ANUL I. Nn 1 OCTOMVRIE 1938

SYMPOSION Redactor i :

A N D R E I P O R A N. G Ă G E S C U

= Gruparea revistei = = = = =

Leontin Brudaşcu, Vasile Copi lu-Cheatrâ , Ion Georgescu, Dumi t ru Isac, Tra ian Morar iu , Ion Moldoveanu, Gheorghe Pavelescu, Eugen Pora , H o r i a Stanca , Radu S tanca , Augustin Tâtaru George T o d o r a n , A lexandru Tohâneanu , Titus

Livius Valea

A N U L I. No. 1. OCTOMVRIE 1938

„Pe lângă că sunt încredinţat că e pentru mine un lucru folositor, dar mă şi desfată nespus de mult, fie să aud pe alţii vorbind despre filosofie, fie să vor~ besc eu însumi. Insă când aud alte discuţii, mai ales pe ale voastre, ale celor cari sunteţi oameni bogaţi şi cu averi, mă cuprinde supărarea şi mi-e milă de voi, prieteni, pentrucă vă închipuiţi că faceţi cine ştie ce mare ispravă, când voi, de fapt nu isprăviţi nimic. Se poate prea bine ca voi să mă socotiţi pe mine nenorocit şi cred că voi credeţi aceasta într'adevăr; că voi însă sunteţi nenorociţi eu nu o cred, ci o ştiu sigur."

Platon, din Symposion

Symposion (Banchetul)

de Ş t . B e z d e c h i

Una din cele mai gustate scrieri ale lui Platon este Symposion. Se cunoaşte obiceiul anticilor Eleni de a face din reunirea împre­jurul unui ospăţ prilej, de bucurie şi sărbătoare nu numai pentru trup, ci şi pentru spirit. Banchetul de care e vorba în acest dialog e dat de tragicul Agatlion, contimporanul lui Euripide şi Aristo-fan, pentru a celebra prima sa victorie teatrală. Scena e presupusă a avea loc prin anii 416—17 înainte de Christos. La masa dată de faimosul tragic, iau parte: Socrate, Fedru, tânărul iubitor de discur­suri pe care-1 vom mai întâlni şi aiurea în opera marelui filosof atenian, Pausanias, un elegant ale cărui moravuri sunt vestejite de Xenofon, Eryximah, medic şi fiu de medic, vestitul poet comic Aristofan, şi la sfârşit, când discuţia e terminată, frumosul Alci-biade, care apare însoţit de o ceată de admiratori şi prieteni, ame­ţiţi de băutură.

Tema pusă în discuţie este iubirea-Eros. Se făcuse observaţia că această divinitate nu e deajuns slăvită de oameni, şi tocmai de aceea, după sugestia lui Fedru, Eryximah propune ca fiecare oaspe să facă elogiul zeului ce joacă un rol aşa de mare în viaţa, nu nu­mai a oamenilor, ci a tuturor vieţuitoarelor. Astfel vom avea şase discursuri pronunţate de cei şase oaspeţi enumeraţi mai sus, şi la urmă, cuvântarea lui Alcibiade, care, derogând la regula stabilită, face un elogiu inspirat al maestrului său, Socrate. Fedru ia cel dintâi cuvântul. Iubirea, spune el, e cel mai vechi zeu, şi, în acelaş timp cel mai folositor, căci le inspiră slujitorilor săi ruşine pentru ceeace e rău şi râvnă pentru ceeace e bine. El, Eros, dă celor ce sunt în stăpânirea sa, curaj, şi face din ei nişte eroi. Numai cei ce se iubesc ştiu să moară unul pentru altul. Ceeace e mai interesant din cuvântarea lui, e concluzia la care ajunge că adică a iubi e un lucru mai dumnezeesc decât a fi iubit.

Pausanias, al doilea vorbitor, deosebeşte două feluri de iubire; una cerească reprezentată prin Venus Urania, alta pământească, patronată de Venus Pandemos, cea populară. Cea dintâi recoman­dă şi ocroteşte dragostea pentru suflet, nu pentru trup. Trebue să-ţi cauţi un prieten în speranţa şi cu scopul de a te desăvârşi, cu aju­torul acestuia, în ştiinţă şi virtute. E nobil şi glorios lucru să iu­beşti întru şi pentru virtute; acest fel de iubire sileşte şi pe iubit, şi pe cel ce iubeşte, să vegheze unul asupra celuilalt, căutând reci­proc să se ajute în desăvârşirea spre virtute.

Eryximah, ca medic, dovedeşte că iubirea stăpâneşte nu nu­mai sufletul omului, ci toate părţile naturii. Elementele ce alcă-tuesc trupul î i dau acestuia înclinaţiuni sau preferinţe deosebite, pricinuite de Eros; unele din ele sunt sănătoase, altele păgubitoare.

Medic bun e acela care ştie să distrugă aceste înclinaţii nesă­nătoase, această iubire stricăcioasă, şi să facă să domnească în trup dragostea cea bine rânduită, cea firească.

Datoria medicinei e să pună de acord aceste elemente con­trarii , şi la aceasta se reduce în definitiv, conclude Eryximah, func­ţia şi rostul tuturor artelor şi meşteşugurilor omeneşti.

Aristofan, pentru a explica geneza acestui sentiment atotpu­ternic, îşi începe cuvântarea printr'un mit asupra originei oameni­lor, care la obârşie erau trei sexuri (unul rezulta din alipirea a doi bărbaţi, altul, din alipirea a două femei şi al treilea provenit din alipirea a unui bărbat şi a unei femei), două obraze, patru mâni, patru picioare şi toate organele duble. Zeus, pe de o parte pen-trucă se temea de puterea lor, pe de alta pentru a-i pedepsi pen­tru trufia lor, i-a despicat în două. Aşa s'a născut iubirea, care consta în dorinţa fiecăruia de a-şi regăsi jumătatea de care a fost deslipit, regăsire care echivalează cu adevărata fericire.

Oratorul următor, Agaton, observă, cu drept cuvânt — şi a-ceasta în spiritul metodei socratice — că vorbitorii dinaintea Iui s'au mărginit să enumere binefacerile şi calităţile iubirii, fără să dea definiţia obiectului în discuţie. Eros, spune poetul, e cel mai fericit, pentrucă e cel mai frumos şi cel mai bun dintre zei. E totodată cel mai frumos, pentrucă e tovarăşul veşnic al tinereţii, fiind el însuşi tânăr; e gingaş, pentrucă sălăşlueşte în suflet, lu­crul cel mai gingaş, ce poate exista, şi e învesmântat în frumuseţe, pentrucă iubirea şi urâţenia sunt în veşnică duşmănie. Eros e cel mai bun zeu, pentrucă nu supără pe nimeni şi nu poate fi supărat de nimeni; sila nu poate intra în atribuţiile lui. Toţi i se supun

de bunăvoe. El inspiră toate artele şi dă tuturor acelora pe care-i ocroteşte, darul poeziei. Tot ceeace viează e opera acestui mare artist, şi rânduiala, ca şi viaţa, izvorăşte din dragoste, care nu © altceva decât iubirea de frumos, şi ura pentru ce e urât.

In cele din urmă ia cuvântul Socra te 1 ) . Prefăcându-se că î i e greu, dacă nu peste putinţă, ca după atâtea vorbiri elocvente şi ingenioase să mai spună ceva nou, se mărgineşte să povestească ce i-a destăinuit despre firea iubirii, o bătrână din Mantineia, Dio-tima, adânc cunoscătoare a însuşirilor misterioase ale zeului Eros. Dragostea, spune ea, e dorinţa după frumos. Şi, întrucât nu poţi dori ceea ce ai, urmează că dragostea nu are, nu e în stăpânirea frumosului. Asta nu însemnează că Eros (iubirea) este urât. El nu e o fiinţă divină, ci e ceva între zeu şi om, un daimon. Datoria a-cestui fel de divinităţi intermediare e de a stabili legătura între locuitorii cerului şi ai pământului.

' Eros e fiul sărăciei care, profitând de un moment când Po­ros 2 ) (poftit la aniversarea zilei de naştere a Venerii) ador­mise beat în grădina lui Zevs, se culcă lângă el şi rămase grea cu demonul iubirii. Astfel Eros, ca fiu al sărăciei (Penia) , e sărac, slab, prăpădit şi într'o stare de plâns; ca fecior al lui Poros e întot­deauna la pândă după ce e frumos şi bun, întreprizător, vânjos, petrecându-şi viaţa tot cu filosofatul, ademenitor, sofist, un ade­vărat vrăjitor. De filosofie se ţine numai cel care nu e nici înţe­lept, căci acesta posedă înţelepciunea şi nu mai umblă după ea; nici ignorant, căci acesta îşi închipue că posedă înţelepciunea şi nu mai are nevoe s'o caute. Eros, care iubeşte frumosul — şi în­ţelepciunea e cel mai frumos lucru — este prin urmare filosof, adică ţine mijlocia între înţelept şi neştiutor.

Când numim dragostea (Eros) cea mai desăvârşită, mai fru­moasă şi mai fericită dintre fiinţe, confundăm pe cel care iubeşte cu lucrul iubit şi vrednic de iubire, adică cu frumosul care e fer­mecător, desăvârşit ceresc. Dar ce folos aduce Eros oamenilor?

Oricine iubeşte frumosul — şi deci, binele, care la Greci în general şi la Platon se confundă cel mai adesea cu frumosul — caută, spre a fi fericit, să ajungă în stăpânirea lui. Eros nu e decât năzuinţa spre frumos şi bine; dar numele acesta aparţine mai ales

! ) V e z i fragmentul! t r a d u c e r i i d in S y m p o s i o n . 2) Poros î n s e a m n ă aic i bogăţ ia în e x p e d i e n t e , c a l i t a t e a ce lui c a r e ş t ie

t o t d e a u n a să iasă d in î n c u r c ă t u r ă .

dorinţei de a stăpâni veşnic frumosul şi binele, dorinţă ce ne mână la zămislirea întru frumos, după trup şi după duh. împreunarea omului cu femeea e creaţie, zămislire, şi aceasta e lucrare dumne-zeească, întrucât ea constitue nemurirea fiinţei muritoare. Iată ţinta dragostei: nemurirea fiinţei, şi această nemurire se înfăp-tueşte prin naştere, creaţie, care nu se poate face decât întru fru­mos. Zămislirea şi naşterea aceasta păstrează fiinţa şi viaţa spe­ciei. Iată singurul fel de nemurire îngăduit omului, care se pre­lungeşte în vlăstarele sale; acesta e singurul mijloc prin care el se poate veşnici. Firile grosolane nu cată să se perpetueze decât trupeşte; dar şi sufletul e chinuit de nevoia de a se veşnici şi de a fi nemuritor, şi, prin urmare, de a naşte întru frumos. Sufletele nobile caută peste tot suflete nobile, pentru a semăna şi a zămisli în ele roadele virtuţii şi ale înţelepciunii, care-s prunci mai fru­moşi şi mai trainici decât cei ieşiţi din sângele lor. Dar pentru a ajunge la o astfel de dragoste, este nevoe de o metodă şi o artă anume: arta iubirii, care nu e altceva decât iubirea de adevăr, adică adevărata filosofic

Potrivit acestei arte, cată să iubeşti mai întâi frumuseţea vi­zibilă, într 'un individ, apoi să o urmăreşti în speţă şi gen, şi să recunoşti că această frumuseţe, din toate lucrurile sau fiinţele luate în parte, e una şi aceeaşi frumuseţe. După aceea trebue să socoti frumuseţea sufletului ca fiind deasupra celei materiale, să te îndră­gosteşti de el şi să zămisleşti cu el sfaturi şi cuvântări destoinice să-1 facă mai virtuos. Vom căuta această frumuseţe a sufletului, mai întâi în sfera acţiunii, apoi în aceea a speculaţiunii, adică în virtute şi în ştiinţă.

Ajunşi la acest grad de iniţiere, n'o să mai avem în faţa noas­tră o frumuseţe particulară, izolată, a cutărui trup, sau cutărei virtuţi ori ştiinţe, ci vom avea în faţa ochilor noştri, uimiţi şi fer­mecaţi, frumuseţea însăşi, frumuseţea în sine, veşnică, nenăscută, nepieritoare, nesupusă nici scăpătării, nici creşterii, neatârnând de timp şi de spaţiu, nemişcătoare, neschimbătoare, totdeauna la fel cu sine. într 'un cuvânt: universală. Contemplarea ei doară poate să dea un preţ vieţii noastre: ea e singura frumuseţe vrednică de dragostea noastră. Dacă ajungem să o vedem, să o înţelegem şi să o iubim, vom fi scumpi zeilor şi vom ajunge nemuritori.

Iată cum defineşte Socrate iubirea, aşa cum o înţelegea el, adică, propriu zis, elevul său Platon.

După el ia cuvântul Alcibiade, preamărind calităţile minunate

ale incomparabilului său dascăl întru virtute. Ospăţul continuă până în zori, când toţi cad răpuşi de somn. Socrate singur, rămas treaz, pleacă spre a-şi vedea de lucrul său obişnuit: trezirea sufle­telor spre iubirea frumosului, binelui şi adevărului.

*

• • Subiectul dialogului, după cum vedem, e iubirea filosofică sau

platonică, cum i s'a spus mai târziu. Dragostea adevărată este dra­gostea pentru frumuseţe, şi adevărata frumuseţe e fiinţa univer­sală, veşnică, neschimbată, desăvârşit de frumoasă şi de bună: Dumnezeu.

Adevărata dragoste se confundă cu filosofia care nu-i altceva decât avântul nestăvilit al sufletului către adevăr şi înţelepciune, contemplarea neobosită a lucrurilor dumnezeeşti, de care, filoso­ful nu trebue să se mulţumească a se bucura singur, ci trebue să le împărtăşească tuturor sufletelor destoinice de a lua parte la o desfătare aşa de nobilă. Socotită sub acest aspect filosofia nu e numai ştiinţă : ea este totodată dragoste, şi nu numai dragoste pen­tru cele divine, ci şi pentru oameni.

Iubirea, aşa cum apare în acest dialog, e marea taină a exis­tenţei; în ea se înfăptueşte o sinteză a opuselor, a contrariilor, care ar părea cel mai puţin potrivite de a se uni, de a se îmbina. Ea e o împletire a ceea ce e muritor cu nemuritorul; ea leagă în chip misterios două lumi, în aparenţă despărţite prin o genune; ea reface astfel unitatea întregului, a Totului, a Universului.

Dar frumuseţea e numai obiectul dragostei, al cărei scop şi adevărată esenţă e de a zămisli în sânul frumuseţii, al adevărului şi al virtuţii, roade pline de virtute, de adevăr şi de frumos, şi de a se veşnici astfel pe sine-şi. De aceea filosofia are nevoe de iu­bire, de Eros, care el singur are puterea creatoare, veşnicitoare; ea, filosofia, are încă nevoe şi de raţiune şi de dialectică. Acestea reprezintă lumina, iar dragostea ce le fecundează, e căldură, e ca­ritatea ce le face să încolţească şi să dea roade, roade binecuvân­tate ale iubirii, căci ştiinţa fără iubire, fără caritate, e blestemată şi ucigaşă.

Elogiul lui Eros

(Trad, din „Symposion" de S t . B e z d e c h i )

Cap. 27. Auzind acestea fusei cuprins de admiraţie şi spusei: O, prea înţeleaptă Diotima, aşa să fie? Atunci ea după obiceiul adevăraţilor învăţaţi îmi răspunse: De bună seamă, Socrate: căci dacă ai vrea să te gândeşti la dorinţa de glorie înnăscută în oameni, te-ai mira de absurditatea celor spuse de mine, dacă n'ai înţelege îndestul tendinţa aceasta neînfrânată a oamenilor de a fi cunoscuţi de toată lumea şi de a câştiga o glorie nemuritoare pentru viitor; în vederea acestui lucru orişicine e gata să înfrunte primejdii mai mult chiar de cât pentru propriii săi copii, cheltueşte parale, nu se dă înapoi de la nici o osteneală şi înfruntă moartea: oare socoteşti că Alceste ar fi vrut să moară pentru Admet, sau că Achile ar fi fost în stare să cadă pentru răsbunarea lui Patroclu, sau Codru al vostru să piară pentru tronul copiilor săi, dacă n'ar fi socotit că are să câştige o pomenire veşnică a virtuţii lor, aşa cum există la noi? — Nici că încape îndoială, spunea ea, ba chiar toţi, după credinţa mea, fac astfel de fapte având în vedere virtutea veşnică şi gloria neperitoare, şi cu cât sânt oameni mai de soi, cu atât mai mult năzuesc spre aceste lucruri, căci iubesc nemurirea. Cei ce sunt îngrecaţi întru trup cată mai mult spre femei şi au dragoste pentru ele, căpătând, după credinţa lor, prin naşterea de copii nemurirea, pomenirea la urmaşi şi fericire în vecii vecilor. Dar sânt şi unii care au sufletul îngreunat şi mai rodnic de cât tru­pul. Aceştia zămislesc ceea ce se cade să zămislească un suflet. — Dar ce se cade? Chibzuinţă şi celelalte virtuţi : Părinţii acestora sânt toţi poeţii şi toţi artiştii care se numesc creatori. Dar înţelep­ciunea supremă şi cea mai însemnată dintre toate, e cea care câr-mueşte casa şi cetatea, şi numele ei este cumpătarea şi dreptatea. Cel care din copilărie este plin şi îngreunat cu astfel de virtuţi şi divin la suflet, caută să nască şi să dea rod când se apropie vârsta cu-

venită. Pentru aceea colindând tot locul îşij caută frumosul întru care să poată naşte, căci niciodată n'o să nască întru urât. însărcinat cum este, se bucură mai mult la vederea trupurilor frumoase decât a ce­lor slute, iar dacă pe deasupra dă de un suflet frumos, nobil şi bine înzestrat, se bucură foarte de această înbinare fericită din cele două feluri de frumuseţe: vorbeşte de virtute în faţa omului acesta, ca şi inspirat, şi încearcă să arate cum trebue să fie omul de ispravă, şi care cată să-i fie îndeletnicirile lui, încercând, astfel, să-1 educe. Se lipeşte de frumos şi trăind în strânsă legătură cu el, naşte şi rodeşte ceea ce zămislea demult, î l are în minte atât în depărtare cât şi de aproape, iar rodul născut îl hrăneşte şi-1 creşte împreună cu el; astfel întemeiază o tovărăşie mai strânsă şi o prie­tenie mai trainică între sine de cât cei care nasc fii muritori, ca unii ce se împărtăşesc împreună în nişte fii nemuritori şi mai fru­moşi de cât ceilalţi. Oricine ar prefera astfel de copii în locul celor omeneşti, iar când îşi îndreaptă privirea spre Omer, Eziod şi cei­lalţi poeţi, râvneşte la ei când îi vede ce copii au lăsat, copii care, pe lângă că sânt nemuritori ei însăşi, au adus nemurire şi părin­ţilor lor; astfel de copii a lăsat Licurg Spartanilor, aceşti mân­tuitori ai Spartei şi dacă vrei, ai întregei Grecii. La voi se cinsteşte Solon pentru că a dat naştere legilor (sale vestite), şi alţi mulţi aiurea la Greci şi la Barbari, oameni care au dat la iveală multe şi strălucite fapte, dând astfel naştere la virtuţi de tot felul. Lor li s'au întemeiat chiar diferite culte pentru astfel de copii, dar pen­tru copii omeneşti n'am auzit să se fi făcut vreodată aşa ceva.

Cap. 28. Ai putea să te iniţiezi şi tu, Socrate, în aceste taine ale dragostei: mă îndoesc însă că ai putea să te iniţiezi şi în mis­terele cele nepătrunse, în vederea cărora sânt şi acestea (tai­nele lui Eros), dacă cineva apucă drumul cel bun. Ţi le voi desvăli totuşi, şi bucuroasă îţi voi veni în ajutor, iar tu, după puteri, dă-ţi ostereala să mă urmăreşti, dacă eşti în stare. Cel care are de gând să ajungă de a dreptul la acest lucru, trebue să înceapă numai de cât din tinereţe, prin a contempla trupuri frumoase, şi mai întâi — în cazul când e bine călăuzit — prin a iubi un singur trup; în acesta trebue să-şi semene ideile frumoase, să se gândească apoi că frumuseţea înnăscută într 'un trup oarecare e soră cu frumu­seţea altui trup — şi dacă se cade să umblăm după frumosul în specie, ar fi absurd să ne închipuim că frumuseţea născută în toate trupurile nu este una şi aceeaşi: cine îşi dă seama de acest lucru, trebue să ajungă îndrăgostit de toate corpurile frumoase, căci nu-

mai în acest chip poate se slăbească şi să micşoreze năprazna iubirii îndreptate asupra unuia singur. Apoi e dator să socotească frumu­seţea spirituală mai presus de cât frumuseţea trupească, astfel că, dacă dă de cineva înzestrat cu un suflet ales, deşi în frumuseţea trupească stă mai prejos de cât alţii, totuşi să se mulţumească cu ce are, să-1 iubească şi să-i îngrijească sufletul, dându-şi silinţa de a naşte în el idei, şi de a căuta cuvântări de aşa fel, ca să poată desăvârşi pe acest tânăr, pentru ca apoi să fie în stare a contem­pla frumuseţea din îndeletniciri şi din legi, să înţeleagă că toată această frumuseţe e înrudită cu sine, pentru ca astfel să poată dispreţui frumuseţea trupească. Să treacă apoi la ştiinţe, ca să-şi pască ochii şi asupra frumuseţii ştiinţilor şi, pe când priveşte fru­museţea lor îmbelşugată, să nu mai fie o josnică slugă de rând, la un singur stăpân, ca un sclav care admiră frumuseţea unui tânăr, sau unui om, sau a unei îndeletniciri, ci să se cufunde în oceanul adânc al frumuseţii, şi contemplându-1 să nască întru această filozofie bo­gată multe idei luminoase şi cugetări măreţe, pentru ca a p o i — c u puteri depline — să poată vedea că exista un anume fel de ştiinţă unică, a acestui fel de frumos. Iar acum fii câte se poate de atent:

Cap. 29. Cel care a fost crescut până aci în iubire, contem­plând frumosul în rânduiala cuvenită, va zări deodată, ajungând la desăvârşire în ale dragostei, o frumuseţe minunată prin însăşi fi­rea ei, şi anume aceea, Socrate, în vederea căreia a înfruntat toate ostenelile de mai 'nainte, o frumuseţe care mai întâi există veşnic, nici nu se naşte nici nu piere, nu sporeşte şi nu scade niciodată, care afară de aceasta, nu e frumoasă într'o parte şi urâtă într 'alta, sau e frumoasă acum şi apoi urâtă, sau frumoasă în comparaţie cu un lucru şi urâtă în comparaţie cu altul, sau aci e frumoasă şi din­colo urâtă, ca şi cum ar fi frumoasă pentru unii şi urâtă pentru al ţ i i : şi frumuseţea aceasta n'o să apară într'o formă anumită, ca un chip frumos, sau nişte mâini frumoase, sau vre-o altă parte a trupului, sau ca un discurs, ori vre-o cunoştinţă, sau ceva care se găseşte la un altul, sau Ia vre-o fiină, ori pe pământ, sau în cer, ci şi-o va închipui mai de grabă ea însăşi, prin sine, cu sine şi în­totdeauna aceeaşi; iar toate celelalte lucruri frumoase sânt fru­moase prin împărtăşirea de la acea frumuseţe, şi anume în aşa fel, că deşi acestea se nasc şi mor, ea nu se micşorează, nici nu creşte, nici nu suferă nimic. Când aşa dar cineva, suindu-se prin mijlocul adevăratei prietenii pentru băeţi, începe de acolo să zărească acea frumuseţe, se poate socoti aproape de desăvârşire. Căci acesta este

adevăratul fel să te îndrepţi spre iubire, sau să te laşi dus de al­tul, anume să începi de la frumuseţea aceasta singuratecă, să te sui tot mai sus având în vedere frumuseţea aceea neperitoare; să te foloseşti oarecum ca şi de nişte trepte, suind de la una la două şi de la două la toate trupurile frumoase, de la trupurile frumoase, la îndeletnicirile frumoase, de la îndeletnicirile frumoase până la învăţăturile frumoase, până ce de la acestea în sfârşit ajungi la acea învăţătură, care nu e altceva de cât învăţătură frumosului, şi astfel recunoşti ceea ce e frumuseţea însăşi. Numai atunci, ori nici­odată, prietene Socrate, zise streina din Mantineia, este viaţa vred­nică de a fi trăită de omul care contemplă frumosul însuşi. La pri­veliştea ei, n'o să îndrăzneşti s'o compari, nici pe departe cu vest­minte preţioase ori cu scule de aur, nici cu băeţi ori cu tineri fru­moşi, la a căror vedere şi tu şi mulţi alţii sânteţi aşa de uimiţi în cât aţi vrea, de ar fi cu putinţă, să nu faceţi altceva decât să vă uitaţi într 'una la ei şi să fiţi veşnic împreună cu dânşii, ba chiar să vă lipsiţi de mâncare şi băutură, numai şi numai ca să-i puteţi contempla şi să fiţi laolaltă. Cât de fericit trebue să ne închipuim că se va simţi acela, care va avea parte de priveliştea frumosului însuşi, curat, neîntinat, neamestecat, nepângărit de carne ome­nească, de culori şi de alte nimicuri trecătoare, ci ar putea să con­temple însuşi frumosul dumnezeesc, neschimbat la făptură? So­coti ca o viaţă de rând viaţa unui om, care-şi are are ochii îndreptaţi spre frumos şi care-1 priveşte de unde trebue privit şi umblă în calea lu i? Nu bagi de seamă că el, privind frumosul cu ochiul cu care poate fi privit, de aci 'nainte n'o să nască numai nişte chi­puri înşelătoare ale virtuţii, ci chiar virtuţi adevărate, ca unul ce atinge frumosul adevărat, nu pe cel de împrumut? Fiind-că el naşte şi creşte virtutea adevărată, va ajunge prieten cu zeii, şi dacă o să fie vre-un om nemuritor, apoi o să fie el" .

Iată ce mi-a povestit Diotima, o Fedru, şi voi ceilalţi meseni, iar eu o cred: şi pentru c'o cred, mă silesc să conving şi pe alţii că, pentru a căpăta acest bun, nu se poate găsi cu uşurinţă alt tovarăş mai potrivit pentru firea omenească decât Eros. Drept aceea soco­tesc că toţi oamenii trebue să cinstească pe Eros şi eu însumi cinstesc ale dragostei şi mă deprind în deosebi cu ele, sfătuindu-i şi pe ceilalţi, ba chiar acum slăvesc puterea şi bărbăţia lui Eros pe cât îmi stă 'n putinţă. Cuvântarea asta, Fedru, socoteşte-o, dacă vrei, că a fost pronunţată ca un elogiu al lui Eros; dacă vrei s'o numeşti altfel, numeşte-o cum îţi place.

P a n

de R a d u S t a n c a

Nu pot să nu mă 'mbăt aici de zări Şi nici nu ştiu de nu mă 'mbată marea, Sărut în tălpi surorile cărări Şi-ascult încet cum cade 'n ele zarea —-

Pe lângă somnul munţilor de vreri Azi văd ce trează zumzăe pădurea, Nu ştiu de mă desmiardă mângăeri Sau dă în mintea codrilor securea.

Doar câteodată 'n calmul dup' amiaz Mi-adun cuminte mâinile sub barbă Măsor cu teamă pietrele din iaz Şi-mi frec copita 'n firele de iarbă.

Apoi, mă laş pe-o margine de vânt Să-mi pipăi rar cutremurele pleoapei Iar dac' arunc în golfuri cu pământ Mă uit prostit la cercurile apei.

Şi stând în preajma singurelor punţi Pe cari cumătrul munte sue seara Mă dau în pârg cu zarzării mărunţi Şi 'ncet mă coc în braţe cu secara . . .

Caracterul dilematic al cunoaşterii filosofice

de D. I s a c

1. Minţile dotate cu nepărtinitoare luciditate vor trebui să constate că în multiplicitatea de sisteme pe cari le prezintă istoria filosofiei există, pe lângă un necontenit şi evident progres în pu­terea de speculaţie a omului, şi ceva c e a stat totuşi veşnic pe loc. Cu timpul, mintea s'a subţiat, abilitatea a crescut, experienţa ce­lor câteva mii de ani de gândire filosofică înseamnă şi ea desigur foarte mult, dar cunoaşterea metafizicii n'a făcut, se pare, nici un pas decisiv în perpetua ei dorinţă de a desvălui transcendentul. Is­toricii filosofiei, în intenţia lor dealtfel lăudabilă de a nu ştirbi prestigiul filosofiei şi a menţine optimismul în rândul slujitorilor ei, vor concorda în străduinţa de a evidenţia marele şi continuul progres realizat de spiritul speculativ; cine însă compară rezul­tatele pozitive la cari s'a ajuns, cu pretenţiile iniţiale ale raţiunii, este îndrituit în cea mai largă măsură să subscrie unor concluziuni ceva mai sceptice. Definind, fără explicaţii mai amănunţite, cu­noaşterea filosofică în funcţie de un factor metafizic şi deose­bind-o astfel hotărât de cea ştiinţifică prin care nu se vizează de­cât o cunoaştere a ceeace poate fi dat ca element de experienţă, toată problematica filosofiei, — în aspectul ei de cunoaştere — , ee va desfăşura în jurul a două concepte: de transcendenţă şi de metodă. Or}, se va recunoaşte că tocmai aceste două concepte fun­damentale în orice discuţie filosofică şi de rezolvarea cărora e legat însuşi destinul metafizicii, s'au găsit în toate timpurile într'o necontenit deschisă criză. Gândirea actuală t dacă nu ţine să evite vechile dificultăţi ignorându-le sau să multiplice teoriile contrarii, atunci caută să şerpuiască printre soluţiile date, găsind cu greu o cale de ieşire. Iar faptul istoric că gânditorii se ataşează unor

„şcoli" punându-se în slujba unor convingeri cari nu se extind peste un număr limitat de capete şi cari cad adesea în contradic­ţie cu altele, dovedeşte odată mai mult că problemele în discuţie sunt lipsite de o soluţie cu pecetea universalului şi necesarului, singură în măsură să aibă cele mai mari şanse de obiectivitate şi deci de definitivat.

Neignorând deci progresele făcute dealungul timpului de cu­noaşterea filosofică, trebuie mărturisit totuşi clar că în ce priveşte problema ei esenţială, aceea a transcendentului, a urzelei primare tainice din care e ţesută multiplicitatea spaţio-temporală, dacă ea nu e considerată de spiritele „positiviste" ca una perimată, apar­ţinând copilăriei gândirii omeneşti, atunci e considerată de chiar spiritele serioase ca o problemă deschisă, ale cărei date rămân intangibile cunoaşterii noastre. 0 întrebare ni s'a pus însă, în faţa acestei situaţii şi paginile de faţă cuprind tocmai răspunsul ce ne-am străduit să i-1 dăm: se vădeşte aici o insuficienţă acciden­tală a minţii omeneşti, o întârziere într'o maturizare spirituală ce va veni odată, sau e vorba de o insuficienţă structurală şi deci ire­mediabilă? 0 soluţie categorică în sensul celei de a.doua posibili­tăţi ar putea aduce în ochii unora un verdict de condamnare a metafizicii, ceeace nu e desigur şi intenţia noastră. Totuşi, urmă­rind cu suficientă atenţie conceptele cardinale în desvoltarea gân­dirii filosofice se poate vedea uşor cum acestea chiar, au silit-o să apuce pe un făgaş dilematic şi deci o concluzie în sensul unei incompatibilităţi între structura şi idealul de cunoaştere al ra­ţiunii ni s'a părut că are şi o justificare istorică. In dosul acestei multiplicităţi de concepţii cu veleităţi de universalitate şi cari prin caracterul lor individualist nu pot decât să cadă în contradicţie unele cu altele, se ascunde credem, o insuficienţă a minţii ome­neşti rezultată din poziţia dilematică în care realitatea însăşi si­leşte problema să se aşeze. încercând să coborâm până la rădă­cina însăşi a dificultăţii în care se sbate filosofia în mod perma­nent, ne permitem să observăm că nu facem decât să scoatem în evidenţă un fapt pe care gândirea actuală îl trăieşte mai mult sau mai puţin conştient. Dilema în care se găseşte cunoaşterea filoso­fică şi despre care va fi vorba mai la vale, nu are nicidecum un caracter incidental, ci este o rezultantă perfect logică din premi­sele pe cari le-a stabilit iniţial filosofia, căci, dupăcum vom încerca să arătăm, cunoaşterea omenească n'a devenit cu adevărat filoso­fică decât în momentul când a intrat într'o tragică dilemă. Această

fatalitate ieşită din disproporţia dintre puterile structurale şi pre­tenţiile raţiunii, care poate arunca în zodia zădărniciei străduinţa de pătrundere în suprasensibil şi poate face să pară iluzorie orice înfăptuire în acest domeniu, a fost prinsă de Kant în termenii săi aspri şi drepţi, dar cu siguranţa şi luciditatea care a uimit pe con­timporani şi urmaşi, când spune în fraza de început a nemuritoa­rei sale Critici că : „raţiunea omenească are într 'un gen al cunoaş­terii ei soarta osebită: că e tulburată prin întrebări, pe cari nu le poate înlătura căci ele î i sunt puse chiar prin natura raţiunii; la cari însă ea nici nu poate răspunde căci ele întrec toată puterea raţiunii omeneşt i" 1 ) .

2. Ideea subiectivităţii cunoaşterii este una din datele dile* mei. După cele precizate mai sus în privinţa deosebirii dintre cu­noaşterea filosofică şi cea ştiinţifică, s'a putut vedea că aceasta din urmă coincide în multe părţi cu cunoaşterea profană. Privite lucrurile din perspectivă filosofică se poate spune chiar că ştiinţa, atât timp cât nu introduce în explicaţiile sale un element transcen­dent, -—• şi aceasta o face în măsura în care vrea să fie ştiinţă, — ea nu aduce filosofiei un aport deosebit prin natura lui de cel adus de cunoaşterea profană. Cunoştinţa ştiinţifică operând cu elemente fenomenale şi în vederea explicării numai a acestora, poate fi pusă, din acest punct de vedere, pe picior de egalitate în faţa filosofiei, cu cunoaşterea profană. Ori, pentru aceasta nu există distincţie între subiectiv şi obiectiv cari se întâlnesc şi se contopesc în mod imediat şi inconştient în complexitatea de fapte şi obiecte pe care o numim lume exterioară. In cunoaşterea profană, obiectul, privit prin mediul clar şi distinctiv care este spaţiul, este considerat o individualitate de sine stătătoare, cu o existenţă înafară de subiec­tul cunoscător căruia î i poate face de multe ori o categorică opo­ziţie. Obiectul este în el însuşi aşa cum îl vedem noi: în spaţiu, în timp, are o formă, o culoare, duritate, etc.

Cunoaşterea filosofică s'a născut în momentul când mintea omenească a venit şi a operat o scindare hotărâtă în obiectul cu­noaşterii profane. Atunci s'a descoperit că în actul cunoaşterii nu este vorba de o simplă reflectare în conştiinţă a unor fenomene aşa cum se întâmplă când le punem în faţa unei oglinzi, ci cunoaş­terea este o participare activă şi cu elemente proprii din partea conştiinţii. Lumea se împarte astfel în două: o lume pe care Kant,

! ) P r e f a ţ ă la ed. în tâ ia ; t r a d u c e r e a T r . B r ă i l e a n u .

utilizând terminologia platoniciană, a numit-o fenomenală iar Scho­penhauer reprezentare, şi o alta, transcendentă, numită tot de Kant lumea „lucrului în sine". Una, cea fenomenală, poate să ne fie cunoscută, ea şi constituie domeniul ştiinţei, pe când lumea lucrului în sine este declarată absolut incognoscibilă. Motivul care 1-a îndemnat pe Kant să ajungă la această concluzie a reeşit din analiza făcută facultăţilor de cunoaştere ale minţii omeneşti. In-tr 'adevăr, ceeace a stabilit el şi se pare că a rămas un fapt până acuma definitiv câştigat pentru gândirea filosofică, este că în ac­ţiunea ei de cunoaştere, conştiinţa transfigurează realitatea pri­mară a lucrurilor, o sileşte, tocmai în scopul de a deveni asimila­bilă spiritului, să treacă prin anumite tipare, să îmbrace anumite forme structurale conştiinţii dar fără de cari realitatea „ în sine'* ne-ar fi absolut insesizabilă. Prin acest proces de „asimilare" e drept, se poate explica după Kant universalitatea şi necesitatea le­gilor ştiinţifice, se poate constitui o veritabilă cunoaştere şi se poate delimita un concept clar despre criteriile a ceeace se numeş­te un „adevăr", dar totodată el implică un mare şi iremediabil neajuns : ascultând de formele conştiinţii, materia cunoaşterii ve­nită delà lucrul în sine dar care nu este nici ea un dat primar, ci doar felul cum numenul ne afectează sensibilitatea, se subiectivi-zează în aşa măsură încât devine cu totul altceva decât substanţa originară. In felul acesta cunoaşterea omenească nu poate să re­dea în nici un chip fiinţa intimă a lumii, obiectul metafizicii, pen-trucă prin chiar condiţiile ce le impune elementelor venite de „dincolo" acestea sunt complet denaturate în esenţa lor, dar nu poate nici să renunţe la aceste condiţii pentrucă ele sunt singura cale de a avea vre-o cunoaştere.

