lăpuşna. studii de istorie şi arheologie, coord. şt. gheorghe postică, chişinău, 2015, 268 p

LăpuşnaStudii de istorie și arheologie

Chișinău, 2015

Coordonator științific: prof. univ., dr. hab. Gheorghe posticăSecretar științific: dr. Teodor Candu.

Lucrarea a fost elaborată sub egida asociației Obștești „pRO-Historica”, cu sprijinul Secției istorie medievală a Institutului de Istorie al academiei de ştiințe a Moldovei, în cadrul proiectului transfrontalier nr. 2/1/53/ MIS ETC 1604 „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna pentru vizite turistice (History-Tour)” finanțat de uniunea Europeană (coordonator Viorel Miron) și promovat de primăria s. Lăpușna (primar Gheorghe Chirilă).

Lucrarea este recomandată pentru publicare de Consiliul științific al Institutului de Istorie al academiei de ştiințe a Moldovei, proces-verbal nr. 5 din 1 aprilie 2015.

Editura: „Masterprint” SRLmob.: 060111155e-mail: [email protected]

ISBn 978-9975-4477-3-7

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții:Lăpușna. Studii de istorie și arheologie / asoc. Obștească „pRO-Historica;

coord. șt.: Gheorghe postică. – Chișinău : S. n., 2015, „Masterprint”. – 268 p.Referinţe bibliogr. în subsol. – 1000 ex.ISBn 978-9975-4477-3-7.

908(478-22)+902(478)L 21

CuPrINs:prefață ....................................................................................................................................... 5

dr.hab. Gheorghe POSTICĂHarta arheologică a comunei Lăpușna ................................................................................. 9

acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANULăpușna medievală în secolele XIV-XVIII ........................................................................ 27

dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU, dr. Mihai-Cristian AMĂRIUȚEITârgul Lăpușna în secolele XV-XVIII. Drumuri comerciale, mărfuri și negustori între Orient și Occident ...................................................................................... 67

dr. Sergius CIOCANUHotarul medieval al moșiei orașului Lăpușna ................................................................... 86

dr. Valentin CONSTANTINOVLăpușna – centru de ţară, centru de ţinut .......................................................................... 89

dr. Valentin CONSTANTINOVŢara Moldovei în timpul lui alexandru Lăpușneanu ....................................................... 96

dr. Sergiu BACALOVneamul de boieri lăpușneni Cărăbăţ / Darie: istorie și genealogie .............................. 102

dr. Silviu ANDRIEȘ-TABACLăpușna în heraldică ........................................................................................................... 127

dr. Teodor CANDUSchimbul de moșii dintre mănăstirea Ioan Gură de aur din Iași cu neamurile Tomuleț și Leon ........................................................................................... 147

dr. hab. Valentin TOMULEȚLitigiul dintre mănăstirea Ioan Gură de aur și neamurile Tomuleț și Leon cu privire la schimbul moșiilor .............................................................................................. 155

dr. Teodor CANDULitigiul dintre locuitorii târgului Lăpușna și stăpânii acesteia până la 1812 ............... 161

dr. hab. Valentin TOMULEȚEvoluția litigiului dintre țăranii și stăpânii Lăpușnei după 1812 .................................. 170

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

dr. hab. Valentin TOMULEŢapartenenţa boierească a neamului Tomuleţ .................................................................. 184

dr. Ion URSU, Ion CEBAN, Sergiu HEGHEAInvestigații arheologice preventive în comuna Lăpușna ................................................ 190

dr. hab. Gheorghe POSTICĂDate noi privind arheologia Bisericii Sf. arhangheli Mihail și Gavriil din s. Lăpușna ...................................................................................................................... 199

pr. mitrof. Manole BRIHUNEȚpreoţii și biserica din satul Lăpușna în primele decenii ale secolului al XIX-lea ....... 203

dr. Teodor CANDU, Alexandru CERGAClerul și Biserica Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil din Lăpușna în decursul secolelor XIX-XX ................................................................................................ 219

dr. Alexandru FURTUNĂunele informaţii privitoare la patrimoniul material și imaterial al localităţii Lăpușna ................................................................................................................................ 235

dr. Tamara NESTEROVReabilitarea Curţii domnești de la Lăpușna – între istorie și ficţiune .......................... 242

dr. hab. Ion DRONLăpușna. Materiale publicate în revista „natura” ........................................................... 251

dr.Viorel MIRON, Marina MIRONValorile culturale suport pentru dezvoltarea turismului în satul Lăpușna .................. 255

primarii comunei Lăpușna despre promovarea proiectului ,,Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice” ........................................ 258

anexe. Documente ilustrative și grafice .......................................................................... 261

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

5Lăpuşna. Studii de istorie și arheologie

PrefațăTârgul Lăpușna reprezintă unul dintre centrele de seamă ale Țării Moldovei din secolele

XV-XVII. atestată documentar la începutul secolului al XV-lea în sud-estul Moldovei ca punct vamal pentru colectarea taxelor din transportul de mărfuri pe renumitul drum tătă-resc, această localitate a devenit odată cu trecerea anilor un important centru administrativ, economic și cultural. pe parcursul a câtorva secole, târgul Lăpușna a reprezentat un punct strategic regional de rezonanţă, care a influenţat benefic dezvoltarea socioeconomică și cul-turală a spaţiului românesc de la marginea de răsărit. În acest context, cunoașterea trecutului acestei localități situate în preajma lumii orientale contribuie la lărgirea orizontului istoric de la sfârșitul epocii medievale și începutul celei moderne.

prezenta culegere Lăpușna. Studii de istorie și arheologie, elaborată de un grup de cerce-tători consacraţi, are drept obiectiv investigarea trecutului localităţii Lăpușna începând cu primele atestări arheologice din perioada preistorică, dezvoltarea habitatului uman din peri-oada antică și cea medievală timpurie, apariţia târgului medieval și a bisericii din localitate, precum și evoluţia acestora până în secolul al XIX-lea.

Culegerea de studii este realizată în cadrul proiectului transfrontalier nr. 2/1/53/ MIS ETC 1604 „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna pentru vizite turistice (History-Tour)” finanțat de uniunea Europeană, care are drept obiectiv general „Consolidarea cooperării transfrontaliere între comunitățile regionale în domeniul turismului cultural și istoric, valo-rificarea potențialului comunităților regionale, îmbunătățirea infrastructurii turistice și creș-terea numărului de vizitatori, promovarea imaginii, valorii istorice și culturale a localităților și includerea acestora în circuitul turistic regional”.

un obiectiv specific al proiectului constă în reanimarea memoriei istorice a populației din satul Lăpușna, conștientizarea valorii bunurilor de patrimoniu cultural, promovarea și punerea în valoare a acestora în scopuri cultural-turistice, socioeconomice și comunitare. În acest sens, lucrarea de faţă vine să deschidă pagini necunoscute din trecutul localităţii și, în special, ale târgului cu aceeași denumire, care în secolele XV-XVII a reprezentat un reper în dezvoltarea zonei centrale a spaţiului pruto-nistrean.

De menţionat că pentru prima dată interesul special față de istoria acestei localități s-a cristalizat în perioada dintre cele două războaie mondiale, când, datorită investigațiilor re-alizate de aurel V. Sava, președintele Secției a III-a a Tribunalului Lăpușna, a fost publicat unul dintre primele volume de documente dedicate istoriei târgului și ținutului Lăpușna1. această lucrare până în prezent continuă, alături de documentele de arhivă, să fie sursa prin-cipală de reconstituire a trecutului acestei așezări. aceluiași autor îi aparține și unul dintre primele studii dedicate Lăpușnei și relației dintre locuitorii ei cu stăpânii moșiei la începutul secolului al XIX-lea2. În acest context, aurel V. Sava aprecia disputa dintre sătenii și moșierii Lăpușnei drept „o adevărată revoluție locală țărănească... cu atât mai interesantă cu cât s-a

1 Aurel V. Sava, Documente privitoare la ţinutul şi târgul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937.2 Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia, In: Arhivele Basarabiei, nr. 2, 1935, p. 145-160;

Ibidem, In: Arhivele Basarabiei, nr. 3-4, 1935, p. 241-256.

6 Lăpuşna. Studii de istorie și arheologie

produs cu patrusprezece ani mai degrabă decât tulburările asemănătoare care au avut loc de-a dreapta prutului în 1831.

În perioada următoare, de până la anii ’90 ai secolului al XX-lea, problematica privind istoria așezării Lăpușna, deși a continuat să suscite interesul cercetătorilor și al localnicilor, cu excepţia unor investigaţii arheologice de mici proporţii, nu s-a materializat în niciun stu-diu. După obținerea independenței Republicii Moldova, dat fiind creșterea semnificativă a preocupărilor față de istoria locală, mai mulţi cercetători, publiciști, jurnaliști și alți temerari au inițiat diverse acțiuni prin care și-au propus să reanimeze trecutul istoric al plaiurilor basarabene. În acest context, la sfârșitul anilor ’90 primăria Lăpușna a iniţiat un proiect de cercetare a istoriei localităţii, care urma să se concretizeze într-o monografie de amploare. În realizarea acestui obiectiv s-a încadrat regretatul prof. univ., dr. hab. Ion Dron, care s-a implicat cu mare pasiune în adunarea documentelor istorice necesare și în scrierea lucrării monografice, aceasta din urmă nefiind însă definitivată din cauza plecării premature a auto-rului în lumea celor drepţi.

O nouă oportunitate a reapărut în anul 2012, odată cu inițierea proiectului de reabilitare în scop cultural-turistic a Curții medievale Lăpușna, când, la iniţiativa primăriei locale, un grup de cercetători în domeniul istoriei, arheologiei, arhitecturii și etnografiei s-au angajat în elaborarea unei culegeri de studii dedicate târgului Lăpușna, din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Realizarea acestei lucrări urmărește să adune într-un singur volum cele mai recente cercetări privind trecutul Lăpușnei, să identifice noi documente și noi idei care vor putea servi drept fundament pentru lansarea următoarei etape privind elaborarea unui studiu de sinteză asupra istoriei localităţii.

prezenta culegere cuprinde 20 de cercetări dedicate evoluției habitatului din zona Lă-pușnei în perioadele preistorică, medievală și de la începutul epocii moderne. astfel, este elaborată harta arheologică a moșiei Lăpușna, sunt stabilite etapele de bază ale habitatului uman din acest spațiu (perioadele eneoliticului și epocii bronzului (mileniile IV-II î.Hr.), traco-getică (mileniul I î.Hr.), antică târzie (secolele III-IV), evului mediu timpuriu (secolele V-XIII), existenţei târgului medieval (secolele XV-XVII) și modernă (secolele XVIII-XIX)). De menționat că în afara studiului rămâne secolul al XX-lea, a cărei cercetare urmează a fi efectuată la a doua etapă a investigaţiilor. O atenţie specială în lucrare este acordată patrimo-niului cultural ce ţine de istoria Lăpușnei (arheologic, arhitectural, ecleziastic, istoric-docu-mentar și etnografic).

Culegerea este deschisă de prezentarea hărţii arheologice a localităţii Lăpușna de către dr. hab. Gheorghe postică, cu o analiză a vestigiilor culturale din regiune începând din epoca bronzului până în evul mediu – un repertoriu complet al siturilor arheologice, care pe lângă valoarea științifică intrinsecă are și o semnificaţie practică, inclusiv pentru dezvoltarea turis-mului și educaţia tinerei generaţii.

următorul studiu reprezintă o analiză complexă, de proporţii și bine documentată a evoluției Lăpușnei în perioada medievală, realizată de dl academician andrei Eșanu și dna Valentina Eșanu, acesta reprezentând în același timp și o sinteză minuțioasă a tuturor reali-zărilor de până acum privitor la istoria localității.

În același context vine și lucrarea semnată de dna dr. Ludmila Bacumenco-pîrnău și dl dr. Mihai-Cristian amăriuței, care abordează problema importanței comerciale a târgului Lăpușna, aducând totodată detalii importante despre circulația mărfurilor și căile comerci-ale.

Hotarele vechi ale orașului Lăpușna sunt analizate de dl dr. Sergius Ciocanu, care, în baza documentelor istorice cunoscute, reușește să restabilească cu precizie limita acestora cu lo-calitățile și moșiile învecinate.


În desfășurarea ideii de legătură a satului Lăpușna cu familia domnească din Ţara Mol-dovei în secolul al XVI-lea, dl dr. Valentin Constantinov abordează problema domniei lui alexandru Lăpușneanu din perspectiva originii lăpușnene a mamei ilustrului voievod.

În continuare, același autor analizează aspectele formării centrelor administrative regi-onale, o atenţie sporită fiind acordată cnezatelor de vale care au stat la temelia ținuturilor moldovenești, inclusiv a ţinutului Lăpușna.

De perioada medievală ţine și studiul istorico-genealogic semnat de dr. Sergiu Bacalov, dedicat unui cunoscut neam de boieri moldoveni – familia Cărăbăț / Darie, care, în secolul al XVII-lea, prin unii dintre exponenții săi, Darie Cărăbăț, spătar, și fratele său Ioan Cără-băț, a jucat un rol distinct nu numai la nivel local, regional, dar și al întregii țări, urmașii lor viețuind în localitățile învecinate Lăpușnei, unde au deținut stăpâniri funciare semnificative.

un studiu de o importanță majoră, semnat de dl dr. Silviu andrieș-Tabac, este dedicat heraldicii satului Lăpușna și a localității învecinate Bălceana, constituită la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului următor în hotarul moșiei târgului.

Epoca modernă în cadrul culegerii începe cu studiul semnat de dl dr. Teodor Candu, care analizează problema statutului Lăpușnei începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, când, urmare a pierderii importanței economice și strategice, acest centru a fost scos din sfera de influență a domniei și transmis în stăpânirea mănăstirii Sfântul Ioan Gură de aur din Iași. De asemenea, autorul analizează unele aspecte legate de trecerea moșiei din stăpânirea mănăstirească în cea moșierească a familiei Tomuleț și Leon, produsă drept consecință a prevederilor ambigue ale Tratatului de pace de la București.

La același subiect reflectă și dl dr. hab. Valentin Tomuleț, care prezintă cu punctualitate litigiul funciar dintre mănăstirea Sfântul Ioan Gură de aur din Iași și neamurile Tomuleţ și Leon din Lăpușna.

În continuare, dl dr. Teodor Candu și dl dr. hab. Valentin Tomuleţ abordează problema relațiilor funciare de până la 1812 dintre locuitorii și stăpânii moșiei Lăpușna, dar și după această dată. Totodată, într-un studiu separat sunt analizate și aspectele privind apartenenţa neamului Tomuleţ la tagma boierească.

partea finală a culegerii ţine de cercetările sistematice de arheologie, arhitectură istorică, viaţa ecleziastică și patrimonială a Lăpușnei. acest compartiment este deschis de studiul ela-borat de dnii dr. Ion ursu, Ion Ceban și Sergiu Heghea, care prezintă rezultatele săpăturilor arheologice de la Lăpușna din anul 2013, completând pe această cale baza documentară a trecutului lăpușnean și, în special, a cercetării zonei sacre a localităţii.

În același context, studiul privind săpăturile arheologice din interiorul Bisericii Sfinţii arhangheli Mihail și Gavriil din s. Lăpușna, semnat de dr. hab. Gheorghe postică, valorifică importante repere știinţifice și pune la punct discuţia referitoare la începuturile acestui locaș sfânt, demonstrând cu probe materiale irefutabile datarea acestuia din timpul domniei lui ştefan cel Mare.

O altă cercetare, semnată de pr. mitrof. Manole Brihuneț, este dedicată evoluției bisericii din satul Lăpușna în primele decenii ale secolului al XIX-lea, în cadrul căreia, pe baza unor documente inedite, se precizează perioada edificării actualului edificiu al așezământului de cult.

Încă un studiu asupra clerului și slujitorilor bisericii din secolul al XIX-lea, cu unele refe-rințe la secolul al XX-lea este semnat de dnii dr. Teodor Candu și alexandru Cerga. În acest caz, sunt prezentate datele biografice ale reprezentanților clerului de mir, care vin să îmbogă-țească panteonul personalităților lăpușnene.


O lucrare originală este și cea a dlui dr. alexandru Furtună referitor la patrimoniul cul-tural al satului Lăpușna, în care sunt documentate importante aspecte ale tradițiilor etnofol-clorice care s-au păstrat în localitate.

În încheierea ciclului de articole de specialitate, ca răspuns la provocarea lansată de pro-iectul aplicativ cultural-turistic propus de autoritatea locală, vine studiul dnei dr. Tamara nesterov referitor la reabilitarea Curţii domnești de la Lăpușna din perspectiva ficţiunii și a realităţii. Cercetarea cuprinde importante raționamente de ordin istorico-arhitectural, prin care se argumentează cu probe documentare viabilitatea proiectului de edificare a unui obiectiv turistic de tip medieval în localitatea Lăpușna.

La studiile recent elaborate se adaugă două articole mai vechi despre Lăpușna ale regreta-tului dr. hab. Ion Dron, publicate în revista „natura”. În același context, se prezintă și artico-lul semnat de dr. Viorel Miron și Marina Miron cu privire la valorile culturale drept suport pentru dezvoltarea turismului în satul Lăpușna.

În finalul culegerii sunt prezentate opiniile primarilor s. Lăpușna din anii 1993-2015 re-feritor la promovarea proiectului ,,Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice” și o anexă cu ilustrații color.

privită în ansamblu, culegerea „Lăpușna. Studii de istorie și arheologie” vine cu impor-tante contribuţii știinţifice, care însă nu acoperă în totalitate necunoscutele ce ţin de trecutul localităţii. În același timp, prezentele cercetări îmbogățesc considerabil tezaurul documentar al acestei așezări și oferă o mare deschidere în vederea realizării unui amplu studiu de sinteză asupra istoriei ei, care va reflecta, cu certitudine, toate aspectele ce ţin de trecutul glorios al satului și ţinutului Lăpușna.

Culegerea de studii a fost elaborată cu sprijinul și cu participarea nemijlocită a cercetă-torilor științifici din cadrul Secţiei istorie medievală a Institutului de Istorie al academiei de ştiinţe a Moldovei și cu implicarea personală a domnului academician andrei Eșanu.

Totodată, lucrarea a fost discutată și recomandată pentru editare la ședinţa Consiliului știinţific al Institutului de Istorie al aşM.

dr. hab. Gheorghe Postică


Harta arHeologICă a ComuNeI lăPușNa

dr.hab. Gheorghe POSTICĂ

I. Istoricul cercetăriiprimele situri arheologice în zona satului Lăpușna au fost înregistrate cu ocazia elaborării

harților topografice militare. Spre exemplu, pe Hărțile topografice, scara 1:10000, ediţia 1942 și 1:5000, ediţia 1963, elaborate de autorităţile sovietice, sunt înregistrați 3 tumuli, inclusiv 2 în regiunea hârtopului pardos și unul în lunca r. Lăpușna.

primele investigaţii arheologice de specialitate la Lăpușna au fost realizate de către E.a. Rikman în anul 19531, când a fost stabilită locaţia târgului medieval și realizată prima săpătură arheologică.

În anii 1959-1960 în preajma Lăpușnei au fost efectuate periegeze arheologice de către p.p.Bârnea și Gh.Cebotarenco, cu acea ocazie fiind identificate 8 situri arheologice2.

În anii 1973-1975 siturile arheologice din zona s. Lăpușna descoperite de către E.a. Rik- man, p.p.Bârnea și Gh.Cebotarenco au fos incluse în lucrarea Археологическая карта Молдавской ССР, vol. 3, 4, 5, 6 și 73.

În anul 1980, în timpul unei prospectări de teren, subsemnatul a identificat situl arheolo-gic Lăpușna-Mladen, rămas însă inedit.

În anul 1985, în cadrul programului de inventariere a tumulilor din fostul raion Cotovsc (astăzi Hâncești), realizat la comanda Ministerului Culturii de către specialiștii Institutului de proiectare Молдгипрозем, a fost înregistrat un tumul la marginea de nord a s. Lăpușna4.

1 Э. А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г. In: Известия Молдавского филиала АН СССР, № 6 (20).

2 П. П. Бырня, Г.Ф. Чеботаренко, Maтериалы к aрхеологической карте Moлдавии (Итоги разве-дочных работ 1959 гoдa), In: Maтериалы и исследования пo aрхеологии и этнографии Moлдав-ской ССР, Кишинев, 1964, c. 273-284.

3 В. А. Дергачев, Памятники эпохи бронзы / Археологическая карта Молдавской СССР. Выпуск 3, Кишинев: Штиинца, 1973, p. 92, nr. 3 (Лапушна I), p. 94, nr. 4 (Руска); В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ, М. А. Романовская, Памятники раннего железного века / Археологическая карта Молдавской СССР. Выпуск 4. Кишинев: Штиинца, 1974 г., p. 60, nr. 76 (Лапушна IV); Э.А. Рикман, Памятники сарматов и племён черняховской культуры / Археологическая карта Молдавской ССР, Вып. 5, Кишинёв: Штиинца, 1975, p. 54-55, nr. 134-140 (Пашканы, Лапушна I, Лапушна II, Лапушна III, Ла-пушна IV, Лапушна V, Анены); Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко, Памятники древних славян (VI-XIII вв.) / Археологическая карта Молдавской СССР, вып. 6, Кишинев, 1974, p. 32-33, nr. 108 (Лапушна I), p. 74, nr. 263 (Лапушна I); Л.Л. Полевой, П.П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв. / Ар-хеологическая карта Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, p. 78, nr. 68-70 (Лапушна, Лапушна III, Руска).

4 Дело по обследованию курганных насыпей Котовского р-на МССР / Институт Молдгипрозем, Кишинев, 1985, p. 4, nr. 17.

1


În același an 1985, în zona s. Lăpușna cercetătorul Ion Hâncu a realizat periegeze arheo-logice, înregistrând 5 tumuli5, dintre care astăzi în teren sunt documentaţi doar doi.

În anul 1993, în cadrul proiectului de elaborare a Repertoriului arheologic al Republicii Moldova, iniţiat de Institutul de arheologie și Istorie Veche al aşM la comanda Ministerului Culturii, S. Covalenco a generalizat datele privind harta arheologică a s. Lăpușna, evidenţi-ind 11 situri, inclusiv 2 tumuli, 2 necropole și 7 așezări6. Totodată, alte 2 situri (un tumul și o așezare) aflate pe moșia s. Lăpușna au fost incluse de autor în componenţa com. pașcani7.

În același an 1993, 13 situri arheologice de lângă s. Lăpușna (6 așezări, 2 necropole și 5 tumuli) au fost incluse în Registrul monumentelor ocrotite de stat, aprobat de parlamentul Republicii Moldova8.

Este de remarcat că descrierile siturilor arheologice din zona s. Lăpușna, realizate în anii 60-90 ai secolului XX, sunt destul de generale, cu localizări aproximative, fără cartografiere exactă, din care cauză localizarea unora dintre acestea (Lăpușna III și Lăpușna IV) este pro-blematică până în prezent. La fel, până în prezent n-a fost confirmată localizarea a trei tumuli din sectorul podiș9.

În anii 1999-2000 în zona sitului „Târgul medieval”, punctele „Beciul de piatră” și „Biseri-ca” au fost realizate săpături arheologice de către V.Ghimpu10.

În anul 2012 subsemnatul a efectuat o săpătură de control în incinta Bisericii11, iar în anul 2013 Vlad Vornic și Ion ursu au realizat săpături arheologice în punctele „Beciul de piatră” și „Cimitirul medieval”.

Cele mai recente periegeze arheologice în zona s. Lăpușna au fost efectuate în aprilie-iu-nie 2014 de către subsemnatul, cu această ocazie fiind efectuată o inventariere a siturilor arheologice din spaţiul respectiv și descoperite alte situri necunoscute anterior (2 așezări, un grup din 2 tumuli circulari și un ansamblu (necropolă) alcătuit din 38 de tumuli circulari de dimensiuni mici și 4 tumuli lungi).

analiza publicaţiilor arheologice în care sunt vizate siturile arheologice din zona Lăpuș-nei denotă lipsa unui concept unic în privinţa denumirilor acordate acestora. Or, în anii 60-70 ai secolului XX, pentru nominalizarea siturilor arheologice au fost utilizate sintagme compuse din denumirea satului (Lăpușna) și cifre romane (I-VII), conform viziunii generale acceptate de arheologia sovietică. În același timp, se observă o lipsă de consecutivitate în ceea ce privește desemnarea siturilor. Spre exemplu, în cazul siturilor arheologice multiculturale, care cuprind vestigii din diferite epoci istorice, autorii operează cu diferite denumiri, astfel că unul și același sit, în funcţie de stratul cultural-cronologic apare cu diferite denumiri, acestea din urmă repetând denumirile altor situri. Spre exemplu, situl arheologic din vatra istorică a s. Lăpușna, care cuprinde vestigii din diferite epoci istorice, figurează în literatura de spe-cialitate ca două situri separate: „Lăpușna” (în cazul târgului medieval) și „Lăpușna V” (în cazul necropolei antice), iar situl arheologic din hârtopul „pardos” figurează sub denumirile:

5 И.Г. Хынку, Археологические памятники Котовского района, Кишинев, Штиинца, 1987, p. 14-15.6 S. Covalenco, Repertoriul monumentelor arheologice din Republica Moldova, Raionul Hînceşti, Chişi-

nău, 1993, p. 13-16, Arhiva MNIM, p. 13-16, nr. 50-61.7 S. Covalenco, idem, p. 20-21, nr. 78 - tumulul nr. 2 şi nr. 82 - Paşcani III.8 Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 02.02.2010, nr. 15-17, art 24, p. 19.9 И. Г. Хынку, Археологические памятники, p. 14-15.10 Vlad Ghimpu, Rodica Blanovschi, Natalia Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval

din Lăpuşna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p. 159-172; Ghimpu Vlad, Săpături arheologice medievale Lă-puşna - 2000, In: Tyragetia, vol. X, Chişinău, 2001, p. 139-140.

11 Gheorghe Postică, Raport ştiinţific privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 2011 de la Orhe-iul Vechi, Lăpuşna şi Măşcăuţi, Chişinău, 2011, p. 40-41, Arhiva MNIM.


„Lăpușna I” și „Lăpușna III”. Totodată, denumirea „Lăpușna III” este atribuită altui sit arhe-ologic, aflat în preajma drumului dinspre Cărpineni.

În scopul evitării confuziilor în lucrarea de faţă, siturile arheologice din zona s. Lăpușna sunt denumite conform toponimelor locale, această practică fiind caracteristică arheologiei occidentale, respectiv: Lăpușna „Târgul Medieval” (=Лапушна, Лапушна V), Lăpușna „par-dos” (=Лапушна I și Лапушна III), Lăpușna „Valea Râma” (=Лапушна II), Lăpușna „podul Rusca” (=Lăpușna IV și Lăpușna VI), Lăpușna „Gura aninii” (=Анены), Lăpușna „Rusca” (=Руска), Lăpușna „pașcani” (=Пашканы și pașcani III), Lăpușna „Mladen”, Lăpușna „Gura Văii Rusca”, Lăpușna „Valea Rusca” și Lăpușna „Gura pardos”.

Tumulii din regiunea Lăpușnei sunt desemnaţi prin utilizarea sintagmei „tumul” cu adă-ugarea cifrei arabe de ordine, respectiv: Lăpușna „Tumulul nr. 1”, Lăpușna „Tumulul nr. 2”, Lăpușna „Tumulul nr. 3”, Lăpușna „Tumulul nr. 4”, Lăpușna „Tumulul nr. 5”.

II. etape cultural-cronologiceCele mai vechi urme de locuire umană, cunoscute până în prezent pe teritoriul comunei

Lăpușna, datează din epoca bronzului (mileniile III-II î.Hr.). Din aceste timpuri sunt docu-mentate așezări ale agricultorilor de așa-numitul tip noua-Sabatinovka din secolele XIV-XII î.Hr. (Lăpușna „pardos”, Lăpușna „Rusca”) și necropole tumulare ale vechilor păstori (Lăpuș-na „Tumulii nr. 1-4”).

Din epoca fierului timpuriu în zona Lăpușnei este documentată o așezare tracică veche din secolele XII-X î.Hr. (Lăpușna „Valea Rusca”). De asemenea, în preajma Lăpușnei a fost menţionată o așezare geto-dacică din secolele IV-III î.Hr. (Lăpușna IV), locaţia căreia ur-mează a fi confirmată prin cercetări suplimentare în zona Lăpușna „Elevator”.

perioada antică târzie este prezentă prin multiple așezări (Lăpușna „pardos”, Lăpușna „Valea Râma”, Lăpușna „Gura Văii Rusca”, Lăpușna „Gura aninii”, Lăpușna „pașcani”) și ne-cropole (Lăpușna „Târgul medieval”, Lăpușna „podul Rusca”) de tipul Sântana de Mureș-Cer-neahov din secolele III-IV. Locaţia unei așezări din perioada antică târzie cunoscută în lite-ratură sub denumirea de „Lăpușna III” urmează a fi confirmată prin cercetări suplimentare în zona Lăpușna „Gura popasca”.

perioada medievală timpurie este atestată prin așezări de tipul Costișa-Botoșana-Hansca – secolele V-VII (Lăpușna „pardos”, Lăpușna „Valea Rusca”), Lozna-Borniș – secolele VIII-IX (Lăpușna „Mladen”), Dridu – secolele X-XI (Lăpușna „pardos”, Lăpușna „Mladen”) și Lozo-va – prima jumătate a secolului XIV (Lăpușna „Rusca”).

perioada medievală târzie și modernă este prezentă în zonă prin așezarea urbană și ne-cropola Lăpușna „Târgul medieval” și așezările rurale (Lăpușna „pardos”, Lăpușna „Rusca”) din secolele XV-XIX.

În raza comunei Lăpușna, în total sunt cunoscute 17 situri arheologice, care din punct de vedere tipologic cuprind 11 așezări (în două cazuri sunt prezente și amenajări funerare din diverse epoci istorice), 1 necropolă plană, 4 necropole tumulare singulare și 1 necropolă tumulară complexă (vezi harta, pag. 26).

Se deosebesc 7 situri cu un singur orizont cultural (6 așezării și 1 necropolă plană) și 5 si-turi cu mai multe orizonturi culturale (de la 2 până la 5 așezări și necropole plane din diferite epoci istorice). Se evidenţiază, de asemenea, 4 necropole tumulare singulare și o necropolă tumulară complexă.

Din punct de vedere cultural-cronologic, printre siturile nominalizate se deosebesc: • 4 necropole tumulare singulare din epoca bronzului-fierului timpuriu (mileniile III-I

î.Hr.);


• 2 așezări din epoca bronzului (cultura noua-Sabatinovka, secolele XIV-XII î.Hr.);• 2 așezări din epoca fierului timpuriu (cultura Chișinău-Corlăteni, secolele XII-X î.Hr.

și cultura geto-dacică din secolele IV-III î.Hr.); • 7 așezări și 2 necropole din perioada antică târzie (cultura Sântana de Mureș-Cernea-

hov din secolele III-IV); • 1 necropolă tumulară complexă, posibil din perioada antică târzie sau medievală tim-

purie (mileniul I);• 4 așezări din perioada medievală timpurie (cultura Costișa-Botoșana-Hansca, secole-

le V-VII, cultura Lozna-Boris, secolele VIII-IX, cultura Dridu, secolele X-XI, cultura Lozova, prima jumătate a secolului al XIV-lea);

• 2 așezări rurale din perioada medievală târzie-modernă (secolele XVI-XVIII); • 1 târg cu sistem de hrube subterane și necropolă din perioada medievală-modernă

(secolele XV-XIX).

III. repertoriul siturilor arheologice

1. lăpuşna „târgul medieval”Situl arheologic Lăpușna „Târgul medieval” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din

perioada antică târzie, medievală și modernă. Cuprinde o necropolă de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV), așezarea târgului medieval moldovenesc Lăpușna (se-colele XV-XVII), așezarea centrului judeţean Lăpușna din epoca modernă (secolele XVIII- XIX) și necropola din secolele XV-XIX.

Este situat pe teritoriul actualului sat Lăpușna, pe un promontoriu orientat de la nord spre Sud, delimitat dinspre Vest de valea r. Lăpușna și dinspre Est de afluentul său de dreapta care curge din „Valea Râma”. La confluenţa celor două ape, dinspre Sud situl este delimitat de șoseaua Hâncești-Leușeni – vechiul drum comercial moldovenesc al Lăpușnei, iar dinspre talpa promontoriului, respectiv, dinspre nord, sectorul din preajma Liceului din s. Lăpușna. Dimensiunile sitului pe axa nord-Sud sunt de 1,7-1,8 km, iar pe axa Est-Vest de 0,4-1,1 km. Suprafaţa sitului este ocupată de fondul locativ, administrativ și economic al s. Lăpușna. În spaţiul sitului și în apropierea lui sunt atestate un șir de toponime istorice: „Centru”, „Tamo-jnea”, „Talcioc”, „ponoare”, „Stadol” (=Locul cirezilor), „partea Rusca” (=Dealul Rusca), „po-diș”, „Iazul lui Tomuleţ”, „Burca”.

Sectorul delimitat cu toponimul „Centru” este identificat cu centrul administrativ al târ-gului medieval Lăpușna. Se află în partea de Centru-Sud a promontoriului, dinspre șoseaua Hâncești-Leușeni, până în zona morii și a bisericii.

Sectorul delimitat cu toponimul „Tamojnea” este identificat cu spaţiul în cadrul fostei vămi a târgului medieval Lăpușna. Se află spre nord-Est de biserică și cimitirul medieval pe panta de Est a promontoriului, vizavi de „Dealul Rusca”.

Sectorul delimitat cu toponimul „Talcioc” este identificat cu centrul comercial al târgului medieval Lăpușna. Se află în partea de Vest a s. Lăpușna, ocupând panta de Vest a promon-toriului din stânga r. Lăpușna, până în luncă.

Sectorul delimitat cu toponimul „ponoare” este identificat cu un sector agricol din lunca r. Lăpușna, aflat la Sud-Vest de sectorul „Centru” și la Sud de sectorul „Talcioc”, în stânga drumului ce duce spre centrul satului.


Sectorul delimitat cu toponimul „Stadol” este identificat cu locul de la marginea târgului medieval, unde staţionau cirezile de vite destinate pentru comercializare. Se afla la marginea de Sud-Vest a satului Lăpușna, pe partea opusă a fostului drum comercial moldovenesc.

Sectorul delimitat cu toponimul „partea Rusca” este identificat cu spaţiul atașat târgului medieval de sub „Dealul Rusca”, în partea stângă a pârâului ce curge din „Valea Râma”. În secolul al XIX-lea cuprindea un șir de case dispuse de-a lungul pârâului.

Sectorul delimitat cu toponimul „podiș” este identificat cu spaţiul agricol al târgului me-dieval al Lăpușnei. Se află în partea de nord a satului Lăpușna și în continuare pe terenurile agricole, în direcţia satelor şipoteni și Stolniceni.

Sectorul delimitat cu toponimul „Iazul lui Tomuleţ” este identificat cu fosta gospodărie piscicolă din secolul al XIX-lea a moșierului Tomuleţ. Se află în partea de nord-Est a secto-rului „Tamojnea”, în lunca din dreapta „Văii Râma”.

Sectorul delimitat prin toponimul „Burca” se află în partea de nord a sectorului „Tamoj-nea”, în preajma „Iazului lui Tomuleţ”.

În sectorul „Centru”, lângă „Moară”, se afla un beci din piatră din perioada secolelor XVII-XVIII, iar spre Est – Biserica Sf. arhangheli Mihai și Gavriil din anul 1818, construită pe fundația bisericii vechi din secolele XV-XVI. necropola creștină din secolele XV-XIX se află la nord de biserică, în grădini private, unde odată cu efectuarea lucrărilor agricole și de construcţii periodic sunt descoperite oase umane, aflate la o adâncime de 0,40-0,80 m. În zona centrală a sitului din preajma „Morii” au fost documentate și vestigiile unei necropole de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).

În partea de nord a sectorului „Centru”, la intersecţia cu sectoarele „Talcioc” și „Tamoj-nea” există un sistem de galerii subterane medievale, numite de localnici „Hrube”. Intrarea în galeriile subterane a fost documentată de populaţia locală în anul 1958, când în urma unei ploi torenţiale în zona „Morii”, în preajma beciului vechi s-au deschis două intrări în aceste galerii.

prima galerie era orientată spre nord, în direcţia sectorului „podiș”, unde actualmente se află Liceul, iar cea de-a doua – spre nord-Vest, în direcţia sectorului „Talcioc”, paralel pantei promontoriului, în stânga de la drumul ce coboară dinspre „Moară” în „Talcioc”. Faptul că galeriile ajungeau cel puţin până în zona Liceului este demonstrat de faptul că în anul 1965 în timpul construcţiei Liceului, în zona respectivă s-au produs prăbușiri masive de teren, ceea ce a impus constructorii să întărească terenul cu piloni de beton de peste 8 m lungime.

De la prima galerie, la o anumită distanţă de la intrare, se bifurca o altă galerie îndrep-tată spre nord-Est, spre sectorul „Tamojnea”. O altă galerie începe de la latura de Sud-Est a celei de-a doua galerii, fiind orientată spre Vest, perpendicular promontoriului în sectorul „Talcioc”12.

Galeriile subterane au fost săpate în löes, la adâncimea de 4-5 m, cu o lăţime de circa 0,9-1,0 m și înălţime de circa 1,8-2,0 m. În diferite perioade, localnicii intrau în unele porţiuni de galerii pe o lungime de până la 10-25 m. Conform informaţiilor oferite de localnici, în anumite porţiuni ale galeriilor există fântâni și spaţii lărgite. În zona „hrubelor” – în cadrul gospodăriilor locale, pe parcursul anilor au fost semnalate mai multe prăbușiri ale galeriilor subterane. În anul 1980 Eugen Bâzgu împreună cu arhitectul Dumitru Macari, originar din s. Lăpușna, au documentat un sector de hrube, unde exista o intrare în galeria subterană cu lăţimea de 0,9-1,0 m și înălţimea de 1,8-2,0 m. În interiorul hrubei a fost parcursă o distan-ţă cu lungimea de circa 25 m, aceasta contiuând mai departe și având pe laterala de Est o

12 Informaţie oferită de locuitorii s. Lăpuşna, Efim şi Elena Vâzdoagă, Vasile Bubuioc.


ramificaţie. podeaua hrubei era umedă13. potrivit tradiţiei locale, hrubele au fost construite în evul mediu și erau folosite de lăpușneni pentru a se ascunde în timpul invaziilor tătarilor.

În partea centrală situl are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Goo-gle Earth: în zona Bisericii – latitudinea de 46°53’3.43” nord și longitudinea de 28°24’45.60” Est, iar în zona sectorului „Moara” – latitudinea de 46°53’3.34” nord și longitudinea de 28°24’35.73” Est.

Situl arheologic a fost identificat și cercetat parţial (106 m.p.) în anul 1953 de către E.a. Rikman, care a descoperit în sectorul de lângă moară fundaţiile unui edificiu din cărămidă din secolele XVII-XVIII, cahle de sobă, ceramică roșie și cenușie, un lacăt din fier, un vârf de săgeată și vestigii ale necropolei din secolele XVII-XVIII. În anii 1990-2000, Vlad Ghimpu a realizat cercetări arheologice în sectorul de lângă moară, la beciul din piatră și la biserică. În anul 2012, Gheorghe postică a realizat o investigaţie arheologică în incinta bisericii, cu aceas-tă ocazie fiind descoperite fundaţiile bisericii vechi din secolele XV-XVI. În anul 2013 Vlad Vornic și Ion ursu au efectuat cercetări în sectorul de lângă moară și la necropola medievală aflată la nord de biserică.

În literatura de specialitate, situl arheologic Lăpușna „Târgul medieval” figurează cu de-numirile „Lăpușna”, „Город Лапушна (=Orașul Lăpușna)” și „Lăpușna V”.

În anul 2014 situl a fost examinat, delimitat teritorial, redenumit conform noului concept și descris în format nou de către Gheorghe postică. Cu această ocazie s-a constatat o pre-zenţă masivă a ceramicii medievale moldovenești și a altor artefacte în grădinile locuitorilor s. Lăpușna.

În anul 1993, situl Lăpușna „Târgul medieval”, cu denumirile „Lăpușna” (orașul medieval, secolele XV-XVII) și „Lăpușna V” (necropolă, secolele II-IV) a fost declarat monument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 604 și nr. 607), aprobat prin Hotărârea parla-mentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199314.

Conform art.18 lit.h) și art.19 lit.c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pen-tru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Târgul medieval” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Рикман 1954; Рикман 1975, p. 55, nr. 139 (Lăpușna V), Figura nr. 18; Федоров 1960; Полевой, Бырня 1974, p. 78, nr. 68 (Город Лапушна); Covalenco 1993, p. 15, nr. 56 (Lăpușna V), nr. 58 (Lăpușna).

2. lăpuşna „Pardos” Situl arheologic Lăpușna „pardos” reprezintă un spaţiu cu urme de așezări preistorice,

antice și medievale. Situl cuprinde vestigii din epoca bronzului târziu – o așezare de tipul noua-Sabatinovka (secolele XIV-XII î.Hr.); din epoca antică târzie – o așezare de tipul Sân-tana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV); din epoca medievală – o așezare de tipul Loz-na-Borniș (secolele VIII-IX), Dridu (secolele X-XII) și o așezare moldovenească (secolele XVII-XVIII).

Situl este situat la 1,4 km nord-Est de sat, pe panta de nord a hârtopului „pardos”. acesta ocupă o suprafaţă de circa 680x350 m, fiind orientat de la nord-Vest spre Sud-Est. Suprafaţa sitului este ocupată de plantaţii de viţă-de-vie, culturi agricole anuale, precum și de spaţii silvice. La talpa hârtopului se află două fântâni. În partea de Vest, la gura hârtopului se află

13 Informaţia a fost oferită de arhitectul Eugen Bâzgu.14 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 02.02.2010, art. 24, p. 19.


complexul de movile de pământ Lăpușna „Gura pardos”, cu înălţimea de 0,3-1,4 m și diame-trul de 2,0-3,0 m. Spre Vest, la distanţa de 0,33 km se află pârâul Valea Râma și situl arheo-logic Lăpușna „Valea Râma”.

punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea de 46°54’5.93” nord, longitudinea de 28°26’46.14” Est, altitudinea pantei de 118-164 m de la nivelul mării.

Situl a fost descoperit în anul 1959 de către p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco, care au iden-tificat la suprafaţă fragmente de ceramică de tipul Sabatinovka, Cerneahov, medievală tim-purie și medievală târzie. În literatura de specialitate situl figurează cu denumirile: „Lăpușna I” și „Lăpușna III”.

În luna aprilie 2014 situl a fost examinat și redenumit conform noului concept în Lăpușna „pardos” și descris în noul format de către Gheorghe postică. Cu această ocazie, începând cu lunca de la talpa hârtopului și până în partea superioară a pantei de nord-Vest a hârtopului au fost documentate multiple fragmente de ceramică cenușie lucrată la roată de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov, ceramică lucrată cu mâna tipică epocii bronzului, fierului timpuriu și perioadei antice târzii, relativ rar ceramica medievală târzie, lut ars și oase de animale.

În anul 1993, situl Lăpușna „pardos” cu denumirea „Lăpușna I” a fost declarat monument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 600), aprobat prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199315.

Conform art. 18 lit.h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „pardos” aparţine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 273-284; Рикман, 1975, p. 54, nr. 135 (Лапушна I); Федоров, Чеботаренко, 1974, p. 32-33 (Лапушна I), 74; Полевой, Бырня, 1974, p. 78, nr. 69 (Лапушна III); Covalenco 1993, p.13, nr. 52 (Lăpușna I).

3. lăpuşna „gura Pardos”Situl reprezintă un ansamblu de tumuli circulari și tumuli lungi. posibil este un complex

funerar (necropolă) din epoca antică sau medievală timpurie (mileniul I d.Hr.).Situl este situat la distanţa de 0,7-1,5 km nord-Est de s. Lăpușna, în lunca de la gura

hârtopului „pardos” și a pârâului „Valea Râma”, la altitudinea de 109-118 m de nivelul mării. Complexul tumular se află în spaţiul public, se întinde pe o distanţă de 0,8 km de la nord-Est spre Sud-Vest. Începe în stânga pârâului „Valea Râma”, în preajma fântânii de la gura hârto-pului „pardos”, se întinde spre Sud-Vest pe o distanţă de 0,45 km până la podeţul de peste apa din „Valea Râma”, apoi trece peste pârâu, pe malul opus, de unde continuă spre Sud, de-a lungul pârâului, pe o distanţă de 0,35 km până în zona fostului iaz din „Valea Râma”.

Situl este format dintr-un lanţ de 38 de tumuli circulari și 4 tumuli lungi, plasaţi în 6 sec-toare consecutive.

Primul sector cu tumuli este localizat în gura hârtopului „pardos”. Cuprinde 13 tumuli (inclusiv: 11 tumuli circulari și 2 tumuli lungi formaţi din 7 și, respectiv, 5 tumuli circulari alipiţi), amplasaţi în lanţ de la Sud-Est spre nord-Vest, de la malul de Vest al pârâului din Va-lea pardos, din preajma fântânii, pe o distanţă de 150 m, până la limita deschiderii hârtopului „pardos”. În cadrul sectorului I, tumulii se grupează, după cum urmează:

I. grup din 2 tumuli, lângă pârâul pardos și copacul multisecular din preajma fântânii pardos, inclusiv: tumulul nr. 1 cu diametrul de 4x2 m și înălţimea de 0, 6 m (lângă

15 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 02.02.2010, art. 24, p. 19.


râu: 46°54’5.24”nord, 28°26’36.67”Est) și tumulul nr. 2 cu diametrul de 4x3 m și înălţimea de 0,6 m (lângă copacul secular: 46°54’5.07” nord și 28°26’36.37” Est);

II. grup din 2 tumuli: tumulul nr. 3 cu diametrul de 7x4 m, iar înălţimea de 1,3 m (spre drum: 46°54’5.33” nord și 28°26’34.95” Est) și tumulul nr. 4 cu diametrul de 6x3 m și înălţimea de 1,0 m (46°54’5.22” nord și 28°26’34.59” Est);

III. tumulul lung nr. 5 (cu lungimea de circa 24 m, lăţimea de 4,0 m) cuprinde un grup din 8 tumuli circulari alipiţi cu diametrul de 2,5-3,0 m și înălţimea de 0,5-0,9 m (46°54’5.78” nord și 28°26’33.90” Est);

IV. grup din 2 tumuli circulari, inclusiv: tumulul nr. 6 cu diametrul de 6,0 m și înălţi-mea de 1,5 m (lângă drum) și tumulul nr. 7 cu diametrul de 5,0 m și înălţimea de 1,2 m (alăturat). Tumulii nr. 6 și nr. 7 sunt marcaţi pe harta topografică la scara de 1:10000, anul 1942 și pe harta topografică la scara de 1:5000, anul 1963 (cu înălţi-mea de 1,3 m și 1,1 m);

V. grup din 3 tumuli circulari, inclusiv: tumulul nr. 8 cu diametrul de 4x2 m și înălţi-mea de 0,5 m, tumulul nr. 9 cu diametrul de 5,0 m și înălţimea de 1,0 m, tumulul nr. 10 cu diametrul de 6,0 m și înălţimea de 1,3 m;

VI. tumulul lung nr. 11 (lungimea de circa 24,0 m, lăţimea de 3,0 m, înălţimea de 0,4 m), alcătuit din 5 tumuli circulari alipiţi, cu diametrul de 3,0-4,0 m și înălţimea de 0,4 m;

VII. grup din 2 tumuli nr. 12-13 cu diametrul de 3,0 m și înălţimea de 0,5 m.al doilea sector cu tumuli se află în preajma podeţului de peste apa din „Valea Râma”.

