea strictă, restrictivă, moneda reprezintă doar o parte a banilor - piesele metalice - indiferent dacă au valoare proprie deplină sau nu (aceasta este inferioară valorii nominale).

Moneda este o piesă metalică, de o anumită formă, dimensiune, greutate, dintr-un anumit aliaj, cu puritate prestabilită (cu un anumit titlu), cu însemne specifice, care circulă ca bani într- un areal dat, pe baza unui acord de voinţă sau impusă, fiind emisă (bătută) de către o autoritate monetară.

Banii sunt o denumire generică pentru toate felurile de monede şi de semne de valoare. Din multitudinea definiţiilor date banilor se desprind două idei dominante: ü una care consideră banii o marfă cu însuşiri speciale, desprinsă din lumea diversă a mărfurilor şi

având o existenţă obiectivă; ü şi alta, după care banii sunt o expresie a voinţei oamenilor, un semn sau o creanţă asupra

emitentului sau economiei, deci un instrument cu însuşiri subiective. Din definiţii rezultă că între cele doua noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative, astfel: Ø noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât cuprinde

toate mijioacele de schimb; Ø noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.

Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta reprezentând doar o parte a masei băneşti.

La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente: Ø banii sunt o marfă, prin urmare sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective; Ø o monedă, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de o parte, şi presupune existenţa

autorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi-a metalului din care este confecţionată. Din vastul de definiţii elaborate vom reda în continuare câteva definiţii date de unii cercetători ai

monedei. Prima încercare de a defini moneda aparţine lui Aristotel, care în ,,Politica” prezintă moneda ca o

materie utilă prin ea însăşi, uşor de a o folosi în diferite nevoi ale vieţii. Ea poate fi metal, fier, argint sau orice altă substanţă căreia i se va determina mai întâi dimensiunea şi greutatea.

Platon defineşte moneda mai puţin precis, concepând-o ca fiind bătută din metal nepreţios. Jean Baptiste Say spune că dacă există în societate o marfă care să fie apreciată şi căutată nu din

cauza serviciilor sale, ci din cauza calităţii de a i se putea da o cantitate, a cărei valoare să fie exact proporţionată cu valoarea a ceea ce voim să avem, aceasta este moneda.

Aupetit, în lucrarea ,,Théorie de la Monnaie” defineşte moneda ca un anume capital permanent prin intermediul căruia se efectuează toate schimburile.

Walras, în lucrarea ,,Elements d'économie pure” spune că se poate defini situaţia unei pieţe, raportând valoarea tuturor mărfurilor, la valoarea numai a uneia din ele. Această marfă se cheamă numerar.


3

Economistului german din secolul al XIX-lea Karl Marx, afirmă că banii reprezintă o „marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri în urma dezvoltării îndelungate a producţiei şi schimbului de mărfuri, care îndeplineşte funcţia socială de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri şi de instrument general al schimbului, datorită proprietăţilor sale deosebite”. În continuare se afirmă: „Marfa care funcţionează ca măsură a valorii, şi deci, nemijlocit sau prin înlocuitor şi ca mijloc de circulaţie este bani”.

J. M. Keynes vede în bani „lichiditate prin excelenţă” întrucât pot fi schimbaţi oricând, la alegere, în orice bunuri sau servicii, ei permit stingerea imediată a oricărei datorii, au putere liberatorie deplină şi imediată.

Adam Smith scria: „Banii sunt instrument general al comerţului prin intervenţia căruia mărfurile se cumpără şi se vând”.

Celebrul economist american Paul Samuelson scrie că banii sunt un „mijloc modern de schimb şi unitatea etalon în care se exprimă preţurile şi obligaţiunile”.

În literatura economică americană banii sunt definiţi ca mijloc de plată pentru mărfuri şi servicii, mijloc de măsurare a valorii şi mijloc de păstrare (acumulare) a valorii”. Sau o calificare mai puţin riguroasă, însă acceptată în macroeconomie, defineşte banii ca „stoc de active utilizate pentru efectuarea tranzacţiilor”.

Celebrul economist român Victor Slăvescu afirma: „Banul este un bun economic ca oricare altul, care se deosebeşte totuşi din punct de vedere economic şi juridic de toate celelalte bunuri”.

Remarcabilul economist-cercetător Paul Bran scria: „Cercetarea categoriei economice de bani trebuie să pornească de la un adevăr incontestabil, verificat de practica monetară, şi anume de la faptul că banul cuprinde două laturi aflate permanent într-o interacţiune dialectică: latura obiectivă, reprezentată de banul marfă, şi latura subiectivă, sub forma de bani-semn.

Cunoscutul economist-cercetător român Costin Kiriţescu scrie: ,,Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară, imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente”.

Vestitul economist-cercetător român Vasile Turliuc, scrie că „banii sunt o convenţie socială – acceptăm banii ca plată pentru simplul motiv că ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată – în consecinţă banii sunt orice este general acceptat ca mijloc de schimb (în schimbul bunurilor şi serviciilor) în cadrul unei comunităţi”.

