TEHNOLOGIE

DE COMBATERE INTEGRATĂ A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR LA SFECLA DE ZAHĂR

Introducere

Sfecla de zahăr este singura materie primă folosită la obţinerea zahărului ce poate fi produsă în Uniunea Europeană. Astfel sfecla de zahăr constituie pentru Europa şi implicit pentru ţara noastră o cultură de foarte mare interes.

Factorii ce influenţează cultura sfeclei de zahăr pot fi de două feluri şi anume:

- controlabili (factori tehnologici) - necontrolabili (factori ecologici). Printre factorii ce pot fi controlaţi de cultivator şi care influenţează

producţia şi calitatea tehnologică a sfeclei, o mare importanţă o au: amplasarea culturii, asolamentul (rotaţia), sistemul de pregătire a solului (pregătirea patului germinativ), sistemul de îngrăşare a solului (fertilizarea), soiul (hibridul) folosit, epoca de semănat-recoltat, combaterea buruienilor, a bolilor şi a dăunătorilor, precum şi recoltarea depozitarea şi organizarea transportului rădăcinilor la fabricile de zahăr.

Factorii necontrolabili sunt reprezentaţi de condiţiile climatice din zona de cultură. Sfecla de zahăr este o plantă sensibilă la boli în faza de răsărire şi mai târziu, de la faza când frunzele se apropie de dimensiunile maxime şi până la recoltare. În funcţie de aceste caracteristici, în tehnologia cultivării sfeclei de zahăr se aplică un complex de măsuri preventive şi curative de combatere axate, în timp, pe cele două perioade d în care atacul diferiţilor agenţi patogeni se produce cu o intensitate mai mare în timpul vegetaţiei şi în timpul păstrării rădăcinilor pentru industrializare. Scopul protecţiei plantelor este de a menţine culturile sănătoase şi libere de buruieni, ca una din principalele premise ale manifestării capacităţii de protecţie. Acest obiectiv trebuie realizat în condiţiile în care sporul de producţie obţinut este valoric mai mare decât costul măsurilor aplicate. Se ajunge deci la concluzia că speciile parazite şi concurente pot fi prezente în cultură, intervenţiile urmând să le ţină sub pragul economic. Nivelul acestui prag variază în funcţie o serie de factori cum sunt: destinaţia culturii şi preţul produselor industrializate.

Fermierul trebuie să aplice numai acele măsuri de protecţie care asigură producţia aceasta depăşind costul măsurilor de protecţie.

In practică, protecţia culturilor se realizează în mod specific pentru fiecare grup de paraziţi şi concurenţi, prin folosirea soiurilor rezistente a pesticidelor şi a practicilor culturale.

Controlul chimic al bolilor şi dăunătorilor trebuie să se bazeze pe criteriul economic şi pe monitorizarea permanentă a solului şi culturilor.

Soiurile rezistente reprezintă calea cea mai eficientă de a obţine producţii constante fără consum de pesticide care încarcă bugetul de cheltuieli al fermierului.

Rotaţia este cea mai veche măsură de protecţie a culturilor. Rotaţia reduce mult numărul bolilor şi dăunătorilor, permite refacerea microflorei solului, îmbunătăţeşte fertilitatea prin cultivarea altor plante de exemplu leguminoasele.

2

La cultura sfeclei de zahăr în afara rolului de a spori producţia de rădăcini, rotaţia este şi cel mai ieftin mijloc de prevenire a atacului unor boli şi dăunători ca cercosporioza, putrezirea plăntuţelor, Tanymecus spp., Opatrum sabulosum, Bothynoderes punctiventris etc. şi de epuizare a rezervei biologice a multor specii de buruieni.

Combaterea biologică este definită ca o utilizare a organismelor vii şi a produselor activităţii lor biologice, cu scopul reglării populaţiilor de dăunători. Prin acestea se subliniază, pe o parte, utilizarea conştientă a duşmanilor naturali ai dăunătorilor, iar pe de altă parte, a produşilor activităţii lor metabolice cu scopul nu de a eradica, de a distruge toţi dăunătorii, ci numai de a regla densităţile populaţiilor de dăunători.

Extinderea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor, este una dintre direcţiile de perspectivă a dezvoltării protecţiei plantelor, mai ales pentru reducerea si eliminarea fenomenelor de poluare pe care le pot produce substanţele chimice.

Cerinţele sfeclei de zahăr faţă de factorii de vegetaţie Temperatura Sfecla pentru zahăr este o plantă mezotermă care necesită de-a lungul primului an de

vegetaţie o sumă de grade de temperatură de 2400-2900°C iar în anul al doilea circa 1800°C. În primul an de vegetaţie creşterea şi dezvoltarea normală se realizează în zonele cu o medie termică zilnică de 10,7°C în perioada 15 aprilie-15 iunie; 18,8°C în perioada 15 iunie-15 august şi 16,5°C în perioada 15 august-15 octombrie.

Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4°C, însă durata de răsărire la această temperatură este de 20-30 zile. La temperaturi de 9-10°C seminţele germinează în cca. 9 zile, iar la 15 - 16 °C în 4-7 zile.

Temperaturile mai mici de 4°C în faza de cotiledoane determină apariţia de lăstari floriferi la unele plante încă din primul an de vegetaţie

Necesarul termic pa faze de vegetaţie este de cca. 650°C în intervalul de la răsărire până la începerea îngroşării rădăcinii, de cca. 1150°C de la începerea îngroşării tulpinii până la începerea acumulării zahărului şi cca.1000°C în intervalul următor până la recoltare.

Acumularea zahărului încetează la temperatura de 5-6°C. Rădăcinile recoltate îngheţate la -1°C influenţează negativ randamentul în zahăr, producându-se fenomenul de „invertire a zahărului”.

Umiditatea şi lumina Sfecla de zahăr este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate, producţii mari şi stabile

obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500-600 mm/an precipitaţii anuale. Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă, cu foliaj bogat care valorifică bine energia

luminoasă. Durata de strălucire a soarelui pe întreaga perioadă de vegetaţie este de circa 850 ore, revenind o medie zilnică de cca. 5 ore.

Intensitatea luminii şi insolaţia prezintă importanţă deosebită în lunile august - septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr. Sinteza zahărului are loc numai în cursul zilei; migrarea şi acumularea în rădăcină se desfăşoară atât ziua cât şi noaptea.

Pentru o cât mai bună valorificare a luminii este necesară o bună repartizare a plantelor în spaţiu şi menţinerea curată de buruieni a culturii pentru a preveni umbrirea.

Solul Solurile cele mai favorabile pentru sfecla de zahăr sunt cernoziomurile, aluviunile luto-

nisipoase, solurile brune şi brun-roşcate de pădure, deoarece sfecla de zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol datorită sistemului radicular profund, cu o mare capacitate de respiraţie şi cu un consum ridicat de elemente nutritive şi apă.

Sfecla nu se va cultiva pe soluri compacte care formează crustă,care împiedică răsărirea şi dezvoltarea normală din cauza rezistenţei fizico-mecanice ridicate, iar rădăcinile rămân mici şi se ramifică.

3

Condiţiile optime pentru obţinerea producţiilor ridicate la sfeclă la noi în ţară se găsesc pe suprafeţe mari . Dacă se iau în considerare numai condiţiile naturale, zonele ecologice din ţara noastră care satisfac cerinţele sfeclei de zahăr (aşa cum rezultă din figura .1) se împart în:

Zona foarte favorabilă (FF) se întâlneşte în Transilvania, vestul ţării şi nord-estul Moldovei. Această zonă a fost împărţită în două: foarte favorabilă 1 şi foarte favorabilă 2.

Zona foarte favorabilă 1: se află în partea de sud-est a Câmpiei Transilvaniei, nordul Moldovei şl în jurul localităţii Roman. Este zona cea mai prielnică din întreaga ţară pentru sfecla de zahăr, deoarece satisface în cea mai mare măsură cerinţele acesteia, atât din punct de vedere climatic cât ş! pedologic.

Zona foarte favorabilă 2: cuprinde cele mai mari suprafeţe în Transilvania (Câmpia Someşului, Valea Mureşului, Târnavelor, Lunca Oltului şi Ţara Bârsei).

Zona favorabilă (F) cuprinde cea mai mare suprafaţă din ţară comparativ cu celelalte zone: diversitatea pronunţată a condiţiilor pedoclimatice impune împărţirea ei în zone favorabile 1,2 şi 3.

Zona favorabilă 1: se întâlneşte pe suprafeţe mari în zona Câmpiei Române, Câmpia Mizilului, nordul Câmpiei Mostiştei, zona Corabia, Giurgiu, în Moldova în Podişul Sucevei şi Luncile Siretului şi Sucevei. în Transilvania în zona Sf. Gheorghe şl Tg.Secuiesc, între Mureş şl Târnava Mică.

Zona favorabilă 2: cuprinde soluri slab sărăturate, soluri brun roşcate de pădure podzolite, podzoluri secundare în toate regiunile ţării.

Zona favorabilă 3: este în genera! mai puţin prielnică sfeclei de zahăr, cu soluri puternic şl foarte puternic degradate, levigate, lăcovişti şl sărături. Zona devine foarte favorabilă sfeclei în condiţii de irigare. Zona se găseşte în toate regiunile tarii.

Amplasarea culturii Cele mai mari producţii de rădăcini se obţin când cultura este amplasată pe

terenuri cu stratul arabil profund, bogat în substanţe nutritive şi bine aprovizionat cu apă pe toată perioada de vegetaţie Solurile calcaroase, prea nisipoase şi cele grele nu sunt potrivite pentru cultura sfeclei de zahăr. De asemenea nu sunt potrivite pentru sfecla de zahăr solurile compacte, solurile reci şi impermeabile precum şi solurile prea acide sau prea alcaline. Sfecla preferă un pH neutru al solului respectiv pH6,5-7.

Parcelele alese pentru cultura sfeclei de zahăr trebuie să aibă stratul arabil profund suficient aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive, pentru a favoriza ritmul de răsărire şi creştere rapidă a plantelor în primele faze de vegetaţie. Prin aceasta se micşorează posibilităţile de atac ale ciupercilor care produc putrezirea plăntuţelor (Pythium, Phoma, Fusarium, Aphanomyces) sau a dăunătorilor care distrug plăntuţele în curs de răsărire (Bothynoderes, Tanymecus).

Alegerea terenului trebuie făcută cât mai departe de sola în care s-a cultivat sfeclă de zahăr în anul precedent cu scopul de a evita migrarea dăunătorilor (Bothynoderes punctiventris). Se recomandă evitarea suprafeţelor învecinate cu lucerna dezţelenită sau cu sole cu Otiorinchus ligusticii.

Rotaţia culturii. Este un element important ce nu este luat în seamă de foarte multe ori de cultivatori, de

aceea se întâmplă des ca sfecla să fie cultivată în rotaţii scurte de 2-3 ani. Pentru sfecla de zahăr se recomandă o rotaţie de 4 ani.

4

Nu se recomanda cultivarea sfeclei de zahar după porumb, floarea soarelui, cânepa, ovăz, plante din familia crucifere (rapiţă, muştar) si nici Chenopodiaceae deoarece exista pericolul răspândirii unor dăunători comuni.

Nu sunt recomandate ca premergătoare pentru sfeclă nici sorgul, iarba de Sudan şi nici plantele la care au fost folosite în tehnologie erbicide triazinice.

Sfecla de zahăr trebuie să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme,în special după cereale, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.

La rândul ei sfecla este o buna premergătoare pentru toate plantele cu care nu are dăunători comuni ea lăsând solul curat de buruieni, mobilizat, aerisit şi cu rezerve de substanţe nutritive.

Grâul, ca plantă premergătoare, asigură reducerea organelor de înmulţire ale ciupercilor de sol şi ale celor care rămân în resturile vegetale (Cercospora beticola şi Peronospora schachtii).

Sfecla de zahăr nu trebuie să fie cultivată după leguminoase anuale care lasă solul îmbogăţit cu azot ce sensibilizează plantele de sfeclă la atacul dăunătorilor. Se recomandă pentru culturi premergătoare speciile crucifere rezistente la nematozi, în cultură dublă (ca îngrăşământ verde), mai ales dacă există riscul atacului cu nematozi.

Cultivarea sfeclei de zahăr trebuie făcută într-o rotaţie de patru ani. În cazul infestării terenului cu nematozi este indicată introducerea în rotaţie a culturilor de secară, in, lucernă, tutun, ridiche de ulei, muştar, facelia care au rol de capcană.

Tratarea solului. Pe solele infestate cu boli şi dăunători ai sfeclei se poate aplica o

lucrare de dezinfectarea solului, care se execută într-o singură trecere, odată cu semănatul, utilizând aparate pentru distribuit granule sau pompe peristaltice. Sunt procedee eficace de protecţie împotriva larvelor de Noctuidae, larvelor de Melolonthinae şi a viermilor sârmă, care dăunează aproape de suprafaţa solului, precum şi împotriva speciilor de Curculionidae şi a puricilor sfeclei, care atacă în timpul răsăririi plantelor.

Prin tratamentele efectuate la sol se completează efectul tratării seminţelor. Importanţa acestor tratamente se micşorează odată cu creşterea eficacităţii tratării s

În ultimii ani s-au efectuat o serie de cercetări şi s-au purtat numeroase discuţii utile privitoare la timpul şi adâncimea la care se lucrează solul vara sau toamna şi la diferenţierea acestor lucrări în funcţie de plantele cultivate şi tipul de sol.

A devenit o necesitate în ultimii ani mobilizarea (scarificarea) solului la adâncimea până la care sfecla valorifică stratul de sol în proporţia cea mai mare (între 50-100 cm), urmată de o arătură adâncă (28-35 cm).

Sfecla de zahăr a dat cele mai bune rezultate, pe cernoziomul puternic levigat, când solul s-a arat la 25-35 cm, cu alternarea adâncimii în cadrul rotaţiei culturilor. Se recomandă ca arătura adâncă pentru sfecla de zahăr să se execute la 30-35 cm adâncime în toamnă, in lunile septembrie-octombrie in toate zonele pedoclimatice ale ţării noastre.

In cazul sfeclei, arăturile adânci de toamnă contribuie la distrugerea galeriilor de rozătoare, îngroapă sub brazdă seminţele unor buruieni şi resturile de plante de cultură, împreună cu paraziţii şi dăunătorii pe care-i găzduiesc (Pythium sp., Phoma betae, Cercospora beticola, ouă de Noctuidae, Aphis sp.).