Cuprinde 11 movile circulare, inclusiv o movilă în stânga pârâului lângă podeţ (coordonatele geografice în sistemul Google Ehart: 46°54’5.35” nord și 28°26’16.02” Est) și 10 movile pe malul din dreapta, la distanţa de circa 45 m spre Sud-Vest. De la acest sector, din nemijlo-cita apropiere a apei, pe malul drept începe un tumul lung de mari proporţii orientat spre Sud-Vest. În cadrul sectorului II, tumulii se grupează, după cum urmează: I. movilă izolată de lângă podeţul de peste pârâu cu diametrul de 5,0 m și înălţimea de 1,0 m și II. grupul tumular compus din 10 movile, aflat în partea dreaptă a pârâului. În cadrul acestui grup se profilează următoarea structurare: subgrup din 2 tumuli (d-5 m, h-0,9 m și d-4, h-0,6 m), urmează o movilă izolată (d-5 m, h-1,2 m), apoi un subgrup din trei tumuli (d-3 m, h-0,5 m, d-4 m, h-0,5 m și d-2 m, h-0,5 m), o movilă izolată (d-2,5 m, h-0,8) și spre Sud-Vest un subgrup de tumuli (d-5 m, h-1,2 m, d-5 m, h-1,4 m, d-4 m, h-0,9 m).

al treilea sector cu tumuli se află la circa 30 m spre Vest de la complexele sectorului doi. Cuprinde circa 10 moviliţe, care formează împreună un ansamblu circular (d-20 m, h-0,3-0,4 m).

al patrulea sector cu tumuli se află la circa 140 m spre Sud-Vest de sectorul doi. Cuprin-de 3 tumuli circulari aflaţi în preajma tumulului lung (tumul cu d-6 m, h-1,3 m, tumul cu d-3 m, h-0,3 m (cu un copac în centru) și tumul cu d-3 m, h-1,0 m (lângă tumulul lung).

al cincilea sector este localizat la capătul de Sud-Vest al necropolei, la 80 m spre Sud de sectorul precedent, fiind detașat de tumulul lung și amplasat nemijlocit pe malul acestuia. Cuprinde 7 tumuli circulari dispuși pe o porţiune cu lungimea de 60 m, care cuprinde tumuli circulari cu următoarele dimensiuni: d-5 m, h-1,0 m; d-5 m, h-1,4 m; d-4 m, h-0,3 m; d-4 m, h-0,5 m; d-4x2 m, h-0,6 m; d-10 m, h-1,6m (trei movile alipite) și d-6 m, h-1,2 m.

al şaselea sector îl formează 2 tumuli lungi plasați de-a lungul pârâului „Valea Râma”, cu o lungime totală de 340 m.

Complexul tumular Lăpușna „Gura pardos” a fost identificat și descris în luna aprilie 2014 de către Gheorghe postică.


Doi tumuli din cadrul sitului Lăpușna „Gura pardos” sunt marcaţi pe harta topografică la scara 1:10000 din anul 1942 și pe harta topografică la scara 1:5000 din 1963 cu înălţimea de 1,1 m și 1,3 m.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Gura pardos” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna.

4. lăpuşna „Valea râma”Situl arheologic Lăpușna „Valea Râma” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din pe-

rioada antică târzie, cuprinzând o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).

Se află la distanţa de 0,4 km nord-Est de satul Lăpușna, pe panta de nord-Vest a „Văii Râma”, la distanţa de 300 m spre Sud-Est de drumul Lăpușna-Stolniceni, vizavi de gura hâr-topului „pardos”, de fântâna și gospodăria agricolă de pe malul opus al pârâului ce delimi-tează situl dinspre Est. așezarea este orientată de la nord-Est spre Sud-Vest. Vestigiile arhe-ologice se întâlnesc pe o arie de circa 1000x350 m. Suprafaţa sitului este divizată în parcele private și cultivată cu culturi agricole anuale.

punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°54’9.88” nord, longitudinea – 28°26’5.33” Est, altitudinea pantei – 105-135 m față de nivelul mării.

Situl a fost descoperit în anul 1959 de către p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco. În literatura de specialitate figurează cu denumirea „Lăpușna II”.

În anul 2014 situl a fost examinat și redenumit conform noului concept în Lăpușna „Valea Râma”, apoi descris în format nou de către Gheorghe postică. În urma cercetării, la suprafa-ţă au fost documentate multiple fragmente de ceramică din perioada antică târzie, inclusiv cenușie lustruită și zgrunţuroasă, ceramică de culoare gălbuie-roșietică, ceramică lucrată cu mâna (o buză cu ornament imprimat pe margine cu funia), amfore romane, multiple îngră-mădiri de lut ars și oase de animale.

În anul 1993 situl Lăpușna „Valea Râma”, cu denumirea „Lăpușna II” a fost declarat mo-nument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 601), aprobat prin Hotărârea parla-mentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199316.

Conform art. 18 lit. h) și art. 19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Valea Râma” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 273-284; Рикман, 1975, p. 54, nr. 136 (Лапушна II); Covalenco 1993, p. 14, nr. 53 (Lăpușna II).

5. lăpuşna „mladen”Situl arheologic Lăpușna „Mladen” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din perioada

medievală timpurie – o așezare de tipul Lozna-Borniș și Dridu (secolele IX-X).Situl se găsește în „Valea Mladen”, pe panta de Est, la 0,7 km spre Vest de s. Lăpușna, la

1,60 km spre nord de Staţia de petrol de la răscrucea șoselei ce duce spre Cărpineni, la 0,3 km spre Vest-Sud-Vest de înălţimea cu altitudinea de 162,5-162,7 m, vizavi de fosta brigadă de câmp a fostului colhoz.



punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°53’34.56” nord, longitudinea – 28°23’22.70” Est, altitudinea pantei – 85-102 m față de nivelul mării.

pe o suprafaţă de circa 150x70 m a fost identificată ceramică medievală timpurie lucrată cu mâna și la roată, tipică secolelor IX-X, cu ornament incizat și fragmente de lut ars. Supra-faţa așezării este împărţită în parcele private și cultivată cu culturi agricole anuale.

Situl a fost descoperit în anul 1980 de Gheorghe postică, care în anul 2014 l-a examinat din nou și l-a descris în formatul stabilit.

Conform art. 18 lit. h) și art. 19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Mladen” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

6. lăpuşna „gura Popasca” Situl arheologic Lăpușna „Gura popasca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire

din perioada antică târzie – o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).

Situl se află la distanţa, în partea dreaptă a văii râului Lăpușna, de 1,2 km spre Sud-Vest de satul Lăpușna, la 1,8 km spre Sud de intersecţia Lăpușna-Cărpineni-Leușeni și 0,1 km spre Vest de șoseaua Hâncești-Cărpineni, pe panta de Sud a vâlcelei „popasca”, orientată spre râu.

Suprafaţa sitului este ocupată de culturi agricole, de sediul unei gospodării agricole și de fundaţii de beton ale fostelor depozite de substanţe chimice din perioada sovietică. punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°51’39.23” nord, longitudinea – 28°23’21.92” Est, altitu-dinea – 66-72 m.

Situl a fost descoperit în anul 1959 de p.p.Bârnea și G.F.Cebotarenco, care au identifi-cat la suprafaţă ceramică cenușie tipică din perioada antică târzie. Localizarea sitului în preajma bazei petroliere, propusă de S.Covalenco în anul 1993, nu corespunde realităţii, dat fiind că nu coincide reperelor indicate de autorii descoperii în anul 1959. astfel, potrivit acestor date, situl se află „la 100 m de șoseaua Cotovsc-Cărpineni, pe panta din dreapta a unei vâlcele, care se unește cu valea r. Lăpușna, pe deal, la 500 m de la ferma de păsări”. Singurul loc care corespunde acestor repere se află la gura văii „popasca”, aceasta fiind prima vale din dreapta drumului Hâncești-Cărpineni, care după despărţirea de drumul Hâncești-Leușeni coboară în valea r. Lăpușna. panta din dreapta a acestei văi reprezintă un loc relativ înalt. potrivit informaţiilor oferite de localnici, în faţa acestui loc, spre Est, pe malul opus al r. Lăpușna, în luncă, în anii 50-60 ai secolului al XX-lea era amplasată ferma de păsări a colhozului din localitate.

În luna mai anul 2014 situl a fost examinat, redenumit în Lăpușna „popasca” și de-scris de Gheorghe postică. aici au fost descoperite câteva fragmente răzleţe de ceramică antică târzie (o toartă de amforă romană și 3 fragmente de ceramică cenușie lustruită).

În anul 1993, situl Lăpușna „Gura popasca” cu denumirea „Lăpușna III” (așezare, secolele II-IV și XVII-XVIII) a fost declarat monument de importanţă naţională și în-scris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 602), aprobat prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199317.



Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabili-tatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „popasca” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, c. 273-284; Рикман, 1975, c. 54, nr. 137 (Лапушна III).

7. lăpuşna „gura Văii rusca”Situl arheologic Lăpușna „Gura Văii Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire

din epoca antică târzie. Cuprinde o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (seco-lele III-IV).

Situl se află la gura „Văii Rusca”, pe panta stângă, la 0,38 km spre Est de r. Lăpușna, la distanţă de 0,20 km spre Sud de marginea de Sud-Vest a s. Lăpușna, la circa 30 m spre Sud de podeţul care traversează dinspre sat pârâul din „Valea Rusca”. Situl ocupă partea inferioară a pantei, la circa 30-50 m spre Sud de apa pârâului din „Valea Rusca” și la circa 20 m spre Sud de fântâna din preajmă. Dinspre nord situl este delimitat de drumul de ţară, care vine din sat. așezarea este de dimensiuni relativ mici, de circa 140x65 m, fiind orientată de la Vest spre Est. Suprafaţa sitului în partea de Sud este cultivată cu culturi agricole anuale și cu plan-tații de viţă-de-vie, iar în partea de nord este înțelenită.

punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°51’59.51” nord, longitudinea – 28°24’15.84” Est, altitudinea – 64-70 m față de nivelul mării.

Situl a fost descoperit în luna mai 2014 de către Gheorghe postică. La suprafaţa solului au fost identificate multiple fragmente de ceramică de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov: vase lucrate la roata olarului de culoare cenușie, amfore romane, bucăţi de lut ars și oase de animale.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Gura Văii Rusca” revine autorităţii publice lo-cale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limi-tele sitului.

8. lăpuşna „Valea rusca”Situl arheologic Lăpușna „Valea Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca

fierului timpuriu, perioada antică și medievală. Cuprinde o așezare din perioada hallstattului tracic timpuriu de tipul Chișinău-Corlăteni (secolele XII-X î.Hr.), o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV) și o așezare medievală timpurie de tipul Costișa-Bo-toșana-Hansca (secolele V-VII).

Situl se află la gura „Văii Rusca” pe panta de nord, la circa 0,7 km spre Est de r. Lăpușna, la 0,35 km spre Sud de marginea s. Lăpușna și 0,45 km spre Sud-Vest de Elevator. Situl se află pe panta orientată spre Sud din apropierea nemijlocită a pârâului din „Valea Rusca”. Dinspre nord și Est situl este delimitat de două drumuri de ţară. Situl este orientat de la Vest spre Est, are dimensiunile de circa 260x160 m. Suprafaţa este lucrată cu culturi agricole anuale.


Situl a fost descoperit și descris de către Gheorghe postică în luna mai 2014. La suprafaţa solului au fost identificate îngrămădiri de ceramică, lut ars și oase de animale.


Ceramica hallstattiană este prezentă prin fragmente masive, lucrate cu mâna, de culoare brună cu suprafaţa zgrunţuroasă (au fost colectate 14 fragmente, inclusiv 1 buză verticală cu suport semicircular, 1 perete cu brâu alveolat și 11 pereţi fără ornament), ceramică găl-buie-brună cu suprafaţa lustruită (au fost colectate fragmente de la oale-borcane, inclusiv 3 buze de străchini cu buza scurtă și cu pereţii la exterior canelați, 3 pereţi de la oale-borcane cu caneluri, 11 pereţi neornamentaţi, un suport cilindric masiv, un suport semioval miniatural), ceramică de culoare cenușie cu suprafaţa lustruită și canelată (1 buză plată de la o oală-borcan cu gâtul canelat, 3 pereţi fără ornament de oale-borcane, 2 pereţi cu suprafaţa canelată, 1 buză de la o strachină cu caneluri în exterior, 1 tortiţă și un perete cu tortiţă). Se evidenţiază frag-mente de borcane cu buze verticale, ornamentate cu brâu alveolat, suporturi dreptunghiulare masive, funduri plate. Sunt prezente fragmente de străchini cu buza scurtă și suprafaţa cane-lată la exterior. De perioada hallstattiană ţine descoperirea a două rotiţe din ceramică, una păstrată pe jumătate, bine șlefuită, iar alta cu un ornament incizat în interior.

Ceramica antică târzie a fost colectată în număr de 5 fragmente, de la vase lucrate la roata olarului, de culoare cenușie la un fragment de amforă romană cu o linie de lac roșu.

Ceramica medievală timpurie a fost colectată în număr de 3 fragmente: pereţi de oale- borcane lucrate cu mâna.

În partea de nord a sitului, se întâlnesc masiv fragmente de ardezie și sticlă de la fosta gunoiște a satului de la sfârșitul secolului al XX-lea.

Conform art. 18 lit. h) și art. 19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Valea Rusca” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

9. lăpuşna „elevator”Situl arheologic Lăpușna „Elevator” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epo-

ca fierului timpuriu – o așezare geto-dacică (secolele IV-III î.Hr.). Situl se află pe panta din dreapta „Văii Rusca”, la marginea de Sud a s. Lăpușna, pe

locul ocupat în prezent de elevatorul fostului colhoz (construit prin anul 1967) și de către gospodăriile ţărănești aflate dinspre Est. Vestigii arheologice vagi sub forma unor fragmente de ceramică nereprezentativă lucrată cu mâna se întâlnesc spre Est, în arătură, pe o distanţă de circa 200 m.

Localizarea sitului urmează a fi precizată. În calitate de reper central pentru sit sunt preluate următoarele coordonate măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°52’28.16” nord, longitudinea – 28°24’58.72” Est, altitudinea – 82-92 m față de nivelul mării.

Situl a fost descoperit de către p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco în 1959, care au iden-tificat fragmente de ceramică getică și amfore grecești. Localizarea sitului propusă de S.Covalenco în anul 1993 nu se asociază coordonatelor stabilite de autorii descoperirii în anul 1959. În luna mai 2014 zona sitului Lăpușna „Elevator” a fost examinată de către Gheorghe postică.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabili-tatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Elevator” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Lăpușnean, Niculiţă, Romanovskaia, 1974, p.60, nr. 78 (Lăpușna IV); Covalenco 1993, p. 14-15, nr. 55 (Lăpușna IV).


10. lăpuşna „Podul rusca”Situl arheologic Lăpușna „podul Rusca” reprezintă o necropolă plană din perioada antică

târzie de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).Situl se află la distanţa de 1,8 km Est de satul Lăpușna, pe panta de nord a „Văii Rusca”, la

Sud de șoseaua Hâncești-Lăpușna, la distanţa de 70 m Sud-Vest de podul traversat de șosea-ua ce duce spre Rusca.


a fost descoperit în anul 1959 de către p.p. Bârnea și G.B. Cebotarenco, care au identi-ficat și cercetat o înhumare distrusă și fragmente de ceramică cenușie de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov.

În luna mai 2014 teritoriul sitului a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpușna „podul Rusca” și descris în format nou de către Gheorghe postică. Este de remarcat că la suprafaţa solului în sectorul nominalizat nu au fost semnalate urme arheologice.

În anul 1993 situl Lăpușna „podul Rusca” cu denumirea de „Lăpușna IV” a fost declarat monument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Mol-dova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 606), aprobat prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199318.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „podul Rusca” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale cu nr. 53371150060, -61, -62, -63.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Рикман, 1975, p. 54-55, nr. 138 (Ла-пушна IV), Covalenco 1993 (Lăpuşna VI)

11. lăpuşna „gura aninii”Situl arheologic Lăpușna „Gura aninii” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epo-

ca antică târzie. Situl cuprinde o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).

acesta se află la circa 0,1 km spre Sud de s. anini, la 2,4 km Est de s. Lăpușna, 0,1 km nord de răscrucea șoselei Hâncești-Lăpușna-anini, pe panta dreaptă a „Gurii aninii”, care se deschide dinspre nord în „Valea Rusca”. Situl se mărginește spre Est cu drumul care se ramifică spre s. anini. Este orientat conform pantei de la nord spre Sud, cu dimensiunile de 350x180 m. Suprafaţa sitului este lucrată cu culturi agricole anuale. anterior suprafaţa sitului a fost ocupată de plantații de viţă-de-vie.

punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°52’57.12” nord, longitudinea – 28°27’36.74” Est.

a fost descoperit de p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco în anul 1959. În luna mai anul 2014 situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpușna „Gura aninii” și descris de către Gheorghe postică. În același timp, la suprafaţa solului au fost documentate peste 20 de aglomeraţii de lut ars – urme ale locuinţelor antice, dispuse cel puţin în două linii de-a lungul pantei, numeroase fragmente de ceramică cenușie netedă, lustruită și zgrunţuroasă de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov, ceramică lucrată cu mâna tipică pentru aceeași cultură, amfore romane și oase de animale. În literatura de specialitate situl este cunoscut cu denu-mirea „Анены”, „anini”.



În anul 1993, situl Lăpușna „Gura aninii” cu denumirea de „anini” a fost declarat mo-nument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 544), aprobat prin Hotărârea parla-mentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199319.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Gura aninii” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 283; Рикман, 1975, p. 55, nr. 140 (Анены); Covalenco 1993, p. 16, nr. 60 (Anini).

12. lăpuşna „rusca”Situl arheologic Lăpușna „Rusca” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca

bronzului și perioada medievală târzie. Cuprinde o așezare de tipul Sabatinovka-noua (se-colele XIV-XII î.Hr.), o așezare de tipul Lozova (prima jumătate a secolului al XIV-lea) și o așezare moldovenească (secolele XVI-XVII).

Situl se află la 2,7 km Est de s. Lăpușna, pe un promontoriu orientat perpendicular „Văii Rusca”, la circa 0,5 km spre Sud de s. anini și 0,8 km spre nord-Vest de s. Rusca, în dreapta șoselei Hâncești-Lăpușna și la 0,3 km spre Est de răscrucea s. anini. Suprafaţa sitului este lucrată cu culturi agricole anuale.

punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°52’49.90” nord, longitudinea – 28°27’48.80” Est.

Situl a fost descoperit de p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco în anul 1959. În luna mai 2014 situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpușna „Rusca” și descris con-form noului format de către Gheorghe postică.

În anul 1993 situl Lăpușna „Rusca” cu denumirile: „anini, așezarea Rusca (epoca bron-zului)” și „anini (secolul al XIV-lea și secolele XVI-XVIII)” a fost declarat monument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 545, 546), aprobat prin Hotărârea parlamentu-lui Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199320.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilita-tea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Rusca” revine autorităţii publice loca-le din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr. 53371090046, -47, -48, -49, -50, -51, -52, -53, -54, -55, -56, -57,-58, -59, -60, -61.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964, p. 283; Дергачев, 1973, p. 94 (Руска); Бырня, Полевой, 1974, p.78, nr. 70 (Руска); Covalenco 1993, p. 16, nr. 59 (Руска).

13. lăpuşna „Paşcani”Situl arheologic Lăpușna „pașcani” reprezintă un spaţiu cu urme de locuire din epoca

antică târzie. Cuprinde o așezare de tipul Sântana de Mureș-Cerneahov (secolele III-IV).Situl se află pe moșia s. Lăpușna, la 4,7 km spre nord de localitate, la 2,8 km spre Sud-Est

de s. pașcani, în dreapta drumului Lăpușna-pașcani, la 0,34 km spre nord-Est de iazul din valea r. Lăpușna.

Situl este orientat conform pantei, de la nord spre Sud, cu dimensiunile de 200x150 m, suprafaţa lui fiind acoperită cu arbuști și copaci.

19 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 02.02.2010, art. 24, p. 18.20 Ibidem.


punctul central al sitului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°56’30.30” nord, longitudinea – 28°23’56.83” Est, altitudinea 96,0-130,0 m față de nivelul mării.

a fost descoperit de p.p. Bârnea și G.F. Cebotarenco în anul 1960. În literatura de specia-litate situl figurează cu denumirile: Пашканы, Pașcani, Pașcani III.

În luna mai 2014 situl a fost examinat, redenumit conform noului concept în Lăpușna „pașcani” și descris în format nou de către Gheorghe postică.

Situl Lăpușna „pașcani” cu denumirea: „pașcani (așezare, secolele II-IV)” a fost declarat monument de importanţă naţională și înscris în „Registrul monumentelor Republicii Mol-dova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 636), aprobat prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199321.

Conform art. 18 lit.h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „pașcani” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna.

Bibliografie: Бырня, Чеботаренко, 1964; Рикман, 1975, p. , nr. (Пашканы); Co-valenco 1993, p. 21, nr. 82 (Pașcani III).

14. lăpuşna - tumul nr. 1Tumulul nr. 1 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mile-

niile III-II î.Hr.).Se află pe marginea unui platou cu altitudinea de 145,0 m, cu deschidere directă în

valea r. Lăpușna, la marginea de nord a satului Lăpușna, în locul denumit „podiș”, în apropierea pantei abrupte, vizavi de tumulul nr. 2 din luncă, la o distanţa de 0,55 km spre Sud-Est. Tumulul nr. 1 se află în vecinătatea nemijlocită a gospodăriilor de la mar-ginea satului, ocupând un spaţiu delimitat de trei drumuri, spre Sud-Vest și Sud-Est – două drumuri perpendiculare care delimitează hotarul gospodăriilor nominalizate, spre nord-Vest – drumul ce trece pe marginea platoului, iar spre nord-Est se află un teren agricol.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul de circa 65 m și înălţimea de circa 2,5 m. Corpul tumulului este ușor aplatizat, alcătuit din cernoziom. Starea actuală a tumu-lului este satisfăcătoare, suprafaţa lui fiind utilizată pentru cultivarea culturilor agricole anuale.

punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sis-temul Google Earth: latitudinea – 46°53’49.00” nord, longitudinea – 28°24’42.64” Est, altitudinea – 145,5 m față de nivelul mării.

Tumulul nr. 1 a fost identificat în anul 1985 de către Ion Hâncu. În aprilie 2014 tumu-lul a fost examinat in situ de către Gheorghe postică și descris în noul format.

Tumulul Lăpușna nr. 1 a fost declarat monument de importanţă naţională, fiind parte din lista de 5 tumuli înscriși cu denumirea „Lăpușna, Tumuli – 5, epoca antică, arheolo-gie” în „Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat” (compartimentul „Zona de Centru”, nr. 608), aprobat prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 199322.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilita-tea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Tumul nr. 1” revine autorităţii publice

21 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 15-17 din 02.02.2010, art. 24, p. 19.22 Ibidem, p. 20.


locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: И.Г. Хынку, Археологические памятники Котовского района, Кишинев, Штиинца, 1987, с. 14-15; Covalenco, 1993, p. 13, nr. 50 (Lăpușna Tumul nr. 1).

15. lăpuşna - tumul nr. 2Tumulul nr. 2 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile

III-II î.Hr.).Tumulul se află la 0,3 km nord de satul Lăpușna, în lunca r. Lăpușna, la 0,4 km Est de

cursul râului, la capătul de Sud al promontoriului format la confluenţa cu pârâul din „Valea Holmului”, la distanţa de 120 m nord de podul ce traversează acest pârâu. Tumulul este amplasat la 30 m spre Est de șoseaua Lăpușna-pașcani, la poalele platoului, care prin malul abrupt delimitează valea râului dinspre Est. Tumulul nr. 2 se află vizavi de tumulul nr. 1 de pe suprafaţa platoului „podiș”, la o distanţă de 0,55 km spre nord-Vest.

are o formă ovală cu diametrul de 125x85 m și înălţimea de circa 3,0 m. Conform hărţi-lor topografice ediţiile 1942 și 1963, tumulul avea înălţimea de 3,7 m. Corpul tumulului este ușor aplatizat, alcătuit din sol gălbui-cenușiu cu pietriș, partea superioară a construcţiei fiind afectată la mijlocul anilor 1960, în timpul construcţiei drumului Lăpușna-pașcani. Starea ac-tuală a tumulului este satisfăcătoare, suprafaţa lui fiind utilizată pentru cultivarea culturilor agricole anuale.

punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°54’6.80” nord, longitudinea – 28°24’26.74” Est și altitudinea la poale – 72 m față de nivelul mării (conform harţii topografice din 1942, scara 1:10000 și hărţii topografice din 1963, scara 1:5000, vârful tumulului se afla la altitudinea de 75,7 m, iar poalele la cota de 72,0 m).

Tumulul nr. 2 a fost cartografiat în anul 1942 (harta topografică, scara 1:10000) și în 1963 (harta topografică, scara 1:5000), documentat în anul 1985 de către specialiștii Institutului Moldghiprozem, iar în aprilie 2014 a fost examinat și descris de către Gheorghe postică.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Tumul nr. 2” revine autorităţii publice locale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători de parcele funciare în limitele sitului.

Bibliografie: Harta topografică scara 1:10000, ediţia 1942; Harta topografică scara 1:5000, ediţia 1963; Дело 1985, p. 4; Covalenco, 1993, p. 13, nr. 51 (Lăpușna Tumul nr. 2).

16. lăpuşna - tumul nr. 3Tumulul nr. 3 reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile

III-II î.Hr.).acesta se află la 0,4 km nord de satul Lăpușna, în luncă, la 0,2 km Est de cursul r. Lăpuș-

na, la distanţa de 150 m nord-Vest de podul ce traversează acest pârâu. Tumulul este ampla-sat la 0,30 m Vest de șoseaua Lăpușna-pașcani și, respectiv, la 0,50 m spre Vest de tumulul nr. 2, în arii agricole private.

are o formă circulară cu diametrul de 65 m și înălţimea de 0,8 m. Corpul tumulului este aplatizat, alcătuit din sol cenușiu. Starea actuală a tumulului este satisfăcătoare, suprafaţa lui fiind utilizată pentru cultivarea culturilor agricole anuale.


punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°54’7.38” nord, longitudinea – 28°24’19.84” Est și altitudinea – 68-69 m față de nivelul mării.

Tumulul nr. 3 a fost identificat, examinat și descris în aprilie 2014 de către Gheorghe postică.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Tumulul nr. 3” revine autorităţii publice lo-cale din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr. 53373080006 și nr. 53373080007.

17. lăpuşna tumul nr. 4 (=Paşcani nr. 3)Tumulul reprezintă o construcţie funerară, edificată în epoca bronzului (mileniile III-II

î.Hr.). Face parte din grupul tumular alcătuit din 3 movile dispuse în lanţ de-a lungul muchi-ei dealului, ultimele două fiind plasate pe moșia s. pașcani, la distanţa de 1,2 km în direcţia nord-Vest. Tumulul din moșia Lăpușnei este amplasat în punctul cu altitudinea de 186,5 m (conform hărţilor topografice 1:10000, ediţia 1942 și 1:5000, ediţia 1963).

Tumulul se află la distanţa de 5,8 km nord de s. Lăpușna și 2,8 km Sud-Est de s. pașcani, pe un drum de câmp, lângă hotarul dintre moșiile celor două localităţi, la 0,65 km Est de dru-mul Lăpușna-pașcani, în preajma fâșiei forestiere orientate spre Sud-Vest, în locul denumit „Forești”. Corpul tumulul se extinde în fâșia forestieră, drumul de câmp dinspre nord și în parcelele cadastrale nr. 53373010041, nr. 53373010042 și nr. 53373020087.

Tumulul are o formă circulară cu diametrul de 25 m și înălţimea de 1,0 m. Corpul tumu-lului este alcătuit din cernoziom, are o stare satisfăcătoare, suprafaţa fiind utilizată pentru cultivarea plantelor agricole anuale.

punctul central al tumulului are următoarele coordonate geografice măsurate în sistemul Google Earth: latitudinea – 46°56’52.40” nord, longitudinea – 28°24’21.01” Est, altitudinea – 186,5 m față de nivelul mării.

Tumulul a fost cartografiat în anul 1942 (harta topografică, scara 1:10000) și în 1963 (harta topografică, scara 1:5000), documentat în anul 1993 de S. Covalenco cu denumirea „Pașcani. Tumulul nr. 3” (h-1,0 m, d-25 m), iar în aprilie 2014 a fost examinat și descris de către Gheorghe postică.

Conform art. 18 lit. h) și art.19 lit. c) ale Legii nr. 218 din 17.09.2010, responsabilitatea pentru protejarea sitului arheologic Lăpușna „Tumul nr. 5” revine autorităţii publice loca-le din s. Lăpușna și cetăţenilor/agenţilor economici deţinători ai parcelelor cadastrale nr. 53373010041, nr. 53373010042 și nr. 53373020087.

Bibliografie: Harta topografică scara 1:10000, ediţia 1942; Harta topografică scara 1:5000, ediţia 1963; Дело 1985, p. 4; Covalenco, 1993, p. 20, nr. 79 (Pașcani Tumul nr. 32).

Covalenco 1993: Covalenco S., Repertoriul monumentelor arheologice din Republi-ca Moldova, Raionul Hîncești, Chișinău, 1993, p. 13-16, Arhiva MNIM.

ghimpu et. 2000: Ghimpu Vlad, Blanovschi Rodica, Ghimpu Natalia, Cercetări ar-heologice preliminare în târgul medieval din Lăpușna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p.159-172.

ghimpu 2001: Ghimpu Vlad, Săpături arheologice medievale Lăpușna - 2000, In: Tyragetia, vol. X, Chișinău, 2001, p.139-140.

Postică 2011: Postică Gheorghe, Raport știinţific privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 2011 de la Orheiul Vechi, Lăpușna și Mășcăuţi, Chișinău, 2011, p. 40-41, Arhiva MNIM.


Бырня, Чеботаренко 1964: Бырня П.П., Чеботаренко Г.Ф., Maтериалы к aр-хеологической карте Moлдавии (Итоги разведочных работ 1959 гoдa), In: Maте-риалы и исследования пo aрхеологии и этнографии Moлдавской ССР, Кишинев, 1964, c. 273-284.

Дело 1985: Дело по обследованию курганных насыпей Котовского р-на МССР/ Институт Молдгипрозем, Кишинев, 1985, p. 4, nr. 17.

Дергачев 1973: Дергачев В.А., Памятники эпохи бронзы / Археологическая карта Молдавской СССР. Выпуск 3, Кишинев: Штиинца, 1973, с. 92 (Лапушна I), с. 94 (Руска).

Лапушнян, Никулицэ, Романовская 1974: Лапушнян В.Л., Никулицэ И.Т., Романовская М.А., Памятники раннего железного века / Археологическая карта Молдавской СССР. Выпуск 4. Кишинев: Штиинца, 1974 г.

Полевой, Бырня 1974: Полевой Л.Л. Бырня П.П. Средневековые памятники XIV-XVII вв. / Археологическая карта Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, с. 78.

Рикман 1955: Рикман Э.А., Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г. // Известия Молдавского филиала АН СССР, № 6 (20).

Рикман 1975: Рикман Э.А., Памятники сарматов и племён черняховской культуры / Археологическая карта Молдавской ССР, Вып. 5, Кишинёв: Штиин-ца, 1975.

Федоров 1960: Федоров Г.Б., Население Пруто-Днестровского междуречья в I тыc. н. э. МИА, 89 (Москва 1960).

Федоров, Чеботаренко 1974:. Федоров Г.Б. Чеботаренко Г.Ф., Памятники древних славян (VI-XIII вв.). АКМ, вып. 6, Кишинев, 1974.

Хынку 1987: Хынку И. Г., Археологические памятники Котовского района, Ки-шинев, Штиинца, 1987, с. 14-15.

Harta siturilor arheologice identificate pe moşia s. Lăpuşna: 1 - Târgul medieval, 2- Par-dos, 3 - Valea Râma, 4 - Mladen, 5 - Gura Văii Rusca, 6 - Valea Rusca, 7 - Gura Popasca, 8 - Elevator, 9 - Podul Valea Rusca, 10 - Gura Aninii, 11 - Rusca, 12 - Paşcani, 13 - Gura Par-dos, 14 - Tumul nr. 1, 15 - Tumul nr. 2, 16 - Tu-mul nr. 3, 17 - Tumul nr. 4.


lăPușNa meDIeVală îN seColele XIV-XVIII

acad. Andrei EȘANU, Valentina EȘANU

În cadrul reformei teritorial-administrative a Republicii Moldova de la sfârșitul anilor ’90 ai secolului trecut, în mare parte s-a revenit la vechile tradiţii, la denumirile ţinuturilor și judeţelor de altădată din spaţiul dintre prut și nistru. În așa fel, unul din judeţele nou forma-te și-a recăpătat numele de Lăpușna. Din păcate, în urma venirii partidului comuniștilor la putere în 2001 s-a revenit la structurile administrative raionale și Lăpușna a rămas ca și până atunci un sat din sudul Republicii Moldova, cu urme adânci în trecut. Într-adevăr, Lăpușna este o localitate cu o istorie deosebit de bogată, care trezește interes nu numai în partea locu-lui, dar și în întreg spațiul românesc.

numele localităţii Lăpușna, identic cu cel al râuleţului Lăpușna pe care este situată, pro-vine conform opiniei cristalizate în istoriografia românească de la cuvântul de origine slavă veche „лопух” (lopuh): brusture, scai, scăiete. Însăși Lăpușna ar însemna un loc năpădit de mulţi brusturi, scăieţi, spini1. Topicul are răspândire în întregul spaţiu românesc și, după cum observă Constantin C. Giurescu, se mai întâlnește în Transilvania, Banat, Bucovina, unde sunt atestate forme înrudite: „Lăpușnic”, „Lăpuș”2. La rândul nostru, vom arăta că în ținutul Fălciului sunt atestate la 26 septembrie 1635 în dreapta prutului bălțile Lăpușna și Lăpușnița3.

asemenea toponime, ca Lăpușna, Orhei, Soroca, Hotin, Suceava, fac parte din patrimo-niul unor vechi denumiri de localități, a căror obârșie coboară în adâncul secolelor. unii isto-rici4 admit că localitatea ar fi existat încă de pe timpul stăpânirii mongolo-tătare din secolele XIII-XIV. De regulă, ascensiunea unor asemenea localități se poate datora, pe de o parte, cal-mului politic care s-a instaurat pe aceste meleaguri pe timpul stăpânirii mongolo-tătare, iar pe de alta, înfiripării unor căi comerciale care uneau țările din Centul Europei cu porturile de la Dunărea de Jos și Marea neagră. această stare de lucruri era stimulată de aceiași stăpâni mongoli ai stepelor care controlau și percepeau taxe de pe urma comerțului internațional care tranzita spațiile stăpânite de ei. Întrucât în trecerea peste prut dinspre Occident spre Răsărit pentru a străbate spațiul de la prut până la nistru, în zona Tighinei și până la Cetatea albă de la Marea neagră era nevoie de un loc intermediar de popas și odihnă pentru călători și negustori, s-a profilat ca centru localitatea Lăpușna.

În același timp, după cum arăta pe bună dreptate nicolae Iorga, pe văile râurilor și râu-lețelor s-au constituit treptat niște comunități de sate și așezări numite „rómanii populare”.

1 Anatol Eremia, Comuna Lăpuşna (Hânceşti), http://romanism.ro/comuna-lapusna-hancesti/, accesat la 04.05.2014.

2 C.C. Giurescu, Târguri şi oraşe, Bucureşti, 1997, p. 259. 3 Documenta Romaniae Historica A Moldova, XXIII, Bucureşti, 1996, p. 290, doc. 247; vol. XXVI, Bucu-

reşti, 2003, p. 187, doc. 216. În continuare DRH A.4 C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 196.

2


precum observă Constantin Burac, actele „redactate în cancelariile domnești ale Țării Mol-dovei din prima jumătate a secolului al XV-lea consemnează pe întemeietorii și pe mai marii unor sate, juzi și cnezi”, inclusiv din spațiul dintre prut și nistru, „cum ar fi Vlad Dolhici, Jula și Stăilă, negru Iuga, nicoară și Onică, nicoară, Ghengaci, Cergașa, Hristea și Badea Brătișanul, sau casele lui aluis la gura nârnovei, a lui Stan Horia „den sus de Scorțăști” și alții, peste al căror nume s-a așternut negura timpului”5, pe toți aceștia istoricul îi consideră „conducătorii nucleelor organizațiilor aflate în zona Lăpușnei”6. aceștia păstrau un anumit grad de autonomie locală și îndeplineau funcții judecătorești, neadmițând prin dispoziție domnească amestecul altui judecător. În rivalitățile interne pentru tron nu rareori preten-denții încercau să-i atragă de partea lor pe acești juzi, cnezi7 sau vătafi locali.

La rândul nostru, ținem să subliniem că cel puțin o parte din acești stăpâni, juzi, cnezi ai comunităților de sate au moștenit drepturile de la părinții și bunicii lor. şi dacă pe timpul stăpânirii mongolo-tătare până în anii ’80 ai secolului al XIV-lea, pe alocuri și mai târziu, aceștia erau înzestrați cu însărcinări de a colecta anumite dări în folosul stăpânilor mongoli, apoi odată cu înglobarea acestor, fie mai mici, fie mai mari, stăpâniri în frunte cu cnezii, juzii, vătafii lor în componența Țării Moldovei, „autoritatea domnească a tânărului stat medieval le-a confirmat autoritatea asupra localităților, devenind pani, boieri, sluji domnești. Ei erau organizați pe văi și alcătuiau acele autonomii locale care ascultau de o anumită casă sau cur-te”8, care domina asupra satelor dintr-o vale, adică asupra unei rómanii.

Încercând să distingă realitățile istorice din secolul al XIV-lea și primele decenii ale se-colului al XV-lea din Centrul și sudul interfluviului prut-nistru, același istoric constată exis-tența pe aceste meleaguri a trei asemenea comunități teritoriale: una cu centrul la Vorniceni, alta la Leucăuți, iar o a treia – mai la sud, – pe valea Lăpușnei, care a dat numele satului Lăpușna, de la care, evident, se trage și denumirea întregului ținut. Informațiile documentare din veacul al XV-lea înregistrează în această din urmă zonă cel puțin 14 locuri care marchea-ză prezența unor așezări, printre care se află și Lăpușna, ca centru administrativ9 regional.

Încă din primele decenii ale secolului al XV-lea negustorii străini, dar și cei localnici, care se ocupau cu negoțul, trebuiau să plătească anumite taxe vamale nu numai la Suceava – ca-pitala țării, dar și la Tighina, Cetatea albă, apoi și la Lăpușna. aceste plăți puteau reprezenta un compromis atins odinioară între domnul țării și stăpânii din partea locului când a avut loc înglobarea acestor stăpâniri – viitoare ținuturi – în componența Țării Moldovei10.

Sistematizând rezultatele investigațiilor celor mai prestigioși cercetători români, între care şerban papacostea11, ştefan S. Gorovei12, Ion Chirtoagă13 ș.a., C. Burac arată că, oda-tă cu desăvârșirea întemeierii statului medieval moldovenesc, s-au creat condiții favorabile pentru stabilirea unor noi căi de comunicații între orașele poloneze Cracovia și Liov și cele de la Marea neagră. Istoricii menționați afirmă că noua cale comercială de la nord spre sud

5 C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 195.6 Ibidem, p. 197.7 Ibidem.8 Ibidem, p. 195.9 Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 252.10 Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Întemeierea Țării Moldovei. Voievozi din sec. XIV-lea (interpretări noi), In:

Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Mănăstirea Voroneț. Istorie. Cultură. Spiritualitate, Chişinău, 2010, p. 287-288.

11 Șerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Țării Româneşti şi Moldovei (secolele XIX-XVI). Drum şi stat, In: Papacostea Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napo-ca, 1988, p. 181-204.

12 Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 117.13 Ion Chirtoagă, Nicolae Vâlcu, Istoria vămii din Moldova, Chişinău, 2006, p. 20.


– drumul moldovenesc, a devenit funcțională începând cu anii ’90 ai secolului al XIV-lea, când parathalasia (spațiul de pe litoralul nordic al Mării negre situat între gurile Dunării și Cetatea albă) a intrat sub autoritatea domnilor de la Suceava. Ramificații ale acestui drum comercial treceau și prin zona Lăpușnei, determinând ca așezarea cu același nume să pro-greseze, ajungând în preajma domniei lui alexandru cel Bun nivelul unei localități urbane14.

prima menţiune documentară a localităţii Lăpușna, după unii istorici15, trebuie consi-derată cea dintr-un act domnesc de la alexandru cel Bun, datat aproximativ cu 10 aprilie 1430-1431, ajuns până la noi printr-un suret de pe un ispisoc sârbesc, tălmăcit de Gheorghe Evloghii în 1780, în care localitatea figurează cu numele de „Lepoveșna”16. Conform acestui act, localitatea făcea parte dintr-un grup de mai multe sate și locuri (Iurceni, Săcăreni ș. a.) din zona râului Lăpușna, date și întărite „pentru adevărată slugă și credincios boierul nostru, dumnealui Vlad adiș” 17, probabil urmașul unui stăpân care l-a o dată anterioară reuși să-și extindă voința asupra mai multor sate din regiune ca să obțină legitimare asupra proprietă-ților sale printr-un privilegiu domnesc. Întrucât acest document conține informații deosebit de interesante despre anumite realități de la sfârșitul secolului al XIV-lea și primele decenii ale celui următor, reproducem un fragment care cuprinde informații despre cele mai vechi localități de pe pârâul Lăpușna: „… și pe Lăpușna, Iurcenii, și, la o petră Cruce18, și Sacăre-nii, și Lepoveșna, și fântâna Epurelui, tij pe Lăpușna, și, la fântâna lui Ilieș, pe Lăpușna, pe din gios de Iurceni, și unde au fost Hrăste giude, și, pe din gios, unde au fost Stăilă giude, și unde au fost Jula giude, și împotriva … peste deal despre Voloca, la fântână, lângă lacul despre sat, pe deasupra Lăpușnii, la fântâna lui Gherman… iar hotarul … să fie dispre toate părțile după hotarăle vechi, pe unde au îmblat în veci”19. aceste din urmă expresii, cum ar fi „hotarăle vechi”, hotarele „pe unde au îmblat în veci”, raportate la anul 1430-1431 ne duc spre gândul că satele și locurile indicate cu hotarele lor existau de mai multă vreme și că ele aveau diriguitorii lor din vechime. O interesantă localizare a acestor sate au efectuat Sergiu Tabuncic și Gheorghe nicolaev într-o hartă istorică publicată recent20. Conform acestora, Lepoveșna și Lăpușna ar fi două așezări diferite, situate la o anumită distanță una de alta pe cursul aceluiași pârâu Lăpușna.

acestea ar trebui să fie, în linii mari, împrejurările istorice în care a avut loc „coagularea” Lăpușnei ca importantă localitate, ca centru vamal și administrativ al unui ținut.

târgul lăpuşnaInvestigaţiile arheologice efectuate la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea au scos

în evidenţă elemente topografice ale așezării de altă dată. până nu demult, anumite părţi ale satului de azi Lăpușna au păstrat asemenea vechi denumiri, cum ar fi „vama”, „piaţa”, „par-tea rusească”. În timpul săpăturilor au fost descoperite rămășiţele unui edificiu de cărămi-14 C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 196.15 S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998, p. 29. În Enciclope-

dia Sovietică Moldovenească, pornindu-se probabil de la acelaşi document, se consideră că Lăpuşna este menţionată pentru prima dată în 1429.

16 DRH A, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 145, doc. 98. Editorii DRH-lui consideră că este vorba de un sat dispă-rut (Ibidem, p. 472). S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998, p. 29.

17 DRH A, p. 145, doc. 98.18 Probabil „Cruce de piatră”.19 DRH A, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 145, doc. 98.20 Sergiu Tabuncic, Gheorghe Nicolaev, Țara Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare şi Sfânt. Ținuturi,

oraşe, cetăți, ctitorii, aşezări rurale atestate documentar, Chişinău, Integritas SRL, 2007, hartă, 83 x106 cm; Scara 1:540000.


dă, precum și fragmente de veselă din ceramică, plăcuţe smălţuite cu care se fețuiau sobele, obiecte de fier ș.a., care erau caracteristice producţiei meșteșugărești din Moldova secolelor XV-XVII, de pe timpul când pe locul actualului sat se formase un centru comercial-mește-șugăresc, care treptat a devenit târg, adică centru urban21 .

La 9 ianuarie 1489 într-un suret de pe o hotarnică de la ştefan cel Mare a satului petricani, localitatea Lăpușna este menţionată pentru prima dată ca târg22. Cu toate acestea, după cum admitea Constantin C. Giurescu, Lăpușna devenise târg mult mai înainte, încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Faptul că Lăpușna nu este trecută printre punctele de vamă în privilegiul din 1408 acordat liovenilor, nu constituie câtuși de puţin o dovadă în sensul inexistenţei ei ca târg la acea dată. Mai erau pe atunci și alte centre urbane, cum ar fi Hârlău, piatra, Vaslui, Tecuci, care nu figurează în amintitul privilegiu. Lipsa Lăpușnei în acest privi-legiu însemna doar că alexandru cel Bun n-a vrut să încarce prea mult cu vamă pe negustorii lioveni, care exportau marfă, vite și oi spre tătari23, adică spre ținuturile stăpânite de tătari la acea dată.

La o anumită înflorire a ajuns târgul Lăpușna în domniile lui petru Rareș (1527-1538; 1541-1546). Din puținele izvoare ajunse până la noi, fiind vorba de registrele vamale ale ora-șului Brașov, aflăm că de mai multă vreme printre orașele care întrețineau relații comerciale cu Brașovul era și târgul Lăpușna. De exemplu, în 1545 volumul comerțului Lăpușnei cu acest oraș transilvănean constituia 5 100 aspri, ceea ce era cu mult mai puțin decât cu orașul Baia – 23 500 aspri; Bârladul – 71 030 aspri; Suceava – 15 960 aspri, dar cu mult mai mult de-cât cu orice alt oraș din stânga prutului, căci volumul comerțului cu Hotinul în 1547 ajungea doar la 300 aspri, cu Reni – 500 aspri24.

Este foarte probabil că și sub alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), care poar-tă numele localităţii, despre care se spune că s-a născut în Lăpușna, fiind fiul anastasiei, fata unui târgoveţ din această localitate25, importanța Lăpușnei ca centru meșteșugăresc și comercial a continuat să crească. probabil, de această perioadă trebuie legată apariția la Lă-pușna și a unei slobozii, adică de extinderea teritorială a târgului, menționată la 1591 ca „Slo-bodziia Ciacărloi”(Ciacârului)26. precum se știe, apariția unor așezări în imediata apropiere de altă localitate, numite „slobozii”, în care se așezau cu traiul și desfășurau activități strâns legate de necesitățile târgului (în cazul nostru, a Lăpușnei) oameni din toate părțile ținutului, ale țării, dar și străini, care se bucurau de scutiri fiscale pe un anumit termen27.

Ca târg, Lăpușna nu se deosebea în privinţa structurilor administrative locale de alte cen-tre urbane ale Ţării Moldovei din această epocă, căci într-un izvor documentar relativ târziu, fiind vorba de un zapis întocmit aproximativ prin anii 1595-1600, între martorii prezenţi ne apar șoltuzul și cei 12 pârgari28 ai târgului (conducătorul urbei și consilierii săi), pe care îi întâlnim și în alte orașe. prezenţa șoltuzului și a celor 12 pârgari la Lăpușna este atestată și la 5 octombrie 1609, când „Ioan Blehan soltuzul cu cei 12 pârgari din târgul Lăpușnii” mediază

21 Э. А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г., в Известия Молдавского филиала АН СССР, Кишинев, 1954, nr. 6 (20); Л. Л. Полевой, Очерки исторической географии Молдавии XIII-XV вв., Кишинев, 1979, с. 64-65.