În prezent însă, termenul de monedă se foloseşte în înţeles larg, cuprinzând şi biletele de bancă şi banii de cont şi, astfel, noţiunile de bani şi monedă pot fi considerate ca fiind similare.

Din acest punct de vedere, se poate considera ca cei doi termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la similitudinea dintre circulaţie monetară şi circulaţie banească.

Moneda este definita cel mai adesea prin funcţiile sale, este vorba deci de o definiţie funcţională (numită şi tranzacţională), o asemenea definiţie raspunde la întrebarea ,,la ce foloseşte moneda?» [99, p.95]

În acest sens moneda este un mijioc de schimb, este folosită drept etalon al valorii (funcţia de masură a valorii) şi ca rezervă de valoare. Orice bun care îndeplineşte aceste funcţii este moneda.

O a doua abordare în definirea monedei, definirea statistică, pleacă de la analiza indicatorilor şi agregatelor monetare. Această abordare, prm prisma agregatelor monetare (a structurii masei monetare în circulaţie), oferă prilejul formulării a două definiţii ale monedei, în sens restrâns şi în sens larg.[30, p.9]

Moneda în sens restrâns cuprinde numerarul, depozitele la vedere şi cecurile de călătorie. Moneda în sens larg cuprinde şi alte active, cvasimonetare, fiind ansamblul mijoacelor de plată

general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau în reglarea unei datorii. Cvasimonedele (cvasibanii) reprezinta active care au caractenstici apropiate de cele ale monedei:

au lichiditate mare, pot fi uşor transformate în bani fără o pierdere (substanţială) de valoare. De regulă, lichiditatea mai scazută este compensată în mod corespunzător printr-o remunerare.

O a treia abordare a definiţiei monedei îşi propune pur şi simplu să descrie trăsăturile monedei aşa cum rezultă din viaţa de zi cu zi. În acest sens banii sunt o convenţie socială - acceptăm banii ca plată pentru simplul motiv ca ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată - în consecinţă orice este general acceptat ca mijioc de schimb (în scbimbul bunurilor şi serviciilor) în cadrul unei comunităţi reprezintă bani.


4

Sintetizând, putem meţiona că, moneda poate fi definită în general ca un instrument etalon legal de plată pentru facilitarea schimbului, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de valori, care se bucură de încrederea publicăvşi poartă girul statului, care atunci când moneda este confecţionată din metal preţios îi garantează greutatea şi titlul.

În opinia noastră, moneda modernă este instrumentul economic fundamental creat prin decretare, cu atribuirea a proprietăţilor extrinseci de etalon al valorii şi de mijloc legal de plată, devenit, în rezultat, şi cel mai preferabil mijloc de tezaurizare (rezervă) a valorii.

1.2 Apariţia, esenţa şi etapele în evoluţia schimbului. Nu se poate aborda chestiunea monedei fără a face mai întâi o incursiune în interiorul schimbului de

bunuri şi servicii şi mai apoi în cel al apariţiei şi evoluţiei banilor. Schimbul de bunuri şi servicii a fost între primele nevoi ce le-a simţit omul, trecând de la viaţa

izolată primitivă la starea de viaţă socială şi civilizată. Odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii, când omul, în mod conştient şi cu voinţă, începe

să producă bunuri cu intenţia de a le duce la târg sau piaţă cu scopul de a fi schimbate, simte lipsa unui instrument de care să se folosească pentru efectuarea mai uşoară a schimbului.

Prima mare diviziune a muncii care a avut loc încă din comuna primitivă şi a constat în separarea triburilor de păstori de triburile de vânători şi pescari a determinat primele forme de schimb. Aceste triburi au simţit nevoia să schimbe între ele produsele ce le prisoseau nevoilor curente iar acest schimb s-a făcut la început bun contra bun sau serviciu contra serviciu (troc).

Accentuarea diviziunii muncii şi înmulţirea bunurilor şi serviciilor produse de om, i-a creat acestuia dificultăţi în efectuarea schimbului de bunuri sub forma trocului şi l-au determinat să caute o modalitate de efectuare mai uşoară a schimbului şi de stabilire mai uşoară a raportului de valoare dintre bunurile schimbate. Căutările omului pentru găsirea unei modalităţi mai facile de efectuare a schimbului de bunuri şi servicii au sfârşit prin descoperirea banilor.

Moneda trebuie să fie acceptată de către toţi, peste tot şi oricând. Este necesar de adăugat că pentru a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să fie fondată pe încrederea pe care o au în ea purtătorii. Această încredere nu se manifestă decât în sânul comunităţii monetare, care este în general naţiunea.

Totuşi, anumite instrumente monetare pot fi utilizate în afara frontierelor, căpătând caracterul de valută (dolar american, euro, lira strerlină, yen japonez etc.).

Moneda este expresia unor situaţii şi imperative economice (producţie, schimb) dar ea este tot odată şi o expresie a suveranităţii, a voinţei statului, al cărui gir îl poartă şi al cărui control îl acceptă. Moneda este în acelaşi timp unul din instrumentele puterii de stat. Moneda este intermediarul modern al schimburilor şi unitatea de cont prin care sunt exprimate preţurile şi datoriile.