Se cunoaşte că în perioada de vegetaţie a sfeclei de zahăr se disting trei faze caracteristice, în care consumul de apă se manifestă în mod diferit:

Faza I de formare a aparatului foliar, în care domină pierderile de apă prin evapo-transpiraţie de la suprafaţa solului incomplet acoperit.

5

Faza a II-a în care continuă creşterea frunzelor şi are loc îngroşarea rădăcinilor caracterizată prin consumul maxim de apă, care reprezintă aproximativ 60% din necesarul întregii perioade de vegetaţie.

Faza a III-a în care continuă creşterea rădăcinilor şi are loc acumularea intensă a zahărului. În această fază trebuie menţinut în viaţă aparatul foliar de care depinde acumularea normală a zahărului şi în special nivelul producţiei de rădăcini la ha.

În aceste condiţii este uşor de înţeles că apa din sol trebuie păstrată prin executarea corectă a lucrărilor care se aplică încă din vară - toamnă , apoi prin continuarea în primăvară încât să asigurăm o răsărire bună şi uniformă.

Păstrarea apei din precipitaţii în sol constituie o problemă deosebită care trebuie avută în vedere în special în anii cu tendinţă de secetă în primăvară.

Valorificarea corespunzătoare a rezervei de apă din sol se poate asigura numai prin respectarea măsurilor fitotehnice de cultivare a sfeclei de zahăr şi executarea lucrărilor solului în aşa fel încât să realizeze un raport favorabil pentru aer , apă în special în stratul arabil 0-30 cm adâncime.

Pentru cultura sfeclei de zahăr lucrările solului trebuie să corespundă scopului noilor tehnologii de cultivare, care au la bază utilizarea unor cantităţi din ce în ce mai mici de sămânţă la hectar, paralel cu creşterea distantei de semănat pe rând şi reducerea la minim a muncii manuale la rărit .În condiţiile actuale, solul trebuie prelucrat în totalitate din toamnă pentru ca în primăvară să se piardă cât mai puţin timp cu pregătirea patului germinativ. Se cere ca însăşi lucrarea de nivelare a terenului, recomandată în cadrul tehnologiei sfeclei de zahăr, să se execute din toamnă, prin grăpări sau discuiri. Deci, în primăvară, să se facă un număr cât mai redus de treceri pe sol cu maşinile agricole. Prin acest sistem de lucrare se vor pierde, în primăvară, cantităţi reduse de apă, ca urmare a mobilizării solului la mică adâncime şi se va câştiga timp pentru semănatul timpuriu, ceea ce va duce, în final, la o răsărire uniformă a sfeclei de zahăr.

Lucrarea corectă a terenului, pe lângă pregătirea unui pat germinativ corespunzător, contribuie în mare măsură la protejarea culturii împotriva dăunătorilor din sol. Pregătirea unui pat germinativ de bună calitate, puţin mai tasat pe adâncimea de semănat, mai reavăn, favorizează răsărirea mai rapidă şi dezvoltarea plantelor de sfeclă în primele faze ceea ce, împreună cu semănatul cât mai timpuriu, creşte rezistenţa naturală a plantelor faţă dăunători.

Lucrările solului din vară-toamnă mai sunt condiţionate de planta premergătoare şi felul îngrăşămintelor folosite sau sistemul de fertilizare. Plantele care eliberează terenul timpuriu permit lucrarea solului prin discuire la 10-15 cm, adâncime, cu productivităţi mărite pe zi, mai cu seamă dacă nu s-a pierdut din umiditatea solului, după recoltarea plantei premergătoare culturii sfeclei de zahăr. În astfel de condiţii, arătura din toamnă se poate executa de calitate şi la adâncimea necesară. Dacă planta premergătoare se recoltează târziu şi lasă terenul liber cu întârziere, uneori cu tasare pronunţată ca urmare a trecerii maşinilor care au transportat producţia, lucrarea solului se face direct prin arătură adâncă. În asemenea condiţii, calitatea lucrării lasă de dorit. Îngrăşămintele organice impun, de asemenea, o lucrare deosebită a solului, întrucât necesită o bună încorporare. Timpul când trebuie aplicate îngrăşămintele condiţionează în mare măsura şi sistemul de lucrare a solului. Deci corelarea lucrărilor solului din vară-toamnă cu alte lucrări sau operaţii tehnologice apare ca o necesitate în sistemul actual de cultivare al sfeclei de zahăr. Pe de altă parte, costul lucrărilor şi productivitatea zilnică joacă un rol hotărâtor. În funcţie de dotare şi condiţiile climatice ale fiecărei zone. Se recomandă sistemul de lucru cel mai convenabil din fiecare unitate cultivatoare de sfeclă de zahăr. Lucrările solului din toamnă au o deosebită importantă şi condiţionează în mare măsură lucrările din primăvară şi însăşi răsărirea corespunzătoare şi uniformă a sfeclei de zahăr. Solurile din Ţara Bârsei, şi în

6

general din Transilvania, au stratul arabil subţire, cu orizonturi gleizate sau unele cu substraturi de nisip sau prundiş. Recomandăm ca pe aceste soluri gleizate, cu nisip, pietriş etc. arătura să fie făcută în aşa fel încât să nu se aducă la suprafaţă aceste straturi.

Fertilizarea culturii. Necesităţile plantelor în substanţe minerale nutritive, sunt variate în diferite etape de

creştere şi stadii de dezvoltare. În legătură cu acest consum al substanţelor nutritive trebuie să distingem în viaţa plantei:

1. perioada critică a nutriţiei când insuficienţa sau lipsa substanţelor minerale, are o acţiune dăunătoare asupra creşterii şi dezvoltării .

2. perioada consumului maxim, când plantele iau din sol cantitatea cea mai mare dintr-o anumită substanţă.

La sfeclă perioada consumului maxim a elementelor nutritive se produce în cea de a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, însă consumul diferitelor elemente nu este acelaşi. Potasiul şi fosforul se consumă în toată perioada de vegetaţie cam cu aceeaşi intensitate, pe când azotul se consumă mai intens, iar magneziul cel mai intens în a doua perioadă a asimilării sale.

De aceste particularităţi în nutriţia sfeclei, trebuie să se ţină seama când se aplică îngrăşămintele. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot şi potasiu trebuie să fie redusă, moderată, si cu fosfor ridicată la începutul vegetaţiei.

Dacă se ţine seama de diferitele perioade critice, a consumului maxim şi durata perioadei de nutriţie, atunci sistemul de îngrăşare nu trebuie să fie unic, ci diferenţiat.

Pentru obţinerea de recolte mari şi de calitate este necesar să se administreze solului doze mari de îngrăşăminte, însă procedeul practicat de a se de îngrăşăminte în întregime înainte de semănat, este greşit, pentru că nu corespunde necesităţilor plantei. Mai mult încă administrarea de doze mari de îngrăşăminte, înainte de semănat, poate să reducă şi chiar să distrugă recolta.

Seminţele în timpul germinării lor şi chiar în primele faze ale creşterii, absorb din sol o cantitate foarte mică de săruri, pentru că ele dispun de o rezervă apreciabilă în corpul lor. O concentrare mare de săruri în sol poate inhiba germinaţia şi creşterea plantelor. În afară de aceasta unele îngrăşăminte, cum sunt azotaţii sunt spălaţi pe profilul solului, înainte de a fi folosite. Avându-se în vedere aceste neajunsuri şi ritmul consumului de substanţe minerale nutritive în funcţie de fazele de creştere şi stadiile de dezvoltare, s-a generalizat procedeul aplicării faziale a îngrăşămintelor minerale. Administrarea îngrăşămintelor minerale, pe baza datelor fiziologice trebuie să se facă fracţionat, de-a lungul perioadei de vegetaţie şi anume când cerinţele plantelor sunt mai mari în ce priveşte utilizarea substanţelor nutritive. Aprovizionând plantele după cerinţele pe care le arată în cursul perioadei de vegetaţie, se obţine o creştere mai bună, o intensificare a proceselor vitale din întreg ciclul lor de viaţă. Administrarea îngrăşămintelor nu trebuie să se facă unilateral, adică să se dea, de exemplu îngrăşămintele azotate numai la începutul vegetaţiei, iar altele, cele de potasiu şi fosfor, mai târziu. Se administrează îngrăşăminte minerale complete, însă cantităţile de substanţe minerale trebuie să varieze. Lumina influenţează şi ea nutriţia minerală. S-a constatat experimental că la o micşorare a intensităţii luminii se împiedică simţitor asimilarea potasiului şi a fosforului. Aceste fapte confirmă justeţea legii egalei însemnătăţi a factorilor de vegetaţie, că mărimea recoltei depinde nu numai de bogăţia substanţelor minerale pe care plantele o au la dispoziţie, ci şi de temperatură, lumină, apă. Dacă se satisfac cerinţele plantelor în legătură cu toţi factorii de vegetaţie, nu numai cu elementele minerale nutritive, se obţin recolte mai mari şi de calitate superioară. În legătură cu calitatea recoltei menţionăm că se poate împiedica scăderea conţinutului de zaharoză din sfeclă dacă se aplică mai devreme îngrăşăminte cu azot care sunt folosite la formarea

7

masei vegetative. Prin aplicarea diferitelor forme de îngrăşăminte fazial se poate modifica conţinutul de zaharoză la sfecla de zahăr în special la o aplicare a acestora în perioadele de stres din timpul verii.

Folosirea îngrăşămintelor organice. Analizele făcute au dovedit că administrarea cantităţilor mari de gunoi de grajd nu

influenţează negativ procentul de zahăr, si conţinutul de azot vătămător Precizăm încă o dată că gunoiul de grajd trebuie aplicat în toamnă sub arătura de bază. Este de dorit să se aplice gunoi de grajd bine fermentat, de taurine. Administrarea gunoiului să se facă uniform şi încorporarea în sol să se realizeze imediat după aplicare. Considerăm că gunoiul de grajd este un îngrăşământ foarte complex şi ieftin care se găseşte la dispoziţia multor cultivatori de sfeclă de zahăr. Aplicarea gunoiului de grajd la cultura sfeclei de zahăr este foarte benefică prin sporurile mari de producţie pe care le realizează. Conţinutul mediu în elemente nutritive pentru gunoiul de grajd de taurine este de : 3-5%-N ; 2-4 % P ; 5-6% K ; 0,5% Ca ; 0,2% Mg ; 0,5% S. Este de reţinut şi rolul prelungit de 2-3 ani al gunoiului de grajd pentru culturile care urmează în rotaţie după sfecla de zahăr, cât şi importanţa lui în menţinerea însuşirilor fizice ale solului.

Pentru obţinerea de producţii de sfeclă de zahăr de peste 60 t/ha recomandăm aplicarea a 40-45 tone gunoi de grajd bine fermentat /ha.

Folosirea îngrăşămintelor minerale. S-a constatat că îngrăşămintele minerale intensifică procesele fiziologice ca: transpiraţia,

deschiderea stomatelor, fotosinteza şi respiraţia. Îngrăşămintele minerale măresc presiunea osmotică şi forţa de sucţiune. Ele determină o creştere mai puternică a părţilor aeriene ale sfeclei de zahăr, în special cele pe bază de azot. Dozele de îngrăşăminte minerale recomandate oscilează mult de la un tip de sol la altul. Ele trebuiesc aplicate şi în funcţie de producţia de sfeclă prognozată a se realiza.

Sfecla de zahăr consumă din sol în medie câte 5,5 kg azot pentru fiecare tonă de rădăcini. Dozele optime economic de azot (kg s.a /ha) ce trebuie aplicate în funcţie de producţia de rădăcini scontată şi de asigurarea potenţială a solului cu azot (IN- indice de N) sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul nr. 1

Producţia de sfeclă scontată t/ha

IN (Indicele de azot)

1,0

1,5

2,0

2,5

3,0

3,5

4,0

4,5

5,0

5,5

6,0

40 189 176 164 154 145 137 130 125 121 118 116

45 205 192 181 170 161 153 147 141 137 134 133

50 221 208 196 186 177 168 162 157 153 150 148

55 235 222 210 200 191 183 176 171 167 164 162

60 248 235 223 213 204 196 189 184 180 177 175

65 260 247 235 225 216 208 201 196 192 189 187

70 271 258 246 236 227 219 212 207 203 200 198

75 281 268 257 246 237 229 223 217 213 210 209

80 291 278 266 256 247 239 232 227 223 220 218

Dacă se aplică gunoi de grajd fermentat la cultura de sfeclă se va diminua doza de azot

indicată în tabelul nr.1 cu 2 kg N s.a. pentru fiecare tonă de gunoi aplicat.

8

Fertilizarea sfeclei de zahăr cu N, unilateral, are două mari dezavantaje: - înrăutăţeşte calitatea sfeclei de zahăr, deci însuşirile tehnologice ale sfeclei care se

reflectă în procesul de industrializare pentru extragerea zahărului . - fertilizarea repetată cu azot duce la schimbarea reacţiei solului în sensul că măreşte

aciditatea, respectiv pH-ul. Sfecla de zahăr consumă din sol în medie câte 1,5 kg P2O5 pentru fiecare tonă de rădăcini produsă.

Dozele optime economic de P2O5 (kg s.a /ha ) ce trebuie aplicate în funcţie de producţia de rădăcini scontată şi de asigurarea potenţială a solului cu fosfaţi mobili sunt prezentate în tabelul nr. 2:

Tabelul nr.2

Producţia de sfeclă scontată t/ha

P ppm

10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75

40 98 93 90 87 85 83 82 81 80 80 79 79 79 79

45 108 104 100 97 95 94 92 92 91 90 90 90 89 89

50 119 114 110 107 105 104 102 102 101 100 100 100 99 99

55 128 123 120 117 115 113 112 111 110 110 109 109 109 109

60 137 132 129 126 124 122 121 120 119 119 118 118 118 118

65 146 141 137 134 132 131 129 129 128 127 127 127 126 126

70 154 149 145 143 140 139 138 137 136 135 135 135 135 134

75 162 157 153 150 148 147 145 144 144 143 143 142 142 142

80 169 164 160 158 156 154 153 152 151 151 150 150 150 149

Dacă se aplică gunoi de grajd fermentat la cultura de sfeclă se va diminua doza de P2O indicată în tabelul nr.2 cu 2,5 kg P2O5 s.a. pentru fiecare tonă de gunoi aplicat. În general fertilizarea cu fosfor se efectuează toamna prin împrăştiere uniformă şi încorporarea cu plugul. Sfecla de zahăr consumă din sol în medie câte 7 kg K2O pentru fiecare tonă de rădăcini produsă. Dozele optime economic de K2O (kg s.a /ha) ce trebuie aplicate în funcţie de producţia de rădăcini scontată şi de asigurarea potenţială a solului cu potasiu mobil sunt prezentate în tabelul nr.3

Tabelul nr.3 Producţia de sfeclă scontată t/ha

K ppm

40 60 80 100 120 140 160 180 200

40 141 120 104 91 81 74 68 63 60

45 151 131 114 102 92 84 78 74 70

50 161 140 124 111 101 94 88 83 79

55 169 148 132 119 109 102 96 91 88

60 176 155 139 127 117 109 103 99 95

65 183 162 146 133 123 116 110 105 102

70 189 168 152 139 129 122 116 111 108

75 194 173 157 145 135 127 121 117 113

80 199 178 162 150 140 132 126 122 118

Dacă se aplică gunoi de grajd fermentat la cultura de sfeclă se va diminua doza de K2O indicată în tabelul nr.3 cu 4 kg K2O s.a. pentru fiecare tonă de gunoi aplicat.