22 DRH A, vol. III, p. 83-84, doc. 44.23 C.C. Giurescu, Târguri şi oraşe, Bucureşti, 1997, p. 259.24 Ion Chirtoagă, Nicolae Vâlcu, Istoria vămii din Moldova, Chişinău, 2006, p. 29.25 P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 8; A. Sava, Documente privitoare la

târgul şi ținutul Lăpuşna, Bucureşti, 1937, p. VII. În continuare: A. Sava, Documente Lăpuşna.26 Documente privind istoria României A Moldova, veac XVI, vol. 4, p. 5, doc. 5. În continuare: DIR A.27 Despre slobozii vezi: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 444-445.28 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 24-25, doc. 15.


o vânzare-cumpărare în satul Costești29, precum și la 12 martie 1611, când, în baza unui zapis de mărturie întocmit cu participarea demnitarilor din partea târgului, Ieremia Movilă emite o carte domnească de întăritură lui nicoară, pentru o prisacă30.

În Lăpușna la 1606 întâlnim și pe un „diac ot târg„, pe nume Dumitru31, fapt care ne arată că administraţia locală a orașului și ţinutului avea un scrib, care întocmea documentele oficiale și neoficiale (de vânzare-cumpărare, de moștenire, împărțire a averilor, de danie ș.a.) ale târgoveţilor și ale altor locuitori ai ţinutului. un asemenea act a fost întocmit la Lăpușna încă la 16 august 158832.

În perioada de prosperare târgul Lăpușna a lansat mai multe persoane care s-au înscris în istoria acestei localități. Dintre acestea trebuie să menționăm pe fiica de boier anastasia, mamă a trei copii, inclusiv o fiică (numele nu i se cunoaște), care, pe la 1560, conform unei surse otomane, locuia în apropiere de raialele turcești33, adică se prea poate la Lăpușna, pre-cum și doi feciori, dintre care numele unuia nu i s-a păstrat, dar care a ajuns în anii 60 ai secolului al XVI-lea vameș și administrator al târgului și ținutului Lăpușna, participând activ la evenimentele din țară. Cel de-al doilea fiu, cunoscut la început ca „petru stolnicul”, ajunge chiar domn în Țara Moldovei cu numele alexandru „poreclit Lăpușneanul”34, după numele localității unde s-a născut, poreclă primită peste o sută de ani după cele două domnii ale sale (1552-1561; 1564-1568)35 pentru a-l deosebi de alți voievozi cu același prenume. Se admite cu o mare doză de veridicitate că acest petru stolnicul era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea, numit și „cel Orb”, nepot al lui ştefan cel Mare. Or, alexandru Lăpușneanu, după cum arată izvoarele, moștenise aceeași boală de ochi de care suferea tatăl său Bogdan al III-lea36. Se admite că s-ar fi născut prin 1515 din dragostea anastasiei cu Bogdan al III-lea și că s-ar fi numărat printre pretendenții la scaunul domnesc la moartea lui ştefăniță vodă, în 1527. Se consideră că petru, fiul anastasiei de Lăpușna, s-a aflat cel puțin în două rânduri în polonia și că ar fi fost admis în țară de unchiul său petru Rareș în a doua sa domnie, când i s-a oferit rangul de „stolnic” și ar putea fi identificat cu „paharnicul pătrașco”37.

Deși cele două domnii ale lui alexandru Lăpușneanu și rolul acestui domn în istoria și cultura Țării Moldovei sunt studiate destul de minuțios38, totuși izvoarele nu ne permit să distingem contribuția sa la dezvoltarea localității de baștină – Lăpușna. am putea doar admite, ca ipoteză de lucru, că ajungând domn a putut să-și sprijine fratele și pe mama sa la ctitorirea unei biserici în Lăpușna, poare chiar aceea cu hramul Sfinții Voievozi, al cărei ecou pare să răzbată mai târziu, ca una domnească. precum admit unii istorici, în rang de domn el a contribuit la fondarea Orheiului nou, la instituirea unui mare târg de vite la Hotin și la recunoașterea ca târg a Ciubârciului de pe nistru. De asemenea, a căutat să intervină în refacerea unor localități din stânga prutului, probabil și a Lăpușnei, după marele invazii otomane sau tătărești39.

29 DIR A, veac. XVI, vol. 4, p. 257, doc. 333,30 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. V, Iaşi, 1908, p. 141-144.31 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. IX.32 Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Moldova, vol. I (1398-1595), Iaşi, 1989, p. 496, doc.

1352.33 Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, 295.34 Ureche Grigorie, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 159.35 C. Rezachevici, Cronologia domnilor din Țara Românească şi Moldova, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 615-

631, 682-691.36 Ibidem, p. 687.37 Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 38.38 Vezi de exemplu: Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, 335 p.39 Gheorghe Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 74.


Mamă-sa anastasia se stinse din viață către finele primei domnii a fiului ei alexandru Lăpușneanu, care, fie la rugămintea ei, fie din proprie inițiativă a domnului, a înmormân-tat-o în biserica mănăstirii Râșca, ctitoria (1512) tatălui său Bogdan al III-lea și reconstruită în 1542 de petru Rareș. Ținem să subliniem faptul că alexandru Lăpușneanu îi înscrie pe lespedea de mormânt numele mamei sale anastasia cu înaltul rang de doamnă, care era atribuit de regulă soțiilor de domni moldoveni: „Binecredinciosul și de Hristos iubitorul alexandru voievod Domnul Țării Moldovei a înfrumusețat acest mormânt al mamei sale, Doamna anastasia, care a trecut la veșnicele locașuri și a fost îngropată aici, la anul 7066 (1558) indictionul 7 al soarelui 11, lui mai 2”40.

Din epoca lăpușnenilor izvoarele o atestă pe o negustoreasă paraschiva din Lăpușna, care la 1569 împreună cu Matei vameșul din Iași și cu „tovarășii săi români” aveau un proces de judecată în orașul Liov41, ceea ce arată că dânsa a fost implicată în anumite afaceri comerciale în acest vestit oraș polonez. O altă persoană cunoscută și influentă din Lăpușna era popa Toader, care la 4 mai 1573 cumpăra cu 800 zloți (sumă considerabilă pe atunci) jumătate din satul Costești, pe Botne42.

Într-un act de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1625 figurează printre martori un oarecare „Drăgușan de Lăpușna”43, care se pare era un om cu autoritate sau deținea o dregă-torie fie în târg (șoltuz, de exemplu), fie în ținut (pârcălab).

Mai mulți târgoveți de Lăpușna posedau proprietăți și în ținut, pe care ori le-au moște-nit, ori le-au procurat la o anumită dată. După cum arată zapisul din 4 februarie 1637/1638, „Simion, ficiorul lui Lazor Tâlv de Lăpușna, ştefan, nepotul lui Lazor Tâlvu, ficiorul lui To-lunțan, tij ot Lăpușna și Sofronia, fata lui pardos, tij ot tam și Gligorie, ficiorul lui pascal, tij de acolo” au vândut „dreaptă ocină și moșie, a treia parte den seliștea Mlădineștilor, ce-s la ținutul Lăpușnei”44.

nu se cunoaște evoluția demografică a Lăpușnei de după recensământul din 1591, care ne oferă date doar cu privire la numărul contribuabililor și altor categorii de populație din ți-nut. În marea lor majoritate, locuitorii Lăpușnei erau de etnie românească, dar de o anumită vreme aici apăru și un cartier cu populație evreiască, menționat într-un act din 1733/173445. În același act aflăm de existența unei „pivnițe”, „bărbierii” și a unei „dughene a Mătăsarului”, care pare a fi a unui negustor de țesături46. alte informații mai concrete despre populația și îndeletnicirile locuitorilor din Lăpușna ne parvin din recensământul efectuat de autoritățile țariste în timpul războiului ruso-otoman din 1768-1774. Conform acestei catagrafii, în loca-litatea Lăpușna erau 78 de case, ceea ce ar însemna că pe atunci numărul locuitorilor, calculat după metode recunoscute în știința demografică, era de circa 390 de oameni. De târgul de odinioară ne mai amintesc diferiți meșteșugari, care moșteniseră meseria de la părinții și bunicii lor, între care 2 cojocari, 2 croitori, un solonar47, un rotar, un dascăl Gheorghiță, care se ocupa probabil și de instruirea unor copii. De aspectul rural al târgului de odinioară ne vorbesc asemenea ocupații ca 2 văcari, un cioban, un pescar, iar ceilalți locuitori „ai caselor” din Lăpușna erau agricultori48. După unele documente din aceeași perioadă, cum ar fi cel din

40 Mihail Balan, Vasile M. Demciuc, Mănăstirea Râşca, Iaşi, f.a., p. 35-36. Traducere din limba slavonă. 41 Ion Chirtoagă, Nicolae Vâlcu, Istoria vămii din Moldova, Chişinău, 2006, p. 35.42 DRH A, vol. 7, Bucureşti, 2012, p. 58-60, doc. 48.43 DRH A, vol. XVIII, Bucureşti, 2006, p. 453, doc. 389.44 DRH A, vol. XXIV, Bucureşti, 1998, p. 29, doc. 28.45 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 172-173, doc. 148.46 Ibidem.47 Meşteşugar specializat în producția de lumânări şi săpun de seu, de curățarea pieilor de grăsimi, de

tăbăcirea lor.48 Moldova în epoca feudalismului, vol. VII, partea II, Chişinău, 1975, p. 446-447. În continuare MEF.


5 noiembrie 1786, aflăm și nume concrete de locuitori din localitatea Lăpușna: „Gheorghii Mărza ot Lăpușna, Vasili Gotcă ot tam, andrii Cotorobai ot tam, parfeni sân albu ot tam, Gligoraș neculii ot tam”, „Ioneță sân popa Tănasă, Gheorghe sân parfeni” și „Ion părău ca de 80 ani ot Lăpușna”49. Conform altei catagrafii din 1803, la Lăpușna aflăm 199 de gospodari, ceea ce ar însemna că numărul populației localității se apropia de 1000 de locuitori, care plăteau un impozit de 5520 lei anual50.

ocolul târgului lăpuşnaCa și alte târguri și orașe ale Ţării Moldovei din epoca medievală, Lăpușna, în afară de

vatra propriu-zisă a târgului cu hotarul ei, a avut și un ocol al său, care îngloba un anumit număr de sate, moșii și alte proprietăți din imediata apropiere a orașului. acestea trebuiau, pe de o parte, prin dările lor să contribuie la completarea venitului târgului și administrației de ținut, or, întreținerea și activitatea acestora necesitau anumite cheltuieli, iar pe de alta – să verse o parte din venituri în vistieria domnească. După izvoarele ajunse până la noi este foar-te greu de delimitat hotarele atât ale târgului, cât și ale ocolului, precum și evoluţia pe care au suportat-o acestea de-a lungul vremii. Totuși, în unele documente este menţionat doar tan-genţial ocolul târgului sau „locul domnesc”, acesta din urmă putea fi atât în vatra orașului, cât și în hotarul unor rămășiţe ale ocolului de altă dată. După cum se știe, orașele și târgurile cu ocoalele lor făceau parte din domeniul domnesc și se subordonau direct domnului țării. pe parcursul secolelor XVI-XVII, ocoalele orașelor, inclusiv cel al Lăpușnei, se reduc treptat de-oarece voievozii neavând ce mai dărui boierilor pentru slujbă dreaptă și credincioasă rup din aceste moșii, sate, seliști, trecându-le în proprietatea privată a unor mari demnitari ai Țării Moldovei. astfel, la 22 aprilie 1641, Vasile Lupu voievod face danie … lui „ştefan vel armaș” siliștea Speriiaţii, care „a fost dreaptă a noastră domnească, ascultătoare de ocolul târgului nostru Lăpușnei, ca să aibă a-și așeza sat”51. La 13 iunie 1662, Eustratie Dabija voievod îi întărește lui Luca pârcălabul siliștea pulbereni, „acel loc au fost mai denainte vreame dereptu domnescu de ocolul târgului Lăpușnei, care siliște au fost cumpărătură socru-său lui Cărăbăţ pârcălab de la Cârstea Drăguș … ce au fost danie den ispisoc ce-au avut părintele lor Drăguș vornicul de la pătru vodă”52 (probabil petru şchiopul (1574-1577; 1578-1579; 1582-1591). prin cartea domnească de la Duca voievod din 2 iulie 1670 i se poruncește unui clucer „să-i de [lui Mihalcea Hâncu serdar] pre atât loc din târgul Lăpușna, din partea de sus, despre sa-tul său dispre Mlădinești”, proprietate reîntărită (1675/1676) vestitului boier și serdar de an-tonie Ruset voievod53. Se pare, către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma unor asemenea danii, ocolul Lăpușnii dispare complet, deoarece printr-un act domnesc din 23 august 1694 Constantin Duca voievod, nemaiavând ce dona, dăruiește mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din Iași „o moșie domnească anume Târgul Lăpușnii … cu vatra târgului Lapușna”54.

prin această ultimă acțiune nu numai că a încetat să existe ocolul târgului, ci chiar Lăpuș-na este trecută în stăpânirea unei mănăstiri. După cum observă aurel Sava, unele menţiuni de „loc domnesc” în vatra târgului sau a ocolului Lăpușnei sunt doar niște ecouri târzii ale unor proprietăţi domnești la Lăpușna. astfel, într-un zapis de la 1733-1734 de la Matei al-cazi biv clucer, prin care „… au dăruit la Sfânta Episcopie (de Huși – n.n.) a lui ocină și moșie 49 Târgul Lăpuşna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iaşi. Documente privi-

toare la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813). Ed. de Teodor Candu, Chişinău, 2014, p. 14-16, doc.7.50 Anatol Eremia, Lăpuşna, In: Localitățile Republicii Moldova, Vol. 7, Chişinău, 2007, p. 644.51 DRH A, vol. XXVI, p. 96-98, doc. 92.52 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 91-92, doc. 67 şi p. 106, doc. 85.53 Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 201.54 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XI, p. 55.


o pivniţe ce au făcut-o el pe drepţi banii săi în târgul în Lăpușna … însă pământul iaste loc domnescu”55. Dania către episcopie este întărită la 30 ianuarie 1735 de Constantin nicolae Mavrocordat voievod56 .

astfel, la răscrucea secolelor XVII-XVIII ocolul și vatra târgului Lăpușna trec treptat din proprietatea domnească în cea a unor stăpâni laici și ecleziastici.

Pecetea târguluiadministraţia târgului și a ţinutului Lăpușna avea și pecetea sa. În zapisul datat aproxi-

mativ cu 1595-1600 aflăm și cea mai veche amprentă a sigiliului (pecetea) Lăpușnei. După câte se vede, aceasta este pecetea șoltuzului târgului, care este însoţită de amprentele a două sigilii mai mici ale celor doi mari vătafi de Lăpușna, care sunt prezenţi la întocmirea zapisu-lui. Evident, târgul avea pecete de mai multă vreme și prin aplicarea ei se dădea mai multă legitimitate și siguranță zapisurilor, adică documentelor întocmite de diacul târgului, prin care erau consfințite vânzări, cumpărări, danii de proprietăți ș.a.

pecetea târgului a fost descrisă în mai multe rânduri de istorici, care, cu această ocazie, au încercat să descifreze simbolurile ei. Sigiliul are forma circulară cu o cruce în centru, care este înconjurată între două linii continui circulare, între care este scrisă legenda cu litere slavonești „Печать Липушни”, adică „pecetea Lipușnei”. De altfel, observăm că rădăcina (tema) toponimului din pecete este mult apropiată de cuvântul slav „липа” (lipa) – tei, de unde am putea emite ipoteza că denumirea localității vine mai curând de la această din urmă noțiune și că denumirea „Липушни” s-ar potrivi unui loc cu mulți tei sau chiar unei păduri de tei.

Conform opiniei exprimate de Ion nistor, crucea simboliza lupta contra păgânătăţii57. În viziunea lui Silviu andrieș-Tabac, crucea este „formată din patru cruci latine, cunoscută în lume și ca cruce românească”58. această pecete mai este pomenită doar încă o singură dată într-un regest a unui zapis de vânzare-cumpărare din 20 martie 1647, în finalul căruia se arată precum că tocmeala a fost întărită „cu pecetea Lăpușnii”59.

Cu toate că în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în perioada următoare numărul documentelor atingătoare de Lăpușna crește, totuși nu mai întâlnim acte sigilate cu pecetea târgului, ceea ce ne duce din nou spre concluzia declinului localității ca așezare urbană.

Vamă domnească la lăpuşnanu putem ști cu siguranţă dacă Lepoveșna a devenit Lăpușna de mai târziu, dar în forma

„Лопушна” („Lopușna”, „Lapușna”), adică foarte apropiată celei de azi, localitatea se întâl-nește în anii ’50 ai secolul al XV-lea, fiind atestată deja ca centru vamal intern60. astfel, la 25 august 1454 (prima mențiune documentară cu acest nume al localității), în cartea sa dom-nească petru aron voievod arată că „acești adevărați călugări ai noștri de la Moldovița au adus înaintea noastră privilegiul înaintașilor noștri”, prin care scutește de vamă mănăstirea Moldoviţa de „trei care de pește … ca să umble … la Dunăre sau la nistru sau la oricare

55 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 173, doc.148.56 Ibidem, p. 173-174, doc.148.57 Ion I. Nistor, Basarabia, pivotul politic al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Memorii-

le Secţiei Istorice, Seria III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 16.58 S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 1998, p. 29, figura 22.59 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. IX, p. 69, doc. 48.60 DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 57-59, doc. 41.


baltă… și ca să nu plătească vamă nicăieri, și la vămile vândute61 și la cele nevândute: nici la Târgul Frumos, nici la târgul Iași, și nici la lăpuşna … ”62. Referinţa în acest act la un pri-vilegiu mai vechi de la „părinţii noștri„ (după cum se știe, petru aron se dădea drept fiu al lui alexandru cel Bun) ne face să credem că voievodul nu a făcut altceva decât să reproducă aceleași scutiri de vamă, inclusiv în cea de la Lăpușna, pe care le aveau călugării de la Mol-doviţa conform privilegiului dat în același scop de alexandru cel Bun, document care nu s-a păstrat. aceasta ne face să considerăm că vama internă de la Lăpușna exista cel puțin încă din timpul acestui din urmă voievod.

La 29 iunie 1456 același petru voievod întărește negustorilor din Liov privilegiul de mai înainte: „Iar cine merge spre părțile tătărești (Hanatul Crimeei – n.n.) [va plăti] pentru 12 cântare, ce se vor cumpăni, în Suceava, o rublă de argint, în târgul Iașilor, 30 de groși, iar în lăpuşna, 30 de groşi; iar în Cetatea albă, o jumătate de rublă de argint. Iar cine nu va merge la Cetatea albă, va da în Lăpușna vama de la Cetatea albă, cât ar fi dat în Cetatea albă, iar în Tighina să nu dea nimic, iar la strajă – de fiecare car câte 12 groși. Iar cine va duce vite cornute la tătari [va plăti], la vama principală, în Suceava, de fiecare vită câte patru groși, în Iași, doi groși, în Lăpușna, doi groși, pentru o sută de oi, în Suceava, 60 de groși, în Iași, 30 de groși, în Lăpușna, 30 de groși, iar ce vamă a fost în Tegheneachiciu, am desfiinţat-o ca să nu mai fie acolo nici un groș vamă, ci în lăpuşna să fie această vamă. aceasta e vama acelora ce merg la tătari”63. pornind elementar de la sumele plătite în diferite vămi, observăm că vama de la Lăpușna era de același rang cu vama de la Iași, ba poate mai importantă, deoarece aici erau plătite de către negustori și sumele pentru vama de la Cetatea albă și de la Tighina, în caz dacă caravanele negustorești urmându-și calea (de exemplu, spre Constantinopol sau Hanatul Crimeei) nu treceau prin aceste din urmă centre vamale. Tot în acest privilegiu, precum se arată „…au venit înaintea noastră [adică a lui petru aron – n.n.] prietenii noștri, pârgarii din Liov și au adus privilegiul cel mare, ce îl au de la părintele nostru, alexandru (cel Bun – n.n.) voievod, și ne-au rugat să le ușurăm vămile, cum le sânt în acest vechi privilegiu”. Evident, aici se face referire la privilegiul dat de alexandru cel Bun negustorilor lioveni la 6 octombrie 140864, din care reiese clar că sistemul vamal al Țării Moldovei cu centrele sale de la hotare și din interior se constituise de mai multă vreme și că tot de pe atunci din această rețea vamală făcea parte și centrul vamal de la Lăpușna, ca una interioară, dar și internațio-nală. privilegiul lui petru aron a fost reînnoit la cerinţa negustorilor lioveni și de către ştefan cel Mare la 3 iulie 146065, ceea ce arată că drumul comercial moldovenesc, care trecea și prin Lăpușna era unul stabil și aducea foloase atât comercianților din orașul polonez Liov, cât și centrelor vamale din Țara Moldovei, inclusiv Lăpușnei.

Faptul că vama de la Lăpușna continua să activeze ne arată și privilegiul dat mănăstirii neamţ de către ştefan cel Mare la 1 aprilie 1470, prin care „trei măji” (mijloc de transport special cu care se transporta peștele – n.n.) ale mănăstirii erau scutite de orice plată a vă-mii, inclusiv de cea de la Lăpușna66. precum reiese din același act domnesc, centrele vamale moldovenești, inclusiv cele dintre prut și nistru (Chilia, Cetatea albă, la nistru ș.a.) erau

61 Vamă vândută – vamă arendată de domn unui demnitar. Printr-o tradiție mai veche, aceasta se făcea pe un termen de un an.

62 DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 57-59, doc. 41.63 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ștefan cel Mare, vol. II. Documente externe, Iaşi,

1932, p. 792-793; Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bu-cureşti, 1989, p. 109-115, doc. 18.

64 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388-1918, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 85-89, doc. 6.

65 I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 273.66 DRH A, vol. II, p. 243-244, doc. 164.


categorisite ca vămi „vândute și nevândute”. nu putem ști însă la care dintre ele aparținea, în această perioadă, vama de la Lăpușna.

Vama în Moldova, inclusiv cea de la Lăpușna, era organizată, după cum admitea aurel Sava, după modelul de mai înainte, când aceste ţinuturi erau stăpânite în secolele XIII-XIV de către tătari. Conform acestuia, negustorii erau obligaţi să oprească neapărat caravanele lor în anumite orașe, unde plăteau vamă și pe această cale ele obţineau venituri importante. „În aceste târguri negustorii plăteau o vamă mică, în afară de vama cea mare achitată la graniţă sau, mai ales, la Suceava”67.

După constituirea Ţării Moldovei și extinderea sa teritorială până la nistru și Marea nea-gră către începutul secolului al XV-lea, crește rolul căii comerciale numite „drumul mol-dovenesc”, fostul „drum tătăresc”, pe care era situată și vama de la Lăpușna. Ba mai mult, la Lăpușna se intersectau importante drumuri comerciale atât interne, cât și internaţionale, care veneau din centrul Europei prin Transilvania și duceau spre Marea neagră și Crimeea, precum și cel care venea din polonia și ducea spre aceleași porturi de la Marea neagră și spre Constantinopol. acest drum se ramifica la Lăpușna, ducând spre Hanatul Crimeei, Cetatea albă și Constantinopol. Documentele la care ne-am referit mai sus emise de cancelaria dom-nească a Moldovei și, în special, acele privilegii comerciale ale liovenilor, sunt o dovadă evi-dentă că Lăpușna devenise un centru comercial și vamal important pe marele căi comerciale moldovenești care legau polonia și ardealul de Crimeea și Marea neagră.

În urma pierderii Chiliei și Cetăţii albe (1484), a Tighinei (1538) și apoi a unor noi teri-torii din sud-estul Moldovei, pentru mărfurile care erau aduse din Cremeea, mai multe de-cenii la rând, taxele vamale erau plătite un timp la purcari pe nistru, iar la sud s-a profilat alt centru vamal moldovenesc pe Dunăre – la Reni. Încorporarea de noi teritorii moldovenești în raialele turcești a determinat dispariția acestora (de exemplu, vama de la Reni a dispărut după ce a fost luată de turci și transformată în raia în 1621)68. Drept urmare, Lăpușna rămâne unica vamă din sud-estul Moldovei și, de fapt, se transformă treptat în vamă de margine, adi-că internaţională. Drept dovadă în această privință poate servi și faptul că pe timpul domniei lui alexandru Lăpușneanu în vama de la Lăpușna se plăteau taxele vamale pentru mărfurile aduse din Istanbul, prin Isaccea și din Crimeea69.

După cât se pare, vameșii de Lăpușna erau numiţi de domnii Moldovei și se subordo-nau direct acestora. primul vameș cunoscut al Lăpușnii a fost un frate al lui alexandru Lă-pușneanu, numele căruia nu este cunoscut. astfel, la 1557 Erasm Otwinovski, însoţind pe Zolkiewski într-o solie polonă la turci, se întoarce pe drumul Lăpușnei, menţionat mai sus. După ce trec Dunărea, la 1 octombrie 1557 poposesc la Lăpușna la 6 octombrie și stau aici o zi. Lăpușna ar fi aparţinut pe atunci fratelui domnului, care era vameș70. Dacă această vamă a fost încredințată fratelui domnului țării, pare să însemne că centrul vamal de la Lăpușna era deosebit de important și aducea venituri însemnate vistieriei domnești și celui care o diriguia.

67 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 82-86, 99, 101; Idem, Istoria românilor prin călători, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 80; C.C. Giurescu, Istoria românilor. Ed. II-a, vol. I, Bucureşti, 1935, p. 505-506; A. Sava, Documente Lăpuşna, Bucureşti, 1937, p. VI .

68 Ion Chirtoagă, Nicolae Vâlcu, Istoria vămii din Moldova, Chişinău, 2006, p. 36.69 Ibidem, p. 34.70 P.P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 8; A. Sava, Documente Lăpuşna, p.

VII; Călători străini despre țările române, II, Bucureşti, 1970, p. 120-121. Informația se confirmă şi prin relația din 19 aprilie 1562 a agentului austriac I. Belsius (Ibidem, II, p. 147).


De asemenea, este cunoscut faptul că pe timpul domniei lui petru şchiopul vama de la Lăpușna a fost încredinţată pe la 1587-1588 lui Bartolomeo Brutti, persoană cu mare influen-ţă la curtea voievodală, căruia dregătoria lăpușneană îi aducea un venit de 3.000 zloţi anual71.

Cu începere de la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se cunosc date concrete privitoare la activitatea acestei vămi, deși, probabil, ea a continuat să existe încă multă vreme.

La începutul secolului al XVIII-lea vama Lăpușnei a continuat să activeze, dar, în urma unirii administrative a ținutului cu același nume cu cel al Orheiului, această structură este întâlnită cu denumirea de „vama Lăpușnei și Orheiului”. Drept dovadă poate servi și docu-mentul din 24 februarie 1707 de la antioh Cantemir voievod, prin care scria lui „Gheorghi vel comis, să ia sama între Dracea pârcălabul și între Mihnea căpitanul pentru o tovărășie de vama Lăpușnii și a Orheiului, căci Dracea ar fi ridicat banii cu dobândă și Mihnea nu vre să ste la socoteală”72. Ceva mai târziu, dar înainte de 1740, vama de la Lăpușna este transferată la Chișinău73.

astfel, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în urma decăderii economice și a centrului vamal-comercial, vama de la Lăpușna își încheie activitatea.

a existat oare o curte domnească la lăpuşna?Existenţa unei „reședințe domnești” la Lăpușna încă din domnia lui alexandru Lăpuș-

neanu74 și la care s-ar fi făcut referință în actul din august 1694 de la Constantin Duca vodă nu poate fi acceptată, din simplul motiv că în documentul citat Lăpușna este menționată nu ca reședință domnească, ci ca „moșie domnească”75, la fel ca și alte târguri din Țara Moldovei, care erau proprietate domnească. Totodată, reședința sau Curtea domnească presupune alte funcții și alte destinații, cum ar fi prezența periodică a domnului țării cu întreaga sa curte și de unde acesta diriguia țara, judeca și emitea cărți domnești.

Mai curând, Lăpușna, ca târg și centru vamal, a avut un conac sau han negustoresc. În interpretările cercetătorilor, această noţiune aplicată la Evul Mediu românesc are mai mul-te sensuri: „iniţial la turci conac a fost sinonim cu hanul (caravanserai). prin extensiune a ajuns să însemne loc de popas, de găzduire noaptea; locuinţa, rezidenţa unui înalt demnitar otoman venit cu o misiune într-un ţinut; locuinţa stăpânului unui domeniu ș.a.”76. Deoarece Lăpușna nu este menţionată printre târgurile și orașele în care domnii moldoveni au avut re-ședinţe voievodale, considerăm că în acest caz este vorba de un „conac”, cu sensul de han, loc de popas negustoresc, unde neguţătorii moldoveni și străini se opreau pentru a plăti vama, a se odihni ș.a.

lăpuşna – centru de ţinutO perioadă îndelungată târgul Lăpușna a fost și centrul ţinutului cu același nume. După

cum arată mai mulți cercetători, ţinutul Lăpușna, la fel ca și alte asemenea unități admi-nistrative ale Ţării Moldovei, s-a constituit încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

71 B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 42.72 И.Т. Халиппа, Труды, vol. I, p. 188-212; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 155.73 Despre activitatea vămii la Chişinău vezi: A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 38-39.74 Vlad Ghimpu, Destinul istoric al târgului Lăpuşna, In: Tyragetia, Anuar, vol. XII, Chişinău, 2003, p. 161-

167.75 MEF, Chişinău, 1992, vol. VI, doc. 58, p. 166-168 ; Târgul Lăpuşna parte a domeniului mănăstirii Sfân-

tului Ioan Gură de Aur din Iaşi. Documente privitoare la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813). Ed. de Teodor Candu, Chişinău, 2014, p. 6-7, doc.1.

76 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 119.


Despre o anumită vechime a ținutului Lăpușna în componența Țării Moldovei pare să ne vorbească hrisovul slavon original emis de cancelaria domnească la 10 mai 1439, prin care ştefan voievod dăruiește mănăstirii din poiană prisaca Visoca cu dreptul de a strânge deseti-na din toate satele pe care le stăpânește. Domnul poruncea totodată desetnicilor (percepto-rilor de impozite) domnești de la Lăpușna „să nu îndrăznească să se amestece întru aceasta, nici altcineva, nimeni, niciodată, sub urgia domniei”77.

Ţinutul și-a luat numele mai degrabă de la târg, decât de la apa cu același nume, așa cum e cazul cu majoritatea ţinuturilor moldovene78.

Încă la începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir a lansat o interesantă ipoteză cu privire la apariţia și extinderea teritorială a ţinutului Lăpușna. Conform acesteia, centrul ţinutului în proces de formare a fost la Tighina, teritoriul său s-a extins treptat spre vest până la râul prut și dincolo de acesta. Ceva mai târziu (probabil pe la mijlocul secolului al XV-lea, concomitent cu transferarea vămii de la Tighina la Lăpușna), centrul ţinutului a fost transfe-rat de asemenea la Lăpușna79, târg care, fiind situat mai în adâncul ţării, era mai puţin afectat de atacurile forţelor străine, ale tătarilor crâmleni, în primul rând. După același Dimitrie Cantemir, transferarea centrului de ținut la Lăpușna s-a produs după pierderea Tighinei și a cetății sale în favoarea turcilor, dar nu pe timpul lui aron Tiranul (1591-1595), cum con-sidera marele nostru înaintaș80, ci în urma campaniei în Moldova din 1538 a sultanului turc Suleiman Magnificul.

După cum vom vedea mai jos, când vom încerca să delimităm hotarele ţinutului Lăpuș-na, extinderea teritorială a acestuia spre nord a avut loc ceva mai târziu decât s-a produs atingerea limitelor sudice ale ţinutului Orhei, de-a lungul apei Bâcului. numai astfel se poate explica, în viziunea noastră, faptul că locuitorii și proprietarii moșiilor din stânga râului, adi-că cei din ținutul Orhei, aveau dreptul exclusiv de a folosi apele Bâcului (de a construi mori, iazuri și heleștee cu pește ș.a.).

probabil, limitele ţinutului s-au profilat mai clar în secolul al XV-lea. Despre existen-ța și întinderea acestui ținut depistăm informații dintr-un suret (copie) de pe un ispisoc (document original în limba slavonă) de la ştefan cel Mare din 10 august 1482, conform căruia voievodul întărea lui pan Stan Horjă, „ a lui dreaptă ocină (proprietate moștenită de la părinții săi) și moșie, satul Horjăștii, la Lăpușna (ținutul – n.n.), unde au fost casa lui”81. În continuare, în același privilegiu domnesc sunt arătate hotarele acestei moșii, care conțin date despre anumite realități istorice referitoare la ținutul Lăpușna. În special, se arată că sa-tul și moșia Horjăștii erau situate: „des sus de Scorțăști, și Fântâna peperigului, întru același hotar, și alt sat, la Gura Ocoalelor, și peste prut, supt Obârșie, unde să pogoară gura Gârlii, și cu loc de prisacă a Horjii celui Bătrân (tatăl său probabil, poate chiar bunicul) la obârșia pârâului Gurșava, și Strâmbenii, la Bujor, și Fântâna lui Mușat”82. O interesantă localizare a acestor așezări a fost efectuată relativ recent într-o hartă (placardă) a Moldovei de pe timpul lui ştefan cel Mare83.

77 DRH A, vol. I, doc. 195, p. 275-276.78 C. C. Giurescu, Târguri şi oraşe, p. 259.79 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu In-

troductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 157-158.

80 Ibidem, p. 158.81 DRH A, vol. II, doc. 246, p. 375-376.82 DRH A, vol. II, doc. 246, p. 375-376.83 Sergiu Tabuncic, Gheorghe Nicolaev, Țara Moldovei în domnia lui Ștefan cel Mare şi Sfânt. Ținuturi,

oraşe, cetăți, ctitorii, aşezări rurale atestate documentar, Chişinău, Integritas SRL, 2007, hartă, 83 x106 cm; Scara 1:540000.


Din altă sursă, de astă dată cronicărească, aflăm că pe la 1513 ținutul a fost supus unui jaf cumplit de către tătari luând și mulți robi: „pre aceiași vreme, Bet Ghirei ficiorul hanului (din Crimeea – n.n.) au întratu la Moldova, de au prădat țara până la Iași și au arsu târgul și ținutul Cârlegăturii și au ajunsu și până la Dorohoiu și până la ştefănești. Iar alții au prădat în jos la Lăpușna și la Chigheciu și de sârgu vrându să iasă cu robii, în nistru multe suflete au înecatu și robi și de ai sei”84.

După cum arată mai mulți istorici85, noțiunea de „ținutul Lăpușna”, datează cu claritate din 18 martie 1535, când într-o carte domnească de la petru Rareș voievod, anușca, fiica lui Ion şeșcanu, vindea o parte din moșia sa dreaptă din satul „Costiucani, pe pârâul Sarata, în ținutul Lăpușnei”86. Din aceeași perioadă datează regiunea Lăpușnei pe harta „ungariei și poloniei” a italianului Rafael Sanzio87.

O altă mențiune a ținutului o întâlnim în Letopisețul Țării Moldovei de Miron Costin, care descrie retragerea prin Moldova pe la mijlocul secolului al XVII-lea când „încărcați tătarii de robi și de plean din Țara Leșască” au fost atacați de moldoveni pe la Lăpușna și deposedați de cele jefuite88. Drept răspuns, în scurtă vreme pe la 1650, hanul din Crimeea, vrând să pedepsească semeția lui Vasile vodă Lupu și a moldovenilor au ridicat din nou oaste și împreună cu cazacii lui B. Hmelnițki au atacat Țara Moldovei, „împărțitu oastea, o samă pe la Soroca… spre Suceava, altă samă spre Orheiu și Lăpușna, pân în prut” făcând mare pagubă și pradă, pe care Miron Costin o găsește comparabilă cu cea făcută de turci în 1574, când l-au învins pe Ion vodă cel Viteaz. „atunci au robit casa Sturdzii jicnicerului … și multe case întemeiate le-au dus în robie”89. pierderile și distrugerile în târgul și ținutul Lăpușnei au fost atât de mari încât după 1650 Lăpușna nu a mai putut să-și revină în plan economic și începe declinul ei ca târg, centru comercial și vamal. Cu atât mai mult că în anii următori Lăpușna a continuat să rămână în calea diferitor podghiazuri tătărești (1653/1654) sau de dărăbanii90 moldoveni, cărora uneori le era și loc de popas (1659)91, care într-un fel sau altul loveau în stabilitatea și siguranța târgului și ținutului. Drept urmare, structurile administra-tive ale ținutului sunt transferate de domnie la Chișinău. Cu toate acestea, ținutul a continuat să se numească Lăpușna, fiind enumerat printre ținuturile țării în Cronica polonă și poema polonă de Miron Costin92.

Hotarele ţinutului Lăpușna constituite la răscrucea secolelor XIV-XV au suportat ulterior anumite schimbări din cauza invaziei și lărgirii treptate a stăpânirilor turco-tătare în sud-es-tul Moldovei. precum admite Constantin Burac, dintru început până la cuceririle osmane în sud-estul Moldovei și stabilirea tătarilor și nogailor în Bugeac, ținutul Lăpușna se măr-ginea la sud cu ținuturile Tigheci, Chilia și Tighina. Treptat, odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman din contul Țării Moldovei, ținutul Lăpușna devine unul de margine, care avea hotar direct cu raialele turcești pe linia Valului lui Traian de Sus. această realitate 84 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţări Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 132.85 V. Lungu, Ținuturile Moldovei până la 1711 şi administrarea lor, In: Cercetări istorice, XVII, 1943. Extras,

p. 20. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II. Ed-a a II-a, Bucureşti, 1937, p. 445-447; D. Ciu-rea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), In: AIIAI, vol. II, 1965, p. 160 ; Dragoş Moldovanu, Introducere, In: Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, Bucureşti, 1991, p. XII ; C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 197.

86 DIR A, veac. XVI, vol. I, doc. 340, p. 375-376.87 Ion Dumitru-Snagov, Imaginea teritoriilor româneşti în Loggia lui Rafael Sanzio, In: Revista Arhivelor,

an. LX, 1983, vol. XLV, nr. 3, p. 251.88 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, In: Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 131.89 Ibidem, p. 132.90 Mercenari.91 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, In: Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 178, 189.92 Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 214, 240, 391.


se profilează mai ales după luarea Tighinei de către osmani, în 1538. În legătură cu aceasta, Lăpușna devine și un important centru de apărare a Țării Moldovei dinspre părțile tătărești și raialele turcești. La nord hotarele ținutului Lăpușna au rămas destul de stabile, având în hotar ținuturile Orhei și Iași, iar spre vest de-a lungul prutului se limita cu același ținut Iași și cel al Fălciului93. pe un anumit segment ținutul se extindea pe o arie anumită și în dreapta prutului. astfel, dintr-o sursă târzie, fiind vorba de o scrisoare din 10 martie 1825 a mitro-politului Moldovei Veniamin Costache, reiese că în Episcopia de Huși, după anexarea Basa-rabiei la Imperiul Rusiei în 1812, a rămas subordonată acesteia doar o parte din vechiul ținut al Lăpușnei situat în dreapta prutului, fiind vorba de „ocolul Braniștei, în care se cuprind 19 sate”94.

primul cercetător care a încercat să distingă hotarele ţinutului Lăpușna în evoluţia lor istorică a fost aurel Sava95. În viziunea sa, spre apus limita ţinutului Lăpușnei a fost prutul, începând cam din dreptul Cioreștilor – satul Cioara de astăzi, și mergând spre miazănoapte pe lângă Călmăţui (Codrești), Obileni, Bălăurești, până la satul astăzi dispărut Coluneștii. acest sat pare să fi fost așezat cam în dreptul Grozeștilor de astăzi.

Din dreptul Grozeștilor hotarul ţinutului pornea, probabil, cu direcţia sud-vest, nord-est către valea nârnovei, urcând apoi pe valea Sacă, afluent al nârnovei, cuprinzând înspre răsărit Măriniciul, Heleștienii, petrosul și nisporenii în interiorul ţinutului și lăsând în afară Băcșenii arătaţi într-un document din 1669 ca așezaţi la capul ţinutului Iași.

De la Vâlcănești, hotarul dinspre miazănoapte, mergând spre răsărit, formează valea Bu-covăţului. Satele de pe malul drept sunt în ţinutul Lăpușnei: Dolna, care nu este decât Cor-neștii de altă dată, Micleușenii, Lozova și Vorniceni. Satele dinspre miazănoapte, de pe malul stâng al râulețului Ișnovăț, se aflau în ţinutul Iașilor.

De la vărsarea Bucovăţului în Bâc, hotarul se poate însemna cu precizie. Mai multe do-cumente îl arată în mod lămurit. astfel: „apa Bâcului unde se împreună ţinutul Orheiului cu ţinutul Lăpușnei” (iulie 1676)96 sau „Lăpușna niciodată n-au avut împărtășire în apa Bâcului” (13 mai 1812)97 sau, în fine, „moșiile din Lăpușna ci merg până în apa Bâcului n-au vaduri di mori, ci numai moșiile di Orheiu” (25 iunie 1763)98. prin urmare, satele de pe malul drept al Bâcului făceau parte din ţinutul Lăpușnei, câtă vreme satele de pe malul stâng al Bâcului erau cuprinse în ţinutul Orheiului. astfel, după cum am arătat, dreptul de a se folosi de apa acestui râu îl aveau numai orheienii. Doar aceștia din urmă, ca proprietari ai satelor de pe malul stâng al râului, aveau dreptul să-și facă iazuri și mori în apa Bâcului.

aceste delimitări se pot verifica și prin informații documentare. astfel, pănășeștii – Volo-sănii de altă dată, Curlucenii, Cojușna, Strășenii, Chișinău, Buicani, Sângera, până la „seleș-tea hotarului gospod (domnesc – n.n.) ce-i zic Luţănii”, de unde se începea raiaua Benderu-lui, se aflau în ţinutul Lăpușnei.

Se vede deci că satul Chișinău se afla la limita de nord a ţinutului Lăpușnei. atunci când, în veacul al XVII-lea Chișinăul, făcut târg de Eustratie Dabija-vodă, se va dezvolta astfel încât să adăpostească nu numai vama și pârcălabii de Lăpușna, ci și pârcălabii și serdarii de Or-heiu, a trebuit să i se adauge un hinterland însemnat către nord: toată regiunea dintre valea Bâcului și aceea a Ichelului. Mutându-se de la Lăpușna la Chișinău, serdarii de Orheiu, în

93 Evoluția şi desemnarea detaliată a hotarelor ținutului Lăpuşna vezi: C. Burac, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p. 372-382.

94 Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (15498-1949). Istoric şi documente, Iaşi, 2009, p. 40.95 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XI-XIV.96 Ibidem, p. 130, doc. 105.97 Ibidem, p. 264, doc.203.98 Ibidem, p. 204, doc. 176.


mod firesc, au trebuit să unească administrativ cele două ținuturi învecinate și să ia naștere, în așa fel, un ţinut al „Lăpușnei și Orheiului”, care a dăinuit până la 1812.

Către miazăzi delimitarea ţinutului este însă mult mai greu de făcut pe bază de docu-mente, pentru că, începând din veacul al XVI-lea, în această parte a Moldovei, între prut și nistru, așezându-se tătarii, ţinutul Lăpușnei a devenit ţinut de margine. Hotarul ţinutului s-a confundat cu limita de sud a ţării. Cum este și firesc, nu s-au păstrat documente anterioare referitoare la moșii sau sate moldovenești intrate sub stăpânirea tătărească. nu putem de aceea vorbi cu suficientă precizie de un ţinut al Tigheciului, de unul al Cetăţii albe, de un ţinut al Ciubărciului sau de vreun alt ţinut intrat sub stăpânire străină. De asemenea, nu știm dacă tot sudul ținutului Lăpușnei, ca margine de ţară, a făcut și mai înainte parte din această unitate administrativă, în cazul în care admitem că un asemenea ţinut a existat și pe vremea lui ştefan cel Mare, ba chiar și mai înainte. un lucru este cert, ceea ce a rămas moldovenesc după delimitările de la sfârșitul veacului al XVII-lea a continuat să fie moldovenesc chiar și acolo unde s-au instalat vremelnic tătarii, nu prin stăpânire de fapt, ci prin tradiţia dreptului de proprietate păstrat de răzeși sau proprietari în genere asupra moșiilor, cu sau fără sate, uneori cu așezări vremelnice de sate. În lipsa oricărui alt obstacol natural, înaintarea tătă-rească pare a se opri către mijlocul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVII-lea de-a lungul valului superior al lui Traian. acest hotar este cunoscut în istorie sub denumirea hotarul lui Halil-pașa, care în 1672 era comandantul Cameniţei de curând cucerită de osmani.

Cu aproximaţie, acest hotar pleca din dreptul vechii siliști a Luţenilor din malul Bâcu-lui – vechea așezare a călărașilor domnești, și cobora direct spre sud pe valea Calinderului până în valea Botnei, cuprinzând în lăuntrul său teritoriul pe care se află astăzi satele Talmaz, Scroafa și Baccealia. Din valea Botnei, în dreptul Sălcuţei lua linia Valului Traian către apus închizănd iarăși în lăuntrul său satele Taraclia, Baimaclia, Batâr, Selemet, Grădiștea, Ialpugel, Sărăţica nouă, Copcui până la Leova99. La cele arătate de aurel Sava ţinem să atragem aten-ţia asupra faptului că, probabil, consolidarea vămii de la Lăpușna către mijlocul secolului al XV-lea în defavoarea celei de la Tighina și târgului Lăpușna în domnia lui ştefan cel Mare, a putut să aibă drept urmare extinderea hotarului de sud-est al ţinutului până către apa nis-trului. ulterior, cu toate că au fost rupte de la Ţara Moldovei importante spaţii teritoriale în jurul Cetăţii albe și a Tighinei, chiar și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea unele moșii din preajma nistrului mai continuau să se afle și să fie administrate în cadrul ţinutului Lăpușna. Or, numai în asemenea condiţii putea Iancul Sasul, voievod, să-i ceară lui Bodeiu, mare vătaf de Lăpușna, la 16 august 1581 să rezolve un litigiu de proprietate în satul Copanca de pe nistru100. Cât privește hotarul de la sud, limitele ţinutului Lăpușna s-au extins treptat până în adâncurile stepei puţin populate a Basarabiei istorice, fără să aibă delimitări clare. aceste din urmă hotare au suportat ulterior în secolele XVI-XVII schimbări esenţiale în urma căderii Chiliei, Cetăţii albe și Tighinei sub stăpânirea otomană și stabilirii tătarilor și nogailor în Bugeac.

După cel mai vechi recensământ cunoscut, efectuat în 1591 în Ţara Moldovei, ţinutul Lă-pușna avea la bir 1538 istov și 288 de săraci, 48 istov la „Slobozia Ceacrăloi (Ceacârului) și 5 săraci, 42 de vătași, 501 curteni, 342 nemeși, 88 popi ”101. Conform aceluiași recensământ, în ţinutul Lăpușna sunt înregistraţi 42 de vătafi (administratori ai satelor din ţinut – n.n.), ceea ce arată, considerăm noi, că pe atunci ţinutul cuprindea cel puţin 42 de localităţi.

