1

Tehnica viorii

Primul instrument cu coarde și arcus, numit „ravanastron” Are o origine populară

străveche (5000 ani i.e.n). Acest strămoș al viorii a fost răspândit în China cu denumirea de

„vioară” sau „vielă chineză”. Prima perfecționare a ravanastronului o fac arabii și perșii

numind instrumentul „kemang a Guz”, care mai târziu a pătruns în Europa evoluând în

„rebab”. Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai

probabil a fost inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec, viola da gamba și viola da

braccio. Una din primele descrieri explicite a instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost

în „Epitome musical” de Jambe de Fer într-o lucrare publicată în anul 1556, la Lyon.

Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (așa

cum au viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andreea Amati. Vioara a devenit

imediat un instrument răspândit atât printre muzicanții din stradă, cât și printre nobili; spre

exemplu în anul 1560, regele Carol IX al Franței i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai

veche vioară, care există și în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de

Amati în 1564, la Cremona.

Vioara sau violina este un instrument muzical cu coarde şi

arcuş. Coardele sunt acordate în cvinte perfecte și sunt întinse peste una din fețele unei cutii

de rezonanță, vibrând atunci când arcușul este tras peste ele sau când sunt ciupite. Comparativ

cu celelalte instrumente cu coarde și arcuș (viola, violoncelul și contrabasul), vioara este cel

mai mic instrument și generază sunetele cele mai înalte.

Vioara are următoarele părți:

1. corpul viorii (fața sau tăblița; eclisele; spatele; bara de rezonanță; popic)

2. gâtul (capul; gâtul propriu-zis; limba; prăgușul)

3. părți independente (călușul; coardele; cordarul; bărbia; cuiele)

Arcușul are urmatoarele părți:

1. bagheta

2. garnitura de păr (din coadă de cal)

3. scaunul sau capra

4. dispozitiv mecanic (șurub)

Tehnica viorii evolueaza odată cu perfecţionarea instumentului şi a arcuşului. În secolul

XVII, Antonio Stradivari a schimbat vechile tipare ale viorii, dezvoltând şi perfecţionând

instrumentele pe parcursul întregii sale cariere. El a adus vioara la forma sa finală. Deşi în

producerea suntului arcuşul are un rol extrem de important, el va evolua mult mai lent decât

vioara, trecând prin numeroase stadii. Abia spre sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului

XIX, arcuşul ajunge la forma sa finală, stabilită de Fracois Tourte în colaborare cu violonistul

Giovani Battista Viotti.

2

Tehnica arcuşului şi a mâinii drepte

Prinderea arcusului. Fiecare deget îşi are locul său pe arcuş iar violonistul va trebui sa

învete si sa stie cu precizie locul si rolul fiecaruia. „Poziţia mâinii drepte, va fi relaxată, uşor rotunjită.

Degetul mare se aşează uşor îndoit în afară, cam în unghie, jumatate pe baghetă, jumatate pe

scaunul arcuşului. El formează un inel cu degetul mijlociu care se găseşte aşezat pe baghetă

drept în faţa lui. Degetul arătător cuprinde uşor bagheta care trece pe sub falanga din mijloc.

Degetul mijlociu cuprinde şi el bagheta, în faţa degetului mare, cu care formează un inel.

Degetul inelar cuprinde si el bagheta lângă degetul mijlociu. Degetul mic nu cuprinde bagheta

ci se aşează în vârf pe baghetă, rotunjit şi nu întins, întepenit. Numai aşa el poate îndeplini

sarcina de a ţine echilibrul degetului arătător.” (Geantă Manoliu)

Mânuirea arcuşului solicită folosirea btaţului drept în întregime – braţ, antebraţ, mână,

degete – precum şi punctele de legătură dintre ele – articulaţia umărului, cotului, încheietura

măinii şi încheiturile degetelor.

Prin modularea forţei pe care o exercită asupra baghetei, măna dreaptă este creatoarea

sunetului şi a dinamicii (contrastele de nuanţe).