Noţiunea de ban (nu cuvântul) este o noţiune foarte largă, mai veche decât cea de monedă. Ea cuprinde toate instrumentele de schimb folosite după epoca schimbului direct de bun contra bun, până la apariţia monedei. Trebuie făcută o deosebire între mijlocul de schimb şi instrumentul de schimb.

Banul din acest punct de vedere trebuie considerat ca un mijloc de schimb, este un element care poate fi folosit mai departe în schimb sau poate fi transformat oricând într-un bun care să ne satisfacă o utilitate (mărfuri bani - cuprul, aurul, argintul, pieile de animale etc.).

Moneda este un instrument de schimb, întrucât destinaţia este numai schimbul şi plata. La schimbul direct, cei care schimbă dau şi primesc bunul din nevoie şi cu intenţia de a-l folosi

direct şi imediat. Fiecare este producător al bunului cedat şi consumator al bunului primit. Pentru nici unul bunul nu îndeplineşte altă funcţiune şi nu poate fi nici ban, nici monedă.

Acelaşi bun, când amândoi sau numai unul din cei ce schimbă, nu-l primeşte cu intenţia de a-l consuma ci cu intenţia de a-l folosi în schimb, trecându-l mai departe în schimbul altui bun de care are nevoie, îndeplineşte funcţiunea de instrument de schimb, care chiar dacă nu este monedă, este totuşi ban, fiind în acelaşi timp mijloc de schimb.

După schimbul direct de bunuri a urmat schimbul de bani-marfă care a evoluat cu timpul, după nevoi şi după popoare, oprindu-se în cele din urmă la un anumit fel de marfă şi anume la metale, recunoscute şi întrebuinţate aproape peste tot. Între metale, cele mai folosite în acest scop au fost metalele preţioase.


5

Renunţarea la diferitele bunuri care au făcut serviciul de etalon de schimb se datorează faptului că acest sistem de schimb era departe de a satisface cerinţele impuse. Mai întâi, bunul folosit ca atare, varia de la popor la popor. Apoi, natura perisabilă a acestor bunuri, precum şi greutatea de a le deplasa, având un volum mare pentru valoarea lor, îngreuna mult schimbul.

Faptul de a atribui unui obiect o utilitate sau o funcţiune de instrument de schimb depinde de voinţa posesorului său. Un obiect care îndeplineşte funcţiunea de instrument de schimb şi este ban, în nici un caz nu este monedă. Fenomenele monetare au aspecte atât de variate şi atât de complicate încât părerile exprimate asupra lor merg până la adversitate. Fiecare priveşte moneda din alt unghi şi o consideră din alt punct de vedere. După unii moneda este o realitate căreia trebuie să i ne supunem; după alţii, moneda este numai o ficţiune ce trebuie subordonată intereselor noastre. Oricum ar fi privită, moneda rămâne ceva convenţional, având de îndeplinit anumite funcţiuni sau cum spune dictonul englez ,,Money is what money does”.

Deci banii apar ca un activ care poate fi deţinut, pierdut, schimbat. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor. Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei

mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip, calitate, formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.

Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.

Valoarea – munca socialmente necesară pentru producerea mărfurilor. Valoarea de întrebuinţare – capacitatea unui produs de a satisface necesităţile unui individ. Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor.

În economia naturală mărfurile aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe producătorul de mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb sau

costul, apoi cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.

În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.

Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri. 1) Prima formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie de 1:1.

caracteristic acestei formei era: a) schimbul este limitat din cauza nivelului scăzut al producerii; b) este necesar să coincidă interessele participanţilor la schimb.

Marfa A = Marfa B Acest tip de schimb avea următoarele neajunsuri:

a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor; b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice marfă ce se

producea în societate (conflictul de interese). 2) A doua formă – completă sau reversibilă se caracterizează:

Printr-un flux mare a schimburilor şi mărfurilor produse pentru schimb. În procesul de schimb o marfă se schimbă pe mai multe mărfuri, exprimând astefel valoarea lor. Schimbul are loc când coincid interesele. Neajunsul acestei forme – apariţia multor mărfuri echivalente nu a dus la definitivarea exprimării valorice a valorii fiecărei mărfi.

3) A treia formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. Odată cu dezvoltarea schimbului, o marfă, comparativ cu altele, începe să apară mai fregvent pe piaţă. Multitudinea de mărfuri de pe piaţă îşi exprimau valoarea lor prin intermediul acestei mărfi.

În această perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei „marfă generală”, care este necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea, vitele, poadoabele, ceaiul.


6

Enunţul 1. Presupunem o comunitate compusă din 50.000 locuitori ce îşi desfărşoară activitatea între graniţele teritoriului „X” care nu a cunoscut utilizarea banilor şi n-a avut nicioduta relaţii economice cu alte grupuri sociale.