Lumea exterioară rămâne deci să fie concepută ca efectul unei participări în care se întâlnesc peste tot elemente subiective dar din a căror orânduire şi desfăşurare se poate deduce cu uşurinţă că sunt totuşi declanşate de o realitate transempirică. Cu timpul — pentrucă problema fusese pusă şi de alţi mari gânditori înainte de Kant (Locke, Berkeley, Hume, în timpurile moderne) raportul elementelor subiective faţă de cele obiective a diferit delà un gân­ditor la altul: Locke considera ideile ca fiind indicatoare ale unei existenţe proprii a lucrurilor, Berkeley şi Hume, dimpotrivă, com­băteau vehement existenţa unei substanţe corporale, iar Fichte, după Kant, va înlătura tocmai conceptul acestuia de „lucru în sine". Chiar unele capete strălucite ale ştiinţii nu vor sta la îndo-

ială să susţie o concepţie a „lumii ca reprezentare": Mach şi Poin-caré. Dar ideea unei substanţe a persistat totuşi în ciuda oricăror tendinţe idealiste; ideea că lucrurile îşi au o fiinţă a lor intimă care dacă nu ne este cu totul ascunsă atunci ne cade totuşi cu mare greutate sub simţuri a rămas necontenit legată de însuşi destinul filosofiei.

Această idee a unei substanţe a lucrurilor, împreună cu pro­blema acţiunii subiectivante a mijloacelor de pătrundere a obiec­tului ei, au împins gândirea filosofică pe un făgaş care nu putea sfârşi decât într'o poziţie dilematică. Căci din moment ce s'a în­ţeles că faţa dinspre noi a lucrurilor, aspectul lor fenomenal, este de altă natură decât substanţa lor şi anume este de natură subiec­tivă, este în ultimă esenţă felul cum spiritul omenesc reacţionează la anumiţi factori ce-1 depăşesc, din acel moment criza în interio­rul cunoaşterii filosofice era deschisă. Din moment ce s'a desco­perit şi s'a accentuat într 'un fel care nu mai comportă astăzi dis­cuţie că tot ce cunoaştem noi despre obiecte este, şi nu poate fi în mod necesar altceva decât ceeace punem noi în ele, din acel moment criza intră într'o fază dilematică de natură disperantă. Intre om şi transcendenţă se aşează o ceaţă deasă, un filtru teribil a cărui mecanism ne este până acum complet ascuns şi care reu­şeşte să preschimbe lucrurile aşa cum vor fi fiind ele în ele înşile, în elemente de o cu totul altă natură. De când Berkeley, — desi­gur în urma altora — , a declarat în termeni impresionant de con­vingători că omului î i este imposibil să conceapă cum ar putea să intre în cunoştinţa sa elemente cari să fie altceva decât idei adică fapte psihice, filosofia a prins în desvoltarea sa ulterioară o pronunţată nuanţă idealistă concretizată în ideea că substanţa lucrurilor, dacă ea există, — Berkeley î i combătea hotărât exis­tenţa — atunci spiritul omenesc este structural incapabil să o prindă.

Problema astfel pusă Iasă teoria cunoaşterii într'o perspectivă nebănuit de dificilă pentrucă închide orice posibilitate de depă­şire a „omenescului", a subiectivului, în cunoaştere. Filosofia, pă­şind la despicarea existenţii într'o lume „a noastră" şi o lume „din­colo" s'a angajat, dându-şi sau nu seama, în vârtejul unei dileme, căci recunoscând aderenţa totală a lumii fenomenale la subiecti­vitatea spiritului cunoscător şi afirmând în acelaş timp existenţa transempirică a „metafizicului" trebuia să admită şi absoluta in-tangibilitate a acestuia. Odată cu acţiunea de introducere a lumii

crono-spaţiale în spiritul omenesc, filosofia a aruncat anatema „subiectivului" asupra a tot ce cade în sfera umană şi prin aceasta s'a ridicat între om şi transcendenţă un zid capabil să curme orice elan şi orice speranţă de a ajunge vreodată dincolo sau de a putea strecura dincoace vre-o fărâmă din strania fiinţă a suprasensibilu-lui. Deoparte, deci, o existenţă nefăcută pentru un ochiu ome­nesc, de cealaltă parte un subiect cunoscător care nu poate prinde decât ceeace îmbracă haina propriei lui înfăţişări.

In felul acesta cunoaşterea filosofică împrumutata, în momen- -tul ei cel mai adânc, ceva din paradoxul care a servit ca motiv de inspiraţie unei poezii a lui Eminescu: transcendentul, obiectul prin excelenţă al filosofiei de totdeauna, este, atunci când nu-l vede nimeni şi cu condiţia să nu-l vadă nimeni, şi nu există nici­odată acolo unde vreun ochiu pământean are pretenţia că l-a ză­rit, pentrucă însuşi acest ochiu îl modifică, î i falsifică natura lui primară travestindu-1 într'o făptură de nerecunoscut.

Problema astfel schiţată e de natură să confere printr 'un as­pect al ei o poziţie specială omului în univers. Din starea de pa­sivitate gnoseologică în care îl lasă cunoaşterea profană, filosofia idealistă vine să-1 ridice la importanţă demiurgică. După încercă­rile premergătoare ale empiriştilor englezi, Kant va orienta lumea exterioară după structura subiectului afirmând că timpul şi spa­ţiul şi odată cu ele toate fenomenele ce le conţin „nu sunt totuşi în sine lucruri, ci nimic decât reprezentări şi nu pot exista nici­decum înafară de mintea noas t ră" 1 ) .

Fichte şi Schopenhauer vor accentua în felul lor idealismul kantian. Dar din aceste concepţii reiese clar rolul de centru de­miurgic — desigur derivat şi condiţionat el însuşi, — ce se acordă omului şi care pentru unele spirite poate fi suficient îndemn pen­tru afirmarea unei anumite supremaţii faţă de universul fizic. Schopenhauer, ca fidel discipol al lui Kant, îşi va începe opera lui capitală prin celebra formulă: „Die Welt ist meine Vorstel­lung", care în concepţia sa se dubla cu un măreţ sentiment de mândrie pe care omul îl poate avea în faţa naturii.

Contrar credinţei şi experienţii comune cari văd în om o făp­tură insignifiantă, pierdută în nesfârşitul universului şi aflându-se necontenit la discreţia neîngăduitoarei lumi fizice, filosofia kant-schopenhaueriană se va strădui să lase omului impresia că

!) K a n t : C r i t i c a R a ţ i u n i i P u r e , t r a d . T r . B r ă i l e a n u , ip. 429 .

el este condiţia existenţii lumii. Toate sistemele stelare şi toate galaxii le Haosului, cu măreţile lumi cari înspăimântă mintea cu imensitatea lor, „toate aceste lumi, — va spune Schopenhauer, — nu-şi au existenţa decât în reprezentarea noastră; imensitatea lu­mii se află în noi, noi suntem condiţia tuturor acestor lumi, şi a tuturor t impur i lor" 1 ) .

Evident că experienţa imediată poate să facă oarecari dificul­tăţi acestui fel de a vedea şi să conteste pe bună dreptate poziţia momentan optimistă luată de Schopenhauer. Ea va putea să ob­serve că în chiar concepţia lui Schopenhauer omul se află în faţa a două planuri de existenţă a lumii: lumea ca reprezentare şi lu­mea ca lucru în sine, ca voinţă. Orţ~dacă se poate vorbi de vre-o întâietate existenţială şi de vre-o „condiţionare" atunci în primul rând trebuie pus acel „în sine", principiul transcendent, şi numai în urmă omul care în chiar poziţia aceasta de al doilea rang, nu este în ce priveşte condiţionarea lumii exterioare decât un element intermediar a cărui „creaţie" nu* se bucură niciodată de o sponta­neitate absolută, ci numai de una, ea însăşi condiţionată.

S'a subliniat ce e drept, mai ales în urma filosofiei kantiene, caracterul activ al conştiinţei cunoscătoare. A rămas până în con­ştiinţa filosofiei de astăzi adânca influenţă exercitată de idealis­mul acestei filosofii concepută în manieră copernicană care a pu­tut să afirme că „intelectul este legiutorul naturii", dar nu trebuie să se uite nicidecum că lumea fenomenală sau ca reprezentare cum î i spune Schopenhauer, răsare din două surse: din formele apriorice ale spiritului omenesc şi din acel principiu absolut, lu­crul în sine, care afectând sensibilitatea procură materie acestor forme. Deci, lumea nu poate fi concepută decât numai în prezenţa acelui lucru în sine care procură conţinutul cunoaşterii, iar dacă se are în vedere acţiunea organizatoare a conştiinţei nu trebuie să se uite că această organizare se face printr 'un concurs tacit şi presupus al acestui element transcendent. Lumea ca reprezentare nu poate fi inteligibilă decât numai în cazul când o privim la fel de condiţionată şi de principiul „în sine" ca şi de formele aprio­rice. Ba privind lucrurile cu o mai amănunţită atenţie va trebui să recunoaştem că ultima şi absoluta condiţionare a lumii revine tocmai acestui principiu metafizic pentrucă şi condiţia subiectului

! ) S c h o p e n h a u e r : Le monde comme v o l o n t é et comme r e p r é s e n t a t i o n , t r a d . Cantacuz ino , p. 3 2 7 .

nu poate fi văzută altundeva decât tot în el. Omul nu este decât condiţionatorul lumii fenomenale, a singurei lumi care înseamnă pentru noi cunoaştere, dar şi aici condiţionarea sa e numai pasivă, iar când devine „activă" şi „organizatoare" ea depinde totuşi de un factor transcendent care, am putea spune, acceptă ca lumea fizică să prindă formele conştiinţii.

3. Dilema de care ne ocupăm se regăseşte la baza eternei certe dintre realism şi idealism. Aici gândirea merge cu mult mai pro­fund şi se întreabă dacă există într 'adevăr o realitate transcen­dentă şi dacă se pot aduce dovezi valabile în acest sens. Idealiştii, uzând de cea mai indestructibilă logică vor veni să ceară realis­mului critic să-şi dovedească într 'un fel oarecare presupoziţia sa fundamentală, aceea a fiinţei metafizice.

. Nu ne vom da la o parte să constatăm că la această întrebare de crucială importanţă pentru existenţa şi valabilitatea metafi­zicii în general, susţinătorii realismului se vor găsi într'o mare şi insolubilă dificultate. Li se cere doar să dovedească existenţa obiectului menit să constituie domeniul de cercetare al speculaţiu-nii filosofice dar condiţiile în cari sunt puşi să dea răspuns la a-ceastă problemă le ridică orice posibilitate de soluţionare pozitivă a ei.

într 'adevăr, ei nu se pot găsi decât în faţa a două posibilităţi de a dovedi o existenţă în general: calea raţională sau cea empi­rică. Primul criteriu care în decursul timpului făcuse strălucită carieră în concepţia multor spirite isteţe, — să nu uităm şirul de argumente de ordin discursiv cu care Descartes deducea existenţa efectivă a Divinităţii — , a fost abandonat, şi se pare chiar defini­tiv, odată cu ivirea criticismului. Una din pietrele de temelie pe cari gândirea kantiană le-a pus pentru a sprijini edificiul certitu­dinii filosofice a fost şi afirmarea principială că din simplul con­cept al unui corp oarecare nu se poate deduce în nici un chip în mod necesar existenţa efectivă care să-i corespundă. Evident că această constatare e de natură să aducă un mare progres în gân­direa filosofică tocmai prin faptul că restrânge speculaţia din do­meniul formalului oprind-o delà o dialectică de cele mai multeori înafară de experienţă. Criticismul stabilea însă un alt criteriu pen­tru posibilitatea afirmării unei existenţe, şi acesta cu o valoare de­cisivă: experienţa sensibilă. Existenţa unui obiect prin urmare, nu poate constitui pentru noi o certitudine atâta vreme cât el este numai gândit, ci mai trebuie ca el să ne fie dat totodată într 'o

experienţă sensibilă. Calea empirică singură este aici criteriul de­cisiv.

Pentru problema transcendentului însă marea dificultate toc­mai aici intervine. Conform premiselor stabilite mai sus nu vom putea fi convinşi de existenţa lui atâta vreme cât nu ne putem forma despre el decât înjghebări pur abstracte. Se mai cere deci ca el să ne fie dat într'o experienţă sensibilă, dar ştim prea bine că orice experienţă sensibilă este structural incapabilă de a ne aduce ceva de dincolo de fiinţa omenească. Ea este definitiv con­damnată să opereze numai în sfera imanentului şi în consecinţă singurul mijloc decisiv şi omeneşte valabil pentru a dovedi exis­tenţa obiectului metafizicii, scapă puterilor omeneşti.

Din această încurcătură în care se găseşte mintea omenească nu î i va fi greu de fel idealismului să concludă la o perfectă idea­litate a lumii. El nu se va baza în cele din urmă decât tocmai pe imposibilitatea de a prinde vreodată în mod pozitiv transcenden­tul, — admiţând principial că argumentele pur raţionale rămân infructuoase. Ba î i va mai sta încă în ajutor în egală măsură şi faptul că acest concept de „transcendent" nu se poate însoţi în mintea nimănui nici de cea mai palidă imagine concretizatoare, căci obiectul său nu este nimic din ceeace pentru noi oamenii zi­cem în mod obişnuit că „este". Nu e nici în spaţiu, nici în timp, n'are nici o calitate şi despre natura lui nu se poate face nici cea mai abstractă idee. Ori mintea omenească, crescută şi împlinită în decorul cronospaţial şi-a format conceptele ei de gândire în ra­port cu acesta. „Esse est percipi" va spune Berkeley şi în acest sens va avea dreptate, căci ce semnificaţie mai poate avea cuvân-. tul existenţă atunci când vrea să desemneze ceva ce nu poate prin­de nicicând pentru noi fiinţă şi înfăţişare? Nu este oare acest transcendent prin toată natura lui negativă (deoarece nu poate fi definit decât prin ceeace „nu este") cu mult mai apropiat de neexistenţă decât de existenţă? Nu este oare prin starea lui de absolută inconceptibilitate a naturii sale însuşi neantul? Nu este o vădită contradicţie în a spune că suprasensibilul „există"? Şi apoi însăşi această noţiune de „lucru în sine" vădeşte dacă o pri­veşti mai deaproape un paradox în chiar formularea ei. Termenul „lucru", se va spune, are o semnificaţie numai cât timp este între­buinţat în lumea reprezentării şi dimpotrivă când se vorbeşte de o existenţă „în sine" e un nou sens să spui că e un lucru...

A fost, credem, un mare şi adânc pas făcut de kantism atunci

când forţând întrebuinţarea obişnuită a conceptelor a lăsat să se înţeleagă că termenul „existenţă" se poate bucura şi de o între­buinţare transcendentă, cu tot aparentul paradox pe care acest fapt îl provoacă. Pentrucă dacă realismul critic se găseşte în im­posibilitate de a dovedi vreodată în mod decisiv că există trans­cendentul, idealismul la rândul său, cu toate eforturile posibile, nu va putea aduce un argument hotărâtor pentru neexistenţa lui. Idealismul va rămâne desigur în dreptul său să constate că în cu­noaşterea omenească nu se întâlneşte altceva decât fapte de con­ştiinţă. Aceasta este poziţia sa nezdruncinabilă. Dar de aici nu va putea deduce că nu există decât ceeace cunoaştem noi.

Din toată experienţa omului în lume se poate deduce cu cea mai bună dreptate că el este „măsura tuturor lucrurilor", dar nu vedem unde ar sta impulsul hotărâtor pentru a-1 considera măsura existenţii lor. Dimpotrivă, bazaţi pe constatarea subiectivităţii cu­noaşterii şi a relativităţii ei cu structura subiectului percepător şi pe faptul că subiectul însuşi nu este, — cum ar spune Bergson, — decât o simplă imagine printre altele multe la discreţia cărora se află, putem bănui că această sferă care pentru noi se confundă cu o virtualitate, este o sursă de posibile existenţe pentru variat ima­ginabile structuri. Ea devine privită din această perspectivă rea­litate dincolo de conştiinţă. Transcendentul capătă independenţă şi fiinţă supraumană.

Idealismul va trebui deci să recunoască explicit că în condi­ţiile în cari se prezintă problema, dacă realismului î i lipseşte cu desăvârşire posibilitatea de a dovedi în mod direct şi deci decisiv existenţa transcendentului, nu mai puţin idealiştii vor da dovadă de completă neînţelegere a lucrurilor dacă vor cere o asemenea dovadă.

In felul acesta, ni se pare că nodul dilematic schiţat mai sus nu dă câştig de cauză unei teze idealiste absolute, căci dacă el im­pune riguroase margini puterilor minţii omeneşti reducându-i cu­noaşterea la singura sferă a imanentului, taie în acelaş timp orice speranţă fenomenismului. Ultima concesie ce i se poate face este să se afirme că dilema delà baza gândirii filosofice, dacă este gân­dită cu stringentă consecvenţă logică, duce Ia declararea domeniu­lui transcendent ca problematic: suprasensibilul nu ne este nici­odată dat în experienţă şi deci existenţa lui nu poate fi din acest punct de vedere afirmată, dar în acelaş timp nu este nimic mai hazardat şi mai în neconformitate cu toată experienţa şi cu cea

mai elementară logică decât să faci din imposibilitatea de a cu­noaşte ceva, motiv de negare a existenţii acestui ceva.

Pe acest teren neutru se pare că s'ar putea întâlni cei doi ad­versari, realismul şi idealismul, dacă bineînţeles această cedare din ambele părţi n'ar avea în ea ceva forţat şi provizoriu ca orice tran-sacţie. Problema nu necesită această soluţie pe care desigur nu va accepta-o nici o parte nici cealaltă. Se va putea împăca oare un ve­ritabil spirit metafizic, indiferent în ce curent filosofic se com­place, cu ideea de a declara tabu tocmai domeniul de a cărui cer­cetare este legată soarta metafizicii? Dar, în cele din urmă, nu există oare nici un criteriu cu oarecare speranţă de validitate, prin care să se întrevadă posibilitatea de afirmare a existenţii trans­cendentului?

Suntem desigur tentaţi să credem că există unele argumente nu numai de ordin raţional dar chiar din sânul experienţii însăşi capabile să ducă la o neîndoielnică teză realistă, dar acest fapt ră­mâne încă o slabă mângâiere atâta vreme cât se interzice defini­tiv cunoaşterea suprasensibilului. Convingerea în existenţa lui nu vine decât să mărească încurcătura minţii, să adâncească această dilemă în care ea se sbate ca într'o încăpere fără ieşire: când te apropii de obiectul căutat nu-l mai poţi cunoaşte, iar când ţi se pare că-l cunoşti nu mai este el.

4. Dilema de care vorbim este fără îndoială cea mai impor­tantă din originile variatului peisaj spiritual oferit de istoria filo­sofiei. Nu vom sta aici să catalogăm toate atitudinile ce se pot lua faţă de problema pusă; ne vom mărgini să mai arătăm însă câteva din importantele consecinţe ce decurg din ea, înafară de cele schi­ţate în paginile precedente.

Spiritele pozitiviste se vor strădui să observe, — punând mare greutate pe spusele lui Kant — , că intelectul omenesc fiind inca­pabil structural să răsbată în zona absolută, cercetarea celor de „dincolo" rămâne o ocupaţiune infructuoasă, zadarnică. Ele vor încerca să proscrie orice speculaţii care ar întrebuinţa vre-un ele­ment transcendent şi să arate totodată aspectul donquichottesc al încercării de a prinde invizibilul.

Alţii vor fi tentaţi să spargă conceptul de subiectivitate a mo­durilor de cunoaştere şi să arate în ce măsură acestea ar putea to­tuşi să fie potrivite unei operaţii mai îndepărtate decât se credea până acum. Idealiştii prea convinşi de dreptatea tezei lor vor în­cerca să se mângâie cu ideea că nici nu există un absolut, că a

gândi o realitate înafară de conştiinţă este un fapt absurd şi în consecinţă metafizica trebue să-şi stabilească rosturile în imanent.

In sfârşit, unii, al căror elan metafizic va admite cu greu ob­stacole, vor găsi cu oarecare efort de ingeniozitate şi alte căi de ieşire din impas. Judecata lor pare să fie impecabilă: dacă raţiu­nea „umanizează" cunoaşterea şi deci nu prinde absolutul, n'avem decât să o lăsăm deoparte ca pe o unealtă nefolositoare în acest scop şi să căutăm alta mai bună. Conştiinţa omenească stabileşte cu lumea exterioară şi alte punţi de legătură decât gândirea dis­cursivă şi experienţa empirică. N'ar fi oare acestea mai solide pentru scopul urmări t? Nu s'ar putea găsi metoda adevărată în simţire, sentiment (Gefühl) cum credea Jacob i 1 ) , sau poate chiar în credinţa religioasă? Trecând dincolo de convingerile lui Kant, nu s'ar putea găsi în spiritul omenesc tocmai acea facultate des­pre care filosoful delà Königsberg afirma că nu este cunoscută nici ca posibilitate dar care, în chiar concepţia acestuia, trebuia să aibă miraculoasa virtute de a prinde transcendentul, în cazul când ar fi reală : intuiţia intelectuală?

In acest sens, Schopenhauer va invoca în încercarea sa de explorare a transcendentului, intuiţia artistică, descoperind că acel „lucru în sine" afirmat de Kant dar interzis tot" de el cu desăvâr­şire cunoaşterii omeneşti, este voinţa, iar francezul Bergson fă­când caz tot de o metodă, intuitivă, supraraţională, va pretinde şi el că a reuşit să prindă stofa intimă a lucrurilor care după păre­rea sa e durata pură.

Iată deci raţiunea părăsită în drum, în orice caz declarată in­aptă de speculaţie metafizică şi lăsată să opereze în toată voia în domeniul ştiinţelor fizice, dar rezervându-se viaţa, spiritul şi trans­cendentul altor metode. Răsunetul provocat de apariţia acestor curente zise antiintelectualiste se baza desigur în bună parte şi pe neobişnuitul talent cu care s'au exteriorizat, pe lângă forţa spe­culativă impresionantă şi logica impecabilă a autorilor lor, dar el se mai poate explica şi prin faptul că intuiţionismul aducea o for­mulă salvatoare într 'un moment când raţiunea vedea închisă orice perspectivă spre orizonturile transcendente. Şi în momente de greu impas însăşi raţiunea se poate î n d o i . . .

! ) P e n t r u care , — d u p ă m ă r t u r i a lu i W i n d e l b a n d , — r a ţ i u n e a e r a das unmittelbare Gefühl von der Wirklichkeit des Uebersinnlichen, von Gott, Freiheit, Sittlichkeit und Unsterblichkeit. W i n d e l b a n d : L e h r b u c h d e r G e s c h . d e r Phil . , p . 4 8 1 — 4 8 2 ) .

Un asemenea curent, — de proporţii de sigur mai reduse — se manifestă şi în cultura filosofică românească. Ne gândim la în­cercarea lui Lucian Blaga, cristalizată în cele trei opere de teoria cunoaşteri i 1 ) , şi care vrea să treacă impasul în care se sbate ac­tualmente raţionalismul tradiţional. Străduinţa sa pentru evitarea dilemei schiţată de noi mai sus se bizuie pe credinţa în posibili­tatea deschiderii unui drum de comunicare directă cu misterele transcendente. Pentru aceasta avea nevoie, în primul rând, de o nouă metodă care să înlăture neajunsurile celorlalte şi ea a fost găsită ca fiind metoda dogmatică în sensul ce ţine să i-1 precizeze în „Eonul Dogmatic". Numită şi minuscunoaştere, această metodă are darul de a prinde realitatea transcendentă în forma ei pri­mară netrecută prin mecanismul disimulator al subiectivităţii lo-gico-sensibile. In aparenţă deci, dilema pare depăşită întrucât in­telectul ecstatic prinde misterul în culcuşul său transcendent înainte de a trece pragul în lumea fenomenalităţii. Spunem „în aparenţă" pentrucă de fapt, în însăşi concepţia lui Blaga misterul nu e prins decât ca mister sau ca mister potenţat, ceeace pentru cunoaşterea omenească însemnează o formă de existenţă neinteli­gibilă şi neintuibilă.

Virtuţile acestei noi metode, sunt, — aşa cum am arătat mai amănunţit în altă p a r t e 2 ) , — iluzorii. Transcendentul, sau cum î i place gânditorului român să-1 numească, Marele Anonim, rămâne şi pe mai departe tot atât de necunoscut şi tot atât de puţin tan­gibil cum fusese şi mai înainte, oricât de mari speranţe s'ar pune în metoda dogmatică reactualizată. Nu este desigur cazul să in­trăm într'o expunere mai amănunţită a acelor elemente din gândi­rea lui Blaga cari sunt de natură să arunce o serioasă îndoială asu­pra marilor speranţe ce se pun în valoarea şi viitorul noii metode. Ne mărginim doar să observăm că ele sunt de două feluri: unele mai îndepărtate, cari privesc spiritul sau zodia în care se filosofea-ză şi altele mai apropiate privind conţinutul ce se conferă unora din conceptele fundamentale.

Dintre primele, ne permitem să amintim afirmaţia de prin­cipiu că metafizica poate să construiască „şi numai de dragul con­strucţiei în sine" rămânând ca ulterior să i se poată găsi şi obiect

!} Eonul Dogmatic , C u n o a ş t e r e a L u c i f e r i c ă şi C e n s u r a T r a n s c e n d e n t ă . 2) Lucian Blaga teoretician al cunoaşterii, în F r e a m ă t u l Şcoa l e i , No.

5 — 6 , 1 9 3 8 .

construcţiei sale. Aceasta însemnează desigur o înţelegere particu­lară a filosofiei dar ni se pare că ea implică foarte mari neajun­suri. Căci cu părerea că „o viziune metafizică răspunde unor ne­cesităţi spirituale prezente în primul rând în autorul ei şi repre­zintă de obiceiu un salt în incontrolabil"1), la care mai ataşezi şi pe aceea că „argumentele împotriva metafizicii nu ajută la nimic, cum argumentele nu sunt o reţetă eficace de o pildă împotriva iu­b i r i i 2 ) , poţi desigur să te sustragi principial delà orice cercetare critică, dar aceste afirmaţii — săbii cu două tăişuri — taie adânc în însăşi existenţa metafizicii. Ce va deveni aceasta atunci când va fi în mod conştient şi voit „un salt în incontrolabil", când va declara că în domeniul ei argumentele nu sunt valabile? Cum va mai dovedi ea atunci că nu este, aşa cum o acuză încă mulţi, o simplă visare, o construcţie subiectivă soră cu plăsmuirea poie-tică şi în care incertitudinea se împleteşte cu arbitrarul?

Dintre neajunsurile de al doilea fel vom aminti că două din­tre conceptele fundamentale ale gândirii filosofice a lui Lucian Blaga nu pot vieţui în aceeaşi sferă spirituală fără să se contra­zică şi aceasta tocmai din pricina conţinutului şi funcţiunilor ce l i se conferă: Censura şi Marele Anonim. Nu vom insista asupra po­ziţiei paradoxale în care ele aşează „Censura Transcendentă" dar trebuie să remarcăm că după ce se declară categoric că misterele transcendente rămân deapururi mistere, se înjghebează totuşi o imagine cât se poate de clară tocmai a misterului suprem care e Marele Anonim. Gravitatea acestei contradicţii nu poate scăpa de­sigur nimănui; ea e de natură să ducă la nulitate multe din pagi­nile suszisei cărţi, pentrucă nu se poate ca pe deoparte să se afir­me că Marele Anonim aplică o aşa censura cunoaşterii omeneşti încât aceasta nu va putea niciodată să prindă pozitiv adecvat vre­un mister transcendent iar pe de alta să se afirme existenţa miste­rului suprem Marele Anonim şi el să fie înfăţişat ca o făptură cu intenţii, cu voinţă, cu raţiune. Nu putem gândi decât una din două : ori ideea unei censurări a cunoaşterii omeneşti e valabilă şi atunci nu ştim nici de unde vine ea şi deci nu putem spune nimic despre Marele Anonim, nici măcar dacă există sau nu, ori ştim că există acest Mare Anonim şi că are intenţii dar atunci să facem ceva mai elastică ideea de censură . . .

!} Luc ian B l a g a : G e n e z a m e t a f o r e i şi sensul cu l tur i i , pag. 1 7 9 . 2) Idem.

Oricum am interpreta acest concept fundamental în gândirea lui Blaga, el intră în mod necesar în contradicţie şi cu ideea unei censuri şi cu el însuşi. Căci dacă î i luăm înţelesul în litera textu­lui atunci el apare ca o antropomorfizare prin nimic justificată, a transcendentului. Se face din Marele Anonim un „dictator vânjos" cum se va exprima unul din comentatorii săi, un diriguitor raţio­nal, a toate cunoscător, care ar domina creaţia din sferele lui su-pralumeşti punând omului o censura în cunoaştere din motive bine chibzuite. Iată ce spune Blaga: „Din motive de echilibru cosmic şi poate pentru ca omul să fie menţinut în necurmată stare crea­toare, în orice caz în avantajul existenţii şi al omului, acestuia i se refuză însă, pe calea unei censuri transcendente, impuse structu­ral cunoaşterii, posibilitatea de a cuprinde în chip pozitiv şi ab­solut misterele l u m i i " 1 )

Afirmaţia este elementar de contradictorie căci dacă din anu­mite motive Marele Anonim îţi impune o censura atunci tocmai acea censura îţ i interzice de a şti cari sunt acele motive. Ori Blaga cunoaşte cari sunt acele motive deoarece el spune: „Pentru păs­trarea şi asigurarea unui echilibru existenţial în lume, Marele Anonim se apără, pe sine şi toate creaturile sale, de orice încer­care a spiritului uman de a revela misterele lor în chip absolut şi pozitiv".

Trebuie să fie tare curioasă seriozitatea acestei apărări a Ma­relui Anonim, de vreme ce i-a permis totuşi lui Blaga să-i cunoască intimele motive pentru cari el a impus censura!

0 ieşire din această încurcătură nu se poate găsi decât în în­cercarea de a se arăta că ideea unui Mare Anonim, cu toate atri­butele ce i se acordă este numai un fel metaforic de a vorbi des­pre transcendent, ceeace ar aduce după sine inevitabila şi greaua întrebare: întrucât un asemenea mod de a filosof a duce mai de­parte, în mod valabil, cunoştinţile despre transcendent ale raţio nalismului tradiţional? Această portiţă de ieşire şi-o lasă însuşi Blaga când afirmă în cele din urmă în „Censura Transcendentă" că „Marelui Anonim însuşi i-am atribuit într 'un chip pentru noi de neconceput, cunoaşterea absolută şi nelimitată" şi că „prin a-ceasta voim numai să relevăm că natura cunoaşterii Marelui Ano­nim trebuie să fie cu totul altfel decât natura cunoaşterii indivi­duate". In acelaş sens ar putea interveni şi cuvintele unui inter-

î) Lucian Blaga: Geneza metaforei şi sensul culturii, pag, 180.

pre ta tor 1 ) , care vede în ideea de Mare Anonim un „mit metafi­zic". Soluţia adusă de acest fel de a vedea este ea însăşi în situa­ţia de a crea noi inconveniente pentru gândirea lui Blaga. Intr'ade-văr, ce însemnează pentru aceasta un mit? Textul ne spune: „Am caracterizat miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic şi în material de experienţă vitalizată, anume trans-semnificaţii" 2 ). Ori dacă acesta este sensul ce se dă teoriei despre censura şi Mare Anonim, atunci aceasta poate fi bănuită că nu este decât o nouă prelucrare verbală a unui perpetuu eşuat efort de pătrundere în transcendent. Cine vrea să ţină ïa ideea că Marele Anonim nu este decât un mit metafizic sau o formulă me­taforică a transcendentului, recunoaşte prin însuşi acest fapt că el este prin toate determinantele şi funcţiunea ce i se acordă, o simplă baină artistică pentru o gândire care în fond n'a dus cu nimic mai departe anumite poziţii speculative cunoscute. Gândirea lui Blaga vrând să treacă peste dilema de totdeauna a minţii ome­neşti n'a putut-o face decât căzând ea însăşi într'o dilemă asemă­nătoare.

Ne-am oprit ceva mai mult asupra acestui concept de Mare Anonim din filosofia lui Blaga şi asupra raportului în care se află el cu cel de Censura pentrucă — pe lângă faptul că în acest punct încercarea lui Blaga ilustrează nu se poate mai clar iluzoria stră­duinţă de totdeauna a cunoaşterii omeneşti de a desvălui Nepă­trunsul -—, această filosofie românească justifică oricând o cerce­tare cu mult mai amănunţită şi mai ageră de cum am putea noi face, şi care până acuma nu s'a făcut. Dificultăţile de cari ea se isbeşte nu ţin nicidecum de ceva particular şi propriu autorului ei pentrucă în aceeaşi soartă se află până astăzi orice metafizică op­timistă. Căci dacă ea vrea să gândească la lumina logicei şi a fap­telor va trebui să subscrie vrând-nevrând la subiectivitatea cunoaş­terii şi la imposibilitatea unei transcenderi efective, iar dacă are veleităţi de instalare în suprasensibil, o face, conştient sau incon­ştient, printr 'un salt, printr'o mutaţie pe care experienţa şi logica nu o justifică şi nici nu sunt chemate să o îndreptăţească.

5. 0 seamă de concluzii se impun delà sine din felul cum am înţeles să prezentăm problema caracterului dilematic al cunoaşterii filosofice. Bănuim chiar că oricine a urmărit rândurile noastre de

1) V . B ă n c i l ă . 2 ) L u c i a n B l a g a : G e n e z a m e t a f o r e i şi .sensul cu l tur i i , pag. 7 5 .

până acum şi-a pus, cu o expresie poate de îngrijorare, unele în­trebări cu privire la gravitatea multiplelor consecinţe ce decurg pe plan teoretic şi practic. Aceste consecinţe de natură descura-jantă pentru orice elan metafizic le-am prevăzut şi noi limpede şi delà început dar am considerat că ele nu pot fi suficient motiv pentru a renunţa să privim în faţă şi obiectiv problema. Constată­rile ce ni se impuneau am vrut să fie scutite de orice presiune ce ar fi exercitat-o asupra lor dorinţa ce o avem de a găsi metafizicii nobil rost şi mare îndreptăţire în domeniul spiritualităţii.

Deaceea considerăm că nu s'ar afla o mai greşită interpretare a intenţiilor noastre decât a se crede că odată cu consta­tarea că pr in albia însăşi pe care s'a hotărât să progreseze gândirea filosofică ea trebuia să ajungă în mod necesar la o poziţie dilema-tică, ne-am gândit Cumva să concludem la inutilitatea ei. Aici e poate locul să amintim că temeiurile cari justifică străduinţa me­tafizică sunt departe de a fi în funcţie de cântărirea rezultatelor pozitive ce ea le dă şi cu atât mai puţin de utilitatea lor, orice cu­prins s'ar da acestui termen. Filosofia este o funcţie a spiritului omenesc care îşi are imboldul în ea însăşi şi se împlineşte fără precumpăniri de rezultate. Dacă deci cineva ar fi ademenit în urma celor spuse de noi aici să concludă totuşi la inutilitatea filo-sofiei pe motiv că ea nu şi-a realizat scopul propus şi se pare că nici nu-i stă în putinţă să o facă, n'am găsi ceva mai mult de adău­gat decât că putea să-şi facă o atare părere şi necitind aceste pa­gini şi că, — principial vorbind — , oricine intră în templul spe­culaţiei purtând în circumvoluţiunile sale cerebrale ideea că va­loarea filosofici stă în cantitatea răspunsurilor deplin satisfăcă­toare Ia toate întrebările ce ea ne îndeamnă să ni Ie punem şi nu in aceste întrebări înşile, acela trebuie să afle delà început că me­seria lui Socrate e pentru el pierdere de vreme.

Cuvinte asemănătoare am avea şi pentru cine, convingându-se de relativitatea şi subiectivitatea perpetuă a cunoaşterii ar fi gata să descurajeze şi să părăsească drumul speculaţiei. In sinea sa poate că a avut delà început, chiar fără să-şi dea seama, idolul utilului, înţeles fie şi în sensul cel mai nobil al cuvântului. Adăugăm şi aici că pe lângă oarecare sentiment al unei măreţii spirituale ce-1 pro­cură filosofarea, ea este prin însăşi natura ei o invitaţie la aven­tură spirituală şi cere de multe ori o aspră renunţare nu numai la bunuri biologice, dar chiar şi la satisfacţia de a vedea realizată do­rinţa cea mai pură cu care se poate mândri un spirit filosofic: de

a prinde în marginile minţii fie şi cea mai modestă fărâmă din Taina în care se învăluie cu străşnicie şi neînduplecată permanenţă lumea în care trăim.

Rămâne acum o ultimă întrebare la care duce în mod necesar interesul paginilor precedente. Ea este de capitală importanţă şi am lăsat-o să fie înţeleasă în termeni expliciţi încă delà început: dat fiind faptul că mijloacele de cunoaştere înregistrate până acum umanizează şi deci subiectivizează orice realitate care cade în sfera conştiinţii, este oare efortul omenesc de transcendere definitiv con­damnat, acum cât şi în viitor, la o căutare necontenit iluzorie şi zadarnică? Nu există oare şi alte căi, neutilizate încă, dar cari ar duce mai departe realizările dorului nostru de a şti; n'am putea să ne punem oarecare speranţă în ideea că într'o evoluţie viitoare mintea omenească ar câştiga noi funcţiuni, noi categorii, de data aceasta învrednicite cu posibilităţi de captare pozitivă a transcen­dentului? Din cele ce am spus, o soluţionare afirmativă a acestor probleme e greu de întrevăzut. Una definitivă, într 'un sens sau altul, n'ar fi fost nici în posibilităţile nici în intenţia noastră să dăm. Tot ce am vrut a fost să dăm glas unui ecou resonator al unei aspre fatalităţi ce ni s'a părut că însoţeşte frământările filosofice de până acum. Dacă va veni cândva o vreme când dilema sub zodia căreia stă astăzi speculaţia va apune şi negurile nevăzutului se vor împrăştia, n'avem nici un motiv să credem că acesta va fi un mo­ment de catastrofă, ci de început a unei epoci paradisiace (în sen­sul de „fericită") pentru fiinţa cunoscătoare omenească. Afirma­ţiile de până acum ale filosofiei nu ne permit desigur să prevedem o asemenea epocă. Şi tocmai acest fapt întăreşte curiozitatea pen­tru dilemă şi înfrigurată mirare pentru ziua de mâine.

Fată de dealuri

de I o n M o l d o v e a n a

Fată de dealuri şi podgorii Creşti naltă cu primăverile şi anii. Chipul tău încununat de danii îmbracă aromă de cer şi victorii.