Un alt aspect inportant al tehnicii mâinii drepte constă în trăsăturile de arcuş: detache,

legato, staccato, spiccato, martellato, tremolo, ricochet, flautando, etc.

Tehnica mâinii stângi

Vibrato. Considerat ca un mijloc de expresie foarte personal, foarte important în cadrul

tehnicii de expresie, vribrato-ul implică o atenţie deosebită. El apare ca o necesitate psihică,

concretizată în veleitatea de a înfrumuseţa sunetul. Melodia conţine în esenţa ei această

atracţie, apoi, în jurul elevului, colegii mai mari vibrează, trezindu-i aspiraţia de a face la fel.

Aceasta năzuinţă estetică nu trebuie reprimată ci prevenită, amânată, daca apare prea

devreme, şi îngrijită si studiată dacă apare defectuos. Considerăm că vibrato-ul poate fi şi

ajutat să se afirme atunci când intonaţia a capatat o stabilitate suficientă şi mâna stângă are o

anumită lejeritate în cântat.

Pentru obţinerea unor rezultate bune este util să se înceapa studiul vibrato-ului cu

exercitarea mişcarii antebraţului pentru că dacă s-ar cultiva de la început miscarea degetului

sau a încheieturii este foarte posibil să rezulte un vibrato moale, iar copilul, încântat de un

succes de moment, să renunţe la exersarea mişcării din antebraţ. Aceasta poate să-i cauzeze

dificultăţi în intonaţie şi o articulaţie proastă. Cele mai multe cazuri de vibrato urât - fie prea

larg fie prea strâns. Mâna este crispată şi elevul, forţând vibrarea, izbuteşte să obţină, fie o

oscilare exagerată a încheieturii mâinii stângi fie a degetelor. Profesorul trebuie să dezvolte

practic conţinutul lecţiei despre vibrato urmărind ca în mintea elevului sa nu se disocieze cele

trei mişcari componente ale vibrato-ului: cea din degete, din poignet şi din antebraţ. Izolarea

oricarei mişcari din aceste componente va avea ca rezultat obţinerea unui vibrato defectuos.

Greutatea constă în dezvoltarea în conştiinţa elevului a necesitaţii unei forţe elastice a

3

degetelor în contactul cu coarda şi combinarea acestui punct fix cu relaxarea încheieturilor

între falangele degetelor, palma şi poignet. Pentru înlaturarea crispării, dacă acest deget defect

se iveşte, se poate sprijini capul viorii de un perete, pentru ca elevul să fie ajutat în relaxarea

pe care el, participând cu toată fiinţa nu o poate gasi. După toate precauţiile şi greutăţile de

realizare, copilul va trebui să înveţe să-şi dozeze întrebuinţarea vibrato-ului. La această vârsta,

vibrato-ul trebuie să apară ca o înţelegere şi o îngaduinţă faţă de necesitatea estetică a

elevului, fară a-i aloca un rol principal în preocuparile tehnice.

Cel mai important factor în perfecţionare studiului viorii, nu este tehnica fiecărei mâini

în parte ci îmbinarea şi sincronizarea acestora.

Studiul poziţiilor la vioară. În ceea ce priveste poziţia de început, unele şcoli recomandă să se înceapă studiul viorii

în poziţia I. Alţii, dimpotrivă, cu poziţia a III-a, argumentând cu o mai mare lejeritate a

braţului stâng. Unii susţin că după studiul primei poziţii trebuie studiată poziţia a II-a, iar alţii

că este mult mai uşor pentru elev să treacă direct la poziţia a III-a şi apoi să se întoarcă la

studiul poziţei a II-a.

Pozitia corporală.