De-a lungul timpului, aici s-au dezvoltat trei activităţi productive: pescuitul, vânătoarea şi cultivarea cerealelor.

Necesităţile consumului zilnic sunt următoarele: 20.000 kg peşte, 10.000 kg carne, 30. 000 kg cereale (grâne).

Producţia ar putea, fi schinbată cu alte tipuri de produse, dar populaţia este mulţumită cu actuala compoziţie, deci nu există un stimulent pentru dezvoltarea unei ramuri în favoarea alteia.

Pornind de la aceste informaţii, se poate stabili echivalenţa care se practica în cadrul comunităţii: Ø 1 kg de carne este echivalentul a 2 kg de peşte şi a 3 kg cereale; Ø alternativ, 1 kg de peşte, echivalent cu ½ kg carne şi cu 3/2 kg cereal; Ø 1 kg cereale echivalează cu 1/3 kg carne şi 2/3 kg peşte.

Pe baza acestor raporturi de echivalenţă, fiecare locuitor poate procura celelalte două mărfuri. Aceste raţii de consum zilnic sunt aproximative. Cel mai important lucru este că fiecare individ al

comunităţii să gasească un alt individ, care să dorească produsele sale, şi care, de asemenea, să deţină produsele de care are nevoie.

Să presupunem, în continuare, ca în cadrul comunităţii s-au facut progrese, şi anume, s-a introdus moneda, ca mijloc de schimb şi etalon al valorii. Rolul de monedă revine cerealelor.

Astfel, fiecare producător va accepta grânele în schimbul propriului produs, cunosctând că acestea pot fi folosite în continuare, pentru obţinerea de alte produse. În acest mod, cerealele sunt acceptate ca mijloc de schimb, chiar dacă vânzătorul de carne sau peşte va deţine o cantitate mai mare decât cea utilizată pentru propriul consum.

Efectele introducerii monedei În condiţiile în care grânele sunt considerate mijloc de schimb şi etalon al valorii, se vor produce

modificări ale ocupanţilor în cadrul comunităţii X. Dacă cei ocupaţi cu vânatul şi pescuitul trec la cultivarea de cereale, s-ar ajunge la deţinerea de mai

mulţi „bani”, în sensul că întreaga comunitate va ajunge sa deţină numai cereale. În condiţiile în care producţia de cereale este în creştere, iar cantitatea de peşte şi carne se află în declin, atunci se manifestă o sporire a preţului acestor două bunuri (preţ exprimat prin cantitatea de grâne). Ø cantitatea zilnică de cereale consumate devine 40.000 kg Ø consumul de carne scade la 5000 kg Ø consumul de peşte scade la 15. 000 kg

Faţă de raporturile de echivalenţă iniţiale, în noile condiţii, Ø 1 kg de carne este echivalentul a 3 kg de peşte şi a 8 kg cereale; Ø alternativ, 1 kg de peşte, echivalent cu 1/3 kg carne şi cu 2,66 kg cereale; Ø 1 kg cereale echivalează cu 1/8 kg carne şi 3 /8 kg peşte.

Exemplul prezentat constituie o simplificare enormă, dar nu este complet nerealist. În cadrul societăţilor în care nu se produc cantităţi mari de bunuri, este convenabil a se utiliza un

anumit bun cu rolul de echivalent general al tuturor mărfurilor, deci ca standard al valorii şi ca mijloc de schimb.

Neajunsul acestei forme este – aceste echivalente generale nu corespundeau după calităţile lor, echivalenţei, totodată, erau alterabile şi greu transportabile şi de aceea s-au aflat în postura respectivă nu pentru mult timp.

4) A patra formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de mărfuri cu cel de metale preţioase. O marfă şi anume metalul, îndeplineşte rolul de echivalent general.

Condiţiile necesare ca moneda-marfă să fie echivalent general: § trebuie să fie recunoscută atât de vânzător, cât şi de cumpărător; § trebuie să posede calităţile fizice speciale: durabilitate, divizibilitate, valoare proprie; § trebuie să fie un etalon durabil în timp.

Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a dus la apariţia monedelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă – stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit incomod folosirea monedelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor în legătură cu creşterea


7

rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă care s-a păstrat până în prezent.

5) A cincea formă – forma monetară şi de hârtie a schimbului. Caracteristic acestei forme este că odată cu trecerea de la moneda cu valoare intrinsecă la moneda convenţională şi odată cu dezvoltarea decontărilor prin virament, moneda îşi pierde forma ei de marfă-valoare şi de valoare de întrebuinţare. Moneda convenţională are numai o valoare de schimb, fapt ce se deosebeşte de o marfă obişnuită.

Sintetizând, putem constata că după conţinutul lor banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor le este specifică şi valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri, banii sunt o marfă specifică: ü înafară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, mai au şi o valoare de întrebuinţare

globală. Cu ajutorul lor omul îşi poate satisface orice necesitate; ü valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea, că ei pot fi schimbaţi pe orice marfă, pe când

valoarea de schimb a celorlalte mărfuri apare numai atunci când ea poate fi schimbată pe piaţă. Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor s-a divizat în

două: prima parte reprezintă banii şi a două restul mărfurilor. Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb – de cea a banilor. Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de consum, iar banii se prezintă ca

un echivalent al tuturor mărfurilor, prin însăşi valoarea lor. În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:

a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic; b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general; c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb, specifice

tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.