Sprinţar crescută pe hăţaşuri dure, Incopciată în cântec şi datini Porţi nostalgii de câmp şi pădure Peste noi când poezia-ţi clatini.

Fată de dealuri, te simt înflorind In sângele meu ca'n fiece stea, Icoana-ţi în şire nu pot să o prind, Fată de dealuri, cu suflet de nea.

Te împlineşti fluidă ca un vers în carte, Eşti vie 'n ciorchini, în frunze şi flori, Fată de dealuri, te simt uneori Atâta de-aproape şi-atât de departe.

Ileana Cosânzeana

de I o n M o l d o v e a n u

Ca Ileana Cosânzeana visului Mi-ai fost apa vie neîncepută Şi-ai crescut ca floarea de cucută Pentru Făt-Frumos şi visul lui.

Lumi ucis-a pentru chip de lună Şi balauri a ucis în munţi, Au cules victorii alte frunţi, Pe nici una n'a 'nflorit cunună.

Azi revin cu tolba 'mprăştiată Paloşul atârn, semeţ, în cui; Cântul risipit în strune, cui Să-1 închin ofrandă neîntinată?

Ca Ileana Cosânzeana basmului Dăinui ca miraju 'n zări de spume Precum nalta boltă peste lume, Pentru Făt-Frumos şi basmul lui.

Costi Palamas

de T i t L i v i u V a l e a .

Acelora cărora li se spune azi „elini" nu le-a rămas, cum cred unii, numai un nume de care nu prea se învrednicesc, ci de fapt, şi mândria trecutului, prelungită până azi într 'un cult olimpiadic pentru arta şi l i teratura prezentului. Cununile de lauri care împo­dobesc figura unui poet în vieaţă, de talia Iui Palamas, ca şi săp­tămânile dedicate tragediei antice, sunt o dovadă simbolică despre relativa participare a mulţimii la „revirimentul neo-elin".

Lipsit de vigoarea unei elite creatoare, de avântul cuceritor al eroismului cetăţilor, de religiozitatea inspiratoare a păgânismu-lui armonic şi de atâtea alte condiţii favorabile desvoltării aşa zi­sului „miracol grec", elenismul a trăit în chiar propriul său leagăn doar prin puterea inconştientului istoric şi prin suflul pietrelor. Când însă chemările veacurilor au răzbătut în anumite conştiinţe puternic inzestrate, flacăra comorilor ingropate în trecut a înflorit în scânteerile unui neoclasicism cu dramatice frământări cre­pusculare.

Destul de strâns legată de vieaţa politico-socială, l i teratura helenistică a fost urmată de strălucirea artificială, pompoasă, e epocei bizantine, cu răsfrângerile ei migratoare, — decadentiste în „patridă". Delà căderea Constantinopolului, în lumea greacă totul se ascunde sub vălul acoperitor al nopţii semilunei, pentru ca să reapară — ca râurile spaniole, odată cu mişcările Eteriei.

Lupta pentru independenţa Greciei a avut, înainte şi după împlinire, — ca orice revoluţie — cântăreţii săi cari încearcă să reînvie slava artistică în forma neo-grecismului. Cunoscut la noi prin Hristopulos, curentul acesta e iniţiat de aromânul Riga Fe-reas cu celebrul marş al palicarilor, iar culminaţia lui o reprezintă Denys Solomos, cel care a înstrunat imnul naţional (al libertăţii)

şi nemuritoarea „Arcadica". Primul ar corespunde la noi lui Gr. Alexandrescu, iar al doilea lui V. Alecsandri.

Un cercetător al literaturii comparate ar putea uşor urmări cum cultura grecească a evoluat de aici înainte concomitent cu in­fluenţa Apusului şi paralel cu celelalte popoare balcanice; ar iden­tifica repede radiaţiunile romantismului volney-an şi lamartinian, precum şi conflictul ireductibil între un fel de latinişti purişti ai locului şi ceeace s'ar putea numi curentul duhului naţional speci­fic modern.

Titlul de glorie al marelui Costi Palamas este tocmai acela de a reprezenta zenitul şi biruinţa recentă (împlineşte 50 de ani de activitate) a acestui populism specific eladic.

Climatul cultural în care deschide ochii poetul în discuţie, era dominat de obişnuitele imitaţii servile după luceferii occidentului, care şi ei aveau ca temă de inspiraţie câte un motiv cules din ima­ginare sau reale călătorii pe meleagurile atice. Astfel Byron, V. Hugo, Joung, Lamartine, Chenier au împins zodiile l i teraturii născânde spre un romantism sirupos, invadat de umbre, de idoli sau de „arheolatrie". Cum nu lipseau filologii de aceiaşi manieră cu puriştii noştri, închinarea în faţa vechilor modele a mers până la a se reda totul numai în limba savantă, uscată, construită (Katyarevoussa).

Spiritul răsturnător, mintea îndrumătoare în asemenea impas s'a născut la Patras — 1859 — dintr'o familie cu mulţi înaintaşi cărturari, originară din memorabilul Misolonghi byronian. Termi­nând studiile liceale în oraşul natal, Palamas a frecventat Facul­tatea de Drept din Athena, fără a fi vreodată jurist, deoarece era consacrat de tânăr beletristicei. Intrând în cercurile l i terare ale vremii, dupăce publicase la 15 ani primele versuri, Costi Palamas a colaborat la săptămânala „Nu te pierde" (My Chanesai), la sati­rica „Art i" (Cetatea) şi la numeroase periodice de frondă ca „Er-t i a " (Vatra) „Tehni" (Arta) „Panathinea", „Nerman", „Periodi-kon". Pretutindeni a încrucişat condeiul cu cei mai de seamă pole­mişti pentru a apăra limba cântecului poporan, cultivând în deo­sebi cronografia linguistică şi afirmându-se ca foiletonist ideolog, împreună cu Psiharis, I. Gryparis, G. Drosinis şi alţi prieteni de idei, în conglomeratul cărora, era o piatră de diademă, Costi Pa­lamas a rupt mreaja romantismului străin, înţesat cu false dispe­rări de epigoni pigmei, ancorând în realitatea simplă a sufletului neamului său, socotit de acum supremul isvor de creaţie estetică.

Primul său mănunchiu de poezii poartă reprezentativul titlu „Cântecele patriei mele" şi apare deja în 1886 ca cea mai fragedă şi luminoasă manifestare a revoluţiei l i terare ce se înfăptuise. Sin­ceritatea sentimentelor faţă de peisajul eladic actual, cu idilicul balcano-meridional, dar mai ales naturaleţea plină de efect a ex­presiei, în care imaginea din popor se împleteşte perfect cu noţiu­nea împrumutată antichităţii sau apusului, care a fost anunţul lim­pede al desăvârşirii ce va fi atinsă în curând. La al doilea volum „Ochii inimei mele" (1892) temele atacate precum şi varietatea sensibilizării sădesc deja conturele maturităţii inovatorului, care nu e străin de simbolismul în floare, dar nu-şi părăseşte drumul croit spre efluvii parnasiene, cu totul originale, adânc picturale, şi totuşi cu o fabulaţie apropiată, concretului. Deaceea chiar şi în poezia morţii — această piatră de încercare a liricilor filozofi — Palamas abundă, în coloristica direct evocatoare şi în luciditatea de gând tăios dar senin, împăcat. „Mormântul" (1898), poeme, care constitue al treilea volum dat tiparului, născut ca ş i„Raiuri le" din durerea mare a dispariţiei fiului său Alchi, poate fi considerat, cu drept cuvânt, o capodoperă a genului şi a poeziei neogreceşti, la care nu ştii ce să admiri mai mult, măreţia concepţiei sau maestria cadenţei versului.

La o altitudine puţin comună se ridică apoi acest poet cu o carieră aşa de lungă şi mereu crescendă, în 1907 prin „Dodecalo-gul ţiganului", poemă întinsă şi grea de sens adânc, dificil. Cu to­tul opus unei „Ţiganiade" sau unor poezii similare în care ţiganul e zugrăvit patriarhal, anecdotic sau eroic-comic, în aceste două­sprezece cuvântări ţigăneşti vorbeşte însuşi eul intim al bardului, spovedindu-şi sbuciumul căutării de sine. Capitolele: Sosirea-Mun-citorul-Iubirea-Moartea zeilor-Moartea anticilor. In jurul focului-Târgul-Profeticul-Vioara, nu sunt decât etapele decisive ale unui suflet care încearcă desamăgit toate cărările vieţii, pentru a ne arăta cum reuşeşte să renască în „Cel care poate învia", „Poves­tea celui care nu lăcrimează", „Lenuca" şi „Ultimul cuvânt" (Unei femei).

Pe urzeala epicului se ţese aici beteala lirismului înmuiat în culorile saturate ale cugetării filosofice idealiste. Acţiunea este cam următoarea: Un Ţigan însumând toate însuşirile caracteris­tice seminţiei sale, având destulă conştiinţă a rostului traiului în comun, este silit mereu să constate că se deosebeşte de tovarăşii săi, ca o fire aleasă dar nenorocită, cu semnul blestemat al daru-

rilor superioare. Poetul redă astfel la început pitorescul ţigănimii, în corturile ei primitive, de la porţile Constantinopolului, în aju­nul tulbure al apunerii sale.

Ţiganul nostru slăveşte jocul liber, copilăresc şi tinereţea ne­înfrântă; se strădueşte apoi să se încadreze în ritmul muncii obşteşti, dar nu isbuteşte să se oprească la ceva ce i-ar da o mul­ţumire deplină. Caută să-şi astâmpere dorul inimii într'o dragoste îmbătătoare, prea mult visată însă pentru a-i simţi îndestulat adierile mângăerii sensuale. Totul î i merge deacum anapoda şi îl nelinişteşte, în vreme ce şi credinţa lui în Dumnezeire se dă­râmă treptat, ca o biserică învechită.

In sfârşit într 'o zi î i răsare în cale o vioară fermecată, moşte­nire delà un aed bătrân; luând-o, pe strunele ei se alină toate su­ferinţele de odinioară, topindu-se pe nesimţite în aşa chip că eroul se trezeşte ca la începutul unei noi vieţi. Parcă îl inundă lu­mina celei dintâi zile a lumii şi un cer nou, cu alt pământ, se deschide larg înaintea ochilor lui buimăciţi. Iluminarea aceasta aduce încântarea celui care a priceput sensul visării, al durerii transfiguratoare şi al resemnării adoratoare.

Semenii nu-1 vor agreea prin aceasta mai mult. Dimpotrivă, vor fi mai intrigaţi din pricina vrajei de invidiat a vioarei Iui, doar copiii nevinovaţi, în puritatea interiorului lor, î l primesc cu drag pe tot întinsul Traciei, cu migdalii în floare.

împăcat cu devenirea firească a lucrurilor, sufletul, mai ieri devastat de chinuri, admiră pe aceia care sintetizează delà natură „liniştea arborelui şi vioiciunea căprioarei", pentru care „şi frunza căzută este o comoară", iar „luna va să prindă în mânuţe, ca pe un frate mai mic" pe aceia care sunt „ochi mereu întrebători, cu nevăzute ar ipi" şi cari singuri aud toate melodiile celeste şi pă­mânteşti secrete. In stil de artă, foarte frecvent la Palamas, ţiga­nul are zeci de epitete luxuriante pentru „copilaşii cu păr de mă-tasă" cari „se veselesc în sărăcie ca şi cum ar fi mereu desmerdaţi de o mână catifelată" şi sunt totodată „verdeaţa înflorită a câm­pului" şi „ceruri ale mamelor". El se bucură cu ei şi exclamă:

Bucuraţi-vă flori deschise La primii zori ai dimineţii Voi, cari vă hrăniţi cu vise Păstraţi tot mirul tinereţii!

(Fragment din „Vioara") .

Finalul acestei schimbări la faţă a unei fiinţe în care se petrece drama înăbuşită a celor înzestraţi, cuprinde, alăturea de ataşamentul faţă de vârsta sincerităţii, o încredinţare a tipului sensitiv în mâinile alintătoare şi totodată tari ale femeii care ştie să fie mireasă ocrotitoare şi regină a familiei. Poate ca un reflex al cinstei legăturilor familiale într 'adevăr puternice de azi din Elada, întâlnim cea din urmă cuvântare a ţiganului, un minunat poem al manilor femeii harnice, care termină în recunoştinţa duioasă a greerului cântăreţ înţeles de furnica răzbătătoare prin gerul mizeriilor. Indrăsnim chiar să afirmăm că -în desvăluirea fără făţărnicie a intimităţilor lui de figură predestinată, Costi Palamas merge aşa de departe încât apare timid, intelectual con­sumat, fin, care nu e un protector al femeii ci î i face, pe drep­tul imputări că a răpit-o pe aceasta pentru o noapte nupţială în care el apare ca unul ce s'a culcat veşnic neînvălit şi care fără respiraţia cântecului este gol, sec, ameninţat de piatra mormân­tului.

Ţiganul se descopere pe sine mărunt, plin de remuşcări şi adulaţie în faţa înălţimilor simplicităţii şi jertfei delà care s'a coborât în casa lui derăpănată, cu temeliile roase de ape, aceea care i-a adus lumina râsului şi pâinea blondă, apoi i-a tăiat fructe coapte şi a închegat sare curată din spuma lacului, cu mâinile puternice. Un imn în intraductibile terţine izbucneşte din pieptul bărbatului pentru care sunt „o cingătoare salvatoare, zale apără­toare ale inimii" faţă de „mâinile tari şi demne" ale soţiei, care nu pot scoate sunete dulci din harpă nici „nu brodează horbo­tele de a t las" dar ţin „talgere de recreaţie" (amfora) şi ştiu să ţese pânza acoperitoare a trupului robust, s'o înălbească la ţăr­mul râului „cu bucuria soarelui şi a glasului e i" . In furtunile vieţii mâinile ei tari devin „doi delfini auriţi ai mântuirii", îl păzesc ca talismanele şi îl sprijinesc asemenea armelor. Deaeeia este proslăvită, după firescul înţelepciunii copilaşilor, intuiţia să­nătoasă a armoniilor grave, traduse de chipul femenin care imbină în frumuseţea braţelor aptitudinea de a munci cu sculpturalul caznal. Deaceea epilogul exprimă aşa de amar rătăcirea delà dru­mul norml al virtuţilor casnice şi al vorbei fără ascunzişuri:

„Şi era cuvântu-mi o albă 'naripare, 0 pasăre sfântă, bine vestitoare, Cu cuiburi clădite în colţ de altare.

Dar era gânclu-mi vicleană răpitoare Cu penele negre, ciudată arătare, Neam de lil iac şi de croncănitoare". . .

Fizionomia aceasta a poetului căzut în păcat, luciferic şi uneori slab, debil, este complectată însă cu tabloul în care apare imaginea vizionarului, a artistului crainic, profet. Sunt fără în­doială vrednice de citare mai ales acele versuri, magistral reali­zate, în care ţiganul capătă încrederea în Bine şi sfârşeşte prin a vesti utopic un tărâm viitor al perfecţiunii. Dealtfel poetul inten­ţiona să înserieze opera analizată într 'un ciclu care s'ar fi numit „Mari viziuni" (Megalo Aremata).

Versificaţia Dodecalogului este de o muzicalitate şi o metrică adecvate fiecărui capitol, deci extrem de variată, iar imaginile poetice o încarcă asemenea unui pom cu crengile îndoite de rod aromat. Printre acestea se repetă totuşi un obsedant apel la sim­bolistica Aprilinului, crinilor virginali, privighetoarei oarbe şi la rezonanţa plastică, sigură a aşa zisului „atticos uranos" (cerul a t ic) . Ca ceva propriu lui Palamas, ca mare poet grec, este de no­tat că fiecare strofă conţine o metaforă şi adesea totul nu e decât o alegorie mai mult sau mai puţin ermetică. Aluziuni filosofice şi mitolgice împestriţează continuu cursul lent dar întortochiat al retorismului, sau, mai bine zis, al ecloziunii lirice, pe alocuri ceva mai cu accent şi aplomb. Antetul fiecărui logos îl formează câte un motto din Dante, Goethe, Lenau sau corifeii englezi şi ai altor li teraturi europene. Prin ele autorul nu vrea să învedereze un împrumut, ci le aseamănă cu adausurile făcute de cruciaţi unor cetăţi ca Theba şi le consideră portrete împodobitoare ale unei case nou construite. El recunoaşte sugestii semiconştiente, dar subliniază că întâi a înălţat casa proprie şi apoi a selecţionat prie­tenii geniali cari să figureze în ea.

Vrednic de a ne opri asupra lui, în această ordine de idei, ni s'a părut prologul operei de mai sus, unde avem, în proză, mărturisirea solemnă care ne introduce în laboratorul intim al unui însemnat poet aplecat el însuşi asupra procesului psihic al germinaţiei l i terare. Clipa rară a inspiraţiei la Palamas se alter­nează cu efortul clarificării celor petrecute în subteranele con­ştiinţei.' Cum nu ne surprinde faptul că e uneori aristocrat şi ezo­teric, nu ne uimeşte nici declaraţia lui că „Poetul nu alege, el se încălzeşte şi merge înainte. După aceia vine purificarea lucrului

cu multă răbdare". Astfel era firesc ca din plinul minţii sale populate cu icoane din mediul ţigănesc, cu care îşi găsea afinităţi, să irupă într'o zi primele rânduri, cari î i sunau în urechi şi î i chinuiau vederile cu reamintirea vie a unei „muze" ce-1 impre­sionase odinioară tulburător:

„Ţigancă cu ochi negri şi sâni de porumbel Tu porţi puterea vrăjii în deget cu inel, Vorbeşti la miezul nopţii cu stelele Şi te prinzi în horă cu ie le le" .

De aici urmarea s'a înşiruit lesne, brodată pe reminiscenţe livreşti cu „Goetz von Berlichingen" de Goethe, „Brand" de Ib­sen ,scrierile lui Puşchin şi ale precursorilor neogreci — Valaoridi şi Papadiamandi, dar mai ales pe canavaua restrânsă la 7 strofe a „Celor trei ţ igani" ai lui Lenau, dintre cari unul trage din vioară, al doilea trage din pipă, pe când al treilea trage un pui de somn. Cine ştie cum s'a închegat fluidul povestirii — zice Palamas — că totuşi originalitatea lui este necontestată, deoarece: „nimic n'am împrumutat, după cum am putea să spunem că nimic nu-i al nostru". Iar pentru legitimitatea amalgamării spontane a lectu­rilor, el adaugă: „Vocile care se difuzează larg, vast, nu sunt de­cât ecouri".

Lăsând în obscuritatea Iui magică momentul iniţial al crea­ţiei, instruitul protagonist grec nu se sfieşte să creadă că a sesi­zat restul, definindu-se singur: „Şi apoi cu cât se desfăşura firul cântecului, vedeam că inima era umplută de raţiune, că palpita­ţiile ei sunt pline de idei şi că sentimentul meu are ceva muzical, iar pe urmă observam că sunt un poet între ceilalţi mulţi, simplu soldat al versului, însă totdeauna scriitorul care vrea să închidă în expresie dorinţele şi curiozităţile ori cărui om, cetăţean cu zeci de gri j i" .

Asemenea concepţie a destinului poetului l-au dus inevitabil pe Costi Palamas Ia continuarea filonului poeziei patriotice din tinereţe într 'un volum psalmodie: „Flautul unui rege", precum şi la subiectivismul alambicatelor şi ciselatelor sonete (exact 100) : „Decatetrastiha". Două linii directoare se vor îmbrăţişa apoi în placheta: „Cetatea şi solitudinea".

Complexitatea de fond vădită de acest talent erudit, explora­tor versat în ţinuturile marilor întrebări, a făcut pe un publicist

de seamă ca G. C. Zographakis să-i atribue asemănarea cu „o mare pădure stufoasă, unde se aud cântecele tuturor păsărilor". Totuşi două par să fie liniile pe cari se mişcă toată producţia lu i : Scrutarea atentă a firidelor interioare şi dăruirea extrovertită care animă societatea într'o religie a frumosului.

Lirismul şi patriotismul luminat sunt principalele antene ale acestei multilaterale personalităţi căreia nu-i scapă nici un tremur sufletesc individual sau colectiv. Palamas a dat l i teraturii nu nu­mai relief ante medalioane ale omului în faţa misterelor cosmice ci şi pagini de rapsodie naţională, urmată de o proză avântată cu răsunet peste graniţele patriei sale spre înfrăţirea neamurilor. Dacă grecii l-au sărbătorit recent pe cel în a cărui frescă se re­cunosc şi ale cărui romanţe le răspândeşte muzica, reprezentanţi internaţionali de valoarea lui Ed. Herriot îl felicită călduros pentru neuitatul „Imn al păcii" rostit, cu ocazia congresului pa­cifist delà Atena din 1930, în calitate de preşedinte al Academiei eline.

Onorurile îl înconjoară pretutindeni unde îşi poartă paşii tărăgănaţi, însoţit de îngerul păzitor întrupat în fiica sa Nausica, acest poet contemporan biruitor pe tărâmul homeric, întâiul lau­reat al premiului naţional reînfiinţat. El e o „natură centrală" — după expresia lui Turgheniev — în care converg murmurândele aspiraţii ale unui popor mic, mare altădată. Aceasta reese din atmosfera de sfinţenie cu care ascultă publicul festivalurilor şco­lare unele poeme ca „Pikra" (Durerea) şi „Cântecul nebunului". Situat istoriceşte în galeria mentorilor culturii neo-eline, Palamas deţine locul analog importanţei lui Eminescu pentru noi, lui Botev pentru bulgari, sau al lui Vuchici pentru jugoslavi. Este una din cele mai înalte manifestări ale geniului specific unei ţări balca­nice, rămânând neîntrecut de conaţionalii moderni, mai ales în lirica filosofică. într 'un sublim cules al poeziilor sale, întitulat „Viaţa imobilă", el subliniază că poetul este prin definiţie patriot, dar el înţelege prin aceasta conştiinţa înaltă a istoriei, elenismul realist şi departe de fanfaronada endemică a unora ca Sutzos, în strofele căruia Napoleon e „Corsicanul având ca patrie Tayge-tul", sau ca Achile Paraschos al cărui „Canaris" naşte dintr'un „sărut de amor al Pământului şi al lui Ares".

Smuls acestui teren de baladă haiducească, care sunt Balcanii şi de care n'a scăpat nici unul din precursori, Costi Palamas de­păşeşte pe un Chrystalis sau un Valaoridis (ambii cu sânge aro-

mânesc) ai căror eroi sunt zugrăriţi în extaz serafic chiar în cli­pele supliciului şi cu care nu se aseamănă decât în pastelurile câmpeneşti, păstoreşti.

O comparaţie edificatoare ar putea fi făcută numai între Palamas şi Solomos, amândoi fiind pe direcţia liricei populare şi a Ionienilor — lirismul celor şapte insule. De fapt Palamas a reîmprospătat memoria lui Solomos şi 1-a impus. Â urmat dar n'a imitat. „Un abis separă lirismul lui Palamas de acela al Iui Solomos", după părerea criticului Tellos Agras, care fixează: „So­lomos este eliberare, pe când Palamas pasiune. Primul e purifi­carea, celalalt aventura spirituală. Solomos şi-a găsit paradisul, Palamas se sbate în mijlocul unui infern dantesc". Succint Solo­mos este senin, Palamas tragic.

Poetul nostru adevereşte că lirismul este unul din polii dra­maticului, iar acesta un aspect fatal al cugetării intens trăite. Costiş Palamas se adresează sentimentelor noastre de toate nuan­ţele dar mai mult prin intermediul gândirii concrete intuiţioniste. După chiar grija lui de a nu fi interpretat greşit şi de a nota în subsol elucidări: „Gândirea este însuşi sentimentul iar într 'un grad mai înalt şi în toată puterea lui, este sentimentul generali­tăţii . . . Poezia, desigur poate să existe şi fără gândire; gândirea lirică nu poate să existe însă fără poezie". In fine, el crede că poezia îşi îndeplineşte în mod desăvârşit misiunea ei numai prin gândirea lirică. Procedeul său estetic este în genere acela al în­gândurară sugestive aşa cum îl exemplifică îndeajuns următoa­rele şire, admirabil traduse de d. Em. Bucuţă, temperament la fel de cerebral şi condensat::

„O mie de călătorii, toate fără de pereche, pline de minuni Mi-au desvelit lumea şi natura uriaşă de genuni. Iar eu ce sunt? Un fir de iarbă înfipt în ţărână Mic atât încât coasa a trecut şi el a putut să rămână".

Străfundurile cele mai nuanţate ale sufletului ca şi elevaţiile cele mai rafinate sunt redate cu aceeaşi suverană stăpânire a com­paraţiilor lungi, dar melodioase şi cu tâlc neaşteptat. Deşi avem de a face cu piese de antologie, în toată gama delà epitaf până la psalm, rar de tot dăm de o compunere cu technica directă, scurtă, uşor de turnat în româneşte, pentru a arăta oarecari scă­deri, excepţii, cum e de pildă erotica „Cu t ine":

Zadarnic vine iarna fără a te vedea Şi fără chipul tău nici vara nu-i a mea April cu frumuseţea-i şi florile în spic Făr ' mâinile-ţi cu roze nu 'nseamnă nimic.

Trăesc sub aureola gândului tău de pară Ziua şi noaptea, în zori şi în seară. In faţa ta eu stau îngenunchiat mereu Pândesc şi umbra ta şi pasul tău".

Omogen şi totuşi diversificat, realist şi totuşi l iric, spontan, subtil, cu o gândire suplă care nu cristalizează ci sudează în creu-zotul ei tangibilul cu intangibilul, materia cu misterul dinapoia ei, ideea cu încorporarea ei sensibilă, Palamas este pentru unii un profet al ireparabilului şi al inexprimabilului. EI simte tainele lumii , chiar din lucrurile vizibile, în carnea sa, în ţarina părin­tească, în răsuflarea plantelor şi a pietrelor. Pentru a pricepe cât este cu toate acestea de vital şi de uman, ar trebui să ne referim la Ion Barbu şi la înţelesul stilului de viaţă oriental care se degajă din înţelepciunea unui pelerinaj Ia Isarlâc.

Ne-am obişnuit să dăm cuvântului „mister" înţelesul lui nor­dic, de ceva sumbru, obscur, nevăzut, poate inexistent, dar de o atracţie fascinantă pentru o imaginaţie dornică de exerciţiu liber. Acest soi de mister a creiat romantismul. Este însă un altfel de mister care stă la originea lirismului, grav şi graţios în acelaş timp, de care nu este străin nici Eminescu, nici Barbu, după stu­diile dlor Călinescu şi Vianu. Acesta e misterul oriental. „Pala­mas —• zice d. Tellos Agras — prinde misterul orientului, lumi­nos, vizibil, real ca şi irealizabil, insolubil, care nu lasă imagina­ţia să fie vaporoasă, însă o obligă să între în însă-şi inima lucru­rilor, până în secretele inedite ale universului". Delà un capăt la altul al operei sale este ceva meditativ melancolic, zăvorit şi deschis în acelaş timp, cu elan sacru de iubire şi totuşi cu dor de moarte divinatorie, de scufundări în miezul fructului oprit. El nu se mulţumeşte cu coaja frumoasă şi mirositoare a mărului, ci caută sâmburele cunoştinţei, chiar dacă el va fi amar. Bucăţi splendide ca „Orient", „Rugăciunea arborelui" sunt o pildă ilustra­tivă în această privinţă, prin însăşi titlul lor.

Meridionalo-balcanic prin rădăcinile native, oriental prin mo­dalităţile fantazării, cel mai mare poet grec în viaţă este totuşi

un european din clasa vibrărilor dantesce şi faustice, ceeace s'a şi recunoscut prin transpunerea lui în limbile engleză şi 'franceză. Orice şcoală li terară contemporană, delà neoclasici la simbolişti şi suprarealişti, î l poate adopta ca al ei. El însuşi se clasifică însă printre realiştii îndrăgostiţi de reverie şi pledează pentru arta care prezintă „veridicul visări i" sau pentru concepţia wagneriană şi inono etică.

Suntem, pentru a încheia, în faţa unuia care „poartă fără lacrimi o boală" lăuntrică, dar ale cărui oftări buzele le subli* nează în osanale şi laude către Frumos, „El seamănă — după spusa lui Sörén Kierkegaard — cu nenorociţii, care erau tortu­raţi încet, la un foc mic, în Taurul de Phalaris ; strigătele lor nu puteau atinge urechile tiranului pentru a-1 îngrozi, ci î i ajungeau ca o muzică delicioasă". Şi totuşi funcţiunea poetului persistă să fie, pentru acest duh năzuitor spre apollinic cu setea de azur a ciocârliei, aceea de a se descătuşa dominant de vremelnic, aşa cum invită în arhicitita poezie, pusă la îndemână publicului ro­mânesc cu ajutorul colegial al dlui Apostol Popa:

„PRIVIGHETOAREA".

Grădina palatului tăcută, închisă în trai de burg, împrăştie mireasmă ce sărută Singurătăţile de amurg.

Unde se împletesc mai des Ramuri pentru cuib ascuns 0 privighetoare tronul şi-a ales Şi tăcerea cu vrăji a străpuns.

Poate porunci aspre de Domn Peste geamătul stins, fragil Şi peste lătrat de câini fără somn Ea intonează: 0 bucurii de-April!

De-asupra blestemului sălbatec Pluteşte 'n sboru-i apollin, senin Şi calcă un desmăţ noptatec Cu fiecare cântec lin-divin.

(din „Cetatea şi solitudinea" Politea kai monaxia") .

Toamnă

de I. M a n i ţ i u

Bătea în suflet toamna azi oglinzi de somn, oglinzi brumate, ciocane mânuite de heralzi scoteau din cioburi ape înstelate.

Un flaut noctambul stârnea vibraţii, un orient de vis trecea pe lângă geamuri, codană luna răsucea suave graţii şi logodea visarea hăt de geamuri.

Târziu aşa — cling, clang — o violină cânta nespus de triste elegii, şi 'n sufletul îndrăgostit de melodii poemul înflorea cântarea lui deplină.

Şi 'ncet pe străzi de vis, târziu aşa (cling, clang, hai-hui: hoinară tinereţe) o toamnă 'n suflet tremurat bătea oglinzi de-argint, de brumă şi tristeţe.

Stihuri de toamnă

de G. T o d o r a n

I

Au început să cadă frunzele pe drum Din fiecare pom. Din fiecare gând.

Se-aud cum bat la poarta toamnei tremurând, Cu degetul de rugăciune şi parfum.

Doar noi de mai visăm o casă undeva Undeva, departe, într 'un poem de vară Lângă o pădure verde scrisă în vioară, Ori ne-amăgim că vom putea uita.

II

Vezi inimă, trec zilele, inimă tristă Ne-a părăsit norocul pe-amândoi, De-atuncia strofa-i rece, pesimistă, Degeaba rătăcim printre copacii goi.

Ne bate gându-aducerii aminte Am vrea săruturi lungi. Ne-am vrea departe, Şi nu 'ndrăsnim a trece înainte, Să răsbunăm o inutilă moarte.

Vom rămânea 'mpreună lângă ieri

Cu 'ntreg seninul lacrimii 'n priviri ,

G . T o d o r a n

Să-1 găzduim în cuibul nostru de tăceri,

Tăcând povara-aceleiaşi iubiri.

III

Cuvintele se vor aşterne blânde pe hârtie Autumnală zestre de regrete 'n elegie, In care dorurile vor citi o nouă carte într 'o primăvară, poate mai departe.

Iar noi vom sta cuminţi la margine de gând Ca doi copii ce-au adormit plângând. Ca doi îndrăgostiţi în noaptea 'ntâi, Culcaţi târziu, cu visul căpătâi.

Teoria adevărului în filosofia lui Kant de T r . M o r a r i a

Parcurgând biografia spiritului şi inventariind cuceririle pure ale inteligenţei, o constatare se impune cercetătorului: fidelitatea îndărătnică a conceptului adevărului faţă de el însuşi. Acest con­cept vrea cu orice preţ să rămână credincios sensului lui iniţial, definiţiei lui prime, formulării lui eline. „Veritas est adaequatio in-tellectus et rei" — se introduce în orice sistem, ca formulă a afir­mării filosofice fundamentale. Prin ea gândirea îşi păstrează dea-lungul timpului identitatea, salvându-şi astfel caracterele distincte de nobilă ereditate greacă. Gândirea nu acceptă pentru adevăr decât o definiţie statică, absolută. Ea fuge de istoric şi devenire, evadând în absolut, pentru a se salva de viciul disolvant al rela­tivităţii. Căci adevărul, pentru a merita pe deplin acest nume, tre-bue să reproducă o cunoştinţă raţională despre realitatea în sine, cunoştinţă neschimbătoare, deci absolută. Deaceia, nu există în istoria spiritului, un concept mai refractar prin esenţă categoriei istoricului, decât acela al adevărului. Pentru a salva raţionalita­tea vieţii — dat fiind caracterul de fragilitate şi impresionanta efemeritate a ei — filosofia antică, n'a putut găsi vieţii un suport de stabilitate, decât axându-o de substanţialitatea imuabilă a Fiinţei.

Totuş, evoluţia vieţii spirituale, n'a întârziat să aducă mo­mentul de convertire a adevărului la istoric şi relativitate1). Acest

! ) „Is tor icul" , a r p u t e a s e r v i d r e p t c r i t e r i u p e n t r u o a l t ă p a r c e l a r e a c â m p u l u i i s tor ie i gândir i i . A n u m e , o o r d o n a r e d in punct d e v e d e r e a poz i ­ţ ie i ce ia a d e v ă r u l f a ţ ă d e cont ingenţa i s t o r i c ă ; mai l ă m u r i t : an criteriu de prezenţă sau absenţă a istoricului în adevăr. I n t r o d u e â n d u - 1 , p u n e m l u ­c r u r i l e în tr 'o p e r s p e c t i v ă c a r e , deşi m u l t l ă r g i t ă , nu r ă p e ş t e to tuş o c u p r i n ­d e r e a l o r e s e n ţ i a l ă . A v a n t a j u l obţ inut , a r fi o p r i v i r e ce s impl i f i că cursu l g e n e r a l a l gândir i i , l a d o u ă m a r i sensur i sau epoci . 1 . Epoca în c a r e p r o -

moment îl iniţiază filosofia kantiană. Criticismul -— expresie de maturitate deplină a gândirii —-, apare ca un efort titanic de răsturnare a sensului tradiţional, elin, al conceptului de adevăr. Preocupat de a determina limitele şi valoarea instrumentului de cunoaştere, criticismul face din problema adevărului o idee cen­trală a sistemului. Numai în această filosofie se pune „problema­t ica" veritabilă a adevărului. Delimitarea critică, reprezintă un criteriu ce forţează adeziunea inteligenţei la teoria kantiană, constituindu-i în faţa gândirii, valoarea şi prestigiul.

înlocuind concepţia spiritului participator la adevăr şi reali­tate — moştenire a intelectualismului grec — cu aceea a spiritu­lui creator de adevăr şi realitate, Kant deschide şi statorniceşte în istoria cugetării o nouă epocă.

# " #

Studiul nostru se prezintă ca o încercare de lămurire a no­ţiunii kantiene a adevărului. Şi fiindcă porneşte cu această pre­tenţie, el nu se va mulţumi a fi o simplă expunere a teoriei kan­tiene, ci încearcă o discuţie a conceptelor de rădăcină a sistemu­lui. O întreprindere însă, ce ar stabili valoarea teoriei kantiene a adevărului, după un criteriu exterior sistemului criticist (deşi ră­mâne întotdeauna discutabilă valoarea unui astfel de criteriu) — nu este în intenţia noastră în acest loc. Ne mărginim deci a face numai un efort de sondare a poziţiilor criticiste ultime, cu scopul de-a urmări şi explicita gândirea lui Kant, în modul cum acesta îşi fundamentează conceptele de bază interesând problema noastră a adevărului. înainte însă, de a ancora în criticism, o anumită încadrare a problemei care să-i servească în acelaş timp şi de in­troducere, credem a nu fi lipsită de importanţă. Mai lămurit: vom fixa două momente esenţiale de definiţie a adevărului, con­ţinute în problematica de început a filosof iei moderne. Anume: în concepţia raţionalismului dogmatic şi în poziţiile de ultimă

b l e m a r a p o r t u l u i d i n t r e g â n d i r e şi r e a l i t a t e ( a d e v ă r u l ) , sau mai ampl i f i an t spus , a a p r o p i e r i i omulu i de e sen ţ ia l i t a t ea r e a l i t ă ţ i i , se f o r m u l e a z ă e l imi ­n â n d or ice f a c t o r i s tor ic , cont ingenţa lui t rebu ind în mod n e c e s a r d e p ă ş i t ă . E s t e epoca i n a u g u r a t ă de momentu l luminos a l .speculaţiei lui Platon. 2. Epoca în c a r e i s t o r i a şi t e m p o r a l u l , i n t r ă ca e l ement cond i ţ i onant sau con­s t i t u t i v de e senţa însăş i a a d e v ă r u l u i . Este e p o c a desch i să p r i n specu la ţ ia d e culmi a Iui Hegel.

conclusie a empirismului englez. Ele reprezintă obiectivele de „atac" ale reflexiunii critice.

*.

1. Raţionalismul dogmatic se prezintă în genere ca acea ati­tudine filosofică, care designând raţiunea ca singura capabilă să întreţină raporturi adecvate cu lucrurile, î i asigură acesteia prin procesul de elaborare conceptuală pură, o cuprindere a lor abso­lută. Astfel definit, el împlică două mari idei. Prima, postulează raţionalitatea realităţii; a doua, existenţa unui acord, a unei c o ­respondenţe între gândire şi realitate. Problema adevărului, ca delimitare critică, o pune aceasta a doua idee. Aceste două mari afirmaţii delà rădăcina raţionalismului, sunt suficiente pentru a contura pedeoparte, sensul ce această direcţie de gândire dă ade­vărului, pe de altă parte, pentru a proba în sarcina filosofiei mo­derne, valoarea îndoelnică a teoriei cunoaşterii ce aceasta a întreprins.