9

În general fertilizarea cu potasiu se efectuează toamna prin împrăştiere uniformă şi încorporarea cu plugul. In doze mici potasiul din fertilizanţii complecşi se poate încorpora pe rând odată cu semănatul. În ultimii ani când s-au introdus în cultură soiuri de sfeclă de zahăr productive a fost necesară creşterea dozelor de îngrăşămintele minerale. Pentru maximizarea producţiei de sfeclă (biomasă) la 65-70 tone/ha se recomandă doze de N120P120K120 kg/ha s.a. sau 800 Kg/ha produs comercial din îngrăşămintele complexe de tipul N15P15K15. Aplicarea îngrăşămintelor minerale se recomandă pentru cultura sfeclei de zahăr înainte de pregătirea patului germinativ. Este tot mai mult practicată fertilizarea sfeclei în două sau trei etape. Prima aplicare înainte de semănat. A doua aplicare în faza de 2-4 frunze. Aplicare foliară în vegetaţie a îngrăşămintelor s-a efectuat de obicei în luna iulie, august prin două tratamente repetate la interval de 15 zile.

Folosirea îngrăşămintelor organice împreună cu cele minerale

Rezultatele obţinute cu acest sistem de fertilizare au scos în evidenţă o serie de avantaje în ce privesc sporurile de producţie realizate, dar şi calităţile tehnologice ale sfeclei de zahăr. Este bine să se reţină şi aspectele economice. Gunoiul de grajd este, mai ieftin iar dozele de îngrăşăminte minerale se pot reduce semnificativ, uneori la jumătate. În general s-e recomandă 20 t/ha şi N75 P75K75 Kg/ha pentru o producţie de 65-70 t sfeclă/ha. Aplicarea gunoiului de grajd în aceste situaţii se recomandă să se realizeze în toamnă sub arătura de bază, iar îngrăşămintele minerale să se administreze la pregătirea solului în primăvară. Acest sistem de fertilizare organo-minerală este de mare actualitate când sfecla se produce în gospodăriile individuale. Pe de altă parte îngrăşămintele minerale sunt scumpe. Îngrăşarea organo-minerală poate asigura elementele N,P,K pe toată perioada de creştere şi dezvoltare a sfeclei de zahăr. Această fertilizare nu produce dezechilibru în nutriţie şi nu determină înrăutăţirea însuşirilor tehnologice ale sfeclei de zahăr. Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complex şi nu impune investiţii financiare el fiind o sursă proprie, dar care are un efect prelungit în aprovizionarea solului cu elemente nutritive (2-3 ani), deci cu efect şi pentru alte plante de cultură în succesiunea lor. O altă sursă de elemente fertilizante pentru cultivatorii de sfeclă este nămolul tehnologic, rezultat la fabricile de zahăr în urma procesului de extragere a zahărului. Acest nămol poate fi preluat pe gratis de cultivatori şi folosit la fertilizarea sfeclei, el având o serie de elemente nutritive (N,P,K) dar mai ales Ca care are rolul să neutralizeze pH solului, mai ales pe terenurile acide. Cultivatorii recunosc de acum tot mai mult importanţa folosirii unei doze reduse şi eficiente cu azot în acord cu protecţia mediului contra poluării, mai ales după recepţia şi plata sfeclei în raport cu calitatea. Aplicarea unor doze de azot mai mari decât cele recomandate, nu produc mai mult zahăr şi aduc de obicei mai puţin profit. Pe măsură ce costurile, carburanţilor, maşinilor şi lucrătorilor continuă să crească, este foarte raţional să se ţină seama cu prudenţă de orice căi care vizează producerea mai ieftină a sfeclei Excesul de azot la sfecla de zahăr, duce oarecum la creşterea producţiilor, dar provoacă o depreciere considerabilă a calităţii tehnologice, prin creşterea conţinutului de azot vătămător şi reducerea purităţii sucului celular, al zemii de difuzie. Fertilizarea unilaterală cu azot, chiar cu doze sub limitele necesarului, la sfeclă are ca efect reducerea conţinutului de zahăr biologic şi diminuarea puternică a conţinutului de zahăr extractibil. O parte de azot vătămător din sfeclă poate « lega « în melasă 25 părţi de zaharoză. Carenţa de azot la sfeclă duce la formarea unor producţii mici de rădăcini şi zahăr. Carenţa de N se exteriorizează la început pe frunzele tinere, care rămân mici cu

10

nervuri uscate alungite, dispuse vertical, de culoare galben-verzuie. Decolorarea începe de la nervuri şi peţiol. Carenţa apare în faze timpurii. Ca urmare a blocării biosintezei se reduce considerabil depunerea de zaharoză. Carenţele apar pe solurile cu indicele N sub 2,0 şi pot apare şi pe soluri mediu aprovizionate, care conţin potasiu, calciu şi magneziu în exces (elemente antagoniste cu azotul amoniacal). Excesul de azot în sol se evidenţiază într-o mare varietate de moduri, depinzând de îmbinarea concretă a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie de care depind si consecinţele negative pentru cantitatea şi calitatea recoltei. Aceste exteriorizări variază de la o dezvoltare luxuriantă a organelor vegetative (frunze mari, cu limbul lat si îngroşat) de culoare verde - intensă în cazul unui exces moderat şi relativ bine tolerat de plante, care adesea afectează nesemnificativ cantitatea recoltei, până la sistarea proceselor de creştere şi dezvoltare şi uscarea plantelor; în cazuri de exces toxic, dezvoltarea luxuriantă a foliajului în condiţiile excesului de azot. De notorietate sunt şi alte consecinţe negative ale excesului netoxic de azot în sol şi plante şi anume :

- prelungirea ciclului ontogenetic al plantelor datorită promovării-dezvoltării organelor vegetative în detrimentul celor productive;

- predispoziţia la atacul de boli şi dăunători datorită abundenţei aminoacizilor liberi în sucul celular din plante .

- înrăutăţirea valorii biologice a recoltei datorită ponderii crescute a aminoacizilor neesenţiali în aceasta;

- creşterea conţinutului de azot ne-proteic (acizi aminaţi liberi, amine, amide, săruri minerale), care influenţează negativ extragerea din recolte a substanţelor organice utile (de pildă, zahărul din rădăcinile de sfeclă.).

Adesea simptomele excesului toxic de azot nitric în plante se manifestă, asociat cu cele ale deficienţelor secundare (relative) de molibden, fosfor, sulf şi potasiu. La sfecla de zahăr, în lunile mai-iunie, plantele afectate stagnează în creştere, rămânând cu mult mai în urma celor neafectate, prezintă frunze etiolate (îngălbenite), înguste, îngroşate, lipsite de elasticitate, dispuse erect. În stratul de sol explorat de rădăcinile plantelor expuse excesului de azot conţinutul de azot mineral (suma N—NH4 şi N—NO3) depăşeşte, cel mai adesea, 100 mg N/kg de sol. Concentrarea azotului mineral nitric (N—NO3) şi amoniacal (N—NH4) în stratul explorat de rădăcinile plantelor este favorizată de însuşiri ca: textura fină, destructurare, permeabilitate redusă pentru apă şi conţinut redus de humus — în condiţiile unui regim hidric exudativ, în lipsa îndelungată a precipitaţiilor eficiente. Vremea rece şi nebulozitatea accentuată, influenţând negativ metabolizarea azotului nitric în plante, favorizează manifestarea simptomelor excesului de azot şi urmările negative ale acestuia. Cu titlu curativ se poate recomanda irigarea, de preferat prin aspersiune, cu o normă suficientă de apă pentru a dilua nitraţii acumulaţi în stratul superficial, într-un volum mai mare de sol. Dacă după irigare vremea devine însorită şi caldă, redresarea plantelor afectate are loc rapid, fără alte intervenţii. Stropirea repetată la intervale de 5—8 zile, a plantelor afectate cu soluţii 0,015%—0,025% de molibdaţi de amoniu sau de sodiu este de natură să grăbească redresarea plantelor şi să diminueze urmările păgubitoare ale toxicităţii nitrice.

Dimensionarea corectă a dozelor de îngrăşăminte cu azot (având în vedere necesarul real al culturii şi contribuţia surselor naturale la acoperirea acestuia, precum şi existentul de azot mineral în stratul de sol explorat de rădăcini) şi aplicarea uniformă pe teren şi în mai multe momente a îngrăşămintelor cu azot pot fi menţionate ca măsuri de prevenire a excesului de azot mineral în sol şi plantă.

11

În cazul când se foloseşte un singur element, de exemplu K, pe soluri puţin fertile din cauza insuficienţei fosforului, nu obţinem o mărire semnificativă a producţiei. Necesităţile plantelor în substanţe minerale nutritive, sunt variate în diferitele etape de creştere şi stadii de dezvoltare. În legătură cu acest consum al substanţelor nutritive trebuie să distingem în viaţa plantei :

1. perioada critică a nutriţiei când insuficienţa sau lipsa substanţelor minerale, are o acţiune dăunătoare asupra creşterii şi dezvoltării

2. perioada consumului maxim, când plantele iau din sol cantitatea cea mai mare dintr-o anumita substanţă.

La sfeclă perioada consumului maxim a elementelor nutritive se produce în cea de a doua jumătate a vegetaţiei, însă consumul diferitelor elemente nu este acelaşi. Potasiul şi fosforul se consumă în toată perioada de vegetaţie cam cu aceeaşi intensitate, pe când azotul se consumă mai intens, iar magneziul cel mai intens. În a treia lună perioada asimilării scade.

Dacă se ţine seama de diferitele perioade critice, consumului maxim şi durata perioadei de nutriţie, atunci sistemul de îngrăşare nu trebuie să fie unic, ci diferenţiat.

Administrarea îngrăşămintelor foliare Se ştie că îngrăşămintele administrate solului, de multe ori nu pot fi folosite de

plante din lipsa ploilor sau pot fi spălate în adâncime sau să treacă în forme insolubile. Pentru a se preîntâmpina aceste neajunsuri s-a preconizat procedeul stropirii

plantelor cu soluţii de substanţe minerale nutritive. Pentru ca planta să nu sufere la un moment dat din cauza lipsei elementelor

nutritive s-a dezvoltat sistemul de fertilizare foliar deoarece frunzele au capacitatea de a absorbi soluţiile hrănitoare, elementele benefice, răspândindu-se rapid în tot corpul plantei. Efectul cel mai important al fertilizării foliare în cazul sfeclei de zahăr se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor pe cale foliară în perioade de stres când chiar dacă în stratul de sol există elementele nutritive necesare, acestea sunt inaccesibile plantei din cauza secetei spre exemplu (elementele nutritive din sol nu pot fi folosite de către plantă din cauza lipsei apei), sau suprafaţa foliară a plantei este distrusa într-o anumită proporţie din diferite cauze (grindină), prin aplicarea pe suprafaţa frunzelor a unor îngrăşăminte lichide foarte uşor accesibile plantei poate fi asigurat necesarul de elemente nutritive pentru o perioada scurtă de timp.

Fertilizarea foliară mai poate fi folosită pentru a asigura culturii microelementele consumate în cantităţi foarte mici şi care nu se găsesc în sol sub forme accesibile plantei.

Observaţie. Fertilizarea foliară nu înlocuieşte niciodată fertilizarea de bază ci aduce un aport

suplimentar de cel mult 10% la producţia de rădăcini şi 1% la zahăr. Aplicarea repetată a îngrăşămintelor foliare în condiţiile unei fertilizări de bază

care asigură necesarul culturii, iar condiţiile climatice permit accesul plantei la resursa de bază (din sol), devine ineficientă economic şi tehnologic.

Frunzele plantelor, au capacitatea de a absorbi apa şi diferitele substanţe, după cum o are fiecare celulă. Dacă se stropesc plantele cu soluţii nutritive, substanţele din soluţie pătrund prin epidermă şi se răspândesc în tot corpul plantei. Se folosesc în mare măsură fosforul, potasiul, azotul şi chiar unele microelemente (Bor, Mangan). Stropirea plantelor se face în orele de dimineaţă sau de seară, când atmosfera este liniştită. Pătrunderea elementelor din soluţia nutritivă are loc în condiţii optime, dacă picăturile de soluţie se menţin pe frunze, până la o jumătate de oră. Stropirea plantelor se face cu

12

instalaţiile de erbicidat.. Concentraţia soluţiilor ce conţin azot, fosfor sau potasiu nu trebuie să depăşească limita de 1,5-2%. Dacă se folosesc concentraţii mai mari se provoacă arsuri. Se pot folosi concentraţii mai mari când stropirea se face din avion. Soluţiile de microelemente se folosesc în concentraţii foarte slabe, sub 1 g la litrul de apă. Dintre îngrăşămintele foliare existente în prezent pe piaţă recomandam utilizarea următoarelor:

- Folicer 1.0.3 cu doza de 5 l/ha dizolvat în 300 l apă, - Foliplex 0.1.1 cu doza de 5 l/ha dizolvat în 300 l apă, - Fertifert 4.1.1 cu doza de 5 l/ha dizolvat în 300 l apă etc.

Nutriţia plantelor pe această cale, cunoscută sub numele de nutriţie extra-radiculară", dă rezultate bune.