1.3 Caracteristicile şi calităţile monedei. Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit în prezent un

instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici. Moneda prezintă trei caracteristici importante şi anume: § moneda apare ca un bun, o marfă şi reprezintă un drept de creanţă; § latura juridică a monedei – recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea

monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un control asupra circulaţiei monetare. § utilitatea monedei ca instrument monetar de schimb decurge din acceptarea generală şi

universală a acesteia de către toţi agenţii economici. Aceste accepţiuni se sprijină pe trei motivaţii:

· este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare proprie; · este fundamentul instituţional, moneda este un simbol căruia legea monetară îi conferă şi

conservă valoarea; · este fundamentul psiho-social: potrivit căruia moneda este acceptată ca instrument de schimb şi

de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o emite. Pentru a îndeplini rolul banilor în mod eficient, un activ (formă a valorii economice) trebuie să

prezinte anumite calităţi:[46, p. 158-159] Acceptabilitate generală - populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub care se prezintă banii,

pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi acceptaţi şi vor înceta să mai fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită valorii intrinseci pe care o are materialul din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei acordată prin lege (cazul banilor de hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere). Banii trebuie să fie în general acceptaţi în plată, în schimbul oricărui bun sau serviciu, trebuie să existe încrederea utilizatorilor că vor putea folosi banii mai tărziu, ştiind că au fost folosiţi astfel şi în trecut fără probleme

Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid sau este perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare, efectuarea plăţii şi utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens, banii trebuie să fie durabili atât din punct de vedere


8

fizic, cât şi din punct de vedere al stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi dacă, datorită inflaţiei ridicate, oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.

Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili, pentru a fi utili şi în cazul tranzacţiilor de valoare mică. Atunci când se foloseau monedele de aur, această problemă era rezolvată prin folosirea altor metale cu valoare unitară mai mică (argint, cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată prin gama valorilor nominale, exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.

Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie identice. Cu alte cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca orice altă bancnotă reprezentând aceeaşi cupiură.

Uşurinţa identificării (recognoscibilitate) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie să fie uşor de recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie imposibilă sau cât mai dificilă. Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe elemente de siguranţă, pentru a reduce posibilitatea contrafacerii.

Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o manipulare facilă. Bancnotele sunt atractive pentru că se pot transporta uşor, iar sistemul de plăţi prin cec permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate, indiferent unde se află beneficiarii plăţilor. Banii să poată fi uşor de transportat pentru efectuarea de plăţi în diferite locuri (valoare mare în volum mic, în cazul clasic; în condiţiile anumitor forme banii din zilele noastre, cum ar fi moneda scripturală, cea electronică sau chiar moneda de hârtie).

Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o cantitate strict delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea mari, voluminoase, incomode. Desigur, dacă marfa având rolul de bani ar fi insuficientă, comerţul ar fi inhibat. Principiul cantităţii limitate este un corolar al caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia dintre raritatea resurselor economice şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.

Raritatea. Primele forme de bani au avut şi această caracteristică, generând încredere că oferta de bani (din marfa care îndeplinea rolul de bani) era limitată.

1.4 Puterea de cumpărare a banilor.

În măsura în care omul este integrat într-o economie bazată pe schimbul în natură şi preferă un standard de viaţă ridicat unuia scăzut, el va opta pentru selectarea şi susţinerea unor mijloace comune de efectuare a schimburilor. Prin selectarea unei monede, el poate depăşi bariera fundamentală din calea unei economii bazate pe barter, adică aceea a necesităţii existenţei unei duble coincidenţe a nevoilor.

O dată cu moneda, posibilităţile de schimb se extind. Fiecare bun poate fi schimbat contra oricărui alt bun, independent de dubla coincidenţă a nevoilor sau divizibilitatea imperfectă. Şi cu această posibilitate lărgită de a efectua schimburi, creşte valoarea fiecărui bun pe care individul îl posedă. Cum omul este integrat într-o economie de schimb, interesul propriu îl obligă să caute anumite bunuri cu vandabilitate ridicată şi cu atribute monetare, precum divizibilitatea, durabilitatea, recognoscibilitatea, portabilitatea şi raritatea, şi să ceară astfel de bunuri nu pentru ele însele, ci pentru posibilitatea de a le utiliza ca mijloace de efectuare a schimburilor. Este în interesul său să aleagă ca mijloc de efectuare a schimburilor acea marfă care este utilizată ca atare cel mai frecvent de către ceilalţi. În fapt, este funcţia banilor să faciliteze schimbul, să extindă aria posibilităţilor de schimb şi prin asta să mărească valoarea bunurilor unei persoane (în măsura în care sunt percepute ca fiind integrate într-o economie de schimb).