Filosofia modernă, pune problema adevărului în strânsă le­gătură de preocuparea de metodă. Această nouă atitudine a inte­ligenţei, afirmă dependenţa problemei adevărului — măsura în care gândirea îşi apropie realitatea — de condiţii subiective de activitate a gândirii. Gândirea modernă, porneşte prin Descartes pe calea critică, în momentul în care leagă noţiunea adevărului de aceia a certitudinei, apropiindu-se astfel de întrebarea ce exige un criteriu obiectiv al adevărului căutat în condiţiunile subiective ale spiritului. Dar cartezianismul, odată intrat pe făgaşul critic, n'a mers până la ultimele consecinţe de gândire la capătul cărora sfârşia desigur în idealism. El a început printr'un idealism de „circumstanţă", pentru a cădea în cel mai scolastic realism. Des­cartes este critic numai în formularea problemei adevărului, nu şi în soluţionarea ei. Poziţia carteziană de teoria cunoaşterii s'ar pu­tea reduce la următoarele întrebări: a) Dacă există corespondenţă între gândire şi lucruri? b) In ce grad ea există? c) Cum este po­sibilă această corespondenţă?

Prima întrebare, punând problema posibilităţii unei cunoaşteri valabile în general, cere aflarea unui criteriu de recunoaştere si­gură a ei ca atare. Claritatea şi distincţia, oferă la Descartes, ser­viciul acestui criteriu. De ce natură este el şi ce definiţie înlesneşte adevărului? Este adevărată idea clară şi distinctă, deoarece, acestei

idei î i corespunde obiectul ei exterior. Astfel problema certitudi-nei, cere aflarea unei perfecte corespondenţe a ideei cu obiectul ei, valoarea cunoaşterii decurgând din perfecta adecvanţă a ei cu obiectul. Atunci adevărul este: adaequatio intellectus et rei — acordul inteligenţei cu lucrul. Criteriul ultim al adevărului în ul­timă analiză este exterior spiritului, el rezidă în obiect.

Cu privire la întrebarea doua, în momentul ei de formulare închide o deosebită importanţă, pentrucă după rezolvarea primei în sensul arătat, să devină superfluă. Intr 'adevăr, dacă criteriul adevărului este exterior gândirii, întrebarea despre gradul de co­respondenţă a gândirii cu obiectul, nu-şi mai are nici o impor­tanţă acum, ea fiind rezolvată, deoarece, criteriul exterior este în acelaş timp şi semnul prezenţei reale şi absolute a obiectului în gândire. Şi acum este momentul să arătăm cercul vicios al teoriei carteziene a cunoaşterii: obiectul este confirmat ca adevărat prin gândire (claritate şi distincţie) iar gândirea este confirmată în veracitatea ei prin obiect.

întrebarea treia, î i pune lui Descartes problema cea mai grea, iar modul cum el o rezolvă, este cât se poate de nesatisfăcător şi necritic. Ea angajează întreg mersul gândirii, până în preajma lui Kant, sensului substanţialist şi metafizic al adevărului. Dacă crite­riul adevărului îl deţine obiectul, toată valoarea cunoştinţei de­rivă din aceea a obiectului — afirmaţie, care, duce la conclusia că, adevărul rezidă în lucruri ca o proprietate a lor. Dar atunci se pune întrebarea: cum poate coresponda raţiunea — legile subiective ale spiritului comune tuturor oamenilor — cu o reali­tate cu totul înafară şi independentă de ea? Dacă realitatea este înafară de spirit, ce criteriu putem găsi de concordanţă a lui cu ea, deci de obiectivitate? La această întrebare, care pune însăşi problema realităţii lumii exterioare, Descartes va răspunde cu „ar­gumentul" Divinităţii care nu ne poate înşela. Cu alte cuvinte. Divinitatea a întocmit astfel gândirea noastră încât ea să se potri vească cu lucrurile. Garanţia supremă a cunoaşterii umane, a va lorii ei de obiectivitate, o deţine Divinitatea, principiu superior de armonie între gândire şi realitate.

Cu acest răspuns, cartezianismul, departe de a aduce proble­mei cunoaşterii o soluţie mulţumitoare, dimpotrivă, micşorează chiar şi sensul incontestabil critic al primelor demersuri de gân­dire carteziană. Căci momentele acestuia de primă reflexiune, pă­reau a fi câştigat definitiv punctul de vedere critic, acela care

cere să se facă o distincţie între „veritas cógnoscendi" şi „veritas in essendo". Dar cartezianismul, deşi a resimţit nevoia unui crite­riu subiectiv al adevărului şi obiectivitătii, n'a fost totuş în stare să-1 întemeieze decât cu preţul contradicţiei. Pornit a face o deo­sebire între adevărul cunoaşterii şi adevărul de existenţă, Descar­tes sfârşeşte prin a deschide urmaşilor săi, calea ce conduce spre o apropiere a acestor adevăruri până la totală identificare. Pri­mul pas îl face însuşi Descartes. Este marele postulat, că raţiunea umană, legile gândirii noastre sunt însăşi revelaţia cugetării di­vine. Urmează Spinoza, identificând idea cu lucrul în conceptul substanţei. Insfârşit, Leibnitz, afirmând că ordinea ideală este ra­ţiunea suficientă a ordinei reale, că posibilitatea pur logică con­ţine realitatea totală a lucrurilor. Identificarea lui „veritas in-tellectus" cu „veritas rei", cuprinde afirmaţia raţionalităţii reali­tăţii şi explică valoarea absolută a cunoaşterii, postulând perfecta corespondenţă între ordinea logică a ideilor noastre şi aceea a esenţei lucrurilor. Deaceea, definiţia adevărului în concepţia ra-ţionismului dogmatic, nu este alta decât: concordanţa gândirii cu realitatea in sine. Originalitatea criticismului, este de a fi refor­mat în întregime acest concept de adevăr-portiţă de evadare în metafizică. Spre noul adevăr, empirismul este o etapă de parcur­gere necesară.

2. Locke, punându-şi problema certitudinei şi a valorii obiec­tive a cunoaşterii, procedează lă un examen al ideilor noastre. Conclusiile sunt următoarele: toate ideile noastre se reduc la sensaţii. Deci noi cunoaştem lucrurile sub forma stărilor noastre de conştiinţă. De aici rezultă o idee hotărâtoare pentru problema obiectivitătii: Experienţa lumii externe este de ordin secund, fă­cută cu ajutorul unei alte experienţe (internă). Dacă toată cu­noştinţa noastră despre lucrurile exterioare este o traducere a lor în termeni sufleteşti, atunci nu există nici un orgument decisiv pentru existenţa lumii sensibile, exterioare. Valoarea ştiinţei de­vine problematică. Conclusiile pentru problema adevărului vor fi deosebit de grave: Nu cunoaştem ce este realitatea în sine, nu este posibilă o pătrundere în esenţa metafizică a realităţii . Ade­vărul nu mai este acordul gândirii cu realitatea, cum susţine ra­ţionalismul, deoarece, eu nu pot să compar decât idee cu idee şi riu idea cu obiectul ei exterior. Deci adevărul nu este decât acor­dul imanent al ideilor noastre. In acest punct de critică a cunoaşte­r i i , Locke, anticipează momente de rèflexiunè criticistă.

Dar conclusiile hotărâtoare ale empirismului le exprimă D. Hume prin pătrunzătoarea analiză ce a făcut conceptului de cau­zalitate. Cauzalitatea după acesta, nu înlânţue real şi necesar lucru-rile. înlănţuirea lor, reducându-se la o legătură subiectivă, născută din deprinderea de a vedea mereu lucrurile succedându-se. Sau în limbaj kantian spus: conceptul cauzalităţii, nu poate fi apriori, deoarece, legătura necesară între lucruri ce constitue funcţiunea sintetică a conceptului, nu se poate dovedi numai prin analiza lo­gică a conceptului. Pentru a explica această legătură, trebue să recurgem la experienţă. In acest caz, criteriul cauzalităţii, nu este unul obiectiv şi raţional ci unul arbitrar, subiectiv, al obişnuinţei. Pierzându-şi caracterul de necesitate, conceptul cauzalităţii, pierde orice valoare de cunoaştere obiectivă. Analizând un concept aşa de important, critica lui Hume angajează prestigiul întregii raţiuni. Dacă ordinea ideală, încetează de a mai fi raţiunea suficientă a ordinei reale a lucrurilor — dat fiind dovada necuprinderii nece­sităţii cauzei în concept — atunci raţionalitatea realităţii devine problematică. Gândirea nu mai este adecvată realităţii . Cunoştinţa îşi pierde obiectivitatea. Adevărul pentru Hume, se reduce la un acord al ideilor noastre; criteriul lui nu poate fi exterior spiritu­lui ci imanent lui: o anumită succesiune de idei. Critica lui Hume, reprezintă momentul culminant de criză, a conceptului realist, cla­sic al adevărului. Astfel, empirismul, în conclusiile lui extreme, a elaborat acea neliniştitoare perspectivă, din care privită reali­tatea, aceasta, îşi pierde caracterul ei de „existenţă reală".

— Gânditorul delà Königsberg, pornind delà Hume, va căuta să elaboreze o nouă perspectivă de gândire, din care privită reali­tatea, să i-se poată salva acesteia, caracterul de raţionalitate şi obiectivitate. In acest scop, el va crea un nou concept al ade­vărului.

* • *

Este de obiceiu foarte greu, a te coborî la primele isvoare ale unui sistem de gândire, pentru a surprinde într'o regiune de mai puţină claritate, momentele prime de dibuire a gândirii, lupta ei cu elemente ce refuză a se ordona pe firul de continuitate şi lu­mină a unui sens total ce-a fost întrezărit. Dar această greutate e şi mai accentuată, chiar până la imposibil, când este vorba de cri­ticism. Aceasta deoarece, sistemul lui Kant, se prezintă cu o uni

täte şi arhitectonică definitivă a tuturor părţilor lui, cu accentul categoric al unui decret, ce ascunde elementele de primă înfiri­pare a unei gândiri, momentele de fricoasă confruntare cu ea însăşi. Criticismul se aşterne în întregime în cadrele conştiinţei şi-şi justifică fără rest conceptele în faţa raţiunii. Deaceea, pentru a fixa punctele de mânecare a sistemului criticist, conceptele lui fundamentale, nu primesc decât o derivare critică a originei lor şi o întemeiere absolut logică.

In acest spirit, să întreprindem o discuţie a trei mari con­cepte ale doctrinei kantiane. Anume: a) conceptul posibilităţii, b) conceptul de obiectivitate, c) conceptul de experienţă. Primul, va căuta să arate modul cum, sfera de existenţă a adevărului, nu se poate determina altfel, decât prin condiţii cari fac posibilă cu noaşterea în general. De aici, legătura structurală dintre adevăr şi cunoştinţă. Al doilea concept, va arăta modul cum, pentru a în­temeia valoarea obiectivă a cunoaşterii, nu-i deloc necesar a de­păşi subiectul ci dinpotrivă, această valoare de obiectivitate, se garantează prin gândire, ea decurgând firesc din însăşi condiţiile subiective cari fac posibilă cunoaşterea. Al treilea concept, va arăta „operaţii le" prin care trece cunoaşterea până devine vala­bilă, precum şi caracterele ce această cunoaştere încheiată înfăţi­şează. Trebue să precizăm însă, că, între cele trei concepte nu se poate face o distincţie netă. Dat fiind că toate exprimă principiul general al apriorismului, consideraţiunile făcute în sfera unui con­cept, îşi pot avea locul şi în celălalt, cu rostul unei lămuriri — bineînţeles — deosebite.

Dacă întrebarea fundamentală kantiană: „cum este posibil acordul dintre obiect şi cunoştinţă" sau una de mai avansată po­ziţie transcendentală: „cum se pot raporta apriori concepte la obiecte?"; exprimă atitudinea de primordială valoare critică, totuşi, socotim că ele nu constituesc primele demersuri ale gândirii cri­tice. Pentru idea apriorismului ce vizează, aceste întrebări, nu vreau decât să-i pregătească justificarea, punând inteligenţa în si­tuaţia de a nu putea refuza această idee deja instalată în conştiinţă, şi nici decum pentru a conduce inteligenţa înspre o primă desco­perire a ei, cum dealtfel ne-am aştepta. Or, sensul încercării noastre este tocmai de a surprinde acele momente în mersul reflexiunii kantiane, care dintr'o exigenţă de mai bună compre­hensiune critică, pun ideea apriorismului ca o ipoteză încă în curs de verificare. Socotim a fi găsit o cale ce conduce spre luminişul

copernican, plecând delà o constatare kantiană, de pe planul strict al logicei: imposibilitatea unui criteriu material al adevărului. Preocuparea de criteriu, exprimând nevoia certitudinei, constitue momentul cel mai elementar de confruntare a gândirii cu ea în­săşi pentru a-şi stabili propria temeinicie. Dar această primă în­tâlnire a gândirii cu ea însăşi, ascunde secretul trecerii din câm­pul logicei formale în acela al logicei transcendentale şi deci a apriorismului.

Stabilirea criteriului adevărului, constitue prima instanţă de proces al conceptului realist al adevărului.

„Dacă adevărul — spune Kant 1 ) — consistă în concordanţa unei cunoaşteri cu obiectul ei, atunci, prin aceasta acest obiect trebue deosebit de altele, căci o cunoaştere e falsă dacă nu con­cordă cu obiectul la care e raportată, deşi ea conţine ceva ce ar putea fi prea bine valabil despre alte obiecte. Or, acela ar fi un criteriu general al adevărului care ar fi valabil pentru toate cu­noaşterile fără deosebirea obiectelor lor. Dar e clar că, deoarece cu privire la criteriu, se face abstracţie de orice conţinut al cu­noaşterii (relaţie cu obiectul ei) şi adevărul priveşte chiar acest conţinut, este cu totul imposibil şi absurd de-a întreba de există o notă a adevărului acestui conţinut al cunoaşterii şi că deci e im­posibil a arăta un semn suficient şi totodată general, al adevăru­lui2). Dat fiindcă acuma, mai înainte conţinutul unei cunoaşteri l 'am numit materia ei, vom trebui să spunem: despre adevărul cu­noaşterii după materie nu se poate cere un criteriu general, deoa­rece el este în sine însuşi contradictoriu".

Cu alte cuvinte: Nevoia de criteriu, cere aflarea unui semn de veracitate generală şi elementară a gândirii. Or, definind ade­vărul ca acordul cunoştinţei cu obiectul ei, un criteriul material general încetează de a mai fi posibil, deoarece, acesta cumulează o funcţiune contradictorie. Intr'adevăr, un astfel de criteriu, ar trebui să facă obstracţie de orice diferenţă între obiecte şi în ace­laş timp să servească şi de criteriu material în deosebirea lor, ceeace, constitue o contradicţie. Deci, un criteriu material al ade­vărului nu e posibil. Această conclusie, trebue neapărat să revi­zuiască definiţia raţional-dogmatică a adevărului. Definit adevă­rul în concepţia tradiţională, ca acordul ideii cu obiectul ei, cri-

x ) Immanue l K a n t : C r i t i c a ra ţ iun i i pure , t r a d , de Tr . B r ă i l e a n u , p. 92 . 2 ) S u b l i n i e r e a e s te a n o a s t r ă .

teriul îl deţinea obiectul. Este adevărată ideea care corespunde obiectului ei — zice raţionalistul; de unde urmează că idea care nu corespunde obiectului ei e falsă. Criteriul adevărului este ex­terior gândirii, el rezidă în obiect. Or, Kant arătând în mod ne­îndoielnic imposibilitatea unui astfel de criteriu, respinge defi­niţia raţional-realistă a adevărului. Dar atunci în ce consistă ade­vărul? Dacă un criteriu material este absurd, care este după Kant criteriul veritabil al adevărului, cine ne poate înfăţişa semnul lui distinctiv?

„In ceeace priveşte — continuă Kant — cunoaşterea numai după formă (cu neglijarea oricărui conţinut) e tot aşa de lămurit că o logică întrucât expune regulele generale şi necesare ale inte­lectului, trebue să arate chiar în aceste reguli criterii ale adevă­rului. Căci ceeace contrazice pe acestea e falş, deoarece aci inte­lectul contrazice regulele generale ale gândirii, prin urmare se contrazice pe sine însuşi". Cele de mai sus, ne dau acum defini­ţia adevărului logic: Adevărul consistă în acordul gândirii cu ea însăşi. Este adevărată o idee, atunci când concordă cu legile ge­nerale ale intelectului; când nu concordă este falsă. Deci criteriul fundamental al adevărului este cel logic de pură formalitate. Con­cordanţa dintre o idee şi legile gândirii este conditio sine qua non pentru adevăr. Căci, pentru ca o idee să fie adevărată, ea trebue să se supună unei condiţii universale negative, aceea de a nu se contrazice, ceeace este sinonim cu a nu contrazice legile intelec­tului. La rădăcina gândirii, stă astfel principiul fundamental ai contradicţiei. Acest principiu trasează graniţele primordiale dintre posibil şi imposibil. Adevărul, ca posibilitate generală fundamen­tală de cunoaştere valabilă, este cuprins în limitele formale ale posibilităţii logice. E o primă constatare critică.

Dar prin adevărul pur logic, n'am satisfăcut integral gândi­rea, căci o cunoaştere poate fi lipsită de orice contradicţie şi to­tuş falsă sau neîntemeiată. Adevărul nu priveşte numai forma generală a gândirii ci şi conţinutul ei : cunoaşterea obiectivă a lucrurilor. Dar acest conţinut al cunoaşterii, rămâne înafară de suveranitatea ce-o exercită (dealtfel legitim şi necesar) criteriul logic pur formal. „Astfel criteriul numai logic al adevărului, anume concordanţa unei cunoaşteri cu regulele generale şi for­male ale intelectului şi raţiunii este ce-i drept, conditio sine qua non, deci condiţia negativă pentru tot adevărul: mai departe însă

logica nu poate merge şi eroarea care nu atinge forma ci conţi­nutul, logica nu o poate descoperi prin nici o piatră de încercare" 1

Insuficienţa criteriului logic formal, e a doua constatare critică.

întrebarea deosebit de importantă care se pune acum, este următoarea: dacă e adevărat, pe deoparte că, un criteriu formal ne asigură de acordul gândirii cu ea însăşi, ca o condiţie negativa a oricărei cunoaşteri, pe de altă parte că, acest criteriu este insu­ficient pentru cunoaşterea lucrurilor ce urmăreşte gândirea în mod firesc, atunci cine ne poate da un semn de valoare a gândirii cu privire la cunoaşterea obiectivă a lucrurilor, în ce constă el şi pe ce se întemeiază? Această întrebare pune problema justificării adevărului obiectiv (acordul cu obiectul) cerându-se acestuia, să-şi garanteze temeinicia, printr 'un semn de certitudine în faţa gân­dirii, întrebarea e deosebit de gravă căci acum, nu e vorba de forma pură a gândirii ci de conţinutul ei, de capacitatea gândirii de a se apropia de realitate şi de a cunoaşte lucrurile.

Dacă noi definim adevărul obiectiv: acordul cunoaşterii cu obiectul, ce trebue să înţelegem prin această definiţie? Este posi­bilă o interpretare realistă, conform căreia, toată valoarea cu­noaşterii decurge dintr'un raport de perfectă corespondenţă şi acomodare a gândirii la lucrul exterior? Răspunsul critic trebue să fie negativ, deoarece, o astfel de înţelegere, pune un criteriu general material al adevărului obiectiv care se isbeşte de aceleaşi dificultăţi pe cari le-am constatat la adevărul pur logic. Apoi uu criteriu material al obiectului este imposibil deoarece, în acest caz ar trebui să pot compara (pentru a vedea dacă există sau nu acord între gândire şi obiect) cunoaşterea cu obiectul, ceeace este imposibil devremece noi nu putem izola nicidecum obiectul cu­noscut de cugetarea care îl cunoaşte. Deci: legătură structurală între obiect şi cunoştinţă; mai precis: dependenţă a obiectului de cunoştinţă — iată o afirmare fundamentală. Subiectul-gândirea, este condiţia primordială de existenţă a oricărui obiect, întrucât, nici un obiect, nu există pentru noi, decât dat fiind sub formă de cunoştinţă. Astfel, punând lucrurile în strânsă atârnare de datul subiectiv al gândirii, le convertim la o primă condiţie de existenţă a lor: reprezentarea într'o conştiinţă.

i ) Ibid. p . 9 3 .

Să ne oprim deocamdată de a păşi pe calea unor mari con­duşi i ce ni se îmbie din această constatare şi să revenim la ceeace ne interesează mai imediat: criteriul adevărului obiectiv. Un cri­teriu material, ce ar rezida în lucrul exterior este deci imposibil, acesta ( lucrul) , neprimind existenţă decât prin raportarea lui la conştiinţa mea. A compara cunoaşterea cu obiectul, înseamnă, în ultimă analiză, a compara cunoaşterea cu ea însăşi, aşa încât şi în acest caz al cunoaşterii lucrurilor, gândirea este chemată să se confirmé pe ea însăşi. Deci, şi cu privire la adevărul obiectiv, nu e posibil decât un criteriu interior formal. Această constatare pune inteligenţa într'o gravă dilemă. Anume: Dacă menţin un cri­teriu material al adevărului obiectiv, alunec pe panta unor inevi­tabile contradicţii, iar dacă acestui adevăr obiectiv îi pun un cri­teriu formal (şi analiza mi-a lămurit că numai un astfel de crite­riu e posibil) atunci nu mai pot salva valoarea de obiectivitate a cunoaşterii, deoarece, în acest caz, toată cunoaşterea mea este pătată de subiectivism. Această poziţie kantiană, nu depăşeşte prea mult scepticismul lui D. Hume. E a treia constatare critică.

Impasul în care este pusă gândirea de această dilemă, are semnificaţie de răscruce. Cum va putea depăşi Kant acest moment critic al analizei fără a cădea pe povârnişul scepticismului, aşa cum înainte, mintea de ascuţită şi harnică pătrundere a lui Hume alunecase? întrebarea ce se pune minţii lui Kant pentru a depăşi pe Hume este următoarea: Cum s'ar putea ca un criteriu formal ce ne asigură de acordul spiritului cu el însuşi, să devină criteriu obiectiv? Cu alte cuvinte, deşi recunoaştem caracterul integral subiectiv al cunoaşterii, să găsim totuş o soluţie care să poată asi­gura acesteia, un fundament de obiectivitate? Răspunsul ce Kant aduce acestei întrebări, soluţia ce o propune, constitue aportul lui de genială originalitate.

Dar o nedumerire s'ar putea ivi relativ la sensul ce închide întrebarea de mai sus. într 'adevăr, odată ce se constată limpede caracterul de subiectivitate iremediabilă a cunoaşterii, pe ce se întemeiază faptul că o speranţă de fundamentare obiectivă a ei mai perzistă? Ce justifică atitudinea lui Kant, care vrea cu orice preţ să salveze cunoaşterea de naufragiu, deşi la capătul drumului critic parcurs până acum, nimic nu îndreptăţeşte perspectiva unei atari posibilităţi? Răspunsul ni-1 va da o mare descoperire kan­tiană făcută într 'un alt sector al câmpului critic, anume: faimoasa distincţie între judecăţile analitice şi judecăţile sintetice. Consta-

tarea acestui fapt, unită cu conclusiile critice rostite mai sus, oferă lui Kant cheia ce deschide poarta apriorismului.

Există două feluri de judecăţi: analitice şi sintetice. In pri­mele, predicatul este conţinut în întregime în subiect, funcţiunea de cunoaştere a judecăţii realizându-se prin descompunerea con­ceptelor ei după principiul logic al identităţii. Acestea, nu extind cunoaşterea noastră. In schimb, judecăţile sintetice, adăogând un predicat nou, neconţinut delà început în subiect, extind cunoaşte­rea înbogăţindu-o. Această distincţie dă prilej lui Kant să pună în evidenţă două fapte: 1. Cunoaşterea nu progresează prin ana­liză ci prin sinteză. 2 . Funcţiunea sintetică a cunoaşterii, operând o legătură universală şi necesară între concepte, nu poate deriva din experienţa contingenţă ci din raţiune, trebue să fie apriorică. Dar aceste constatări se cereau a fi justificate. Cum se poate în­temeia pe raţiune caracterul de necesitate şi universalitate ce se cere cunoaşterii sintetice şi progresive? Iar dacă punem această întrebare în legătură cu rezultatul celor trei constatări critice făcute înainte, e a primeşte semnificaţie de preocupare centrală, de fir roşu al criticei. Anume: Dacă, pe deoparte, în domeniul ştiinţei se învederează un ritm progresiv datorită cunoaşterii sin­tetice apriorice a lucrurilor, dacă, pe de altă parte, analiza cri tică nu admite pentru cunoaşterea obiectivă decât un criteriu in­terior-formal, atunci întrebarea de mai sus trebue să primească următoarea formulare? „Cum sunt posibile judecăţi sintetice apriori?" Pe ce se întemeiază posibilitatea de a avea cunoştinţe valabile? Care este principiul ce îndreptăţeşte existenţa judecăţi­lor sintetice apriori?

Iată-ne ajunşi în momentul decisiv al analizei, ce impune in­teligenţei critice o nouă orientare de gândire, stabilirea unui alt raport al ei cu realitatea decât cel în de obeşte recunoscut. Căci admiţând credinţa tradiţională că spiritul nostru se potriveşte realităţii lucrurilor, trebue să afirmăm existenţa lor ca indepen dentă de gândire. Or, în lumina consideraţiunilor făcute până acum, această conclusie, trebue neapărat să cadă. Este imposibil a afirma existenţa pentru sine a lucrurilor, devremece ele nu ne pot fi date decât prin şi pentru gândire, existenţa lor născându-se dintr'o raportare a lor la conştiinţă, la actul de cunoaştere prin care numai ele se afirmă pentru noi „existente". Adevărul nu poate rezida în lucruri ca o proprietate a lor, căci garanţia lui — criteriul — nu poate fi găsită nici odată în lucruri dat fiind im-

posibilitatea gândirii de a se depăşi pe sine ca gândire. Apoi, ad­miţând ideia că spiritul nostru trebue să se îndrepte înspre lucruri pentru a se potrivi cu ele, (adecvare la obiect) atunci cunoaşterea în general apare ca imposibilă prin angajare în absurd. Căci într 'adevăr, dacă lucrurile nu există decât prin mijlocirea gândirii să fie imposibil şi chiar absurd, a pretinde ca gândirea să hotă­rască de valoarea şi existenţa lor totuş, ca independente de gân­dire (pentru sine). Insfârşit, admiţând ideia unei acomodări per­fecte a spiritului la lucruri, este imposibil a elabora asupra lor judecăţi sintetice apriori şi deci a dobândi astfel cunoaşteri vala­bile. Aceasta deoarece, în acest caz, cunoaşterea, pusă fiind direct în faţa lucrurilor în sine (admiţând prin absurd acest lucru) acestea i-s'ar prezenta ca un dat empiric-aposteriori, cunoaşterea lor lipsită fiind de nota ei de valoare: universalitatea şi nece­sitatea.

Astfel, pentru a găsi un nou fundament de obiectivitate a cunoaşterii — acel ce o răzima pe realitatea în sine nefiind posi­bil — o altă raportare fundamentală a gândirii la lucruri se cere aflată. 0 orientare copernicană se impune. Analiza critică, în urma constatării evidenţei că nu-i posibil pentru noi decât un criteriu interior-formal al adevărului şi apoi a faptului că sinteza progresivă a cunoaşterii trebue să fie apriorică, dă indicaţii sigure de natură să conducă inevitabil la apriorism. El strămută axa ade­vărului din realitate în centrul gândirii.

Dacă recunoaştem că spiritul nostru conţine condiţiunile ge nerale subt cari numai ceva (ca obiect ne poate fi nouă dat, atunci trebue să admitem că lucrurile şi lumea exterioară în general, se supun condiţiunilor spiritului şi ascultă de ele ca de nişte legi ne­cesare. Atunci, nu gândirea se acomodează lucrurilor, potrivindu-se cu ele pentru a le cunoaşte, ci dimpotrivă, lucrurile pentru a fi cunoscute, trebue să se orienteze necesar după gândire ca la o condiţie primordială de posibilitate a lor. Oprită ipoteza inver­siunii copernicane chiar numai la aceste prime afirmaţiuni, ea deschide dintr'odată ochiului critic, perspectiva unei noi şi lumi­noase comprehensiuni. Un criteriu formal ce ne asigură de acor­dul spiritului cu el însuşi poate acum deveni criteriu obiectiv Dece? Fiindcă acum gândirea nu rămâne izolată de realitate, de lucruri. Fiindcă legile gândirii exprimă însăşi condiţiunile nece­sare „posibilităţii experienţei" — după cum se exprimă Kant, într 'adevăr, dacă admitem că lucrurile se conformează spiritului

nostru, atunci experienţa — cunoaşterea naturii, a totalităţii obiec­telor alcătuind realitatea — este posibilă, datorită activităţii pro­prii a gândirii care nu rămâne izolată de realitate ci prescrie acesteia legile ei. Adevărul obiectiv va consta deci în concordanţa necesară a tuturor obiectelor experienţei, cu condiţiunile gene­rale ale spiritului cari o fac posibilă. Acestui adevăr i-am putea spune transcendental, arătându-se prin acest termen, semnificaţia copernicană a acordului spiritului cu realitatea, esenţa raportului de prioritate a subiectului asupra obiectului, condiţionarea prin gândire a posibilităţii lui. Astfel criteriul fundamental al adevă­rului rămâne interior şi formal. Căci dacă lucrurile pentru a pu­tea fi cunoscute trebue să se orienteze după gândire, este evident cum, concordanţa lor cu legile gândirii, apare ca o condiţie primor­dială de posibilitate a lor. Dar în acelaş timp, criteriul formal este şi semnul obiectivitătii adevărului şi cunoaşterii, întrucât legile spiritului reprezintă totodată condiţiunile generale şi necesare ale posibilităţii experienţei.

Noua optică copernicană, găseşte o splendidă întemeiere a judecăţilor sintetice apriori a căror posibilitate apare de acum înainte sinonimă cu însăşi posibilitatea cunoaşterii obiective în general. Căci răzimând posibilitatea experienţei pe condiţiunile subiective ale spiritului, nu înseamnă altceva decât a legitima apriorismul sintetic: primordialitatea formală a gândirii asupra obiectelor experienţei ca o condiţie necesară a posibilităţii lor. Numai din această condiţionare şi anticipare formală, vor isvorî necesitatea şi universalitatea cunoaşterilor noastre.

Cele spuse până acum, deşi neputând evita unele momente de abstrasă abstractizare, au reuşit totuşi, sper, a schiţa poziţiei kantiane o fizionome proprie, un contur de nebănuită noutate. Elaborând noua perspectivă, Kant îşi va consolida în raport cu predecesorii, o poziţie de mare originalitate. Kant va respinge pe Leibnitz şi va depăşi strălucit pe Hume. Pe Leibnitz, dovedind că posibilitatea pur logică nu coincide cu posibilitatea reală, crite­riul pur logic nu este suficient pentru adevărul obiectiv, deoarece, ori cât aş analiza conceptul (bazat pe principiul contradicţiei) nu voi putea ajunge niciodată la cunoaşterea reală a obiectelor care este şi trebue să fie sintetică. Pentru a fundamenta cunoaşterea adevărată (sintetică) trebue să aflăm pe deasupra principiului pur logic al identităţii, un principiu al posibilităţii experienţei în gene­ral. Soluţia: apriorismul, creator al sintezei formale-condiţie a

experienţei. Pe Hume, deoarece, odată ce am admis ipoteza co-pernicană, vom fi puşi la adăpost de tendinţa de-a degrada nece­sitatea cunoaşterii — criteriul ei de obiectivitate — reducându-o la rangul de simplă obişnuinţă prin experienţă. Căci acum, nece­sitatea (cauzei) apare ca o condiţie care ea face numai posibilă experienţa şi nici decum experienţa făcând posibilă şi dând naştere cauzei, după cum crede Hume.

Intraţi în posesia sensurilor ce oferă o orientare globală şi sintetică în câmpul reflexiunii critice, o adâncire şi o delimitare a lor mai deaproape se impune acum. Făcând acest lucru, ne vom apropia mai mult de elementele de mai strictă justificare a aprio­rismului şi prin aceasta, de un înţeles mai lămurit al conceptului criticist al adevărului. Ne vom întreba: Cari sunt condiţiunile cari fac posibilă cunoaşterea (experienţa) şi în ce constă funcţiunea lor?

înţelesul cel mai general al cunoaşterii, consistă în faptul de a ne fi dat prin ea un obiect în general. Atunci: cari sunt condi­ţiunile subt cari ne poate fi dat nouă un obiect? „Sunt însă două condiţiuni numai subt cari e posibilă cunoaşterea unui obiect, întâi, intuiţia prin cari obiectul e dat, dar numai ca fenomen, al doilea conceptul prin care e gândit un obiect care corespunde acestei in tu i ţ i i " 1 ) .

Condiţiile după intuiţii, mijlocind prima „întâlnire" a spi­ritului cu realitatea, prezintă o valoare de raportare transcenden­tală de prim ordin. Aceasta deoarece, ele trasează graniţele prime a ceeace ne poate fi nouă dat în general. Pe când condiţiile după concepte,, constituind cu ajutorul gândirii „obiectul" din datul deja oferit prin intuiţii, prezintă o valoare de raportare transcen­dentală de ordin secund. Respectând această ierarhie (pe care dealtfel o impune însăşi sistematica cercetării critice) să ne oprim la condiţiunile cunoaşterii după intuiţii. „In orice fel şi prin orice mijloace s'ar raporta o cunoaştere la obiecte, totuş modul prin care ea se raportă la ele nemijlocit şi spre care tinde toată gân­direa ca mijloc este intuiţia. Aceasta însă are loc numai dacă ne este dat obiectul" 2 ) . Dar cum ne poate fi dat obiectul ca intui­ţ ie? Ca raportare la facultatea noastră de cunoaştere, ca supu­nere a obiectului la condiţiile Sensibilităţii cari î l prefac în repre­zentare. Există două condiţii ale Sensibilităţii numai subt cari ne

1) Cr i t i ca , p . 1 1 8 .

2) Cr i t i ca , p . 6 2 .

pot fi date nouă obiecte ca reprezentări: spaţiul şi timpul. Spaţiul şi timpul nu sunt deci proprietăţi inerente lucrurilor, ci două forme subiective pure deci apriorice ale Sensibilităţii noastre. Spa­ţiul nu este decât forma simţului extern în care obiectele se aran­jează ca întindere, iar timpul, forma simţului intern prin care totul pentru noi trebue să fie dat în succesiune. Aprioritatea for­melor Sensibilităţii, nu înseamnă altceva, decât că ele precedeazâ sau mai precis, condiţionează transcendental2) posibilitatea per­cepţiei. Dar apriorismul Sensibilităţii prin condiţionarea intuiţio-nală, converteşte toate obiectele pentru noi la simple fenomene. Căci dacă obiectele pentru a ne fi date, trebüe să se supună con­diţiilor de timp şi spaţiu ale Sensibilităţii, ele nu pot fi cunoscute în sine, ci numai cum ne apar nouă prin mijlocirea acestor forme subiective. Spaţiul şi timpul sunt astfel primele condiţii cari îm brăcând realitatea în hainele posibilului omenesc, limitează struc­tural câmpul cunoaşterii şi deci a adevărului pentru noi la feno­mene. Limitarea valorii cognitive a cunoaşterii la fenomene, apare astfel, ca o consecinţă fundamentală a posibilităţii ei. Fiind pus sub tutela apriorismului, idealismul fenómenist al Esteticei, nu micşorează obiectivitatea cunoaşterii prin simţuri. Legitimarea acestei obiectivităţi a cunoaşterii sensibile, nu este decât o expli-citare a formulei copernicane. Ideia centrală este următoarea: dacă pentru un obiect, se pot determina condiţiile apriorice nu­mai subt cari el poate fi dat ca atare, în acest caz, aceste condiţii reprezintă factorul şi garanţia obiectivitătii lui, dat fiindcă, nu­mai prin ele obiectul e posibil. Un alt semn de obiectivitate decât acela al supunerii obiectului la condiţiile cari î l fac posibil, nu poate exista pentru noi.

Or, pentru intuiţia sensibilă (cel puţin pentru noi oamenii) condiţia posibilităţii ei constă în supunerea la forma apriorică a spaţiului şi timpului. „Căci faptul că obiecte ale intuiţiei sensibile trebue sa fie în conformitate cu condiţiunile formale aflate apriori tn minte, e clar din aceea că, dealtfel ele n'ar fi obiecte pentru

2 ) T e r m e n u l „transcendental" v i z e a z ă f o r m e l e intui ţ ie i şi concepte le p u r e (ca tegor i i l e ) , î n t r u c â t l e p r i v e ş t e nu ca r e a l i t ă ţ i în sine, oi condi ţ i i a p r i o r i c e şi nece sare a l e posibilităţii experienţei. „ . . . C o n c e p t u l t r a n s c e n ­d e n t a l a l f e n o m e n e l o r în spaţ iu , e un a v e r t i s m e n t cr i t ic , cumcă în g e n e r a l nimic ce e intu i t în spaţ iu nu e o f o r m ă a ob iec te lor c a r e l e - a r p u t e a fi l o r în s ine p r o p r i e . . . " Cr i t i ca , p . 69 .

i ) Cr i t i ca , p . 1 1 7 . 2} Cr i t i ca , p . 1 1 6 . 3) Immanue l K a n t : P r o l e g o m e n e , t r a d , d e M. A n t ó n i á d é , p. 54 .

n o i " 1 ) . Deci, cele două forme apriorice ale sensibilităţii deşi nu­mai moduri subiective de a percepe obiectele, determină cadrul de obiectivitate a cunoaşterii. „Căci deoarece, numai cu ajutorul unor atari forme ale sensibilităţii un obiect poate apare, adică poate fi un obiect al intuiţiei empirice, spaţiul şi timpul sunt in­tuiţii pure cari conţin apriori condiţiunea posiblităţii obiectelor ca fenomene şi sinteza în ele are valabilitate obiect ivă" 2 ) . Astfel, aplicabilitatea formelor apriorice la obiecte ale unei experienţe posibile (fapt care le justifică existenţa) întregeşte denumirea de idealism transcendental ce se dă doctrinei lui Kant, printr 'un rea­lism empiric.