Folosirea nămolului tehnologic rezultat din industrializarea zahărului. Nămolul tehnologic rezultă din operaţiile de purificare, prin metode fizico-chimice a

zemii de difuzie, în vederea concentrării şi cristalizării normale a zaharozei. Nămolul tehnologic este obţinut prin procedeul de purificare clasic în care se utilizează pentru îndepărtarea ne-zahărului, hidroxidul de calciu şi dioxidul de carbon în următoarele operaţii : pre-defecare şi defecare, tratarea cu Ca(OH)2 saturaţia I şi tratarea cu CO2

saturaţia a II a.. Nămolul tehnologic conţine substanţe pectice, proteine, coloranţi şi săruri (El conţine toate substanţele organice şi minerale insolubizate prin acţiunea varului şi a CO2. Analiza nămolului tehnologic se prezintă în tabelul 4 .

Tabelul nr. 4

Azot total (%)

Fosfor total (%)

Potasiu total (%)

MgO (%)

CaCO3

(%) Mn

(ppm) Fe

(ppm)

0,67 0,67 0,13 6,5 80,9 13,3 67,5

Având în vedere cantitatea foarte mare de CaO3 (80,9%) din nămolul tehnologic,

acesta se poate utiliza cu rezultate foarte bune pentru ameliorarea reacţiei acide a solurilor. Prezenţa Ca în sol este foarte favorabilă pentru cultura sfeclei. Pe de altă parte nămolul tehnologic conţine cantităţi importante de azot(0,67%), fosfor (0,67%) şi potasiu (0,13%). Dozele de aplicare a nămolului tehnologic vor fi de 5 şi respectiv 10 t/ha.

Aplicarea nămolului tehnologic este de dorit să se facă în toamnă sub arătura de bază. Nămolul tehnologic se va folosi din gropile de depozitare ale fabricilor de zahăr sau de pe platformele unde este depozitat. Starea lui fizică este bună după scurgerea apei, fiind în formă de pastă semiuscată, uşor de aplicat pe câmp în vara următoare a campaniei de prelucrare zahărului. Precizăm că în fiecare fabrică de zahăr rezultă anual cca 30-50 mii tone de nămol tehnologic în funcţie de cantitatea de sfeclă procesată.

Lucrările solului în primăvară pentru sfecla de zahăr

13

Semănatul. Poate să influenţeze, prin epoca şi tehnica de aplicare a acestei lucrări, vigoarea şi starea de sănătate a plantelor.

Prin respectarea epocii timpurii de însămânţare se asigură o mai bună rezistenţă plantelor la atacul ciupercii Peronospora schachtii şi a dăunătorilor care atacă sfecla în primele faze de vegetaţie.

Pentru păstrarea umidităţii este important ca semănatul să urmeze cât mai repede după pregătirea patului germinativ. Maşinile moderne de semănat “bob cu bob” sunt echipate cu echipamente de administrat insecticide granulate pentru dezinfectarea solului, respectiv cu pompă peristaltică. În lunile mai-iunie, când se realizează zborul afidelor transmiţătoare de virusuri fitopatogene, plantele înaintate în vegetaţie, ca urmare a semănatului timpuriu, sunt mai rezistente la viroze. Pentru a preveni infecţiile virotice în culturile de sfeclă din anul I (pentru rădăcini şi butaşi), acestea se vor semăna la o distanţă minimă de 500-1000 m de culturile de seminceri. Desimea mare a culturilor de sfeclă pentru rădăcini, de 80000-100000 plante/ha, determină o insuficientă aerisire şi zvântare a frunzelor, favorizând atacurile produse de Cercospora beticola, Peronospora schachtii şi Phoma betae. Întrucât desimea mare de semănat condiţionează obţinerea de producţii ridicate şi, ca atare, nu poate fi micşorată, este necesar să se prevină infecţiile foliare prin tratamente chimice aplicate în perioada de vegetaţie a plantelor. Adâncimea de semănat influenţează, de asemenea, intensitatea atacului. Astfel, însămânţarea sfeclei la o adâncime mai mare de 2-3 cm, în solurile grele, epuizează plăntuţele în timpul străbaterii solului până la suprafaţă, mărindu-le sensibilitatea faţă de ciupercile din stratul arabil. Pe solurile uşoare semănatul la 3-5 cm, urmat de tăvălugire, favorizează răsărirea şi creşterea rapidă a plăntuţelor. Buna pregătire a solului în vederea semănatului sfeclei de zahăr a devenit din ce în ce mai importantă, odată cu generalizarea în practică şi la noi în ţară ca şi în ţările UE a folosirii seminţelor şlefuite, încrustate şi drajate semănate la distanţe mărite pe rând (10-12-15-18 cm). Se ştie că adâncimea prea mare de afânare a solului înainte de semănat, are de obicei, repercusiuni nefavorabile asupra răsăririi uniforme a plantelor. Pe de altă parte, se cunoaşte necesitatea de a îngropa sămânţa de sfeclă la mică adâncime (2-3 cm), datorită slabei puteri de străbatere a acesteia faţă de alte seminţe de plante. Precizăm că principalele cerinţe agrotehnice, care stau la baza pregătirii corespunzătoare a patului germinativ pentru sfecla de zahăr sunt următoarele :

- afânarea stratului de sol la suprafaţă pe o adâncime echivalentă cu cea de însămânţare (2-3cm) ; - solul de sub acest strat să rămână nederanjat, pentru a asigura aprovizionarea seminţelor cu apă din profunzime ; - solul de la suprafaţă, din stratul prelucrat, trebuie să fie bine mărunţit şi să permită accesul aerului spre sămânţă ; - terenul să fie bine nivelat în urma pregătirii şi la adâncime uniformă. În vederea realizării acestor cerinţe agrotehnice, există în unităţile de producţie o serie de utilaje pentru pregătirea patului germinativ, care se pot folosi de la caz la caz,în funcţie de starea solului la desprimăvărare. Sămânţa

14

Hibrizii de sfeclă de zahăr folosiţi în cultură apar şi dispar mai repede decât în trecut, când soiurile se menţineau mai mulţi ani şi când amelioratorii le îmbunătăţeau generaţie după generaţie. Astăzi îmbunătăţirile se introduc ca noi hibrizi şi cei vechi sunt repede retraşi de pe piaţă. În aceste condiţii, cultivatorii trebuie să fie informaţi permanent, pentru a putea alege sămânţa necesară pentru cultivarea sfeclei în propria fermă. În prezent toată sămânţa de sfeclă folosită în România este tratată cu produse chimice pentru protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor.

Alegerea hibrizilor. Se recomandă cultivarea noilor hibrizi dublu toleranţi (la cercosporioză şi rizomania) sau triplu toleranţi (la cercosporioză, rizomania şi rizoctonia). Se recomandă ca fiecare fermier să folosească cel puţin doi hibrizi în cadrul fermei sale şi să păstreze neapărat mostre de seminţe din fiecare hibrid utilizat, pentru eventuale litigii.

Sămânţa. Constituie un mijloc important de transmitere a infecţiilor pentru majoritatea agenţilor patogeni. De aceea, se recomandă ca sămânţa să fie recoltată din culturi bine întreţinute, cu plante semincere sănătoase. Înainte de semănat seminţele se condiţionează şi se tratează cu fungicide.

La ora actuală constituie un mare succes introducerea insecticidelor la

drajarea seminţelor. Efectul insecticidelor de contact şi a celor sistemice din seminţele drajate durează 6 – 8 săptămâni de la răsărit, în funcţie de substanţa activă utilizată.

Sunt potrivite împotriva dăunătorilor de sol, (numai la populaţii reduse de Curculionidae), au eficacitate diferită în reducerea populaţiilor de purici în funcţie de numărul de indivizi şi data atacului. De asemeni, în funcţie de substanţa activă, drajarea cu insecticide reduce coloniile primare ale afidelor migratoare.

Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor care atacă plăntuţele de sfeclă imediat după

răsărire şi în primele faze de vegetaţie sămânţa de sfeclă drajată este tratată cu, Tachigaren, sau TMTD pentru combaterea bolilor şi cu Imprimo, Force, sau Gaucho pentru combaterea dăunătorilor. Insectofungicidele sunt introduse în drajeul care îmbracă sămânţa. În prezent la noi în ţară se foloseşte numai sămânţă monogermă drajată şi tratată ca şi în ţările din UE.

Toţi hibrizii noi, potenţiali pentru a fi cultivaţi, sunt în prezent verificaţi în câmpurile de testare iar apoi sunt incluşi în lista oficială de soiuri, care se modifică anual.

Cele mai noi tehnologii impun ca sămânţa să fie de ceea mai buna calitate, monogermă, drajată sub formă de unităţi germinative ( 1UG= 100.000 seminţe), iar numărul de unităţi germinative folosite la hectar trebuie să asigure la recoltare un număr de 80-100.000 de plante. Se recomandă utilizarea a 1,2-1,4 UG/ha.

Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se evită atacul unor boli şi dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.

Calitatea sfeclei de zahăr din ţara noastră este puternic influenţată de temperatura aerului din perioada de încolţire şi de răsărire, precum şi de scăderea temperaturii din timpul nopţii, fără a depăşi 0°C, la sfârşitul verii şi începutul toamnei, înainte de recoltare.

Distanţa de semănat influenţează conţinutul de zahăr, optimul fiind de 45 cm între rânduri şi de 16-18 cm între plante pe rând.

Cele mai mari producţii de biomasă (rădăcini) de sfeclă (peste 80 t/ha în condiţii de neirigat) s-au obţinut în condiţiile de la Braşov prin cultivarea hibrizilor Marianka, Antineea.

Semănatul sfeclei de zahăr

15

În prezent, majoritatea ţărilor cultivatoare de sfeclă din Europa practică semănatul la distanţe mărite pe rând, caz în care nu se mai execută răritul manual. Majoritatea ţărilor europene au trecut la semănatul la locul definitiv 18 - 22 cm pe rând şi cultivă sfecla de zahăr fără munca manuală la rărit şi întreţinere. Pentru semănat sunt recomandate utilajele de semănat de precizie pe 6 sau 12 rânduri cu distribuţie mecanică sau pneumatică a seminţei.

Rezultatele obţinute în experienţele riguroase de câmp, cât şi cele din unităţile de producţie scot în evidenţă economii considerabile de sămânţă şi forţa de muncă la rărit. Semănatul sfeclei de zahăr la distanţe mărite pe rând reuşeşte şi oferă avantaje în condiţiile respectării cunoştinţelor tehnice, atât de tehnologie, cât şi de reglare şi exploatare a utilajelor folosite. Odată cu mărirea distanţei de semănat pe rând numărul de seminţe la ha se micşorează. Reducerea numărului de seminţe la unitatea de suprafaţă impune exigenţă faţă de asigurarea factorilor care contribuie la germinarea şi răsărirea fiecărei plăntuţe. O primă condiţie în acest scop o constituie pregătirea patului germinativ.

În condiţiile din ţara noastră se acordă tot mai mare atenţie lucrărilor de primăvară, atât sub aspect calitativ, cât şi ca timp optim de execuţie. Posibilităţi s-au creat mai ales după generalizarea agregatelor de tipul combinatorului. Trebuie precizat, că uneltele combi-natorului dau rezultate bune numai pe arăturile nivelate în prealabil (din toamnă sau primăvară) şi dacă sunt reglate corespunzător. Aceste agregate au fost concepute şi construite pentru o prelucrare a solului la mică adâncime (3- 4cm), ceea ce este greu de realizat mai cu seama pe arăturile nenivelate, care uscându-se neuniform la suprafaţa solicită organele active de lucru neegal, se deformează sau se rup. Aceleaşi fenomene se întâmplă şi la nerespectarea reglajelor în special de orizontalitate. Întrucât răsărirea seminţelor de sfeclă este foarte mult condiţionată de gradul de aprovizionare a solului cu apă, solul nu trebuie mobilizat pe adâncime mare primăvara. Dacă fenomenul s-a sesizat totuşi, în aceste cazuri tăvălugirea este foarte indicată şi necesară pentru realizarea unui anumit grad de tasare a solului în profunzime, Lucrarea aplicată înainte de semănat creează condiţii favorabile pentru plasarea seminţelor la aceeaşi adâncime şi deci pentru o răsărire uniformă. Un rol foarte important în cazul măririi distanţelor de semănat pe rând şi a reducerii numărului de seminţe la ha trebuie acordat timpului de semănat. Fiecare zi întârziere la semănat înseamnă pierdere de apă din sol în special de la suprafaţă în care se află seminţele. Pentru răsărirea sfeclei de zahăr este importantă umiditatea solului din adâncimea 0-10 cm din luna aprilie în care s-a realizat semănatul.

O problemă deosebită cu care se confruntă cultivatorii de sfeclă după semănatul sfeclei este formarea crustei, mai ales pe solurile cu conţinut ridicat în argilă (30-35 % ).

Lucrările de cercetare au urmărit combaterea crustei prin aplicarea Polinitului imediat după semănatul sfeclei şi la interval de 15 zile.

Din analiza rezultatelor experimentale s-a constatat că polimerul Polinit GT-1 a avut o influenţă pozitivă asupra combaterii crustei la sol atunci când s-a aplicat în doze de 6 sau 9 l /ha dizolvat în 1000 l apă imediat după semănatul sfeclei. Aplicarea Polinitului Gt-1 după 15 zile de la semănat nu a asigurat o combatere corespunzătoare a crustei la sol, ceea ce s-a reflectat în reducerea numărului de plante răsărite la ha. Fenomenul dăunător al formării crustei s-a înregistrat în final în producţiile de rădăcini obţinute la ha Din analiza acestor rezultate reiese că polimerul Polinit GT1 a determinat sporuri de producţie, prin combaterea crustei, care sunt asigurate statistic în medie pe cei doi ani de experimentare, ele oscilând între 8,6 şi 10,1 t/ha pentru aplicări imediat după semănat şi 7,5-8,5 t/ha la aplicarea la 15 zile după semănat.

Răsărirea plantelor de sfeclă.

16

Răsărirea trebuie să fie bună în toate condiţiile şi este deosebit de importantă în special pe solurile în care o desime acceptabilă este greu de realizat.

Recent condiţiile de calitate ale seminţei de sfeclă au crescut mult (90-95 % germinaţie comparativ cu prevederile standard de 80% cu câţiva ani în urmă). Cu toate acestea există diferenţe mari la unele soiuri în ce priveşte procentul de răsărire din câmp şi acestea trebuie luate în calcul, în special pe solurile dificile care formează frecvent crustă.