Astfel, cu cât un bun este utilizat mai pe larg ca monedă, cu atât îşi va îndeplini mai bine funcţia monetară. Condus doar de propriul interes, omul va prefera întotdeauna un mijloc de efectuare a schimburilor mai general şi, dacă se poate, universal unuia mai puţin general şi non-universal. Aceasta întrucât, cu cât mai larg utilizată este o monedă, cu atât mai largă este piaţa în care individul este integrat, mai raţionale valorizările şi calculul costurilor (din punctul de vedere al cuiva care doreşte integrarea economică şi maximizarea bunăstării) şi mai mare beneficiul de pe urma diviziunii muncii.

Fără îndoială din punct de vedere empiric, bunul ales în trecut ca monedă, datorită faptului că era cel mai utilizat, a fost aurul. În lipsa constrângerii statului, aurul ar fi ales din nou, ca bunul care îndeplineşte cel mai bine funcţia monetară. Propriul interes i-ar determina pe toţi să prefere aurul – ca mijloc universal acceptat de efectuare a schimburilor – oricărei alte monede.

În măsura în care fiecare individ se percepe pe sine şi posesiunile sale ca fiind integrate într-o economie de schimb, va prefera calculul în termeni de monedă aur celui în oricare altă monedă, deoarece


9

acceptarea universală a aurului face ca acest calcul să fie expresia cea mai completă a costurilor sale de oportunitate, fiind prin urmare cel mai bun ghid în încercările de maximizare a avuţiei.

În condiţii de barter, piaţa de desfacere a bunurilor unui producător este limitată la cazurile de dublă coincidenţă a nevoilor. Cu preţuri exprimate în aur, consideră unii analişti, piaţa producătorului este generalizată, iar cererea nu este restricţionată de absenţa dublelor coincidenţe la scară mondială. Prin urmare, producţia creşte – şi creşte mai mult cu aurul decât cu orice altă monedă.

O dată cu creşterea producţiei, valoarea banilor creşte la rândul ei, şi puterea de cumpărare mai ridicată a monedei diminuează cererea de rezervare pentru ea, reduce rata efectivă a preferinţei de timp (rata originară a dobânzii) şi conduce la creşterea acumulării de capital.

Un proces ascendent, în spirală, de dezvoltare economică este pus în mişcare. Această dezvoltare pune bazele apariţiei băncilor ca instituţii specializate în manipularea banilor. Pe de o parte, băncile vin în întâmpinarea nevoii crescute de depozitare, transport şi compensare a banilor. Pe de altă parte, ele îndeplinesc rolul din ce în ce mai important de intermediar între cei care economisesc şi întreprinzători (cei care investesc), făcând în fond posibilă o diviziune a muncii aproape completă între aceste categorii.

Alocarea şi coordonarea spaţio-temporală a resurselor şi activităţilor au loc, din ce în ce mai mult, prin intermediul băncilor; iar prin facilitarea unei astfel de coordonări, apariţia băncilor înseamnă încă un stimulent pentru creşterea economică.

În timp ce se apreciază că existenţa unei singure monede universale şi a unei unităţi de cont unice este în interesul tuturor, existenţa unei singure bănci sau a unui sistem bancar monopolistic este contrară unui astfel de interes. Interesul propriu dictează mai degrabă ca toate băncile să utilizeze aceiaşi bani universali şi astfel să nu existe o competiţie între diferitele monede; dar liberă concurenţă între bănci şi sisteme bancare trebuie să existe.

Doar atâta timp cât intrarea în activitatea bancară este liberă va exista în acest domeniu o eficienţă similară, sub aspectul costurilor, celorlalte sectoare.

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor. Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această cantitate nu este constantă – datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei.

Pentru a cumpăra aceleaşi cantităţi de bunuri şi servicii, în perioade şi locuri diferite, de fiecare dată avem nevoie de cantităţi diferite de monedă. Deci, relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă sau invers, între cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se evidenţiază prin fluctuaţiile de preţ.

Teoretic, puterea de cumpărare este reciprocă unui indice de preţ. În general, indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri:

· indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al preţurilor;

· indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei;

· indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare.

Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. [4, p 21-24]

Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului respectiv.

Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale.


10

Dacă considerăm acest „coş” ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component. Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează pe baza relaţiei:

å ´= ii paP în care: ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii; pi = preţul monetar al produselor. Puterea de cumpărare a monedei (PCM) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate

cumpăra cu o unitate monetară sau cu un multiplu al acesteia, sub forma unei sume de bani.[55, p.11]

Puterea de cumpărare a monedei (PCM) stă în relaţie inversă cu nivelul preţurilor.

Teoretic, moneda – marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:

PQPCM = ,unde:

Q = cantitatea de bunuri, exprimate în unităţi naturale;

P = informaţia de preţ, exprimată prin nivelul preţurilor monetare ale bunurilor.

Pe plan naţional, puterea de cumpărare a monedei se determină pentru un produs sau pentru un coş de produse reprezentative, considerând că exprimă puterea de cumpărare a monedei naţionale în ţara respectivă.