întemeind cunoaşterea pe apriorism, condiţia de formalitate se preschimbă în condiţie de obiectivitate, datorită faptului că ju­decăţile sintetice apriori, apar acum posibile. Ilustrarea acestei consecinţe, o face existenţa unei ştiinţe care îşi dobândeşte certi­tudine şi obiectivitate dat fiindcă se ocupă numai de forma obiec­telor. E vorba de matematică. Răspunzând la întrebarea lui Kant: „Cum este posibilă matematica?" vqm răspunde şi noi la între­barea noastră: Ce este adevărul matematic? Matematica e posibilă fiindcă la baza geometriei, (spre exemplu) stă ca reprezentare in­tuiţia pură a spaţiului. Preexistând obiectelor, forma pură a lor în spiritul nostru, noi construim figurile în conformitate strictă cu această formă, conformitate care, aduce judecăţilor geometriei certitudine apodictică. Deci obiectivitatea cunoaşterii matematice, se razimă pe apriorism: „ . . . pot şti a priori că obiectele simţu­ri lor nu pot fi percepute decât numai în conformitate cu această formă a sensibi l i tă ţ i i" 3 ) . Obiectivitatea cunoaşterii prin simţuri salvându-se prin apriorism, ea se face cu preţul renunţării la ideia că ea sesizează natura în sine a lucrurilor, căci dacă spaţiul şi timpul ar fi realităţi în sine, noi n'am putea avea despre obiec­tele din ele nici o cunoştinţă sintetică fiindcă n'am avea nici o intuiţie care să anticipeze forma la care fiecare obiect pentru a putea fi cunoscut, trebue să se supună. Astfel numai condiţiona­rea formală intuiţională face posibilă cunoaşterea. „Dacă intuiţia noastră ar fi aşa fel alcătuită încât să ne reprezinte lucrurile cum sunt în sine, n'ar putea exista nici o intuiţie a priori, ci numai

intuiţii empirice. Căci nu pot şti ce cuprinde obiectul în sine decât dacă el îmi este prezent şi dat. Chiar şi în acest caz este de neîn­ţeles în ce chip intuiţia unui lucru prezent m'ar putea face să cunosc acest lucru aşa cum este în sine, căci proprietăţile lucru­lui nu pot trece delà el în facultatea mea de reprezentare" 1 ) . Acest citat, lămureşte deplin afirmaţia că numai prin apriorism e posibilă cunoaşterea, obiectivitatea derivând din condiţionarea formală a obiectelor ei. Căci spune Kant: „Fenomenele trebue cu necesitate să se acorde în modul cel mai precis cu propoziţiile geometrului care nu le scoate din vreun concept închipuit ci din fundamentul subiectiv al tuturor fenomenelor externe adică din însăşi sensibi l i ta tea" 2 ) . Acest acord al tuturor obiectelor cu con­diţiile formale ale sensibilităţii, este adevărul matematic. Adevă­rul matematic închide sensul cel mai general şi totodată primor­dial al cunoaşterii umane. El determină ca sferă a posibilului uman, exclusiv fenomenalul.

• •

Dacă numai prin condiţiunile intuiţionale ne poate fi dată intuiţia sensibilă, prin condiţiunile conceptuale, diversul ei întru­cât e gândit, se constitue în „obiect". Cum se naşte obiectul în concepţia criticistă? Analitica transcendentală îşi ia sarcina să dea un răspuns Ia această întrebare făcând uz de procedeul „de-ducţiunii". Deducţiunea transcendentală încearcă a justifica în mod critic obiectivitatea cunoaşterii, urcându-ne până la primele condiţii ce-o fundamentează aprioric. Căci aflând condiţiunile apriorice cari fac posibilă cunoaşterea, am descoperit în acelaş timp în ele garanţia valorii ei. Pentru sursele prime ale cunoaşte­rii — intuiţiile sensibile, deducţiunea transcendentală a fost che­mată să întemeieze valoarea lor, arătând cum numai prin supunere la condiţiile de spaţiu şi timp, ele pot deveni pentru noi obiecte ale unei experienţe. Cum însă ar fi posibilă o deducţune ce-a* găsi criteriu de obiectivitate obiectului în general întrucât e gân­dit numai? întrebarea e legitimă deoarece, dacă pentru spaţiu şi timp, deducţiunea are rost întrucât „numai cu ajutorul unor atari forme ale sensibilităţii obiectul apare", — pentru obiecte întrucât

! ) P r o l e g o m e n e , p. 5 3 . 2 ) P r o l e g o m e n e , p. 6 2 .

sunt numai gândte (deci nu produc ele datul intuiţiei) o întemeiere a lor numai prin concepte cu ajutorul deducţiunii pare a fi lip­sită de temeiu. „Deaceea, se arată aci o dificultate pe care nu o întâlnim în câmpul sensibilităţii, anume cum nişte condiţiuni subiective ale gândirii ar putea avea valabilitate obiectivă"1). Or, numai în cazul când s'ar putea dovedi că acele concepte prin cari se gândesc obiecte, sunt condiţii ale posibilităţii lor, o de-ducţiune ce ar căuta să găsească în raportarea apriori a concepte­lor la obiecte obiectivitatea cunoaşterii, ar avea un sens. „E acuma întrebarea dacă nu precedează şi concepte a priori, ca nişte con­diţiuni numai subt cari ceva, deşi nu se intueşte totuşi se gândeşte ca obiect în general, căci atunci toată cunoaşterea empirică a obiectelor e în mod necesar în conformitate cu atari concepte, deoarece, fără presupoziţia lor, nimic nu e posibil ca obiect al exper ienţe i" 2 ) . Astfel, problema care se pune este de a afla con­ceptelor o funcţiune condiţionatoare a posibilităţii experienţei. Şi Kant o găseşte în actul unificării propriu intelectului. Vom lă­muri modul cum ia naştere „obiectul" dovedind cum acesta nu-i posibil decât prin înfăptuirea unei sinteze apriorice a reprezentă­rilor disparate oferite de sensibilitate cu ajutorul intelectului.

A gândi un obiect înseamnă a lega reprezentările într'o uni­tate. Dar legătura ce încheagă datele sensibile nu aparţine acestora ci este un act propriu al spiritului care la rândul lui nu este posi­bil decât afirmându-se unitatea spiritului prin conştiinţa lui. Nu­mai din faptul conştiinţei că toate reprezentările se centrează înspre eul nostru, sunt ale mele, răsare legătura lor sintetică fă­când astfel posibilă cunoaşterea. „Acel: eu cuget trebue să poată însoţi toate reprezentările mele; căci dealtminteri s'ar reprezenta ceva în mine ce nici n'ar putea fi gândit, ceeace înseamnă atâta că reprezentarea ar fi sau imposibilă, sau cel puţin pentru mine n'ar fi n imic" 3 ) . Astfel, momentul de afirmare a conştiinţei —• eu cu­get, răspândeşte tocmai prin afirmarea ei spontană, unitatea inte­grală a spiritului care e o condiţie primordială ce face posibilă funcţiunea logică a gândirii întrucât numai prin ea se operează sinteza reprezentărilor ce dă naştere obiectului. Acest „eu cuget" este un act de spontaneitate a spiritului ce condiţionează posibili-

1) Cr i t i ca , p. 1 1 6 . 2) Cr i t i ca , p . 1 1 8 . 3) Cr i t i ca , p . 1 2 4 .

tatea tuturor reprezentărilor prin unitatea la care le supun şi constitue ceeace Kant numeşte apercepţie pură, originară şi tran­scendentală. Pură, ea fiind exclusiv spontaneitate a gândirii fără nici un amestec de sensibil. Originară fiindcă reprezintă principiul cel mai înalt al unităţii care întovărăşind necesar toate reprezen­tările le adună pentru a le supune unei unităţii permanent identice cu sine însăşi şi aceeaşi la toate conştiinţele. Transcendentală căci unitatea originară a apercepţiei fiind condiţia posibilităţii func­ţiunii de legare a intelectului este în acelaş timp şi tocmai din acest motiv condiţie a posibilităţii experienţei pentru noi. In uni­tatea apercepţiei transcendentale găsim deci condiţia supremă a posibilităţii cunoaşterii şi deci isvorul prim al obiectivitătii ei. Un obiect în general, nu există pentru noi decât ca legătură a intuiţii­lor (percepţiilor) într 'un concept care nu se înfăptueşte decât prin unitatea sintetică a conştiinţei. „Obiectul însă este un ceva în al cărui concept e unit diversul unei intuiţii date. Unitatea sintetică a conştiinţei este deci o condiţie obiectivă a toată cunoaşterea, nu de care numai eu însumi am nevoie pentru a cunoaşte un obiect, ci supt care trebue să stea orice intuiţie pentru a deveni pentru mine obiect"1).

Obiectul este deci un rezultat. Un rezultat al activităţii inte­lectului care legând intuiţiile prin categorii, le conferă unitatea lui făcându-1 astfel posibil. Numai din acest act al raportării repre­zentărilor la o conştiinţă generală în care toate spiritele pe dea­supra conştiinţei lor particulare îşi recunosc o identitate originară şi permanentă, rezultă obiectul şi deci cunoaşterea obiectivă. Ade­vărul va isvorî din această supunere a tuturor reprezentărilor de obiecte, la conştiinţa în genere.

Supunerea reprezentărilor la conştiinţa în general se reali­zează prin categorii. Categoriile sau conceptele pure ale intelectu­lui, reprezintă condiţiile apriorice formale de legare a intuiţiilor, cari determinând această legare după o anumită funcţiune logică, a judecăţii, le raportează conştiinţei în general. „Tot diversul în­trucât este dat într'o unică intuiţie empirică, este determinat cu privire la una din funcţiunile logice de a judeca, prin care anume, ea întră în general într'o conştiinţă. Or, categoriile nu sunt nimi« altceva decât tocmai aceste funcţiuni logice de a judeca întrucât

1) Cr i t i ca , p. 1 3 0 .

i i Cr i t i ca , p . 1 3 6 . 2 ) P r o l e g o m e n e , p . 8 3 . 3 ) P r o l e g o m e n e , p. 82 .

diversul unei intuiţii date e determinat, cu privire la ele. Deci şi diversul într'o intuiţie dată stă în mod necesar supt ca tegor i i " 1 ) .

In ce constă obiectivitatea categoriilor? Rostul categoriilor este de a unifica multiplicitatea sensibilă oferită prin sensibilitate, creind astfel obiectul, cunoştinţa obiectivă. Pentru ca un obiect să fie cunoscut el trebue să stea subt categorii, a căror unitate sinte­tică apriorică î l determină (spre ex.) ca lucru prin categoria de substanţă sau ca efect în raport cu cauza sa prin categoria cauzei. Această organizare a percepţiilor prin legarea lor după legi nece­sare ale intelectului, alcătueşte experienţa. Kant face distincţie între două feluri de judecăţi: Judecata de percepţie şi judecata de experienţă pentru a pune în evidenţă obiectivarea cunoaşterii prin categorii. Spré exemplu: Când zic: „atunci când soarele luminează piatra, ea se încălzeşte" (e exemplul lui Kant),) aceasta e o simplă judecată de percepţie, ea nu cuprinde nici o necesitate oricât de des aş face această constatare. Dar când zic: Soarele încălzeşte piatra, adaog Ia percepţie şi conceptul pur al cauzei care operează o legătură necesară şi universală între conceptul de lumină şi acela de că ldură 2 ) . Judecata de percepţie devine judecată de experienţă dobândind astfel valoare obiectivă. „înainte ca percepţia să poată deveni experienţă, trebue prin urmare ca o judecată cu totul de altă natură să preceadă. Intuiţia dată trebue să fie subsumată sub un concept care determină forma judecăţii în general în raport cu intuiţia şi care leagă conştiinţa empirică a intuiţiilor într'o conştiinţă în general şi prin aceasta dă judecăţilor empirice va­loare un iversa lă" 3 ) . Deci, în cazul categoriei de cauză, o succesiune de fenomene ce o poate constata conştiinţa empirică, nu are nici o valoare de obiectivitate ea nefiind determinată în acest caz ne­cesar. Când însă succesiunea subiectivă o legăm de o astfel de schimbare în care fiecare fenomen urmează fenomenului prece­dent după o regulă neschimbătoare (şi acest lucru nu-i posibil decât determinând legătura de succesiune printr'un concept pur ce raportă fenomenul la o conştiinţă în general) ea îşi câştigă va­loare universală şi necesară.

Deci obiectivitate nu înseamnă altceva decât caracterul de necesitate şi universalitate a judecăţilor de experienţă. Aceste ca­

ractere nu pot fi deduse cu nici un preţ din experienţă. „Expe­rienţa nu poate niciodată să-mi arate că ceva trebue să existe în mod necesar aşa cum este şi nu într 'alt f e l " 1 ) . Necesitatea deci nu decurge decât dintr'o condiţie apriorică pur formală şi care înte­meiază obiectiv cunoaşterea întrucât este o condiţie a posibilităţii ei. Deci pentru Kant, o judecată nu se împărtăşeşte de caracterul de necesitate şi universalitate, deci de obiectivitate, decât atunci când se supune categoriilor. Supunându-se categoriilor, se supun conştiinţei în general, deoarece categoriile reprezintă condiţii apriorice identice la toţi oamenii. Pentru toţi oamenii un obiect este dat în spaţiu şi timp şi atunci când e gândit, este supus cate­goriilor de substanţă, cauzalitate, etc. Atunci, dacă există aceleaşi condiţii apriorice de cunoaştere pentru toţi se poate face abstrac­ţie de conştiinţele individuale şi se poate vorbi de o conştiinţă în general. Conştiinţa aceasta exprimă gândirea omenească în princi­piile formale ce-o fac posibilă. Această conştiinţă în general este Eul transcendental, condiţie a apercepţiei transcendentale. La această conştiinţă în genere — criteriu al obiectivitătii şi adevăru­lui, — se vor raporta toate cunoştinţele despre obiecte. Prin această raportare ele îşi împărtăşesc caracter de necesitate şi uni­versalitate deci obiectivitate.

Acum, după ce am desvoltat aceste trei noţiuni fundamentale ale criticismului' de posibil, de obiectivitate şi de experienţă, înţe­lesul adevărului la Kant reiese mai lămurit. Aceste trei concepte desbătând procesul cunoaşterii umane îl desbat şi pe acela al ade­vărului. Posibilul trage graniţele cele mai îndepărtate ale cunoaşte­rii şi închide adevărul în subiect. Cel de obiectivitate în strânsă legătură cu primul, desemnează criteriile apriorice şi formale ce dau cunoştinţei şi adevărului valoare universală şi necesară. Insfâr-şit, cel de experienţă înfăţişează caracterul încheiat al cunoaşterii.

1. Din toate acestea rezultă că în ceeace priveşte adevărul, nu-1 vom căuta decât în interiorul subiectului. Adevărul fiind un raport între subiect şi obiect a-1 căuta în exterior, în însăşi lucru­rile e nu numai absurd dar şi contradictoriu. Criteriul adevărului nu este deci exterior deoarece nu putem izola obiectul de cu­noştinţa lui. De unde urmează că semnul general al adevărului nu poate fi decât acordul ideilor noastre cu legile generale ale gân­dirii. Garanţia adevărului nu vine din exterior ci este imanentă

gândirii. Este adevărul pur logic. Structura logică a gândirii este canavaua adevărului.

2. Dar legile gândirii noastre sunt şi legile lucrurilor ca feno­mene. Atunci adevărul nu este decât conformitatea cunoştinţelor noastre despre lucruri, cu legile formale şi generale ale subiectu­lui. Acest al doilea criteriu, este şi semnul obiectivitătii adevăru­lui deoarece, el cuprinde în sine condiţiile apriorice — categoriile — ale posibilităţii experienţei. Legile intelectului fiind categoriile, prin conformitatea obiectelor cu categoriile, cunoaşterea acestora împrumută caracterul de necesitate şi universalitate. Deci adevă­rul transcendental rezultă din potrivirea cunoştinţelor în tiparele proprii spiritului. Adevărul este posibil prin acordul dintre con­ştiinţa individuală cu conştiinţa în general. Această conştiinţă în genere, imprimă unitate obiectului şi prin aceasta cunoştinţa lui îşi câştigă caracterul de universalitate şi necesitate, devine deci obiectivă.

După cele expuse până acum, nu ne rămâne decât să privim acest nou concept de adevăr dintr'o perspectivă mai largă. Critica raţiunii pure sfârşindu-şi opera de pătrundere şi disecare a cu­noaşterii umane, rosteşte asupra adevărului adevărate sentinţe:

1. Adevărul este o creaţie a noastră, o construcţie spirituală.

Toată gândirea filosofică înainte de Kant avea credinţa că adevărul are o existenţă înafară şi independentă de conştiinţa noastră. Adevărul era inţeles ca o realitate substanţială ce exprima o raţionalitate în sine a lucrurilor. Adevărul era exterior spiritu­lui uman iar rolul gândirii era de a-1 descoperi. Raţionalismul dog­matic afirma posibilitatea de cunoaştere absolută a adevărului da­torită acordului ce se stabilea între idee şi realitate. Astfel gândi­rea devenea subordonată realităţii . „Veritas cognoscendi" îşi îm­prumuta valoarea delà „veritas in essendo". Criteriul adevărului era deci exterior subiectului şi conştiinţei. Gândirea se reducea Ia rolul pasiv de a fi o oglindă ce înfăţişează fidel realitatea. însuşi Desctartes, al cărui sistem se prezintă în esenţă ca o problematică a adevărului şi deci marchează apariţia spiritului filosofic critic, afir­ma totuşi că noi ne naştem cu toate adevărurile primite de-agata, iar garanţia lor ultimă era Divinitatea — isvorul lor suprem. Deaseme-nea pentru empirism, spiritul nostru este tabula rassa — o facul­tate ce înregistrează pasiv datele experienţei.

Cu totul altul este sensul adevărului kantian şi după cele

spuse, deosebirile răsar evidente. Kant afirmând primatul conştiin­ţei asupra obiectului, subordonând totul lui Veritas cognoscendi, face din spiritul nostru creator de adevăruri prin propria lui spon taneitate. Adevărul î l construim noi, şi este posibil acest lucru deoarece el se întemeiază pe ideia centrală a criticismului că nu spi­ritul gravitează spre lucruri, ci acestea se regulează după spirit ca după nişte legi necesare. Adevărul îl construim noi, deoarece, spi ritul nostru prin formele apriorice ce îi aparţin, organizează da­tele intuiţiilor sensibile în cunoştinţe. Procesul de creaţie a adevă­rului este un proces viu de unificare, realizat prin spontaneitatea sintetică a gândirii noastre. Ceeace caracterizează spiritul nostru este unitatea. Principiul prim şi fundamental al criticismului este acela al unităţii sintetice a apercepţiei transcendentale — condiţie formală a posibilităţii gândirii şi deci a adevărului. Apercepţia transcendentală — funcţiune eminamente spirituală este condiţia primă a adevărului deoarece numai prin ea se poate exercita ac­tul sintetic de reducere a diversităţii la unitate. Spiritul nostru nu pricepe nimic decât numai în măsura în care îşi aplică pecetea lui unificatoare asupra lucrurilor. Unificare şi construcţie sunt ter­meni sinonimi. Deja chiar formele apriorice ale sensibilităţii ope­rează — ce-i drept pasiv — o primă ordonare dând naştere dimen­siunii spaţiului şi timpului în cari situează toate obiectele. Datorită spiritului nostru care impune lucrurilor forma sa, este posibilă ma­tematica aplicabilă tuturor obiectelor realităţii . Insfârşit, sub lu­mina conştiinţei sintetice a intelectului, categoriile îşi exercită funcţiunea lor de unificare a intuiţiilor sensibile în cunoştinţe si judecăţi de experienţă obiective. Adevărul deci presupune tocmai procesul acesta viu si dinamic al raportării datelor sensibile la ca­tegorii. Prin această raportare, unitatea conştiinţei îşi anlică eticheta ei unificatoare asupra obiectului. Această pecete ce spiri­tul aplică obiectului îi conferă odată cu unitatea şi valoare univer­sală şi necesară. Deci obiectivitate.

Cele spuse mai sus, luminează sensul noţiunii de eroare. Dacă adevărul este o construcţie şi rezultă din potrivirea cunoştinţelor în tiparele categoriilor, atunci eroarea stă pe acelaş plan de existen­ţă ca şi adevărul. Eroarea este tot atât de reală şi pozitivă ca şi adevărul. „Adevărul şi eroarea nu privesc decât întrebuinţarea re­prezentărilor sensibile de către intelect, nu şi originea l o r " 1 ) . Deci

adevărul şi eroarea pentru Kant vor rezulta din modul în care se organizează reprezentările. Dacă se organizează bine, adică legarea lor se face conform legilor intelectului, avem adevăr. Dacă nu. avem eroare. Deaceea, atât timp cât în reprezentările noastre nu intervine intelectul, nu este nici adevăr nici eroare „Deosebirea între adevăr şi vis nu stă în natura reprezentărilor care sunt ra­portate la obiecte, căci reprezentările sunt identice în ambele ca­zuri, ci în legarea lor după regulele care determină conexiunea reprezentărilor în conceptul unui obiect, şi în faptul dacă ele pot sau nu să stea laolaltă într'o exper ienţă 1 ) .

2. Adevărul este relativ şi omenesc.

Evident că, adevărul fiind o creaţiune a noastră, el va ex­prima structura noastră intelectuală. Spiritul nostru cu posibilită­ţile şi limitele sale este măsura însăşi a adevărului. Relativitatea adevărului decurge din faptul criticist al identificării lui cu cu­noştinţa. Adevărul nu exprimă o realitate în sine. 0 cunoştinţă care să reprezinte o existenţă în sine a lucrurilor, absolută, este imposibilă şi absurdă, cunoştinţa nefiind posibilă decât ca un ra­port între subiect şi obiect. Adevărul delimitează o existenţă pur relaţională născută din faptul întâlnirii obiectului cu subiectul într'o regiune de pură construcţie şi formalitate. Adevărul fiind o creaţie a noastră îşi pierde orice semnificaţie transcendentă, de sesizare a unei realităţi inafară de conştiinţă. Adevăr nu există de­cât prin noi şi pentru noi. El este expresia construcţiei spiritului nostru a cărui natură dacă e inteligibilitatea, aceasta nu se poate realiza decât convertind lucrurile la datul subiectiv fundamental al conştiinţei: reprezentarea. Adevărul devenit omenesc şi relativ şi-a pierdut valoarea lui ontologică şi garanţia lui supremă: Divi­nitatea. Adevărul, rezultând din organizarea ideilor înlăuntrul subiectului nostru, refuză un criteriu şi o garanţie exterioară. Şi acest lucru constitue un real progres filosofic. Gândirea înainte de Kant se fundamenta pe marele postulat cartezian că raţiunea — an­samblul funcţiunilor de cunoaştere ale spiritului, este revelaţia în­săşi a adevărului divin. Criteriul şi garanţia adevărului fiind deci exterioare spiritului, sprijinul ultim al cunoaşterii î l oferea Divini­tatea. Kant dimpotrivă, autonomizează gândirea scăpând astfel

adevărul de sub tutela unei autorităţi exterioare, coercitive şi con­tradictorii. „Intelectul este ţara adevărului". Adevărul, isvorând din potrivirea reprezentărilor lucrurilor cu legile intelectului, nu acceptă decât un criteriu interior, relevant a unei demnităţi proprii.

Renunţarea la lucrul în sine ca suport şi fundament ultim al valorii de obiectivitate a cunoaşterii, nu constitue în kantism o depreciere a spiritului uman. Aceasta deoarece, criticismul sondând regiunile transcendentale ale cunoaşterii, a aflat că numai cu con­diţia acestei renunţări se poate întemeia însuşi actul de cunoaştere. Deaceea, noi credem că, marea reformă kantiană stă tocmai în faptul de-a fi arătat că adevărul nu este apanajul lucrului în sine ca reprezentând o existenţă în sine, absolută şi deci adevărul su­prem. Adevăr există numai pentru noi oamenii, posibil prin cu­noştinţa noastră. Adevăr însemnează interpretare în termeni subiectivi, omeneşti a realităţii . Pentru noi există adevăr în mă­sura în care spiritul raţionalizează iraţionalul (datul empiric şi contingent al sensibilităţii) şi introduce în realitate unitatea inte­ligibilă. Să admitem chiar că o realitate absolută ar exista deţinând virtuţile adevărului suprem, pentru noi însă, întrucât e străină de­terminărilor spiritului, ar fi complectamente lipsă de sens şi inafa-ră de adevăr. Căci adevăr există numai prin noi şi pentru noi. Inafară de spiritul nostru nu există nici adevăr nici eroare. Cu­noştinţa umană departe de a prinde realitatea în sine, este numai o traducere în limbaj omenesc a realităţii , o transfigurare spiri­tuală a ei cu scopul de a ni-o apropia. Această interpretare, care îşi găseşte isvorul în funcţiunea sintetică a apercepţiei transcen­dentale, este condiţia ce-o face pentru noi inteligibilă şi deci ade­vărată.

3. Adevărul aparţine ştiinţei pozitive şi nu metafizicei.

Analiza critică a dovedit netemeinicia metafizicei, a acelei speţe de cunoştinţe care se întitula cu pretenţia de-a cunoaşte esenţa lucrurilor numai prin pure speculaţii ale raţiunii, deci inde­pendent de experienţă. Or, Critica, lămurind că „numai până unde ajunge percepţia şi anexele ei după legi empirice, până acolo se întinde şi cunoaşterea noastră despre existenţa lucrur i lo r" 1 ) , ia orice temeiu de vieţuire metafizicei. In schimb Kant justifică drep­tul la viaţă al ştiinţei pozitive. Apartenenţa adevărului se hotă-

l ) Cr i t i ca , p . 2 2 8 .

răşte de partea cunoştinţei ştiinţifice întrucât aceasta realizează condiţiunile lui : organizarea efectivă a unui material oferit de simţuri prin determinarea lui după categorii. Astfel cunoştinţa ştiinţifică „monopolizează" întreg adevărul dat fiindcă, ea satis­face integral legalitatea adevărului. Categoriile, întrucât sunt con­diţii apriorice ale posibilităţii experienţei au sens şi valoare de obiectivitate numai pentru obiecte ale experienţei. Substanţa şi cauzalitatea îşi pierd orice valoare şi semnificaţie, extinse dincolo de câmpul unei experienţe. Dar justificarea aparţinerii adevărului la ştiinţa pozitivă se poate deriva dintr'un moment al analizei cu mult mai profund. Anume: însăşi unitatea sintetică a apercepţiei

- transcendentale nu-şi primeşte raţiunea de a fi decât ca pusă fiind faţă în faţă cu o diversitate sensibilă ce aşteaptă să fie unificată. Deci nu există unitate a conştiinţei fără unitate a obiectului. Idea­lismul transcendental deci, se cere a fi complectat printr 'un rea­lism empiric.

4. Adevărul e o valoare de ordin secund a spiritului.

Până la Kant evoluţia spiritului se realiza sub zodia sensului etic al adevărului. Adevărul era expresia unei raportări a omului faţă de o realitate conţinătoare de o esenţialitate etică. Obsesia transcendentului nu constitue o nevoie a unei inteligenţe pure ce stabileşte un raport strict cognitiv cu realitatea. Un moment isto­ric de izolare a inteligenţei faţă în faţă cu realitatea pentru a sa­tisface dogma legalităţii adevărului, n'am putea găsi. Căci în reali­tate, în formula adevărului întră personalitatea umană integrală, înbogăţindu-o cu rezonanţa plină de volum a unor conţinuturi spi­rituale foarte complexe. Adevărul se naşte dintr'o atitudine de rapor­tare globală a fiinţei gânditoare faţă de existenţă, din nevoia de ataşare faţă de o realitate, mai precis: faţă de esenţialitatea ei. Or, această esenţialitate învită la participare prin vibraţii de na­tură etică ce trezesc în conştiinţă. In speculaţia elină, prestigiul gândirii rezida în faptul că numai acestei funcţiuni î i revenea sarcina superioară de-a conduce spiritul spre regiunile de substan­ţialitate şi adevăr a existenţei. Pentru filosoful elin, dotat cu un puternic instinct al totului, sensul metafizic al adevărului se con­funda cu cel etic. Aşa încât, să nu ne mire paradoxul că filosofia elină ajunsă în momentul ei cel mai luminos de speculaţie, desco­peră ca esenţă a reali tăţ i i : Binele, recunoscându-l ca suprema va-

loare a existenţei. Raţionalismul dogmatic, continuând tradiţia in­telectualismului grec, i-a păstrat nu numai forma de expresie a gândirii ci şi esenţa ei adăogându-i chiar un sens religios. Valoarea adevărului rezulta din capacitatea lui revelatoare de principiul suprem al vieţii de o realitate absolută ce închide sensul total al existenţei. Or, filosofia lui Kant, elaborând punctul de vedere critic descopcie adevărul de semnificaţia lui etică silind gândirea a întreţine o relaţie pură cu realitatea pentru a-i determina esenţa ei cognitivă. Criticismul desbracă inteligenţa de orice alt înţeles care i-ar altera substanţa, pentru a-i putea lămuri forţa ei de cu­noaştere în raportul strict ideational ce-1 stabileşte cu obiectul.

Dar la capătul parcursului critic, gândirea tinde în mod firesc să revizuiască valoarea generală a adevărului determinând inteli­genţei locul precis ce ea îl ocupă în raport cu celelalte funcţiuni ale spiritului. Departe de a crede că inteligenţa îşi exercită o he­gemonie asupra întregii sfere a vieţii spirituale, dinpotrivă ea de­ţine în ansamblul celorlalte funcţiuni un rol subordonat. Dacă pen­tru filosofia antică, pentru scolasticism şi pentru iluminismul filo­sofic al secolului al XVIII-lea, gândirea, partea de reflexiune în general, reprezenta centrul însăşi al vieţii, concentrarea ei maximă, în filosofia lui Kant i-se conferă acesteia un rang secundar, i-se prescrie o poziţie la periferia spiritului. Acest lucru este uşor ex­plicabil. Poziţiile prekantiene de gândire se consolidau pe cre­dinţa în capacitatea metafizică a gândirii, în virtuţile ei de revela­ţie a înţelesului adânc şi esenţial al existenţei. Or, criticismul, de­nunţând iluzionismul metafizic şi îngustând posibilitatea de cu­noaştere a minţii la o regiune de suprafaţă a reali tăţ i i : fenomena­lul, aduce automatic o gravă ştirbire a demnităţii inteligenţei uma­ne. Intelectualismul de pretutindeni, îşi legitima prestigiul pe cre­dinţa că singură gândirea poate mijloci apropierea de o realitate esenţială. Viaţa umană nu primea, semnificaţie morală de raţiona­litate, decât raportându-o la o realitate esenţială delà care îşi îm­prumută sens şi valoare. Inteligenţei î i revenea sarcina de a în­lesni participarea spiritului la ea. Or, kantismul, punând realitatea în dependenţă de conştiinţă, î i răpeşte virtuţile de esenţă, privând astfel viaţa umană de binefacerea unei odihniri în substenţă. In­teligenţa dă naştere unei regiuni de pseudo-existenţă, care nu numai că e lipsită de orice semnificaţie etică, dar se înfăţişează indife­rentă dacă nu chiar ostilă aspiraţiilor celor mai legitime a sufle­tului uman. Astfel inteligenţa, întreţinând o comunicare cu o „rea-

l i ta te" înafară de direcţiunile morale, adevărul acestei realităţi , în­trucât a trădat sensul său- etic, este isgonit din zona centrală a vie­ţii. Pentru a reface echilibrul vieţii, Kant va introduce un crite­riu etic de ierarhie a valorilor spiritului, subordonând inteligenţa unei facultăţi ce exprimă însuşi miezul personalităţii umane^Vpinţâ, la adăpost de imicţiunile teoreticului, va putea determina o ordine de realitate absolută: Libertatea.

Rugăciunea mamei pentru inima lui Horia de V. C o p i l u - C h e a t r ă

Şi de mă'nchin pentru mădularele tale sfărîmate, La Albac, Câmpeni, Scărişoara şi-Abrud, în pari spînzurate, E, că ne calcă inima 'npicioare, dragu'mamii, Şi ne sugrumă mai crâncen, de-acuma, cleoambele satanii. Ortacii tăi din Albac, gornicii, meşteri în baltaje, au fost întîiu Spînzuraţi prin sîlhe, sau striviţi de cătane subt călcîiu. Părintelui Ilarie i-au retezat mînurile, de pe lîngă trup, Pruncii împuşcaţi, din bolovani, svîrcolindu-se, cu dinţii rup. Pe Sabina Tribunului au ars-o în staur cu oile şi cînii; Şi la Domniţa părintelui din Scărişoara, i-au sfîrticat în brişcă sânii. O, de-ai vedea, comîndarea asta, Sfîntă Maică Preceste, In vîlvătăi, aprinşi copiii sfeşnice, pe creste Pe fetele pădurii, zolite şi cu ochii storşi Pe bărbaţii supţi, ca nişte Christoşi, Nu ne-ai mai ţine în munţi închişi ca pe nişte, jivine într'o cuşcă. De cătrăniţi, boloangării, strîng pumnii şi din Detunata, muşcă.

S'a cuibărit durerea 'n mine, cît un stog de nămieţi, Mi-e inima, bîntuită prisacă de tristeţi. Sfînta caznă prin care-a-i izbăvit tu Horia, la Bălgărat, Intre 'mpăraţi, dragul mamii, ne'nfricat împărat, Ni-e pildă duminicală; îngenunchiaţi în tină, In colţurile ţării, moaştelor tale, moţii se 'nchină. Doamne, cum i-aşi blestema, să le steie putredu'n fălci, Precum ţi-au dejghiocat ţie dragu' mamii, trupu 'npatru halci, Dar ştiu că şi tu Iisuse, ai umblat desculţ prin ponoară, Mângâind săracii, stăpînii ţi-au fost numai trudă şi povoară. Deaceea, undeva departe pe-un munte ca Detunata, de bazalt,

[ori de granit Ţi-au ridicat o cruce, pe care aievea alduitul Tău trup, l-au răstignit.

Şi-acum, ascultă Doamne, ruga mea de mamă, Lingă glesna ta, pe Horia-1 cheamă. Şi nu mă osîndi că-ţi cer, Să-i cruţi inima lângă pragul tău în cer. Pentru toată truda noastră Ia-1 subt jeana ta albastră, Să uite măcar acolo, c'a fost iobag în jug, Să nu-şi aducă-aminte, de roată şi de rug. Alină-i Alduită Preceste şi truda şi casnele, Să văd cum îi rîde, lumina ochilor, înflorită 'n toate stelele. Aici în munţi, iobajii moţi, chipul i l-au înrămat Şi'n inimi i-au aşternut, pentra vecie câte-un pat. II jeluiesc în grădina cerului, înlăcrămate, stelele, Şi se tînguiesc după el în tulnice, mohorîte cosinzenele. Ci va să vie, pe pământ o 'mpărăţie Cum a visat-o dreapta lui frăţie. Atunci i-om ridica o cruce 'nmirul zării, Să rămîie deapururea legendă 'ncartea tării. Să uite, de caznă, de inimă rea, de c h i n . . . Cumplitul Horia, Craiul şi feciorul meu. Amin.

Speologia

de E u g e n A. P o r a .

Speologia este una dintre disciplinele cele mai tinere ale ştiinţelor naturale. Născută din necesitatea de a grupa Ia un loc date ce se referă la un acelaşi domeniu, Speologia este ştiinţa ca­vernelor şi a tuturor crăpăturilor delà suprafaţa pământului, în care vieaţa şi-a putut căuta un cât de slab sălaş.

Speologia a alungat din hrubele pământului toţi balaurii, ban­diţii sau comorile de nestemate, pentru a descoperi o nouă bogă­ţie, unică pentru ştiinţele biologice: animale vechi, relicte, ade­vărate „fosile vii" care, prin adaptaţiunile aproape perfecte ce le au faţă de condiţiunile de trai din peşteri, sunt de o importanţă nebănuită pentru toate problemele urmărite de Biologie.

Peşterile şi adăpostul ce-1 oferă ele, au dat desigur primul imbold maimuţoiului din care ne tragem noi, pe calea desvoltării inteligenţei. Ele au alcătuit coliba, satul sau oraşul omului primi­tiv. Ele au păstrat o sumedenie de date importante pentru cu­noaşterea strămoşilor noştri. Instrumentele lor casnice sau de vânătoare, figurile animalelor contimporane aşternute pe pereţi sau cioplite în piatră şi os, s'au păstrat în peşteri ca într 'un ade­vărat muzeu.

Peşterile au fost însă locuite numai în porţiunea lor ante­rioară, în spre deschiderea lor. Foarte rar locuitorii cavernicoli se aventurau în spre fund, trecând ape, urcând galerii sau scobo-rând hrube întunecoase, unde tot misteriosul necunoscut îşi avea domeniul şi cine ştie ce făpturi de basm sălăşluiau.

Pentru Preistorie şi Antropologie deci peşterile conţin o bo­găţie de date. fără de care nu am fi putut reconstitui vieaţa omu­lui primitiv.

Pentru biologi însă importantă este mulţimea animalelor ce

se găsesc în peşteri. Unele dintre acestea sunt doar călători de o noapte, altele vin în peşteri numai pentru anumite epoce şi acte din viaţa lor, altele însfârşit — şi cele mai importante — sunt cele care nu ies niciodată din împărăţia subterană.

Plantele se găsesc numai la intrarea grotelor, unde mai pă­trunde încă un şuvoi prăpădit de lumină. Cel mult dacă câteva ciperci şi bacterii pot să se desvolte în întunecimea umedă de sub pământ.

Domeniul subteran oferă vieţii, condiţiuni de mediu excep­ţionale şi invariabile.