Desimea culturii. O plantă de sfeclă se consideră definitivă în cultură după ce are şase frunze adevărate şi

este astfel capabilă să supravieţuiască până la recoltare. Numărul acestor plante rezultate din 100 seminţe încorporate în sol, defineşte „desimea culturii” şi se exprimă procentual. Populaţia de plante care va putea produce o recoltă maximă este între 75 şi 100 mii la ha. Nu există dificultăţi la recoltare dacă acest număr va fi depăşit. Prin lucrarea de rărit se înlătură surplusul de plante din cultură, lăsând între ele o distanţă de 22-25 cm.

Formarea producţiei de sfeclă. Producţia de sfeclă şi respectiv de zahăr, este în relaţie directă cu cantitatea de energie

solară interceptată. Întrucât cultivatorul nu poate controla cantitatea de lumină solară căzută pe câmpul său, rolul lui este de a mări cantitatea de lumină interceptată printr-un foliaj mare şi sănătos. Este deosebit de important de a asigura folosirea a cât mai mult posibil din lumina solară a zilelor lungi din mai şi iunie. Aceasta se realizează cel mai bine prin încheierea semănatului la începutul lunii aprilie şi luarea de măsuri pentru asigurarea răsăritului timpuriu, pentru realizarea unor plante viguroase şi uniform distribuite, încât cultura să nu aibă goluri prin care să se irosească energia solară. Importanţa interceptării luminii solare din luna mai şi în mod deosebit din iunie are un rol bine cunoscut asupra formării producţiei de sfeclă. Acest lucru se constată mai ales în anii cu vreme întunecată şi cerul acoperit pentru intervale mari din perioada mai-iunie. Căldura de la sfârşitul lunii mai şi începutul lui iunie a determinat întotdeauna o creştere rapidă a frunzelor de sfeclă. Pentru conversia luminii solare în zahăr plantele trebuie să absoarbă dioxid de carbon (CO2) prin porii frunzelor. Aceşti pori permit apoi evaporarea apei prin transpiraţie. Dacă planta pierde mai multă apă decât pot absorbi rădăcinile din sol, atunci ele se veştejesc, opresc absorbţia de CO2 şi deci opresc creşterea. Dacă aceste condiţii persistă, frunzele mor şi lumina solară este irosită. În cazul în care există exces de umiditate în sol se produce o recoltă mare, mai ales prin creşterea cantităţii de masă foliară şi a luminii solare interceptată în timpul perioadei de vegetaţie. O suprafaţă foliară prea mare poate duce la un maxim de producţie, care uneori este contraproductivă, realizându-se supraproducţii de frunze care adesea se obţin prin aportul îngrăşămintelor cu azot în exces. Aceste fenomene schimbă de obicei direcţia energiei plantei de la acumularea zahărului extractibil în rădăcină. Cu toate acestea frunzişul sfeclei trebuie să rămână un convertizor eficient al luminii solare. Producţia de sfeclă se poate reduce sensibil dacă frunzele sunt bolnave (datorită virozelor sau atacului de cercosporioză). În concluzie, pentru a realiza o producţie profitabilă de sfeclă, frunzele trebuie să intercepteze cât mai multă lumină solară pe toată perioada de vegetaţie, fapt pentru care ele trebuie să se menţină în verde până la recoltare, prin tratamente contra bolilor foliare.

Combaterea buruienilor pe cale chimică în cultura sfeclei de zahăr.

17

Combaterea buruienilor din culturile de sfeclă de zahăr este una din verigile tehnologice de cea mai mare importanţă pentru obţinerea unor producţii ridicate de rădăcini. Cultura de sfeclă este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor atât în faza de formare a frunzelor, cât şi în faza de formare a rădăcinilor. Din acest motiv, sfecla de zahăr trebuie protejată împotriva buruienilor,pentru formarea aparatului foliar, până la încheierea lanului şi ulterior, împotriva buruienilor perene până la formarea rădăcinilor şi asimilarea zahărului. Între producţia de rădăcini şi cantitatea de buruieni rămasă în lan există o corelaţie negativă foarte strânsă. Recoltarea mecanizată cu pierderi minime nu poate fi realizată decât în lipsa aproape în totalitate a buruienilor, deoarece acestea produc mari neajunsuri pentru mecanismele de decoletare şi transport ale combinelor. Natura îmburuienării terenurilor destinate culturii sfeclei de zahăr este foarte diferită, dar în acelaşi timp în mare măsură asemănătoare ca problematică. În cea mai mare parte din terenuri sunt prezente principalele grupe de buruieni anuale mono şi dicotiledonate ca şi buruienile perene. Datorită unei asemenea situaţii şi urmare a cercetărilor efectuate în ultimul deceniu în ţara noastră, rezultă că o combatere numai prin utilizarea erbicidelor e posibilă. Din cercetările întreprinse a rezultat, de asemenea, că în toate condiţiile din ţară se obţin rezultate satisfăcătoare în combaterea buruienilor anuale numai prin utilizarea unor amestecuri de erbicide,de preferinţă aplicate înainte de însămânţarea culturii şi încorporate cu uneltele de pregătire a patului germinativ.

Pentru buruienile monocotiledonate se recomandă : Dual Gold 960 EC (1,2-1,5 l/ha), Gallant Super (0,5-1,5 l/ha), Fusilade Forte (1-1,5l/ha), Frontier Forte (0,8 -1,0 l/ha), Furore Super 75 EW (1,0l/ha). Pentru buruienile dicotiledonate anuale (cu frunza lată) se recomandă : - în pre-emergenţă: Venzar 80WP 1,2-1,6 l/ha, -în funcţie de conţinutul în humus), Pyramin FL (6 l/ha);

- în vegetaţie: Betanal Expert (1,2x 3 l/ha-tratamente secvenţiale), Goltyx 70WP (4,5 kg/ha), Safari ( 30 g/ha), Lontrel 300 (0,3-0,5 l/hax2). Se recomandă pentru combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate erbicidele Dual Gold + Venzar 80, WP în doze de (1,5+1,0-1,2 kg/ha) aplicate preemergent.sau Frontier 1,0 l/ha + Pyramin 4-5 l/ha sau Goltyx 2-3 kg/ha. Se poate utiliza şi varianta cu Betanal Expert (2,0+2,0 l/ha) aplicat post-emergent sau Betanal Quatro (1,5 x 2 sau 1,2 x 3), precum şi combinaţiile dintre cele 2 sisteme (pre-emergent + post-emergent). Pentru combaterea pălămidei se recomandă tratamente cu Lontrel 300 (0,3-0,4 l/ha), Pentru combaterea pirului se recomandă tratamente cu Agil (1,5-2 l/ha) şi pentru costrei- Pantera (1,5-2 l/ha) etc. Lucrările de întreţinere după semănat Imediat după semănat până la răsărire dacă solul a prins crustă s-au s-a îmburuienat se va efectua o praşilă oarbă cu un cultivator echipat cu cuţite tip săgeată şi discuri de protecţie. Lăţimea de lucru a cultivatorului trebuind să fie egală cu cea a semănătorii. În cursul perioadei de vegetaţie se vor efectua încă cel puţin 3 praşile mecanice pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri şi menţinerea solului afânat la suprafaţă. Adâncimea de lucru va creşte de la 4-6 cm la prima praşilă la 8-12 cm la ultima praşilă, iar viteza de deplasare a agregatului va fi 3-4 km/h la prima praşilă şi 5-7 km/h la următoarele 2 praşile. La praşila a II-a mecanică se va echipa cultivatorul cu fertilizatoare pentru aplicarea fertilizării faziale a culturii.

Lucrările de întreţinere în vegetaţie. Acestea au rolul de a aerisi solul la suprafaţă şi de a împiedica evaporarea apei din sol. Prin lucrările de întreţinere se distrug buruienile, în special acelea din familia Chenopodiaceae, care sunt gazde pentru unii agenţi patogeni şi dăunători ai sfeclei.

18

Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o măsură foarte benefică în vederea obţinerii unor recolte însemnate. Cei mai mulţi din agenţii patogeni atacă aparatul foliar, fapt care poate fi extrem de periculos în prima perioadă, deoarece poate avea ca efect pierderea culturii, iar în cea de a doua perioadă de vegetaţie poate influenţa acumularea zahărului.

Combaterea chimică a bolilor sfeclei. Pentru protejarea plăntuţelor în cursul răsăririi

lor, contra ciupercilor din sol (Pythium, Phoma, Fusarium), seminţele se vor trata prin prăfuire sau mocirlire cu . În cazul apariţiei manei se vor aplica 1-2 stropiri cu produse cu fungicide ca Apron XL 350 ES, Funguran OH 50 WP. Tratamentele contra cercosporiozei sfeclei sunt obligatorii în special în anii ploioşi şi în culturile irigate prin aspersiune. În producţie s-au extins tratamentele cu produse fungice simple ca: Bravo 500 SC, Mycoguard 500 SC, Score 250 EC, sau cu produse fungicide compuse Duett Ultra SC, Rias 300 EC, Tango Super SE, Sfera 535 SC, care au acţiune îndelungată şi sunt eficiente contra ciupercii Cercospora beticola. În medie, se aplică 2 tratamente, din care primul prin iunie sau iulie, după apariţia primelor pete, iar al doilea la interval de circa 3 săptămâni. În culturile irigate, tratamentele trebuie corelate cu udările şi se vor aplica înainte de udare, în cazul culturilor irigate prin aspersiune.

Este unanim recunoscut că dăunătorii de sol pot deveni în condiţii favorabile, principalii factori limitativi ai densităţii culturii. Produsele chimice de combatere a acestor dăunători sunt insecticidele, care în bună măsură limitează pierderile de producţie. Cercetările biologice, agrochimice şi de medicină au scos în evidenţă şi au pus în dubiu multe procedee de combatere cu efecte secundare nocive. Se impune utilizarea unor tratamente complementare (sămânţă + plantă) selective, alternative care să nu creeze rezistenţe şi folosirea produselor în primele faze de vegetaţie a sfeclei de zahăr ca tratament complementar celui de la sămânţă, pentru reducerea dozelor şi din punct de vedere al protecţiei mediului, se recomandă cultivarea noilor hibrizi dublu toleranţi ( la cercosporioză şi rizomania) sau triplu toleranţi (la cercosporioză, rizomania şi rizoctonia) asigurând protecţia eficientă a culturii.

Bolile sfeclei de zahăr

În general, sfecla de zahăr este cunoscută ca o plantă susceptibilă faţă de un număr însemnat de boli produse de diverşi agenţi patogeni, ceea ce impune pentru practica agricolă necesitatea cunoaşterii în mod aprofundat atât a simptomatologiei fiecărei boli cât şi a celor mai eficiente măsuri de prevenire şi combatere.

Căderea şi putrezirea plăntuţelor este produsă de un grup de ciuperci de sol (Pythium

spp., Phoma betae Fr., Aphanomyces spp. Fusarium spp., Rhizoctonia solani). Boala este frecvent întâlnită în zonele cultivatoare de sfeclă cu precipitaţii abundente

primăvara, boala se manifestă cu intensitate mai ales în zonele nordice cu soluri grele reci şi sărace în fosfor.

Putrezirea plăntuţelor de sfeclă este condiţionată de un complex de factori agrotehnici şi climatici şi se manifestă puternic în perioadele când sensibilitatea germenilor sau plăntuţelor coincide cu un potenţial de infecţie ridicat al paraziţilor implicaţi. Frecvenţa plantelor atacate creşte în cazul în care solul este infestat puternic cu nematozi care înlesnesc pătrunderea ciupercilor, prin înţepăturile pe care Ie fac Ia nivelul rădăcinuţelor.

Simptome: boala apare începând din momentul germinării seminţelor şi poate dura până în faza de îngroşare a rădăcinuţei şi de apariţie a doua perechi de frunze adevărate.

19

Plăntuţele prezintă diferite forme de atac: pe unele se observă pete, în dreptul cărora ţesuturile stagnează în creştere. Sunt şi situaţii când planta poate rezista atacului şi continuă să crească, însă rădăcina este sinuoasă. Alte plante prezintă strangulări în dreptul porţiunii atacate pe întreaga circumferinţă a tulpiniţei. În acest caz plăntuţa cade din dreptul porţiunii atacate, se deshidratează şi moare.

În timpul germinării, atacul se manifestă şi pe cotiledoane, iar plantulele pier înainte de a străbate solul şi de apărea la suprafaţa acestuia. Atacul pe plantulele răsărite, prezintă coletul şi tulpiniţa subţiate, de culoare brună-negricioasă, după care acestea se ofilesc şi cad pe sol, putrezind. Atacul apărut mai târziu, pe plantele mai dezvoltate, prezintă simptome, în special, pe rădăcinile secundare, iar rădăcina principală stagnează în dezvoltare.

Desigur că, în funcţie de agentul patogen care a produs boala, sau de proporţia în care a participat un parazit sau altul în procesul de infecţie, simptomele sunt diferite, iar în condiţii de câmp ele nu pot fi diferenţiate, datorită intervenţiei ulterioare a altor paraziţi a căror acţiune se suprapune atacului produs iniţial de unul sau doi dintre aceştia.

Delimitarea simptomelor produse de diferiţi paraziţi implicaţi în acest proces se poate realiza în condiţii experimentale, folosind sol steril şi infecţii artificiale. Astfel, pe tulpiniţe apare un putregai umed, strălucitor, care cu timpul capătă culoare brună, apoi neagră, în dreptul căruia se formează în scurt timp (2 - 3 zile) oospori. În acest caz, infecţiile se datoresc ciupercii Pythium sp., în alte cazuri, pe porţiunile atacate se observă striuri mici de culoare brun închisă, care apoi se extind sub forma unui putregai uscat, de culoare închisă, Ia locul de ieşire din sămânţă. În dreptul zonelor atacate se observa la microscop, sau chiar cu ochiul liber, picnidiile ciupercii Phoma betae..

Simptomele care se prezintă sub forma unor ulceraţii de culoare bruna roşcată, aparţin ciupercii Rhizoctonia solani. Atacul timpuriu produs de aceasta ciupercă asupra germenilor, are ca efect nerăsărirea şi putrezirea acestora din cauza lipsei de vigurozitate şi a puterii de străbatere reduse.