Enunţul 2. Fie coşul de produse representative, format din 5 produse, ale căror preţuri (P) şi ponderi în coş (p) sunt prezentate în tabel:

Produse Variabilă u.m.

1 2 3 4 5 P lei 20 45 35 55 10

p % 25 10 20 15 30 Să se determine etalonul putere de cumpărare al monedei naţionale (PCN).

Rezolvare: Pe baza datelor de mai sus se utilizează următoarea formulă:

1001´

´=å

iii Pp

PCN

unde: i = 1.....5, produsele din coş. Utilizând formula, vem:

6,3100036,010075,27

11003,01015,0552,0351,04525,020

1=*=´=´

´+´+´+´+´=PCN

Evoluţia etalonului putere de cumpărare a monedei depinde, cum am arătat, de evoluţia preţurilor,

de sensul indicelui preţurilor (Ip) creşterea indicelui diminuănd puterea de cumpărare a monedei. În enunţul de mai sus, presupunem că preţurile au evoluat astfel:

Produse Variabilă u.m. 1 2 3 4 5


11

P0 Lei 20 45 35 55 10

P1 Lei 30 50 40 60 15

P % 25 10 20 15 30 În acest caz, puterea de cumpărare a monedei naţionale (PCN) va fi:

9,21000294,0100341100

3,01515,0602,0401,05025,0301

=*=´=´´+´+´+´+´

=PCN

Se constată că talonul putere de cumpărare şi-a redus valoarea cu 0,7 puncte 7,09,26,310 =-=-=D PCNPCNPCN

Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ la tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:

å ´= iiRS CraC , în care:

ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări sau în totalul produsului social al ţării respective;

Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă. La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară

pentru fiecare produs astfel:

BPAPCr

i

ii = , în care:

Pi A şi Pi B = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în analiză. Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei este utilizată pentru stabilirea cursurilor de

schimb reale, fundamentatte pe teoria parităţii puterii de cumpărare.

Modificarea puterilor de cumpărare a monedelor din două ţări, datorită evoluţiei indicilor preţurilor, va determina modificarea cursului de schimb real al celor două monede.

În varianta relativă, indicele modificării cursului de schimb real (Icsr) se determină astfel:

100´=IpeIpiIcsr

unde: Ipi – indicele preţutilor interne, din ţară; Ipe – indicele preţutilor în exterior, într-o anumită ţară. Dacă presupunem că Ipe devansează Ipi, de exemplu Ipi = 109% şi Ie= 115% vom avea:

%7,94100947,0100115109100 =´=´=´=

IpeIpiIcsr

Aceasta semnifică faptul că dacă puterea de cumpărare a unei monede dintr-o ţară în comparaţie

cu alta se reduce, cazul ţării externe, cursul de schimb real se deteriorează pentru această ţară.

În varianta absolută această modificare se va exprima astfel:

ei PPcsr D-D=D %%%

Aplicând pentru exemplul nostru avem:

( ) ( )[ ] ( ) %6159100115100109% -=-==--=Dcsr Se constată reducerea cu 6 puncte procentuale a cursului de schimb real a monedei externe.


12

Enunţul 3. Considerăm două economii A şi B, care produc şi tranzacţionează 5 produse comparabile din punct de vedere al utilităţii şi calităţii. Notăm cu Pi, preţurile produselor, unde i = 1,...,5, iar cu p, ponderile produselor în tranzacţii, evident similare în cele două ţări, ştiind că, în tabelul de mai jos fiind date valorile celor două variabile în cele două ţări, ştiind că å =

iip 1 , în tabelul de mai jos

fiind date valorile celor două variabile în cele două ţări.

Produsul Nr. crt. Ţara Variabila u.m.

1 2 3 4 5

P Dolari 15 35 20 40 55 1 A

P % 20 15 20 10 35

P Euro 10 40 25 15 30 2 B

P % 20 15 20 10 35

Să se determine cursurile de revenire (Cr) ale produselor 2,4, cursul de schimb real (csr) şi diferenţa între cursul de schimb real şi cursul de schimb nominal (csn), acesta din urmă fiind de 1,5, interpretând rezultatul.

Rezolvare:

Cursul de revenire pentru fiecare produs se determină prin raportul preţurilor fiecărui produs în cele două ţări, în funcţie de ţara pentru care se determină cursul de revenire.

Dacă presupunem că determinăm cursul de revenire pentru ţara A, formula va fi:

BPAPCr

i

ii =

Aplicând formula, vom avea:

875,04035

2

22 ===

BPAPCr

66,2

1540

4

44 ===

BPAPCr

Cursul de schimb real se determină, pentru ţara A, conform formulei:

ii

i pBPAPCsr ´=å

5

1 Aplicând formula, vom avea:


13 42,1

255,35

5,105,156225,194425,53

35,0301,0152,02515,0402,01035,0551,0402,02015,0352,015

==++++++++

=

=´+´+´+´+´´+´+´+´+´

=Csr

Răspuns: Cr2 = 0,875; Cr4 = 2,66; Csr = 1,42. Se constată devansarea cursului de schimb real de către cel nominal, csr>csn , 08,042,15,1 =- , ceea ce semnifică o supraevaluare nominală a monedei din ţara A.