Pe când afară străluceşte soarele dătător de vieaţă şi ziua al­ternează cu noaptea, în peşteri este complect şi veşnic întunerec. Slaba lumină delà intrare se pierde curând în licăriri pâlpâitoare, ce dispar absorbite de misterioasa întunecime a hrubelor pămân­tului.

Afară e când frig, când cald, după sezonul căruia ne adre­săm. Arşiţa dogoritoare sau frigul ce crapă pietrele, trec la supra­faţa pământului în valuri periodice de veri şi ierni. In peşteri temperatura nu variază delà zi la zi sau delà iarnă la vară, ea este aceiaşi în timpul unui an, fiind egală cu media locală anuală.

Nu trebuie să credem însă că toate peşterile au aceiaşi tem­peratură. Gradul termic variază natural cu latitudinea, « u natura rocelor ce o înconjoară şi mai ales cu direcţiunea ce peştera o are faţă de orizontala locului sau de comunicarea ce aceasta o are cu exteriorul.

Afară bate vântul, e când uscat, când ploaie. In interior nici un curent de aer nu se simte şi umezeala e atât de mare că apa picură depe toţi pereţii, dacă nu cumva dealungul coridorului ce duce la exterior, se strecoară un pârâiaş cu apă cristalină, uneori mai mare, alteori mai mic, care în drumul lui saltă praguri, se loveşte de stânci, se prăvăle de vale şi face un zgomot ca o uruietoare.

Totuşi există peşteri complect uscate, precum şi unele în care vârtejurile de aer datorite unor coşuri de comunicare cu exterio­rul, le-au dat numiri de „mori ale dracilor", etc. Dar acestea sunt excepţii.

Apa din peşteri este o soluţiune saturată de bicarbonaţi de calciu, atunci când stagnează mai mult timp la interior, altfel este foarte curată, dar nu complect saturată în oxigen.

Iată deci condiţiuni de mediu cum nu se găsesc în lumea delà suprafaţa pământului.

Ei bine, cu toate aceste condiţiuni speciale, care nouă ni se par poate vitrege, în împărăţia subterană trăesc numeroase ani­male. Sunt aproape 100 de ani de când speologii au început ex-ploraţiunile subpământene şi încă nu s'a încheiat catalogul locui­torilor din peşteri.

Trebuie să spunem delà început că locuitorii peşterilor nu formează o unitate socială. Unii sunt vremelnici, nu se reproduc în peşteri şi se folosesc de adăpostul acestora numai pentru scurta vreme şi numai incidental, fie ziua, fie noaptea. Dintre aceştia amintim unele Vertebrate, cum sunt vulpile, şoarecii, urşii, lupii, etc. apoi câteva paseri ca bufniţele, cucuvăile, chiar rându nelele îşi pot face cuib la intrarea peşterilor. Fauna aceasta oca zională pe care Dl Prof. RACOVIŢĂ o înglobează în categoria t r o g l o x e n i i , mai depinde şi de vegetaţia de muşchi sau licheni ce se găseşte pe pereţii delà intrare. Intre ierburile acestea se pot ascunde o mulţime de fluturaşi crepusculari, de muşte, viespi, co-leoptere sau chiar lăcuste. Pe solul delà intrare, pe sub pietre, se află alte forme de insecte sau viermi, care rămân ziua ascunşi pentruca să iasă noaptea la vânătoare. O altă categorie o formează t r o g l o f i l e l e , adecă animalele care se pot găsi întotdeauna în peşteri, unde se înmulţesc, trăesc, dar pot tot atât de bine trăi şi la lumină. Intre acestea şi prima categorie este greu de făcut o limită precisă. Dintre ele liliecii sunt cei mai însemnaţi, atât prin cantitatea lor, cât şi prin rolul deosebit de important ce pre­zenţa lor în grote o are pentru vieaţa animalelor ce nu ies niciodată la lumină, ci rămân în permanenţă locuitori „ai tainicului întu-nerec" 1 ) subpământean şi care s'au denumit cu un termen global de t r o g l o b i i . Intre aceste 3 categorii de locuitori cavernicoli se pot însă face toate trecerile.

Importantă pentru Biologie, şi deci obiect de studiu al Speo­logiei, este ultima categorie, cea a animalelor complect caverni­cole, a troglobiilor.

In întunecimea peşterilor unele animale trăesc pe pereţii stân­cilor, altele pe solul pietros, deasupra sau sub pietre, altele sunt înotătoare în cursurile de apă sau în lacurile cristaline.

Pentru a ne da seama mai bine de animalele cavernicole, vot

E. G, R a c o v i ţ ă : S p e o l o g i a .

aminti pe scurt, în ordine sistematică, clasele cele mai importante care formează cetăţenii împărăţiei subterane.

Protozoarele1) sunt rare. Viermii bine reprezentaţi. Dintre ei Turbelariatele au vreo 13 forme cavernicole. Oligochetele sunt foarte numeroase, dealtfel chiar felul lor de viaţă le permite cu uşurinţă accesul în grote. Chiar Polichetele nu lipsesc, iar Hirudi-neele au vreo 2 reprezentanţi tipic subpământeni. Moluştele gaste­ropode pulmonate, ce se găsesc în peşteri sunt mai mult troglo-file. Crustaceii în schimb sunt foarte numeroşi şi au reprezentanţi caracteristic troglobii. Unii dintre ei se găsesc nu numai în apele din peşteri, ci şi în pânzele freatice, adecă în apele care se scurg pe sub pământ şi formează izvoarele fântânilor, puţurilor arte­ziene, etc. Dintre foarte numeroşii reprezentanţi amintim genu­r i le : Cyclops şi Canthocamptus (Copepode), Niphargus, Gamma-rus (Amphipode), Asellus, Faucheria, Caecosphaeroma, Tricho-niscus, Porcellio (Isopode), Typhlocaris, Palaemon, Palaemonetes, Troglocaris (Decapode), fiecare cu numeroase spiţe. Dintre Arach­nide numai câţiva păiangeni sunt strict cavernicoli, cei mai mulţi au rămas tot la gura peşterilor unde se hrănesc cu muşte sau alte gângănii, pe care le prind cu meşteşugul lor de-a face plase. Miria­podele mişună uneori la intrarea peşterilor, dar puţine sunt tro­globii adevărate. Insectele hexapode alcătuesc majoritatea popu-laţiunii cavernicole. Există delà cele mai primitive până la cele mai complicate. Orthopterele nu lipsesc. Lepidopterele stau mai ales la intrarea peşterii şi numai câteva dintre ele sunt troglobii în sensul că larvele lor se desvoltă pe resturile organice ce se găsesc în grote. Himenopterele sunt troglofile. Ordinul cel mai mare de insecte cavernicole îl formează Coleopterele. Intre acestea găsim toate trecerile delà troglobii la trogloxene. Profeso­rul JEANNEL delà Paris (fost profesor de Biologie la Univ. din Cluj) a studiat acest ordin şi a găsit nu mai puţin de 61 de genuri cu 185 de spiţe, fiecare cu numeroase varietăţi. Dintre ele amin­tesc ca cele mai însemnate genurile: Trechus, Duvalius, Aphae-nops, Leptinus, Bathysciola, Sphaenomus, Atheta, etc. Dipterele nu sunt troglobii adevărate.

Dintre Vertebrate, Peştii nu lipsesc din fauna cavernicolă. Majoritatea lor s'au găsit în peşterile din zona tropicală a Ameri-cei şi Africei. Sunt în general depigmentaţi şi cu vederea foarte

! ) R. J e a n n e l : F a u n e c a v e r n i c o l e d e la F r a n c e .

redusă. Chiar Batracienii se găsesc în apele subterane. Câteva neamuri ale Tritonului populează peşterile Americelor. Iar Pro­teus anguineus este destul de des întâlnit în lacurile subpământene ale Dalmaţiei şi este dat în cărţile de şcoli secundare ca un repre­zentant tipic al animalelor de peşteră. El are o coloraţie foarte pală, iar ca adult este lipsit de ochi. /

Un animal cavernicol îl putem recunoaşte după anumite ca ractere specifice, impuse de condiţiunile de trai din peşteră.

Lipsa luminei a adus, în general, o depigmentare a tegumen­tului şi o reducere a organului vizual sau chiar o dispariţie a acestuia. In schimb celelalte organe de simţ (în special pipăitul) s'au desvoltat foarte mult, pentru a compensa lipsa vederii. Cor­pul animalelor cavernicole este lăţit, iar apendicele subţiri şi foarte lungi. Nu suportă variaţiuni de temperatură sau umiditate. Nu au viaţă periodică legată de anumite apoce ale anului1).

Acestea ar fi caracterele ideale ale unui animal cavernicol. Insă foarte puţine dintre troglobiile adevărate le însumează pe toate.

0 problemă care a ridicat ample discuţiuni între speologi, a fost cea a alimentaţiunii animalelor cavernicole. Unii autori sus­ţineau că în peşteri hrana lipseşte şi că animalele cavernicole ar fi mereu înfometate. Dovadă — spuneau aceştia — că ele rezistă mai multă vreme inaniţiei decât rudele lor de afară, şi apoi, nu sunt ele toate mici?

Dar cercetări mai riguroase au arătat că lucrurile nu stau tocmai astfel. Hrana nu lipseşte mai mult animalelor cavernicole, decât poate lipsi animalelor delà lumină.

In primul rând pentru carnivore hrană este orice fiinţă vie ce se găseşte în peşteră (şi acestea am văzut că nu lipsesc). Dar pradă bună este şi fauna trogloxenă care se află la intrarea peşte­rilor. Pentru animalele saprofage hrană este orice substanţă orga­nică ce ajunge în peşteră. Şi aici trebuie amintit guano-ul lilieci­lor, care formează în majoritatea grotelor un substrat organic pe seama căruia trăesc sumedenie de troglobii. Miceliile de ciuperci ce se găsesc nu prea rar pe solul sau pereţii peşterilor, formează iarăşi o alimentaţiune nu prea excepţională pentru indivizii ca-vernicoli.

Iată deci că nu poate fi vorba de o penurie alimentară şi nu

1 ) Prof, E. Racoviţă: Biospeologica.

acesteia i se datoreşte talia mică a troglobiilor, ci faptului că ele se trag din forme mărunte.

Troglobiile sunt în majoritate atât de adaptate condiţiunilor de trai din mediul subteran, încât mor de îndată ce o cauză oare-care le-a scos la suprafaţă. Nu e deci de mirare că ajungând la o atât de perfectă adaptare, animalele din peşteri au putut supra­vieţui timpului când rudele lor delà exterior au dispărut în lupta pentru existenţă. Din cauza acestei adaptaţiuni şi a constanţei con­diţiunilor de trai, găsim în peşteri forme de animale foarte vechi. Acestea sunt martori ai vremilor când omul nu a existat. Despre epocele vechi ştim numai atât cât urmele lor ne-au permis să re­constituim. Ori cetăţenii cavernicoli, contimporani acelor timpuri de mult apuse, ne pot spune multe, dacă ştim cum să-i întrebăm. Formele vechi, relicte, pot fi uneori inelele unui lanţ de evoluţie, care ne lipsesc din dovezile externe de filiaţiune. Dl. Prof. RA-COVIŢĂ a găsit o gâză, într 'una din peşterile Spaniei, care face legătura între 2 forme, care evident că derivau una din alta, dar nu aveam până atunci dovada palpabilă a acestei înrudiri.

Animalele cavernicole sunt un foarte important material de studiu pentru problema adaptaţiunii, fiind perfect — sau aproape perfect —. adaptate condiţiunilor constante pe cari de vremi în­delungate peşterile le oferă vieţii animale. Dacă am putea experi­mental schimba o singură condiţiune exterioară animalului, de ex. lumina, atunci am putea studia în mod sigur şi aproape matema­tic variaţiunea consecutivă şi ne-am putea da seama riguros de influenţa factorului studiat. Dar acest domeniu experimental al Speologiei este încă al viitorului şi va fi cel mai interesant pentru Biologie.

Peşterile sunt şi un obiect de studiu al Geologiei dinamice. Ele au luat naştere prin acţiunea de disolvare a apei, care a dus mereu, mereu câte puţin până ce a lăsat un gol care s'a mărit ast­fel treptat, dând uneori boite imense şi peşteri de toată frumuse­ţea. Rocele care formează grote sunt mai ales cele calcaroase, căci carbonatul de calciu în mediu acid (CO2 din aer) se disolvă în apă sub formă de bicarbonat şi poate fi astfel transportat la exterior, unde bioxidul de carbon se pune în libertate, iar calcarul se de­pune ca piatră. Astfel se formează stalactitele şi stalagmitele, acele coloane de toată frumuseţea ce susţin grotele pământeşti ca într'un adevărat templu antic, astfel se formează draperiile minunate de piatră ce acoperă pereţii peşterilor, astfel se formează tuful calca-

ros cu care se încrustează obiectele puse în apele ce ies din golu­ri le subpământene.

Cele mai multe peşteri delà noi se găsesc în Ardeal.

Mţii Apuseni1) ascund în măruntaiele lor minunate goluri subpământene. Peştera delà Scărişoara situată la 1000 m. altitu­dine, este vestită prin gheţarul ce îl păstrează de milenii de ani. Temperatura delà interior nu trece de 0°C, astfel că apa ce picură ' de sus se întăreşte în stalagmite de ghiaţă, ce dau reflexe feerice la lumina torţei sau a felinarului electric ce te ghiduieşte prin galeriile întortochiate. Duşumeaua este pardosită cu un strat de ghiaţă fosilă, depusă aici din vremi cine ştie cât de bătrâne. Peştera delà Corlata se află chiar la 1300 m. înălţime. Peştera Meziadului are galerii ce se înfundă vreo 3 km. în interiorul pă­mântului. In peştera Zmeilor delà Onceasa se găsesc numeroase oseminte ale ursului de caverne delà începutul epocei quaternare (Ursus spaeleus). In peştera Măgura, nu prea adâncă (V2 km.) , se găseşte o foarte bogată faună cavernicolă, ca şi în peştera de la Ferice (ambele în jud. Bihor). Din peştera delà Cioclovina (jud. Hunedoara) se exploatează guano-ul liliecilor şi resturile organice de animale cavernicole fosile, pentru fabricarea îngrăşămintelor artificiale. Peştera delà Vadul-Crişului (fostă peştera Zichy), si­tuată pe linia ferată Cluj—Oradea, atrage anual foarte mulţi vizi­tatori prin situaţia ei convenabilă şi uşor accesibilă.

In Mţii Banatului încă se găsesc peşteri numeroase dintre care amintim cea delà Comarnic lungă de vreo 2 km.

La Mereşti în jud. Odorhei a fost exploatată o grotă de aproape 1 km. lungime.

In Bucegi toată lumea cunoaşte peştera delà Schitul Dâmbovi-cioarei a cărei deschidere adăposteşte locaşul de închinăciune a unor foarte primitori călugări.

Peşterile abundă dealtfel în toţi munţii calcaroşi depe supra­faţa pământului. In peştera Postumia (Adelsberg) din Italia trăeşte Proteul. Din Cehoslovacia mai cunoscute sunt peşterile delà Do­rnica şi Mazocha. In Germania actuală (fostă Austrie) la Eisricsen-welt (Salzkammergut) se găseşte cea mai mare peşteră de ghiaţă din toată lumea. In Franţa foarte cunoscute sunt peşterile delà

! ) D a t e l e r e l a t i v e la acest cap i to l mi -au fos t f u r n i z a t e d e D-l V . P u ş -car iu , şef d e l u c r ă r i la Inst, de S p e o l o g i e din C l u j , c ă r u i a ţ i n să- i m u l ţ u ­mesc şi p e a c e a s t ă ca le .

Montespan şi Cesteret (Pir inei) , Marsoulas (Haute-Garonne), Aven Armand (Lozère). Faima peşterilor delà Altamira din Spania şi mai ales cea a „Grotte du Pont" din insula Majorca (Baleare) s'a îm­prăştiat în toată lumea. Din America de Nord vestite sunt Mam­moth Cave şi peştera Tennessee din Statele-Unite. Chiar în Austra­lia se cunosc mai multe grote dintre care cea mai însemnată este peştera Jenolan. In Asia, Africa, America de sud, etc., pe lângă cele cunoscute, mai sunt un număr însemnat de peşteri necerce­tate, care mai pot aduce reprezentanţi noui faunei cavernicole.

Domeniul subteran nu este atât de redus cum ne-am putea închipui. Numai speologii delà Cluj au explorat până în prezent mai mult de 1000 de peşteri în Europa şi nu au terminat cu cerce­tarea lor, cu clasificarea materialului adunat, etc.

* * *

Noi Românii trebuie să fim mândri că în Cluj se găseşte centrul cercetărilor speologice din toată lumea. Institutul de Speo­logie din Str. Mico adăposteşte documentele cele mai im­portante ale exploraţiunilor subterane. El este condus de Dl Prof. E. RACOVIŢĂ, cel mai distins savant biolog al nostru, cel care a pus bazele ştiinţifice şi a fixat scopurile Speologiei, cel care a înfiinţat primul Institut de Speologie la Sorbonna şi care răspun­zând chemării Statului român întregit, a lăsat situaţia magnifică din capitala Franţei pentruca să vină la Universitatea din Cluj, aducând cu sine Institutul acolo înfiinţat, materialul până atunci adunat, colaboratori stimaţi şi prieteni devotaţi.

Afară de acest aport documentar, Institutul de Speologie din Cluj mai scoate din 1920 încoace, marea revistă de specialitate „Biospeologica", care a apărut până acum în mai mult de 60 de numere, formând 10 volume impozante în 8°, cu numeroase planşe ce însoţesc articolele scrise de speologi din toată lumea. Ea este oglinda realizărilor speologice şi cine o răsfoieşte măcar, îşi dă seama de enorma muncă de editare pe care Dl Prof. RACOVIŢĂ o mai face alăturea de imensa D-sale activitate ştiinţifică.

* * •

Speologia este, după cum spune Dl Prof. RACOVIŢĂ, „O ştiinţă sintetică". Speologul trebuie să fie şi fizician şi chimist, şi

geolog şi antropolog şi chiar paleontolog, pe lângă faptul că trebuie să fie un excelent zoolog şi un desăvârşit biolog, pentru a înţe­lege complexul vieţii şi aspectele ce le ia aceasta în peşteri. Iată condiţiuni pentru care Speologia este încă greu accesibilă. Astăzi în puzderia de specialişti, cine mai încearcă să-şi vâre în cap atâ­tea cunoştiinţe disparate?, cine mai vrea să fie un enciclopedist? şi d e c e ? . . . când e destul să înmagazinezi datele unei singure spe­cialităţi pentrucă să ajungi Ia o situaţie materială tot atât de bă­noasă, mult mai uşor de purtat şi cu răspundere mult mai mică decât are un speolog.

Speologul însă numai cu ajutorul tuturor disciplinelor secun­dare, mai sus amintite, poate înţelege viaţa subpământeană şi poate interpreta cu folos toate observaţiunile asupra ei. El are mulţumirea personală de a înţelege un tot, un complex, şi nu de a cunoaşte numai o mică parte dintr'un întreg. Iată dece Speolo­gia este o ştiinţă sintetică, totalitară. Ea îţ i desvăluie viaţa dina­mic, cu dependenţa ei de exterior, pe când majoritatea celorlalte discipline ale Biologiei sunt statice, dau fapte şi observaţiuni ce nu se pot întotdeauna lega unele de altele. Iată dece ar trebui ca Speologia şi aplicaţiunile ei practice (cercetarea grotelor, etc.) să fie una dintre disciplinele obligatorii pentru candidaţii de profe­sori în ştiinţe naturale. Ea va da studentului o privire de ansamblu asupra fenomenelor naturii. Ea îl va pune în contact cu complexul condiţiunilor de trai, cu tot angrenajul de cauze şi efecte ce se găsesc în peşteri, care î l vor face un bun observator şi un bun pro­fesor. El nu se va mărgini atunci să descrie sau să arate animalul sau planta hotărâtă de programa analitică, ci va explica viaţa şi va mulţumi prin aceasta spiritul sintetic al elevului de liceu.

* * *

Grotele sunt cercetate mai ales de turişti. Aceştia după un obicei barbar şi nespus de urât, ţin să arate vizitatorilor ce vin după dânşii că au trecut prin acele locuri şi că ruperea unui sta-lactit sau sfărâmarea unei draperii, ce s'a format acolo în milenii de ani, este opera lor, pe care o iscălesc, punând chiar data săvâr­şirii actului mârşav.

Pe tine, iubitor de natură şi înţelegător al marilor ei taine, te doare maltratarea nevinovatelor coloane şi draperii care nu pot striga din ultima putere a mădularelor lor de piatră: „nu mă

distruge, Iasă-mă şi altora să mă vadă, să mă admire, să se minu> neze de puterea care mi-a dat naştere. Meschin vizitator de fală, nu mă atinge!"

Cine a vizitat o peşteră delà noi, a văzut îndurerat că stalac­titele nu au acest glas.

Dar voi cititori care iubiţi natura, care o înţelegeţi şi nu sun­teţi egoişti, duceţi-vă şi vizitaţi peşterile, duceţi-vă şi admiraţi mi­nunile închise în ele, duceţi-vă şi vedeţi totul, minunaţi-vă de to­tul, întrebaţi şi lămuriţi-vă de ce vedeţi. Daţi-vă seama că în afară de ce zilnic pipăim, în imensa natură sunt domenii pe care nu le bănuim, pe care nu le cunoaştem, dar care sunt şi ele populate, care au o istorie a lor, o actualitate a lor şi o mare importanţă pentru naturalistul ce vrea să lege diferitele fenomene din natură printr 'un lanţ de unire şi printr'o înţelegere complectă, aşa cum mintea omului vrea să aibă. Voi, nu o să distrugeţi opera vremilor, voi o să vă opriţi într'o mută admiraţie pe care ochiul o va în­chide pentru totdeauna în sufletul vostru iubitor de natură şi frumos.

HI I ' N ' T ' E ' R ' I ' O ' R HI

P O E Z I E

Anotimpuri.

E m . G i u r g i u c a : A n o t i m p u r i , poeme , C o l e c ţ i a A b e c e d a r . In p e i s a j u l s p i r i t u a l i t ă ţ i i româneş t i , A r d e a l u l a a d u s d in i n t â i e l e s a l e

( începuturi , o n o t ă d is t inctă . î m p r e j u r ă r i şi v ic i s i tudin i au Îndrepta t scr i su l a r d e l e a n d e l à început s p r e m a n i f e s t ă r i în c a r e optimismul, monumentalul, misionarismul şi o p r o n u n ţ a t ă t e n d i n ţ ă s p r e etic s'au împle t i t a r m o n i o s . C u m spunea nu de mul t un t â n ă r confra te ; „pe noi d u l c e g ă r i i l e nu n e p r i n d " . A i c i s cr i su l a fost cu sânge î n t o t d e a u n a şi d in p r e o c u p ă r i l e ar t i s t i c e a fos t e l i m i n a t d e l à început facilul, superficialul, cu u n c u v â n t „ jocu l d e - a a r t a " . F a p t u l aces ta e conc ludent şi p r o b l e m a m e r i t ă „ p e n t r u a ne c u n o a ş t e p e noi înş ine" a n a l i z a unui s tud iu de ta i la t . A t u n c i se v a p u t e a m a i u ş o r v o r b i de contr ibuţ ia d i f e r i t e l o r ţ inutur i , to t a t â t e a f l o r e d i s t inc te în î n f l o r i t u l pe i saj a l cu l tur i i n o a s t r e . Ş i se v a v e d e a că a c e l e c a r a c t e r e d e c a r e a m v o r ­bit abia cre ionat a u fost p r e z e n t e în scr isul p r i n c i p a l i l o r e x p o n e n ţ i a i a c e ­s tu i ţ inut . F i e c a r e s cr i i tor l u a t în p a r t e a fost şi un m a r e a r d e l e a n , ch iar c â n d s'a in tegrat în p o s t u r i l e de c o m a n d ă a l e c u l t u r i i r o m â n e ş t i . C e s p u n e m r ă m â n e v a l a b i l şi p e n t r u G. Coşbuc, O. Goga , L. Blaga , ca şi p e n t r u o r i c a r e r e p r e z e n t a n t a l nouei poezi i a r d e l e n e .

D a r mai a le s f enomenul e c a r a c t e r i s t i c p e n t r u poez ia celui mai d e s e a m ă r e p r e z e n t a n t a l t â n ă r u l u i scr i s l ir ic a r d e l e a n . A m numit p e Em. G i u r ­g i u c a .

F o r m a poezie i lui Em, Giurg iuca es te aceea a poeziei pure cu v ă d i t e c o n ­ces i i f ă c u t e lirismului direct. D a r cu t o a t e că p o e t u l n o s t r u a p o r n i t a v â n d l a b a z ă o f o r m u l ă a unei poez i i ermet ice , ce în m a j o r i t a t e a c a z u r i l o r e u n joc c e r e b r a l , E. G i u r g i u c a se deosebeş te r a d i c a l de confra ţ i i î n t r u crez , a t â t p r i n t emat i ca poez ie i s a l e c a r e nu e niciodată joc p e n t r u joc, câ t şi p r i n m i j l o a c e l e d e r e a l i z a r e , i a r ă ş i a l t e l e . Poez ia lui Em. G i u r g i u c a s t r ă b a t e d i ­f e r i t e l e p e i s a j i i a l e suf le tu lu i uman, a n c o r â n d în tr 'o n e l i n i ş t e t u l b u r ă t o a r e , f ă r ă să a lunece câtuş i d e puţ in în pes imism şi sumbru. D i m p o t r i v ă „ c e r u l a r d e l e a n " cu lumin i l e - i f r a g e d e se a r c u e ş t e pes te p ă m â n t e a n ă n o a s t r ă e x i s ­t e n ţ ă cu d u r e r o a s e l e d a r şi cu i s p i t i t o a r e l e - i bucur i i şi f rumuseţ i . D e c o r u l a r d e l e a n e m a g i s t r a l z u g r ă v i t î n semni f icat ivu l c i c lu Pan, în c a r e nu e p r e * z e a t ă , d u p ă cum ne -am obşinuit a vedea , a t m o s f e r a de mis t er şi n e b u l o z i t a t e cu p r o v e n i e n ţ ă b lag iană , ci mai d e g r a b ă lumina d r e a p t ă şi o l impiană , d e s -c i n z â n d d irec t din G. Coşbuc, minus id i l i smul aces tu ia . S e m n i f i c a t i v ă p e n t r u

concepţ ia d e ardelenism în r e d a r e a pe i sa ju lu i ca şi p e n t r u pos ib i l i t ă ţ i l e p o e ­tu lu i e p o e z i a Vară (pag. 25 ) ca şi Inserare (pag. 3 6 ) :

M a i c i l e ser i i ies d in p ă d u r e . G r â u l se s c a l d ă în somnur i de v a r ă . C u t r u p de t r e s t i e seara , p r i n ţ e s a p ă d u r a r ă , î n c u n u n a t ă cu v i ţ e de m u r e .

P ă ş e ş t e î n a l t ă şi g r a v ă . P e - o b r a j i i ei b â r n a c i a r d r u j i P o a l a roch ie i de cit i-o duc z â n e l e de d u m b r a v ă , S â n g e l e m a c i l o r s t r o p e ş t e b r u j i . . .

M a i r o t u n j i t ă şi spec i f ică poetu lu i , m a i a l e s p e n t r u c e l e spuse de no i mai sus r e f e r i t o r la e r m e t i s m u l aces te i poezi i e Balada mirilor de brumă: b u c a t ă s c r i s ă sub zod ia poezie i p u r e d a r r e a l i z a t ă cu m o t i v e e tn ice şi în m a r e p a r t e f o l c l o r i c e :

Nănaş m a r e , î m p ă r a t e v e r d e , A p e l e s 'opresc să n e desmierde . B r u m ă r e l cu druş te 'n rochi i fumuri i . P e ceg lău d e - a r g i n t s tegarul zurgă l i .

S c a p e r e corni i din co l i ere , A ţ â ţ a ţ i l â u t e l e p e v â n t , S c o a t e ţ i s c o a r ţ e l e d e j a r la v e d e r e — Ş i p l e s n e a s c ă pa lme le 'n p ă m â n t F u l g e r â n d un joc de j u r ă m â n t .

Ninsă'n v ă l u r i de omăt , subţ i re C o s â n z e a n a v i n e l â n g ă m i r e Ş i s 'aşează'n j i l ţ d e ch i l imbar . Noi p o r n i m . Hăi, hă i ! L a boi a r d în c o a r n e cănac i d e j a r .

Deasemenea a r m e r i t a în în treg ime a fi c i t a t ă poez ia C â n t e c de d i m i ­n e a ţ ă (47) .

I n t e r e s a n t ă în lex ic , a c e a s t ă poez ie d e s g r o a p ă a t â t e a e x p r e s i i şi imagini ined i t e şi i n s t r u c t i v e p e n t r u e tnograf ca şi p e n t r u poe t : „suf le tu l să-ş i vie'n ori", „De c ă u t ă t u r a s o a r e l u i nu mi s e 'mpare . . .", „mejdi i" , „ G u r n e ţ e l e a f u m ă d in căţui", „pă lant" , — ca şi a l t e l e g e n e r a l e ca e x p r e s i e d a r d e o f r u m u s e ţ e l i m p e d e şi nouă:

„De-acum, N'o să mai p o t să m ă desbrac de ja l e" ,

sau M a i cânt în l egende vech i a c e l e M i r a t e r a i u r i îngropate 'n dune . M a i v r e a u î m b r ă ţ i ş a t e c a d o u ă larg i ine l e De v a l u r i su f l e te l e n o a s t r e bune .

(Pe -un ţ ă r m de m a r e , pag. 6 3 ) .

D a r c r o n i c a r u l comite o i n e v i t a b i l ă „ t r ă d a r e " f a ţ ă de poet , p e n t r u c à d in ce l e şasezeci şi u n a b u c ă ţ i c â t e c u p r i n d e v o l u m u l ce l p u ţ i n j u m ă t a t e a r m e r i t a s ă f ie c i t a t e p e n t r u a epu iza î n t r e a g a v i z i u n e a p o e t u l u i nos tru . Ş i î n c ă n a m spus n imic d e s p r e ero t i smul poetu lu i , un e r o t i s m ce se d e s f ă ş o a r ă m a i m u l t c e r e b r a l d e c â t ins t inct iv şi pe u n funda l mai m u l t d e l egendă şi l i v r e s c d e c â t p e unu l d e r e a l i t a t e t a r e şi m u s t i o d ă . D o m n i ţ a p o e t u l u i a p a r e mai m u l t ca m o t i v în o r c h e s t r a ţ i a poezie i decâ t c a un c a p i t o l independent .

D u p ă cum n'am v o r b i t nic i de f i lonul nos ta lg ic p e n t r u sa tu l p ă r ă s i t , o a l t ă n o t ă t r a d i ţ i o n a l ă a scr i su lu i a r d e l e a n . R e n u n ţ ă m , p r e f e r â n d a c i ta — c i t i tor i i sunt r u g a ţ i a scuza a b u n d e n ţ a c i ta tu lu i d in c r o n i c e l e n o a s t r e f ă ­c u t e poeziei , le c r e d e m î n s ă mai bune decâ t c a r a c t e r i z ă r i l e c a r i nu spun n i c i o d a t ă „ce anume a vrut poetul", — în în t reg ime poez ia Despărţire:

R ă m a s b u n ţ a r i n ă a belşugului Ş i - a cop i lăr i e i m e l e cu ib d e cuc! N'o să m a i cresc , n'o să m a i cânt p e d r u m u l p lugulu i Ş i smuls de l â n g ă boi i b lânz i , m ă duc, m ă d u c . . .

D a c ă m i - a r c r e ş t e umbra!n^câmp alfioii, P r e c u m t o t c â m p u l îmi v a creŞîe^s^giind, . P r i n t ină şi p e t r u p cu bic iul p lo i i N^J P e d r u m u l toamne i a ş p o r n i c â n t â n d .

Ş t i u : plugu'n ş u r ă mi-s 'a rugini , L a p o a r t ă doi p ă r i n ţ i b ă t r â n i v o r p lânge , S u b cer s t re in şi m o h o r î t v o i u r ă t ă c i F ă r ă de ţ in tă , f ă r ă s o a r e , f ă r ă sânge . . .

P e - a i c i v a a r d e v a r a înăbuş i tă 'n b u r u i a n ă , U n loc în s t r a n a d r e a p t ă v a fi m e r e u pust iu , M a m a v a d u c e f l o r i ş i -a p l â n g e la i c o a n ă Ş i sa tu l v a fi t r i s t c ă nu mai v i u , . .

V o l u m u l lui Em. G i u r g i u c a a p a r e de o u n i t a t e l i m p e d e şi l u c r a t cu o conş t i inc ioz i ta te şi o t e h n i c ă c e nu p a r e de loc u n debut . A v i z p e n t r u t iner i i c o n f r a ţ i c a r i se c o m p l a c în a a p a r e în p l a c h e t e t i m p u r i i r i s c â n d u n e o r i o c a r i e r ă ce se a n u n ţ ă m o d e s t ă d a r r e a l ă . Em. G i u r g i u c a a p a r e m a t u r i z a t , cu o poez ie ş le fu i tă , d in c a r e a fos t e l iminat a t â t s en t imenta l i smul dulceag câ t ş i t o t ce a fos t c r e a t inc identa l , f ă c â n d n o t ă d i s c o r d a n t ă în u n i t a t e a v o l u ­mului . I n haosu l poezie i a c t u a l e , poz i ţ ia sa e p e r f e c t c o n t u r a t ă , e x p r e s i e a ce lui m a i au tent i c a r d e l e n i s m . Locu l său e î n t r e poez ia d e un trag ic r e ţ i n u t ş i in p r e a j m a unei s u m b r e descompuner i , i n f i l t r a t ă de un d i s p r e ţ d ionis iac p e n t r u v a l o r i l e şi n imicnic i i l e aceste i lumi, a lu i M . Beniuc şi î n t r e l egen­d a r u l şi p o e z i a d e a n c o r a r e în mi t şi a z u r a lu i G e o r g e P o p a , p ă s t r â n d b a ­l a n ţ a mi j loc ie , a unui l oca l i sm cu larg i în ţ e l e sur i şi r ă s f r â n g e r i în e tn ic şi u n i v e r s a l .

Ion Moldoveanu

P R O Z Ă

Hanul roşu.

V , B e n e ş : H a n u l r o ş u , n u v e l e , ed. M i r o n Neagu, J u s t i f i c a r e a f a p t u l u i c ă o d i n i o a r ă d r a m a t u r g i a îş i î m p r u m u t a subiecte le

d in n u v e l e , nu t r e b u e c ă u t a t ă a i u r e a d e c â t în suf lu l d r a m a t i c a l ac ţ iune i nuvele i , c o n c e n t r a t ă a s u p r a unui even iment , une i î n t â m p l ă r i f r a p a n t e , de s t i ­n a t e să a d u c ă cu s ine o s ch imbare d e c i s i v ă în s o a r t e a e r o u l u i . I n t e r v e n ţ i a aces tu i even iment , c a p i t a l p e n t r u des t inu l e rou lu i , în c a d r u l r e s t r â n s a l nu ve l e i , p r o d u c e , p r i n el însuşi , şi nu cum s'ar p ă r e a , p r i n d i s p r o p o r ţ i a d e l à c u p r i n s la cadru , în tregu l d r a m a t i s m de care , p r i n t r ' o s implă o b i e c t i v a r e a a c ţ i u n e i în tr 'un s p a ţ i u m a i ext ins , a r e n e v o e t e a t r u l . D a r d a c ă t e a t r u l obiec­t i v e a z ă acţ iunea' p r i n t r a n s c r i e r e a e i l a p r e z e n t şi î i f ac i l i t ează d e s f ă ş u r a r e a p r i n c o m p a r t i m e n t a r e a ei în scene şi ac te , n u v e l a , r e d u s ă la l imi te s t r i c t e ş i l a d e t a l i i a b s o l u t n e c e s a r e p e n t r u d e s l ă n ţ u i r e a conf l ic tului , r ă m â n e s ă p o a r t e î n t r e a g ă g r e u t a t e a unui dramat i sm, c a r e a d e s e o r i îi d e p ă ş e ş t e p u t e ­r i l e . A r t i f i c i i l e cu c a r i o p e r e a z ă t e a t r u l (personagi i noi, ac ţ iun i s e c u n d a r » , etc . ) ar t i f i c i i necunoscute nuve le i , e x t i n d c a d r u l ac ţ iun i i p r o p o r ţ i o n â n d o a r e ­cum conf l i c tu l cu acţ iunea . N u v e l a în o r i c e c a z îşi r e z u m ă p r o p o r ţ i i l e Ia e v e n i m e n t u l d o t a t cu e fec te a ş a d e dec i s ive în v i a ţ a erou lu i acţ iuni i . A ş a d a r d o z a r e a d r a m a t i c u l u i în a c e s t s ingur even iment t r e b u e s ă cunoască şi ea , a n u m i t e l imite , p e n t r u a n u e x p u n e n u v e l a , şi a ş a l o v i t ă de d i s p r o p o r ţ i a d e l à c a d r u la cupr ins , l a o a l t a d e a s t ă d a t ă mai g r a v ă , l a d i s p r o p o r ţ i a d i n t r e c u p r i n s (conf l ict ) şi excesu l d e d r a m a t i s m c u c a r e a c e s t conf l i c t e dozat . D e a l t f e l p ă s t r a r e a unui ech i l ibru în aces t r a p o r t c o n s u m ă î n t r e a g a d i f i c u l t a t e d e c o n s t r u c ţ i e a nuve le i .