În unele zone de cultură se mai întâlneşte şi un altfel de atac, cu simptome deosebite de cele produse de Pythium spp. şi Phoma betae , care se datoresc speciilor de Aphanomyces. în acest caz, întregul hipocotil devine subţire şi negru, iar cotiledoanele sunt necrotice la bază. Plăntuţele parţial atacate de Phoma sau Pythium, se pot reface în unele cazuri, paraziţii intrând în declin, datorită schimbării condiţiilor de mediu. Ciuperca Aphanomyces însă persistă în părţile bolnave ale plantei; se pot găsi plante piticite şi deformate şi în luna iulie. Ciuperca poate fi observată pe rădăcinile laterale în tot timpul perioadei de vegetaţie fiind favorizată de temperaturi ridicate şi de umiditatea din sol, mai ales în culturile semănate târziu. Atacul este diminuat, în cazurile în care, perioada imediat următoare se caracterizează prin uscăciune, chiar dacă s-a semănat târziu.

Principalele măsuri de prevenire şi combatere a bolii constau în evitarea amplasării şi cultivării sfeclei pe terenurile joase, umede şi reci pe care bălteşte apa şi respectarea unui asolament raţional de 4-5 ani în care sfecla să urmeze după premergătoare care lasă terenul afânat. Un rol important îl are fertilizarea cu îngrăşăminte fosfatice care măreşte rezistenţa la atacul bolii. O altă condiţie importantă pentru evitarea atacului este respectarea epocii de semănat.

Pentru tratarea seminţelor sunt utilizate următoarele produse: TAVHIGAREN 70 WP, DITHANE M-45, VONDOZEB, APRON XL 350 ES, PREVICUR 607 SL.

20

Atac de Aphanomyces sp. pe plante şi rădăcini de sfeclă

Atac de Phytium sp. pe plăntuţe de sfeclă

21

Rhizomania Este considerată una din cele mai păgubitoare boli ale sfeclei, fiind răspândită, mai

ales, în vestul ţării. Boala este cauzată de dezvoltarea în plantă a unui virus numit BNYVV (Beet Necrotic Yelow Vein Virus )), care se introduce în plantă şi se transmite prin ciuperca de sol Poymyxa betae.

Boala afectează puternic sistemul radicular al plantei. Radicele proliferează şi se dezvoltă exagerat în jurul rădăcinii principale, căpătând un aspect de barbă. Rădăcinile se bifurcă sau au vârful mult subţiat. Vasele conducătoare se îngălbenesc şi apoi se necrozează. La un atac timpuriu, plantele tinere pier. Atunci când atacul este asupra plantelor mature, acestea supravieţuiesc, dar prezintă frunze mici, erecte, clorozate sau cu necroze. Pe vreme caldă, frunzele de la periferia rozetei se ofilesc. Atacul provoacă scăderea dramatică a producţiei de rădăcini şi a conţinutului în zahăr al sfeclei.

Prezenţa potenţialului de infecţie în sol în corelaţie cu condiţiile climatice ale fiecărui an determină manifestarea rhizomaniei. Umiditatea şi temperatura solului sunt decisive pentru apariţia simptomelor radiculare. Aceasta corespunde cu biologia vectorului Polymyxa betae care se extinde în sol numai prin oospori înotând în apa din sol. Umezeala ridicată este condiţia ca excitaţia care porneşte din rădăcini şi stimulează germinarea zoosporilor să fie destul de puternică. De aceea, în anii ploioşi, apare un atac mai puternic decât în anii secetoşi. Temperatura optimă, atât pentru vector, cât şi pentru virus este în jur de 25°C.

Prevenirea şi combaterea acestei boli este dificilă, necesitând o rotaţie îndelungată, de minimum 6 ani, datorită persistenţei virusului în sol. Se recomandă cultivarea de hibrizi rezistenţi sau cu toleranţă la boală.

Cercosporioza este produsă de ciuperca Cercospora beticola şi este una din cele mai

păgubitoare boli ale sfeclei,care se manifestă de obicei, cu zonele umede şi calde sau în condiţii de irigat. Boala apare mai întâ i sub forma unor pete punctiforme. Miceliul, care pătrunde prin orificiile stomatelor frunzelor, se dezvoltă mai întâi spre epiderma opusă pătrunderii şi apoi se ramifică lateral. Apar astfe l pete circulare, de 2—3 mm în diametru, vizibile pe ambele feţe. Petele sânt de culoare cenuşie deschisă, înconjurate de o margine mai închisă, brună-roşietică, ce contrastează puternic cu verdele frunzei.

Boala apare în special pe frunzele bine dezvoltate sub forma de pete rotunde de culoare brună-deschisă, cu marginea roşcată. Pe vreme umedă, la suprafaţa petelor se formează un puf catifelat. Pe peţiol si pe tulpini, petele sunt mai alungite, uşor adâncite. În România, cercosporioza este răspândită cu deosebire în sudul şi vestul ţării, unde irigarea prin aspersiune, precipitaţiile şi temperaturile mai ridicate constituie condiţii favorabile pentru permanentizarea unor atacuri puternice. în jumătatea nordică a ţarii boala se manifestă cu

Atac de Rhizomania sp. pe frunze şi rădăcini

22

intensitate mare numai la intervale de câţiva ani, condiţiile optime pentru ciupercă întrunindu-se mai rar în această zonă.

De obicei în sudul şi vestul ţării boala apare la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie sub formă de pete izolate pe frunzele mature. În urma ploilor, a irigării prin aspersiune la temperaturii ridicate, numărul petelor creşte considerabil, ocupând, o mare parte din frunza, ceea ce duce la reducerea progresivă suprafeţei foliare.

În culturile atacate de cercosporioză intervalul dintre rânduri este acoperit de frunze uscate căzute pe sol. Distrugerea frunzelor şi formarea repetată de noi frunze în rozetă are repercusiuni negative asupra creşterii rădăcinii şi acumulării zahărului.

Pentru prevenirea şi combaterea acestui patogen, deosebit de periculos pentru cultura sfecle, se impun măsuri severe, bine elaborate, atât culturale cât şi chimice. Se recomandă: izolarea în spaţiu a culturilor de producţie de cele de seminceri; arătură adâncă de toamnă pentru distrugerea resturilor vegetale; asolament de 3-4 ani; asigurarea la optim a măsurilor de igienă fitosanitară; folosirea de sămânţă sănătoasă şi tratată pentru prevenirea pierii plăntuţelor; tratamente în perioada de vegetaţie cu produse sistemice şi de contact, în vederea prevenirii apariţiei raselor de rezistenţă.

Sunt recomandate următoarele produse pentru combaterea ciupercii: BRAVO 500 SC (1,5-2,0 l/ha), MYCOBUARG 500 SC (4l/ha), SCORE 250 SC EC (0,3 l/ha în 300 l/ha –două tratamente), IMPACT 125 SC (0,5 l/ha –două tratamente). DUETT ULTRA (0,5 l/ha în 300 lapă/ha-două tratamente), RIAS 300 SC (0,3 l/ha), SFERA 535 SC (0,350 l/ha)..

Pentru reducerea cantităţilor de fungicide utilizate în combaterea cercosporiozei se recomandă cultivarea hibrizilor cu tolerantă genetică la această boală: Gazeta, Antineea, Taifun, Marianka, etc.

Atac de Cercospora beticola pe frunze de sfeclă

23

Mana sfeclei este produsă de ciuperca (Peronospora farinosa (Fr.) F. betae întâlnită în toate zonele de cultură, mai ales cele reci şi ploioase, fiind atacate, în special, culturile de seminceri. Apare în fiecare an în mod sporadic, iar în anii cu primăveri reci într-o proporţie mai ridicată. Boala apare pe plăntuţe începând din stadiul de cotiledoane şi se prezintă sub formă de pete de decolorare. în dreptul petelor se formează (mai ales pe partea inferioară) o pâslă deasă, violacee, care reprezintă fructificaţiile ciupercii (conidioforii şi conidiile). Când atacul cuprinde în întregime cotiledoanele, adesea planta piere. Plantele sunt mai sensibile la mana până în stadiul de 10—12 frunze, după care atacul se manifestă izolat pe frunze sub forma unor pete de diferite mărimi şi forme. Ţesutul din dreptul acestor pete se usucă (atunci când vremea devine caldă şi uscată) şi capătă un aspect pielos. înspre toamnă, simptomele de mană se observă pe frunzele foarte tinere din centrul rozetei, pe care apar fructificaţiile ciupercii. Adesea plantele atacate de mană au o creştere dezorganizată, caracterizată prin apariţia mai multor muguri de formare a rozetei foliare, din care cresc frunze multe, care rămân mici şi sunt de obicei deformate. Aceste plante rămân slab dezvol-tate, sunt lignificate şi adesea în perioada de vară, putrezesc sub forma unui putregai uscat.

Simptomele sunt caracteristice. Frunzele tinere, din rozetă, infectate sistemic, au culoarea verde deschis sau gălbui şi pot fi deformate. Pe timp umed, pe partea inferioară apare un puf cenuşiu – albicios, care reprezintă fructificaţia ciupercii. Frunzele bolnave au marginile răsucite în jos şi sunt casante.

Prevenirea şi combaterea manei sfeclei are în vedere o rotaţie corespunzătoare, separarea culturilor de producţie de cele de seminceri, precum şi utilizarea hibrizi rezistenţi şi de sămânţă tratată şi sănătoasă.

Pentru tratarea seminţelor de sfeclă este recomandat produsul: Apron XL ES (4 l/t).Pentru tratamente în vegetaţie se recomandă: Funguran OH 50 WP (4 kg/ha).

Făinarea sfeclei este produsă de ciuperca Erysiphe betae. Miceliul este fin, hialin şi

ramificat, se dezvoltă la suprafaţa organelor atacate trimiţând în ţesuturi haustori globuloşi. Boala apare sub forma unei pulberi albicioase răspândită pe toate organele aeriene

ale plantelor, pe ambele feţe ale frunzelor, pe peţioIuri, lujeri floriferi, ca şi pe glomerule. Frunzele puternic atacate îşi pierd turgescenţa, se îngălbenesc şi se usucă. În toamnă acestea sunt mai sensibile la temperaturile scăzute şi Ia brumele timpurii.

Făinarea sfeclei apare de obicei în vetre care uneori se extind în toată cultura, provocând pagube importante din punct de vedere economic. Atacul apare de obicei în

Atac de Peronospora farinosa pe sfeclă

24

perioadele de secetă prelungită şi determină reducerea producţiei de rădăcini cu până la 5 t/ha şi a conţinutului de zahăr cu până la 1,5%.

Combatere: în zonele cu atacuri frecvente se pot aplica tratamente cu produse pe bază de sulf (sulf muiabil, sulf praf). Primul tratament se aplică la apariţia bolii şi se poate repeta, daca este necesar, după 2—3 săptămâni. Produsele sistemice folosite în combaterea cercosporiozei dau rezultate bune în combaterea făinării.

Rhizoctonia solani Kuhn, Se dezvoltă de obicei pe părţile subterane ale plantelor

gazdă, mult mai rar pe organele de la suprafaţa solului. Tolerează limite foarte largi de umiditate si temperatură, de aceea ciuperca este

prezentă în toate solurile şi poate produce pagube mari la multe plante de cultură. Boala apare fie sporadic, fie în vetre, în funcţie de gravitatea infecţiei seminţelor cu

Phoma betae şi de potenţialul infecţios al ciupercilor de sol implicate (Phytium, Rhizoctonia, Fusarium etc.) cât şi de condiţiile nefavorabile din timpul răsăririi şi parcurgerii primelor faze de vegetaţie. În caz de atac grav, cultura poate fi compromisă, fiind necesară re-însămânţarea, ce are drept consecinţă decalarea epocii optime de însămânţare, cu repercusiunile ei nefavorabile asupra producţiei.

Este deosebit de important să se stabilească factorii care au produs putrezirea plăntuţelor deoarece, în afară de paraziţii principali, răspunzători de boală (Phoma betae, Puthium spp. Rhizoctonia solani, Fusarium spp. etc.) mai există şi alte cauze care provoacă simptome relativ asemănătoare între care se pot cita, toxicitatea unor ierbicide aplicate la sfeclă sau la plantele premergătoare, îngrăşămintele chimice şi insecticidele aplicate în doze necorespunzătoare şi de asemenea, atacul unor dăunători din grupa Colembolelor.

Combatere: Pentru prevenirea atacului speciilor de Pythium, Rhizoctonia solani, Fusarium spp. care pot să se menţină în toate solurile timp de mai mulţi ani, trebuie să se urmărească protejarea ţesuturilor tinere, aflate în creştere, prin scurtarea pe cât posibil a perioadei critice corespunzând începutului vegetaţiei, prin dezvoltarea rapidă a germenilor şi a tinerei plantule. Aceasta se poate realiza printr-o bună pregătire a patului germinativ, în care caz lucrările de primăvară ale solului trebuie executate până la adâncimea de semănat. În solurile sărace în fosfor este bine să se aplice pe rândul de semănat îngrăşăminte fosfatice. Tratarea cu fungicide a seminţelor de sfeclă este o premisă importantă pentru obţinerea de culturi încheiate, în special în condiţiile unei perioade de răsărire prelungite, datorate condiţiilor nefavorabile de mediu. Este totodată necesar să se cunoască intervalul de acţiune a fungicidelor folosite la tratare. Preparatele utilizate în prezent formează în jurul seminţei o zonă de protecţie care opreşte dezvoltarea paraziţilor pe o perioadă de aproximativ două săptămâni, ceea ce corespunde perioadei germinării şi răsăririi plantelor.

Atac de Erysiphe betae pe frunze de sfeclă

25

Mucegaiul violet (Rhizoctonia violacea Tui.) Se întâlneşte sporadic, boala fiind citată la noi încă din anul 1953, fiind prezentă în

culturile de sfeclă de zahăr din Transilvania. Atacul se manifestă pe rădăcină sub formă de pete de culoare violacee, în dreptul cărora

apare, după un timp, miceliul ciupercii sub forma unei pâsle în care se dezvoltă scleroţi brun negricioşi. În dreptul petelor ţesutul se adânceşte şi putrezeşte datorită şi atacului ciupercilor saprofite. Când condiţiile sunt prielnice ciupercii, rădăcinile putrezesc în întregime şi plantele pier.