Sursele documentare din secolele XV-XVII ne oferă multe informații despre existența mai multor sate și moșii din acest ținut, dintre care unele erau proprietatea unor înalți dregă-

99 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XII-XV.100 DIR A, veacul XVI, vol. III, Bucureşti, 1951, p. 168 doc. 223.101 DIR A, veacul XVI, vol. IV, Bucureşti, 1952, doc. 5, p. 5.


tori. De exemplu, prin zapisul din 8 martie 1643 al lui Grigore ureche, mare vornic al Țării de Jos (este vorba de marele cronicar), „ …și a nepoților mei neculai ureche spătarul și cu nistor Batiște … ne-am tocmit și ne-am înpărțit cu toate satele ce ne-au rămas de la părinții noștri de pre nistor ureche vornicul cel mare și de pre Mitrofana giupâneasa dumisale, așe cumpărături, ca și moșii de la strămoșii noștri”, între care și „Dăncenii și părțile Chiei și din Foltești ce-s la ținutul Lăpușnei”102. aceasta ar însemna că vestitul neam de boieri ureche și cel al lui Mirea Jora, pârcălab de Lăpușna, din care se trăgea Mitrofana, stăpâneau aceste moșii de la moșii și strămoșii lor. Or, nistor ureche (†1617) și Mitrofana (†1633) și-au des-fășurat activitatea în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea și primele decenii ale secolului al XVII-lea, ceea ce ar însemna că aceste proprietăți le dețineau de la părinții și bunicii lor, care coboară în timp până în domnia lui ştefan cel Mare. Drept dovadă că încă din acele timpuri, adică de prin secolul al XV-lea, dețineau moșii în ținutul Lăpușna înalți dregători poate servi exemplul lui Vlaicul pârcălab, care la 1466 a cumpărat satul Chișinău103, iar Coste posadnic, pârcălab de Soroca (1499-1506), și urmașii săi aveau în posesie moșia Hrusca104. până la 1554 stăpânea satul Strășenii pârcălabul de neamț – Frățian105; la 22 decembrie 1597 Ieremia Movilă voievod întărește părți din satele Trifeni și Dragomirești din ținutul Lăpușna lui nicoară uricar106, iar la 15 aprilie 1598 – satul Horjești din același ținut, lui Cehan văraf107. prin cartea domnească de la Vasile voievod din iunie 1637 lui Gavrilaș, mare logofăt, și săte-nilor din pilipăuți li s-a delimitat hotarul moșiei cu același nume108, la 13 august 1640 a patra parte din satul Volosăni, ce-i pe Bâc, același voievod întărește dreapta sa cumpărătură lui Iaonașco biv vel vornic109; iar în anul următor, la 21 aprilie același voievod întărește, de rând cu alte moșii, și satul pugănești din ținutul Lăpușna lui Cehan Racoviță, al doilea logofăt110; la 6 aprilie 1642 i se întărește lui Vasile Banul, fost medelnicer, și soției sale, de rând cu altele, și „popișcani, Slobozia Zberoaia, pe prut”111 și „tot satul ușereștii” în același ținut112. Dintr-un act datat aproximativ cu 1 septembrie 1642 – 31 august 1643 i se delimitează hotarul moșiei „Mârzeștii, cie sintu a dumisale Mirzii căpitanul, pe apa Bujorul, ce este la ținutul Lăpuș-nii”113. Din zapisul de la 2 februarie 1646 aflăm că pârcălabul de Lăpușna, Mierea, avuse în posesie moșia Mănceștii din ținutul pe care îl diriguia, ca după deces să-i revină nepotului de soră – Grigore ureche, cronicarul114, tot acestuia din urmă revenindu-i de la altă împărțeală din 21 ianuarie 1644, de astă dată – de la soacra sa Solomia comisoaia, satul Strășeni115. până în 1644 satele ulmeni și Diiaceni au fost în proprietatea postelnicului Ianachie116. Vestitului conducător al mișcării lăpușnenilor și orheienilor contra domnului țării, Mihalcea Hâncu, îi

102 DRH A, vol. XXVII, p. 45-48, doc. 42.103 DRH A, vol. II, Bucureşti, 1976, p. 187, doc. 131.104 Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 198-199 ; DRH A, vol. VI, Bucureşti, 2008, p.

30-33, doc. 18.105 DRH A, vol. VI, Bucureşti, 2008, p. 237-239, doc. 137.106 DIR A, veac. XVI, vol. 4, doc. 242.107 DIR A, veac. XVI, vol. 4, doc. 265.108 DRH A, vol. XXIV, p. 107, doc. 111.109 DRH A, vol. XXV, doc. 420.110 DRH A, vol. XXVI, p. 91-95, doc. 90.111 DRH A, vol. XXVI, p. 348-351, doc. 413.112 DRH A, vol. XXVII, p. 384-385, doc. 400, p. 400-401, doc. 419.113 DRH A, vol. XXVI, p. 461-462, doc. 560.114 DRH A vol. XXVIII, Bucureşti, 2006, p. 224-225, doc. 284.115 DRH A, vol. XXVII, Bucureşti, 2005, p. 217-218, doc. 237.116 DRH A, vol. XVIII, Bucureşti, 2006, p. 243-248, doc. 181; vol. XXVII, p. 408-410, doc. 429.


aparținea în ținut satul Mlădinești din imediata apropiere a târgului Lăpușna, ceea ce reiese din actul de la 2 iulie 1670 și cel din 1675/1676117.

numărul înalților demnitari care posedau moșii în ținutul Lăpușnei în secolele următoa-re era în creștere, încât documentele publicate sau încă aflate în arhive pot scoate în evidență și alți proprietari118.

Din cele arătate mai sus se profilează concluzia că ținutul cu centrul în târgul Lăpușnei s-a constituit la hotarul secolelor XIV-XV, consolidându-se pe parcursul secolelor XV-XVI. La o anumită etapă istorică, după căderea cetăților din sudul țării sub stăpânire străină, ținutul Lăpușnei a înglobat și părți din aceste ținuturi rămase sub jurisdicția domnilor moldoveni. Dacă hotarele de nord și de vest au rămas stabile, apoi cele de sud erau destul de vagi, dar, în linii mari, ele se opresc la Valul superior al lui Traian. La începutul secolului al XVIII-lea ținutul Lăpușnei și cel al Orheiului sunt unite sub o singură administrație cu centrul la Chi-șinău.

structuri administrative şi judiciare lăpuşneneDin câte putem distinge din puținele informații existente, la începuturi, când se înfiripase

o comunitate de sate pe Valea Lăpușnei, aceasta avea în frunte pe stăpânii din partea locului care, prin îngăduința mongolo-tătarilor până către ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, își impusese autoritatea exercitând funcții administrative judiciare și fiscale. Treptat însă, odată cu absorția acestei comunități de către Țara Moldovei, acești stăpâni și administratori din partea locului exercitau funcțiile cu îngăduința voievodului țării. Or, dacă pe parcursul seco-lelor XVI-XVII deja cunoaștem mai multe nume de administratori ai ținutului Lăpușna, din documentele vremii nu cunoaștem de cine erau numiți sau împuterniciți să administreze, să judece și să strângă dările pentru vistieria domnească, dar și parțial pentru cea locală, pe care le încasau stăpânii din partea locului. Cu toate acestea, am putea admite că pe parcursul evu-lui mediu acești dregători de ținut, inclusiv la Lăpușna, erau instalați în funcție fie de domnii de la Suceava, apoi de la Iași sau poate de marii vornici ai Țării de Jos, din care făcea parte și ținutul Lăpușna. Odată cu instituirea serdăriei pentru ținuturile de margine (Soroca, Orhei și Lăpușna) cu centrul la Onițcani, aceste împuterniciri de numire a dregătorilor pe la ținuturi erau atribuite marilor serdari. Tot aceștia trebuiau să intervină în activitățile administrative, judiciare și fiscale ale dregătorilor de ținut, când aceștia comiteau abateri sau abuzuri.

Dacă, de exemplu, ţinuturile Cernăuţi și Hotin erau diriguite de așa-numiţii staroști, iar ţinuturile, ca Soroca, Orhei ș.a. – de către pârcălabi, apoi cel al Lăpușnei, după câte se văd din puţinele informaţii pe care ni le oferă izvoarele istorice, era administrat în primele secole de după constituirea ținutului și a Țării Moldovei de unul sau doi mari vătafi. aceștia mai sunt atestați în ținuturile Iași119 și Hârlău120 și aveau atribuții cu caracter fiscal, administrativ, judecătoresc, militar și de menținere a ordinii. Ori de câte ori era nevoie, vătaful, ca repre-zentant al puterii locale, aducea la îndeplinire diferite porunci domnești, între care și cele de hotărnicire a moșiilor, eliberare de documente oficiale121.

117 Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 201.118 Vezi de exemplu: Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 71-209. DRH A, vol. XXVII,

Bucureşti, 2005, p. 33-34, doc. 40; p. 61-62, doc. 65; p. 485-486, doc. 554.119 5 aprilie 1598 (DIR A, veac XVI, vol. 4, doc. 257).120 7 martie 1592 (DIR A, veac XVI, vol. 4, doc. 58).121 Vătaf, în Instituții feudale din Țările Române. Dicționar / coord. O. Sechelarie, N. Stoicescu, Bucureşti,

1988, p. 495-496.


Dacă satele din alte ținuturi erau diriguite de vornici de sate sau vornicei, apoi cele din ținutul Lăpușna – de vătășei, indiferent dacă acestea erau în proprietate domnească, boie-rească sau mănăstirească.

După cum admite Dimitrie Ciurea, dregătoria de mari vătafi a fost introdusă la Lăpușna spre mijlocul secolului al XVI-lea, probabil sub influenţa munteană122. În viziunea noastră, dregătoria de vătaf la Lăpușna vine dintr-o tradiţie locală mai veche, care s-a cristalizat trep-tat sub influenţa munteană, având drept explicaţie vecinătatea apropiată a ţinutului cu Ţara Românească, și a fost acceptată de voievozii Ţării Moldovei.

Se pare că primul administrator cunoscut în1557 al ţinutului Lăpușna și al vămii a fost fratele (nu i se indică numele) lui alexandru Lăpușneanu123.

primul vătaf căruia i se cunoaște numele este atestat la 16 august 1581, când Iancul Sasul voievod îi poruncește lui (alexa) Bodeiu, mare vătaf al ţinutului Lăpușna, să clarifice litigiul de proprietate dintre călugării mănăstirii neamţ cu Malic de la Copanca pe nistru124, ceea ce mai arată că vătafii aveau și funcții judiciare de a rezolva diverse litigii în limitele ținutului administrat de ei.

Diriguitor al ţinutului Lăpușna era pe timpul celei de-a treia domnii a lui petru şchio-pul (1582-1591) un străin pe nume Bartolomeo Brutti, un albanez italienizat de credinţă romano-catolică125, ajuns în Țara Moldovei de la Constantinopol împreună cu Iancu Sasul (1579-1582), pe care l-a susținut la poartă în obținerea scaunului. Bartolomeo Brutti era o persoană influentă la curtea sultanului, fiind deosebit de instruit, un bun diplomat cu vaste legături în Balcani și în lumea catolică, pe deasupra mai fiind văr și cu celebrul vizir Sinan pașa. Drept recompensă, Iancu Sasul îl aduce în sfatul domnesc, acordându-i rangul de mare postelnic (1580)126. pozițiile lui Iancu Sasul fiind în scurtă vreme șubrezite, drept urmare a politicii sale fiscale nesăbuite, inclusiv în ținutul Lăpușna, Bartolomeo Brutti reușește să trea-că la timp de partea lui petru şchiopul, ajutându-l să obțină cea de-a treia domnie datorită acelorași bune relații cu Sinan pașa. Ba chiar se admite că în anumite împrejurări grele Brutti îi salvă viaţa viitorului domn condamnat la moarte de către turci. ulterior, petru şchiopul, ajungând în scaunul domnesc al Moldovei, îl numește pe acesta în rang de mare căpitan și căpitan de Soroca (1587), iar în toamna aceluiași an cumulează și demnitatea de „prefectus cubiculi” (mare cămăraș al Moldovei) și mare căpitan de Lăpușna127, ocupând și funcția de

122 D. Ciurea, Organizarea administrativă, In: AIIAI, vol. II, 1965, p. 166.123 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. VII.124 DRH A, vol. 7, p. 477-478, doc. 403; N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători, p. 294, Alexa Bodeiu

fost mare vătaf de Lăpuşna; Gonţa Al. Indice de nume, p. 14.125 Bartolomeo Brutti este considerat strănepotul episcopului catolic martir Giovanni Brutti (1331-

1371), reprezentantul unui neam cu mare influență în Balcani şi în lumea romano-catolică (Sorin Bulboacă, Bartolomeo Brutti şi ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 304. Vezi şi: Sorin Bulboacă, Un diplomat al Renaşterii în Țările Române la sf. sec. XVI: Bartolomeu Brutti, In: Studii de ştiință şi cultură. Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Arad, An. 1, 2005, nr. 2, p. 86-92; Idem, Bartolomeo Brutti, In: Mol-dova. Politică, diplomație şi religie, Arad, 2006, 113; Un arbore genealogic al lui B. Brutti vezi: Andrei Pippidi, Quelques dragmans de Constantinopole au XVII siècle, dans Andrei Pippidi, Hommes et idées à l’aebe de l’âge moderne, Bucarest-Paris, 1980, p. 133-161.

126 Sorin Bulboacă, Bartolomeo Brutti şi ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 305.

127 E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, Bucureşti, 1880, p. 95-97.


comandant al cavaleriei128 (adică al călărașilor de Lăpușna). În scrisorile sale din 5 septem-brie 1587129 către nunţiul papal din polonia și din14 ianuarie 1588130 către legatul apostolic din polonia, Hannibal di Capua, Brutti se autoîntitulează „Gran Camarier di Moldavia et Capitano di Lapusna” (mare cămăraș și căpitan de Lăpușna), iar petru şchiopul îl numește și mai pompos „magnus aulae nostrae magister”131. În această perioadă, Bartolomeo Brutti, acceptat de domn în calitate de consilier de taină sau principalul consilier al acestuia, era considerat de către reprezentanții lumii apusene drept „locțiitorul domnului Moldovei”. În ultimii ani de domnie a lui petru şchiopul, Brutti îndeplinește misiuni diplomatice în po-lonia, reprezentându-l pe domnul moldovean (1588)132, dar și ca agent al turcilor pentru încheierea păcii între osmani și poloni (1590)133. pe lângă acestea, în semn de recunoștinţă, petru şchiopul îl înzestră cu averi imense, între care și veniturile vămii de Lăpușna, care con-stituiau 3.000 de zloţi de aur anual. El se menţinu în aceste funcţii până la sfârșitul domniei lui petru şchiopul, devenind foarte bogat. La 1590 Bartolomeo Brutti primește indigenat (cetăţenie polonă)134.

atât în prima, cât și în a doua domnie a lui petru şchiopul, Bartolomeo Brutti, care, precum am arătat, se distingea prin anumite calități de diplomat și avea multiple legături în lumea romano-catolică, cu papalitatea, cu numeroși episcopi catolici din spațiul balcanic, peninsula italică și polonia, devine un promotor al ideii aderării Moldovei la biserica ro-mano-catolică, încercând totodată să diminueze influențele bisericii reformate care veneau din Transilvania. Despre aceasta ne mărturisește ampla sa corespondență care a purtat-o cu papa de la Roma, cu cercuri interesate din țările catolice. această activitate de prozelitism catolic a lui Bartolomeo Brutti în Moldova se intensifică în ultimii ani de domnie a lui petru şchiopul (1587-1591), avându-i ca susținători pe frații săi (Cristofor și Benedetto), un șir de demnitari de obârșie străină (Franco paharnic, Bernardo Borisi tălmaciul domnesc, Zotu Tzigara spătar, postelnicii Ghiorma, Constantin ș.a.) de la Curtea domnească, întreprinzători străini (Constantin Corniac, Gian Battista amorosi, Sima Varsi, nicoriță nevridi ș.a.)135 și chiar o parte din marea boierime autohtonă (Ieremia și Simion Movilă, Luca Stroici ș.a.)136. Fiind consilier de taină al lui petru şchiopul, Bartolomeo Brutti a reușit să-l convingă pe domn să accepte ideea romano-catolică pentru țara sa137, dar realizarea în viață a acesteia nu a avut loc din cauza detronării domnului.

128 Sorin Bulboacă, Bartolomeo Brutti şi ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 305.

129 E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1 (1576-1599), Bucureşti, 1880, p. 95-97.130 Ibidem, p. 100-103. Este greşit atribuit ca căpitan de Soroca (N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregă-

tori, p. 295-296).131 B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 40-42.132 E. Hurmuzaki, Documente, vol. III, partea 1, Bucureşti, 1880, p. 95-96.133 E. Hurmuzaki, Documente, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 152, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 213-214 ; A.

Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Țării Româneşti, vol. III, p. 225.134 C. Rezachevici, Indigenat polon – o formă însemnată de integrare a nobilimii româneşti în cea europea-

nă în evul mediu, In: Arhiva Genealogică, 1996, nr. 3-4, p. 215.135 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în sec. XVI-XVIII, Ed. revăzută şi adăugită,

Bucureşti, 2001, p. 253.136 Sorin Bulboacă, Bartolomeo Brutti şi ofensiva catolică în Moldova în timpul lui Petru Șchiopul, In: Studii

de istorie medievală şi premodernă. Omagiul profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Aca-demiei Române, Ed. îngrijită de Avram Andea, Cluj-Napoca, 2003, p. 306.

137 Ibidem, p. 301-313.


Se spune că noul domn, aron Tiranul (1591-1592), îi datora lui Brutti sume conside-rabile, dar, nedorind să i le înapoieze, porunci armașilor să-l omoare138. acesta reuși să se refugieze în polonia. Drept pretext pentru a-l condamna la moarte i-a servit noului domn participarea lui Bartolomeo Brutii și a altor boieri la o răscoală a sorocenilor și orheienilor în frunte cu un domnișor Ionașcu, care se dădea drept fiu al lui alexandru Lăpușneanu. Răscu-lații au fost învinși într-o bătălie pe Răut, iar Brutti și alți boieri au fost prinși și decapitați din porunca lui aron Tiranul în 1592139. alţi cercetători întrevăd asasinarea acestuia din motive politice, ca susţinător al altor pretendenţi la tron140. Odată cu căderea din scaun a lui petru şchiopul și cu moartea lui Bartolomeo Bruti, politica procatolică a cercurilor guvernante ale Moldovei a scăzut din intensitate, iar funcția de administrator al ținutului și vămii de Lăpuș-na trece în mâinile altui demnitar.

pe la sfârșitul secolului al XVI-lea se încearcă o consolidare a administraţiei locale a ţinu-tului, deoarece constatăm prezenţa a doi vătavi la Lăpușna. astfel mihalcea și Constantin, mari vătafi ai ţinutului Lăpușna în anul [1595-1600], împreună cu șoltuzul și cei 12 pârgari dau o mărturie la vânzarea unei părţi din moșia Dieșani141.

La hotarul secolelor XVI-XVII, noțiunea de vătaf iese din uz și atribuțiile acestuia sunt preluate de pârcălabi, care îndeplineau aceleași funcții administrative și judiciare în târg și în ţinut. pe timpul lui Dimitrie Cantemir, precum observă acesta, la hotarul secolelor XVII-XVIII Lăpușna și ținutul cu același nume erau administrate la fel ca și Soroca și Orhe-iul de doi pârcălabi, cărora, din cauza că atât domnul, cât și marii boieri dregători „sunt mai mereu ținuți să urmeze Curtea (adică să se ocupe de administrarea centrală a țării și să în-deplinească diferite porunci domnești – n.n.) și nu le pot descurca pricinile tuturora de prin toată provincia (adică din ținuturi – n.n.), spre a le împărți locuitorilor Moldovei dreptatea (adică de a le judeca litigiile și pricinile – n.n.), au fost statorniciți în fiecare din orașe și din târguri anumiți juzi (judecători, administratori – n.n.), pe care, prin unele locuri obișnuiesc să-i numească „pârcălabi”, prin altele „vornici” și „cămărași”142. Despre activitatea lor vezi și compartimentul „Structuri militare”.

Odată cu introducerea instituției isprăvniciei ca structură administrativ-executivă în ți-nuturi, și Lăpușna era condusă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de ispravnici, care exercitau puterea domnească în provincie. pe lângă altele, ispravnicii trebuiau să „îm-partă dreptatea, să apere pe săraci de abuzurile agenților fiscali și să supravegheze vornicii satelor la întocmirea cislei (adică trecerea gospodăriilor țărănești în lista contribuabililor –

138 B.P. Hasdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti-Chişinău, 1992, p. 42. Vezi mai detaliat: Cristian Luca, Miscellanea italo-romena (XVI e XVII secolo) [Bartolomeo Brutti (15557-1592)], In: Închi-nare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu şi Gheorghe Lazăr, Brăila, 2003, p. 332-335.

139 Istoria Românilor, Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Coord. Șt. Ștefănescu, C. Mureşanu, I.-A. Pop, vol. IV, Bucureşti, 2012, p. 554.

140 N. Iorga, Istoria românilor prin călători străini, Bucureşti, 1981, p. 157; V. Apostolescu, Un aventurier apusean la curtea lui Petru Șchiopul: Bartolomeo Brutti, In: Anuarul Institutului de Arheologie şi Istorie, Iaşi, vol. XVIII, 1981, p. 567-574.

141 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 24-25, doc. 15.142 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu

Introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 270-271.


n.n.), precum și pe ceilalți slujbași ai țării…”143. pe la 1808 în ținutul Lăpușna erau cunoscuți doi ispravnici – manolache Donici și Vasile roset144.

structuri militarenecesitățile elementare de apărare au dus la formarea prin ținuturi, inclusiv la Lăpușna,

a unor structuri militare. După câte se pare, în fruntea acestor structuri de la sfârșitul seco-lului al XIV-lea până în secolul al XVI-lea, pe când era adunată de domn oastea mică sau oastea mare a țării, funcția de comandant militar, care, de altfel, avea misiunea de a aduna la arme detașamentul respectiv al ținutului, îi revenea marelui vătaf de Lăpușna. În Cronica moldo-polonă a lui Miron Costin, vătafii de ținut, adică și cel de la Lăpușna, sunt numiți „stegari”, adică comandanți ai steagului de oaste pe care îl aduna la cerința domnilor în caz de război.

În urma unor schimbări de hotar între stăpânirile Imperiului Otoman și Moldovei și devenirea Lăpușnei ca ținut și târg de margine, după cum arată izvoarele istorice în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, la Lăpușna a fost instituită și o dregătorie permanentă cu funcţii militare, care avea misiunea de a apăra sau de a stopa intenţiile agresive ale turcilor, tătarilor și cazacilor în sud-estul Moldovei. În baza unui izvor publicat de a. Veress, aurel Sava constată „că după moartea lui alexandru Lăpușneanu, moldovenii prinzând de veste că tătarii se pregătesc să prade ţara, au luat din timp măsuri de pază în mai multe locuri, între care și la Lăpușna, astfel că, atunci când tătarii au năvălit în vara anului 1568, după ce au pustiit 34 de sate, au putut fi loviţi prin surprindere de către moldoveni și nimiciţi”145. Se pare la început aici a fost instituită o căpitănie și această funcţie a îndeplinit-o un timp același Bartolomeo Brutti, care se autoîntitula „capitano di Lapusna”.

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea la Lăpușna, pe lângă dregătorii civili, aflăm un dem-nitar cu funcţii pur militare – hotnogul, care pe acele timpuri era comandantul unui steag de 100 de oșteni format din slujitori și mazili146. Comparând datele catastifului de la 1591, Gheorghe pungă arată că, „având în vedere faptul că la nici unul dintre ţinuturile Moldovei nu se înregistrează un număr mai mare de curteni și nemeși (ca la ţinutul Lăpușna – n.n.), considerăm că locuitorii” Sloboziei Ceacârului din preajma târgului Lăpușna „aveau obliga-ţia de a apăra ţara în cazul unor expediţii ale tătarilor sau ale turcilor din raiale”147.

Dintr-un document târziu de prin 1730 aflăm că pentru paza acestei margini „mai îna-inte vreme au avut sărdarii hotnogi de strajă pi la toate marginile acestor ţinuturi (Lăpușna, Orhei și Soroca) și ce să lucra di la dânșii avea știre sărdarii și stricându-se acele bresle în locul acelor hotnogi au rămas de pun sărdarii nemesnici pe la margine de sunt și de straja marginii și ce lucrează, de la dânșii iau înștiinţare”148.

S-ar putea presupune că instituirea la Lăpușna a unei dregătorii cu funcţii militare (de căpitan sau hotnog) era, de rând cu altele, și o măsură a domnului țării contra locuitorilor, nobilimii din acest ţinut, care cu puţin timp în urmă, pe la 1581 s-au ridicat contra noului bir (zeciuiala din boi) instituit de Iancul Sasul voievod. Cunoscutul cronicar Grigore ure-che descrie cu destule amănunte acest eveniment: „Iancul vodă fiind plin de lăcomie, izvodi

143 Ispravnic, în Instituții feudale din Țările Române. Dicționar. Coord. O. Sechelarie, N. Stoicescu, Bucu-reşti, 1988, p. 237-239.

144 A.V. Balaur, Contribuţii la studiul istoriei românilor. Istoria Basarabiei, vol. III. Sub stăpânirea rusească (1812-1918). Politica. Ideologia. Administraţia, Chişinău, 1940, p. 125.

145 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. VIII.146 Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 225.147 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 117.148 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XVIII.


obicină (un bir suplimentar – n.n.) care n-au mai fostu niciodată, de au trimis în toată ţara să ia a zecea din boi, care obiceai nu l-au putut suferi ţara, ci s-au ridicat lăpușnenii, de s-au sfătuit ca să să dezbată de suptu mâna Iancului vodă. şi bulucindu-să, au ridicat dintre dânșii domnu pre Lungul și i-au pus nume Ion vodă și decii au purces pre prut în sus”149. Iancul Sasul a intervenit cu forţe militare considerabile în frunte cu vornicul Bucium și postelnicul Bartolomeo Brutti (după cronicarul Grigore ureche - „Brut”), despre care am arătat mai sus. „şi timpinându-să oștile la Bolota, s-au lovit de faţă și dându războiu vitejaște dispre amândoao părţile, perdură lăpușnenii războiul și domnișorul (pretendent la scaunul Țării Moldovei – n.n.) încă să înecă în prut”150.

Despre un asemenea dregător pe nume marco rango, originar din Visești, sat așezat în-tre prut și nârnova, aflăm doar tangenţial, când acesta la 1 martie 1592 semnează în calitate de „hotnog ot volost Lăpușna” un zapis de mărturie de vânzare-cumpărare a unei părţi din satul perișeani (ţinutul Covurlui) 151. un alt hotnog de Lăpușna este menționat la 16 aprilie 1639, Ștefan Cociorvă, care la acea dată cumpără o parte din satul Săceteni152, probabil este una și aceeași persoană cu „Cociorveiu hotnogul den satu den Ialoveni, de ținutul Lăpușna”, menționat în actul din 19 august [1639]153. În acest din urmă document este trecut și un fost hotnog de Lăpușna pe nume „moldovan … din satu Buecani”154. La 25 aprilie 1645 aflăm de existenţa lui ştefan pagul, izbașa „ce a fost hotnog cu călărași de paza marginii”155.

În scurtă vreme la Lăpușna a fost instituită și pârcălăbia. După unii cercetători, ea a fost transferată aici de la Ciobărciu în urma cedării în 1595 a acestei localităţi cu satele din jur de către Ieremia Movilă voievod hanului din Crimeea156. aceasta pare să corespundă realităţii, fiindcă în 1593 era pârcălab la Lăpușna mirea, care împreună cu alţi martori adeveresc prin semnăturile lor, fapt care denotă că știau carte, în târgul Lăpușnei un schimb de moșii în ţinutul omonim157. După cum s-a stabilit, acesta era Mirea Jora, frate cu Mitrofana, soţia lui nestor ureche158, părinții cronicarului Grigore ureche. neavând urmași direcți, pe la 1646 nepoţii săi își împart numeroasele moșii ale unchiului lor Mirea159, ceea ce ar însemna că murise cu puțin timp în urmă.

pe la [1595-1600] la Lăpușna este atestat „pan toader Cehan pârcălab”, care la acea dată cumpăra cote părţi din satul Dieșani160. Din documentul citat nu reiese clar că Toader Cehan era în această funcţie la Lăpușna, dar ceea ce ne face să credem că el îndeplinea funcţia în această localitate este faptul că zapisul de vânzare-cumpărare era întocmit în acest târg în prezenţa celor doi mari vătafi, a șoltuzului și acelor 12 pârgari din târgul Lăpușna. Cumpără-tura mai era întărită și cu pecetea târgului. ne-a mai determinat să-l considerăm pe Toader Cehan anume pârcălab de Lăpușna și faptul că nu-l mai întâlnim în această funcţie în altă 149 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţări Moldovei, Ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955, p. 199.150 Ibidem.151 CDMI, Vol. I, 1398- 1595. Bucureşti, 1989, p. 533, doc. 1468.152 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 50-51, doc. 32.153 DRH A, vol. XXV, p. 206, doc. 199.154 DRH A, vol. XXV, p. 206, doc. 199155 Ibidem, p. 67-69, doc. 47.156 I. Nistor, Basarabia pivotul politic al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Mem. Ist., ser.

III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 241; I. Chirtoagă, Sud-Estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 190.

157 DIR A, veacul XVI, vol. IV, o, 88-89, doc. 112.158 George Felix Taşcă, Posadnicii de la Soroca şi descendenţa lor, In: Arhiva Genealogică, 1995, nr. 3-4, p.

142; Ștefan Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, In: Anuarul de lingvistică şi istorie literară (Iaşi), vol. XXIV, 1973, p. 109-126.

159 CDMB, vol. I, Bucureşti, 1957, p. 364, doc. 1848.160 A. Sava, Documente Lăpuşna, Bucureşti, 1937, p. 24-25, doc. 15.


parte. De altfel, aurel Sava îl consideră de asemenea pe Toader Cehan pârcălab de Lăpuș-na161. nu se știe cât timp a deținut el această dregătorie, dar se cunoaște că în 1610 semna deja în calitate de „fost medelnicer” și „fost postelnic” la hotărnicirea moșiilor petricani și Țolici, în ţinutul Lăpușnei162, adică în ținutul pe care îl cunoștea bine ca fost administrator. putem admite cu siguranță că, fiind menționați în izvoare la date apropiate, Mirea Jora și Toader Cehan s-au aflat împreună în funcția de părcălabi de Lăpușna, dar dacă unul din ei avea preponderent îndatoriri militare, apoi celălalt – de administrare a ținutului.

pe la sfârșitul secolului al XVI-lea se stabilește sau poate este numit la Lăpușna în dregăto-ria de pârcălab Petre Cărăbăţ, care deţinuse până atunci înalta dregătorie de mare vornic (se prea poate al Ţării de Jos). El a pus începuturile unei întregi dinastii de pârcălabi de Lăpușna în secolul al XVII-lea. astfel, pe la 1 iulie 1635 este atestat în această dregătorie Dumitru Că-răbăţ163, de la care moștenește funcţia ginerele sau, luca, pârcălab de lăpuşna (1652-1653 vezi mai jos), căsătorit cu Gherghina, fiica lui Dumitru Cărăbăţ164, și fiul său Ion Cărăbăţ, care semnează ca martor la 20 martie 1667 un zapis de vânzare-cumpărare a satului Stroești din ţinutul Fălciu165.

prezenţa mai mult sau mai puţin constantă a unor pârcălabi la Lăpușna este atestată cu începere din 1642. astfel, la 28 aprilie a aceluiași an „Vasile Vodă (Lupu – n.n.) poruncește pârcălabilor de Lăpușna să meargă … să aleagă hotarele satului Chișinău, care aparţinea mă-năstirii Sfânta Vineri” din Iași166. numele lor concrete „fote şi Drăguş pârcălabii la Lăpușna” apar într-un alt izvor datat aproximativ cu 28 aprilie 1642, care cuprindea date cu privire la aducerea la îndeplinire a poruncii domnești de a alege „locul Chișinăului de către Hrusca”167, arătată mai sus, precum și numele martorilor din localitățile din împrejurimi (Tăistrești, Gheţăoani, Buiucani și Trușeni), care au participat la această acțiune168.

În ultimii ani de domnie a lui Vasile Lupu, pârcălab de Lăpușna era un oarecare luca, care „ar fi fiul popei Istrate din Cristești-Lăpușna și al preotesei Călina, căsătorit cu Gher-ghina (Ghinia), fata lui Cărăbăţ pârcălabul”169. În 1653 în vâltoarea rivalităţilor pentru tronul Moldovei, pârcălabii de la Soroca, Orhei și Lăpușna au trecut cu unităţile lor de oaste de partea lui Gheorghe ştefan, împrejurare hotărâtoare care a grăbit căderea lui Vasile Lupu170. acesta din urmă îl pedepsește pe Luca pârcălabul de Lăpușna confiscându-i „pentru hicile-nie” satele171, ulterior restituite de Gheorghe ştefan îndată ce acesta ocupă scaunul domnesc.

161 Ibidem, p. XV.162 DIR A, veacul XVII, vol. II, p. 307, 308.163 CDMB, vol. II, p. 230, doc. 1089. DRH A, vol. XXIII, p. 189-190, doc. 152.164 Ștefan S. Gorovei, Mărturiile unui document, In: Cercetări istorice (Serie nouă), vol. XII-XIII, Iaşi, 1981-

1982, p. 310.165 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. IV, 1908, p. 268-269; A. Sava, Documente Lăpuşna, p.XV.166 И.Т. Халиппа, Документы XVII-XVIIIвв. касающиеся вотчины Буюкан нынe предместия гор.

Кишинева, In: Труды Бессарабской губернской ученой архивной коммиссии. Том. 2, Кишинев, 1902, док. IV, V, p. 175. (în continuare И.Т. Халиппа, Труды, vol. II); I. Nistor, Basarabia, pivotul politic al Moldovei voievodale, In: Analele Academiei Române. Mem. Ist. Seria III, vol. XXVI, Bucureşti, 1944, p. 248; Moldova în epoca feudalismului, Vol. IV, Chişinău, 1986, p. 49, doc 13 (în continuare MEF); Andrei Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 89. DRH A, vol. XXVI, p. 371, doc. 434.

167 И.Т. Халиппа, Труды, vol. I, Кишинев, 1900, p. 193; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 200; DRH A, vol. XXVI, doc. 434, 435

168 DRH A, vol. XXVI, p. 371-372, doc. 435169 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92, vezi comentariul.170 P. Zaharuic, Sfatul domnesc al lui Gheorghe Ștefan (I), In: AIII, vol. XXXIII, Iaşi, 1996, p. 41.171 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92; Vezi o spiţă genealogică la Andreescu C.I. Documentele Kogălni-

cenilor din Arhiva Fundaţiei Culturale Mihail Kogălniceanu, In: Arhiva Românească, an. VII, Bucureşti, 1941, p. 33.


O mărturie în această privinţă poate servi seliștea pulbereni, pe care Luca pârcălab o avea de la socrul său Cărăbăţ172 și care, la rândul său, o cumpărase fiind loc domnesc în ocolul târgului Lăpușna173. Vasile Lupu a răscumpărat-o, dar a plătit doar o jumătate din sumă. Cu siguranţă, Luca a continuat să rămână în dregătoria de la Lăpușna și în timpul domniei lui Gheorghe ştefan, deoarece la 5 august 1655 voievodul îi „dăruiește seliștea pulbereni, în ţinutul Lăpușnei, pentru slujbă dreaptă și credincioasă”, probabil fără ca acesta să întoarcă noului voievod suma primită de la Vasile Lupu. O adevărată cercetare a acestui litigiu legată de seliștea pulbereni a efectuat în 1662 Eustratie Dabija voievod, care la 13 iunie a aceluiași an, în urma investigaţiilor efectuate, a reușit să reconstituie principalele evenimente la care a participat Luca pârcălab de Lăpușna în rivalităţile pentru tronul Ţării Moldovei.

pe la 1657 el mai continua să se mențină în această dregătorie, deoarece la 5 iunie a anului indicat apare ca martor la vânzarea satului şerbești din ţinutul Vaslui174. Odată cu schimba-rea domnului ţării în 1658, Luca a încetat să mai fie pârcălab, căci puțin mai târziu, la 13 iunie 1662, este menţionat ca „fost pârcălab”175. Însă, cariera lui Luca nu luă sfârșit, deoarece ulte-rior el reușește să capete încrederea lui Gheorghe Duca voievod, pe care îl însoţi în pribegie la Ţarigrad, cum admite a. Sava176, după prima sa domnie (1665-1666). În a doua domnie a lui Duca (1668-1672), Luca redobândi funcţia de pârcălab, fiind atestat în această dregătorie la 1669, de astă dată la Chișinău177.

participarea activă a pârcălabilor de Lăpușna în rivalitățile pentru scaunul domnesc, din-tre care unele le-am arătat mai sus, demonstrează încă o dată că pârcălabii lăpușneni, la fel ca și cei din Soroca și Orhei, aveau sub comanda lor unități permanente de oaste, care, pe lângă funcțiile de apărare a țării, erau atrași și în diferite acțiuni interne. Or, descriind anumite eve-nimente din epoca lui Vasile Lupu și de mai târziu, Miron Costin îi menționează pe călărașii (adică oșteni călări) de la Lăpușna.

poate această ultimă informaţie despre Luca ca pârcălab de Chișinău în 1669 l-a deter-minat pe aurel Sava178 și pe Ion Chirtoagă179 să considere că, în împrejurările grele de la mijlocul secolului al XVII-lea, pârcălăbia de Lăpușna a fost transferată la Chișinău. Datele pe care le aducem mai jos arată cu claritate că instituirea unei pârcălăbii la Chișinău180 nu a de-terminat dispariţia celei de la Lăpușna, ca unul dintre centrele de apărare din sud-estul Țării Moldovei. Mai mult decât atât, din această perioadă cele două pârcălăbii activează paralel. şi dacă pârcălăbia de Chișinău avea preponderent funcții de administrare a ținutului Lăpușna, apoi pârcălăbia de Lăpușna a continuat să îndeplinească aceleași funcții militare pe care le-a avut de mai înainte.

Despre activitatea unor căpitani și pârcălabi de Lăpușna ne vorbesc și alte informații, pe care le aducem în continuare. În calitate de martor la 17 iulie 1654 îl găsim menţionat în do-cumentele vremii pe „romaşco, căpitan de curte de ţinutul Lăpușnei”181, care, se pare avea de asemenea îndatoriri militare.

172 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 92, vezi comentariul.173 Ibidem, p. 91-92, doc 67.174 CDMB, Supliment I, Bucureşti, 1975, p. 243.175 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 91-92, doc. 67.176 Ibidem, p. 92.177 A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 32.178 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. XV.179 I. Chirtoagă, Sud-Estul Moldovei şi stânga Nistrului (1484-1699), Bucureşti, 1999, p. 190.180 Despre activitatea pârcălăbiei la Chişinău, vezi compartimentul lucrării de faţă cu privire la structuri-

le militaro-administrative de la Chişinău.181 Arhivele Statului Bucureşti. Fondul Episcopia Huşi, XII - 122. Original românesc.


pe parcursul anilor aici sunt atestaţi pârcălabi până în deceniul al 7-lea al secolului al XVIII-lea. Izvoarele vremii îi surprind pe aceștia de cele mai multe ori implicaţi în activităţi administrative și judiciare. unui oarecare Văscan, de asemenea pârcălab, i se întocmește la 26 iulie 1658 o hotarnică a moșiei sale Bostancea din ţinutul Lăpușna182. probabil, el era la acea dată pârcălab de Lăpușna, deoarece, după izvoarele vremii, nu-l întâlnim în această dregătorie în altă parte.

andrei, pârcălabul Lăpușnei, iscălește în calitate de martor la 25 aprilie 1660 mărturia hotarnică a satului Măncenii, ţinutul Orhei183.

guţul, pârcălab de Lăpușna, întărește un zapis de vânzare-cumpărare la 23 septembrie 1660184.

prin 1665 pârcălab la Lăpușna era un oarecare onofrei185.În 1667, inclusiv la 24 aprilie 1669186, aceeași dregătorie este ocupată de Ion Cărăbăţ187.„stratulat Potlog de Lăpușna pârcălab” semnează la 9 februarie 1668 un zapis de vân-

zare-cumpărare, în calitate de martor, a satelor Stolniceni și Drăgușeni în ţinutul pe care îl diriguia188.

Într-un document emis la Chișinău la 25 aprilie 1670 semnează în calitate de martor un oarecare gheorghieş, pârcălab de Lăpușna189. La 20 martie 1677 el semnează „Gheorghii pârcălab”190. După cum arată nicolae Iorga, în 1680 era un serdar la Lăpușna pe nume Ghe-orghiţă, care deja la 1681 semna „ca fost serdar”191. aceasta ne face să admitem că în cele două cazuri este vorba de una și aceeași persoană: „Gheorghiţă Zanohi ce-au fost pârcălab”, atunci când semnează un zapis la 7 august 1689192.

Tot în 1680 în domnia lui Gheorghe Duca voievod era căpitan de Lăpușna Cărstian193 şătrarul194, care păzea hotarul de sud-est al Moldovei dinspre tătari și raialele turcești195.

Între anii 1698-1706, Bogos pârcălabul este menţionat în mai multe acte196, în două fi-gurând ca „Bogos pârcălabul de Lăpușna”, unul de la 9 iunie 1698197, când îi dăruiește pos-telnicului panaite o parte din satul Săceteni, ţinutul Lăpușna și al doilea, din 30 aprilie 1706, când antioh Cantemir îi „rânduiește pe Bogos pârcălabul de Lăpușna și pe panăș mazil să cerceteze plângerea ce a făcut Mihnea căpitanul…”198. Reieșind din arborele genealogic al 182 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 80, doc. 60.183 Paul Mihail, Documente şi zapise moldoveneşti de la Constantinopol (1607-1806), Iaşi, 1948, p. 107,

doc. 79.184 CDMB, Vol. III, p. 141.185 Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, 1976,p. 735. Nota nr. 738. Editorii volumului îl

consideră pe Onofrei că ar putea fi şi pârcălab de Chişinău.186 A. Sava, Documente Lăpuşna, doc. 85.187 Ch. Ghibănescu, Surete şi izvoade, Vol. IV, Iaşi, 1908, p. 268-269.188 MEF, vol. V, p. 205-206, doc. 84.189 CDMB, Vol. III, Bucureşti, 1968, p. 410, vezi şi A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 93.190 A. Sava, Documente Orhei, p. 141, doc. 139.191 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 207.192 Documente, In: Ioan Neculce, Iaşi, Fasc. 5, 1926, p. 122.193 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 206.194 Sever Zotta, Eudixiu Hurmuzaki 1812-1912, In: Arhiva Genealogică, Iaşi, 1912, nr. 9-10, p. 138, trimite-

rea 2.195 Th. Codrescu, Uricariul, vol. XI, p. 44, doc. 208; N. Iorga, Neamul Românesc în Basarabia, vol. I, Bu-

cureşti, 1995, p. 207; L.T. Boga, Paza marginii. Căpităniile de margine de pe Nistru, Ciuhur spre raiaua Tighinei şi Bugeac, Chişinău, 1932, p. 21.

196 1700 septembrie 9 (MEF, vol. VI, p. 202-203, doc. 75), 1705 ianuarie 12 ( И.Т. Халиппа, Tруды . Том.I, Кишинев, 1900, p. 202), 1706 mai 25 (Ibidem).

197 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 143, doc. 119.198 Ibidem, p. 149, doc. 124.


Bogoseștilor propus de aurel Sava199, admitem că, în cazul nostru, probabil este vorba de apostol Bogos, pârcălabul de Lăpușna, fiul lui Bogos pârcălab de Chișinău (1685-1693)200. Din documentele menţionate el a administrat și a apărat ţinutul Lăpușna timp destul de îndelungat. Menţiunea pârcălabului Bogos în zapisul din 3 iunie 1714 se referă la niște ne-înţelegeri privitoare la delimitarea unor părţi de moșie la o dată anterioară, pe când el era în funcţie de pârcălab, adică înainte de 1706. același pârcălab apostol Bogos este surprins în anul 1706 de cronicarul Ion neculce în Letopisețul său, când era la un pas de moarte: „vinit-au atunce poroncă de la poartă de au dus multă somă și mare lemnu și greu la Tighine și la Cetatea albă și la Vozia, cu mare grabă și cu mulţi zapcii. Boierii au stătut toată vara cu Orheiul și cu Lăpușna și cu toţi simenii din curte, de-l tăie. şi cu mare greu l-au rădicat pân-în iarnă. şi-ncă au închisu în turnul Golâei pe Darie Donici sărdarul și pe Chirică și pe Bogos, și era să li taie și capetili, fiind ispravnici pe lemnu și nu-l pute în grabă să-l ducă”201. Fiul lui apostol Bogos – Vicol Bogos, a ajuns pe la 1720 serdar de Orhei202.

probabil, concomitent cu Bogos a fost un timp pârcălab la Lăpușna și „mihnea pârcăla-bul”, care la 24 ianuarie 1704 cumpăra o jumătate din satul Visternici de lângă Chișinău203. Faptul pare să se confirme, deoarece Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae atestă pre-zenţa a doi pârcălabi la Lăpușna în această perioadă „rânduiţi de domn să se îngrijească de treburile ţinutului”204. ulterior, din 1706 același Mihnea este menţionat de mai multe ori în funcţia de căpitan, până în anul 1708205. Considerăm că el a activat la Lăpușna, deoarece nu numai că a avut moșii în acest ţinut, dar și împreună cu „Drace pârcălab” deţineau, după cum reiese dintr-o carte domnească din 24 februarie 1707, controlul asupra vămii de la Lă-pușna206.

După apostol Bogos, prin 1707-1708207 deţine scaunul pârcălăbiei de Lăpușna Dracea, un dregător venit din Ţara Românească. ulterior, el a deţinut și dregătoria de serdar de Or-hei. Decedând și neavând urmași, domnul Moldovei Mihai Racoviţă hotărî la 9 mai 1725 ca moșia și moara în Bâc ce-i aparţinuseră să fie date călugărilor de la Căpriana, în schimb „călugării să aibă a-i muta oasele lui să le ducă să le îngroape la sfânta mănăstire și să-i facă pomenire din an în an după obiciaiul creștinesc”208.

un alt document din 30 aprilie 1706 vorbește de un lupul hotnogul, care este rânduit să „aleagă partea din satul ușerești dăruită de păun mănăstirii Danciul”209. Dispariţia dregăto-riei de hotnogi este constatată la 5 aprilie 1730 de către domnul Grigore Ghica210.

199 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 143-144.200 Ibidem, p. 144; I. Dron, Pârcălabi de Chişinău, In: Chişinău. Enciclopedie, Chişinău, 1997, p. 360. În lucra-

rea noastră (A. Eşanu, Chişinău. File de Istorie, Chişinău, 1998, p. 34) l-am considerat eronat pe Bogos serdar de Chişinău.

201 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1959, p. 179.202 Arhiva Academiei de Știinţe a Republicii Moldova, F. 18, R. 10, D. 30.203 И.Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196.204 Dimitrie Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei, Studiu

introductiv, notă asupra ediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limba latină şi indici de Dan Sluşanschi. Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 271.

205 1706 aprilie 30 (И. Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196); 1707 februarie 24 (Ibidem); 1708 februarie 20 (Ibidem).

206 И.Т. Халиппа, Tруды, Том.I, p. 196; A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p. 155207 A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, p. 203-204.208 Arhiva Academiei de Știinţe a Republicii Moldova, F. 18, R. 10, D. 20, p. 1-1v., publicat în MEF, vol. 8, p.

