TEMA 1. NOŢIUNEA, OBIECTUL DE STUDIU ŞI SISTEMUL DREPTULUI PRIVAT

1. Noţiunea dreptului privat roman. Obiectul DPR.2. Importanța DPR.3. Diviziunile DPR.

1.Noţiunea dreptului privat roman. Obiectul DPR.Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul

roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice.

Istoria dreptului roman începe în secolul al VI-lea î. e. n. şi se încheie în secolul al VI-lea e. n.Popoarele antice nu au realizat distincţia dintre drept, morală şi religie.Vechile popoare nu dispuneau de criterii prin care să facă distincţie între: normele juridice;

normele religioase şi de morală;Iniţial, nici romanii nu au făcut această distincţie, nu au delimitat la origine normele de drept faţă

de celelalte norme sociale. Dar, spre desosebire de celelalte popoare ale antichităţii, romanii au depăşit această confuzie. încă din epoca veche, mai exact din vremea Legii celor XII Table (451 î.е.n.), romanii desemnau normele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar normele religioase prin cuvântul fas.

Spre sfârşitul Republicii (27 î.е.п.), instituţiile juridice şi ideologia juridică au ocupat locul central în sistemul instituţional şi ideologic al romanilor.

Ideologia juridică şi-a pus amprenta asupra întregii spiritualităţi romane, i-a imprimat caractere specifice, i-a conferit o puternică identitate proprie în sfera activităţii antice.

Limbajul juridic roman, foarte bine delimitat de limbajul comun, era utilizat doar în scopul exprimării valorilor juridice. Cu toate acestea, în unele definiţii pe care romanii le-au dat ştiinţei dreptului sau dreptului, în epoca clasică şi postclasică persistă urine ale străvechii confuzii.

Romanii au făcut, în practică, o delimitare clară între drept şi normele sociale, dar în plan teoretic exista încă vechea confuzie. Această situaţie se explică astfel: romanii erau conservatori; nu renunţau la vechile lor concepţii, chiar şi atunci când erau în mod vădit depăşite de evoluţia istorică; romanii erau un popor pragmatic, practic, nu au avut niciodată vocaţia teoretizării, dovadă că ştiinţa dreptului roman a evoluat într-o permanentă confruntare cu cerinţele practicii.

Astfel, în activitatea lor de cercetare, jurisconsulţii romani analizau în profunzime cazuri reale sau imaginare dintre cele mai complicate, în scopul de a le da soluţii optime. Cu ocazia acestor cercetări de speţă, ei constatau că între anumite cazuri există elemente, puncte comune, şi pe baza acelor elemente comune formulau principii de drept. Dar, acele principii de drept erau recunoscute ca atare de către toţi jurisconsulţii numai dacă erau în măsură să soluţioneze toate cazurile posibile dintr-un anumit domeniu. De aceea, ori de căte ori erau tentaţi să formuleze o definiţie, deci să teoretizeze, jurisconsulţii recurgeau la filosofia greacă, încât formulau definiţiile pe baza unor elemente neprelucrate din filosofia greacă. Grecii nu au delimitat niciodată dreptul de morală, la vechii greci dreptul fiind considerat o componentă a moralei.

Şcolile de drept roman au fost: în secolul al Vll-lea е. п., la Ravenna, a fost fondată prima şcoală de drept, care afunctional până

în secolul al XI-lea. Lucrările profesorilor de la şcoala din Ravenna nu au ajuns până la noi. Cert este că nu aveau o valoare deosebită, deoarece profesorii de la Ravenna nu au cunoscut Digestele lui Justinian, cel mai important izvor al dreptului roman.

1

în secolul al X-lea a luat naştere şcoala de drept roman de la Pavia, iar în secolul al XI-lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat Şcoala glosatorilor. Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii glosatorilor a fost profesorul Acurssius, autorul lucrării intitulate Marea glosă. Glosatorii au utilizat în activitatea lor de cercetare metoda exegetică. întrucât nu urmăreau o finalitate practică prin comentariile pe care le luceau pe marginea textelor de drept roman încercau să explice sensul acestor texte, astfel încât profanii să le poală înţelege. Unii dintre glosatori au explicat prin comentariile lor sensul textelor clasice, pe când alţii au explicat sensul textelor cuprinse m орегй legislativă a lui Justinian.

în secolul al XiV-lea, profesoral Bartolus fondează Şcoala postglosatorilor la Bologna. Aceştia s-au ghidat în cercetare după metoda dogmatică. Postglosatorii nu au cercetat în mod nemijlocit texte de drept roman, ci obiectul lor de studiu au fost glosele (acele cometarii făcute dc glosatori) în scopul de a extrage din ele anumite principii de drept pentru a fi aplicate în viaţa practică.

Şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică şi s-a bucurat de un mare ecou în întreaga Europă.

Astfel, începând din secolul al XV-lea, germanii încep să abandoneze dreptul lor naţional şi să îi înlocuiască cu principiile dc drept formulate de către postglosatori, încât acele principii, îmbogăţite cu elemente ale dreptului nescris local, au dat naştere unui nou sistem de drept, cunoscut sub denumirea de Usus modernus pandectarum, care a fost aplicat în Germania până în anul 1900, moment în care a intrat în vigoare Codul civil german.

în secolul al XVI-lea, în Franţa, a fost creată Şcoala istorică a dreptului roman, care marchează o renaştere a studiilor de drept roman, întrucât această şcoală nu se mărginea la cercetarea textelor de drept, ci utiliza şi unele informaţii din domeniul filologici, istoriei, filosofici, cu atât mai mult cu cât între timp limba latină evoluase şi s-au descoperit noi documente, noi izvoare ale dreptului roman. Fondatorul acestei şcoli a fost profesorul André Alciat. Cel mai de seamă reprezentant a fost Jaques Cujas (1522-1590), care a inaugurat o activitate de cercetare, ce ulterior a dat rezultate strălucite: a avut primul ideea reconstituirii lucrărilor jurisconsulţilor clasici romani pe baza frgamentelor cuprinse în Digestele lui Justinian. Nu a putut duce la bun sfârşit această operă, dar ideea lui, preluată şi în baza unor acumulări făcute în etape succesive, la sfârşitul secolului trecut, profesorul german Otto Lenei a reuşit să reconstituie, în mod aproximativ, lucrările jurisconsulţilor clasici.

la începutul secolului al XIX-lea (1802) se formează noua Şcoală istorică a dreptului roman, pe baza prelegrilor ţinute de către profesorul Savigny la Universitatea din Marburg. Profesorul Savigny a afirmat că organele statului nu sunt îndreptăţite să creeze drept, dreptul fiind produsul spiritului naţional, aşa încât normele de drept nu pot îmbrăca forma legii, ci forma cutumei, a tradiţiei juridice. Or, dreptul cutumiar german a luat naştere pe baza principiilor formulate de postglosatori, aşa încât o corectă înţelegere a dreptului cutumiar german era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman.

Această viziune asupra dreptului a atras, după sine, un nou impuls în direcţia cercetăriilor de drept roman.

Obiectul de cercetare al cursului îl constituie dreptul privat roman.Dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor creator, dovadă

că instituţiile şi concepţiile dreptului privat roman au fost receptate cu prioritate în societăţile de mai târziu. Deşi romanii au avut reprezentarea clară dintre dreptul public şi dreptul privat, ei nu au teoretizat această distincţie.

2

Structura cursuluiFaţă de specificul principalelor categorii de relaţii sociale, reglementate de normele dreptului

privat roman, cursul va avea o structură corespunzătoare, cuprinzând trei părţi principale: Izvoarele dreptului privat roman;Procedura civilă romană;Dreptul civil roman, care ocupă locul central în economia materiei, cuprinzând, la rândul

ei, patru capitole: persoane, bunuri, succesiuni şi obligaţiuni.În materia izvoarelor vom cerceta formele de exprimare ale dreptului roman, adică acele procedee

prin intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare obligatorie juridică.Sunt şase asemenea izvoare:

- obiceiul;- legea;- edictele magistraţilor;- jurisprudenţa;- senatusconsultele;- constituţiunile imperiale.

La procedura civilă romană vom cerceta normele care reglementează desfăşurarea proceselor private. Majoritatea autorilor tratează procedura civilă după dreptul civil, urmând modelul jurisconsulţilor romani. Acest sistem nu este indicat, întrucât dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală, astfel încât înţelegerea dreptului civil este condiţionată dc cunoaşterea procedurii civile. Acest fenomen se explică prin faptul că romanii considerau că dreptul provine de la zei şi că este imuabil (adică oamenii nu-1 pot abroga sau modifica). Romanii nu şi-au modificat sau abrogat niciodată legile.

Într-o evoluţie milenară, viaţa socială a cunoscut succesive transformări calitative, încât, în mod frecvent, vechile reglementări se dovedeau depăşite, anacronice, dar nu puteau fi modificate. Atunci s-a dat posibilitatea magistraţilor judiciari (acei magistraţi care organizau judecarea proceselor) să creeze un nou drept, pe cale procedurală, cu ocazia judecării proceselor. Astfel, dacă reclamantul formula o pretenţie întemeiată, magistratul îi dădea dreptate, chiar dacă acea pretenţie nu era recunoscută de lege. Pe această cale, magistratul crea drept.