Agentul patogen este ciuperca Rhizoctonia violacea care trăieşte ca saprofită în sol pe diferite resturi vegetale, de unde trece pe rădăcinile de sfeclă, parazitându-le. Instalarea ca parazit este uşurată de prezenţa rănilor pe rădăcini, provocate în timpul lucrărilor agricole sau datorate atacului de insecte. Miceliul ciupercii este format din hife robuste, septate, ramificate caracteristic, formând unghiuri drepte între ele. Scleroţi se formează m condiţii nefavorabile (uscăciune) şi pot rezista in sol până la 3-4 ani.

Pentru evitarea atacului se recomandă respectarea asolamentului iar în cazul în care simptomele au apărut se izolează şi se dezinfectează vetrele de plante atacate. Se vor evita terenurile umede şi acide.

Virusul îngălbenirii sfeclei. Agentul patogen: Particula virală a îngălbenirii sfeclei se prezintă sub forma unui filament

fin (10/1 140—1 380 mii.) având structură spiralată. Inactivarea termică are loc la 52°C. Rezistenţa în suc este de 1 - 3 zile la temperatura camerei, de peste 12 luni în suc îngheţat şi de 4 - 5 zile în frunze detaşate.

Virusul îngălbenirii grave sau obişnuite a sfeclei infectează speciile genului Beta, dar a fost găsit şi la Atriplex hortensis, Chenopodium sp., Stellaria media, Spinacia oleracea, Papaver somniferum, Nicotiana sp. etc.

Boala apare începând din luna iulie, mai întâi pe plante izolate, care apoi devin focare de îngălbenire, făcând posibilă îmbolnăvirea întregii culturi. Caracteristic pentru plantele atacate este îngălbenirea frunzelor şi poziţia erectă a acestora în perioadele de secetă sau în orele de insoIaţie, în contrast cu plantele sănătoase, ale căror frunze pierd turgescenţa. Totodată, frunzele atacate sunt îngroşate, fragile, casante, iar culoarea este galbenă strălucitoare. îngălbenirea poate cuprinde întreaga frunză, sau numai un sector transversal

Atac de Rhizoctonia solani pe rădăcini de sfeclă

Rădăcini de sfeclă cu Rhizoctonia violacea

26

al acesteia. Atacul apare Ia început numai pe 1 - 2 frunze mature şi apoi se generalizează pe toate frunzele, cu excepţia celor foarte tinere care rămân verzi.

Virusul îngălbenirii grave este preluat rapid de vector şi rămâne scurt timp în corpul acestuia (48 ore) ; perioada de infecţie este de 6 ore. Transmiţătorii cei mai obişnuiţi sânt : Myzus persicae, M. certus, Aphis fabae.

Aphis fabae este vectorul cel mai important după M. persicae, care, deşi are un comportament mai sedentar, posedă o facultate remarcabilă de a se înmulţi intens în câmpurile de sfeclă şi de a participa astfel foarte activ la răspândirea bolii.

Sursele de infecţie cu virusul îngălbenirii grave la sfeclă sunt numeroase; virusul poate persista în culturile de seminceri anul II, în cele de spanac, în samulastră de sfeclă, în rădăcinile depozitate în silozuri şi în buruienile menţionate ca plantă gazdă.

Mozaicul sfeclei (Marmor betae Holmes, Beta virus 2 Smith) Mozaicul sfeclei se întâlneşte în toate zonele unde se cultivă sfeclă, fiind mai frecvent în

culturile semincere anul II. De asemenea este prezent şi în culturile de anul I, mai ales la plantele din rândurile marginale, în culturile cu multe goluri şi în cele situate în apropierea semincerilor .Agentul patogen : cu ajutorul microscopului electronic, s-a stabilit că virusul mozaicului sfeclei se prezintă sub formă de particule alungite, flexibile, cu dimensiunile de 12x725 my-. Virusul este inactivat la temperaturi cuprinse între 55—60°C. Infectează toate speciile genului Beta şi multe specii de plante spontane sau de cultură.

Boala se manifestă în general pe frunzele tinere din centrul rozetei sub forma unor pete mici, de diferite mărimi şi forme (reticulare, inelare, punctate, nervuriene etc.) şi de culoare galben-verzuie, care alternează cu ţesutul neatacat al frunzei, dându-i un aspect mozaicat. De obicei, forma şi mărimea limbului nu este afectată însă, uneori frunzele atacate sunt mai încreţite şi mai mici. în funcţie de planta gazdă infectată, reacţia poate avea loc prin leziuni necrotice locale sau sistemice.

Virusul iernează în semincerii de sfeclă şi pe resturi de sfeclă şi în plantele de spanac care rămân peste iarnă în câmp. De la acestea este preluat de afidele Myzus persicae şi Aphis fabae şi retransmis plantelor de sfeclă. Trece cu mare uşurinţă de la o plantă la alta, prin rănirea acestora în timpul lucrărilor de întreţinere. Nu se transmite prin sămânţă.

Mozaicul sfeclei reduce producţia de rădăcini cu cca 10%, diminuând concomitent şi procentul de zahăr. Calitatea producţiei este înrăutăţită prin creşterea conţinutului în cenuşă şi azot vătămător. Pentru combaterea mozaicului sfeclei este necesară aplicarea măsurilor de prevenire a infecţiilor deoarece nu poate fi combătut prin tratamente chimice. Se vor lua măsuri pentru combaterea larvelor din sol şi a afidelor şi pregătirea corectă a patului

Simptome ale virusului îngălbenirii sfeclei

27

germinativ pentru obţinerea de culturi fără goluri, cu plante bine dezvoltate în momentul zborului maxim al afidelor

Principalii dăunători ai sfeclei de zahăr şi controlul lor integrat O cauză importantă care determină obţinerea producţiile scăzute de sfeclă o constituie

pagubele provocate de atacul dăunătorilor. De foarte multe ori, efectul bun al aplicării măsurilor agrotehnice superioare sau al cultivării soiurilor valoroase, este redus îndeosebi de atacul dăunătorilor. Sfecla de zahar este atacată în toate fazele de vegetaţie de numeroase specii de dăunători specifici sau polifagi:

Gărgăriţa cenuşie a sfeclei (Bothynoderes punctiventris) are o largă răspândire în România, fiind mai frecventă în regiunile sudice şi în Banat. Adulţii hibernanţi atacă cotiledoanele şi frunzele în perioada de răsărire, provocând goluri în cultură, uneori compromiţând culturile atacate. După răsărire rod frunzele începând de la marginea limbului, putând roade complet atât frunzele cât şi mugurele de creştere.

Are o singură generaţie pe an şi iernează ca adult în sol. Atacul acestor adulţi este deosebit de păgubitor, deoarece aceştia retează plantulele tinere de la colet, rod parţial sau total frunzele cotiledonale şi primele frunze adevărate. Pagubele produse sunt deosebit de mari în primăverile secetoase şi călduroase. Larvele ataca rădăcina în sol provocând galerii superficiale. în anii secetoşi rosăturile de pe rădăcină accelerează deshidratarea acestora, frunzele devin verzi-gălbui, cele laterale se deshidratează căzând pe sol, iar cele dinspre centru, când atacul este mai puternic îşi pierd culoarea, adesea devenind brune. în cazul în care sunt pe o rădăcină 3 larve acestea determină stagnarea creşterii, 6 larve determină uscarea lentă a rădăcinii, iar peste 6 larve pot provoca moartea plantei. în cazul când larvele atacă rădăcinile plantelor ce nu au peste 4—5 frunze, pot provoca moartea acestora prin ofilire. Când rădăcina este deja dezvoltată atacarea frunzelor de către adulţi nu mai dăunează plantei.

În primăverile favorabile invaziilor gărgăriţei, pierderile sunt foarte mari, pe mii de hectare. Este principalul dăunător al sfeclei din zonele de sud ale ţării noastre şi ţările limitrofe.

Cultură de sfeclă atacată de virusul Marmor betae (Beta virus 2)

28

Adultul iernează în sol la diferite adâncimi până Ia 70 cm. În timpul primăverii pe măsura creşterii temperaturii, începând din a 2-a decadă a lui martie adulţii ies de la iernat, eşalonându-se până în prima decadă a lui mai. Când temperatura depăşeşte 5°C ies la suprafaţa solului, însă între 12 - 20°C apariţia este în masă. Când pe tarlaua unde au iernat este semănată o cultură de toamnă apariţia adulţilor întârzie cu peste 10 zile.

După apariţia din sol îi este necesară o perioadă de insolaţie după care începe să se hrănească. în unii ani, exemplarele ce au iernat la adâncimi între 50—70 cm, pot rămâne în diapauză încă un an. Odată începută hrănirea la locurile de iernat, adulţii încep sa migreze căutând îndeosebi culturile de sfeclă. Se hrănesc însă şi cu diverse specii de Chenopodiacee, Amarantacee spontane sau chiar Graminee. Dacă este semănată sfeclă după sfeclă atacă colţul seminţei, daunele provocate fiind impresionante. Monocultura este una din cauzele care determină creşterea rezervei biologice.

Zborul adulţilor începe numai când media zilnică a temperaturilor depăşeşte 20° C. Limitatori naturali: Toamnele lungi şi ploioase favorizează dezvoltarea unor

entomopatogeni care atacă adulţii, printre aceştia ciuperca Beauveria bassiana poate reduce populaţiile cu peste 10%.

De asemenea au fost observaţi între limitatori şi cioara de semănătură (Corvus frugilegus L.), potârnichea (Perdix perdix L.), iar dintre insecte, coleopterele Pterostichus melas, Ophonus griseus (Carabidae); iar ca parazit Thereva plebeja L. (Diptera, Therevidae).

Odată cu aplicarea măsurilor agrofitotehnice ( amplasarea culturilor la o distanţă cât mai mare de vechile sole cu sfeclă; arătură adâncă de toamnă; semănatul cât se poate de timpuriu; aplicarea tuturor măsurilor de igienă culturală şi de fertilizare optimă) se pot efectua şi unele tratamente pentru sămânţă cu unele din insecticide: Cosmos 250 FS (15,0 l/ t), Seedoprid 600 FS (90 g s.a la 100000 seminţe), Force 20 CS (6 g s.a teflutrin+15 g s.a tiametoxam la 100.000 seminţe), Cruiser 350 FS (10,0l/t), Poncho Beta FS 453,34 (0,15 l/ha).

În perioada de vegetaţie, combaterea dăunătorului se face prin aplicarea de tratamente

cu unul din insecticidele: Decis 2,5 CE (0,7 l/ha), Fastac 10 EC (0,1l/ha), Karate Zeon (0,150l/ha) etc.

Bothynoderes punctiventris pe planta de sfeclă

29

Răţişoara sfeclei (Tanymecus palliatus) este răspândită în toată ţara, dar mai frecventă în Transilvania, această specie poate fi găsită în toate zonele şi în asociaţie cu răţişoara porumbului (Tanymecus dilaticollis).

Specie polifagă care dezvoltă o generaţie la doi ani. Se hrăneşte pe diferite plante de cultură, însă cele mai mari pagube le produce culturilor de sfeclă. Adulţii rod complet frunzele cotiledoane ale plantulelor abia răsărite sau le retează de la colet, ceea ce duce la compromiterea culturii. Atacul de mai târziu, când plantele au deja frunze adevărate, nu mai este aşa de păgubitor, dar afectează semnificativ ritmul de dezvoltare al plantelor. Atacul larvelor este, de regulă, nesemnificativ.

Combaterea acestui dăunător se realizează prin tratarea seminţelor cu unul din următoarele insecticide: Cruiser 350 FS (20 l/t), Mospilan 70 WP (30 kg/t). În perioada de vegetaţie se pot folosi următoarele produse: Karate Zeon 2,5 EC (0,3 l/ha), Pilot 480 EC (1,5 l/ha) etc, Vantex 60 CS (0,08 l/ha).

Păduchele negru al sfeclei (Aphis fabae) are o răspândire generalizată, pe tot globul.

Este o specie migratoare, plante-gazdă primare fiind diferite specii de Evonymus, Viburnum sau Phyladelphus, iar plante-gazdă secundare fiind diferite specii da plante cultivate (sfecla, floarea soarelui, macul, salata, etc.) sau din flora spontană (loboda, pălămida, etc.).

Această specie are un spectru de polifagie foarte larg. Pe lângă sfeclă s-a întâlnit şi pe alte cca 200 specii de plante spontane şi cultivate. Dintre acestea unele îi servesc doar drept gazde intermediare, neformându-şi colonii deosebite pe ele. Datorita acestei mari polifagii este una dintre speciile foarte periculoase şi ca transmiţătoare de boli virotice. De obicei ciclul de dezvoltare în primăvară începe din ouăle de iarnă care au fost depuse în timpul toamnei pe scoarţa unor arbuşti..

Din ouă apar virginogenele nearipate fundatrigene, care încep să depună ouă. Prin partenogeneză apar 3—4 generaţii, însă s-a observat că în condiţii prielnice din ouăle celei de a doua generaţii de fundatrigene apar virginogenele aripate care migrează de pe gazda primară spre gazdele secundare în cursul lui mai. Este momentul în care aceste femele ajung şi pe sfecla de zahăr. Dintre femelele aptere rămase pe gazda primară mai apar câteva generaţii până în momentul când lujerii arbuştilor gazdă se lignifică. în această perioadă apar în masă virginogenele aripate având loc astfel al doilea val de migraţie ce corespunde în funcţie de an cu prima decadă a lunii iunie.

Virginogenele aripate ajunse pe sfecla de zahăr încep să se înmulţească în mod activ datorită abundenţei de hrană pe care o găsesc, fondându-şi colonii pe partea inferioară a

Tanymecus palliatus pe sfeclă

30

frunzelor. Frunzele atacate se gofrează dând aspectul unei frunze strânse, adesea răsucindu-se. La sfârşitul atacului frunza este răsucită şi se usucă complet, acest moment corespunde cu părăsirea plantei de către afide, după aproximativ 7—8 generaţii de virginogene. În cazul în care frunzele încep să moară datorită atacului, indivizii din colonii părăsesc frunzele respective prin mers, atacând alte frunze sănătoase.

Atacă sfecla mai ales in anii ploioşi cu temperaturi ridicate de 21-27°C, pe faţa inferioară a limbului foliar se formează colonii compacte care dăunează prin înţepare şi sugerea sucului celular, producând răsucirea frunzelor. În culturile de seminceri, alături de frunze sunt atacaţi lăstarii şi inflorescenţele. În urma atacului, florile rămân sterile, inflorescenţele produc sămânţă puţină şi cu calităţi biologice reduse. De asemenea, păduchele sfeclei este şi un important vector al bolilor virotice. Atacul durează până în iulie, apoi intensitatea acestuia scade până în septembrie, când apar femelele aripate, care părăsesc planta gazdă secundară migrând în zbor spre zonele cu plante gazdă primară. Aici, din aceste generaţii apar femele şi masculi. După împerechere, prin luna octombrie, femelele depun 3—7 ouă în crăpăturile scoarţei, unde vor ierna sub formă de ou.