90-91, doc. 58.209 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 150, doc. 125.210 Condica lui Constantin Mavrocordat, Ed. de C. Istrati, vol. III, Iaşi, 1987,p. 274-276.


pe la 1729 la Lăpușna pare să-și mai îndeplinească funcţia un pârcălab, care, printre al-tele, avea și datoria de a reglementa relaţiile în zonele de pășunare a vitelor între locuitorii Ţării Moldovei și tătarii nohai din Bugeac211. Ba mai mult, dacă „mârzacii sau caratătarii” care aveau vite la iernat sau la văratic în ținutul de margine, dacă doreau să-și țină turmele, erau obligați să „meargă la boierii măriei sale – dregătorii marginilor, adică la serdar, la că-pitanul de Codru și la pârcălabul de Lăpușna”212. aceasta se făcea pentru a evita intervențiile neașteptate ale acestora în teritoriul Țării Moldovei.

„ștefan pârcălabul de Lăpușna” este însărcinat de Voievodul Grigore Ghica la 1740 apri-lie 25 „să cerceteze dacă nicolae Grosul a avut scrisori de răscumpărare a satului Lohănești de la postolache Covrig și alţii…”213.

La 1743 este cunoscut un „Cârstian căpitan za Lăpușna”214.În anii 1749-1759 este atestat ca pârcălab de Lăpușna ursul, care la 20 septembrie 1749

face hotarnica satului Gangura215, la 13 august 1757 îl aflăm ca martor la întărirea hotarnicei satului Iuriești, ţinutul Lăpușnei216, iar la 29 noiembrie 1759 semnează mărturia hotarnică a moșiei Grecilor în calitate de „ursul pârcălab ot Lăpușna”217, pe când la 12 iunie 1764 îl găsim de această dată într-o mărturie semnând în calitate de pârcălab de Stolniceni218.

ultimul pârcălab de Lăpușna, atestat în izvoarele vremii, pe care le avem la dispoziţie, este toma Dragu, care la 12 iunie 1764 împreună cu ursul, pârcălab de Stolniceni, dau o mărtu-rie „pentru moșia ce are alexandru Suruceanu în satul pojorăni”219. Cât privește pârcălabul de Stolniceni, un sat din ţinutul Lăpușna, este vorba, mai curând, de al doilea pârcălab de Lăpușna, deoarece aceasta este unica menţiune a unei atare pârcălăbii. Se prea poate ca însuși ursul să fi fost originar din Stolniceni.

Din cele arătate mai sus observăm că prezenţa unei pârcălăbii la Lăpușna începe pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, dar mai frecvent pârcălabii sunt menționați cu începere din pe-rioada domniei lui Vasile Lupu și funcţionează aceasta cu anumite întreruperi până în anii 70 ai secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de căpitani sau hotnogi, atestaţi la Lăpușna în a doua jumătate a secolului al XVI-lea și care aveau preponderent îndeletniciri militare, pârcălabii, pe când erau câte doi, unul dintre ei îndeplinea funcţii administrative, iar celălalt – militare.

O altă concluzie ce se desprinde din cele relatate este aceea că prin anii 70 ai secolului al XVIII-lea Lăpușna încetează de a mai fi centru administrativ al ţinutului, ca urmare a decă-derii economice.

serdăriaaceastă înaltă dregătorie de stat a Țării Moldovei (serdar în traducere din limba turcă

înseamnă comandant militar) a fost instituită de domnul Vasile Lupu ca să apere marginea de răsărit a țării împotriva tătarilor din Bugeac și din Crimeea. Serdarul avea sub comanda sa directă călărașii din ținuturile Orhei, Lăpușna și Soroca. Dintre serdarii moldoveni s-a distins prin acțiunile sale Constantin Cantemir, viitorul domn și tatăl lui Dimitrie Cantemir,

211 Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), Ed. De Dan Simoinescu, Bucureşti, 1975, p. 154.

212 Ibidem, p. 154.213 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 174, doc. 150.214 Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. IV partea I, Iaşi, 1914, „ p. 42215 Ibidem, p. 193, doc. 165.216 Ibidem, p. 203, doc. 174.217 Ibidem, p. 253, doc. 197.218 Ibidem, p. 210, doc. 179.219 Ibidem.


care a ales drept sediu Orheiul, fiind ridicat la rang de mare serdar pe timpul domniei lui Dumitrașco Cantacuzino (1674-1675). În lucrarea dedicată tatălui său, Dimitrie Cantemir descrie nu numai evenimentul numirii sale în funcție de serdar, dar și arată atribuțiile mi-litare ale acestuia într-o perioadă grea. Încredințându-i oastea moldoveană, serdarul urma să-i respingă pe „cazacii jefuitori și făptuitori de tâlhării pretutindeni în cuprinsul domniei (țării - n.n.) și pe ceilalți prădători de adunătură de diferite neamuri”220. aceeași dregătorie de serdar i-o încredințează lui Constantin Cantemir și Gheorghe Duca în a treia sa domnie (1678-1683).

În 1730, Grigorie Ghica, pornind de la anumite realități, a delimitat funcțiile serdarului de cele ale pârcălabilor de pe la ținuturile de margine, păstrând pentru cel dintâi atribuția principală – paza marginii, precum și examinarea în judecată a cazurilor cu furturi de cai tătărești sau turcești de către moldoveni, dar îi interzice să se amestece în cazurile de furturi mari sau mici, care rămâneau în competența pârcălabilor de ținut. Serdarul mai păstra drep-tul de a judeca și globi „pe vechiul obicei” 3 zile pe an, la târgurile din cele 3 ținuturi, precum și competența generală în târgul Onițcani, unde se transferase sediul serdăriei.

De la înființare și până la reforma din 1741 a lui Constantin Mavrocordat voievod, serda-rul era considerat printre marii dregători, dar care nu făcea parte din Sfatul domnesc. prin așezământul lui Mavrocordat, s-a înființat în toate ținuturile isprăvnicia ca structură execu-tivă. pentru ținuturile Lăpușna și Orhei au fost numiți doi ispravnici, cărora le-a păstrat titlul de „serdar”, iar dregătoria s-a numit „serdăria ot Lăpușna și Orhei”. aceștia erau rânduiți de domn să judece sau să cerceteze pricini, să facă hotărnicii sau să execute porunci domnești221. Serdarul mai numea, pedepsea și înlocuia pe vornicii de sate. Tot prin reforma din 1741, sediul celor doi serdari-ispravnici este mutat la Chișinău, dar continuă să se numească drept „serdari de Lăpușna și Orhei” 222.

pentru paza ținuturilor de margine (Soroca, Orhei și Lăpușna) serdarul avea sub coman-da sa detașamente armate în frunte cu căpitani. prin 1774 serdarul avea în subordine „211 călărași serdărești”223. În anul următor, la Lăpușna păzeau hotarul 30 de panțiri, sub vel căpi-tan, și 80 sub căpitanul de călărași224.

Dintre marii serdari din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea este cunoscut antonie Manuil, mare serdar în Moldova, care în 1791 traduce din limba italiană un Troparion …, tipărit la Viena, cu cheltuiala marelui spătar al Țării Românești – Ienăchiță Văcărescu225.

pe parcursul existenței acestei structuri, o investigaţie mai detaliată a activităţii serdăriei de Orhei a efectuat-o aurel Sava într-un studiu aparte226. În primele decenii ale secolului al XIX-lea serdarul devine treptat un titlu boieresc onorific.

structuri ecleziastice lăpuşnenepentru o perioadă îndelungată, în plan bisericesc, nu se știe de către cine era administrat

ţinutul Lăpușna, căci, după cât se știe, Episcopia ortodoxă de Huși, căreia i se subordonau

220 Dimitrie Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae principis, In: Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. VI, tomul I, Bucureşti, 1996, p. 87.

221 Instituții feudale din țările române. Dicționar. Coord. O. Sachelarie şi N. Stoicescu, Bucureşti, 1988, p. 435.

222 D. Ciurea, Organizarea administrativă, In: Anuarul Institutul de Arheologie şi Istorie, Iaşi, vol. II, 1965, p. 174.

223 MEF, vol. VII, partea II, Chişinău, 1975, p. 473.224 N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Vol. I, Bucureşti, 1995, p. 250.225 Virgil Cândea, Mărturii româneşti de peste hotare, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 411, 435.226 A. Sava, Documente Orhei, p. XXXVII-LV.


bisericile din acest ţinut, a fost întemeiată doar către sfârșitul secolului al XVI-lea. pe de o parte, am putea admite subordonarea Lăpușnei, ca ţinut ce făcea parte din Ţara de Jos, ar-hiepiscopiei (mitropoliei) de Roman, constituite la hotarul secolelor XIV-XV, iar pe de alta, pornind de la existenţa în secolul al XIV-lea a unui centru ecleziastic ortodox la Căușeni (de unde se prea poate își face apariţia și vechea biserică „adormirea Maicii Domnului”), am putea admite subordonarea în plan religios a ţinutului Lăpușna, până către sfârșitul secolului al XVI-lea, acestor centre ecleziastice din sud-estul Ţării Moldovei.

Din puţinele date pe care le avem la dispoziţie, reiese clar că la Lăpușna și în întregul ţinut se desfășura din plin pe atunci, ca și pretutindeni în Moldova, o viaţă religioasă. Despre aceasta ne vorbesc mulţimea de date privitoare la preoţi, diaconi, călugări, biserici, schituri și mănăstiri, care sunt atestate în târgul și ţinutul Lăpușna în secolele XV-XVIII. pentru a ilustra cele enunţate, recurgem la o serie de exemple concrete.

pe lângă aceasta, documentele păstrate din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în-ceputul celui următor, arată că episcopii de Huși își exercitau autoritatea lor de a pregăti și hirotoni preoți, diaconi, ipodiaconi pentru bisericile din ținut. De exemplu, a ajuns până în zilele noastre cartea de hirotonie a preotului Dimitrie Iacob din s. Buiucani din 20 iunie 1763; cea de hirotonie a ipodiaconului nastase din s. Durlești din 15 iunie 1789227 ș.a., de către episcopul de Huși.

Viața religioasă în târgul lăpuşnaprobabil, încă de la hotarul secolelor XIV-XV, când Lăpușna se profilase pe deplin ca târg,

centru meșteșugăresc și vamal, au apărut și primele biserici cu preoți. Dintru început, ca și pretutindeni în Țara Moldovei, marea majoritate a bisericilor erau construite din lemn, care după o anumită perioadă șubrezindu-se, erau demolate și în locul lor erau înălțate altele. asemenea biserici au existat, probabil, și la Lăpușna228, ale căror urme fie că au dispărut, fie că nu au fost încă identificate.

Odată cu ascensiunea Lăpușnei ca târg, se pare încă în ultima perioadă de domnie a lui ştefan cel Mare a fost înălțată o primă biserică de piatră, din care nu a rămas decât funda-mentul, precum se admite, destul de întemeiat, într-un studiu de specialitate229. După mai multe secole, acest edificiu ecleziastic ajunge către începutul secolului al XIX-lea la un înalt grad de deteriorare. Judecând după starea ei din 1814: „în proptele sprijinită di nu cadi la pământ cu totul, discoperită, dizlipită, fără de nici o căutare”230, am putea admite că ea fusese înălțată cu mult înainte de secolul al XVIII-lea, poate de pe când târgul era în ascensiune. Drept urmare, nu s-a găsit altă soluție decât să fie demolată până la temelie și pe aceeași fundație veche să fie ridicată o altă biserică de zid, prin 1814-1819. aceasta a fost construită prin contribuția stăpânului moșiei (mănăstirea „Ioan Zlatoust” din Iași) și a poporenilor din partea locului231, numită pe la 1820 drept catedrală232, edificiu, care a rezistat până astăzi. Bineînțeles, noile cercetări arheologice pot da un răspuns mai sigur în această privință.

227 Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (1598-1949). Istoric şi documente, Iaşi, 2009, p. 196-197.

228 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 532.

229 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna - un monument din timpul lui Ștefan cel Mare?, In: Arta. Arte vizuale, Chişinău, 2006, p. 5-18.

230 Arhivele Basarabiei, (Chişinău), 1935, nr. 1, p. 34.231 Ibidem.232 Revista Societății Istorico-Arheologice din Basarabia, 1929, vol. 19, p. 326-327.


Se prea poate că biserica înălțată în epoca lui ştefan cel Mare a fost sfințită cu hramul „Sfinţii Voievozi”233 (Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil), hram care a rezistat prin secole până astăzi.

Cea mai timpurie informație despre un preot lăpușnean este cea din 4 mai 1573, când este atestat „Toader, popă de Lăpușna”, care cumpăra la acea dată proprietăți din moșia Costești234.

O informaţie deosebit de importantă ne parvine dintr-un document din anul 1662, în care sunt menţionaţi preoţii domnești din Lăpușna, „anume popa Tiron și diaconul Tris-chii„235 . În baza acestei din urmă informaţii, se admite, pe bună dreptate, existenţa în Lă-pușna a unei biserici, ctitorii domnești, care trebuia să fi fost situată în apropiere de Curtea domnească236 (după noi, lângă hanul negustoresc).

Dacă am admis cu destulă ușurinţă existenţa unei biserici domnești la Lăpușna până la 1662, apoi datele referitoare la ctitorul ei lipsesc total. În baza unui studiu comparativ, Tama-ra nesterov emite ipoteza destul de plauzibilă conform căreia ctitorul bisericii „domnești” din Lăpușna ar fi ştefan cel Mare237. În același timp, dacă admitem existenţa unor legături ale lui alexandru Lăpușneanu, care pornesc de la mama sa anastasia, cu Lăpușna, pare să nu fie lipsită de temei ctitorirea celor două instituţii (biserica și conacul încă din domnia acestui din urmă voievod). pornind de la faptul că ceva mai înainte au fost înălţate biserici domnești de către Vasile Lupu la Orhei, Ismail, poate și Chișinău, putem emite ipoteza că biserica domnească de la Lăpușna a fost înălţată de același voievod.

Faptul că în scurtă vreme după atestarea celor doi preoţi domnești este identificat la Lă-pușna, în anul 1667, și popa Hariton, îl determină pe Vlad Ghimpu să admită existenţa în acest târg a unei alte biserici238. aceasta a putut fi situată pe una din uliţele negustorilor și meșteșugarilor din târg, deoarece se cunoaște că negustorii sau breslele meșteșugărești își fondau bisericile lor.

alt preot din Lăpușna, Simion, se remarcă în calitate de diac în anul 1672239. În surse din secolul al XVIII-lea sunt atestați alți preoți lăpușneni, cum ar fi popa Tănasi, la 23 aprilie 1768, popa ştefan, la 5 noiembrie 1786, vechilul moșiei Lăpușna din partea mănăstirii Sf. Ioan Gură de aur din Iași240. În recensământul din 1774 sunt atestați în Lăpușna 2 popi (Gheorghe și Vasile) și 2 diaconi (ştefan și Grigoraș)241, care slujeau, evident, la aceeași veche biserică din târg cu hramul Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil; în 1812 alți doi preoți: apos-tol de 44 de ani și nicolae, de 29 ani242, iar în 1817 în vechea biserică lăpușneană slujeau 3 preoți și un diacon; locașul era înzestrat cu icoane pe pânză, cărți, odoare și vase scumpe243.

233 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 532.

234 DRH A, vol. VII, Bucureşti, 2012, p. 58-60, doc. 48.235 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1909, p. 160.236 Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457-1711 atestate în izvoarele documentare, In:

Cronica Episcopiei Huşilor, Huşi, 1998, IV, p. 601.237 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna - un monument din timpul lui Ștefan cel Mare?, In:

Arta. Arte vizuale, Chişinău, 2006, p. 5-18.238 Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457-1711 atestate în izvoarele documentare, In:

Cronica Episcopiei Huşilor, Huşi, 1998, IV, p. 601.239 CDMB, vol. III, Bucureşti 1968, p. 449, nr. 2140.240 Târgul Lăpuşna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iaşi, In: Documente privi-

toare la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813), Ed. de Teodor Candu, Chişinău, 2014, p. 14-16, doc. 7.241 MEF, vol. VII, partea II, Chişinău, 1975, p. 446-447.242 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna - un monument din timpul lui Ștefan cel Mare?, In:

Arta. Arte vizuale, Chişinău, 2006, p. 11.243 Anatol Eremia, Lăpuşna, In: Localitățile Republicii Moldova. Vol. 7, Chişinău, 2007, p. 644.


Biserici şi preoți din ținutConform tradiției, timp de secole populația de la sate, punând mână de la mână, înălța

câte un modest locaș de rugăciune. nu rareori erau și cazurile când de bisericile din satele pe care le stăpâneau se îngrijeau boierii sau mănăstirile. această stare de lucruri o consta-tăm și în întreaga Țară a Moldovei, inclusiv în ținutul Lăpușna. Bunăoară, se cunoaște că au construit biserici în satele stăpânite de ei marii demnitari ai lui ştefan cel Mare (1457-1504): marele logofăt Ioan Tăutu, prim sfetnic Luca arbore, biserici păstrate până azi și considera-te capodopere ale arhitecturii și picturii medievale românești. probabil, și Vlaicu pârcălab, Coste posadnic, Toader Bubuiog mare logofăt, marele vornic nestor ureche și cneghina sa Mitrofana, alți boieri cu moșii în ținutul Lăpușna au putut ridica și înzestra cu cheltuiala lor biserici, care, în marea lor majoritate fiind de lemn, nu s-au păstrat.

Ecouri ale celor mai timpurii informații despre existența unor asemenea edificii de cult ortodox, pot fi considerate, după noi, numele preoților care apar sporadic în documentele lă-pușnene medievale. precum deduce Vlad Ghimpu244 după un document din 25 aprilie 1645, pe timpul domniei lui Bogdan Lăpușneanu (1568-1572), popa Ivaşco, care era probabil din-tr-una din localităţile Lăpușnei, deţinea pe atunci părţi din satul Bârlădeni, pe prut245.

Conform recensământului din 1591, în ţinut sunt înregistraţi 88 de popi la o populație de 2809 capi de familie246, adică de circa 14045 de locuitori. pornind de la faptul că pe meleagu-rile lăpușnene au fost atestaţi cu aceeași ocazie 42 de vătafi (administratori ai satelor) putem admite că în ţinut erau pe atunci cel puţin 42 de sate. Dacă raportăm numărul de preoţi la cel al satelor, putem conchide cu ușurinţă că fiecare localitate avea în medie câte doi preoţi. aceste date ne permit să considerăm că localitățile ţinutului aveau numărul necesar de slu-jitori ai locașelor sfinte. De aici putem deduce existenţa unei diriguiri destul de judicioase și consecvente a activităţilor ecleziastice încă până la instituirea Episcopiei de Huși (1596) și trecerea structurilor ecleziastice lăpușnene sub jurisdicția acestei eparhii.

În documentele din secolul al XVII-lea sunt atestați mai mulți preoți care au slujit în bise-ricile din satele lăpușnene. astfel, în anul 1609 „popa Onaca, fiul lui pătrașco … vinde parte din satul Ciocănești, ţinutul Lăpușna”247. un alt preot din ţinutul Lăpușna, pe nume Eustra-tie, este menţionat la 1619 precum că la o dată anterioară cumpăra de la Lupul Lăpușneanu o parte din satul Brăteni248, același ţinut. La această cumpărătură era martor popa Ion din alt sat al ţinutului Lăpușnei - Iurceni249. popa Voinea este atestat în satul Volcăești (Vălcăești), pe Ișnovăţ, ţinutul Lăpușnei în anul 1620250, iar în 1625 este atestat ca martor la vânzarea-cum-părarea satului Măcicăuți, pe Răut, pe popa Damaschin din pireni251. pe la 1632-1636, este atestată preoteasa parasca, care vinde împreună cu alţi proprietari părţile lor din satul Hlă-pești, pe prut, ţinutul Lăpușna252. prin anul 1634 apare în izvoare popa Istratie din Cristești (Lăpușna)253, iar la 28 aprilie 1642 este atestat ca martor la o hotărnicire de moșie popa anton

244 Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457-1711 atestate în izvoarele documentare, In: Cronica Episcopiei Huşilor, vol. IV, Huşi, 1998, p. 596.

245 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 67- 70, doc. nr 47.246 DIR A, veacul XVI, vol. IV, p. 5, doc. 5.247 DIR A, veacul XVII, vol. II, p. 267.248 DIR A, veacul XVII, vol. IV, p. 415.249 DIR A, veacul XVII, vol. IV, p. 415.250 DIR A, veacul XVII, vol. IV, p. 454.251 Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri în Basarabia anilor 1457- 1711 atestate în izvoarele documentare, In:

Cronica Episcopiei Huşilor, vol. IV, Huşi, 1998, p. 46.252 DRHA, vol. XXI, p. 45-48, doc. nr. 42; p. 128-131, doc. nr.102; MEF, vol. III, p. 355.253 DRHA, vol. XXII, p. 57.


„di Buecani”254. Ca martor într-un act de vânzare-cumpărare a satului negrești figurează pe la 1655 preotul Tănase din Volniești (Lăpușna)255. alţi preoţi, Guţian și Borciul din Troenești și Stănislăvești, ţinutul Lăpușnei semnează ca martori la dăruirea satului Troenești256. pe la 1669, nastasia preoteasa împreună cu fraţii ei primesc un loc la Mănăilești, pentru alt loc din satul Vasiani, pe Botna, ţinutul Lăpușna257. preotul Silie cumpără o parte din satul pojoreni, pe Botna, în anul 1692258. Din exemplele aduse mai sus observăm prezența destul de activă a preoțimii lăpușnene în afaceri de vânzare-cumpărare, de prezență la asemenea acțiuni între alte persoane și la întocmirea unor asemenea acte particulare numite și zapisuri, ca oameni de încredere și mare autoritate. unii dintre ei știind carte întocmesc sau semnează diferite acte. De asemenea, mai mulți dintre aceștia sau preotesele lor sunt proprietari sau cumpără anumite părți de moșii.

Protopopiatul de lăpuşnaDupă cum reiese din unele izvoare relativ târzii, la Lăpușna era constituit de o anumită

vreme un protopopiat, care se subordona Episcopiei de Huși. Dacă subordonarea protopo-piatului de Lăpușna faţă de Episcopia Hușilor este mai mult sau mai puţin clară, apoi cărei instanţe ecleziastice i se subordona același înainte de 1596, rămâne de clarificat. S-ar putea admite că la biserica domnească își aveau reședinţa și protopopii de Lăpușna, atestaţi cu acest titlu din primul deceniu al secolului al XVIII-lea. astfel, în 1702 protopopul de Lăpușna Toader scrie personal un zapis de danie lui Varlaam, episcop de Huși și mănăstirii Brădicești, prin care le dăruiește satul Tălpigeni259. un alt protopop de Lăpușna, preotul şerban, este atestat la 30 ianuarie 1735 ca martor la întărirea daniilor, prin care călugăriţa Doroftea dăruia Episcopiei de Huși trei dughene din târgul Chișinăului și alta asupra unei pivniţe din târgul Lăpușnei pe pământul domnesc, dania lui Matei alcazi260.

După cum reiese dintr-un izvor de mai târziu, din 27 martie 1758, care respecta o tradiție mai veche, episcopul Inochentie al Hușilor obține o carte domnească de la Scarlat Ghica voievod, prin care îi împuternicește pe protopopi să facă inspecții prin ținuturile episcopiei, inclusiv în stânga prutului, între care și Lăpușna. Celor în cauză li se transmitea că „sunt volnici cu cartea domniei a cerceta pe călugări și călugărițe, pe preoți și preotese, diaconi și diaconițe”261.

De asemenea, protopopii sub îndrumarea episcopilor de Huși se ocupau de asigurarea sau repartizarea cu cărți de slujbă recent tipărite. aceasta reiese dintr-o însemnare lăsată pe un apostol (București, 1784): „această sfântă carte … s-au dat din porunca preasfinției sale părintelui chirio chir Iacov Episcop[ul] Hușului la biserica la satul Iurcenii prin mâna noastră Thoma proto[pop] ot Lăpușna, la anul 1785, iulie 20, în zilele preînaltului domnu alixandru Ioan Mavrocordat voevod, Zamfira Doamna”262.

254 DRH A, vol. XXVI, p. 371, doc. 435.255 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 72-73, doc. nr. 53.256 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, vol. III, p. 155, nr. 663, În continu-

are CDMB.257 CDMB, vol. III, p. 401, doc. 1890.258 CDMB, vol. IV, p. 327, nr. 1457.259 CDMB, Vol. I, Bucureşti, 1975, p. 40.260 A. Sava, Documente Lăpuşna, p. 173, doc. 148.261 Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (15498-1949). Istoric şi documente, Iaşi, 2009, p. 51.262 Dimitrie I. Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți româneşti de slujbă bisericească care au trecut

Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpuşna, Bucureşti, 1934, p. 29-30.


Din păcate, nu dispunem de alte informații referitoare la existența ulterioară a acestui protopopiat, care din cauza decăderii Lăpușnei și transformării lui în sat acesta este transfe-rat în altă parte, fie la Chișinău, fie la Buiucani.

Cum reiese din actul din 29 octombrie 1793, pe la ținuturi, în ajutorul administrației bi-sericești, protopopii aveau la dispoziție câte un preot cu titlul de namestnic, precum și niște servitori, numiți feciori. namestnicul ținutului Lăpușna în acel an era preotul Ioan, iar fecio-rii servitori ai protopopului din Chișinău erau Mihalachi Țeple și Vasilie Samson263. Dintr-o altă scrisoare din 31 octombrie 1808 a episcopului Meletie de Huși către protopopul Ioan de Buiucani (posibil același preot Ioan arătat mai sus), se arată că îl trimite la el pe un diacon proaspăt hirotonit Leon din Durlești, „ca să-l pui în biserică să săvârșească toată rânduiala ci să cuvine”264. Către 1812 în ținut sunt atestați trei protopopi: 1) protoiereu Gheorghe Batcu, țin. Lăpușnei, ocolul Braniștei; 2) protopop Vasile Băltag, țin. Lăpușnei, ocolul Cogâlnicului, (atestat încă de prin 1805265); si 3) protopop Ioan Dimitriev (Dimitriu) „ot Buicani”, țin. Lă-pușnei266 atestat până în 1819267.

astfel, din cele arătate mai sus putem conchide că în târgul și ținutul Lăpușna erau bise-rici de mir în care slujeau preoți, ba chiar în Lăpușna a activat un timp îndelungat, pe întreg parcursul evului mediu, un protopopiat.

mănăstiri şi schituri în ţinutul lăpuşneiÎn ţinutul Lăpușna au apărut încă din prima jumătate a secolului al XV-lea și două dintre

cele mai vechi mănăstiri ale Ţării Moldovei – Vărzărești și Vișnevăţ, ulterior denumită Că-priana. acestor mănăstiri le-au fost dedicate importante studii268, din care reiese că au fost fondate pe timpul domniei lui alexandru cel Bun (1400-1432). În strânsă legătură cu intere-sele studiului de faţă, ţinem să arătăm doar tangenţial că mănăstirea Căpriana avea în posesie încă din secolele XV-XVI un vast domeniu funciar, care s-a constituit în urma donaţiilor unor voievozi și boieri moldoveni. Marea majoritate a moșiilor sale făceau parte din ţinutul Lăpușna. Încă de pe la începutul secolului al XVI-lea pe una din moșiile mănăstirii a apărut și s-a consolidat treptat un schit, care cel puțin din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a început să se numească Condriţa269. Înainte de 9 decembrie 1677, fostul mare stolnic Mihal-

263 Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (15498-1949). Istoric şi documente, Iaşi, 2009, p. 51.264 Ibidem, p. 32-33.265 Ibidem, p. 226, doc. 21.266 Ibidem, p. 102.267 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna - un monument din timpul lui Ștefan cel Mare?, In:

Arta. Arte vizuale, Chişinău, 2006, p. 11-13.268 Vezi, de exemplu, pentru Căpriana: Gh. Postică, N. Constantinescu, Căpriana. Repere istorico-arhe-

ologice, Chişinău, 1996; A. Eşanu, V. Eşanu, N. Fuştei, Trecut şi prezent la Mănăstirea Căpriana din Ba-sarabia, Paris, 1997; A. Eşanu, V. Eşanu, Căpriana, metoc al mănăstirii Zograf de la Muntele Athos (sec. XVII- încep. sec. XX), In: Sud-Est, Chişinău, 1999, nr.3-4, p. 36-46; A. Eşanu, V. Eşanu, N. Fuştei, V.Pelin, I. Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX), Chişinău, 2003, 564 p. ; A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Că-priana, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 163-219. Vezi pentru Vărzăreşti: Igor Cereteu, Mănăstirea Vărzăreşti, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 618-626.

269 Vezi mai detaliat: A. Eşanu, V. Eşanu, Schitul Condriţa. Eseu istoric, In: Destin Românesc, Bucureşti-Chi-şinău, 1999, nr. 4, p.; A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Condrița, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 227-244.


cea Hâncu270 a întemeiat pe una din moșiile sale mănăstirea Hâncu271. alte așezări monahale în acest ținut au apărut pe parcursul secolului al XVIII-lea, fiind vorba de schiturile pojăreni (1702) și Suruceni (1785)272 și mănăstirea Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău (1739/1740)273. Dacă istoria ultimelor două așezăminte monahale a avut parte de ample cer-cetări, apoi schitul pojăreni a rămas aproape necunoscut.

astfel, pe lângă aceste cinci importante mănăstiri care activează până azi (Vărzărești, Că-priana, Condrița, Hâncu și Suruceni), cu excepția perioadei regimului totalitar comunist (1947-1990), în ținutul Lăpușna a mai existat un timp mănăstirea Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău și Schitul pojăreni (a fost situat pe teritoriul moșiei satului pojăreni, azi raionul Ialoveni).

Mănăstirea Sfinții arhangheli Mihail și Gavriil din Chișinău a fost fondată prin 1739/1740, în târgul cu același nume, de agă Lupu năstase pe ruinele unei mai vechi biserici domnești. După o intensă activitate sprijinită de domnii Moldovei, de diferite structuri chișinăuiene, între care vama domnească, diferiți târgoveți, mănăstirea a existat până în 1813, când este transformată în reședință a Mitropoliei Basarabiei, iar biserica ei a fost ridicată la rang de sobor, adică Catedrală mitropolitană274.

Cât privește schitul Suruceni, acesta a fost fondat din inițiativa boierilor Suruceanu, pro-prietari din satul cu același nume. Schitul a avut o importantă evoluție pe parcursul secolului al XIX-lea, care a culminat pe timpul stăreției (1908-1934) lui Dionisie Erhan, când în pri-mele decenii ale secolului al XX-lea o înalță la rang de mănăstire275.

Conform documentului întocmit la 25 noiembrie 1702 276, ctitorii schitului pojăreni, pre-otul Silie, preoteasa nastasia și fii lor, andrei și Sandu, îl închină împreună cu un loc de iaz și de moară mănăstirii Brădicești din ţinutul Fălciu, ctitorite cu circa un deceniu mai înainte, la 1691, de către episcopul de atunci al Hușilor, Varlaam. Închinarea schitului pojăreni împreu-nă cu un loc de iaz de pe teritoriul moșiei pojăreni ar putea fi un indiciu al amplasării respec-tivului așezământ monahal în proximitatea albiei râului Botna. Dintr-un alt izvor din 1703, după decesul episcopului Varlaam, survenit în anul 1712, mănăstirea Brădicești, împreună cu moșiile dependente de ea, a fost transformată în metoc al Episcopiei de Huși277. Respectiv, dacă admitem supravieţuirea schitului de la pojăreni dezastrului cauzat de războiul de la 1711, acesta trebuia și el să ajungă între domeniile episcopiei. În lipsă de alte surse referitoare la acest schit, nu putem ști cât timp a existat și când a dispărut. Cercetări referitoare la iden-tificarea amplasamentului lui nu au fost efectuate278.

270 M. Onilă, Un boier de ţară – Mihalcea Hâncu (310 ani de la naştere), In: Destin românesc, nr. 2, 1999, p. 58.; Vlad Ghimpu, Medelnicerul Mihalcea Hâncu – un mare boier ajuns domn al Moldovei, In: Destin românesc, nr. 3-4, 2004, p. 24-27.

271 A. Agachi, Istoria Mănăstirii Hâncu (1677-2010), Chişinău, 2010; A. Agachi, Mănăstirea Hâncu, In: Mă-năstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 334-351.

272 R. Cemârtan, A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Suruceni, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 557-576.

273 A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 690-697.

274 A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil din Chişinău, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 690-697.

275 R. Cemârtan, A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Suruceni, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 557-576.

276 CDMB, vol. V (1701-1720), Bucureşti, 1975, p. 40277 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.2, Bucureşti, 1992, p. 124278 Sergius Ciocanu, Schitul Pojăreni, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad.

Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 662.


pe parcursul secolelor XVI-XVIII, în urma donaţiilor făcute de diferiţi voievozi și persoa-ne particulare de diferit rang, obţin moșii și alte averi în târgul și ţinutul Lăpușna Episcopia Hușilor, diferite mănăstiri din Iași și din Orientul apropiat ortodox, dintre care unele au fost arătate mai sus. astfel, încă din secolele XVI-XVII aparțineau mănăstirii Neamț moșiile Copanca, Hlăpești. un număr considerabil de moșii (azăpeni, Băliceni, Lozova, Luceni, Mi-clăușani, Onești, purcari, Sadova, Ciorești) încă de pe la 1560 făceau parte din domeniul mă-năstirii Căpriana, închinată la 1698 mănăstirii athonite Zograf279, iar în stăpânirea mănăstirii Probota se aflau moșiile lăpușnene Cruhleceni, Curluceni, Rădăuți, Răpcinți și Strășeni280. În posesia mănăstirilor din Iași: golia, fondată la începutul secolului al XVI-lea și închinată în 1606 mănăstirii athonite Vatoped, aparțineau moșiile Hajerăi, Bălăneasa, nârnova, Bubu-iogi, seliștile Malițeni și Mariniciu 281; Bărboi, fondată în 1669 și închinată la fel mănăstirii Vatoped de pe Sf. Munte athos282, aparțineau moșiile „Dragomirești și Zberoaia, Ciuruleasa, nistoreni și pilipești, Căzăneștii, Guțăștii, petrosul și petrușanii”283; galata (închinată Sf. Mormânt din Ierusalim)284 și sf. Vineri (numită Frumoasa sau Balica, închinată mănăstirii Schimbarea la Față de pe Muntele Sinai)285 le aparțineau moșiile Buiucani și, respectiv, Chiși-nău286. La 23 august 1694, Constantin Duca voievod prin carte domnească a dat „mănăstirii sf. Ioan Zlatoust” din Iași, închinată mănăstirii Driano din Rumelia287, „moșia domnească, anume târgu Lăpușna tot cât să alege locul târgului Lăpușna cu vatra târgului Lăpușna, și cu tot venitul, cu iazuri, cu tot ce or hi pe moșie domnească, și din grădini, și din livezi cu pomi, și din vii, și din păduri tot locul ce-ar hi drept domnescu, cu tot venitul după hotarul ce-au urmat din vechiu”288. prin același act domnul a mai dat aceleiași mănăstiri altă „moșie ce-au fostu dreaptă domnească, anumi moșia Scripțenii, ce iaste tot în ținutul Lăpușna, care moșie iaste din gios de Gangura pe apa Botna …”289. Exemplele aduse arată că un număr considera-bil de moșii lăpușnene și însăși târgul Lăpușna au ajuns treptat în proprietate mănăstirească.

De exemplu, la 1602-1604 Ieremia Movilă voievod a miluit episcopia Huşilor cu mai multe sate, între care și Căcăcenii din ținutul Lăpușnei290. La 23 mai 1672 alexandru Ra-mandi, mare spătar dăruiește aceleiași Episcopii pentru pomenire, moșia podul lui Topot pe prut în ținutul Lăpușniei291, iar la 1752 preotul Gavriil Hirtu de la Cârligați și alții fac danie Episcopiei partea lor din moșia Dobrenii, la gura Lăpușnei, numită Frățiești292. În 1763 mai

279 A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Căpriana. Privire istorică, In: Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărți, inscripții şi alte materiale. Coord. Andrei Eşanu, Chişinău, 2003, p. 58-70.

280 Mihai P. Onilă, Satele din ținuturile Lăpuşna, Orhei şi Soroca, care au fost închinate mănăstirilor (sec. XV-XVII), In: Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei, vol. I, Chişinău, 1992, p. 158-160. DRH A, vol. VII, Bucureşti, 2008, p. 237-238, doc. 137; p. 478-679, doc. 558.

281 Florin Marinescu, Mănăstirea Golia în arhiva Vatopedului. Egumeni, privilegiile, moşiile şi metoacele, In: Mănăstirea Golia 350 de ani de la sfințirea ctitoriei lui Vasile Lupu, Iaşi, 2010, p. 162-165.

282 Viorel Erhan, Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi, Iaşi, 2004, p. 125.283 Biblioteca Academiei Române, Mss. rom. nr. 13.284 Viorel Erhan, Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi, Iaşi, 2004, p. 52-59.285 Ibidem, p. 60-64.286 Andrei Eşanu, Chişinău – moşie mănăstirească, In: A. Eşanu, Chişinău. File de istorie, Chişinău, 1998, p.

19-22.287 Târgul Lăpuşna parte a domeniului mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iaşi, In: Documente privi-

toare la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813). Ed. de Teodor Candu, Chişinău, 2014, p. 7-9, doc. 2.288 Ibidem, p. 6, doc. 1.289 Ibidem.290 DIR A veac XVII, vol. V, p. 28. Despre apartenența în continuare acestei moşii episcopiei de Huşi vezi

şi doc. din 1659 (CDM, vol. I (1387-1600) Bucureşti, 1957, doc. 2048, p. 399).291 Șt. Plugaru, T. Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (15498-1949). Istoric şi documente, Iaşi, 2009, p. 79.292 Ibidem, p. 81.


mulți răzeși din Obileni, ținutul Lăpușna vând părțile lor episcopului de Huși Inochentie293.Conform înțelegerilor dintre autoritățile țariste și cele din principatul Moldovei, posesorii care aveau moșii în stânga prutului au primit dreptul ca într-un termen scurt să le vândă, ceea ce a făcut și Episcopia Huși cu proprietățile sale lăpușnene294.

Ţinutul Lăpușna a rămas în subordonarea Episcopiei de Huși până în 1812, când în urma anexării Basarabiei la Imperiul Rus la Chișinău s-a format o nouă eparhie, în subordonarea căreia au trecut bisericile, mănăstirile și schiturile din ținutul Lăpușna, acțiune abuzivă a autorităților țariste reflectată și în scrisoarea din 9 august 1812 a amiralului Ciciagov295.

Cartea în târgul şi ținutul lăpuşnaCa și pretutindeni în Țara Moldovei, atât biserica din târgul Lăpușna, cât și cele din ținut

erau înzestrate cu un anumit număr de cărți religioase. La începuturi, în secolele XIV-XV, precum și în mare parte în secolul al XVI-lea preoții și diaconii se foloseau de cărți, manus-crise în limba slavă veche. Cu începere din cel din urmă secol, dar mai ales din perioada următoare, în ținut pătrunde pe cale largă cartea bisericească tipărită, în marea majoritate în limbile slavă bisericească și română. astfel, pe meleaguri lăpușnene au ajuns primele cărți tipărite de monahul Macarie de la mănăstirea Dealu (Târgoviște din Țara Românească). În izvoarele timpului a fost atestat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea în satul Vorniceni, la preotul Teofan Genețki un exemplar al Liturghierului din 1508, care, probabil, ajunsese de multă vreme în biserica satului296. pe o altă tipăritură a aceluiași Macarie, de astă dată este vorba de un Evangheliar tipărit la Târgoviște în 1512, aflăm însemnarea: „această carte ce se numește Tetraevanghel a cumpărat-o robul lui Dumnezeu Lefter cu soția sa ştefana, și a cumpărat-o de la satul Ciobârciu (pe atunci în ținutul Lăpușna – n.n.) și a dat 7 taleri buni ca să fie pentru păcatele lui și pentru păcatele soției sale ştefana și a familiei lui, pentru păcatele lui și a părinților lui și a dat-o bisericii din satul Mălcăuți, care este hramul arhanghelului Mihail și Gavriil și a cumpărat-o în zilele lui Gheorghe ştefan voievod în anul 7165 [=1657], luna lui marte, ziua a 2-a”297.

numeroasele războaie, jafuri și intemperii au dus la distrugerea ori sustragerea multor cărți din vechiul patrimoniu lăpușnean. Cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai ales în prima jumătate a celui următor, mai mulți cercetători și colecționari de pre-tutindeni se interesează de vechile cărți care s-au mai păstrat pe ici-colo în bisericile satelor și mănăstirilor lăpușnene. În unele dintre aceste locașe au fost depistate și catalogate mai multe cărți manuscrise și tipărite. De exemplu, un mare pasionat în această privință a fost Dimitrie Balaur298, care în perioada interbelică a mers din sat în sat, a depistata în biserici și a descris, în întreg ținutul Lăpușna, valori cărturărești din secolele XVII-XIX.

Din vechiul tezaur al bisericii Sf. Voievozi din localitatea lăpuşna prin anii 30 ai seco-lului al XX-lea se mai păstra un penticostar (Iași, 1753); o Liturghie (Blaj, 1756); Cazanii (Râmnic, 1792); Triod (București, 1798); Evanghelie (Sibiu, 1806) ș.a. Dintr-o însemnare de

293 Ibidem, p. 83-84.294 Ibidem, p. 89.295 Ibidem, p. 38.296 Astăzi exemplarul se păstrează la Muzeul Istoric de Stat din Moscova, la cota Menş[ih] 1422.297 Lajos Démeny, Lidia A. Démeny, Carte, tipar şi societate la români în secolul al XVI-lea. Studii, articole,

comentarii, Bucureşti, 1986, p. 176. Astăzi exemplarul se păstrează în Biblioteca de Stat a Rusiei (fos-ta V.I. Lenin) din Moscova la cota 1220.

298 Dimitrie Balaur, Bisericile din ținutul Lăpuşna. Material istorico-bisericesc [1928], 10+776 p., se păs-trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității „Al. I. Cuza” din Iaşi, Mss. VI-74.


pe un apostol (București, 1743) aflăm că „această carte este a preutului Miron ot Lăpușna și întâmplându-să mo[a]rte[a] sa …râmâindu carti aceștia …, noi îndemnați de duhul blân-deților, ca să nu rămâe carte zălogită, am agitorat… [la răscumpărarea ei – n.n.] în zilele luminatului domn Io [Constantin Racoviță – n.n.] voievod, veletul 7259 (1751)”299. Din altă însemnare făcută probabil pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe un antologhion (Râmnic, 1786) constatăm că „aceast Mineiu esti drept a satului Cărbuna și l-a dat la satul Lăpușna, care sat au cumpărat altu Minei sfânt, iar aceasta iar să margă la numitul sat Cărbuna că esti dreptu a lor. Ionică dascăl”300.

Multe din cărțile depistate în satele ținutului Lăpușna posedă numeroase note și însem-nări marginale, care arată cu destulă claritate cărei biserici sau localități aparțin, cine le-a cumpărat, căru-i locaș din ținut au fost dăruite ș.a. De regulă, aceste cărți erau procurate și dăruite de preoți, monahi, persoane laice mai înstărite, grupuri de mireni sau de toți locuito-rii unui sat. astfel, pe un Triod (Iași, 1747) aflăm însemnarea: „… cu banii mei din târgul din Eș, drept 7 lei … l-am adus la casa me, în Vărzărești, pentru sufletul părinților mei Mariian și profira… și a noastră. Tâmplându-se domnu țărei noastre mărie sa Ion Constantin Mihail Racoviță voievod. şe pentru sa să-s știia a cui esti carti m-am iscălit Irimia Marian l(et) 7258 (1750) ap(rilie) 5”; pe o altă ediție a Triod-ului (București, 1769) citim: „această carte este a bisericii de la satul Scoreni, unde se prăznuiește hramul Sfântului Spiridon, cumpărat de toți sătenii, pentru a lor vecinică pomenire, în anul 1777 ghenarie 13. am iscălit și eu aaron iero-monah, iconomul Episcopii Hușului” 301. pe o Evanghelie (București, 1775) aflăm că „această Sfântă Evanghelie esti cumpărată din bani di pi moșie pojorunilor și bani de … au dat Iftodi Buciumaș anumi șapte lei și un ort și niplinindu-și bani au purces iar Iftodi Buciumaș pi la frați, pi la oameni, cini ci s-au îndurat. au dat Ioniți Zahari un leu, Iftoidi Buciumaș un zlot, andriu Buciumaș … lei, andriu Loghin un tiltă și au dat satul Bardarii. … 1785”302. un alt exemplu de pe un penticostar (București, 1783): „această Sfântă carte ci să numește penti-costar au cumpărat-o Dumn[e]alui vătaful Casian Suruceanu, ca să fie la Biserica Dumisale, în Suruceni, să fie vecinică pomenire Dumisale și părinților Dumisale în veci și am cum-părat-o cu drepți banii Dumisale 9 lei =1 zlot, fiind prețul cărții 12 lei. am mai lăsat și noi pentru hatârul Dumisale doi lei 30 bani, ca să fim și noi părtași la această vecinică pomenire la această sfântă biserică, care am și iscălit, Thoma 1787, meseța aprilie 7”303.

După ce în 1753 s-a tipărit la Iași un penticostar, precum „s-au orânduit de măria sa Vodă, cu cheltuiala sfințeniei sale părintelui mitropolitului Iacov și cu osteneala sfinției sale părintelui episcopului …(loc rupt), s-au dat pe la sate … prețul 15 lei pol … Eu cu porunca părintelui episcopului ot Huși. Gavri[l] monah ot Huși, le-am împărțit”, adică au fost repar-tizate și prin bisericile satelor episcopiei de Huși, inclusiv din ținutul Lăpușna. Exemplare ale acestei ediții într-adevăr au ajuns prin mai multe localități din acest ținut, fiind depistate odinioară în satele: Recea, nimoreni, Strășeni, Buicani câte 2 exemplare, câte un exemplar în localitățile Fundu-Galbenii, şipoteni, Scoreni ș.a.304. aceasta reiese și din însemnările de pe unele exemplare ale acestei ediții difuzate de episcopie contra cost și procurate de toți oa-

299 Dimitrie I.Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpuşna, Bucureşti, 1934, p. 27.

300 Igor Cereteu, Cartea românească veche şi modernă în fonduri din Chişinău, Catalog, Iaşi, 2011, p. 71, nr. 74.

301 Dimitrie I. Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpuşna, Bucureşti, 1934, p. 28.

302 Ibidem, p. 30.303 Ibidem, p. 31.304 Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, vol. II. Ed. Caproşu I. şi Chiaburu E., Iaşi,

2008, p. 18, 20, 31, 32.


menii dintr-un sat sau altul pentru biserica din localitatea lor. De exemplu, „această sfântă carte au cumpărat-o sătenii din sat din Buicani și au dat-o la biserica din sat, tot din Buicani …, însă să se știe că carte[a] să fie a bisericii …”305. pe un alt exemplar al aceleiași tipărituri ieșene este scris că „… au cumpărat-o sătenii din satul Strășeni și au dat-o să fie a bisericii, în veci …”306. Sătenii din satele Ciuciuleni și Volcinești procură câte un Chiriacodromion (București, 1801) și le dăruiesc bisericilor din partea locului307.

unele exemplare de cărți din bisericile ținutului se disting prin însemnările lor deosebit de mari, lăsate de un preot sau dascăl, în care sunt înscrise numele sătenilor cari au cumpă-rat-o pentru sfintele lor locașe, fiind vorba de un antologhion (București, 1766) și un penti-costar (București, 1783) în satul Mileștii Mici308.

Bunăoară, în bisericile satelor Bahmut și Tătărăști au fost găsite câte un exemplar al Evan-gheliei (București din 1682); în satul Isăicani un apostol (București, 1683); la Miclăușeni un Mărgăritar (București, 1691); la Gălești – Evanghelia elinească și românească (București, 1693); la Mileștii - Mari și Vorniceni – câte o Evanghelie (Snagov, 1697); la Ialoveni – o Li-turghie (Buzău, 1702); la Cotu Morii – un antologhion (Râmnic, 1705); în satele Isăicani, nisporenii de Sus, şipoteni, Țipala și Vadul lui Vodă - un alt antologhion (Iași, 1726), în s. Roșcani – Evanghelia (București, 1775), în s. pănășești – un Catavasier (Blaj, 1777), în Stră-șeni - un Triod (Râmnic, 1777) și multe altele cărți de slujbă religioasă309.