În materia dreptului civil roman vom cerceta: Persoanele: statutul juridic al diferitelor categorii de persoane; regimul juridic al sclavilor; organizarea familiei romane. Bunurile - se vor studia titlurile juridice cu care pot fi stăpânite bunurile: posesiunea, detenţiunea şi proprietatea; Succesiunile - vor fi studiate normele care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct la urmaşii săi; Obligaţiunile se vor studia acele norme şi instituţii juridice care reglementează relaţiile dc

schimb, întrucât dreptul obligaţional este oglinda juridică a schimbului de mărfuri. Acest domeniu al dreptului roman, care este legat în mod nemijlocit de sistemul proprietăţii private, a fost preluat fără modificări de substanţă în toate formaţiunile sociale ce au urmat Romei sclavagiste.

2.Importanța DPR.Dreptul roman nu a rămas un simplu document arheologic ca alte legislaţii din antichitate ci a

depăşit, sub aspectul formei, limitele societăţii care 1-a creat, exercitând o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu .

3

Juriştii din epoca modernă au împrumutat din dreptul roman numeroase construcţii şi categorii juridice precum şi o serie de instituţii şi principii generale pe care le-au pus la baza dreptului privat de mai târziu.

Studiul dreptului privat roman reprezintă un vast câmp de verificare a tezelor cu privire la geneza şi evoluţia generală a dreptului. Astfel, se constată că fenomenul juridic nu poate fi cercetat în afara cadrului social în care funcţionează. Datele variate şi complexe pe care le implică elaborarea normelor şi instituţiilor de drept, confirmă tezele privitoare la originea şi rolul social al dreptului, la raportul dintre forma şi conţinutul său social-economic, la inter-condiţionarea planurilor pe care le manifestă acest raport .

Pentru prima dată în istoria omenirii romanii au reuşit să creeze un sistem unitar de concepte prin intermediul cărora să traducă interesele fundamentale ale societăţii romane. Limbajul juridic creat de romani se remarcă printr-o excepţională precizie, oferă simetrie construcţiilor juridice şi reprezintă instrumentul ideal al gândirii juridice.

Alte sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reuşit să dezvolte o terminologie juridică bine conturată, distinctă de limbajul comun.

Ştiinţa dreptului roman a creat în epoca sa de apogeu un sistem de concepte, categorii abstracte, sinteze de o impresionantă amploare, a formulat principii generale şi a sistematizat pe baza lor întreaga materie. Astfel, multe din conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au originea în dreptul roman (ex. conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, termenul, condiţia, reprezentarea succesorală etc.).

Dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman. Astfel, dreptul roman a servit ca izvor de inspiraţie în special în materia bunurilor şi a obligaţiilor.

3.Diviziunile DPR. În cursul nostru nu vom cerceta întregul domeniu al dreptului roman, ci doar dreptul privat roman,

deoarece dreptul privat este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spjriţujui lor creator. Dreptul roman este domeniul în care romanii au creatconcepte, categorii, principii şi instituţii juridice, care se aplică şi în zilele noastre. Fireşte, vechii romani au avut reprezentarea distincţiei dintre dreptul public şi dreptul privat încă din epoca veche, dar nu au teoretizat această distincţie, căci romanii nu aveau mania teoretizării. Abia la sfârşitul secolului al II-lea după Hristos în manualul său de drept roman numit Instituţii (Instiţutiones), juristul Ulpian (secolul II e.n.) arată că dreptul roman cunoaşte o primă diviziune în drept public (ius publicum) şi privat (ius privatum), precizînd că prima ramură ocroteşte interesele publice, iar cea de-a doua pe cele private.

Între cele două ramuri existau unele deosebiri de ordin juridic: normele dreptului public nu puteau fi modificate prin convenţii încheiate între particulari (publicum ius privatorum pactis mutări non potest), după cum afirma Papinian, pe cînd de la cele ale dreptului privat părţile puteau să se abată, fără însă a depăşi limitele sistemului juridic roman.

Există un criteriu pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi dreptul privat, şi anume, criteriul sferei de reglementare juridică; întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii sociale, iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii sociale. Astfel, normele dreptului public reglementează relaţiile care iau naştere în legătură cu organizarea statului precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni, iar nonnele dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat în bani), precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private (sunt private acele procese care au un obiect patrimonial).