Enunţul 4. În anul 2007, preţul produsului X în Franţa a fost de 125 euro şi preţul aceluiaşi produs, în SUA, a fost de 180 dolari, în condiţiile în care cursul valutar a fost de 1 euro = 1,16 dolari. Indicele preţurilor de consum a fost în anul 2012 faţă de 2007, de 1,24 în Franţa şi de 1,18 în SUA.

Să se determine:

§ paritatea puterii de cumpărare a celor două monede în 2007;

§ evoluţia (indicele) parităţii de cumpărare a celor două monede în perioada 2007-2012.

Rezolvare:

Ø Paritatea puterii de cumpărare (PPC) a monedei reprezintă raportul între preţurile unui produs sau grup de produse din două ţari (A şi B), exprimate în moneda uneia dintre ţări, prin intermediul cursului valutar.

Paritatea puterii de cumpărare a monedei A faţă de moneda B, se determină conform formulei:

( )cvaBP

APBAPPCi

i

´=

)()/( , unde:

PPC(A/B) = paritatea puterii de cumpărare a monedei A faţă de moneda B;

Pi(A) = preţul produsului i în ţara A în moneda proprie;

Pi(B) = preţul aceluiaşi produs în ţara B în moneda proprie;

cva = cursul valutar al monedei A faţă de moneda B.

Aplicând formula, vom avea: ( ) 24,1

145180

16,1125180

)()/( ==

´=

´=

cvaAPBPeurodolarPPC

( ) 81,0180145

18016,1125

)()/( ==

´=

´=

BPcvaAPdolareuroPPC

Deci produsul X este mai ieftin în Franţa decât în SUA.

Evoluţia parităţii puterii de cumpărare a monedelor din două ţări se determină prin raportul indicilor preţurilor de consum în cele două ţări într-o perioadă determinată.

100)()()/( ´=

BIpAIpBAIpp

unde: Ipp(A/B) = indicele parităţii puterii de cumpărare a monedei A faţă de moneda B; Ip(A) = indicele preţurilor în ţara A; Ip(B) = indicele preţurilor în ţara B.


14

Ipp - reflectă modificarea puterii de cumpărare a unei monede în raport cu alta. Aplicând formula, vom avea:

,%9510024,118,1100

)()()/( =´=´=

BIpAIpBAIpp

Paritatea puterii de cumpărare a euro, în raport cu dolarul, s-a redus cu 5%, faţă de 2007, şi invesr în

cazul dolarului SUA, care a crescut faţă de euro.

1.5 Rolul monedei în economia contemporană.

Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilor îdeplinite de aceasta înca din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase. Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc) la economia de schimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrul tuturor laturilor activităţii umane şi economice.

Posibilitatea utilizarii, sau nu, a banilor ca instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiat în cadrul teoriilor care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu.

O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrul teoriei cunoscute sub numele de ,,monetarism”. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura de specialitate ca reprezentanţi ai ,,Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton Friedman, şi sunt apreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gîndire Keynesian.

Indiferent de teoriile care au fost formulate cu privire la utilizarea monedei ca instrument al reglării vieţii economice, esenţial este ca în contextul economiilor contemporane, deşi s-au produs modificări importante din punct de vedere al formei de existenţă moneda continuă să îndeplinească rolul de etalon al valorii, instrument de plată şi mijioc de tezaurizare.

Rolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă în faptul, că ei se transformă în capital. Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale, datorită faptului că funcţionarea lor se include în circuitul capitalului productiv-industrial şi ei îşi schimbă forma. În rezultatul ciclului de producţie se obţin tot bani.

În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a economiei, când în ţările dezvoltate de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe larg şi politica monetar-creditară.

Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi realizare a mărfurilor şi serviciilor şi prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii.

Banii sunt unicul mijloc cu ajutorul cărora se poate efectua schimbul de mărfuri, evidenţa contabilă şi statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi veniturilor de la realizarea mărfurilor.

Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al societăţii. Rolul banilor înt-o economie constă în faptul că ei influienţează proceselor economice şi dezvoltării

societăţii: · banii sunt utilizaţi pentru a determina preţul mărfurilor. Pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă şi de

concurenţă, se formează preţul care poate face o abatere de la valoarea mărfurilor. · cu ajutorul banilor în activitatea economică a întreprinderilor se determină mărimea cheltuielilor

de producţie pe fiecare marfă sau în întregime la tot volumul de marfă. · banii măresc interesul producătorilor de a dezvolta şi de a creşte eficienţa producţiei, de a

economisi resursele lor. · banii influienţează relaţiile economice dintre state.

Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea producătorilor, pot fi organizate relaţiile economice internaţionale.

tema 1. provenienŢa Şi esenŢa conceptualĂ a monedei Şi impactul acesteia În economie

Documents