Într-un număr mult mai mare s-au păstrat cărți sau informații despre prezența cărților manuscrise și tipărite în mănăstirile și schiturile din ținut. Despre cele mai vechi cărți ale acestor așezăminte ne parvin date din vechi catastife și condici, în mare parte întocmite sau renovate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XIX-lea. În urma cercetărilor efectuate prin arhive, biblioteci și muzee au fost identificate și catalogate un număr destul de mare de cărți care au făcut parte odinioară din bibliotecile mănăstirilor Vărzărești, Căpriana, Condrița, Hâncu, Suruceni ș.a. Rezultatele acestor inves-tigații arată că până în 1944 numărul cărților din colecțiile mănăstirești era destul de mare, dar până azi s-au păstrat mult mai puține. De exemplu, la Căpriana avem știri despre 120 de cărți, care până astăzi nu a ajuns aproape nimic; dacă în mănăstirea Suruceni erau 52 de cărți, azi s-au păstrat doar 12; din vechiul tezaur de carte de la mănăstirea Vărzărești au fost identificate 18 titluri, fiind până astăzi acumulate 53 tipărituri religioase, unele păstrate din vechea colecție. aceste investigații și-au găsit reflectare într-un șir de ediții academice mai vechi, dar și recente. aici ne limităm la unele exemple elocvente în această privință.

Din cărțile vechii biblioteci a Căprianei, din care au fost identificare în surse documenta-re 8 codice (secolul al XVI-lea – începutul secolului al XIX-lea) și 120 de tipărituri vechi nu s-a păstrat la mănăstire aproape nimic. printre cele mai valoroase manuscrise ale mănăstirii Căpriana era celebrul Tetraevanghel din 1545 (astăzi pierdut) cu însemnarea de danie: „Cu-cernicul și de Hristos iubitorul Ioan petru voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al întregului pământ al Moldovlahiei, și doamna sa Elena, și fiii domniilor sale, Iliaș voievod și ştefan și

305 Dimitrie Balaur, Bisericile din ținutul Lăpuşna. Material istorico-bisericesc [1928], 10+776 p., se păs-trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității „Al. I. Cuza” din Iaşi, Mss. VI-74 p. 503.

306 Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, vol. II. Ed. Caproşu I. şi Chiaburu E., Iaşi, 2008, p. 20.

307 Dimitrie Balaur, Bisericile din ținutul Lăpuşna. Material istorico-bisericesc [1928], 10+776 p., se păs-trează în Secția de „Manuscrise” a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” a Universității „Al. I. Cuza” din Iaşi, Mss. VI-74 p. 187-189, p. 355-360.

308 Dimitrie I. Balaur, Bisericile în Moldova de Răsărit. Cărți româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul (veac XVII-XIX). Județul Lăpuşna, Bucureşti, 1934, p. 30-31.

309 Ibidem, p. 11.


Constantin, am făcut și am împodobit acest Tetraevanghel și l-am dat întru ruga domniilor noastre la din nou înălţata mănăstire a noastră, a adormirii preacuratei Maicii Domnului, numită Căpriana, în anul 7053 (1545), luna lui octombrie”. Mănăstirii au aparținut odinioară asemenea vechi tipărituri religioase ca Evanghelia (Lvov, 1636 și cea de la Snagov, 1697). această din urmă Evanghelie are o interesantă însemnare: „Să să știi. această Sfântă și de Dumnezău lăsată Evanghelie am cumpătat dentâi den Căușeni de la tătari, ca să fie de treaba sfintii biserici, aici la Micăuți, pentru ca să pomenească numele nostru cine ar citi pe dânsa. Popa Stratul, preoteasa mea Ana și fiiu meu State. şi am scris eu Iordache diacon să să știe let 7225 (1717) meseaț mai 30. Iar eu am dat-o la sfânta mănăstire Căpriana această sfântă Evanghelie, ș-am dat și 3 stupi cu Evanghelie și o Liturghie ca să fie danie în veci neclintit…”. pe lângă acestea, mai consemnăm prezența la Căpriana a unui șir de Mineie (Kiev, 1745, 1750; Râmnic, 1779); precum și tipăriturile de la Iași: Apostol (1756); Liturghie (1759); Triod (1761); Psaltire (1766); Catavasier (1792) ș.a.310.

Din biblioteca schitului și ulterior a mănăstirii Suruceni făceau parte două manuscri-se din secolele XVII și XVIII, precum și asemenea vechi tipărituri românești: Liturghierul (Buzău, 1698), tipărit în 3 limbi: română, slavonă și bulgară, cu o prefaţă de vel paharnicul Ion Cantacuzino311; Penticostarul (Iași, 1735)312; Triod (Iași, 1753) tipărit de diaconul Ioan Simeonovici313; Antologhion (București, 1766314); Triod (Râmnic, 1777315) ș.a. ultimele două cărți posedă însemnări de danie cu același conținut de la „Gheorghi protopop ot Huși”: „această carte ci să numești Minei o am dăruit eu la schitul de la Suruceni, ţănut Lăpușnii unde să cinstești și să prăznuiaști hramul Sfântului Mucenic Gheorghi, ca să fii spre pomeni-re me ș-a soţului meu, Eleana și a tot neamului meu, 1795 aprilie 27”316.

Cartea veche românească era reprezentată la mănăstirea Vărzărești prin edițiile: Evanghe-lie (București, 1742); Măgăritare (București, 1746); Triodion (București, 1769); Octoih (Bu-curești, 1774); Catavasier (Sibiu, 1803) ș.a.317, iar la mănăstirea Hâncu – tipăriturile râmnice-ne Compoziţiile Arhiepiscopului Simeon de Tesalonic (1763); Învăţăturile lui Teodor Studitul (1763); Sinopsis a lui Anastasie cel Mare (1783), Apostol (1794); Triodion (București, 1798), două exemplare Învăţăturile pentru duhovnic (București, 1800) ș.a.318.

pe timpuri destul de bogată în cărți a fost și mănăstirea Condrița. În urma investigațiilor au fost identificate 13 manuscrise (Mineu pe lunile mai, octombrie, manuscris slavon din anii ’40-’50 ai secolului al XVI-lea; Miscelaneu de învățături pentru Postul Mare, manuscris slavon; Protopsalt, manuscris grecesc, ultimele două din secolul al XVII-lea, toate scrise în Moldova ș.a.) și 74 de cărți vechi, între care un Apostol, tipărit de Ivan Feodorov la Liov în 1574 cu însemnarea „această carte apostol o dăruiesc la hramul Vovideniei Sfintei născă-toare de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor mele la mănăstirea Condrița în anul 1745. Ie-

310 A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Căpriana, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 197.

311 Constantinescu-Iaşi, Circulaţia vechilor cărţi, p. 26, 36.312 Ibidem.313 Ibidem, p. 38.314 Dimitrie Balaur, Bisericile din judeţului Lăpuşna. Material istorico-bisericesc, 1928, In: BCU, Iaşi, mss VI-

74, p. 702.315 Șt. Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia, p. 49.316 R. Cemârtan, A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Suruceni, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova.

Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 570-572.317 Igor Cereteu, Mănăstirea Vărzăreşti, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt.

acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 624-625.318 Alexei Agachi, Mănăstirea Hâncu, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad.

Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 346-348.


romonahul nicolae”319, precum și tipăriturile liovene Trebnic, (1645) și Anfologhion (1686); o Evanghelie greco-română” (București, 1693); Octoih (Buzău, 1700); Minei de obște (Moscova, 1706); edițiile ieșene Liturghie (1759); Evanghelie (1763) ; Ceaslov (1797) ș.a.320.

Materialele documentare și cărturărești înșiruite mai sus arată că bisericile și mănăstirile din ținutul Lăpușna au fost înzestrate pe parcursul evului mediu cu cărți de slujbă religioasă creștin-ortodoxă, care în mare parte erau procurate cu cheltuiala enoriașilor.

* * *prin urmare, din cele arătate putem conchide că studiul bazat în special pe variate surse

medievale scrise (cărți domnești, acte particulare, cronici, impresii ale călătorilor străini, recensăminte, scrisori ș.a.) cuprinde informații și date privind apariția și evoluția localității, târgului și centrului de ținut Lăpușna, pe parcursul a câtorva secole. Investigațiile concret istorice au arătat că pe o perioadă de circa o jumătate de mileniu, până către 1812 când Basarabia a fost anexată la Imperiul Rusiei, localitatea și ținutul cu același nume Lăpușna au parcurs o cale istorică pe cât de interesantă, pe atât de anevoioasă. După ce s-au desprins din stăpânirea mongolo-tătară, către ultimele decenii ale secolului al XIV-lea și alipirea în aria sa firească de neam, a Țării Moldovei, Lăpușna și meleagurile lăpușnene au cunoscut o perioadă de ascensiune și înflorire. Ca urmare, localitatea Lăpușna se ridică în dezvoltarea sa economică la nivel de târg cu ocol și o slobozie, cu centru vamal și comercial, iar ținutul ajunge la o mare întindere – de la nistru până dincolo de prut. La Lăpușna și în ținutul cu același nume s-au format și au activat timp de secole structuri administrative urbane și ru-rale, militare și administrative, vamale și ținutale, reprezentate de mai mulți dregători fie nu-miți de domni, fie ridicați din rândurile păturilor slujitoare locale. În special, studiul abundă în nume concrete de persoane care s-au manifestat ca înalți demnitari (între care alexandru Lăpușneanu, ajuns domn al Țării Moldovei, vameși, vătafi, șoltuzi și pârgari, hotnogi, pârcă-labi, căpitani, boieri care au avut moșii în ținut, dieci, târgoveți ș.a.), precum și de denumiri de sate din ținut, care, în totalitatea lor, permit cititorului să-și facă o reprezentare mai clară despre viața oamenilor din trecut de pe aceste meleaguri. În urma cuceririlor osmane și inva-ziilor frecvente tătare, așezării acestora din urmă, a nogailor, în sud-estul Moldovei, Lăpușna și ținutul Lăpușna suferă tot mai mult de pe urma jafurilor și războaielor, ceea ce a dus la declinul lor, încât în a doua jumătate a secolului al XVII-lea târgul se transformă într-un sat, ținutul în unul de margine, iar structurile administrative și vamale se strămută la Chișinău.

În paralel, sunt prezentate structurile ecleziastice atât din târgul, cât și din ținutul Lă-pușna. acestea erau întreținute prin activitatea unui protopopiat subordonat Episcopiei de Huși, a bisericilor, mănăstirilor și schiturilor, înzestrate cu carte manuscrisă și tipărită adusă aici în secolele XV-XVIII din întreaga lume românească. Materialul documentar și, mai ales, însemnările de pe cărțile vechi au permis să constatăm o susținută activitate religioasă în bi-sericile din satele ținutului prin protopopi, preoți, diaconi, egumeni și monahi, care, în mare parte, erau clerici ce se bucurau de autoritate în comunitățile lor.

319 И.В. Поздеева, В.И. Ерофеева, Г.М. Шитова, Кириллические издания XVI-1641 год. Находки архе-ографических экспедиций 1971-1993 годов поступившие в Научную библиотеку Московского Университета, Москва, 2000, с. 25.

320 A. Eşanu, V. Eşanu, Mănăstirea Condrița, In: Mănăstiri şi schituri din Republica Moldova. Coord. şi red. şt. acad. Andrei Eşanu, Chişinău, 2013, p. 239-241.


târgul lăPușNa îN seColele XV-XVIII. DrumurI ComerCIale, mărfurI șI NegustorI

îNtre orIeNt șI oCCIDeNt

dr. Ludmila BACUMENCO-PÎRNĂU, dr. Mihai-Cristian AMĂRIUȚEI

Contribuţiile istoriografice la tema drumurilor comerciale și a rolului acestora în dezvol-tarea societăţii medievale românești au reușit, în linii mari, pe baza diverselor izvoare folosite (documentare, narative, cartografice, numismatice, arheologice), elucidarea unor aspecte ce ţin de legăturile comerciale ale Moldovei cu ţările vecine, funcţionarea și evoluţia vămilor1, istoria transporturilor, traseul marilor drumuri și al căilor secundare2, din toate aceste cer-cetări reieșind importanţa ,,căilor de comunicaţie ca factor de coagulare a vieţii statale, dar și ca mijloc de obţinere din partea domniei a suficiente resurse pentru organizarea statului și apărarea împotriva ofensivei otomane”3.

Constituindu-se, în secolele XIII-XIV, drept principală ,,arie de întâlnire și redistribuire a produselor Orientului și Occidentului”4, bazinul Mării negre a devenit un spaţiu de con-fluenţă a marilor drumuri comerciale care au conectat, traversând teritoriile carpato-danu-biano-pontice, Europa Centrală și nordică cu spaţiul asiatic. Evoluţiile politice ale zonei, la cumpăna veacurilor XIV-XV, au condus la apariţia drumului comercial moldovenesc ca alternativă necesară la drumul ,,concurent” tătăresc, cu efecte catalizatoare în planul conso-lidării tânărului stat medieval de la est de Carpaţi.

1 Pentru cea mai nouă contribuţie în domeniu, cf. Constantin Tofan, Evoluţia sistemului vamal moldo-venesc din secolul al XIV-lea până la începutul secolului al XIX-lea, Bacău, Editura Rovimed Publishers, 2014.

2 De acest subiect, sub diferite aspecte, s-au ocupat de-a lungul timpului Ioan Nistor, Cecilia Alinescu şi Natalia Paşa, Emil Diaconescu, Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu, Gh. Brătianu, Alexandru I. Gonţa, Șerban Papacostea, Victor Spinei, Sergiu Iosipescu, Costin Murgescu, pentru a da doar câteva exemple (pen-tru o analiză a acestor contribuţii, vezi Marius Chelcu, Drumuri şi oraşe în Moldova secolelor XVI-XVIII. Câteva observaţii. In: Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, vol. editat de Laurenţiu Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 145-148).

3 Marius Chelcu, op. cit., p. 148.4 Șerban Papacostea, Începuturile politicii comerciale a Ţării Româneşti şi Moldovei (secolele XIV-XVI).

Drum şi stat. In: idem, Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti, Editura Corint, 1999, p. 163.

3


În directă legătură cu cercetarea drumurilor comerciale stau subiectele legate de măr-furile colportate și vectorii acestei activităţi, negustorii5, cei care unesc prin activitatea lor târgurile și ţările, prin circuitele6 pe care le formează și pe care se deplasează permanent.

Studiul drumurilor comerciale este strâns legat de cercetarea privind orașele7, ,,căci aces-tea și orașele sunt două lucruri inseparabile. Indiferent de ce epocă sau regiune vorbim, orașul fără drum nu poate exista”8. Chestiunea genezei orașului în spaţiul românesc este o chestiune de maximă importanţă pentru spaţiul istoriografiei române, care nu a cunoscut o

5 Rămân la fel de utile lucrările mai vechi ale lui Nicolae Iorga (Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul, I, Bucureşti, 1900; Istoria comerţului românesc, vol. I-II, Bucureşti, 1925; Scrisori de ne-gustori, Bucureşti, 1925; Istoria comerţului cu Orientul, traducere din limba franceză de Gheron Netta, Bucureşti, 1939) sau Dumitru Z. Furnică (Din istoria comerţului la români mai ales băcănia, Bucureşti, 1908; Documente privitoare la comerţul românesc, 1473-1868, vol. I-II, Bucureşti, 1931-1934; Din tre-cutul românesc al Braşovului. Documente comerciale, 1741-1860, Bucureşti, 1937), la care se adaugă contribuţiile mai noi ale lui Alexandru I. Gonţa (Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania în secolele XIII-XVII, ediţie, prefaţă, bibliografie şi indice de I. Caproşu, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1989), Cristian Luca (Greek-Levantine Merchants in the Black Sea Harbors in the Early Eighteenth Century. In: „Transylvanian Review”, Vol. XIX, No. 4, Winter 2010, p. 112-120; Greek and Aro-manian merchants, protagonists of the trade relations between Transylvania, Wallachia, Moldavia and the Northern Italian peninsula (second half of the 17th – first half of the 18th century). In: „Transylvanian Review”, vol. XIX, Supplement No. 5, 4, 2010, p. 313-336; Venetian Merchants in the Lower Danube Area and their role in the development of the international trade exchanges in the Seventeenth Century. In: „The Czech Historical Review”, 109/2011, No. 2, p. 294-327, ş.a.) sau Bogdan Murgescu (Participarea Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele XVI-XVIII. Regularităţi şi fluctuaţii conjucturale. In: Studii de istorie economică şi istoria gândirii economice, vol. III, In honorem Paul Cernovodeanu. De-mografie istorică, comerţ şi structuri alimentare, economie urbană şi reglementări juridice, coordonator: N. N. Constantinescu, vol. îngrijit de Ștefan Ștefănescu şi Bogdan Murgescu, Bucureşti, Editura Aca-demiei Române, 1998, p. 101-122; România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Editura Polirom, 2010); semnalăm şi un recent volum colectiv pe această temă, Negustorimea în Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea mercantilă, în secolele XVI-XVIII, volum editat de Cristian Luca, Galaţi, Galaţi University Press, 2009. Nu pot fi trecute cu vederea lucrările care îşi propun analiza cristalizării elementelor burgheziei autohtone, negustorii fiind „cea mai importan-tă dintre grupările prezumat burgheze”: Alexandru-Florin Platon, Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997); cercetarea legăturilor de rudenie şi sugestia elaborării unui dicţionar al familiilor negustoreşti, la Petronel Zahariuc, Sugestii genealo-gice pentru o cercetare a începuturilor burgheziei româneşti. In: „Revista de istorie socială”, IV-VII, 1999-2002, p. 26-36 (cu microcercetări ale famiilor de negustori Franguli, Alevra sau Loiz).

6 „Circuitele comerciale sunt ca circuitele electrice: ele nu funcţionează decât atunci când sunt în-chise” (Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. I, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985, p. 153).

7 Amintim aici doar contribuţiile datorate lui Constantin C. Giurescu (Târguri sau oraşe şi cetăţi moldo-vene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Enciclope-dică, 1997), Victor Spinei (Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău, Editura Universitas, 1994; La genèse des villes du sud-est de la Moldavie et les rapports commerciaux des XIIIe-XIVe siècles, extras din „Balkan Studies”, 35, 1994, 2, p. 197-269), precum şi recentele apariţii editoriale semnate de istoricul ieşean Laurenţiu Rădvan (At Europe’s Borders. Medieval Towns in the Romanian Principalities, translated by Valentin Cîrdei, Leiden – Boston, Brill, 2010; Oraşele din Ţările Române în Evul Mediu (sfârşitul sec. al XI-II-lea – începutul sec. al XVI-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011), cu bibliografia esenţială pentru subiect. Din perspectiva monografiilor dedicate unor oraşe din spaţiul est-carpatic, un model rămâne lucrarea lui Vasile Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997.

8 Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 346.


rezolvare acceptată de majoritatea istoricilor. așa cum se observa recent, pe acest subiect ,,is-toriografia românească se situează pe o poziţie apropiată de școala economistă”, pentru care ,,primordial pentru apariţia unei așezări urbane pare a fi existenţa unor premise economice (trafic comercial, producţie meșteșugărească), în condiţiile unei anumite concentrări demo-grafice și a unei susţineri politice minimale”, fără a se acorda atenţie laturii antropologice și culturale9.

pe baza acestei grile ,,tridimensionale” (drumuri, mărfuri, negustori), ne propunem în cele ce urmează prezentarea unor date legate de evoluția istorică a Lăpușnei, urmată de în-cercarea unei explicaţii privitoare la cauzele decăderii acestui târg la nivelului unei așezări rurale.

I. așezat pe râul de la care probabil și-a luat numele10, târgul Lăpușna a apărut în acest spațiu de convergenţă (probabil în a doua jumătate a secolului al XIV-lea) și s-a dezvoltat odată cu apariţia și consolidarea statului medieval la est de Carpaţi11, favorizat de amplasa-rea pe drumul comercial ,,moldovenesc”12, ce-l înlocuiește pe cel ,,tătăresc”, mai nesigur13. amplasarea la răscrucea unor drumuri comerciale către Levant și Crimeea (un ,,debușeu al negoţului orașelor hanseatice și flamande spre Orient”14), într-un spaţiu al comerţului de tranzit controlat, încă înainte de întemeierea Ţărilor Române, de puterea hanilor mongoli și deservit mai ales de lioveni și genovezii din Caffa (până în 1457)15, a impus creșterea Lă-pușnei, ca punct important pe harta drumurilor ce legau stepa tătară cu podolia și Liovul, care se intersectau în această zonă cu cele ce porneau din Cetatea albă, Chilia și Vicina16. Lucrul acesta a fost favorizat și de tipul de organizare a comerţului moldovenesc, care urma întru totul modelul apusean, cu două elemente principale: dreptul de depozit al unor orașe și obligaţia de a urma un traseu anumit, favorizându-se astfel târgurile amplasate pe aceste căi de comunicaţie17.

așezat, ca toate celelalte târguri ale ţării, pe pământ domnesc, cu vatră, hotar și ocol, locuit de o populaţie amestecată din punct de vedere etnic și social18, târgul este menţionat documentar pentru prima dată în 25 august 1454, când petru aron întărește călugărilor de

9 Cătălin Hriban, Iaşii în secolele XV-XVIII. Elemente de topografie istorică, Suceava, Editura „Karl A. Rom-storfer”, 2012, p. 50.

10 În privinţa etimologiei, se părea că originea slavă a cuvântului, derivat din lopuş, care ar însemna „scai, scaiete” (Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, p. 259), nu poate fi pusă la îndoială. Mai nou, se pare că devine tot mai tentantă o etimologie maghiară, numele întâlnindu-se şi în Transilvania, Banat şi Bucovina, la fel ca alte toponime, precum „Orhei” sau „Chişinău”.

11 Stabilitatea politică şi autoritatea puterii centrale din vremea lui Alexandru cel Bun au fost factori catalizatori ai dezvoltării comerţului pe teritoriul Moldovei, de-a lungul drumurilor comerciale care brăzdau ţara ce „atinsese deja ţărmul Mării Negre în punctele situate la cea mai mică depărtare de oraşele Hansei de pe ţărmul baltic” (C. Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), Iaşi, Editura Junimea, 1984, p. 121).

12 Drumul moldovenesc este menţionat documentar în actele liovene încă din 1382 (P. P. Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu. In: idem, Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi comentarii de Ștefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 84).

13 Laurenţiu Rădvan, op. cit., p. 345.14 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 83. 15 Mihail Iorgulescu, Studii de istorie comercială, vol. III, Epoci prospere în exportul românesc, Bucureşti,

1933, p. 11, 22.16 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 58.17 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 88.18 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 179, 259.


la mănăstirea Moldoviţa scutirea de vamă, printre altele, pentru trei care de pește, prin orice punct vamal ar fi trecut acestea, incluzând aici Lăpușna19.

La 29 iunie 1456, hrisovul de întărire a privilegiului comercial pentru lioveni20 menţio-nează din nou Lăpușna, în termenii în care vor apărea și în actul similar din 1460; important este că acum vama Tighinei este mutată la Lăpușna, unde se plătea de către cei ce mergeau la Cetatea albă și Caffa21.

La 3 iulie 1460 ştefan cel Mare confirmă, la rândul său, negustorilor din Liov privilegiul comercial mai vechi, restabilind taxele vamale pentru mărfurile de import, export și tranzit, ce le aveau de plătit la Suceava (vama mare), Siret, Iași, Lăpușna, Cetatea albă, Tighina, Roman, Bacău, adjud, putna, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Moldoviţa, Trotuș, Dorohoi, Hotin, Cernăuţi22, aceste puncte de vamă indicând, indirect, și reţeaua de drumuri care le unea. La Lăpușna se plăteau taxe vamale pentru postavurile, vitele și oile în tranzit spre Crimeea (30 de groși), ,,iar cine nu va merge până la Cetatea albă, acela va da în Lăpușna vama de Cetatea albă, cât ar fi avut să dea în Cetatea albă”.

Zece ani mai târziu, la 1 aprilie 1470, ştefan cel Mare scutește mănăstirea neamţ de vama pentru trei măji de pește, de oriunde le-ar cumpăra (Chilia, Cetatea albă, ,,la bălţi”, la nis-tru), actul menţionând vămile de la Chilia, Lăpușna, Ţuţora, Iași, Vadul Călugăresc, Vaslui, indicându-se, astfel, și posibilul traseu al acestor care cu pește până la mănăstire23.

alături de celelalte vămi interioare, Lăpușna a fost o vamă secundară, de trecere, având un raport special cu vama principală de la Suceava în privinţa părţii fixe din cuantumul taxei impus în reședinţa principală a ţării, unde se întâlneau toate ramurile drumurilor24 comerci-ale ce traversau Ţara Moldovei (multă vreme, cuantumul taxei plătite la Lăpușna a fost egal cu cel plătit la Iași, spre exemplu). Drumul principal care lega Cracovia și Liovul de Cetatea albă și Chilia, trecând prin Cernăuţi, Siret, Suceava și Iași, își desfăcea o ramură, din acest ultim târg, prin vadul de la Ţuţora (mai târziu, și pe la Zagarancea), spre Lăpușna (mai ales după mutarea vămii de la Tighina25), trecând înainte prin Brătuleni; de aici, prin Hâncești, se ajungea la Chișinău, de unde se bifurca iarăși, spre Caffa, prin Tighina, și spre Cetatea albă26, prin Ciubărciu. Tot din Lăpușna, pe valea Cogâlnicului, se ajungea apoi la Chilia27, din sud pornind spre același târg și drumul care venea de la vadul Isaccei, care continua apoi spre Orheiul Vechi și Soroca. Din Transilvania, drumul care trecea prin pasul Tulgheș, apoi prin

19 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II (1449-1486), întocmit de Leon Șimanschi în cola-borare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, nr. 41, p. 57-59.

20 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 258.21 Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, I, p. 99; Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 27.22 Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, nr. CXXVIII, p. 273-282.23 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. II, nr. 164, p. 243-244.24 „Drumurile erau cele obişnuite pe atunci: nepietruite, simple şleauri care, pe vremea ploilor, de-

veneau adesea greu practicabile şi chiar impracticabile” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. 1, Bucureşti, Editura Știinţifică, 1974, p. 236). Preocupări pentru modernizarea căilor de transport apar în spaţiul românesc abia în primele decenii ale veacului al XIX-lea, în con-sens cu prefacerile din domeniu la nivel european (Marius Chelcu, op. cit., p. 153).

25 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 30.26 Cecilia Alinescu şi Natalia Paşa, Vechile drumuri moldoveneşti. In: „Anuarul de geografie şi antropoge-

ografie”, 1914-1915, p. 22-23. 27 În anul 1570, pentru punerea la cale a încâlcitelor pricini din această parte a Europei, regele Poloniei

trimite „sol la sultan Selim împăratul pri Andrei Tarnovschie, care, purcedzind din Liublin, au trecut pre la Suceav<ă> şi pre la Lăpuşna au mersu la Chiliia şi de la Chiliia au luat Dunărea în sus. Și trecând Dunărea la Tungea au mersu la Ţarigrad” (Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Mol-dovei, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1993, p. 246).


Roman, Gâdinţi, Vaslui și Huși, ajungea, după trecerea prutului, tot la Lăpușna, iar de aici la Chilia28, în vreme ce o altă variantă venea de la Rodna și Bistriţa, pe valea Moldovei, prin Moldoviţa, Baia, Mogoșești, şcheia, Târgu Frumos, Iași, Lăpușna29.

Dovadă a importanţei sale ca târg, Lăpușna apare constant în cărţile tipărite în Occident sau pe hărţile30 epocii, în variante ortografice precum Lapuszna31 sau Lapuczna. În secolul al XVI-lea, pe harta Moldovei din ediţia anului 1595 a Chorografiei Moldovei a lui Georg Reicherstorffer, Lăpușna apare, la fel ca Huși sau localitatea Lasti (?), reprezentată prin două turnuri32. În acest veac, de altminteri, nu se constată un regres în privinţa rolului Lăpușnei în comerţul de tranzit al regiunii, tratatele polono-otomane din anii 1554, 1565 și 1568 sti-pulând libertatea comerţului, iar faptul că la Lăpușna, în vremea lui alexandru Lăpușneanu, era vameș chiar fratele după mamă al domnului arată importanţa târgului prin veniturile pe care le aducea33. Despre prosperitatea întregii zone din jurul târgului Lăpușna și a modului în care locuitorii săi, evident, cei din categoriile sociale privilegiate, puteau atinge un nivel peste mediu de bunăstare economică poate da mărturie și faptul că, spre exemplu, la 4 mai 1573, preotul Toader din Lăpușna cumpără o jumătate din satul Costești, pe Botna, cu 800 de zloţi tătărești, o sumă impresionantă34.

Odată cu secolul al XVII-lea, să o spunem de pe acum, târgul intră pe o pantă descenden-tă a devenirii sale istorice, cedând locul Chișinăului aflat în ascensiune. În perioada când Mi-ron Costin își scria opera, importanţa Lăpușnei încă mai covârșea pe cea a târgului de pe Bâc, cronicarul notând că în ţinutul Lăpușna ,,este orașul Lăpușna și orășelul Chișinău”35. Dacă la începutul veacului al XVIII-lea, după cum arată Dimitrie Cantemir, Lăpușna este ,,cetatea cea mai însemnată din acest ţinut”, iar Chișinăul ,,un târgușor de mică importanţă”36, acum apar și semnele decăderii: la 8 august 1671, domnul întărea mănăstirii ieșene Golia dreptul de a încasa zeciuiala de la călărașii ,,cari vor hi viinit de la Lăpușna”, așezarea acestora în satul

28 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. 1, p. 237; Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 42.29 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 44.30 În 1688 apărea la Nürnberg Die Donau der Fürst aller europaeischen Flüsse... o prezentare a ţărilor

traversate de Dunăre, cu o hartă a Moldovei în care, printre alte târguri ale ţării, figurează şi Lapuszna (Dionisie Olinescu, O carte veche germană despre România. In: „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, vol. XII, partea I, 1911, p. 152). O analiză a informaţiilor cartografice medievale privitoare la spaţiul dintre Prut şi Nistru, cu referire şi la Lăpuşna, la Ion Ţurcanu, Descrierea Basarabiei. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în evoluţie istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfârşitul secolului al XX-lea), Chişinău, Editura Cartier, 2011, p. 331-332, 336, 338. Pentru o mare parte din hărţile medievale în care apare şi Moldova, vezi site-ul www.maphist.com.

31 Aşa apare ortografiat numelui târgului moldav în textul polon al operei lui Miron Costin, Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, cunoscut şi drept Cronica polonă (Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, adunate şi publicate cu traduceri şi adnotaţiuni de Ioan Bogdan, Bucureşti, 1895, p. 176).

32 A. Papiu Ilarian, Tesaur de monumente istorice pentru România, tom III, harta dintre p. 134-135; Con-stantin C. Giurescu, op. cit., p. 325.

33 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, Editura Universităţii „Ale-xandru Ioan Cuza”, 1994, p. 81-82.

34 Documenta Romaniae Historica, vol. VII (1571-1584), întocmit de Ioan Caproşu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, nr. 48, p. 58-60.

35 Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 391.

36 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu, cu o notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 79.


de pe valea Bâcului fiind un semn al creșterii în importanţă a drumului ,,tătăresc” al Tighi-nei, ce va aduce ,,ridicarea Chișinăului și căderea Lăpușnei”37.

anumite evoluţii pe plan intern, precum dăruirea, parţial sau în întregime, a moșiilor târ-gurilor de către puterea centrală, deţinătoare a acestora în baza dreptului de dominium emi-nens), nu au fost în măsură să încurajeze, măcar în unele dintre cazuri, dezvoltarea târgurilor. În 1694 Constantin Duca dăruiește moșia38 și vatra târgului Lăpușna mănăstirii ieșene Sf. Ioan Zlataust, care primea, spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, și venitul mortasipiei (taxa pe mărfurile comercializate și pe animalele vândute sau tăiate la iarmaroace), ,,după condică”, din același târg39. Se pare însă că nu toată moșia târgului a fost dăruită de domnie, întrucât, la 20 iulie 1742, se dădea o poruncă pentru strângerea dijmei de pe moșiile domnești, între care este amintită și Lăpușna40.

La 30 ianuarie 1735, Constantin Mavrocordat întărește episcopului de Huși stăpânirea asupra a trei dugheni la Chișinău, dar, în egală măsură, și asupra unei pivniţe din târgul Lă-pușnei, ,,în mijlocul uliţii din dial de lângă bărbiariia și lângă pivniţa și dughiana mătăsariu-lui și între jidovi”41, mărturie a unor elemente de viaţă urbană înfloritoare (uliţe, negustori, bresle de evrei). Expresie a activităţii comerciale este și faptul că, în 1766 și 1767, mănăstirea Sf. Spiridon din Iași primea de la domnie și venitul cântarului din târgul Lăpușna, alături de cel din alte târguri: ,,și la aceste târguri di pe afară au epitropii să cumpere cantare și să orânduiască diosăbiţi cantaragii”42.

Târgul, în fruntea căruia avem atestat un ursul pârcălab pentru anul 175943, beneficiază de o alegere de hotare, la 1 iunie 1768, alături de moșiile Boghiceni și Sperieţi, toate stăpânite de mănăstirea Sf. Ioan Zlataust. Cu ajutorul și mărturia târgoveţilor din Lăpușna (pascal fiul lui Isac, andrei Cârpă, Savin podolanul, apostul Ţucă, Gheorghiţă Munteanul, neculai Ciobotariul, Ioniţă fiul lui Iosâp, Ioniţă fiul Cununei, parfene Mârza, Stahi Codreanul, cărora li se adaugă și Savin, acum locuind în Hâncești, dar fost vornicel în Lăpușna) se delimitea-ză pe teren hotarele târgului, amintindu-se ca repere topografice un ,,drum al măjilor” (ce mergea, probabil, spre schelele de la Dunăre), ,,drumul Lăpușnei” ce merge spre Hâncești, dar și alte elemente de toponimie minoră ale zonei (Lacul negru, Fântâna lui Maftei, Cuibul Brahnii, Fântâna Mare)44.

37 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, nr. 98, p. 124-125.38 Acest lucru este amintit la 10 martie 1778 în mărturia hotarnică a moşiei Condreştii, de pe valea

Călmăţuiului, care se învecina cu moşia Lăpuşna (Moldova în epoca feudalismului, vol. X, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1775-1786). Cărţi domneşti şi zapise, volum rea-lizat de: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2005, nr. 52, p. 80-83).

39 Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VII (1771-1780) (în continuare: Ioan Caproşu, Documente Iaşi), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2005, nr. 129, p. 115.

40 Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie cu introducere, note, indici şi glosar alcătuită de Corneliu Istrati, vol. III, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, nr. 2769, p. 378.

41 Aurel V. Sava, op. cit., nr. 148, p. 171-173 (în vechiul zapis de danie al acestei pivniţe, de prin anii 1733-1734, se menţionează ca martor şi preotul Șerban protopop de Lăpuşna). Alte mărturii despre clericii târgului le avem din anul 1662, când o oarecare Nazaria vinde o bucată de pământ, zapisul pomenindu-i (ca martori?) pe „preuţii cei domneşti de trăg de Lăpuşna, anume popa Tironu şi dii-aconul Trischii” (Nicolae Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1909, p. 160).

42 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI (1756-1770), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2004, nr. 747, p. 652; nr. 783, p. 688.

43 Aurel V. Sava, op. cit., nr. 197, p. 253.44 Ibidem, nr. 186, p. 219-221; vezi şi harta de la sfârşitul volumului.


La începutul ultimului sfert al veacului al XVIII-lea, târgul adăpostea, la fel ca Bărăiacu, Gangura și Chișinău, un căpitan de călărași menzilgii, cu 80 de panţâri45.

În condiţiile pierderii de către Ţara Moldovei a cetăţilor de la Marea neagră și de pe nistru (Chilia, Cetatea albă și Tighina), într-o măsură mai mică sau mai mare, drumurile care străbăteau spaţiul dintre prut și nistru în curmeziș, ţintind Tighina, prin Lăpușna sau Chișinău46, devin mai curând căi de aprovizionare a cetăţii otomane de pe nistru47 și de comunicaţie pentru funcţionarii subordonaţi pașei de aici48. În vara anului 1763, un funcţi-onar turc (cadi-pașa) trecea ,,de la Chișinău în gios”, făcând popasuri la Gangura și Lăpușna, cheltuielile cu aceste conace fiind suportate de Vistierie49, iar un an mai târziu târgoveţii din Lăpușna cheltuie 30 de lei pentru ,,un odobaș i cu 40 oameni i cu un chihaie a mării sale pașii de Bender trecându în sus”50. În anul 1786, un subaltern al pașei de Bender călătorește de la cetatea de pe nistru la Focșani, trecând prin Gangura, Molești, Hâncești, Lăpușna, şișcani, Râșești (ţinutul Fălciu), Ivănești, Tupilaţi, Bârlad și Tecuci; pentru oprirea din Lăpușna se cumpără pentru înaltul oficial și suita sa 300 de pâini, 60 de ocă de carne, cinci găini, 50 de ouă, 50 de ocă de orez, 15 ocă de unt și trei ocă de miere, apoi diverse cantităţi de zahăr, cafea, ceapă, nohot, săpun, piper, lapte, iaurt, lumânări de ceară și de seu, catran, orz, fân și grăsime, pentru care se plătea din Vistierie suma de 71 de lei și 93 de bani51.

Chiar și spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, în condiţiile decăderii evidente a vechiului târg, un personaj precum Joseph parant, redactând un memoriu despre Moldova, în 11 iunie 1798, menţiona printre ,,orașele cele mai însemnate din Moldova” și Lăpușna, într-o ţară în care comerţul ,,se poate folosi de transporturile pe uscat, al căror cost nu este prea mare și care folosește drumuri ușoare”52.

Referindu-ne tot la drumuri, să mai notăm că în sudul interfluviului prut-nistru capătă o altă pondere, ce se cere atent cântărită, varianta care unea Chilia, poate prin Greceni, cu Fălciul din dreapta prutului, în vreme ce ramura care de la Iași, prin Lăpușna, atingea Chilia, este înlocuită, după 1484, cu varianta Iași – Vaslui – Bârlad – Galaţi53, acest din urmă târg

45 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, nr. 129, p. 125.46 De la Iaşi se ajungea la Bender prin Rezina şi Călăraşi (Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, editate de Ioan

Caproşu, vol. I (1763-1784), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 209). 47 Marius Chelcu, op. cit., p. 170.48 Documente oficiale ale statului, precum sămile Vistieriei, înregistrează, pentru a doua jumătate a

veacului al XVIII-lea, liste nesfârşite de cheltuieli pentru transportul diverselor materiale: „cherestea-oa ce s-au făcut şi s-au triimis la măritul hanu cum şi cheresteaoa ce s-au triimis la Cetate Călburului, care s-au făcut la ţinutul Lăpuşna, Orhei” (octombrie 1761); daruri scumpe pentru turcii de la Bender sau tătari: mărfuri cumpărate în Iaşi de la negustorii lipscani, blănuri, stofe, tabachere, cocii (trăsuri, din care una cu şase telegari), ceasornice de aur, veselă de argint, un sturz (!) trimis hanului (Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, vol. I, p. 175-176, 176-185).

49 Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, vol. I, p. 207.50 Ibidem, p. 305.51 Ibidem, vol. II (1786-1798), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2010, p. 41-44. Dregătorii turci de la Bender

sau Chişinău merg cu regularitate spre Iaşi sau Focşani, dar nu putem spune de fiecare dată că ale-geau varianta de drum care străbătea şi Lăpuşna (pentru aceste deplasări, vezi Ibidem, p. 255-256, 348, 385).

52 Călători străini despre ţările române, vol. X, partea a II-a, îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexan-drescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2001, p. 1305-1306.

53 Cecilia Alinescu şi Natalia Paşa, op. cit., p. 25. Tot pe această variantă treceau cei care traversau Dună-rea pe la Isaccea (Obluciţa), mai ales oşti, mergând pe la Greceni, pe aproape de Cahul, apoi Zârneşti, paralel cu Prutul până în dreptul Fălciului, unde se traversa râul, şi de aici la Huşi (Ibidem, p. 30-31).


devenind, după anexarea de către otomani a portului Reni (Tomarova), ,,unica poartă de acces a Moldovei la comerţul maritim internaţional”54.

Drumurile aveau însă, pe lângă rolul ,,extern”, de legătură cu spaţiile vecine, și unul ,,in-tern”, de legătură între comunităţile locale55. pe aceste drumuri au circulat și factorii politici ai ţării, îndeplinindu-și obligaţiile care le reveneau. nu făceau excepţie domnii, căci ,,un monarh medieval nu-și putea exercita atribuţiile stând doar în reședinţa sa principală. [...] Mișcarea de la o curte la alta contribuia în chip fundamental la menţinerea autorităţii suve-ranului”56. Mulţi dintre domnii Moldovei trebuie să fi trecut prin Lăpușna pentru a împărţi dreptatea supușilor din ţinut, dar mărturiile vremii ajunse până la noi nu fac referire decât la situaţii speciale care au impus prezenţa voievozilor pe aici.

În 1531, petru Rareș merge, de paști, de la Lăpușna (Lopusna) spre Hârlău, în polonia știindu-se că domnul ajunge apoi, grav bolnav, la Iași57. În toamna anului 1659, în târgul Lăpușnei a stat cu boierii și oastea ce-i mai rămăsese Gheorghe vodă Ghica, retras în stânga prutului după înfrângerea de la Capul Stâncii58. De aici a fugit apoi, părăsit de seimeni, din faţa celui ce urma să urce pe tronul Moldovei, Constantin şerban: ,,Rămâindu Ghica vodă numai cu boierii, n-au cutedzat să mai zăbăvască la Lăpușna, ce au purcesu spre Tighinea, pre Bâcu până la Luţeni [...]”59.

În vreme de pace sau de război, tot pe aceste drumuri au trecut soliile ţărilor vecine, des-tule chiar prin Lăpușna, dar și armatele acestor ţări aflate în conflict.

polonezul andrei Taranowski a trecut în mai multe rânduri prin Moldova în drum spre Constantinopol, în 1570 poposind și la Lăpușna (Lupotzw), pentru a junge la Chilia: ,,[...] andrei Tarnovschie, care, purcedzind din Liublin, au trecut pre la Suceav<ă> și pre la Lăpuș-na au mersu la Chiliia și de la Chiliia au luat Dunărea în sus. şi trecând Dunărea la Tungea au mersu la Ţarigrad”60. La întoarcere, solul arată că a trecut prin Tighina și Iași, rută care, de obicei, includea și Lăpușna ca etapă de drum61. În iulie 1602, Lawrin piaseczynski, secretar al regelui Sigismund III, întorcându-se de la hanul Gazi Ghirai II, străbate drumul de la Cetatea albă la Iași prin Lăpușna: ,,Trec limanul cu o corabie și sosesc la 22 iulie la Cetatea albă, la 23 în drum spre Ciubărciu, la 24 pe câmp noaptea, la 25 la Lăpușna, la 26 la Ţuţora, la 27 la Iași”62. În 1742, pe la începutul anului, un sol al ţarului, care fusese la Ţarigrad, întorcându-se acasă, a trecut, poate, pe la Lăpușna, în drumul său spre Tighina, unde a fost nevoit să stea trei luni de zile63.

54 Cristian Luca, Activitatea portuară şi construcţiile navale la Galaţi în ultimul deceniu al secolului al XVI-II-lea. In: Claudiu Neagoe (coordonator), Modele culturale şi realităţi cotidiene în societatea româneas-că (secolele XV-XIX), Bucureşti, Editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, 2009, p. 233.

55 Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 45.56 Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ștefan cel Mare,

Sfânta Mănăstire Putna, 2005, p. 490.57 Nicolae Iorga, op. cit., vol. XXIII, Bucureşti, 1913, nr. XVI, p. 13; idem, Istoria românilor, vol. IV, Cavalerii,

îngrijit de Stela Cheptea şi Vasile Neamţu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 261.58 Nicolae Stoicescu, Constantin Șerban, Bucureşti, Editura Militară, 1990, p. 93-95. 59 Miron Costin, op. cit., ed. cit., p. 189-190.60 Axinte Uricariul, op. cit., ed. cit., vol. I, p. 246.61 Călători străini despre ţările române, vol. II, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca, Paul

Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Știinţifică, 1970, p. 399.62 Ibidem, vol. IV, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca, Paul Cernovodeanu, Bucureşti,

Editura Știinţifică, 1972, p. 240.63 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Bucureşti, Editura Miner-

va, 1982, p. 855.


Tătarii au apucat de cele mai multe ori drumul Lăpușnei când au prădat Ţara Moldovei64 – precum în 1510 (când trupe tătare pradă ,,în jos de Lăpușna și la Chigeciu”)65, în 1574 (când hatmanul Stavilă, credincios lui Ion vodă cel Cumplit, învinge trupe turco-tătare lângă Lăpușna)66, în 1594 (când ard târgul Lăpușnei67), în 1607-160868, în 1612 (când în ardeal circulau vești despre un iminent atac asupra Iașilor al tătarilor, în tabăra cărora se afla și Constantin Movilă, adunaţi în număr de 40 000 la Lăpușna)69 sau în 1650 (alături de ca-zaci)70, pentru a da doar câteva exemple –, producând mari distrugeri de fiecare dată71. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, târgul Lăpușnei încă mai era văzut de călătorii străini pe aceste meleaguri drept unul dintre ,,orașele cele mai însemnate” ale ţării”, precum secretarul mar-chizului de nointel la ambasada din Constantinopol, cunoscut sub numele de la Croix, care, referindu-se, prin anul 1676, la provinciile Moldova și Valahia (,,Ele au și o viaţă comercială intensă, slujind de loc de tranzit pentru regatele poloniei, ungariei, pentru Ţara tătărească și Rusia, unde fac negoţ în timp de pace”), arăta despre Lăpușna (Lepourma) că ,,este locul

64 Lăpuşna a stat mereu sub ameninţarea invaziei tătare: serdarul „din cauza tătarilor trebuie să locu-iască întotdeauna la Orhei sau la Lăpuşna” (Miron Costin, op. cit., ed. cit., p. 239, 389).

65 În acel an tătarii au prădat de două ori Moldova, prima dată prin aprilie-mai, a doua oară prin au-gust-septembrie, aceasta din urmă fiind cea mai grea „năvală” a nogailor în vremea lui Bogdan III (Iulian Marinescu, Bogdan III cel Orb, 1504-1517, Bucureşti, 1910, p. 56-59; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. 2, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 263).

66 R. Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Bucureşti, 1947, p. 474.67 Într-o scrisoare către Zamoyski din 15 aprilie 1594, Aron vodă arată că tătarii sunt pregătiţi ca în

două săptămâni să atace Polonia, cerând oşti pentru a li se tăia drumul, „căci vor trece prin ţara noas-tră, anume Lăpuşna” (P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, publicate de..., Bucureşti, 1936, nr. 1, p. 9-10). Polonezii s-au mişcat greu, astfel încât la 26 august 1594, când aceştia erau la Cernăuţi, se ştia că „o avangardă tătărească a ars Orheiul şi Lăpuşna” (Nicolae Iorga, op. cit., vol. V, Vitejii, îngrijit de Constantin Rezachevici, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 279).