C i r c u m s c r i s ă d e a c e a s t ă m a r e d i f i c u l t a t e n u v e l a mai cunoaş te d e s i g u r şi a l t e o b s t a c o l e în c o n s t r u c ţ i a ei. In p r i m u l r â n d , şi p r i n c o n s e c i n ţ ă l a c e l e spuse mai ,sus, s ch imbarea d e c i s i v ă în v i a ţ a e r o u l u i ac ţ iun i i t r e b u e să s e p r o d u c ă în m o d n a t u r a l , s ă f ie u r m a r e a log i că a d e s f ă ş u r ă r i i ac ţ iune i . I n t e r ­v e n ţ i a , de p i l d ă , a unui m i r a c o l în c a u z a l i t a t e a even imentu lu i , t r a n s p u n e n u v e l a în basm, p r i n d e p ă ş i r e a n a t u r a l u l u i ; p e n t r u c ă p u t e r i l e s u p r a n a t u r a l e n u - ş i p o t în n ic iun fe l jus t i f i ca p r e z e n ţ a e x t r a n e e în de ta l iu l c a u z a l a l n u ­ve l e i , l ega t p r i n e x c e l e n ţ ă d e v i e a ţ ă .

E l e m e n t e l e de c a r i se fo loseş te n u v e l a a u r ă m a s , p e în t regu l p a r c u r s a l i s tor i e i sa le , ace leaş i . D e p a r t e d e a-ş i l ă r g i a n g r e n a j u l , n u v e l a a r ă m a s a n c h i ­l o z a t ă în r i g i d i t a t e a f o r m e l o r ei p r i m i t i v e . Ş i s p r e d e o s e b i r e d e c e l e l a l t e genur i , c a r i a u su fer i t în e v o l u ţ i a l o r a d a p t ă r i şi inovaţ i i , n u v e l a a r ă m a s aceeaş i d e l à C e r v a n t e s la E d g a r A . P o e şi d e l à A n d r e i e w la P i r a n d e l l o şi T h o m a s M a n n . A c e s t fapt , a c e a s t ă l ipsă d e e v o l u ţ i e a n u v e l e i e xp l i c ă , p â n ă l a u n punct , d e ce în u l i i m a v r e m e , şi ma i a l e s l a noi, disgraţia , c i t i t o r i l o r s'a r i s ip i t a ş a de d a r n i c ă p e v o l u m e l e de n u v e l e . D a r nu n u m a i c i t i tor i i ci c h i a r şi a u t o r i i — şi mai a l e s ei — r ă s p u n z â n d unui super f i c ia l i sm î n t r o n a t

în l i t e r a t u r a pos tbe l i că s'au grăb i t să-1 conf i rme în r o m a n e d e v a s t e p r o p o r ţ i i pag ina l e , d a r de îndoe ln ic cupr ins . A s t f e l în locul unui bus t d e p u t e r n i c e ecour i s c u l p t u r a l e , s cr i i t oru l a p r e f e r a t să c l ă d e a s c ă un monument l ips i t d e o r i c e .semnificaţie, de o r i c e e x p r e s i e şi nu a r a r e o r i de o r i c e sens; în l ocu l n u v e l e i de p r o f u n d e t ă l m ă c i r i suf leteşt i , de î n a l t ă t ens iune c e r e b r a l ă şi d e c la s i că l a p i d a r i t a t e , s cr i i tor i i , şi c u ei c i t i tor i i , au p r e f e r a t r o m a n u l de cu­c e r i t o r aspect , de f a c i l ă l e c t u r ă şi de m a r e ex tens iune . Intr 'un c u v â n t l i t e r a ­t u r a u l t i m i l o r deceni i a în locu i t l u c r u l bun cu l u c r u l u ş o r şi în spe ţa n o a s t r ă n u v e l a b u n ă cu r o m a n u l uşor .

Din c l ipa în c a r e l i t e r a t u r a u ş o a r ă , l i t e r a t u r a de duzină, a cucer i t poz i ­ţ i i l e l i t e r a t u r e i bune, s'a născut r e a c ţ i u n e a bunului gust î m p o t r i v a scr i su lu i super f i c ia l . B u n u l gust, aces t c enzor a l ar t e i , nu putuse fi cu d e s ă v â r ş i r e supr imat . D i n t r e g r a t i i l e î n t r e c a r i î l f i x a s e a d v e r s i t a t e a n e g u ţ ă t o r i l o r d e l i t e r a t u r ă b u l e v a r d i e r ă , bunul gust a r e u ş i t să evadeze , l a început în t i m i d e l e cronic i de rev i s t e , mai a p o i în a c e l e s tudi i şi e sseur i d e l a r g ă r e s p i r a ţ i e cr i t i că .

Ca o consec in ţă a cr i t i c i smulu i născut d in a c e a s t ă r e a c ţ i u n e a bunu lu i gust, s'a i v i t t e n d i n ţ a , m e r e u mai ac t ivă , de a a p r o f u n d a t e m e l e l i t e r a r e . R o m a n u l s'a r e s t r â n s la s t r i c t u l n e c e s a r desbater i i subiectului , e l însuşi cău­ta t în ac ţ iun i cu concluzi i semni f icat ive . S u p u s unei ac ţ iun i de e p u r a ţ i e , d e e l i m i n a r e a d e t a l i i l o r inut i le , a l t ă d a t ă a t â t de m u l t gustate , subiectul , s im­pl i f icat , r e d u s a d e s e o r i l a e senţa lui, ş i -a găs i t p e r f e c t e i d e n t i t ă ţ i cu n u ­v e l a . In aces t fel, d u p ă e x c e s e l e în car i a căzut r o m a n u l şi ca o n e c e s i t a t e a n o i l o r f o r m u l e în car i se încheagă l i t e r a t u r a , r e a p a r e , în p l i n ă v i g o a r e , deş i în s t r ă v e c h e a sa robă , n u v e l a .

R e a b i l i t a r e a nuve le i , a ş a d a r nu este , cum se p a r e încă, o p e r a s c r i i t o ­r i l o r c a r i o î n c e a r c ă as tăz i , ci conc luz ia log ică a e v o l u ţ i e i gustului d e l à s u -per f i c ia l i smul a n a r c h i e a l c r e a ţ i e i l a p r o f u n z i m e a ei c u m p ă t a t ă şi l a e l a n u l ei m ă s u r a t .

O b s e r v â n d cu s t r i c t e ţ e e x i g e n ţ e l e nuvele i , v o l u m u l dlui V , Beneş , a p ă ­r u t în e d i t u r a „ M i r o n Neagu" din S igh i şoara , a d u c e cu s ine a e r u l p u r a l sensului ei c las ic . D e l à p r i m a p â n ă la u l t i m a n u v e l ă c u p r i n s ă în v o l u m s e p o a t e u r m ă r i g r i j a a u t o r u l u i de a nu depăş i în ţe l e su l c a r e deosebeş te a ş a d e m u l t n u v e l a de c e l e l a l t e genur i l i t e r a r e . (Dincolo î n s ă d e a c e s t r e s p e c t p e n t r u r i g i d i t a t e a genului d, B e n e ş s'a fo los i t cu l a r g h e ţ e de ce l e d o u ă l i ­b e r t ă ţ i de c a r i s c r i i t o r u l d i spune complec t în n u v e l ă : n o u t a t e a acţ iuni i şi î e l u l ei de t r a t a r e . i

N u v e l a d lu i V . Beneş ne d e s v ă l u e o lume cu deoseb ire n o u ă în l i t e r a ­t u r a n o a s t r ă în c a r e p r e d o m i n a n ţ a r u r a l u l u i a fost p r e a r a r şi p r e a p u ţ i n e x p r o p r i a t ă de mediu l c i tad in . Nu s'a o p r i t nici l a p e r i f e r i e , în m a h a l a u a p r o a s t ă , u n d e s a u î n g r o p a t î n t r ' o v r e m e t o a t e î n c e r c ă r i l e s c r i i t o r i i l o r n o ş t r i de a e v a d a din mediu l r u r a l , d a r nici nu s'a p i e r d u t în s a l o a n e l e mondene , u n d e a t m o s f e r a l i v i d ă , f r i v o l ă şi c o n f o r t u l d e capr ic i i nu l a s ă loc nic i une i semnif icaţ i i p e n t r u d u r e r i şi pas iuni . Nuve la d lu i V . B e n e ş s'a o p r i t î n m e d i u l m ă r u n t e i burghezi i , mediu l în c a r e desech i l ibru l d i n t r e e f o r t şi s u c -

ces, d i n t r e a s p i r a ţ i i şi pos ib i l i tă ţ i , d i n t r e i d e a l u r i şi decepţ i i o c a z i o n e a z ă î n t o t d e a u n a m a r i d e s l ă n ţ u i r i sufleteşti . ' A i c i în aces t c a d r u d e p e r p e t u e zba­ter i , de neconten i t e compl i ca ţ i i îşi c a u t ă subiec te le n u v e l a dlui Beneş . In a c e s t i n f e r n d e c iocnir i , în acest haos de r ă z v r ă t i r i , d e c ă d e r i şi p r ă b u ş i r i îşi găseş te n u v e l a d lu i B e n e ş supor tu l .

D a r nu numai p e n t r u v a r i e t a t e a de compl i ca ţ i i s'a o p r i t n u v e l a d i m B e n e ş în med iu l c i tad in . Nemul ţumi tă de p l a t i t u d i n e a unei ac ţ iun i t r ă i t ă în p l a n u r i e x t e r i o a r e , super f i c ia l e , ; n u v e l a d lu i Beneş c a u t ă f r ă m â n t a r e a suf l e ­t e a s c ă şi ma i m u l t decâ t a t â t a c a u t ă c o m p l i c i t ă ţ i l e c e r e b r a l e Ia p o r n i r i l e ins t inc t ive . A c ţ i u n e a d lu i B e n e ş es te mai mul t u n p r e t e x t p e n t r u jocu l aces ta c e r e b r a l în care îşi p l a s e a z ă eroul . Ch inur i l e , s c r u p u l e l e in te l ec tua le , i a t ă ceeace i n t e r e s e a z ă la d. Beneş mai mul t d e c â t d e t a l i u l de a c ţ i u n e j A c e s t e f r ă m â n t ă r i nu l e putea găsi în mediu l r e s e m n a t de là ţ a r ă şi mai p u ţ i n p o a t e în oel snob a l s a l o a n e l o r a r i s t o c r a t i c e . L e găseşte în schimb în t o a t ă gama l o r în l a b o r a t o r u l c u t ă r u i v r a c i u obsedat de ide i f ixe, în casa cu tăre i f a ­mil i i su foca te d e v i s u r i s t r a n i i şi în c a m e r a c u t ă r u i in te l ec tua l p o s e d a t d e v i z iun i m a c a b r e . D a r c h i a r şi a tunci când se a p r o p i e de mediu l r u r a l , d. B e n e ş se o p r e ş t e l a c u t a r e h a n din m i j l o c u l câmpulu i u n d e găseş te p e r v e r ­t i t e de o r a ş concepte l e s i m p l e de v i e a ţ ă a l e ţ ă r a n u l u i .

E x p l o r a t o r a l inacces ib i lu lu i d. Beneş se m u l ţ u m e ş t e p r e a puţ in s a r ă m â n ă în p l i n ă v i e a ţ ă . Dsa c a u t ă şi găseşte so luţ i i c u r i o a s e tocmai din a c e a s t ă n e a s t â m p ă r a t ă d o r i n ţ ă de a e x p l o r a r e g i u n i l e necunoscute a l e ps i ­hicului , domeni i l e i n a b o r d a b i l e a l e v ie ţ i i . ^Osci larea î n t r e r e a l i t a t e şi v i s îi d a u suf ic iente jus t i f i căr i p e n t r u î n d r ă z n e ţ e l e sa le i m a g i n a ţ i i . , D a c ă în „Hanul roşu", n u v e l a d e t i t lu a l c ă r ţ i i , d. B e n e ş r ă m â n e în med iu l r e a l o face numai p e n t r u c ă aic i a c ţ i u n e a nu es te a l t c e v a d e c â t un s implu s u p o r t p e n t r u e x e r ­c i ţ iu l d e ps ihologie , c a r e î n c e a r c ă şi i zbuteş te să e x p l i c e d i f o r m a ţ i u n i l e pe c a r i l e c r e i a z ă în suf le tu l omulu i t e a m a de r ă z b u n a r e . E v i d e n t „Hanul r o ş u " c u n o a ş t e c â t e v a incer t i tud in i a l e debutului , ma i târz iu s u p r i m a t e de f ineţea u n u i s p i r i t mai p r o m p t de a l e g e r e şi d e p r e z e n t a r e a de ta l iu lu i . In p l in r e a l se d e s f ă ş u r ă şi cea d e a d o u a n u v e l ă a v o l u m u l u i . „ V r a c i u l Ieronimus", m u l t p r e a lungă p e n t r u in tenţ ia u r m ă r i t ă . R â s u l c a r e cop leşeş te p â n ă l a s f â r ş i t p e a c e s t v r a c i u d iabo l i c a r e d e a l t f e l un s u p o r t p r e a i n c i d e n t a l şl p r e a e l e m e n t a r p e n t r u a d e t e r m i n a o obsesie . M a i putern ică , p l i n ă de ecouri p a t e t i c e „ Ţ a r a d e p ă r t ă r i l o r " , î n t r e ţ i n e d in a t m o s f e r a de basm c a r e o c i r c u m ­scr ie , o ta in i că l a început , f u r t u n o a s ă mai a p o i se te de f er i c i re , c r e d i n ţ ă în e x i s t e n ţ a unei f er i c i r i . O n u v e l ă c u r i o a s ă p e n t r u subiectul c a r e o i n s p i r ă ^„Biserica d in F r a u s t a d t " p l e a c ă d e l à s t r a n i a e r e d i t a t e a unui v i s îngroz i tor , cu or ig in i în tr 'un b le s t em a n c e s t r a l p e n t r u p r o f a n a r e a unei biseric i .

(Reve la ţ ia v o l u m u l u i d lui B e n e ş o cons t i tue u l t i m a n u v e l ă „ M o a r t e a p r i e t e n u l u i meu S a v i n " . De o accentua tă n o u t a t e n u v e l a aceas ta , cu a n t e n e în v i a ţ a de d inco lo de m o r m â n t , se d e s l ă n ţ u e d e l à început , ca o „ s in i s t ră înch ipu ire a unei minţ i surmenate",* S a v i n , aces t subt i l in te l ec tua l , a d m i r a b i l so ţ şi pr i e ten , r e a p a r e în v i a ţ ă ca să conf i rme opinia că omul nu m o a r e com­plec t decâ t când m o a r t e a f izică co inc ide cu m o a r t e a suf le tului . Lui, m o a r t e a f iz ică i -a p r e m e r s m o r ţ i i suf le tu lu i . De aci S a v i n îşi i a d r e p t u l să a p a r ă p r i n t r e vi i , să -ş i u r m ă r e a s c ă des t inu l d i n c o l o d e m o a r t e şi să as i s te l a p r a -

b u ş i r e a sa suf l e tească , p r ă b u ş i r e c a r e nu v a î n t â r z i a să v i e şi c a r e f o r m e a z ă obiectul nuve l e i .

Nuve la aceas ta compensează , p r i n l in ia în c a r e e sus ţ inută , p r i n a d â n ­c u r i l e p e c a r i l e e x p l o r e a z ă şi p r i n a r m o n i c a a l t e r n a n ţ ă de r e a l şi i r e a l i n c a r e p lu te ş t e , t o a t e de f i c i en ţe l e î n r e g i s t r a t e pe seama c e l o r l a l t e bucăţ i d in v o l u m . S e î n t â l n e ş t e în a c e a s t ă n u v e l ă t o a t ă g a m a d e a t r i b u t e d e l à du ioş ie la u r ă , d e l à e l e v a ţ i e s p i r i t u a l ă l a c ă d e r e m o r a l ă , d e l à î n d o i a l ă la c e r t i t u ­d i n e şi d e l à ps iho log ie l a v i e a ţ ă .

C o n s t r u i t ă p e un p l a n u n i t a r , c o m p r i m a t ă la even imentu l c a r e d e c i d e des t inul eroulu i , i m p r e g n a t ă cu subs tanţ ia l dramat i sm, „ M o a r t e a p r i e t e n u l u i S a v i n " r ă m â n e cea mai b u n ă n u v e l ă d in v o l u m şi d inco lo de v o l u m o n u v e l a b u n ă în l i t e r a t u r a n o a s t r ă m o d e r n ă .

S t i l u l n u v e l e l o r d lu i V . Beneş se b u c u r ă de o s o b r i e t a t e c a r e î n l ă t u r a din c a p u l locu lu i or i ce e x a g e r a r e , o r i c e inut i l i ta te . U t i l i z â n d d in a r s e n a l u l verfeial n u m a i c eeace e s t e p e r f e c t a d e c v a t fondului , a t â t d e exigent , d. B e n ê t n'a s căpat n i c ă i r i c o n t r o l u l e x p r e s i e i a r u n c a t e în f r a z ă . S u b t i l i t ă ţ i l e c e r e ­b r a l e şi ps iho log ice a t â t de f r e c v e n t e în v o l u m îşi găsesc în s t i l p o t r i v i r i l e e x a c t e . U n e l e incer t i tud in i de t o p i c ă p r e c u m : „ C r a v a t a o a lese i p e cea roş i e" (pag. 185) î n g r e u i a z ă p e a l o c u r i st i lul , f ă r ă e v i d e n t să- i î m p i e d i c e e x p r e s i v i t a t e a şi r i t m u l d inamic cu c a r e e i m p r i m a t .

D. B e n e ş îşi a d a u g ă p r i n v o l u m u l d s a l e de n u v e l e încă un a t r i b u t d e pres t ig iu în l i t e r a t u r a p e c a r e o c u l t i v ă cu a t â t a t a l e n t şi în ţe l egere .

Maree.

V I . V e c e r d e a : M a r e e , r o m a n , ed. M i r o n Neagu, Dacă n u v e l a se r e z u m ă la o s i n g u l a r ă t r ă i r e , l a o i n d i v i d u a l ă p r o b l e m a

de ps ihologie , r o m a n u l în schimb t r e b u e s ă se e x t i n d ă m u l t d inco lo de aces t c a d r u , u t i l i z â n d c o m p l e x i t a t e a v ie ţ i i p e n t r u a u r m ă r i d i rec ţ iunea s p i r i t u a l ă şi su f l e t ească în c a r e se mişcă erou l acţ iunei . R o m a n u l î l ia pe e r o u d e mână, î l p o a r t ă p r i n t o a t e s i tuaţ i i l e necesare , p r i n t o a t e emoţ i i l e pos ib i l e p e n t r u a-1 d e s ă v â r ş i în e r o u l - t i p a l unei a n u m e t e n d i n ţ e de v i a ţ ă . P e n t r u a c e a s t a a u t o r u l t r e b u e să fie nu numai un bun st i l is t , u n fin ps iho log ci şl ma i a les , un a d â n c cunoscă tor a l p r o b l e m e l o r car i frământă v i e a ţ a . __~ C ă d. VI . V e c e r d e a e s te s a u nu un bun c u n o s c ă t o r a l a c e s t o r p r o b l e m e r o m a n u l „ M a r e e " nu ne d ă de loc p r i l e j u l să o cons ta tăm. R e a l i z a t î n t r ' u n p l a n de s u p r a f a ţ ă cu r a r e şi numai s p o r a d i c e a d â n c i r i , r o m a n u l dlui V l a d i ­mir V e c e r d e a t r ă e ş t e numai a t â t cât l e c t u r a î n t â m p l ă r i l o r s u c c e d a t e ş t ie s ă t e i a c ă cur ios p e n t r u a c e l e ce u r m e a z ă să se mai î n t â m p l e . M a i m u l t d e c â t a c e a s t ă c u r i o z i t a t e nu d e g a j e a z ă l e c t u r a r o m a n u l u i d lu i VI . V e c e r d e a . V ă ­d u v i t ă de un s u p o r t t emat ic a c ţ i u n e a a p e l e a z ă e x c l u s i v la de ta l i i de i n f o r ­m a ţ i e şi nici de cum l a de ta l i i de i n t e r p r e t a r e . A ş a d a r ac ţ iunea -se d e s v o l t ă super f i c ia l cu s labe, insuf ic iente a n t e n e în s f era u n d e f ierb şi se f r ă m â n t a pas iun i l e şi m a r i l e d u r e r i . D e p a r t e de aceste p r e o c u p ă r i r o m a n u l dlui V e ­c e r d e a se m u l ţ u m e ş t e să î n ş i r e o î n t r e a g ă ser i e de e v e n i m e n t e c a r i în m o d curent c o l o r e a z ă v i a ţ a de ado le scent . Ev ident a u t o r u l nu p o a t e fi a c u z a t c a

ş i -a a l e s de ac i subiectul . Dsa a u i ta t î n s ă că l i t e r a t u r a p r e z i n t ă a l t c e v a decâ t r e a l i t a t e a b a n a l ă a v ie ţ i i : ea e s e n ţ i a l i z e a z ă v i a ţ a . A ş a d a r d. V e c e r d e a t r e b u i a să caute în subiectul d s a l e semnif icaţ i i l e , s ă p ă t r u n d ă în miezu l int im a l r e s o r t u l u i c a r e d e c i d e c o m p o r t a m e n t u l c e r e b r a l şi ps ihologic a l e r o i l o r . D. V e c e r d e a t r e b u i a s ă se l ec ţ ioneze de ta l i i l e , s ă e l i m i n e pe ce l e c a r i poantă vest ig i i de b a n a l i t a t e , să dea a m ă n u n t e l o r u t i l e o a n u m i t ă e x p r e s i v i ­t a t e ş i s ă d e t e r m i n e d in succes iunea l o r o d i r e c t i v ă de v i a ţ ă în c a r e să - ş l p l a s e z e ero i i . M a i mul t , e r o u l c e n t r a l t r e b u i a adus în c i r c u m s t a n ţ e car i să - i in f luenţeze t e m p e r a m e n t u l , să - i p r o v o a c e ne l in i ş t i suf le teş t i şi să - i d e t e r m i n e reac ţ iun i . î n t r ' u n c u v â n t e r o u l t r e b u i a a s t f e l p l a s a t în a c ţ i u n e încât sau s ä c o p l e ş e a s c ă p r i n ţ i n u t a lu i a c ţ i u n e a d i r i j â n d u - i m e r s u l , s a u s ă f i e cop leş i t de acţ iune , c a r e ,să-şi i m p r i m e sensul în c a r a c t e r u l e r o u l u i .

B a r b u Ulmu, a c e s t t â n ă r des tu l d e t imid ca să nu ia v i a ţ a în p iept , e x t r e m de a t e n t cu oameni i ca s ă nu a ibă c o m p l i c a ţ i i g r a v e şi p r e a bine c r e s ­cut ca să nu c a d ă în excese , t r a v e r s e a z ă v i a ţ a cu o n e s t i t a t e a c e t ă ţ e a n u l u i , c a r e nu se g r ă b e ş t e să i a s ă din comun, c a r e nu se r ă z v r ă t e ş t e î m p o t r i v a n i ­mănui , nic i c h i a r î m p o t r i v a lui însuş. Ev ident , î n t â l n e ş t e în v i e a ţ ă t o a t e b u c u r i i l e şi d e c e p ţ i i l e m ă r u n t e car i î n c u n u n e a z ă obişnui t p e f i e c a r e om. Du­r e r i l e nu se v o r gre fa însă mai a d â n c în .sufletul s ă u şi nic i bucur i i l e mi-1 v o r e x a l t a p r e a mult . Nu-1 v o m î n t â l n i n i că i r i zbuciumat , ch inui t d e p r o b l e ­m e l e car i d a u v ie ţ i i un în ţe l e s . Nici nu-1 v o m găsi c o p l e ş i t de v r e o c h e m a r e s t r a n i e , d e v r e o n e v o e i m p l a c a b i l ă de a e v a d a d in cot id ian , d in meschin, d in b a n a l . Des t inu l se d e s f ă ş u r ă s implu, f ă r ă d e s l ă n ţ u i r i , f ă r ă oomoţi i .

Nici B a r b u U l m u şi nici a l t u l d in cei c â ţ i v a p r i e t e n i cu c a r i p a r c u r g e r o m a n u l , p l e c â n d din f r a g e d ă cop i lăr i e , t r e c â n d p r i n războ i ca ,să a j u n g ă şi s ă s f â r ş e a s c ă în a d o l e s c e n ţ a u n i v e r s i t a r ă , nu p r e z i n t ă v r e u n caz a p a r t e , v r e o ach iz i ţ i e e x c e p ţ i o n a l ă , v a l i d ă p e n t r u a fi p r o m o v a t ă în l i t e r a t u r ă . S i n ­guru l p e r s o n a j d e c o r a t cu p r e s t a n ţ ă l i t e r a r ă şi v a l i d i t a t ca a t a r e este Zina G a l i n , p â n ă la s f â r ş i t î n l ă t u r a t ă şi ea de u n dest in p r e a v i t r e g ca s ă a ibă v r e o j u s t i f i c a r e în a n g r e n a j u l l i t e r a r . D i s p a r i ţ i a iubitei d in f i ru l n a r a t i v , f ă r ă s ă f ie r e c l a m a t ă de o neces i ta te de s t r u c t u r ă a r o m a n u l u i , nici c e l p u ­ţ in nu o c a z i o n e a z ă erou lu i o a t i t u d i n e de m a r e efect . R e g r e t u l s implu, o r i ­câ t de s incer şi o r i c â t de p u t e r n i c nu p o a t e jus t i f i ca o c a t a s t r o f ă d e p r o ­p o r ţ i i l e ce le i din r o m a n u l lui V e c e r d e a . O c a t a s t r o f ă se jus t i f i că p r i n v i o ­l en ta z g u d u i r e p e c a r e o p r o v o a c ă în suf le tul celui c a r e o t r ă e ş t e , în su f l e ­t u l celui c a r e s u f e r ă de p e u r m a ei. U n s implu r e g r e t nu p o a t e sa t i s face , nu t r e b u e să sa t i s facă pe e r o u l unui r o m a n de l a r g i e cour i s en t imenta l e , cum es te a c e s t a d in f a ţ a n o a s t r ă . De ta l iu l morţ i i Zinei , ca şi d e a l t f e l un summum d e a l t e de ta l i i c a r i se cereau subt i l i zate , a r ă m a s cu d e s ă v â r ş i r e neut i l i za t .

Nu t r e b u e să m i r e p e nimeni că în aces te condiţ i i r o m a n u l d- lu i V e ­c e r d e a nu p o a t e l ansa emoţ i i şi nici culege sufic ient in teres . Cu t o a t e c à pe a l o c u r i se s t r e c o a r ă pagin i de m i ş c ă t o a r e duioşie , d e ca ld s en t imenta ­lism, r o m a n u l r ă m â n e d e t a ş a t de v a l o a r e a c a r e i -a fos t an t i c ipa tă . S i n g u r u l pres t ig iu pe c a r e şi-1 m e r i t ă e s te s t i lu l , de o l a r g ă v o l u b i l i t a t e , de o p r o m p t ă c a d e n ţ ă . C o l o r a t c u imagini de r a r ă f ineţe şi e x p r e s i v i t a t e , s t i lu l d - lu i V e c e r d e a e s te s ingurul bun cu c a r e r o m a n u l ese n e a l t e r a t d in l e c t u r a .

F o n d u l p e n t r u c a r e a u t o r u l nu a a v u t decâ t g r i j a de a-1 menţ ine la a u t e n t i ­c i t a t e a t i t lu lu i — un om in f luxu l şi r e f l u x u l v ie ţ i i — nu-ş i p o a t e câş t iga în nic i un fe l a t r i b u t u l m e r i t o r i u a ş t e p t a t . D. V e c e r d e a t r e b u e să ş t i e că o autob iogra f i e , cum p a r e a fi mai m u l t r o m a n u l d-sa le , nu a r e î n t o t d e a u n a e l e m e n t e l e n e c e s a r e unui r o m a n . Ş i d a c ă o p e r a d - s a l e p o a t e fi şi e s te ch iar u n bun m e m o r i a l d e v i e a ţ ă , e a nu câş t igă p r i a nimic d r e p t u l de a se numi r o m a n .

H oria Stanca

FILOSOFIE

Lucian Blaga energie românească.

V . B ă n c i l ă : L u c i a n B l a g a e n e r g i e r o m â n e a s c a { C l u j , C o l e c ţ i a G â n d Românesc , 1 9 3 8 ) .

1 . A s u p r a aces tu i a ş a zis s tudiu a l lui V . B ă n c i l ă v o m face m u l t e şi f u n d a m e n t a l e r e z e r v e a t â t în ce p r i v e ş t e f e lu l cum a fos t conceput , câ t şî, mai ales , a f i r m a ţ i i l e ce el l e c u p r i n d e . S u n t e m des igur în mod h o t ă r î t de p ă r e r e a că f i losof ia t r e b u i e să-ş i găsească în c u l t u r a r o m â n e a s c ă locul şi d e m n i t a t e a pe c a r e n a t u r a ei o just i f ică . A v e m şi bună s p e r a n ţ ă în aces t sens , î n t r u c â t s e r i o a s e capete , a t â t d in g e n e r a ţ i a mai î n a i n t a t ă , cât şi d in cea mai t â n ă r ă , s l u j e s c c u entuz iasm şi c o m p e t e n ţ ă acestui scop. Deaceea t r e b u i e să m ă r t u r i s i m c ă n e b u c u r ă îndeosebi a p a r i ţ i a o r i c ă r u i a r t i c o l sau v o l u m , meni t e s ă e logieze un f a p t sp i r i tua l de a semenea n a t u r ă sau s ă s c o a t ă într 'o l u m i n ă p l ă c u t ă f igura o r i c ă r u i „ iubi tor d e în ţe lepc iune" . In c a r t e a lu i B ă n c i l ă însă, p e l â n g ă o in tenţ i e i n i ţ a l ă des igur bună, p e l â n g ă u n e l e p ă t r u n d e r i a d â n c i — e d r e p t , f r a g m e n t a r e — , şi p e l ângă u n e l e f o r m e d e e x p r e s i e des tu l de f er i c i t găsite , se în tâ lnesc u n e l e insuf ic ienţe f u n d a ­m e n t a l e car i p r i v e s c c o n s t r u c ţ i a s tudiului , se găsesc u n e l e p r e m i s e cu to tu l n e s i g u r e în v a l a b i l i t a t e a lor , p e n t r u c ă a u t o r u l n'a găsit d e cuv i in ţă că e l e t r e b u e s c sus ţ inute p r i n v r e o d o v a d ă o a r e c a r e , a l t a decât aceea a a f i r m ă r i i l o r ca tegor i ce şi, în s fârş i t , c h i a r şi s p i r i t e l e ce le mai t o l e r a n t e în m a t e r i e d e g â n d i r e f i losof ică v o r lua cunoş t in ţă cu u n e l e a f i r m a ţ i i b izare , e r o n a t e ş i uneor i c h i a r a b s u r d e . A c e a s t a în ce p r i v e ş t e conţ inutu l l u c r ă r i i , p e n t r u c ă a s u p r a formei nu v o m insista , f i ind un domeniu c a r e l u c r e a z ă mai m u l t a s u p r a impres ie i .

2. G r i j a n o a s t r ă în ce le ce u r m e a z ă nu p o a t e fi deci a l t a decâ t a în --cerca să i l u s t r ă m şi să jus t i f i căm c o n s t a t ă r i l e aces tea . I n f o r m ă m d e l à î n ­ceput că nu v o m d a un r e z u m a t al l u c r ă r i i lui Bănc i l ă , p e n t r u s implu l m o t i v c ă e a nu c o m p o r t ă un asemenea fe l de r e d a r e ; ea a v r u t să fie un studiu a l f i losof ie i lui B laga , d a r nu s'a î n v r e d n i c i t să f a c ă nic i ce l p u ţ i n o e x p u ­n e r e a aceste i f i losofi i , a ş a cum se obişnueşte şi de a c e e a „s tudiu l" nu e s te

a l t c e v a d e c â t un c o m p l e x de re f l ex i i f ă r ă o s t r u c t u r ă o r g a n i z a t s i s temat ică . V o m menţ iona însă in tenţ ia sa d e b a z ă : e s te d e a a p l i c a în e x p l i c a r e a creaţ ie i lui B l a g a p r o p r i a t e o r i e a a c e s t u i a a s u p r a c a t e g o r i i l o r ab isa le . B ă n ­cilă. se v a s t r ă d u i să-1 a r a t e p e B l a g a c a un , ,sol e tn ic în f i losofie", ca p r i ­mul c a r e n e - a d a t o „magna c h a r t a a s p i r i t u a l i t ă ţ i i e tnice" (p. 1 5 4 ) , Ş l a c e a s t a p e n t r u c ă „ m a r i l e p o t e n t e e tn ice a l e aces tu i g â n d i t o r p r o v i n d in apriorismul etnic a l f i inţei lui c r e a t o a r e " . „ A d i c ă B l a g a , —• v a « p u n e mal d e p a r t e Bănc i l ă , — a o fer i t s p l e n d i d a sa i s b u t i r e c u l t u r a l ă în duh etnic, nu p e n t r u c ă a v r u t a c e s t l u c r u or i p e n t r u c ă 1-a l u a t d in mediu l î n c o n j u r ă t o r , ci p e n t r u c ă - 1 a v e a în subconşt ientul său" ( 1 4 9 ) . Etnicul e s te p r i n u r m a r e ca tegor ia de b a z ă p r i n c a r e B ă n c i l ă v a încerca e x p l i c a r e a lui B l a g a şi pen­t r u d o v e d i r e a o a r e c u m a v a l a b i l i t ă ţ i i aces tu i cr i t er iu , el face o c o m p a r a ţ i e î n t r e t r ă s ă t u r i l e e sen ţ ia l e a l e f e lu lu i d e g â n d i r e „ ţ ă r ă n e s c " şi a l e s i s t emulu i lui B laga .

Nu v o m i n t r a să d i scutăm în c e m ă s u r ă categoria esenţelor ontologice, mitul, stihialul, dogmaticul, divinul şi agnosticismul înţelegător f ac d in cu­n o a ş t e r e a ţ ă r ă n e a s c ă o c u n o a ş t e r e a p a r t e . E x i s t ă des igur câ te c e v a d in t o a t e a c e s t e a în fe lu l d e a gândi a l ţ ă r a n u l u i n o s t r u . S o c o t i m î n s ă c ă un s tudiu c a r e t i n d e să d o v e d e a s c ă în m o d necontes tabi l c ă un gând i tor es te r e p r e z e n t a n t u l în f i losof ie a l une i g â n d i r i specif ic e tn ice t rebu ia să d o v e ­d e a s c ă d e l à început mai m u l t e l u c r u r i : a) că t o a t e a c e l e ca tegor i i p u s e în s e a m a cunoaş ter i i ţ ă r ă n e ş t i sunt p r o d u s e specifice e tn icu lu i românesc , cà p r i n u r m a r e e tnicul a l t o r p o p o a r e nu u z e a z ă d e ele, nu l e cunoaş te ; b) cà e l e nu depăşesc c a d r u l m e n t a l i t ă ţ i i ţ ă r ă n e ş t i şi deci se deosebesc d e ce l e a l e cunoaş ter i i — s o n u m i m as t fe l — „c i tadine"; c) că, îns fârş i t , in f luenţa e x e r c i t a t ă de aces t fel de c u n o a ş t e r e a s u p r a f i losof ic i lu i B l a g a a r e c a r a c ­t e r u l une i c a u z ă r i categor ice , c ă nu mai e x i s t ă p r i n u r m a r e î n d o i a l ă a s u p r a p r o v e n i e n ţ i i c o n c e p t e l o r f u n d a m e n t a l e a l e aces te i f losofi i .

O r i a s u p r a aces tor puncte a f i r m a ţ i i l e lui B ă n c i l ă p lu te sc în vag şi c a u t ă obscur i ta t ea . U n e l e d i n t r e e l e nici nu şi le pune, i a r a l t o r a l e d ă o n e m ă r t u r i s i t a r b i t r a r ă so luţ ie . E des tu l să p r i v i m c u p u ţ i n ă a t e n ţ i e „cate ­gor i i l e" e x p u s e mai sus, p e n t r u a a v e a cea mai î n d r e p t ă ţ i t ă b ă n u i a l ă c à p o a p t e şi suf le tu l a l t o r p o p o a r e e cre scut sub i d e e a unei Divinităţi, că şi a l t specif ic e tnic t r ă i e ş t e în zod ia unui mister u l t im a l lumii , c ă mituri, stihii şi proverbe contradictorii se întâlnesc, poate , şi l a a l t e neamur i . Ş i a tunc i cum mai p o ţ i a f i rma, în baza a c e s t e i a s e m ă n ă r i de categori i , c ă B l a g a es te e x p o n e n t u l speci f icului e tnic românesc , c â n d nu ai d o v e d i t în mod şt i inţ i f ic că aces te categor i i a p a r ţ i n numai etnicului românesc ?

P r i m a conc luz ie şi p r i m a obiecţ ie deci : filosof ia tui Lucian Blaga nu putea să fie explicată prin specificul etnic atâta vreme cât nu se dovedise în mod indiscutabil — înţeleg ş t i inţ i f ic — , că acele „categorii" prin cari si» face trecerea delà cunoaşterea ţărănească la filosofia lui Blaga aparţin ex­clusiv acestui specific naţional. Or i p r o b l e m a unei a semenea dovez i , cum am mai spus , B ă n c i l ă nici nu ş i -o pune .

3 . E r o a r e a în c a r e ,se găseş te a u t o r u l aces tu i s tud iu nu se v ă d e ş t e însă în d e p l i n ă t a t e a sa d e c â t a t u n c i c â n d el i n t r ă în domeniu l g e n e r a l i z ă r i l o r . Căc i p e n t r u a d a o a r e c a r e a s p e c t d e so l id i ta te e x p l i c a ţ i e i sa le , B ă n c i l ă face

d o u ă a f i r m a ţ i i p r i n c i p i a l e c a r i sunt de n a t u r ă s ă u i m e a s c ă p u r şi s implu p e or i c ine a s ta t cât de puţ in în in t imi ta tea unui m a r e s istem f i losof ic . P r i m a o .stabilim p r i n u r m ă t o a r e l e cuv in te : „rolul filosofiei, la drept vorbind, este, în foarte mare parte dacă nu în iotul, să actualizeze, să precizeze, să com­pleteze şi să sublimeze — făcând loc şi variantei sau coeficientului personal — filosofia latentă şi difuză care e în popor", i a r c e a l a l t ă o găs im în f r a z a : „cu cât cineva (a se în ţe lege un c r e a t o r în domeniu l f i losof ie i ) e deci mat esenţial şi mai înalt etnic, cu atât va fi şi mai universal" (ad ică mai u n i v e r ­sal va lab i l ) şi deci „e destul ca un produs să fie profund etnic şi apoi se va aranja singur cu universalul".