Şcoala clasică recomandă, în ceea ce priveşte poziţia în timpul execuţiei la vioară, ca

toată greutatea corpului să se sprijine pe piciorul stâng, pentru a asigura stabilitatea viorii,

piciorul drept fiind puţin scos în afară, cu călcâiul în dreptul mijlocului tălpii piciorului stâng,

cam la 15 centimetri depărtare. Prin această poziţie fixă, susţinând toată greutatea pe el,

piciorul stâng oboseşte şi amorţeşte uneori, iar mişcarile sunt oarecum înlănţuite. De aceea,

şcoala modernă recomandă o stabilitate cât se poate de naturală, pe ambele picioare, puţin

depărtate unul de celalalt. Trunchiul este bine să fie ţinut drept, fără a fi aplecat nici înainte

nici spre înapoi, ceea ce ar stânjeni miscarile libere ale braţelor, producând o uşoară deviere a

coloanei vertebrale. Violonistul va trebui de asemenea să aibă umerii relaxati supraveghindu-

şi mereu poziţia lor, deoarece există tendinţa la mulţi violonişti de a ţine umărul stâng puţin

ridicat.

Yehudi Menuhin, în cartea sa "Călatorie neterminată" prezintă o serie de exerciţii care

îndepărtează crisparea din cântat: "O mare greseala la tinerii violonişti o constituie ideea că ei

şi vioara trebuie să fie ţintuiţi împreună. (Mâna stânga strânge instrumentul cu toată puterea şi

atunci nu mai pot face mişcări în vederea cântatului. Gâtul ţeapăn, capul rigid, iată câteva

obstacole între ei şi libertate [...] De fiecare dată când mă duc la şcoală născocesc o serie de

exerciţii ciudate, pentru a elibera elevii de a fi sclavii muşchilor: îi fac să rotească gâtul viorii

între degetul cel mare şi celelalte degete, tocmai pentru a nu-l mai strânge cu atâta disperare,

sau îi pun să descrie cercuri cu mâinile în direcţia plafonului, cât mai sus posibil, pentru a se

desprinde de instrument. Alteori le cer sa-si lase degetele sa alunece de-a lungul tastierei într-

un anumit ritm, să ţină arcuşul de mijloc sau invers, pentru a-i sili să renunţe la deprinderile

însuşite şi a le da sentimentul că au facut o descoperire. Dacă o mişcare ascendentă a

arcuşului imprimă o orientare a corpului spre stânga, îi sfătuiesc să-şi încline şi capul tot spre

stânga căci dacă bărbia rămâne pironită pe vioară, frânează acţiunea mâinii şi a încheieturii,

4

distrugând astfel totul. Pentru a da un avangust al libertăţii pe care o va exprima cândva, apuc

mâna stângă a copilului şi-i las cotul sa atârne şi să se balanseze suplu, relaxat. De asemenea

el relatează despre exercitiile pentru coordonarea mâinilor care sunt practicate de copii în

cadrul scolii sale: „De exemplu, pentru a-i face pe copii să simtă chiar în degete coordonarea

mâinilor, le dau câte o gamă cromatică cu un deget sau două, în timp ce mâna dreaptă execută

mişcări de arcuş în staccato un asemenea exerciţiu, un copil îl îndeplineste instinctiv fară a ştii

cum îl face, dar vreau sâ-si dea seama exact cum se produce coordonarea - mâna dreapta se

mişcă, pe când stânga ţine o notă: mâna stânga schimbă notele în timpul pauzelor mâinii

drepte, alteori coorodonam respiraţia cu mişcările arcuşului. Copiii respiră la o mişcare

ascendentă a arcuşului şi expiră la una descendentă şi invers. Treapta următoare este mai grea,

ea cere decodarea acestor momente, inspirând sau expirând mai înainte sau dupa ce arcuşul şi-

a schimbat direcţia. Aceste exerciţii sunt concepute contrar prejudecăţilor privind coordonarea

firească şi urmaresc să facă mai conştiente legăturile de înlanţuire ale mişcărilor."

Bibliografie:

● Ionel Geantă, George Manoliu – Manual de vioară Vol. I, Editura Grafoart Bucureşti 2007

● Tatiana Noia – Materialitatea şi spiritualitatea sunetului viorii, Universitatea Naţională de

Muzică Bucureşti 2007

● Yehudi Menuhin - Calatorie neterminată, Editura Muzicală Bucureşti 1980

Gheorghe Corina

An II, gr. II Vioară.