68 În iarna grea de la cumpăna acelor ani, în cadrul evenimentelor ce ţin de expediţia polonă prilejuită de instalarea pe tronul Moldovei a lui Constantin Movilă, au loc ciocniri între trupele polone şi cele tătare aliate, amintite într-un jurnal polonez al acestei expediţii: „A blagoslovit Domnul Dumnezeu că ai noştri le-au distrus câteva ceambuluri lângă Lăpuşna şi le-au luat înapoi destul de mare pradă [...]”; tătarii au răspuns însă violent la acest atac, respingându-i pe leşi: „Între timp s-a lăsat noaptea, iar ai noştri, odihnindu-se puţin în Lăpuşna, s-au dus la steagurile lor” (Ilie Corfus, Documente privi-toare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 50).

69 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VIII, Acte şi scrisori (1607-1613), Bucureşti, 1935, nr. 225, p. 281.

70 Drept răspuns la înfrângerea oştilor tătăreşti ce prădaseră în Polonia şi se întorceau prin Brătuleni („Carii numai cu fuga abia au putut de au scăpat dintr-acel feredeu spre Buceag. Ci ai noştri pe multe locuri le-au ţinut calea, până la Lăpuşna”), hanul porunceşte invadarea Moldovei pe două direcţii: o parte spre Suceava prin Soroca, iar „altă samă spre Orheiu şi Lăpuşna, până în Prut, oastea tătărască amestecată cu cazacii” (Axinte Uricariul, op. cit., vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 48-49). În luna mai a anului 1651, Johann Mayer, emisarul reginei Cristina a Suediei la hanul tătar, la întoar-cerea spre casă, urmează drumul de la Cetatea Albă, prin Olăneşti, Ciubărciu, Leonteva, Cârnăţeni, trecând prin Lăpuşna („Acest orăşel a fost ars cu totul de tătari”) spre Prut şi Ţuţora (Călători străini despre ţările române, vol. V, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cerno-vodeanu, Bucureşti, Editura Știinţifică, 1973, p. 443, 446-447, 450).

71 Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, când realităţile politice ale regiunii erau cu totul altele în ceea ce-i priveşte, tătarii mai produceau încă destule necazuri locuitorilor din satele din dreapta Prutului, făcând multe „furtuşaguri”. Dintr-o poruncă domnească din 14 decembrie 1741, aflăm că marele căpitan de Codru primeşte misiunea să oprească pe tătari de a mai trece Prutul „făr numai pe podul de la Fălciiu, precum au fost obiceiul vechi” (Condica lui Constantin Mavrocordat, vol. II, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2008, nr. 305, p. 107).


de adunare al trupelor otomane când merg la război contra moscoviţilor sau cazacilor”72. În vremea lui Gheorghe Duca, în vara anului 1672, turcii trec Dunărea pe la Isaccea, poposind, în drum spre Ţuţora, la Greceni, Lăpușna (Lapușta) și pagul (dacă toate identificările de menziluri sunt corecte)73.

aproape de târgul Lăpușnei, pe valea omonimă, undeva aproape de fostul sat pagul, pe ,,drumul mare” ce ducea, trecând prutul, la Râșești, spre Huși, a avut loc o bătălie între polo-nezii regelui Ioan Sobieski și tătari, în 168674.

La Lăpușna ajungeau și câteva detașamente rusești de recunoaștere în vara anului 171175, asta după ce în primăvară, potrivit unei știri publicate de ,,Gazette d’amsterdam” pe 17 apri-lie 1711, ,,sultanul Bugeacului” se retrăsese, după o prealabilă devastare a unor regiuni din Moldova, pe lângă Lăpușna (Opusna)76.

II. un alt aspect al cercetării noastre se referă la circulația mărfurilor pe aceste segmente ale drumurilor comerciale ce traversau Ţara Moldovei, și anume punerea în evidență a di-versităţii acestora și a spaţiilor din care proveneau. preţioasele încărcături erau transportate în care trase de cai sau de boi, carul de tip german ,,masiv, cu roţile egale”, fiind înlocuit, în-cepând cu secolul al XVIII-lea, de ,,arabaua orientală, mai ușoară și mai flexibilă”77. Într-un document de secol XVIII erau menţionate distinct carul, căruţa sau carul mocănesc78. actul de întărire a privilegiului comercial liovean din 3 iulie 1460 preciza că marfa ,,tătărească” sau ,,de peste mare” care se vămuia la Lăpușna însemna mătase, camhă (mătase turcească), tebenci (?), tămâie, vin grecesc, scorţișoară, piper, toate transportate cu carul cărăușesc, carul armenesc sau carul nemţesc79.

72 Călători străini despre ţările române, vol. VII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bul-garu, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 255-256.

73 Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. III, Sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX, întocmit de Mustafa A. Mehmet, Bucureşti, Editura Academiei, 1980, p. 144.

74 Despre care ne relatează Iacob Sobieski, fiul gloriosului rege al Poloniei Ioan Sobieski, care şi-a însoţit tatăl în campania din Moldova din 1686, ţinând şi un jurnal: coborând pe malul stâng al Prutului, fiul regelui s-a oprit, în 22 august 1686, pe nişte „păşuni bune” lângă satul Pagul, între văile Nârnovei şi Lăpuşnei, situat pe „drumul mare” ce ducea la Huşi. În zilele următoare a avut loc bătălia despre care aminteam (Călători străini despre ţările române, vol. VII, p. 426). Pentru acest episod sângeros al cam-paniei, lupta de pe valea Lăpuşnei (Lopouchna, Lopuczna), vezi [François-Paulin Dalérac], Les anecdo-tes de Pologne ou Mémoires secrets du règne Jean Sobieski III du nom, tome II, Amsterdam, 1699, p. 181 sqq.; Călători străini despre ţările române, supliment I, volum întocmit de Ștefan Andreescu, Marian Coman, Alexandru Ciocîltan, Ileana Căzan, Nagy Pienaru, Ovidiu Cristea, Tatiana Cojocaru, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011, p. 193. Cu trei ani mai înainte, în aprilie 1683, pornind spre asediul Vienei, hanul tătar trecea, probabil, tot prin Lăpuşna: „Pe acea vreme, când purcedea Duca vodă la oaste, i-au venit veste cum şi Murat Cherei, hanul, cu toată puteria Crâmului şi a Bugeacului merge la Beciu şi, trecând Prutul pe la Pagul, au luat Bârladul şi au trecut Siretul pe la Furceni” (Axinte Uricariul, op. cit., ed. cit., vol. II, p. 162).

75 Generalul Ludwig Nicholas Allard, participant la campania de la Prut a anului 1711 în oastea lui Petru cel Mare scrie pentru ziua de 27 iunie/8 iulie: „Atunci au revenit în tabără cele 8 grupe de recunoaş-tere, raportând că au ajuns până la Lăpuşna (Lapunin) 2 mile şi încă şi mai departe. Tătarii însă s-ar fi îndreptat spre Bugeac, şi ar fi stricat şi spurcat toate puţurile din acea regiune” (Călători străini despre ţările române, vol. VIII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovo-deanu, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 436).

76 L. Baidaff, Petru cel Mare la Prut (1711). Documente contemporane. In: „Revista istorică”, XIII, 1927, nr. 4-6, p. 103.

77 Marius Chelcu, op. cit., p. 157.78 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VII, nr. 129, p. 112.79 Ioan Bogdan, op. cit., vol. II, nr. CXXVIII, p. 273-282.


aici, la Lăpușna, postavul, principala marfă a liovenilor, se întâlnea cu mirodeniile și ţe-săturile Orientului, mai ales mătasea, sau cu animalele, blănurile și pieile, laolaltă cu produ-sele locale: ceară, lână, pește proaspăt sau sărat (în 1454, petru voievod, după cum am văzut deja, scutește mănăstirea Moldoviţa de plata vămii, inclusiv la Lăpușna, pentru trei care cu bucate destinate locașului monahal, fie pește, sare sau miere de Bohotin80), poloboace cu unt și alte ,,lucruri mărunte” (șăpci, nădragi, săbii ungurești, paloșe, ,,pânză litvană”, pânză nemţească, catifea, horilcă), precum și ,,marfă băcălie”, cum se va numi de la un moment dat.

armenii aduceau în apus mătase (din Tabriz ţesătura ajungea prin intermediul lor în polonia, Danemarca, Suedia și altele), vin de Malvasia, piper, șofran, stofe de calitate superi-oară, alte mirodenii81.

În secolul al XVIII-lea, în condiţiile în care Rusia își îndreaptă privirile spre regiunile din nordul Mării negre, se intensifică și relaţiile comerciale ale spaţiului românesc cu noul imperiu. Din Rusia se aduc blănuri, tutun și alte mărfuri, iar din Moldova pleacă vinuri cum-părate de negustorii greci din regiunea Cernigovului și cai, în vreme ce negustorii moldoveni mai poartă în carele lor fier, vin ,,voloh”, nuci muntenești, băcănie turcească, prune, ceară și altele82.

Economia acestei lucrări nu ne permite o enumerare completă, așa cum reiese din docu-mentele ajunse până la noi, a mărfurilor ce treceau pe drumurile comerciale ale Moldovei83. ne ajută în acest sens lista tarifelor vămii mari din Iași, extrase din catastiful vamal al Ţării Moldovei din 1761-1764, de o mare bogăţie de informaţii privitoare la mărfurile care tre-ceau, multe dintre ele, și prin târgul Lăpușnei, precum aba, alăge, arnici de Ţarigrad, brâie de Rumelia, ,,vin de ţară care trece în Ţara Căzăcească”, vulpi de ţară și vulpi de Mosc (blănuri), tutun, drob de sare, in rusesc, cojoace, cărţi de joc, cai turcești, cai și iepe de la tătari, măs-line, migdale, orez, potcoave, plumb, pahare de Veneţia, săgeţi, scorţișoară, stafide, tutun, ,,unturi de pește”, hârtie, șei și multe altele84, în total 265 de articole supuse vămuirii85. Dintre negustorii care plătiseră vama la Movilău, se prea poate să fi trecut prin Lăpușna, în drumul lor spre sud, acel Costandin Marcovici ce ducea 17 căpăţâni de zahăr la Fălciu, Ispir grecul cu o căruţă cu pânză leșească ,,groasă” pentru Galaţi sau sârbul Iliaș ce mergea tot la Galaţi cu două care de in lipovenesc86.

Tot pe aceste drumuri ce se întâlneau la Lăpușna treceau și carele cu diverse încărcături, cerute de slujbele ţării. pentru a da doar un singur exemplu, în a doua sa domnie, antioh Cantemir primește poruncă de la poartă să ducă ,,multă somă și mare lemnu și greu la Tighi-ne și la Cetate albă și la Vozie”, slujbă de care s-au învrednicit locuitorii ţinuturilor Orhei și Lăpușna, precum și seimenii Curţii domnești, care au tăiat și pregătit lemnul cerut toată vara anului 1705, ,,și cu mare greu l-au rădicat pân-în iarnă”87.

Dar marfa care s-a produs multă vreme chiar în Lăpușna a fost silitra (azotatul de po-tasiu). În 1806, având nevoie de silitră pentru obţinerea prafului de pușcă, rușii constată că materia primă în discuţie se mai prepară doar în satul Lăpușna, unde se obţinea o cantitate

80 Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Documente Iaşi, vol. I (1408-1660), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 1999, nr. 7, p. 10.

81 H. Dj. Siruni, Armenii în viaţa economică a ţărilor române, Bucureşti, 1944, p. 25-26.82 Gheorghe G. Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 104.83 Vezi pentru acest lucru Alexandru I. Gonţa, op. cit., p. 64.84 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 335-349.85 Gheorghe Ghibănescu, Catastihul vămilor Moldovei (1765). In: „Ioan Neculce”, Anul I, fasc. II, 1922, p.

199.86 Ibidem, p. 218-219.87 Ion Neculce, op. cit., ed. cit., p. 464.


anuală de 12 000 ocă, vândută toată, după ce era încărcată pe vase la Galaţi, pe piaţa Istan-bulului cu 58 parale ocaua. un număr de 100 de săteni erau scutiţi de dări și aveau dreptul să taie lemn din pădure pentru ardere până la cenușă și extragerea silitrei, după o metodă ,,înspăimântătoare”, așa cum constata expertul rus Kiriakov, chemat să evalueze procesul de producţie, care propunea și soluţii noi88.

III. În sfârșit, un al treilea aspect al cercetării de faţă se concentrează asupra personajelor

centrale ale schimburilor economice, ne referim la negustori.procedura de la un punct vamal presupunea ca, de îndată ce un negustor sosea împreună

cu marfa sa, să-și declare numele, naţionalitatea, localitatea de origine și cea de destinaţie a mărfii, date pe baza cărora se elibera o chitanţă pentru taxele încasate, și care erau trecute și în registrul fiecărei vămi89. Odată intraţi în târgul unde trebuia să plătească vamă, așadar și în Lăpușna, ,,neguţătorii ce vin cu marfă ori de unde, nimi să nu fie volnici a mergi cu marfa lor pre la gazde pără nu vor mergi în vamă să plătească”. Tentaţia evaziunii fiind mare în orice epocă, se prevedeau, pentru cei ce încălcau prevederile în vigoare, pedepse pecuniare: ,,neguţătorii ce sânt obicinuiţi de fac meșterșug, ascunzându-și marfa lor și o vând pe ascuns altora nevămuită, pe unii ca acie aflându-i vameșii să aibă a le lua vama îndoită pe marfa lor”, fiind pedepsiţi, în egală măsură, ,,și cei ce vor cumpăra de la dânșii pe ascuns”90.

uneori, negustorii recurgeau la diferite subterfugii pentru a putea evita plata taxelor va-male. În toamna anului 1557, un grup de negustori armeni, alăturat evident în mod preme-ditat unei solii poloneze care se întorcea de la Constantinopol, reclamă încasarea ilegală (ne-gustorii care însoţeau o solie nu plăteau vamă), de către fratele lui alexandru Lăpușneanu, vameș la Lăpușna, a unor taxe mult prea mari, negustorilor dându-li-se dreptate în cele din urmă, după o intervenţie directă la domnul ţării. Relatarea aparţine lui Erasm Otwinowski, care îl însoţea pe andrei Bzicki castelanul de Chelm, șeful acestei solii. Trecând Dunărea pe la Obluciţa la 30 septembrie, alaiul ajunge pe 5 octombrie lângă Lăpușna (,,am petrecut noaptea pe dealuri în faţa Lăpușnei”), unde adastă câteva zile în așteptarea răspunsului de la domn privind negustorii (,,am petrecut noaptea la Lăpușna, orășel al fratelui domnului, care era vameș”). Ieșind din târg, alaiul este oprit de dregătorul moldovean în satul pașcani de astăzi (,,Dar deoarece eram în câmp, ne-a lăsat la satul paszty, care era la o milă depărtare, lângă pădurea numită bucovina”), în drumul spre Hotin91.

Odată devenit ţinut de margine, în Lăpușna, ,,capitala” acestuia, se plătește pârcălăbia (în secolul al XVIII-lea), taxă ce va fi înlocuită, în 1776, cu o taxă similară, numită isprăvnicie (20 de bani pentru fiecare car sau căruţă care intră sau iese din ţară, indiferent de marfă, 88 „Aici, în Lăpuşna, dinpotrivă, se adună pământ de pe silişti, grămădit acolo din vechime, putred şi

gata după proba alăturată; se transportă în căzi cari se umpleau şi din cari se trăgea toată puterea silitrei prin topeală (macération) şi apoi acest pământ era aruncat fără nici o regulă şi nici o băgare de seamă”; în plus, de neînţeles pentru expertul rus era folosirea doar a cenuşii din coajă de stejar, ceea ce ducea la uscarea copacilor şi „pustiirea” pădurilor (Radu Rosetti, Arhiva senatorilor de la Chişinău şi ocupaţia rusească de la 1806-1812. III. Amănunte asupra Moldovei de la 1808 la 1812. In: „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, seria II, t. XXXII, 1909-1910, p. 116-120.

89 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 202.90 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 348. În calitate de scrib şi contabil al negustorului

armean Asvadur din Liov, Martin Gruneweg a însoţit adesea, între 1582 şi 1586, caravanele negusto-rilor armeni din oraşul polon, observând că, deşi acestea erau însoţite de un slujitor al vămii până că-tre Iaşi, evaziunea era posibilă: „Dar aici nu ajută nicio pază sau deşteptăciune a vameşului, deoarece nici negustorii nu dorm şi ştiu să-şi scoată pârleala” (Călători străini despre ţările române, supliment I, p. 83).

91 Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 120-121; vezi şi P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930, p. 8.


fie că descarcă acolo sau este doar în tranzit92). aceste taxe se calculau după o prealabilă cântărire a mărfurilor, producându-se, spre finalul perioadei care ne stă în atenţie (secolul al XVIII-lea), și destule abuzuri (,,asupreli și strâmbătăţi”) de către cantaragii, ce-și luau de aici o parte din venitul lor (cantariatica), ,,făcându-și sânguri obiceiul pentru osteneala lor”93.

nicolae Iorga observa existenţa a trei perioade în comerţul din spaţiul românesc, prima dominată de armeni, sași, italieni și galiţieni, a doua în care apar cei români, iar ultima do-minată de elementul greco-levantin94, începând mai cu seamă cu domnia lui Vasile Lupu.

Vechi comercianţi, mijlocitori pricepuţi între Orient și apus, armenii au jucat un rol esen-ţial în dezvoltarea legăturilor comerciale ale Moldovei până prin secolul al XVII-lea, când sunt înlocuiţi în prim-planul schimburilor de mărfuri din regiune de greci și evrei95. Rămân în continuare foarte respectaţi pentru priceperea lor în afaceri (,,fiind briaslă de cinste și ne-guţitori și și de folos pământului, de vreme că toate târgurile cu alișverișurile lor să deșchid”), astfel încât li se acordă facilităţi fiscale pentru așezarea lor în Chișinăul anului 1742, ,,oricât de mulţi ar veni”96. Succesul armenilor în comerţul internaţional se explică, de altfel, prin faptul că, alături de evrei, ,,sunt prezenţi în aproape întregul univers negustoresc”97.

Grecii, amintiţi de Dimitrie Cantemir ca aprovizionând Constantinopolul cu oi98, au luat locul negustorilor italieni începând cu veacul al XVI-lea. Fără a mai dispune de capitalurile și băncile celor din urmă, negustorii secolelor XVI-XVII erau nevoiţi să se asocieze pentru întreprinderile comerciale de mai mare anvergură: un document din 1610 menţionează pe ,,negustorii moldoveni” aflaţi în proces cu polonul paul Lacki, de fapt o asociaţie profesiona-lă ce cuprindea greci, armeni, moldoveni, ruși din Moldova și din polonia și negustori din Sofia, în total 75 de negustori99.

Evreii100 erau cunoscuţi de Dimitrie Cantemir că ,,nu practică nicio meserie în afară de negoţ și crâșmărit”101, ei devenind, începând cu secolul al XVIII-lea, o prezenţă familiară în toate târgurile Moldovei102.

92 Constantin Tofan, op. cit., p. 283.93 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 747, p. 651.94 „Elementul greco-levantin, precumpănitor numeric şi prin consistenţa capitalurilor investite în ope-

raţiunile de import-export, s-a dovedit vectorul dezvoltării comerţului exterior al Ţărilor Române, începând cu ultimul sfert al veacului al XVI-lea, dar mai ales în secolul al XVII-lea şi în cel următor [...]” (Cristian Luca, „Neguţătoriu streinu” de ţară. Date noi privitoare la negustorii alogeni din Ţările Române în secolele XVII-XVIII. In: Negustorimea în Ţările Române, între Societas Mercatorum şi individualitatea mercantilă, în secolele XVI-XVIII, volum editat de Cristian Luca, Galaţi, Galaţi University Press, 2009, p. 128).

95 H. Dj. Siruni, op. cit., passim. Interesant este faptul că recensământul din anul 1930 număra în Lăpuş-na 583 de armeni, mai mulţi decât în Iaşi, Suceava, Botoşani sau Roman, vechile oraşe de „colonizare” armeană (Ibidem, p. 88, nota 2).

96 Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. III, nr. 2598, p. 331.97 O carte de comerţ scrisă de un armean şi tipărită la Amsterdam în 1699 enumeră pieţele frecventate

de conaţionalii autorului: Ungaria, Istanbul, Cracovia, Viena, Moscova, Astrahan, Novgorod, Haidera-bad, Manila, Bagdad, Basra, Alep, Smirna (Fernand Braudel, op. cit., vol. I, p. 173-177).

98 Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 115.99 P. P. Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, p. 97.100 Pe lângă evreii care au făcut negoţ permanent în regiune, Moldova cunoaşte un aflux de imigranţi

evrei polonezi începând cu primele decenii ale secolului al XVIII-lea, răspândiţi ulterior în toate târ-gurile ţării, inclusiv Lăpuşna. Izvoarele ni-i arată implicaţi în comerţul cu animale, horilcă, tutun, bumbac, orez, catran, sare şi altele (Nicolae Iorga, Histoire des juifs en Roumanie. In: „Académie Rou-maine. Bulletin de la Section Historique”, II, 1914, nr. 1, p. 48).

101 Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 297.102 O analiză a elementului negustoresc evreiesc în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al

XIX-lea, la Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 314-324.


prin anul 1739, un negustor rus care arăta, în călătoria sa prin spaţiul românesc, ,,o aten-ţie specială vieţii economice a târgurilor moldovenești” – și poate că interesul său nu era doar unul economic, acum, în vreme de război –, consemna despre ţinutul Lăpușna: ,,În acest ju-deţ sunt două târguri mai însemnate: Lăpușna și Caușani. aici se cultivă tot felul de produse naturale; se fabrică silitra”103.

În secolul al XVIII-lea104 întâlnim lipscanii (care comercializau produse aduse de la Leipzig)105, negustorii cazaclii106, ,,ce duc negoţ de Rumele în Ţara Căzăcească”, lipcanii (cu mărfuri spre părţile tătărești) sau lehliii ce comercializează ,,săftiene de Erbichir”, ,,brașove-nii”, organizaţi în forme corporative specifice epocii și regiunii noastre (cu similitudini în Rusia, spre exemplu), cu influenţe orientale (turcești)107.

Din acest ,,tablou” nu puteau lipsi negustorii turci, ,,hotinlii sau benderlii”, ce cumpărau boi de negoţ din ţară și-i treceau peste hotar în raialele Hotin și Bender108. În secolul al XVI-II-lea, de altfel, acești turci, stabiliţi și în Lăpușna, devin o problemă pentru târgoveţi, care se plâng că aceștia ,,le fac multe zulumuri [= nedreptăţi] și pagube”. pentru a controla acești ,,zurbagii”, târgurile aveau mici garnizoane turcești. prin anul 1742 este amintit un Mehmet bairactar, vechil de beșliagă la Lăpușna, care primea 10 lei pe lună și mâncare, alături de doi neferi ai săi, ce trebuia, printre altele, să ţină în frâu aceste porniri ale conaţionalilor săi, des-pre care aflăm dintr-un alt document că se risipeau prin satele ţinutului, unde își făceau odăi. pe de altă parte, capuchehaia domnului la Bender primește poruncă să intervină la ceaușul de la Chișinău pentru a încasa vama de la turcii ,,ce șăd cu dugheni în Chișinău și în Orhei și în Lăpușna”. Tot în această vreme, un negustor din Lăpușna, propus pentru a fi numit beșliagă ,,să fie acolo pentru apărare lăcuitorilor”, cere leafă pentru această slujbă, domnul ţării refuzând însă cererea: ,,liafă la acei de loc șezători nici la Grigore vodă nu li s-au dat”109.

acești turci lazi, izgoniţi de prin ţară în a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat (1749-1753), după cum spune cronica vremii, ,,s-au tras toţi spre Tomarova, la Ismail și la Chiliea; iară o seamă s-au dus la Lăpușna, la Fălcii, și la Orhei, la Soroca [...]”110. negustorii

103 Gheorghe G. Bezviconi, op. cit., p. 103, 106.104 În aproape şase luni ale anului 1765, prin vama de la Movilău (împreună cu vadurile de la Iarova şi

Cremenciuc) treceau 294 de negustori (ruşi, lipoveni, armeni, unguri, polonezi, sârbi, greci, turci, evrei şi români) (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 202-204).

105 Pentru un „portret” al unui negustor lipscan din secolul al XVIII-lea, vezi Marius Chelcu, Coste Papafil: un negustor din secolul al XVIII-lea. In: Oraşele, orăşenii şi banii: atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii (sec. XVI-XX), vol. editat de Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 206-227.

106 „Cazaclii sunt negustorii care merg la „cazaci”, la muscali, pentru blănuri. În schimb, ei duceau vinuri” (Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. VII, Bucureşti, 1904, p. 332, nota 1). În părţile ruseşti, ei se aşezau în diverse târguri, mai ales la Nejin (Nijnii Novgorod), „acolo unde au format un grup destul de numeros” (Petronel Zahariuc, op. cit., p. 32).

107 Alexandru-Florin Platon, op. cit., p. 291.108 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. VI, nr. 377, p. 346-349.109 Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. II, nr. 358, p. 121-122; vol. III, nr. 1684, p. 37; nr. 1697

şi 1699, p. 46; nr. 1854, p. 113; nr. 2368, p. 261; nr. 2873, p. 411.110 Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, vol. III, ed. a II-a, Bucu-

reşti, 1974, p. 218.


turci erau implicaţi și în activitatea de camătă111, în urma acumulărilor de lichidităţi bănești de pe urma afacerilor ,,derulate în comerţul la medie și lungă distanţă”112.

printre negustorii care făceau comerţ în regiune se întâlneau, se pare, destul de puţini autohtoni, în măsură să determine o analiză pesimistă la Dimitrie Cantemir113. Izvoarele is-torice nu păstrează prea multe nume ale negustorilor originari sau trăitori în Lăpușna. unul dintre cei mai însemnaţi, însă, poate fi numit petru stolnicul, cel care va deveni domn sub numele alexandru Lăpușneanul, cu rădăcini lăpușnene, prin mama sa anastasia. acesta a știut să facă bani buni din comerţul cu boi, porci și altele, după cum scria bistriţenilor114, la fel ca mulţi alţi domni ai ţării115. acest domn a fost ,,nu doar unul dintre cei mai activi negustori ai ţării, ci și un „expert” financiar, primul dintre voievozii noștri despre care știm că a admi-nistrat personal veniturile Moldovei”, promovând și o politică monetară pentru menţinerea unei parităţi în schimburile comerciale116.

Mai cunoaștem, totuși, și alte nume de neguţători trăitori chiar în târgul Lăpușnei, pre-cum Luca ciubotarul și tovarășii săi – ,,Lucas Czobotar, Petrus cum Todoro atque Dimiter Berbecz, Valachi de Lopusna” –, amintiţi, în anul 1568, în legătură cu afaceri legate de boi aduși măcelarilor lioveni117. În 1569, are loc un conflict comercial între Matei vameș de Iași și paraschiv, negustor din Lăpușna (Paraskiewa de Lopuszna), creditori ai lui Melchior Hase din Liov, cu Hieronymo Zapalo tot din Liov, în proces intervenind, la un moment dat, chiar regele poloniei118. Mai amintim pe un alt negustor din Lăpușna, Vicol, descendenţii căruia, anume clucerul andrei Bantăș, fratele său Mihalache și sora lor aniţa, doamna lui Constan-tin Cantemir, își împărţeau, pe la 1689, moșiile rămase de la acesta, printre care și pojoreni, de la ţinutul Lăpușna119.

* * *acestea sunt faptele. ajunși la momentul când se impune formularea unor concluzii, să

începem prin a constata că destinul târgului Lăpușna a fost legat, de la început, de prezenţa

111 Pentru acest capitol de istorie economică, vezi Ioan Caproşu, O istorie a Moldovei prin relaţiile de credit până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Iaşi, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, 1989; Laurenţiu Rădvan, Cu privire la cămătarii turci din oraşele Moldovei şi practicile lor (a doua jumătate a sec. XVII – a doua jumătate a sec. XVIII). In: Oraşele, orăşenii şi banii: atitudini, activităţi, instituţii, implicaţii (sec. XVI-XX), vol. editat de Laurenţiu Rădvan şi Bogdan Căpraru, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2011, p. 180-205.

112 Cristian Luca, op. cit., p. 131.113 „Căci moldovenii sunt din naştere atât de trufaşi şi de leneşi încât socotesc ruşinos orice fel de ne-

gustorie în afară de vânzarea roadelor pe care le capătă de pe pământurile lor”, lăsând negustoria pe seama turcilor, evreilor, armenilor şi grecilor (Dimitrie Cantemir, op. cit., ed. cit., p. 297, 299).

114 „Vă arătăm cu aceste cărţi ale noastre că am trimes în cetatea dumneavoastră o samă de porci şi scroafe prin oameni ai noştri, pentru vânzare, pe cari cu ajutorul şi sfatul dumneavoastră să-i ducă la locul potrivit cu slugile noastre, ca să ni putem scoate cheltuiala cu dânşii” (Nicolae Iorga, Scrisori de negustori, p. 10).

115 Domnul era „cel mai bogat proprietar din ţară”, dispunând, în această calitate, de produse care „se transformau în mărfuri” (C. Cihodaru, op. cit., p. 121). Pentru valorificarea comercială a acestor măr-furi, domnii Moldovei, până în veacul al XVI-lea, au avut propriii lor agenţi comeciali la Liov (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 86).

116 Gheorghe Pungă, op. cit., p. 82.117 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. CLXVI-CLXVIII, p. 348-

349; idem, Istoria comerţului românesc, I, Epoca veche, Bucureşti, 1925, p. 184.118 Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. CLXX-CLXXI, p. 349-350. 119 Colecţia Achiziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, vol. II (1686-1760), întocmit de: Marcel-Dumitru Ciucă,

Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura Niculescu, Bucureşti, 2008, nr. 88, p. 8.


mongolă120 din imediata vecinătate, care a impus și modelul mongol al organizării vămilor121, spre exemplu. Dacă pax mongolica din secolele XIII-XIV a dus la înflorirea comerţului între Orient și Europa nordică, centrală și de apus, la întretăierea unor ramuri ale acestor căi de comunicaţie fiind plasat și târgul de pe Lăpușna, ulterior, tocmai această vecinătate a con-tribuit, într-o măsură care se cere a fi cântărită mai judicios, la decăderea vechiului centru vamal. Se impune, de altfel, și o reevaluare a impactului căderii în mâinile turcilor a celor două cetăţi din nordul Mării negre, Cetatea albă și Chilia, împreună cu hinterlandurile lor, asupra procesului de involuţie economică a Lăpușnei.

Declinul târgului Lăpușna poate fi explicat prin diverse cauze. Într-adevăr, căderea Chiliei și a Cetăţii albe sub stăpânire otomană, în 1484, are efecte imediate aparent negative, ducând la încasarea vămii din aceste cetăţi de către turci122. ulterior, transformarea Tighinei în raia, în 1538, duce la pierderea de către Moldova a unei întregi reţele de drumuri comerciale, care traversau spaţiul dintre prut și nistru spre răsărit și sud (în aceste condiţii, crește importanţa drumului de la Iași la Galaţi pe malul drept al prutului – ,,drumul Ţarigradului”), și transfor-marea Lăpușnei dintr-o vamă internă într-o vamă de margine, care însă, paradoxal, tocmai din acest motiv, devine ,,deosebit de importantă”, aducând ,,venituri mari”123. Rămâne totuși destul de atractivă ideea că începutul decăderii unor târguri precum Lăpușna și putna, în favoarea Chișinăului și, respectiv, a Focșanilor, are loc tocmai în vremea lui petru Rareș, fiind ,,limitate la rolul unor simple staţii pe marile artere comerciale ce uneau orașele de la Dunăre și de la mare sau din Ţara Românească cu cele din Moldova”, un indiciu în acest sens fiind apariţia sporadică în registrele vamale ale Brașovului124. aparent, turcitul Iliaș Rareș, de-abia scos din scaunul părintelui său de la Suceava, ,,avea un gând, acela de a domni ca musulman, din neam în neam, asupra unei Moldove reînfiinţate în vechile hotare”125. Rapoarte polone din vara anului 1551 pretindeau a ști că fostul domn, nemulţumit doar cu sangeacul de Si-listra, căpăta o mare parte din Dobrogea, iar peste Dunăre, în Moldova, alte ,,cetăţi”, precum Ciubărciu, Galaţi, Reni, Lăpușna (Lopusno) și Chigheci, ,,regiune nu mică, îmbelșugată în pești și oi”126.

pe de altă parte, trebuie să privim acest declin la scară mai largă. Spaţiul românesc, peri-feric faţă de economiile-univers (după formula inspirată a lui Fernand Braudel) europeană și orientală, scade ca importanţă comercială și din alte motive, nu doar prin instaurarea stă-pânirii otomane în bazinul Mării negre. Sultanii erau interesaţi de continuarea activităţii de negoţ în zonă, aducătoare de venituri importante. De altfel, în lumea islamică comerţul avea o importanţă majoră, ,,tratatele de drept islamic nu au adus restricţii drastice tranzacţiilor comerciale cu infidelii”, iar cazul reprezentat de Marea neagră nu face excepţie, impunân-

120 „Conducătorii mongoli au sprijinit în mod consistent dezvoltarea localităţilor urbane situate între Prut şi Nistru, îndeosebi prin atragerea sau prin aducerea cu ajutorul mijloacelor coercitive din regi-unile răsăritene ale Hoardei a numeroşi meseriaşi, care au pus amprenta locului lor de origine asupra obiectelor produse” (Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, p. 268).

121 Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, I, p. 86-87. 122 „Cursul Nistrului de la Tighina în jos până la Cetatea Albă era supt administraţia hanului de Căuşani,

supus şi el paşei de Bender, paşă cu trei tuiuri” (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 201).123 Constantin Tofan, op. cit., p. 48.124 Constantin Cihodaru, Politica internă. In: Petru Rareş / redactor coordonator Leon Șimanschi, Bucu-

reşti, Editura Academiei, 1978, p. 62.125 Nicolae Iorga, Două texte greceşti privitoare la ţările noastre. In: „Revista istorică”, XIX, 1933, nr. 1-3, p.

5.126 Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XXIII, nr. LXIV, p. 59 (text polon – traduce-

rea unor fragmente la idem, Două texte greceşti privitoare la ţările noastre, p. 5).


du-se necesitatea revizuirii ideii că aceasta devenise o ,,mare închisă” comerţului creștin127, ducând la un monopol otoman ,,absolut”128. Tratatele de pace sau de comerţ încheiate de poartă cu polonia129, Imperiul habsburgic și Rusia, iar mai înainte (secolul al XVII-lea) cu Ţările de Jos și anglia impun o asemenea nuanţare: mărfurile austriece aduse în porturile Brăila, Isaccea, Chilia, puteau fi reîncărcate pe ,,nave comerciale” pentru a ajunge în oricare port al Mării negre, englezii și olandezii puteau face comerţ la Caffa și azov130.

nu putem face abstracţie, în contextul acestei discuţii, de fenomenul decăderii orașelor Hansei, încă de la cumpăna secolelor XIV-XV, explicabil prin contextul politico-istoric131, dar mai ales prin sistemul arhaic de schimb practicat de negustorii germani, lucru care a afectat și Liovul, și Cracovia, iar pe cale de consecinţă – și spaţiul extracarpatic.

nu în ultimul rând, epoca descoperirilor geografice a condus la apariţia altor căi de apro-vizionare a apusului cu mărfurile Orientului132.

Încet-încet, importanţa Lăpușnei ca nod comercial, fie și secundar, scade în favoarea Chi-șinăului133, odată cu urcarea hotarului tătarilor spre nord și mutarea căii comerciale Iași-Ben-der pe valea Bâcului134, ca alternativă de transport și comunicaţie. Iașii deveniseră capitală

127 După expresia lui Nicolae Iorga, „Marea Neagră devenea pentru comerţ o mare moartă”, în contrast evident cu sistemul economic perfecţionat, superior al tătarilor (Istoria comerţului cu Orientul, tradu-cere din limba franceză de Gheron Netta, Bucureşti, 1939, p. 75).

128 „Orizontul se îngustează, iar marile căi ale traficului internaţional se abat de la regiunile pontice, pentru a urmări în depărtare înaintarea caravelelor oceanice sau pentru a încerca mai târziu să des-chidă, prin Moscova, drumul Asiei Centrale şi al Chinei” (Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, vol. II, traducere de Michaela Spinei, ediţie îngrijită, studiu intro-ductiv, note şi bibliografie de Victor Spinei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1988, p. 294-295).

129 Odată ce şi-au asigurat controlul bazinului pontic, precum şi al Dunării inferioare de la Buda până la gurile fluviului, otomanii „au organizat după concepţia şi în folosul lor activitatea comercială pe itinerariile tradiţionale”, în sensul că circulaţia mărfurilor s-a menţinut, dar controlul negustorilor lioveni asupra acesteia a fost înlocuit de cel al confraţilor levantini sub control otoman (Șerban Pa-pacostea, op. cit., p. 219).

130 Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Bucureşti, Editura All, 1997, p. 252-252, 259. Necesitatea schimburilor comerciale de-a lun-gul vechilor căi de comunicaţie a condus la reglementări privind regimul comerţului şi al negusto-rilor între cele două spaţii culturale, aparent atât de diferite, interesele negustoreşti grăbind, uneori, încheierea păcii după perioade de conflict, „comerţul fiind fructul păcii şi contribuind la înflorirea statelor”, aşa cum se arăta în tratatul de la Karlowitz din 1699 (Ibidem, p. 239-240).

131 Printre altele, iniţiativele Angliei în lupta directă pentru eliminarea Ligii Hanseatice, începând cu a doua jumătate a veacului al XVI-lea, lucru care va prinde chip după 1630 (Eugen Pavlescu, Economia breslelor în Moldova, Bucureşti, 1939, p. 90). Pentru informaţia esenţială legată de comerţul oraşelor Hansei şi decăderea acestuia, vezi The Cambridge Economic History of Europe, vol. II, Trade and Indus-try in the Middle Ages, second edition, edited by M. M. Postan, Edward Miller, assisted by Cynthia Pos-tan, London – New York – New Rochelle – Melbourne – Sydney, Cambridge University Press, 1987, p. 272-305; John J. McCusker (editor in chief ), History of World Trade since 1450, vol. 1, A-K, Detroit – New York – San Francisco – San Diego – New Haven – Waterville – London – Munich, Thomson Gale, 2006, sub voce Hanseatic League (Hansa or Hanse), p. 348-351; Ronald Findlay, Kevin H. OʼRourke, Power and Plenty. Trade, War, and the World Economy in the Second Millennium, Princeton and Oxford, Prin-ceton University Press, 2007, p. 120-123.

132 Marius Chelcu, Drumuri şi oraşe în Moldova secolelor XVI-XVIII. Câteva observaţii, p. 163-166.133 La 2 august 1666, Iliaş Alexandru întăreşte fostului medelnicer Hrisoscul satul Vistearnicii de la ţi-

nutul Orhei, pe care Eustratie Dabija îl dăduse „târgoveţilor din Chişinău pentru ca să să mărească hotarul târgului” (Aurel V. Sava, op. cit., nr. 76, p. 99).

134 În campania anului 1711, marele vizir Baltagi Mehmed paşa dădea oştilor sale o parte din soldă „la menzilul numit Koşnuce” (probabil Cojuşna) (Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. II, Sec. XVII – începutul sec. XVIII, întocmit de Mihail Guboglu, Bucureşti, Editura Academiei, 1974, p. 519).


a ţării, în sensul modern al termenului, determinând, pe cale de consecinţă, schimbarea ierarhiilor unor drumuri comerciale, căci spre schelele din sud se merge acum prin dreapta prutului, iar dinspre Bender se circulă prin Chișinău și Călărași. Să nu omitem amănuntul că, în zonă, securitatea căilor de comunicaţie se degradează în timp. Dintr-o hotărâre dom-nească datată la 5 aprilie 1730, aflăm că în locul vechilor hotnogi de strajă de sub porunca serdarilor, aceștia pun acum ,,nemesnici”135, ce nu mai sunt capabili să asigure un transport în totalitate sigur.

Lăpușna este menţionată tot mai rar ca punct vamal, fiind înlocuită de vama Chișinăului, oraș situat mai la nord de hotarul cu Bugeacul tătăresc, vecinătate care a împiedicat, spre exemplu, iniţiative de tipul organizării unor iarmaroace de margine, precum la Cernăuţi136, cu efecte benefice asupra comerţului local.

În noua ecuaţie politico-economică, Chișinăul devine orașul în plin proces de dezvoltare. pe măsură ce înaintăm spre mijlocul secolului al XVIII-lea, se înmulţesc atestările documen-tare pentru vama domnească din Chișinău (1740)137, ,,vameșul de Chișinău” (un Simeon, în 1741)138 sau menzilul împărătesc, toate aducând bunăstare târgoveţilor ,,creștini moldoveni, și armeni, și jâdovi”139. Târgul de pe Bâc era rânduit să trimită Curţii domnești, cam în ace-eași vreme, 200 de care de lemne, în vreme ce Lăpușna era înscrisă în listă cu doar 50 de care (la fel ca adjud, Huși și Orhei)140, expresie, probabil, și a scăderii puterii sale economice. În anii 1741-1742, menzilul din Chișinău, cu 20 de cai, era pus sub grija unui căpitan și între-ţinut de târgoveţi (creștini, evrei și armeni, deopotrivă), numărul cărora crește necontenit, grecilor deja așezaţi în oraș alăturându-li-se și alţii cu timpul, toate fiind elemente de dezvol-tare urbană ce caracterizează creșterea pe diverse planuri141.

prin comparaţie, Lăpușna devine târgul forţat să regreseze spre statutul de așezare rurală, menţinându-se, pentru o vreme, ca un popas pe drumurile plecate din Chișinău spre vaduri-

135 Aurel V. Sava, op. cit., p. XVII-XVIII. Pe lângă asigurarea securităţii drumurilor, căpitanul de margine avea în grijă şi oprirea trecerii mărfurilor prohibite pentru comerţ. La începutul secolului al XIX-lea, căpitanul de margine de la Băţeni avea instalaţi călăraşi la gura Nârnovei, pentru paza „şleahului” Prutului, la gura Lăpuşnei, unde „să înpreună drumul Ismailului, a Hotinului, a Huşului i a Galaţilor”, sau la gura Terlicheciului, „pe drumu Benderiului, unde să înpreună şi alte drumuri a Lăpuşnii, ci merg la Bugeac” (L. T. Boga, Paza marginii, Căpităniile de margine de pe Nistru, Ciuhur spre raiaua Ti-ghinei şi Bugeac, Chişinău, 1932, p. 10, 21-22).

136 Importanţa vămii de margine de la Cernăuţi a fost potenţată de înfiinţarea a opt iarmaroace anuale de hotar care au sporit traficul de mărfuri şi încasarile vamale (Constantin Tofan, op. cit. p. 69).

137 Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, Documente moldoveneşti din secolul al XVIII-lea (1711-1750). Cărţi domneşti şi zapise, întocmit de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev şi Eugenia Bociarov, Chişinău, 1998, nr. 122, p. 157.

138 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. V (1741-1755), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2001, nr. 131, p. 72. Târgul Chişinăului oferă în epocă imaginea unei aşezări urbane în plină dezvoltare, căci mănăstirea ieşeană Galata se plânge că pe moşia sa Buiecani „s-ar fi întinsu târgoveţii de Chişinău, de ş-au făcut casă şi dugheane” (Moldova în epoca feudalismului, vol. VIII, nr. 125, p. 159).

139 Moldova în epoca feudalismului, vol. IX, Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVI-II-lea (1751-1774). Cărţi domneşti şi zapise, volum realizat de: Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Euge-nia Bociarov, Chişinău, Editura Civitas, 2004, nr. 31, p. 57; nr. 49, p. 85; nr. 54, p. 89.

140 Ioan Caproşu, Documente Iaşi, vol. V, nr. 71, p. 45-46.141 Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. cit., vol. III, nr. 1912, p. 128; nr. 1986, p. 152; nr. 2102, p. 184;

nr. 2314, p. 243; nr. 2318, p. 244; nr. 2455-2456, p. 286-287; nr. 2493-2494, p. 299-300; nr. 2504, p. 303. Pentru cheltuielile Vistieriei legate de menzilul de la Chişinău, vezi Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, vol. I, p. 54, 210, 324 (plata unor trâmbaci ai menzilului) ş. a. Mai putem menţiona, în acest context, referirile la trupele otomane ce rezidau în Chişinău (beşliii sub comanda unui beşli-aga, cu leafă din Vistieria ţării) cu rolul de a păstra ordinea (Ibidem, p. 22, 265, 322, 392), lucru pe care nu îl regăsim şi la Lăpuşna.


le sau podurile peste prut142. Informaţiile provenite din epocă indică o preocupare a locuito-rilor Lăpușnei pentru conflicte patrimoniale specifice mai ales celor din așezările rurale143. pe măsură ce ne îndreptăm spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, chiar în conștiinţa locuitorilor din Lăpușna își face loc ideea că sunt șezători într-un sat, după cum arată însemnarea de pe o carte bisericească144 din ultimul pătrar al veacului: ,,Să si știi că acest cinstit Apostol este a satului Lăpușna”145. alături de preoţii lor, fie că vorbim de ,,ierei Vasâli ot Lăpușna” (pe la 1789), fie de popa Grigore (după 1792), lăpușnenii mai apar în însemnări fugare, în legătură cu unele mici ,,conflicte” cu vecinii de ţinut pentru niște cărţi de cult, precum cel pentru un Minei, după anul 1786146. În anul 1803, satul Lăpușna, aparţinând de ocolul Cogâlnicului, ţinutul Orhei, era stăpânit de mănăstirea ieșeană Sf. Ioan Zlataust, locuitorii săi (199 de capi de familie plătitori de bir) îndeletnicindu-se cu agricultura (,,plugu”), creșterea oilor și a albinelor, pentru toate aceste activităţi având ,,loc îndestul”147.

Departe de a fi o încheiere, rândurile de mai sus se doresc mai mult un program de inten-ţii, un inventar de probleme susceptibile de a obţine rezolvări printr-o cercetare aplicată de substanţă, ale cărei prime obiective ar fi urmărirea în detaliu a traseelor drumurilor și pentru epocile mai noi148, punerea în corelaţie a concluziilor aferente cercetărilor arheologice149 cu acumulările istoriografice de până acum, precum și evoluţia după 1812150, chiar dacă Lăpuș-na nu mai deţinea primul plan. Sperăm că cercetările ulterioare vor aduce mai aproape mo-mentul când Lăpușna se va putea bucura de o lucrare monografică pe măsura trecutului său. 142 „Obligatoriu, la o anumită distanţă de marile oraşe, răsare oraşul mic. Viteza transporturilor, care mo-

delează spaţiul, stabileşte o succesiune de escale regulate.” (Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, traducere şi postfaţă de Adrian Riza, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, p. 295).

143 În primele luni ale anului 1762, stăpânul Pulberenilor reclama la domnie încălcarea hotarelor moşiei sale de către târgoveţii din Lăpuşna, care „merg în tăria lor şi o dijmuiesc” (Teodor Codrescu, Uricariul, vol. XXIV, Iaşi, 1895, p. 425).

144 Pentru cărţile bisericeşti care au circulat în veacurile XVIII-XIX în zonă, vezi Dimitrie I. Balaur, Biserici în Moldova de răsărit, I, Cărţi româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul (veac. XVIII-XIX). Judeţul Lăpuşna, Bucureşti, 1934.

145 Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus, editat de I. Caproşu şi E. Chia-buru, vol. II (1751-1795), Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”, 2008, p. 234.

146 „[...] Acest Mineiu este drept a satului Cărbuna şi l-a dat la satul Lăpuşna, cari sat au cumpărat altu Mineiu, iar aceasta iar să meargă la numitul sat Cărbuna, că esti dreptu a lor [...]” (Ibidem, p. 441, 478, 521).

147 Condica Vistieriei Moldovei din anul 1803, editată de Corneliu Istrati, Iaşi, Editura Universităţii „Alexan-dru Ioan Cuza”, 2010, p. 200.