4

La rîndul său dreptul privat cunoştea trei subramuri: dreptul civil, al ginţilor şi dreptul natural.A. Dreptul civil roman se mai numeşte şi drept quiritar (ius quiritium) sau drept al cetăţenilor

romani, care se numeau şi quiriţi.Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii

romani. Dreptul civil roman avea un caracter exclusivist, deoarece nu era accesibil străinilor. De altfel, în epoca foarte veche, orice străin care venea la Roma cădea automat în sclavie. De aceea, în epoca foarte veche, era de neconceput participarea necetăţenilor la viaţa juridică.

La apariţia sa, dreptul civil roman era rigid, greoi şi formalist. Actele juridice erau însoţite de formule solemne, gesturi şi ritualuri. Acest, formalism rigid avea menirea, pe de o parte, să facă inaccesibil dreptul civil străinilor, iar pe de altă parte avea menirea de a sublinia cu putere semnificaţia specială, gravitatea efectelor actelor juridice, cu atât mai mult cu cât în epoca fondării statului roman economia era închisă, naturală, schimbul de bunuri avea caracter accidental, încât şi actele juridice se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente în viaţa romanilor. Atunci, pentru ca oamenii, cetăţenii, să se deprindă de semnificaţia acestor acte, le-au înconjurat cu acest formalism riguros.

Acest formalism avea şi virtutea de a face distincţia dintre manifestările cu caracter juridic şi manifestările sociale fără caracter juridic. In acest fel se lucea uşor distincţie între ceea ce ţinea de domeniul dreptului şi nedreptului.

Spre sfârşitul Republicii, când producţia şi schimbul de mărfuri s-au dezvoltat în ritm alert, vechiul drept civil, rigid şi formalist s-a dovedit inaplicabil, anacronic.

Atunci, pentru că normele dreptului civil roman nu puteau fi modificate făţiş, s-a pus problema adaptării vechiului drept civil la noile realităţi sociale, iar această adaptare s-a realizat cu deplin succes prin: activitatea jurisconsulţilor, care interpretau creator vechiul drept civil; activitatea magistraţilor judiciari, care au adaptat vechiul drept, l-au modernizat, utilizând mijloace de ordin procedural.

Pe lângă sensul menţionat, care este general, conceptul de drept civil are şi alte înţelesuri. Astfel, în unele texte, dreptul civil desemnează dreptul izvorât din interpretarea creatoare a jurisconsulţilor, încât dreptul civil se confundă cu jurisprudenţa.

În al treilea înţeles, din unele texte, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepţia celui care izvorăşte din edictele pretorilor, deci întregul drept, cu excepţia dreptului pretorian.

B. Dreptul ginţilor (ius gentium) desemnează totalitatea normelor de drept ce reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini.

Iniţial, străinii nu puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Aşa cum putem observa, în epoca foarte veche nu s-a pus problema relaţiilor dintre cetăţeni şi peregrini. Dar lucrurile au evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiunea vieţii economice, romanii au fost nevoiţi să-şi regândească propriile concepţii, încât prin măsuri succesive străinii încep să fie toleraţi la Roma, la început în calitate de oaspeţi, iar mai târziu în calitate de clienţi.

Dreptul ginţilor s-a format, deci, pe terenul relaţiilor comerciale, pentru că peregrinii erau principalii parteneri, de comerţ ai romanilor. Tocmai de aceea actele de drept al ginţilor erau mai evoluate, nu presupuneau condiţiile de formă prevăzute de dreptul civil. .Astfel, dacă transmiterea proprietăţii prin acte de drept civil dura zile întregi, conform dreptului ginţilor, proprietatea se putea transmite prin simpla manifestare de voinţă.

Faţă de avantajele dreptului ginţilor, acesta a început să fie utilizat şi în relaţiile dintre cetăţeni, până când, spre sfârşitul epocii postclasice, în vremea împăratului Justinian, dreptul -ginţilor a devenit un drept general, asimilând toate instituţiile dreptului civil.

С. Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian, se aplică

5

tuturor vieţuitoarelor. Astfel că, în realitate, conceptul de drept natural are doar o valoare teoretică şi filosofică. De aceea, se consideră că dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept, pe când dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic, schimbător. Potrivit acestei concepţii, dreptul natural nu are un corespondent în viaţa juridică, în sensul că nici un jurisconsult nu a putut indica o normă de drept natural, aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţie.

Tot dreptului natural îi aparţine ideea de legitimă apărare, îngăduită oricui în orice moment; dar dreptul roman o îngăduia numai oamenilor liberi, nu şi sclavilor, deşi teoretic o astfel de normă nu trebuia să cunoască excepţii.

Spre finele evului mediu însă, teoriile romane asupra dreptului natural vor juca un rol pozitiv cînd; opuse de filosofii timpului dreptului feudal absolutist, vor uşura progresul social reclamat de legităţile orînduirii burgheze, în formare.

6