A fost odată ca niciodată o insulă pe care trăiau toate sentimentele: fericirea, tristețea,

știința și multe altele, incluzând și iubirea.

Într-o zi, toate sentimentele au fost anunțate că insula se va scufunda pe fundul oceanului,

așa că sentimentele și-au pregătit bărcile de plecare. Iubirea a fost singura care a rămas. Ea a

vrut să păstreze paradisul insulei până în ultimul moment.

Când insula s-a scufundat aproape toată, Iubirea a decis că e timpul să plece. A început să

caute pe cineva căruia să îi ceară ajutor. Tocmai atunci s-a întâmplat că Bogăția trecea pe

acolo într-o barcă mare.

Iubirea a întrebat: Bogăție, pot veni cu tine pe barca ta? Bogăția a răspuns: Îmi pare rău, dar

este mult aur și argint pe barca mea și nu mai este loc și pentru tine.

Atunci Iubirea s-a decis să o întrebe pe Vanitate. Ea a strigat: Vanitate, te rog, ajută-mă! Nu

pot să te ajut, ești udă toată și mi-ai strica frumoasa barcă.- spuse Vanitatea.

Apoi Iubirea o văzu pe Tristețe. Iubirea zise: Tristețe, lasă-mă, te rog, să merg cu tine.

Tristețea a răspuns: Iubire, îmi pare rău, dar acum simt nevoia să fiu singură.

Apoi Iubirea a văzut-o pe Fericire. Iubirea a strigat tare :Fericire, ia-mă cu tine, te rog! Dar

Fericirea se bucura prea tare ca să o mai audă pe Iubire strigând. Atunci Iubirea a început să

plângă.

Tocmai atunci auzi o voce spunând: Vino Iubire, am să te iau cu mine în barcă. Era un bătrân.

Iubirea s-a simțit așa de binecuvântată și s-a bucurat atât de tare, încât a uitat să-l întrebe pe

bătrân numele.

Când au sosit la mal, bătrânul și-a urmat drumul. Iubirea a realizat cât de mult îi datorează

acestuia. Atunci a întrebat-o pe Știință și aceasta i-a răspuns: A fost Timpul – îi spuse aceasta.

Dar de ce m-a ajutat Timpul când nimeni altcineva nu m-a ajutat? – a întrebat Iubirea. Știința

a zâmbit și cu adânca înțelepciune și sinceritate a răspuns: Pentru că doar Timpul este

capabil să înțeleagă ce minune e Iubirea.