C e v r e a să s p u n ă a u t o r u l n o s t r u p r i n a c e s t e a ? V r e a ,să spună, întâ i , că f i losof ia es te e x p r e s i a unei gândir i c a r e e „di fuză" în popor , că, a l t fe l spus, c r e a ţ i a unui m a r e f i losof a p r e e x i s t a t în mod l a t e n t în massa a n o n i m ă care , p r i n nu ştim ce miraco l , 1-a a le s tocmai pe el să i -o cr i s ta l i zeze . Ia tă o a f i r m a ţ i e cu to tu l b i zară , p e n t r u c ă n i c i o d a t ă nu ne v o m închipui sub c e f o r m ă („difuză" şi „ l a t e n t ă " sunt v o r b e goale) a p r e e x i s t a t în m a s s ă intu i ­ţ ionismul bergsonian, cr i t i c i smul k a n t i a n , car tez ian i smul sau s i s temul Iul S p i n o z a . In z a d a r v o m c ă u t a p e che iur i l e Sene i sau v o m r ă s c o l i m e n t a l i ­t a t e a c o n t i m p o r a n i l o r lu i K a n t din v e c h i u l Königsberg , nu v o m găsi nici o a r m ă t u r ă ş t i inţ i f ică gata să sus ţ ină o evoluţie creatoare sau existenţa dura­tei pure, n ic i a r g u m e n t e p e n t r u i d e a l i t a t e a spaţ iu lu i . A c e a s t a p e n t r u c ă nici B e r g s o n nu s'a cobor î t , îna in te de a-ş i f o n d a intu i ţ ionismul , în suburbi i le P a r i s u l u i p e n t r u a c e r e av izu l conce tă ţen i l or săi, şi nici K a n t , în r a r i l e lui î n t â l n i r i cu kőnigsbergieni í , nu l e c e r e a indicaţ i i cum să-ş i c o n s t r u i a s c ă es­te t i ca t r a n s c e n d e n t a l ă . I a r în ce p r i v e ş t e c a l e a e r e d i t a r ă , nu a v e m cunoş­t i n ţ ă p â n ă a c u m c ă s a r p u t e a t r a n s m i t e şi în aces t mod u n s i sem f i losof ic u r m a ş i l o r . . ,

4 . Nu contes tăm des igur că specif icul e tnic p o a t e fi unul din e lemen­te l e e x p l i c a t i v e a l e unui s i s tem fi losofic , d a r i m p o r t a n ţ a lui e s te d e p a r t e de a fi aceea i m p l i c a t ă în s tudiu l lu i B ă n c i l ă . Etn icu l nu p o a t e e x p l i c a d e ­cât e l emente l e imprec i se , a t m o s f e r a g e n e r a l ă a une i f i losofi i , nu f u n d a m e n ­t e l e şi o s a t u r a ei. U n r o l c o v â r ş i t o r a u aici a l ţ i f a c t o r i : personalitatea auto­rului şi mediul cultural imedia t sau mai î n d e p ă r t a t , c a r e 1-a in f luenţat . Ori , în c o n s i d e r a r e a lor , B ă n c i l ă n'a ţ inut d r e a p t a m ă s u r ă . A v e m i m p r e s i a c ă tocmai f a c t o r i i s e m n a l a ţ i ca f i ind c e n t r a l etnic i nu-s a l t c e v a d e c â t un îm­p r u m u t d in f i losof ia o c c i d e n t a l ă . A ş a e s te des igur cazul cu i d e e a de Mare Anonim, d e s p r e c a r e B ă n c i l ă spune c ă p r i v i t ă în s ine „aparţine lui Blaga singur, dar dacă s'a inspirat de undeva, n'a putut s'o facă decât delà etni­cul ţărănesc". A i c i se v ă d e ş t e una din n u m e r o a s e l e a f i r m a ţ i i f o a r t e d i scu­t a b i l e a l e c ă r ţ i i . L a or ig inea acestui concept n'au p u t u t sta , d u p ă a n o a s t r ă p ă r e r e , decâ t d o u ă e l emente : ideea de pr inc ip iu u l t im metaf iz ic pe c a r e • B laga , t r ă i t în n e m i j l o c i t ă a p r o p i e r e a i s tor ie i f i losofiei , I-a l u a t de aco lo , şi v i z iunea sa de m a r e ar t i s t , c a r e i -a dat conţ inutu l . L a fel s tau l u c r u r i l e şi cu gra iu l în c a r e îş i d ă l t u e ş t e B l a g a s t i lu l . E d r e p t c ă în u n e l e p ă r ţ i eî a p e l e a z ă în m o d nu .se p o a t e mai f er i c i t l a e x p r e s i i p o p o r a n e , d a r în cea mai m a r e p a r t e îşi cons trueş t e s ingur t e r m e n i i şi d e a c e e a nu c r e d e m p o t r i v i t şă-1 e x p r o p r i e m —• aşa cum face B ă n c i l ă —• p â n ă şi d e ceeace const i tu ie da -

r u r i l e ce l e m a i p e r s o n a l e a l e sa le : stilul şi limba. E l e sunt p r o p r i e t ă ţ i a l e t a l e n t u l u i şi p e r s o n a l i t ă ţ i i lu i B laga , i a r a f i r m a ţ i e i că l imba lu i e s te „un gra i a b s t r a c t , d a r c a r e - ş i d e s c o p e r ă l a f i e c a r e p a s l e g ă t u r i l e cu p o p o r u l , oare-ş i d e s c o p e r ă r u d e l e pe car i l e - a l ă s a t la sat" ( 1 4 5 ) i se p o a t e o p u n e î n t r e b a r e a : ce r u d e v o r fi l ă s a t l a s a l abisalul, enstaticul, paradisiacul, lo­gosul larvar, cripticul, etc. ?

5. A c o l o însă, u n d e i n t e r v i n e eroarea c e a mai g r a v ă , în s tud iu l lui ' B ă n c i l ă nu es te des igur punc tu l u n d e e x p l i c ă p e B l a g a p r i n f a c t o r u l etnic . Etn icu l e s te unu l d in f a c t o r i i e x p l i c a t i v i a i une i f i losof i i , d a r nu es te n ic i ­decum cel m a i i m p o r t a n t . E r o a r e a i n t e r v i n e în m o d mani fes t şi t o t a l în m o ­mentul c â n d se face d in f a c t o r u l etnic un e l e m e n t nu n u m a i de explicară i n t e g r a l ă , d a r şi de justificare a une i f i losof i i . In m i n t e a acestui autor , f i losof ia nu v a mai t rebui de -acum să - ş i m ă s o a r e v a l a b i l i t a t e a c o n s t r u c ţ i i l o r sa l e cu c r i t e r i i l e de p â n ă acum, logica şi experienţa, ci l e v a s tabi l i v a ­l o a r e a în funcţ i e de g r a d u l în c a r e e l e e x p r i m ă speci f icul etnic . „In aces t chip e tn icu l d e v i n e b a z a f i losof ie i . E l nu numai c ă nu e s t r ă i n d e f i losofie , d a r d e v i n e g a r a n t u l ei. El e meni t o a r e c u m să a i b ă în f i losof ie r o l u l p e c a r e log ica î l a r e în ş t i in ţă" ( 1 0 ) . I a t ă c e e a c e nu v a t o l e r a n i c i o d a t ă un sp ir i t f i losof ic de o r i c e n u a n ţ ă a r fi e l !

C e e a c e n e - a m i r a t m u l t c i t ind a c e s t e a f i r m a ţ i i a fos t c ă a u t o r u l loi-nu ş i -a d a t o s t e n e a l a să l e jus t i f i ce în nic i un fel . In f i losof ie suntem d e ­s igur obişnuiţ i cu ce le mai d i f e r i t e so luţ i i şi p e r s p e c t i v e , d a r socot im că f i ecare t rebu ie să-ş i p r e z i n t e o o a r e c a r e r a ţ i u n e .suficientă, p e n t r u c ă a l t f e l nu p o a t e să r ă m â n ă decât un obiect d e cur ios i ta te . Ş i - a t u n c i n e î n t r e b ă m cu n e d u m e r i r e a cuven i tă : d e u n d e scoate B ă n c i l ă „concepţ ia" c ă „cu câ t c ineva e mai esenţ ia l şi ma i î n a l t etnic , cu a t â t v a fi şi ma i u n i v e r s a l " ? C o l e c ţ i o n a r i i de cur ios i tă ţ i f i losof ice v o r t r e b u i s ă d e s c h i d ă aic i î n g r a b ă o n o u ă r u b r i c ă şi să însemneze a c e a s t ă d e s c o p e r i r e nu se p o a t e mai i n t e r e ­s a n t ă d in p u n c t d e v e d e r e logic: cu câ t c e v a e mai c a r a c t e r i s t i c e tnicului , deci mai particular, mai relativ, cu atâta e mai universal, deci mai absolut.

C ă B ă n c i l ă se a f l ă p e f irul u n o r idei greş i t e de aceas ta se v a convinge e l însuşi când v o m a r ă t a c ă c h i a r g â n d i r e a lu i B laga , f a ţ ă de c a r e n'a mani fe s ta t în tot acest s tudiu nici m ă c a r d o r i n ţ a d e a modi f ica o v i r g u l ă , este de altă părere. D u p ă p ă r e r e a n o a s t r ă , a găs i c r i t e r i u de v a l o r i f i c a r e a unei f i losof i i l e g ă t u r a aces te ia cu un a n u m e grup social , cu o m e n t a l i t a t e c u l t u r a l ă o a r e c a r e , ch iar cu etnicul , însemnează a r e l a t i v i z a a d e v ă r u r i l e f i losof ice , a l e subiect iv iza, a introduce haos şi disolufie in câmpul filoso­fiei. F i l o so f ia de t o t d e a u n a a ţ int i t , cel puţ in în pr inc ip iu d a c ă de f a p t nu i -a reuş i t , s p r e minimum de subiect iv i ta te , c a r e es te în a c e l a ş t imp p e n t r u f i inţa o m e n e a s c ă m a x i m u m de ob iec t iv i ta t e pos ib i lă . Ori , ceeace e specif ic, p a r t i c u l a r , c a r a c t e r i s t i c unei p ă r ţ i , e s te ipso fac to şi r e l a t i v . Deaceea a f i r ­maţ i i l e f ă c u t e d e B ă n c i l ă au nu n u m a i n e a j u n s u l c ă sunt i n e x a c t e în e le înşi le , d a r şi pe a c e l a de a fi a l ă t u r i de t e n d i n ţ e l e p e r m a n e n t e a l e gândir i i f i losof ice şi p r i n aceasta , d a c ă sunt l u a t e în ser ios , d e a lov i în însuşi p r e ­st igiul f i losofiei .

6. Ne opunem deci categor ic î n c e r c ă r i i de a face d in f a c t o r u l etnic u n f a c t o r n o r m a t i v în f i losof ie; d e n u n ţ ă m ca e r o n a t ă î n c e r c a r e a de a găsi în

el c r i t e r i u l suprem d e v a l o r i f i c a r e a unei gândir i . Spec i f i cu l e tnic p o a t e fi unul din e l e m e n t e l e e x p l i c a t i v e a l e unei f i losofii , d a r d e aic i şi p â n ă la a d e c l a r a o f i losof ie v a l a b i l ă p e n t r u c ă a r e l e g ă t u r i o r g a n i c e cu specif icul etnic, p â n ă la a d e c l a r a că, în genera l , or i ce f i losof ie c a r e v r e a să f i e v a l a ­b i lă t r e b u e să î n c e r c e a fi „etnică", e s te to t d r u m u l c e d e s p a r t e un a d e v ă r de o e r o a r e . Nu putem a c o r d a e tn iculu i o v a l o a r e d e „garant" în f i losof ie , nu putem face din el „baza f i losof ie i" şi nu ni se p a r e de fe l că „e meni t oarecum să a ibă în f i losof ie r o l u l pe c a r e logica î l a r e în şt i inţă", p e n t r u mot ivu l c ă a raporta la „etnic" însemnează a relativiza. I a t ă ceeace a igno­r a t B ă n c i l ă în s tudiu l său. Ş i ceeace es te semnif icat iv şi a r t rebui ,să-i d e a de gândi t e că şi pentru Blaga a raporta la etnic însemnează a relativiza. In punc te l e s e m n a l a t e d e noi aici, B ă n c i l ă c a d e în opoz i ţ i e nu numai cu anumite c o n s t a t ă r i d e v e n i t e a p r o a p e b a n a l e p e n t r u o r i c e m a n u a l d e f i l o ­sofie, d a r e l e v i n în a n t a g o n i s m şi cu p ă r e r i l e ch iar a l e g â n d i t o r u l u i în u m b r a c ă r u i a el se s imte a ş a de bine. V o m da aic i un e x e m p l u prec i s . In „ G e n e z a meta fore i şi sensul cu l tur i i" (pag. 6 2 ) , v o r b i n d d e s p r e t e o r i a m o r ­fo logică a cul tur i i , a ş a cum aceas ta se găseş te e x p u s ă de Ftrobenius şi S p e n g ­ler , B laga o a p r o p i e f o a r t e m u l t de mi to log ia v e c h e germană, de u n d e d e ­d u c e c ă e a a r fi spec i f ică e tn iculu i aces tu i p o p o r . El spune: „Teoria mor­fologică despre cultură este deci o teorie specific germană" şi cont inuă i m e ­d ia t : „Această caracterizare a teoriei înseamnă şi o denunţare a relativi­tăţii ei."

Iată deci de unde vine cea mai categorică desminţire a spuselor lui Băncilă: delà însuşi Blaga, în concepţ ia c ă r u i a a fi specif ic german, — dec i în genera l specif ic etnic, — însemnează a fi t o t o d a t ă şi relativ. Ş i a tunci n'avem d r e p t u l , în n u m e l e gând ir i i lui B laga , să d e n u n ţ ă m î n c e r c a r e a Iul B ă n c i l ă de a o lega în ce a r e ea mai e senţ ia l de specif icul etnic , ca o în ­c e r c a r e d e r e l a t i v i z a r e a v a l o r i i ei ? Nu se v e d e o a r e c l a r d e aic i că z e l u l a d m i r a t i v , d a c ă nu es te d u b l a t şi de o p r i v i r e cr i t i că , p o a t e .să ducă la con­fuzii şi să a d u c ă p r e j u d i c i i şi ce le i mai s e r i o a s e g â n d i r i ?

7. A r fi des igur şi a l t e obiecţ i i d e făcut , d a r c o n s i d e r ă m că nu e cazu l să facem o c a t a l o g a r e t o t a l ă a l o r . A ş a cum se p r e z i n t ă „studiul", e l a r a t ă că a u t o r u l s ă u e l ips i t de d o u ă a t r i b u t e c a r i în a s e m e n e a î n t r e p r i n d e r i .sunt ind i spensab i l e : spiritul filosofic şi spiritul critic. U n e l e a f i r m a ţ i i nu l e pu­tem p r e z e n t a d e c â t ca bune de m o t t o p e n t r u o r i c e m o s t r ă de l i p s ă a s p i r i ­tului f i losofic . A ş a a r fi a c e e a „că pe noi (ad ică pe B ă n c i l ă ) nu n e p r e a in­teresează , sau nu ne i n t e r e s e a z ă în chip d i r e c t u n i v e r s a l i t a t e a f i losof ie i lui B laga , Ea e o m a r e f i losof ie r o m â n e a s c ă şi a c e a s t a ne sa t i s face p e dep l in" ( 1 5 9 ) . Noi c r e d e m d i m p o t r i v ă că u n v e r i t a b i l sp ir i t f i losof ic nu e „pe dep l in sa t i s făcut" d e c â t când o f i losof ie , f i ind r o m â n e a s c ă , mai p r e z i n t ă v a l a b i l i ­t a t e şi în f a ţ a unei c e r c e t ă r i cr i t ice , î n f ă p t u i t ă aici sau în o r i c e a l t ă p a r t e a g lobului .

Cea mai m a r e insuf ic ienţă a „s tudiu lu i" r ă m â n e însă l ipsa sp ir i tu lu i cr i t ic . Un s ingur semn de î n t r e b a r e , o s ingură îndo ia lă , o s ingură opoz i ţ i e cr i t i că nu se a f lă în t o a t ă car tea . Pag in i l e se succedează în tr 'o monoton e x a l t a t ă a p r o b a r e , B ă n c i l ă e s te comple t în u m b r a lui B l a g a şi în conse­c i n ţ ă nu lui t rebu ie să- i cerem ce le mai obiect ive şi deci mai jus te inter*

p r e t ă r i a s u p r a gândir i i a c e s t u i a d in u r m ă . El i ace f igura d i sc ipo lu lu i ze los pes te m ă s u r ă î n t r u m ă r i r e a m a e s t r u l u i şi nu sch i ţ ează nic i ce l mai t i m i d gest p e r s o n a l în f a ţ a acestu ia . A n i h i l a t ca p e r s o n a l i t a t e de t ă r i a m a e s t r u l u i , B ă n c i l ă p o a t e fi acuzat că t o a t e a f i r m a ţ i i l e lui sunt l ips i t e de p e r s p e c t i v i d i s tanţe i , s ingură în m ă s u r ă s ă dea cea mai f i d e l ă imagine a obiectului v i z a t .

O p r i m aic i ş i ru l şi a şa des tu l de p r e l u n g i t a l ace s tor observa ţ i i . P ă r e ­r e a n o a s t r ă a s u p r a v a l o r i i aces tu i s tudiu nu mai t r e b u i e c r e d e m a c c e n t u a t ă . B ă n c i l ă a p l i c ă în e x p l i c a r e a f i losof ie i lui B l a g a o t e o r i e insuf ic ientă , i a r i n v a l o r i f i c a r e a ei, o t eor i e p e c a r e a c e a s t ă f i losof ie o re fuză . In o r i e n t ă r i l e ei g e n e r a l f i losof ice c a r t e a face a f i r m a ţ i i impos ib i l e şi se d o v e d e ş t e a f l a l ă t u r i şi c o n t r a r ă curentu lu i de t o t d e a u n a a l speculaţ ie i . Ea p o a t e cel m u l t să d e r u t e z e şi ,să d u c ă în e r o a r e . D e a c e e a şi ins i s tenţa n o a s t r ă p o a t e p r e a d e s v o l t a t ă a ţ inu t să a f i rme conv ingerea că „s tudiu l" lui B ă n c i l ă nu p o a t e a d u c e nici un serv ic iu unei gândir i f i losof ice ser ioase .

Dumitru hac

ÎNSEMNĂRI

Gib. I. Mihăescu.

M o r ţ i i c ă r ţ i l o r sunt î n t o t d e a u n a morţ i i noş tr i , a i t u t u r o r , — morţ i i cel drag i — şi p o m e n i r i l e l o r ne sunt o r i c â n d î n d r i t u i t e p r i l e j u r i de î n ţ e l e p ­ciune. Căc i u n d e mai mul t ca 'n a c e s t e p r a z n i c e c h i n u i t o a r e î n v ă ţ ă m s ă p r e ­ţu im temein ic ve şn ic ia şi u n d e m a i m u l t ca 'n a c e s t e t r i s t e aducer i aminte î n v ă ţ ă m m a r e a cuminţen ie a s ingură tă ţ i i ?

D inco lo de t a i n ă s t ă r u e a m i n t i r e a şi d incoace d e mis t er în ţe l epc iunea . La p r a g u l f i ecăre i t o a m n e se c a d e semn d e î n t r e b a r e p e n t r u cei morţ i .

Ş i a c o l o u n d e nu e nici un fe l de r ă s p u n s , să se ş t ie că d o r m morţ i i c ă r ţ i l o r . A s t ă z i cobor îm lângă a m i n t i r e a lui Gib . I. Mihăescu , cu un des luş i t

s ent iment a l deşer tăc iun i i . P e n t r u c ă mai d e p a r t e d e somnul lui, a s t ă z i se p o a t e p r i c e p e v i a ţ a cea m a r e . Gib . I. M i h ă e s c u a cobor î t î n t r e noi cu s im­p l i t a t e a omulu i ce v i n e f ă r ă î n t â m p i n a r e d a r t r e b u e condus la c a p ă t u l d r u ­mulu i cu r a m u r i d e măs l in , a desc ins î n t r e oameni cu s e n i n ă t a t e a ce lui ce v i n e să b i r u e v i a ţ a şi să c a d ă b i ru i t de m o a r t e . Gib . I. M i h ă e s c u ş i -a t r ă i t aici , s t r ă i n , p r o p r i a sa v e d e n i e : î n t r e oameni s c r i i t o r u l şi î n t r e c ă r ţ i omul . G ib . I. M h ă e s c u a t r ă i t în lumea p e c a r e ş i -a f ă c u t - o cu î n ţ e l e g e r e de p ă ­r i n t e şi n l u m e a c a r e i -a fos t f ă c u t ă cu t imid i ta te d e s tră in . I n t r ' a d e v ă r , v i a ţ a lu i Gib . I. M i h ă e s c u a fost de d inco lo de oameni . Ş i d a c ă omul său a t r e b u i t să se p i a r d ă c inst i t în neant , s c r i i t o r u l său a r ă m a s cuvi inc ios în lume. Ş i cu a c e i a ş t r i s t e ţ e a omulu i a r ă m a s şi s cr i i toru l , cu ace iaş i cum­p ă t a r e a och i lor a r ă m a s şi c ă u t ă t o r u l de suf le te , cu ace iaş i r ă b d a r e a minţi i a r ă m a s şi c a r t e a lui . I n t r e noi, Gib. I. M i h ă e s c u nu e u n mort . E mai mul t

decât o r i c â n d o ex i s t enţă , u n sens şi u n e x e m p l u . De a c e e a la m o r m â n t u l aces tu i a l e s nu se cuv in lacr imi . De aceea la g r o a p a lui o r i c e sent iment a l omenescu lu i t r e b u e depăş i t . P e n t r u c ă p o m e n i r e a lu i Gib , I. M i h ă e s c u nu es te c o m e m o r a r e a celui dus d i n t r e noi, ci p r ă z n u i r e a celui a ş t e p t a t . Ş i - a t u n c i când Gib . I . M i h ă e s c u .scri i torul v a fi p r e ţ u i t î n d e a j u n s , p o m e n i r e a omulu i

v a fi p e n t r u noi p r i l e j de l a c r i m ă şi d u r e r e . P â n ' a tunc i p e n t r u noi Gib . I . M i h ă e s c u e v iu, t r e b u e să fie v iu , a l n o s t r u şi numai a l nos tru .

Ş i d a c ă c â n d v a de m o a r t e a lu i Gib . I. M i h ă e s c u n e v o r d e s p ă r ţ i ani încheiaţ i , de c a r t e a lui însă nu ne v a d e s p ă r ţ i nimic.

Ingenunchiaţ i deci l a a m i n t i r e a m o r ţ i l o r şi cobor î ţ i l â n g ă v i a ţ a cărţ i i .

Radu Stanca

Arthur Schopenhauer.

L a 2 2 F e b r u a r i e 1 9 3 8 s'au împl in i t 1 5 0 ani d e l à m o a r t e a f i losofului p e ­simist , A r t h u r S c h o p e n h a u e r .

In o r a ş u l Danzig, p r i m e l e r a z e d e lumină i - a u m â n g â i a t f a ţ a şi au p ă t r u n s a d â n c în suf l e tu l lu i p e n t r u a se contop i mai t â r z i u în tr 'o l u m i n ă f i losof ică putern ică , d i f u z a t ă d inco lo d e h o t a r e l e G e r m a n i e i şi c a r e a i m p r e ­s ionat d e o p o t r i v ă p e f i losofi , m o r a l i ş t i şi ma i a le s pe c r e a t o r i i în a r t ă .

V i a ţ a aces tu i geniu nu a a v u t un curs lin, o c o l i n d g r e u t ă ţ i l e c r e e a t e de soc ietate , p e n t r u ca a p o i să p o a t ă t r e c e pe d e a s u p r a l o r ; d i m p o t r i v ă s'a lov i t cu t o a t ă p u t e r e a de ea şi cursu l s'a î n v o l b u r a t î m p r ă ş t i i n d săgeţ i v e ­n inoase în t o a t e c o l ţ u r i l e d e s tânc i c l ă d i t e pe u n fa l s s i s tem de v a l o r i soc ia le .

A c e a s t ă a t m o s f e r ă e s t e r e z u l t a t u l f i re i lu i şi î m p r e j u r ă r i l o r c a r e a u î n ă s p r i t to t mai mul t r a p o r t u l lu i cu v i a ţ a soc ia lă . S c h o p e n h a u e r a a j u n s la i zo lare , p a r t i c i p â n d la v i a ţ ă numai în m ă s u r a în c a r e el p u t e a s ă d e s p r i n d ă p r i n in tu i ţ i e e sen ţ ia lu l aces te i v ie ţ i , a ce l e f o r m e o a r b e de d e s f ă ş u r a r e a v o i n ţ e i u n i v e r s a l e .

A c e s t fe l de a t r ă i şi a în ţe lege v i a ţ a p r i n i z o l a r e se d a t o r e ş t e unui c o m p l e x de cauze; h i p e r s e n s i b i l i t a t e a f i losofului , c a p a b i l de a se impres iona d e o r i c e ; a t m o s f e r a de g h i a ţ ă f a m i l i a r ă d in c o p i l ă r i e d a t o r i t ă d i f erenţe i de t e m p e r a m e n t e şi p r e o c u p ă r i î n t r e p ă r i n ţ i .

T a t ă l său a fos t un om bogat cu p r e o c u p ă r i p r a c t i c e , c o m e r c i a l e ; m a m a s a ^ l i t e r a t ă şi v a n i t o a s ă ^ e r a p r e o c u p t ă d e ascens iunea sa în lumea l i t e r a ţ i l o r d e l à W e i m a r .

A s i s t ă m la v i a ţ a a do i o a m e n i deosebiţ i , a t â t p r i n s t r u c t u r a l o r t e m ­p e r a m e n t a l ă cât şi p r i n p r e o c u p ă r i l e l o r . A c e a s t ă deoseb ire duce la i n e v i t a ­b i l a d i s t a n ţ a r e , c re ind un gol r e c e p e n t r u micul S c h o p e n h a u e r , f i losoful de mai târz iu .

M o ş t e n i s e şi d in tr 'o p a r t e şi din a l t a ca l i tă ţ i : şi s imţ p r a c t i c şi ta lent l i t e r a r . A s t f e l el îşi începe v i a ţ a osc i lând când în tr 'o d i r e c ţ i e c u aspect

p r a c t i c , c â n d în a l t a Tinde l i t e r a t u r a şi f i losof ia î l a t r ă g e a . î m p r e j u r ă r i l e î l d e t e r m i n ă def in i t iv să s t ă r u i a s c ă t o t mai mul t p e l in ia

f i losof ică .

In c u r â n d a j u n g e să-ş i obţ ină d o c t o r a t u l în f i losof ie l a J e n a cu teza: lieber die vierfache Wurzel des Satzes vom Zureichenden Grunde. (Despre î m p ă r i t a r ă d ă c i n ă a pr inc ip iu lu i de r a ţ i u n e su f i c i en tă ) . O l u c r a r e de log ică în c a r e se o c u p ă de ce le p a t r u f o r m e a l e p r i n c i p i u l u i r a ţ i u n i i suf ic iente . P e l â n g ă c a l i t ă ţ i l e de st i l şi de a n a l i z ă logică, l u c r a r e a aceas ta og l indeş te in ­f l u e n ţ a p e c a r e o s u f e r ă S c h o p e n h a u e r d in p a r t e a f i losof ie i kant i ene , p r e -pum şi a t i t u d i n e a lui f i losof ică .

A d m i r a ţ i a p e c a r e o a r e S c h o p e n h a u e r f a ţ ă d e f i losof ia k a n t i a n ă se d e s p r i n d e mai a l e s din o p e r a lui f i losof ică „Die Welt als Wille und Vorstel­lung" (Lumea ca r e p r e z e n t a r e şi v o i n ţ ă ) , In a c e a s t ă o p e r ă ide i l e lui K a n t sunt r e l u a t e şi r e d a t e sub o f o r m ă mul t mai .accesibi lă p e n t r u in te l ec tua l i ­t a t e a t impulu i .

A ş a că d u p ă f u r t u n a c r i t i c i l o r a d u s e f i losofiei kant i ene , S c h o p e n h a u e r r e a c t u a l i z e a z ă aces t s istem d â n d u - i u n mai m a r e impuls p r i n v io ic iunea st i ­lu lu i şi subt i l i ta tea ana l i ze i . C u a c e a s t a el n'a f ă c u t n u m a i o o p e r ă de p o p u ­l a r i z a r e a f i losof ică , ci a r e î n v i a t u n s is tem de c a r e se l ov i s e şi se s f ă r â m a s e a t â t e a cr i t i c i , p e n t r u ca a p o i să d u c ă m a i d e p a r t e gând irea , a r u n c â n d l u m i n ă a c o l o u n d e omul de geniu l ă s a s e obscur i ta t e .

S c h o p e n h a u e r ş i -a dat des tu l d e b ine seama, c ă d e l à K a n t şi p â n ă l a e l n imeni n'a p u t u t să a d u c ă o c o n t r i b u ţ i e l a în ţ e l egerea a n u m i t o r p u n c t e d in f i losof ia k a n t i a n ă . R a ţ i o n a l i ş t i i şi empir i ş t i i s'au p i e r d u t în cr i t i c i şi dis^ cuti i s t e r i l e a t u n c i c â n d p r i v e a u în f a ţ a p r o b l e m a c u n o a ş t e r i i f i losof ice .

K a n t a j u n s e s e în f i losof ia lui s ă d e o s e b e a s c ă l u m e a f e n o m e n a l ă d e numen ( lucru l în s ine) . P e n t r u el însă numai l u m e a f e n o m e n a l ă sau e x p e ­r i m e n t a l ă e s te cognosc ibi lă; p e când l u c r u l în s ine es te î n v e l i t în tr 'un m i s t e r incognoscibi l .

D e l à a c e s t punct mis ter ios uni i îşi iau sborul c ă t r e î n ă l ţ i m e a a d e v ă r u ­r i l o r metaf i z i ce p r i n t r ' o d ia l ec t i că a b s t r a c t ă ; i a r a l ţ i i se opresc la o cu­n o a ş t e r e empir ică , poz i t ivă , negând pos ib i l i t a t ea cunoaş ter i i metaf iz ice . S c h o p e n h a u e r a n c o r e a z ă în aces t p u n c t sensibi l a l p r o b l e m e i şi a d u c e o l u m i n ă în aces t mister , p r e c o n i z â n d o metaf iz ică e x p e r i m e n t a l ă sus ţ inută d e o in tu i ţ i e concre tă .

L a lumina aceste i metaf iz ice e x p e r i m e n t a l e , lucrul în sine (numenul) es te pos ibi l de c u n o a ş t e r e p r i n in tu i ţ ia d i r e c t ă , el f i ind cauza unui fenomen, c a r e .stă în s t r â n s ă d e p e n d e n ţ ă .

P r i n a c e a s t ă in tu i ţ i e d i r e c t ă ne a p r o p i e m t o t mai mul t d e p a r t e a obiec­t i v ă a lucru lu i în sine, p ă t r u n z â n d t o t mai a d â n c în in t imi ta tea lui. P a r t e a subiect ivă , i n t e l e c t u a l ă r ă m â n e în cazul aces ta p e p l a n u l a l 2 - l e a în f i losof ia s c h o p e n h a u e r i a n ă , c a un d e r i v a t a l v o i n ţ e i u n i v e r s a l e . Deci p r i n in tu i ţ ia con­c r e t ă şi d i rec tă , n e putem c u f u n d a to t mai m u l t în a d â n c u l conşt i inţe i n o a s t r e , p â n ă ce d e s c o p e r i m a c e l impul s n e a s t â m p ă r a t , c a r e es te v o i n ţ a o a r b ă , e s e n ţ a u l t imă, abso lută , u n i v e r s a l ă şi ind iv iz ib i lă .

V o i n ţ a se mani fe s tă ca o f o r ţ ă o a r b ă l ips i tă d e scop şi de p r o g r e s . In cazu l aces ta p r o g r e s u l es te o i luzie , i a r s t r ă d u i n ţ a omulu i d e a a t inge acea­s t ă i luz ie e s te o z ă d ă r n i c i e .

De aic i d e s p r i n d e m t o a t ă a r m ă t u r a pes imis tă c a r e p ă t r u n d e f i losof ia s c h o p e n h a u e r i a n ă .

Este n o t a de in f luenţă a f i losof ie i bud i s t e c a r e se r e v a r s ă în t o a t ă gân­d i r e a lui f i losof ică,

*

Deşi m u l t ă v r e m e f i losof ia lu i S c h o p e n h a u e r es te cunoscută în t r un c e r c fjoarte r e s t r â n s ; a c e a s t a d a t o r i t ă s i t u a ţ i i l o r v i t r e g e c r e e a t e de el ş i de a d ­v e r s a r i , to tuş i c ă t r e s fârş i tu l v ie ţ i i lui ea p ă t r u n d e to t mai a d â n c în suf le tu l c o n t e m p o r a n i l o r şi mai a l e s în suf le tul a r t i ş t i l o r , a c ă r o r sens ib i l i ta te e r a mi şca tă de a c e a s t ă concepţ i e pes imis tă ,

I sbucnirea aceste i a d m i r a ţ i i f a ţ ă de f i losoful mizantrop , tocmai la b ă ­t r â n e ţ e se d a t o r e ş t e „ A f o r i s m e l o r lu i" c a r e p ă t r u n s e s e r ă cu o i u ţ e a l ă nemai ­p o m e n i t ă în c e r c u r i l e in t e l ec tua l e a t â t în G e r m a n i a c â t şi în F r a n ţ a . I n t e r e ­sul p e n t r u a c e a s t ă o p e r ă a t r e z i t in teres p e n t r u f i losof ia lui.

In fe lul aces ta pes imismul îşi f ace loc to t mai m u l t în .spiritul t impului , i a r în j u r u l gând ir i i lui se s trâng o sumă de ar t i ş t i , c a r e îşi jus t i f i cau v a -ţ o a r e a « p e r i i l o r în funcţ ie d e concepţ ia s c h o p e n h a u e r i a n ă .

A ş a a junge în cel mai s cur t t imp ce l mai p o p u l a r f i losof a t â t în G e r ­m a n i a cât şi în ţ ă r i l e din p r e j u r u l ei, ca F r a n ţ a , etc. A contr ibu i t în m a r e m ă s u r ă l a a c e a s t ă d i f u z a r e şi f a p t u l că S c h o p e n h a u e r nu s'a o p r i t n u m a i l a un s istem f i losof ic cum făcuse K a n t , ci e l a c ă u t a t să s c o a t ă l u m e a p e n t r u u n moment din a t m o s f e r a p l u m b u r i e a pes imismului . P e n t r u a c e a s t a c l ă d e ş t e p e f i losof ia lu i unu l d in ce l e m a i v a l o r o a s e s isteme d e m o r a l ă şi de estet ică , din c a r e r e s p i r ă pos ib i l i ta tea omulu i de a se descă tuşa p e n t r u un moment de f o r ţ a o a r b ă şi a p ă s ă t o a r e a v o i n ţ e i u n i v e r s a l e .

F i loso f ia s c h o p e n h a u e r i a n ă p ă t r u n d e şi l a noi în ţ a r ă în spec ia l l a J u n i m e a l i t e r a r ă . O d a t ă cu aceas tă f i losoi ie , l i t e ra ţ i i noştr i , c a Eminescu şi oameni i de f i lo so f i e ca Ti tu M a i o r e s c u , p u r t ă t o r i a i gând ir i i lui S c h o p e n ­h a u e r s t r e c o a r ă în lumea i n t e l e c t u a l i l o r n o ş t r i s i s temul de f i losof ie k a n t i a n şi budist .

C r e a ţ i a a r t i s t i c ă a lui Eminescu es te a t i n s ă p â n ă în e senţa ei de pes i ­mismul lu i S c h o p e n h a u e r ; i a r cr i t i ca î n t r o n a t ă d e T, M a i o r e s c u es te a d â n c i n f l u e n ţ a t ă de es te t ica s c h o p e n h a u e r i a n ă ,

A s t f e l contr ibuţ ia lui S c h o p e n h a u e r la d e s v o l t a r e a a r t i s t i c ă şi f i losof ică , în ţ a r a n o a s t r ă o c u p ă un loc destul de însemnat .

La v a l o a r e a lui f i losof ică r o m â n i i a d a u g ă şi a c e a ob l igaţ i e s f â n t ă d e a cinsti m e m o r i a ace lu i geniu, c a r e deşi i z o l a t de a c e a s t ă l u m e i-a d ă r u i t cu m u l t ă generoz i ta te t o a t ă b o g ă ţ i a suf le tu lu i lui .

A c a d e m i a R o m â n ă p r i n Dl Prof, I . P e t r o v i c i a făcut ce l mai f r u m o s gest, c o m e m o r â n d p e S c h o p e n h a u e r .

N. Găgescu

P L A T O N

S Y M P O S I O N R E V I S T Ă D E C U L T U R Ă

înregistrată la Tribunalul Ciul sub No. U5/1Í38 A P A R E BIMESTRIAL

Abonament anual Lei 180 Pentru autorităţi, instituţii şi în străinătate . . Lei 300 Pentru preoţi, învăţători şi studenţi . . . . . Lei 140

Toate manuscrisele se examinează de cenaclul „Symposion". Manuscrisele ne­publicate se păstrează în arhiva revistei.

Cărţile şi revistele se trimit pe adresa redacţiei.

Redacţia şi Administraţia: Cluj, Str. Vânătorilor 18 Tel.» 1 6 - 1 3 .

L I O N A R D O D A V I N C I S t u d i u d e î n g e r p e n t r u t a b l o u l „ F e c i o a r a d i n t r e s tânc i" .