Pentru combatere, dintre măsurile agrofitotehnice se recomandă asolamentele de lungă durată, o rotaţie corespunzătoare a culturilor, arătura adâncă de toamnă, fertilizarea echilibrată, pregătirea unui pat germinativ de calitate, utilizarea de sămânţă drajată, distrugerea buruienilor (Fam.Chenopodiaceae, Polygonaceae).

In perioada de vegetaţie, combaterea dăunătorului se face cu unul din insecticidele avizate: Decis (0,15l/ha ), Karate Zeon (0,15 l/ha ), Proteus (0,4 l/ha ) Calypso 480 SC (0,08 l/ha).

Colonii de Aphis fabae pe plante de sfeclă

31

Păduchele verde al piersecului (Myzus persicae Sulz.). Adulţii şi larvele înţeapă frunzele de sfeclă neproducând însă deformarea acestora.

Odată cu luarea hranei din celulele frunzei transmit şi virusul îngălbenirii. Daunele sunt produse indirect de către virusul îngălbenirii.

In timpul toamnei pe scoarţa diferitor specii de pomi şi în special a piersicului sau a altor sâmburoase, femelele îşi depun ouăle. Din ele în primăvara următoare apar femele fondatoare de colonii (fundatrix), care depun 3 - 4 generaţii de larve ce formează tot femele fundatrigene ce stau pe dosul frunzelor unde se hrănesc. Prin luna mai, când lăstarii copacilor pe care sunt instalate încep să se lignifice, apare generaţia de femele virginogene aripate care migrează pe plantele gazdă secundară printre care este şi sfecla de zahăr. Ajunse aici începe depunerea larvelor din care apar femele virginogene nearipate.

O femelă poate depune 35—50 larve în timp de 5—6 ore. Larvele se maturizează în 6- 15 zile devenind adulte, după care încep să depună şi ele alte larve. Maximum de înmulţire este în iunie şi iulie când temperaturile sunt mai ridicate. Ploile în această perioadă reduc foarte mult posibilităţile lor de înmulţire. în timpul verii se succed o serie de generaţii nearipate şi aripate. Virginogenele aripate sunt cele care transmit de la o plantă la alta boli virotice. în cultura de sfeclă ele se răspândesc pe toată suprafaţa nefăcându-şi colonii ca Aphis fabae. Pe dosul frunzelor de sfeclă se pot întâlni adesea indivizi izolaţi sau în grupe de câteva exemplare. în cultura de sfeclă se opresc numai pentru hrană continuându-şi adesea zborul spre alte plante. Această specie este foarte dăunătoare în sere, unde se înmulţeşte în permanenţă; invadând de aici culturile agricole din vecinătate.

O serie de specii prădătoare dintre Coccinellide (Coleoptera), Syrphide (Diptera) şi Chrysopide (Neuroptera).

Combatere biologică naturală este făcută de o serie de specii prădătoare dintre Coccinellide (Coleoptera), Syrphide (Diptera) şi Chrysopide (Neuroptera).

În cazul unui atac generalizat se va aplica un tratament de combatere cu unul din insecticidele omologate : Decis (0,15 l /ha ), Karate Zeon (0,15 l/ha ), Proteus (0,4 l/ha) Calypso 480 SC (0,08 l/ha ). Repetarea tratamentului se va face numai în caz de nevoie după minimum 8 zile.

Puricele sfeclei (Chetocnema tibialis)

Myzus persicae pe sfeclă

32

Sfecla este atacată în perioada de răsărire şi după răsărire de către adulţii diferitelor specii aparţinând genului Chaetocnema, ca Ch. tibialis, În timpul primăverii, adesea la sfârşitul lui martie începutul lui aprilie, apar adulţii din sol şi încep să se hrănească cu diverse specii de plante dintre Chenopodiacee şi Amaranthacee. Apariţia din sol coincide cu perioada când în sol la 5 cm adâncime se menţine mai multe zile o temperatură constantă de 5°C. Aceşti adulţi supravieţuiesc până în iunie, în funcţie de condiţiile climatice, preferind mai ales timpul uscat. Zborul începe numai când temperatura aerului ajunge la 20°C. În timpul zilelor calde şi uscate duc o activitate intensă deplasându-se mai ales pe verticala în căutare de hrană, rar obişnuiesc să zboare. Deplasarea o fac de obicei prin salturi. în timpul nopţii stau ascunşi ca şi-n timpul zilelor când plouă sau bate vântul puternic.

Daune deosebite produc adulţii hibernanţi prin ciuruirea colţului seminţei, frunzelor cotiledonale şi primelor frunzuliţe adevărate. Datorită orificiilor făcute în frunze se micşorează suprafaţa fotosintetizantă determinând reducerea ritmului de creştere al plăntuţelor. Atacurile sunt mai frecvente în primăverile calde şi secetoase.

Chetocnema tibialis ar putea avea în condiţiile de Ia noi 2-3 generaţii pe an, în funcţie de condiţiile climatice.

În septembrie sau începutul lui octombrie adulţii se retrag în sol pentru iernat preferind locurile uscate din straturile superioare de sol, cele înierbate, marginea drumurilor, digurile, lizierele etc. în anii prielnici pot provoca daune mari prin ciuruirea frunzelor la sfecla de zahăr şi cea furajeră.

S-a constatat că în zilele cu vânt şi nor, adulţii stau pe dosul frunzelor de sfeclă hrănindu-se cu mezofilul limbului.

Atacul, de obicei, are loc dinspre marginea culturii spre mijlocul ei. Cu cât sămânţa este introdusă mai adânc în sol, daunele sunt mai mari în perioada de răsărire.

Iernile şi primăverile reci şi cu multă umezeală reduc foarte mult populaţiile de purici. De asemenea ploile şi temperaturiIe scăzute în perioada de depunere a pontei, ca şi verile reci cu multe precipitaţii, reduc populaţiile de purici.

Combatere: Pe terenurile unde în anul precedent a fost prezent în număr mare dăunătorul, se recomandă tratamentul seminţei cu Cruiser 350 FS (20 l/t), Poncho Beta (0,15 l/t) În cazul apariţiei unei invazii după răsărire se vor face stropiri cu Fastac 10 EC în doza de 0,1 l/ha, Proteus OD 110 (0,3-0,4l/ha) în 300 l de apă.

Prin distrugerea buruienilor din familia Chenopodiacee se obţin rezultate foarte bune în limitarea populaţiilor şi reducerea rezervei biologice.

Chetocnema tibialis pe sfeclă

33

Viermii sârmă (Agriotes sp.) sunt cunoscuţi ca specii extrem de polifage, având doua perioade de atac: una în aprilie-mai, iar alta în septembrie-octombrie. Larvele ataca rădăcinile şi regiunea coletului producând adesea îngălbenirea frunzelor sau chiar uscarea plantelor.

Modul de atac şi daune: In general adulţii de Agriotes sp. sunt vegetarieni însă şi carnivori, deoarece s-au observat hrănindu-se cu diferite omizi, bucăţi de râme şi cu insecte mici. Adulţii pot ataca sporadic şi germenii de la diferite seminţe în perioada de încolţire. Larvele sunt însă polifage, atacând zona coletului şi rădăcina. Uneori la plăntuţe retează rădăcina. La plantulele sau chiar plantele mai mari puternic atacate frunzele se ofilesc apoi plantele se usucă. Sunt adesea cazuri când atacă şi colţul seminţei în perioada de germinare provocând astfel goluri în vetre. Atacul în vetre se datoreşte lipsei de mobilitate a larvelor. Unii autori citează faptul că o larvă în anul II poate distruge până la 12 plante. În cazul unor densităţi mari de larve pierderile pot fi de 80 %. La rădăcina dezvoltată larvele mari produc galerii prin care pătrund o serie de microorganisme ce duc la îmbolnăvirea plantei. Stabilirea atacului: Orificiile plăntuţelor indică prezenţa larvelor în cultură. Controlând în sol plantele ofilite vom găsi larvele, care uneori pot fi până la 10—15 exemplare la o rădăcină. Pentru a nu se ajunge la o densitate mare care ar putea compromite recolta în solele unde de obicei sunt prezente aceste larve se vor face sondaje, câte 24/ha, în vederea combaterii. Iernează ca adult în loja pupală şi ca larvă în diferite stadii. La sfârşitul lui aprilie sau în mai, în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de zonă, adulţii masculi ies la suprafaţa solului urmaţi, după o scurtă perioadă, de către femele. După apariţie încep să se hrănească, având un regim de hrană mixt. S-a observat că apariţia în masă a adulţilor are loc după o ploaie. Sunt foarte sensibili la uscăciune, astfel că îşi duc activitatea între orele 19 şi 23, iar în restul timpului adulţii stau imobili sub diferite resturi de vegetaţie, buruieni, sub pietre sau uneori chiar în sol. Pe timp noros se pot întâlni stând pe flori de umbelifere. După o perioadă începe împerecherea, iar femela caută terenuri cu o umezeală mai ridicată ce sunt bogate în materii în perioada de răsărire. De asemenea aplicarea de insecticide sub formă de pulbere şi încorporarea lor în sol în timpul praşilei oarbe asigură o combatere eficientă a acestui dăunător. Combaterea lor se face prin măsuri agrofitotehnice (efectuarea arăturilor în primăvară şi în toamnă pentru distrugerea larvelor şi nimfelor, precum şi aplicarea de îngrăşăminte, mai ales a celor azotoase şi fosfatice care au acţiune nocivă asupra larvelor) şi pe cale chimică care constă în tratamentul seminţei de sfeclă cu Force 20 CS (6 g s.a teflutrin+15 g s.a tiametoxam la 100.000 seminţe), Cruiser 350 FS (10,0l/t).

Adult şi larve de Agriotes sp.

34

Gândacul ţestos al sfeclei (Cassida nebulosa) este prezent în toată ţara fiind mai frecvent în regiunile din Câmpia Română şi Transilvania.

Primăvara, adulţii hibernanţi se hrănesc cu frunzele diferitelor chenopodiacee spontane (Chenopodium album) sau cultivate (Atriplex hortensis) pe care îşi depun ponta. La început, larvele se hrănesc pe frunzele acestor plante, apoi pe măsură ce se împuţinează hrana, în cursul lunii iunie, migrează pe culturile de sfecla, unde, pe faţa inferioară a frunzelor se împupează, noii adulţi apărând în cursul lunii iulie.

Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor se recomandă distrugerea chenopodiaceelor spontane din cultură sau din jurul acestora, după depunerea pontei. Arăturile adânci contribuie la reducerea populaţiilor dăunătorului.

Combaterea biologică este definită ca o utilizare a organismelor vii şi a

produselor activităţii lor biologice, cu scopul reglării populaţiilor de dăunători. Prin acestea se subliniază, pe o parte, utilizarea conştientă a duşmanilor naturali ai dăunătorilor, iar pe de altă parte, a produşilor activităţii lor metabolice cu scopul nu de a eradica, de a distruge toţi dăunătorii, ci numai de a regla densităţile populaţiilor de dăunători. În cadrul combaterii biologice la sfeclă se utilizează metoda paraziţilor şi dăunătorilor. Produsele biologice pe bază de Beauveria bassiana, B. densa ca şi Metarrhizium anisoplie se pot utiliza cu succes în reducerea populaţiilor de Bothynoderes punctiventris, Tanymecus sp. şi viermii albi, iar cele pe bază de Bacillus thuringiensis stau la baza unor serii de biopreparate cu ajutorul cărora se obţin rezultate foarte bune în limitarea şi combaterea larvelor defoliatoare. In privinţa combaterii unor agenţi patogeni (bacterii şi ciuperci) se pot folosi biopreparate ca Polymicin şi Tricodermicin care acţionează asupra speciilor de Phytium spp, Alternaria spp., Rhizoctonia spp. Semnalarea re-emergenţei unor boli şi dăunători impun măsuri sporite de monitorizare şi control şi integrarea acestora în cadrul unor tehnologii sustenabile adaptate diferitelor sisteme de cultură şi care să ţină seama de impactul acestor agenţi de dăunare, noi sau (re)emergenţi, asupra agroecosistemelor sfeclei de zahăr.

Este urgent necesară o schimbare fundamentală a abordării protecţiei culturilor şi modernizarea tehnologiilor de cultivare, pentru a diminua escaladarea consecinţelor economice şi impactului negativ asupra mediului datorate combaterii bolilor şi dăunătorilor din culturile de sfeclă de zahăr.

Cassida nebulosa stadiul juvenil şi adult

35

Recoltarea sfeclei

Epoca de recoltare este optimă atunci când sfecla a ajuns la maturitate, adică când

rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul cel mai ridicat în zahăr şi o puritate bună a sucului celular; calendaristic maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 septembrie în sudul ţării şi 1- 5 octombrie în zonele mai reci; fenologic: frunzele se împuţinează şi devin de culoare verde deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. Maturitatea tehnologică a sfeclei se realizează când sfecla are minim 170-180 zile de vegetaţie . Recoltarea se poate face manual, semi-mecanizat sau mecanizat.

Recoltarea manuală sau semi-mecanizată se mai efectuează doar pe suprafeţe mici, suprafeţele mari fiind recoltate cu combinele de recoltat pe 2 rânduri(tractate) sau pe 6 rânduri (autopropulsate) sau alte tipuri de fabricaţie străină.

La recoltare se va evita rănirea rădăcinilor, deoarece aceasta favorizează dezvoltarea unor ciuperci facultativ parazite şi saprofite şi depreciază materia primă.

Rădăcinile atinse de îngheţ se vor transporta separat şi se vor prelucra imediat, deoarece formează în silozuri focare de infecţie cu mucegaiuri care se pot extinde la rădăcinile din jur, provocând deprecieri importante.

După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi mici în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt ridicate, fapt care obligă organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.

În condiţiile din ţara noastră prin aplicarea acestei tehnologii se pot obţine producţii de peste 65-85 t sfeclă/ha cu un conţinut de 17 -20 ºS , care poate fi utilizată ca materie primă pentru obţinerea de zahăr sau bioetanol.