148 Aşa cum se observa recent, pentru „acest din urmă subiect, cel al corectării traseelor şi al ierarhizării lor, realităţile nu au fost urmărite în detaliu, decât până cel târziu în preajma veacului XVII, pentru si-tuaţia din veacurile următoare cercetarea oprindu-se la observaţiile prilejuite de studierea trecutului economic al Moldovei sau la monografiile unor aşezări urbane” (Marius Chelcu, op. cit., p. 148).

149 În ultimii ani, cercetările arheologice efectuate pe teritoriul satului Lăpuşna au cunoscut un reviri-ment; vezi în acest sens Vlad Ghimpu şi Voica Puşcaşu (consultant), Raport ştiinţific privind rezultatele investigaţiilor arheologice din anul 1999 în comuna Lăpuşna, judeţul Lăpuşa, Chişinău, 2000; Ion Ursu, Ion Ceban, Sergiu Heghea, Investigaţii arheologice preventive în comuna Lăpuşna. Observaţii prelimi-nare. In: „Arheologia preventivă în Republica Moldova”, vol. I, nr. 1-2, 2014, p. 133-140.

150 În noul context creat în regiune de anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul rus, activitatea comercială nu pare a fi scăzut: un recensământ al populaţiei ortodoxe efectuat de preoţii parohi, în anul 1830, în vestul ţinutului Orhei-Lăpuşna (50 de localităţi cuprinzând a şasea parte din populaţia ţinutului), înregistra 86 de gospodării negustoreşti (Tudor Ciobanu, Situaţia demografică a ţinutului Orhei-Lăpuşna la începutul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea. In: In honorem Demir Dragnev. Civiliza-ţia medievală şi modernă în Moldova. Studii, Chişinău, Editura Civitas, 2006, p. 141-142).


Hotarul meDIeVal al moșIeI orașuluI lăPușNa

dr. Sergius CIOCANU

Înţelegerea istoriei oricărei localităţi este de neconceput fără cunoașterea limitelor spa-ţiului ei de dezvoltare. Faptul implică, printre altele, cunoașterea hotarelor moșiei de care ea a beneficiat. Doar astfel pot fi stabilite resursele de care a beneficiat comunitatea trăitoare aici, fie ele economice, defensive sau de altă natură – cursuri de apă, izvoare, iazuri, mlaștini, drumuri, dealuri, păduri, pășuni, zăcăminte etc., ce ne pot oferi informaţii referitor la con-diţiile de locuire, apărare, dezvoltare pe care le asigura acest spaţiu și care adesea pot explica anumite schimbări survenite pe parcursul timpului în istoria localităţii.

problema de bază de care s-a confruntat elaborarea acestei mici cercetări a hotarului moșiei medievale a orașului Lăpușna a fost, în primul rând, lipsa studiilor dedicate istoriei Lăpușnei și istoriei localităţilor împrejurașe. În al doilea rând, lipsa/nepăstrarea planurilor istorice ale moșiilor acestor localităţi nu a permis cercetării de faţă să dispună de un suport istoric/cartografic sigur pentru marcarea pe harta topografică modernă a hotarului studiat.

pentru a marca hotarele moșiei medievale a orașului Lăpușna și a descrie „curgerea” lor au fost studiate/utilizate mai multe documente edite și inedite, cum ar fi hotarnicile Lăpușnei din 1 iunie 17681 și din 5 noiembrie 17862, precum și hotarnicile păstrate ale moșiilor satelor vecine: Co(n)drești (actualmente Krasnoarmeiskoe) din 10 martie 17783, Spărieţi (actual-mente şipoteni), Stolniceni, pășcani, Boghiceni, care au adus interesante completări pentru toponimia istorică a acestor locuri. Deocamdată nu au fost identificate hotarnicile moșiilor care joncţionau cu cea a Lăpușnei dinspre est și sud – Hânceștii, Mereșeni, Mărgelaţi-Cărpi-neni, ce ar permite precizarea hotarului și toponimia medievală pe segmentele corespunză-toare ale acestuia.

Confruntarea informaţiilor conţinute în aceste documente cu harta topografică actuală a zonei cercetate a permis practic imediat constatarea că moșia orașului Lăpușna cuprindea în evul mediu o porţiune considerabilă a bazinului râului omonim, teritoriu pe care actu-almente se situează satul Lăpușna, precum și localităţi mai noi, cum ar fi Bălceana, Sofia, negrea, anini și Rusca. Documentele menţionate au permis reconstituirea generală a hota-relor moșiei Lăpușna și trasarea lor pe hartă (Vezi harta, pag.88), fiind elaborată și descrierea „curgerii” lor.

O parte dintre reperele naturale ale hotarului lăpușnean au putut fi ușor identificate pe harta topografică întrucât și astăzi păstrează denumirea pe care au avut-o în evul mediu (de ex.: muchia dealului dintre bazinul râurilor Lăpușna și Călmăţui, respectiv, dintre bazinul

1 Aurel Sava, Documente privind târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1936, p. 219-221.2 ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1549 (dosar din anul 1865 referitor la controlul traseului hotarului între moşia

Spărieţi şi Lăpuşna). Îmi exprim gratitudinea dlui dr. Tudor Candu pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie acest document deocamdată inedit.

3 MEF, vol.X, Ed. Civitas, Chişinău, 2005, p. 80-83.

4


Lăpușnei și pârâului Bucium, confluenţa pârâului negrea cu râul Lăpușna, drumul dintre Lăpușna și Hâncești etc.). Localizarea altor toponime a putut fi realizată doar cu aproxima-ţie, pe motivul că denumirea lor a fost schimbată în timp (de ex.: văile Zgârciului, Caprei, Ciocârlanului, popii etc.) sau, posibil, însuși obiectul respectiv nu mai există în teren (de ex.: Fântâna Mare/Fântâna Tabăra, Drumul Măjilor, Rădiul Înalt etc.).

Descrierea hotarului prezentată în acest articol începe din colţul de sud-vest al moşiei oraşului, de pe coama șirului de dealuri care desparte bazinul râului Călmăţui de cel al râ-ului Lăpușna, colţ situat pe versantul de nord al unuia dintre piscurile acestei coame. acest colţ al moșiei era marcat și de un drum care cobora la vale, spre soare-apune, în direcţia râului Călmăţui.

De aici hotarul înainta spre est, marcând curmezişul moşiei lăpuşna, alături cu moșia satului Mărgelaţi (actualmente Cărpineni). pe acest traseu hotarul cobora la vale direct spre apa râului Lăpușna, trecând pe la Movila Horjei, situată în șesul Lăpușnei, lângă Gloduri. Traversând apa Lăpușnei vizavi de gura pârâului negrea (neagra), hotarul înainta spre est, urcând pe „Drumul Măjilor” până în vârful dealului care despărţea bazinul Lăpușnei de cel al râului Sărata, la o moviliţă. De aici, iarăși pe „Drumul Măjilor”, alături cu Cărpinenii, hotarul înainta prin Dumbravă și trecea pe din sus de Rădiul Înalt. apoi, el cobora în valea râului Sărata, traversa apa Săratei și, alături cu Merișenii (Mereșenii), urca până în muchia dealului dintre văile Caprei și Zgârciului, unde era situat colţul de sud-est al moşiei lăpuşna.

De aici, hotarul cotea spre nord, marcând capul moşiei lăpuşna. El înainta pe muchia dealului Zgârciului (Zgârcăi), până la poiana/fundul acestui pârâu, unde traseul hotarului intersecta Drumul Lăpușnei (segmentul Lăpușna – Hâncești). De aici, hotarul înainta tot spre nord, urmând muchia dealului dintre bazinul Lăpușnei și bazinul pârâului Nemesnicu/Bucium, până într-un punct de pe coama dealului dintre văile Ciolanu și Nemesnicu, unde era situat colţul de nord-est al moşiei lăpuşna.

În continuare, hotarul cotea spre vest, marcând curmezişul moşiei lăpuşna, alături cu moșia satului Spărieţi (actualmente şipoteni). El „mergea” către o piatră de hotar situată pe panta văii Râmei, apoi urma un traseu de-a lugul căruia intersecta cursurile/văile a doi afluenţi de stânga ai Lăpușnei, cum ar fi Ciocârlanul și Făureștii, ajungând până în apa râului Lăpușna. Traversând apa Lăpușnei, hotarul urca la deal până în muchia șirului de dealuri care desparte bazinul Lăpușnei de cel al Călmăţuiului, traversând pe parcurs văile pârâurilor Mlădineţul Mare, Mijlociu și Mic. aici, mai sus de Fântână Mare (numită și Fântâna Tabăra), era situat colţul de nord-vest al moşiei lăpuşna.

De acolo, hotarul cotea spre sud, marcând capul moşiei lăpuşna, urmând cu stricteţe muchia dealului, pe lângă moșia satului Co(n)drești. El intersecta pe acest traseu „Drumul Văii Socilor”, apoi „Drumul ce merge deasupra Văii Popii”, intersecta o „zăpodie”, ajungând la colţul de sud-vest al moșiei, în costișa piscului de la care s-a început descrierea hotarului.

Conform documentului hotarnic al moșiei realizat la 1786, curmezișul „din jos” al moșiei Lăpușna însuma 7.480 stânjeni (aproximativ 15.708 metri), capul dinspre răsărit (al moși-ei) – 6.129 stânjeni (aproximativ 12.871 metri), curmezișul „din sus” (al moșiei) – 7.220 stânjeni (aproximativ 15.162 metri), iar capul dinspre asfinţit (al moșiei) – 5.020 stânjeni (aproximativ 10.542 metri). Lungimea în stânjeni a celor patru laturi ale moșiei orașului a fost prezentată în conformitate cu hotarnica din 1786. Măsurările au fost realizate cu o funie de 20 de stânjeni, stânjenul având lungimea de 8 palme domnești.

precum însă s-a stabilit în cadrul unui control minuţios al tuturor punctelor de reper ale acestui hotar, realizat de inginerii hotarnici basarabeni în secolul al XIX-lea, în lungimile respective s-au strecurat erori4.

4 ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1549.


astfel, s-a demonstrat că lungimea hotarului de vest al moșiei Lăpușnei era de fapt de 5.655 stânjeni (cu aproape 1.500 stânjeni mai puţin decât s-a constatat la 1786). şi mai mare era diferenţa constatată pe latura de nord a hotarului – cu practic 2.600 stânjeni mai puţin, lungimea acestui segment de hotar fiind de fapt 4.628 stânjeni. pe laturile de sud și de vest ale hotarului lăpușnean diferenţele erau nesemnificative.

Traseul reconstituit al hotarului moșiei domnești a Lăpușnei va putea fi precizat odată cu descoperirea unor surse documentare noi referitoare la subiectul respectiv, precum și în caz de identificare a planurilor istorice ale moșiei respective sau a celor împrejurașe. Totodată, un rol deloc neglijabil în acest sens îl poate avea și cercetarea pe teren a toponimiei actuale, precum și stabilirea legăturilor ei cu toponimia medievală a acestor locuri.

Hotarul moşiei medievale a oraşului Lăpuşna.


lăPușNa – CeNtru De ţară, CeNtru De ţINut

dr. Valentin CONSTANTINOV

Ţara Moldovei s-a constituit ca stat centralizat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În momentul constituirii teritoriul de la est de Carpaţi nu era un teren deșert lipsit de popu-laţie și de organizare politică. Moldovei i-a precedat o organizare internă bazată pe principiul unor ţări care s-au grupat în jurul cursului râurilor de aici. Stabilirea drumului comercial care lega Marea Baltică de Marea neagră spre sfârșitul secolului al XIII-lea a impulsionat deosebit de mult dezvoltarea în spaţiul de la est de Carpaţi a unor formaţiuni politice locale. unul dintre centrele politice importante care au existat până la centralizarea politică a Ţării Moldovei a fost și Lăpușna. Odată cu unirea mai multor „ţări” în una singură – a Moldovei s-a conservat statutul de centru, numai că de această dată în centru de ţinut. Totodată, men-ţionarea Lăpușnei în acte ca loc unde se plătea vama poate fi o reflectare târzie a unor realităţi încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea începutul secolului al XIV-lea.

problema începuturilor organizării statale din mai multe puncte de vedere trezește un interes special. şi această preocupare există nu numai în cazul începuturilor politice de la est de Carpaţi, dar și asupra începuturilor politice ale vecinilor noștri, fie că este vorba de începuturile Rusiei Kievene sau ale Regatului poloniei. În foarte multe cazuri, atunci când se menţiona despre formarea statelor, formula vânătorii era cel mai des utilizată, iar conducăto-rul vânătorii era și viitorul șef al noului stat. La mai multe popoare europene această formă legendară era preferată altora. prin urmare, și Ţara Moldovei, conform acestei legende, a fost „descălecată” în urma unei vânători. De altfel, sensul „descălecatului” este unul foarte larg1.

unul ar fi că a venit de undeva un brav luptător, i-a plăcut aceste meleaguri și le-a po-pulat. altul, într-o formă mai evoluată, se referă la însuși sensul „descălecatului”, adică la întemeiere. prin extensie, procesul formării unei noi ţări, a unui nou oraș sau a unui nou sat a primit denumirea de „descălecat”. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Grigore ureche, prin talentul său literar, avea să amplifice legenda de la o simplă menţiune a vânatului la o povestioară, precum că a venit Dragoș voievod cu alai cu tot din Maramureș în noile teritorii, a ajuns într-o poiană foarte frumoasă care i-a plăcut foarte mult și unde a găsit doi oameni. Locurile i-ar fi plăcut atât de mult încât a hotărât să nu să se mai întoarcă înapoi. pe acolo mai curgea și un râu unde s-ar fi înecat căţeaua lui cu numele Molda. După această întâmplare tristă, Dragoș a hotărât să dea numele Moldova noului teritoriu. așa sună legenda descălecatului Moldovei de către voievodul Maramureșului Dragoș2. Cum au stat însă lucrurile din punct de vedere istoric?

1 Despre sensul larg al termenului „descălecat”, vezi capitolul Tradiţia „descălecatului”: înţelesuri şi con-fuzii, In: Ștefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997, p. 45-68.

2 Povestirea lui Grigore Ureche cu interpelările lui Simion Dascălul şi Misail Călugărul în Grigore Ure-che, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 2006, p. 23-29.

5


Despre începuturile statului moldovenesc avem foarte puţine știri. De cele mai multe ori acestea trebuie puse în concordanţă cu alte informații din epocă. În conformitate cu acestea, la sfârșitul anilor 40 ai secolului al XIV-lea începea o nouă etapă în campania ungurească îm-potriva tătarilor de la est de Carpaţi. Din această armată făceau parte și români transilvăneni, printre care era și Dragoș voievod. Campania a obţinut succese notabile și, ca urmare, pe versantul răsăritean al munţilor Carpaţi a fost înfiinţată o nouă formaţiune politico-militară care era îndreptată împotriva tătarilor. Ca termen al înfiinţării noii formaţiuni politico-mili-tare a fost propus anul 13473. De cele mai multe ori însă schimbarea stăpânilor într-un anu-mit spaţiu provoacă o perioadă de hiatus de putere, când vechea conducere este îndepărtată, iar cea nouă încă n-a intrat în deplinătatea împuternicirilor sale. Este timpul când elemen-tele locale au posibilitate să se afirme. Încă din perioada anterioară pe teritoriul de la est de Carpaţi existau mai multe formaţiuni politice mici, care vor constitui prototipul viitoarelor ţinuturi moldovenești, conduse de lideri locali4. În anul 1325, o oaste din nordul teritoriului viitoarei Moldove va participa, alături de ruteni și lituaneni, în armata condusă de regele po-loniei, Wladislaw Lokietek, împotriva markgrafului de Brandenburg5. pe la 1307-1308 exista o formaţiune politică în preajma Ruteniei în frunte cu un voievod român6. una dintre aceste formaţiuni avea ca centru politic orașul Baia, care prin 1334-1335 se numea în latină Civitas Moldaviae. anume acolo a fost stabilită reședinţa noii unităţi politico-militare subordonată regelui ungar, avându-l în frunte pe Dragoș, voievodul din Maramureș. această formaţiune politico-militară avea menirea să continuie ofensiva împotriva tătarilor, dar și să supună noi teritorii de la est de Carpaţi pentru Regatul ungariei. În anul 1359 moldovenii se vor răscula pentru prima oară. ştim că această răscoală a fost înăbușită de către Dragoș, fiul lui Gyula din Maramureș. pentru această ispravă regele ungariei Ludovic I de anjou îi dăruia la 20 martie 1360 mai multe sate românești din Maramureș7. așadar, după cum se pare anume aceste evenimente au stat în atenţia cronicarilor care au pus pe seama anului 1359 întemeie-rea Ţării Moldovei.

În anii 1363-1364 izbucnește cea de-a doua răscoală a moldovenilor, la care fie s-a raliat, fie chiar a organizat-o și a declanșat-o Bogdan din Cuhea. În același Maramureș încă de prin 1342 el a intrat în conflict cu regele ungariei, care în 1349 îl numea „necredincios notoriu”. același Bogdan avea să treacă munţii într-un an pe care din păcate nu-l știm cu precizie, și să-l alunge din Moldova pe Balc, fiul lui Sas și nepotul lui Dragoș descălecătorul, care pre-luase conducerea Ţării Moldovei. După toate probabilităţile, acest eveniment trebuia să se fi produs în preajma anului 1364, deoarece la începutul lui 1365, la 2 februarie, regele ungariei Ludovic I de anjou întărea fiilor lui Sas – Balc, Drag, Dragomir și ştefan, averile lui Bogdan confiscate din Maramureș ca recompensă pentru averile lor pierdute în Moldova8. acest act vine să consfinţească incapacitatea regelui ungariei de a-și restabili influenţa la est de Carpaţi

3 Ștefan S. Gorovei, op.cit., p. 71-93.4 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 2002, p.

17-22.5 Despre campania regelui polonez: Jan Długosz, Roczniki czyli kroniki sławnego Królestwa Polskiego,

księga dziewiąta, Warszawa, 1975, p. 164-166.6 Emil Lăzărescu, Despre voidovul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottokar de Styria, In:

Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXVII (1945), memoriul 11, p. 309-323. Deşi autorul considera această formaţiune ca fiind din Maramureş, discuţia cu privire la locul unde era acest voievodat rămâne deschisă.

7 Documenta Romaniae Historica, Seria D. Relaţiile între Ţările Române, vol.I (1222-1456), volum întoc-mit de Ștefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Bucureşti, 1977, p. 75-78, nr.41.

8 DRH, Seria D., p. 80-83, nr.44.


și, totodată, reprezintă un punct clar de reper. anume cu această dată putem spune cu certi-tudine că la est de Carpaţi exista un nou stat independent – Ţara Moldovei.

Situaţia politică în Ţara Moldovei după moartea lui Bogdan I Întemeietorul era una ex-trem de complicată. urmașul lui Bogdan I, Laţco (circa 1367-1375), a trebuit să facă faţă unei presiuni teribile care venea din partea regalităţii maghiare, dornică de a restabili autoritatea sa la est de Carpaţi. Totodată, noul domn al Moldovei avea să înţeleagă cum nu se poate mai bine că reușita domniei era posibilă doar prin utilizarea diplomaţiei ca sursă pentru men-ţinerea sa în scaun, pe de o parte, dar și prin obţinerea unor favoruri în urma negocierilor. Din păcate, lipsa documentelor din această perioadă nu ne permite să cunoaștem derularea evenimentelor în profunzimea lor, acestea pot fi însă bănuite din logica evenimentelor. Cea mai mare parte a domniei lui Laţcu s-a aflat sub impedimentul influenţelor externe, iar ceea ce s-a realizat în anii domniei lui poartă pecetea unei conlucrări eficiente cu factorii de de-cizie importanţi din această zonă. În primul rând, la o analiză sumară a acestei domnii vom constata că în această perioadă a continuat extinderea statului moldovenesc în detrimentul altor formaţiuni politice locale situate la est de Carpaţi. putem preciza cu aproximaţie și punctele-cheie ale acestei expansiuni.

Miza acţiunilor lui Laţcu, pe lângă cel al conservării instituţiilor statului moldovenesc, era să continue expansiunea teritorială. Contrar unor opinii care, în lipsa izvoarelor, au presupus că Laţcu n-a purtat războaie, avem un indiciu clar al continuării expansiunii statului mol-dovenesc în primii ani ai domniei lui Laţcu. probabil, promisiunea de a trece la catolicism a fost urmată și de primirea unor ajutoare militare din partea puterilor catolice cu care vor fi distruse cele două orașe tătărești din spaţiul pruto-nistrean de la Orheiul Vechi și Costești. acestea își vor întrerupe brusc existenţa tocmai la sfârșitul anilor 60 – începutul anilor 70 ai secolului al XIV-lea, exact în perioada când Laţcu poartă tratative cu papalitatea privind îm-brăţișarea religiei catolice și când la Siret este înfiinţată episcopia amintită. Iar dacă lucrurile stau așa, înseamnă că Laţcu a hotărât să tragă avantaje maxime din situaţia creată. Evident, nu admitem că putea fi altcineva care ar fi distrus cele două orașe tătărești înfloritoare. Este greu să ne pronunţăm dacă aceste spaţii au intrat acuma în componenţa statului moldove-nesc, în orice caz, în această perioadă sunt făcuţi pași concreţi în această direcţie.

Cum arăta însă teritoriul de la est de Carpaţi în perioada întemeierii Statului medieval moldovenesc? În mod firesc, acest spaţiu era locuit de oameni organizaţi la rândul lor în formaţiuni politico-administrative mai mici. Multe dintre acestea erau la momentul declan-șării procesului de formare a celui de-al doilea stat românesc la est de Carpaţi constituite în niște structuri politice moștenite din perioada stăpânirii tătaro-mongole9. De fapt, aceste formaţiuni, „ţări”, au fost incluse în componenţa noului stat, care, datorită unificării politice, s-a făcut sub egida conducătorilor „ţării” care își avea obârșia în bazinul râului Moldova primind denumirea Ţara Moldovei. Concentrări de populaţie se constată în perioada „mile-niului întunecat” și în zona centrală a spaţiului pruto-nistrean, creând premise reale pentru constituirea unor formaţiuni prestatale și în acest spaţiu10. aceleași constatări sunt valabile și pentru zona geografică unde ulterior va exista ţinutul Lăpușnei11.

Formarea Ţării Moldovei este strâns legată și de procesele care se derulează în Europa în această perioadă. putem constata o diferență de dezvoltare dintre Europa de est și cea de vest. Dacă în est, între 1236-1241, avem de-a face cu marea invazie tătaro-mongolă, vestul 9 Nu întâmplător la 22 iulie 1368 Ludovic I, regele Ungariei acordă scutiri vamale negustorilor din

„ţara” condusă de Dumitru „principis Tartarorum”, aceleaşi scutiri fiind garantate şi negustorilor bra-şoveni (DRH, D, p. 90, nr.49).

10 Gheorghe Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), Bucureşti, 2007.

11 Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei, p. 194-198 (Ţinutul Lăpuşna).


nu a fost afectat de această invazie și acolo se constată marea colonizare rurală și o ascen-dență demografică. astfel, putem remarca o diferenţă la scară largă dintre cele două regiuni ale Europei. astfel, de vreme ce în vest, la mijlocul secolului al XIII-lea, continuă procesul de creștere demografică în cadrul aceluiași proces de colonizare rurală, în Europa de est se constată un pronunţat declin demografic. şi, dimpotrivă, dacă în vest în secolul al XIV-lea atestăm criza de suprapopulație, în est are loc o creștere a populației cumulată cu procesul de centralizare politică a poloniei și de formare a ţărilor române extracarpatice. În acest spaţiu se creează premise pentru o dezvoltare durabilă. ştim că între secolele IX-XI a existat „dru-mul de la varegi la greci”, care lega Marea Baltică de Marea neagră și care a dus și la formarea statului rus și a celui polonez. Comerţul pe nipru va asigura dezvoltarea Rusiei Kievene. În secolul al XIV-lea se va produce o refacere a „drumului de la varegi la greci” cu participarea orașelor Hansei în bazinul Mării Baltice și coloniilor italiene la extremitatea sudică a acestui drum, din preajma Mării negre. Hansa a fost o ligă comercială a orașelor comerciale care domina comerțul din Europa de nord. Ea se întindea de la Marea Baltică la Marea nordului. Liga a fost creată pentru a proteja interesele comerciale. Originea ligii se află pe la 1159 prin reconstruirea Lubeck-ului de către Henric Leul. În secolul al XIII-lea orașele germane pun stăpânire pe comerțul din bazinul Mărilor Baltică și a nordului. Termenul de Hansa este întâlnit într-un document din 1267. Chiar dacă formau și mai înainte asemenea asociații, negustorii Hansei obțin un teren propice de activitate în Estul Mării Baltice.

La celălalt capăt al drumului se aflau coloniile italiene. La 13 martie 1261 a fost semnat tratatul de la nymphaion. prin acesta genovezii deveneau stăpâni în Orient, repetând isprava adversarilor lor din peninsula italică, veneţienii, care în 1082 obţineau aceeași calitate. În caz de necesitate, genovezii trebuiau să-i ajute militar pe bizantini pentru care primeau însă privilegii imense: erau scutiţi de toate impozitele și totodată aveau posibilitatea să-și creeze colonii în toate porturile imperiului. Foarte probabil că în preajma acestui an s-a înfiinţat și colonia genoveză de la limanul nistrului – Cetatea albă. De aceea, la începutul secolului al XIV-lea, noul drum comercial care lega Marea neagră de Marea Baltică avea să-și impună regulile sale și în ceea ce privește organizarea politică a zonei12.

noul drum avea atât avantaje, cât și dezavantaje. pe de o parte, calea era mult mai scurtă, pe de altă parte, lipseau căile riverane. Drumul viabil duce la centralizarea politică a poloniei, alipirea la statul polonez a Rusiei Roșii, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea – a Țării Moldovei. Teritoriul Țării Moldovei devenea teren de dispută dintre regii unga-riei și poloniei, pentru care dimensiunea economică era foarte importantă sau, cel puțin, nu trebuia neglijată. Totodată, avantajele noului drum comercial care trecea pe teritoriul Ţării Moldovei avea să fie resimţit în primele secole ale existenţei sale politice. După cum remarca p. p. panaitescu, „ţările străbătute de această cale, polonia și Moldova, s-au bucurat de mari avantaje și se ridicară la un oarecare grad de bogăţie”13.

Domnia lui Laţcu avea să sporească mult instituţionalizarea unei noi formaţiuni politice la est de Carpaţi. Cel care îi va conferi o formă mai mult sau mai puţin constantă va fi urmă-torul domn al Moldovei, petru Mușatinul. În timpul domniei lui va avea loc, în linii mari, de-finitivarea procesului de constituire teritorială a Ţării Moldovei. El va introduce principalele instituţii ale noului stat și le va conferi structura necesară funcţionării în condiţiile epocii din care făceau parte. De persoana lui petru Mușatinul se leagă mai multe performanţe politice și sociale realizate de acest domn. au fost realizaţi pași importanţi în dezvoltarea economică a ţării. În jurul anului 1377, petru Mușatinul bate prima monedă moldovenească. Dreptul

12 P.P.Panaitescu, Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în Evul Mediu, In: Idem, Interpretări româ-neşti, Bucureşti, 1947, p. 108.

13 Ibidem, p. 107.


de a bate monedă era transmis, de regulă, de la puterea suzerană, iar prezenţa elementelor heraldice ungurești pe monedele bătute de petru Mușatinul ar duce la ideea că primul suze-ran al domnului Moldovei a fost regele ungariei și poloniei de atunci, Ludovic I de anjou. nu avem alte indicii cine altcineva ar fi putut „permite” lui petru Mușatinul să bată monedă. acest drept făcea parte din sistemul relaţiilor economice și politice internaţionale, altfel spus, moneda bătută de un suveran trebuia să fie recunoscută în sistemul relaţiilor economice internaţionale. De aceea, probabil, cel puţin formal, fără să depună omagiu de vasalitate, la începutul domniei sale petru Mușatinul a recunoscut suzeranitatea regelui ungariei. princi-piul dat era cu atât mai important cu cât prin Moldova în această perioadă trecea „drumul moldovenesc” care lega orașele germane hanseatice de pe litoralul Mării Baltice cu coloniile genoveze de pe litoralul Mării negre, Cetatea albă și Chilia. Era o renovare peste câteva se-cole a drumului comercial „de la varegi la greci” pe o cale însă mult mai sigură și mai scurtă. Cointeresarea, inclusiv a negustorilor, de a avea relaţii economice cu un singur suveran și un singur sistem vamal a dus fără îndoială la susţinerea procesului de centralizare politică a teritoriilor de la est de Carpaţi și până la nistru. petru Mușatinul a contribuit mult și la con-solidarea capacităţii de apărare a ţării, construind și modernizând asemenea cetăţi, ca neamţ sau Suceava. Din motive, probabil strategice, petru Mușatinul va muta principala reședinţă domnească la Suceava. Moartea în anul 1382 a lui Ludovic I de anjou, instalarea în polonia, începând cu uniunea de la Krewo din 1385, a dinastiei lituanene a iagelonilor, precum și interesele economice strategice au adus o modificare în orientarea externă a Moldovei. De aceea nu întâmplător în anul 1387, la Liov, petru Mușatinul recunoaște suzeranitatea regelui poloniei, Wladislaw Jagiello. actul din 1387 are o importanţă capitală pentru stabilirea unui cadru politic internaţional în care-și va desfășura activitatea Ţara Moldovei de-a lungul is-toriei sale. acest cadru îi va stabili principalele direcţii de dezvoltare. anii de domnie ai lui petru Mușatinul se caracterizează printr-o prosperitate economică fără de egal. Împreună cu bogăţiile ţării creșteau și bogăţiile domnului Moldovei de atunci. numai astfel ne putem ex-plica posibilitatea ca la câteva luni de la prestarea omagiului de vasalitate la Liov, la 27 ianua-rie 1388, domnul Moldovei să-l împrumute pe regele poloniei, Wladislaw Jagiello, cu o sumă impresionantă de 4000 ruble de argint, iar atunci când domnul Moldovei trimitea suma de 3000 de ruble de argint aceasta cântărea 493,440 kg de argint pur. Deja la acea perioadă Mol-dova era un stat puternic și putea intermedia diferite acorduri între state. așa servindu-se de ajutorul domnului Moldovei, domnul Ţării Românești, Mircea cel Bătrân, încheia și el un acord cu regele poloniei, ratificat la 20 ianuarie 1390 la Lublin. Spre sfârșitul domniei lui petru Mușatinul, Ţara Moldovei se întindea de la „munte până la mare”, iar actul din 30 martie 1392 de la Roman prin care el dăruia lui Ionaș viteazul mai multe sate, emis la scurt timp de la trecerea lui în nefiinţă, confirmă acest fapt. La acea vreme, Ţara Moldovei avea configuraţia politică pe care noi o cunoaștem, întinzându-se „de la munte până la mare”, cu excepţia unei fâșii de la nordul Dunării care se întindea până la Chilia, pe atunci aflându-se încă în subordinea domnului Ţării Românești.

În secolul al XIV-lea spațiul pruto-nistrean până la începutul celei de-a doua jumătăți, 1369, este dominat de componenta tătărească. De aici trebuie să admitem că cel puţin expre-sia „drum tătăresc” se extindea și asupra spaţiului dintre prut și nistru, chiar dacă existau mai multe asemenea drumuri cu o astfel de denumire fie pe partea stângă, fie pe partea dreaptă a nistrului. Faptul că spaţiul era dominat clar de elementele tătărești denumirea lor nu putea fi decât cea a conducătorilor acestui teritoriu. La mijlocul secolului al XIV-lea în spaţiul pru-to-nistrean sunt două orașe importante: Orheiul Vechi și Costești, unde se bat și monede. Ele vor dispare violent, dovadă a cuceririi și distrugerii lor de către domnii Țării Moldovei, care au primit probabil ajutor de la regele angevin, Ludovic cel Mare, care după 5 noiembrie 1370


devenea rege al poloniei, fiind totodată și rege al ungariei. Disputa pentru Rusia Roșie se va da între cele trei mari puteri în zonă: Regatul ungariei, poloniei și Marele Cnezat al Lituaniei. una dintre mizele principale ale acestei confruntări era deținerea controlului asupra orașului Liov, important oraș comercial și totodată liantul de legătură al orașelor Hansei de la Marea Baltică și cetăţile italiene din preajma Mării negre: Chilia și Cetatea albă. În anul 1387, Rusia Roșie revine definitiv poloniei, iar în legătură cu acest moment se află și prestarea omagiului de vasalitate de către petru Mușatinul către regele poloniei Vladislav Jagiello. Dezagregarea politică a Hoardei de aur, mai ales după înfrângerea de la Sinie Vodî a dus la mișcări centri-fuge și în spaţiul pruto-nistrean și la apariţia unor formaţiuni politice independente în acest spaţiu, care și-au impus propriul regim faţă de drumurile comerciale care traversau în toate direcţiile acest teritoriu. un element al acestor realităţi îl reprezenta sistemul de vămi care desemna prezenţa în punctul respectiv cel puţin a unui personaj cu importante prerogative administrative și militare, adică era un fel de centru de „ţară”14 unde se strângeau tot felul de dări, dar și se plătea o vamă.

primul privilegiu comercial acordat de către domnii moldoveni negustorilor lioveni da-tează din 8 octombrie 140815. acest privilegiu consfințea realitatea politică și legătura or-ganică economică a Țării Moldovei de drumul comercial care lega Marea Baltică de Marea neagră: orașele Hansei de orașele italiene la celălalt capăt. Totodată, punctele vamale care vor apărea în aceste privilegii comerciale veneau să consfinţească o realitate mai veche – altfel spus, ele existau încă din perioada anterioară existenţei Ţării Moldovei și reprezentau niște centre cu importante prerogative politico-militare, economice și administrative – erau niște centre de „ţară”. Lăpușna ca punct de vamă apare în documente la 25 august 1454, când că-lugărilor de la Moldoviţa li se permite să nu plătească vama internă pe trei care de pește pe care ei le-ar fi adus de la Dunăre sau de la nistru. De asemenea, călugării aveau dreptul să nu plătească vama pe trei care de sare, nici pe mierea pe care aveau s-o aducă de la Bohotin. Existenţa vămii într-o perioadă anterioară este demonstrată în acest act și prin precizarea că acei călugări au „adus înaintea noastră privilegiul înaintașilor noștri”. Între alte puncte vamale unde se înţelege că se plătea vama: Târgul Frumos, Iași, Vadul Călugărilor, Vaslui, Ţuţora, Mogoșești, Roman apare și Lăpușna16. un privilegiu asemănător era dat de ştefan cel Mare la 1 aprilie 1470. atunci ştefan cel Mare scutea călugării de la mănăstirea neamţului pe trei măji de pește: „iar vama să nu plătească nicăieri, nici prin târguri, nici prin sate ... sau la Chilia, sau la Dunăre, sau la bălţi, sau la Cetatea albă, nici la nistru, nici la Lăpușna, nici la Ţuţora, nici la Iași, nici la Vadul Călugăresc, nici la Vaslui, nici nicieri altundeva...”17. Mult mai relevantă este apariţia târgului Lăpușna în privilegiile comerciale acordate de domnii Moldovei negustorilor lioveni. așa, la 29 iunie 1456, petru aron întărea negustorilor din Liov privilegiile anterioare. Despre Lăpușna se făcea precizarea că acolo: „cine va merge spre ţinutul tătăresc ... pentru douăsprezece cântare <să dea> în Lăpușna 30 de groși, iar cine nu va merge la Cetatea albă, să dea la Lăpușna vama de la Cetatea albă, ca și cum ar fi dat în Cetatea albă. Iar în Tighina să nu dea nimic”. pentru vite cornute și oi se percepea aceeași taxă și la Iași și la Lăpușna. În privilegiu se mai spunea că vama de la Tighina a fost desfiin-ţată, iar vama să fie la Lăpușna18. Cu toate acestea, realităţile unei vămi la Lăpușna era mult mai vechi o demonstrează privilegiul acordat acelorași negustori lioveni de către ştefan cel 14 Consideraţiile cu privire la organizarea politică a spaţiului de la est de Carpaţi înainte de centralizarea

politică a Ţării Moldovei, vezi în C. Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII-lea, p. 5-22.

15 M.Costăchescu, Documente înainte de Ștefan cel Mare, vol.II, p. 630-637, nr.176.16 Documenta Romaniae Historica, Seria A. Moldova, vol. II, p. 57-59, nr.41.17 DRH, A, vol.II, p. 243-244, nr.164.18 M. Costăchescu, Documente înainte de Ștefan cel Mare, vol.II, p. 792-793.


Mare la 3 iulie 1460. În el se spune că liovenii au venit la el cu un privilegiu de la ştefan II și l-au rugat să restabilească vămile pe care aceștia trebuiau să le plătească. În ceea ce privește Lăpușna și Tighina, în privilegiu se preciza că la vama Lăpușnei negustorii lioveni aveau să plătească la fel ca și la cea din Iași, dar că „și la Tighina vor plăti vama ce s-a plătit și mai înainte”19. prin urmare, ultima precizare ne duce cu gândul la ideea că dacă în privilegiul precedent a lui petru aron vama la Tighina nu se plătea, iar la începutul domniei lui ştefan cel Mare lucrurile s-au schimbat, trebuia să existe o cauză importantă. probabil, este vorba de schimbările majore petrecute între timp în relaţiile moldo-polone. Dacă domnia lui petru aron era una fragilă, chiar dacă la acel moment scăpase de ultimul contracandidat la tron, alexăndrel20, altfel stăteau lucrurile în anul 1460, când ştefan cel Mare și-a consolidat poziţia după pacea de la Overchelăuţi, prin care i-a obligat pe polonezi să nu-l sprijine pe petru aron și să-l îndepărteze de la graniţă21. aurel Sava, editorul Documentelor privitoare la târgul și ţinutul Lăpușnei, în introducerea la volumul publicat menţiona: „Este în afară de orice îndo-ială că târgul Lăpușnei – modestul sat de astăzi – este unul dintre cele mai vechi târguri ale Moldovei” 22, iar „vama în Moldova era organizată, pare-se după modelul stăpânitorilor de mai înainte: Tătarii. negustorii erau obligaţi să oprească neapărat carele lor în anumite orașe, care în felul acesta obţineau un venit important”23.

În mod firesc aceste date confirmă odată în plus amploarea dezvoltării economice pe care a atins-o Ţara Moldovei chiar la începutul existenţei sale politice. O asemenea dezvoltare nu era posibilă fără schimburi economice prospere și fără ca prin această zonă să fi trecut drumul comercial care lega Marea Baltică de Marea neagră. În acest caz putem afirma cu certitudine că drumurile comerciale au precedat formarea statului moldovenesc și chiar au determinat centralizarea politică a întregului teritoriu de la est de Carpaţi sub conducerea unui singur suveran. În momentul în care acest proces este pornit, adică odată cu formarea mărcii sau căpităniei lui Dragoș în teritoriul estcarpatic existau deja cristalizate niște formaţiuni politice regionale care își disputau întâietatea politică între ei. Câștigători au ieșit conducătorii ţării de pe râul Moldova, datorită logisticii mult mai evoluate în comparaţie cu ceilalţi șefi locali. În urma acestor procese numele s-a extins pentru întregul teritoriu de la est de Carpaţi care începe să se numească Ţara Moldovei. Totodată, fostele formaţiuni politice se vor regăsi în viitoarea organizare administrativă a ţării sub forma de ţinuturi. În a doua jumătate a secolu-lui al XIV-lea avea să se încheie, în condiţii prielnice, evoluţia de la sat la stat. La fel, această realitate confirmă o dată în plus faptul că teritoriul viitorului stat Ţara Moldovei nu era un teritoriu pustiu, ci dimpotrivă: aici nivelul de dezvoltare socială, economică și politică se afla la un nivel destul de înalt. Este și cazul ţinutului Lăpușnei, unul dintre ţinuturile importante ale Ţării Moldovei, un centru care le amintea poate domnilor ţării de locurile din Maramureș de unde au pornit și Dragoș, și Bogdan, și unde se afla Ţara Lăpușului.

19 I.Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol.II, p. 269-279, nr.CXXVII.20 Despre rivalitatea politică din Ţara Moldovei din perioada 1432-1457, vezi L.Zabolotnaia, V. Constan-

tinov, Domnii Moldovei din perioada crizei politice (1432-1457), In: Domnii Ţării Moldovei, volum editat de D.Dragnev, p. 76-85.

21 Textul păcii de la Overchelăuţi din 4 aprilie 1459, In: I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, p. 266-269, nr.CXXVI.

22 Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p.V. 23 Ibidem, p.VI.


ţara molDoVeI îN tImPul luI aleXaNDru lăPușNeaNu

dr. Valentin CONSTANTINOV

Evenimentele din Europa Centrală produse la începutul secolului al XVI-lea vor avea un impact direct asupra evoluției politice a Țării Moldovei. Înfrângerea de la Mohacs din anul 1526 nu numai că va pecetlui soarta Regatului ungariei, dar va pune bazele unor schimbări importante pe harta Europei din acea perioadă. Ca urmare firească a acestei situații, în anul 1541 Regatul ungariei avea să dispară de pe harta Europei, fiind împărțit în două, între cele două imperii, habsburgic și otoman. Otomanii vor înființa pașalâcul de Buda. Cealaltă parte a Regatului ungariei, ungaria Superioară, avea să treacă sub stăpânirea directă a habsbur-gilor. Voievodatul Transilvaniei va intra sub regimul suzeranității otomane, situație care cu mici excepții va dura până spre sfârșitul secolului al XVII-lea când Transilvania va fi încor-porată în Imperiul Habsburgic. această situație nu avea cum să nu afecteze realităţile din Țara Moldovei. atunci când petru Rareș revenea în scaun în anul 1541 avea să găsească o cu totul altă situație decât cea pe care a lăsat-o în momentul părăsirii tronului în anul 15381. nu numai consecințele campaniei lui Soliman Magnificul din anul 1538, dar și realitățile din Centrul Europei vor determina evoluția politică a Țării Moldovei în deceniile următoare până la sfârșitul secolului al XVI-lea. De aici încolo Imperiul Otoman și cel Habsburgic își vor disputa întâietatea în spațiul românesc, mai ales în ceea ce privește deținerea teritoriilor fostului Regat al ungariei, între altele și cel al voievodatului autonom al Transilvaniei. În si-tuaţia creată, Moldova și Țara Românească vor fi implicate direct în această dispută politică, deseori domnii celor două ţări române extracarpatice reușind să-și impună voinţa pe plan intern. Ei vor fi nevoiți să participe cu contingente militare la luptele duse dintre cele două imperii, de regulă de partea otomanilor, îndeplinind misiunile militare care le erau trasate de strategii de la Constantinopol. poziția Moldovei și Țării Românești de vasali ai Imperiului Otoman va pune deseori aceste ţări în conflict cu habsburgii care vor face demersurile ne-cesare pentru a contracara activitatea lor. În perioada ulterioară sunt cunoscute numeroase cazuri în care habsburgii vor pune la cale fie asasinarea domnilor Moldovei, cum a fost cazul cu ştefan Rareș, sau de scoatere a lor din scaun, cum a fost cazul lui alexandru Lăpușneanu, care a susținut energic pretendentul otoman la scaunul Transilvaniei. ambii domni mol-doveni au executat ordinele venite de la Constantinopol și, prin urmare, au fost în opoziția planurilor habsburgice cu privire la Transilvania. De menționat aici și poziția relativ flexibilă pe care au avut-o otomanii față de populația creștină de la nord de Dunăre. Imperiul Otoman a menținut autonomia Moldovei, Țării Românești și a Transilvaniei, iar celei din urmă i-a acordat o autonomie chiar lărgită. această politică a otomanilor era contrară cu cea promo-vată de Imperiului Habsburgic care de la bun început a hotărât integrarea noilor teritorii în 1 Tahsin Gemil, Agresiunea otomano-tătaro-poloneză şi căderea lui Petru Rareş, In: Petru Rareş/redactor

coordonator Leon Șimanschi, Bucureşti, 1978, p. 151-160.

6


sistemul politic habsburgic, fără respectarea oarecărei autonomii pentru noile regiuni. De aceea nu este de mirare faptul că Moldova, Țara Românească și Transilvania preferau mai de-grabă o autonomie chiar și restrictivă din partea Imperiului Otoman, decât un regim politic habsburgic și o subordonare directă Curții de la Viena. Odată cu revenirea la domnie în anul 1541, petru Rareș va face demersuri importante pe plan extern în vederea constituirii unei coaliții antiotomane, va trebui să țină seama însă de noua conjunctură internațională și să se conformeze noilor realități politice din această zonă. Dispariția ungariei va condiționa o mai accentuată dependență din ce în ce mai mare față de Imperiul Otoman2. politica externă activă promovată de petru Rareș va trebui să fie abandonată în favoarea unei politici precaute față de țările vecine. Lui petru Rareș îi va urma în scaun fiul lui Iliaș, ostatec la poartă din anul 1541.

În anul 1551 Transilvania ajunge în stăpânirea habsburgilor3. următoarele ținte ale Im-periului Habsburgic deveneau firește Moldova și Țara Românească. populația Transilvaniei a fost supusă unei exploatări sporite. această exploatare a fost complementată de jafurile armatei habsburgice. pe lângă fiscalitatea sporită, jafurile armatei va agrava situația în care se afla populația din Transilvania. ştirbirea drepturilor transilvănenilor de către habsburgi i-a nemulțumit pe localnici. Timp de cinci ani în Transilvania este instaurată dominația habs-burgică. Fiul lui Ioan Zapolia cedează lui Ferdinand de Habsburg Transilvania, Ferdinand le oferă domeniile Opeln și Ratiborg. Doi generali imperiali sunt desemnați comisari imperiali pentru Transilvania. unul dintre ei, generalul Castaldo, va fi implicat în complotul împotriva lui ştefan Rareș din anul 1552, înlocuitorul fratelui său Iliaș, care în 1551 a părăsit tronul primind islamul. Trecerea la islam a lui Iliaș Rareș, aflarea lui în apropierea Țării Moldovei și domnia fratelui acestuia în Țara Moldovei, toate acestea le vor face habsburgilor probleme mari și vor pune în pericol stăpânirea lor din Transilvania, atâta timp cât era clar că domnul Moldovei și fratele lui turcit vor întreprinde măsuri energice pentru scoaterea Transilvaniei de sub stăpânirea habsburgică și întoarcerea acestui voievodat în sistemul suzeranității oto-mane. Boierii moldoveni pregătesc un înlocuitor lui ştefan Rareș în persoana lui alexandru Joldea4. După spusele lui Grigore ureche, boierii Moldovei au încercat să facă și o alianță dinastică căsătorindu-l pe Joldea cu Ruxandra, fiica lui petru Rareș5. În acel moment, din Regatul poloniei vine petru stolnicul, care va presta un omagiu de vasalitate polonezilor la Bacotă6. Regele poloniei dorea să reconfirme aspirațiile sale asupra statutului politico-juridic de altă dată pe care regii poloniei l-au avut asupra Moldovei. Semnificația gestului și susți-nerea de către polonia a lui petru stolnicul, viitorul domn alexandru Lăpușneanu era una amplă. Boierii moldoveni l-au omorât pe ştefan Rareș cu ajutorul generalului habsburgic Castaldo și l-au ales ca domn al Moldovei pe Ioan Joldea. Firește, noul domn trebuia să dom-nească în calitate de protejat austriac. prin susținerea lui alexandru Lăpușneanu, polonia revenea activ în politica moldovenească. Ea obținea în persoana noului domn un aliat și susținător puternic și care s-a declarat cu atât mai mult vasal al regelui poloniei, conform ve-

2 Constantin Rezachevici, A doua domnie, În: Petru Rareş, p. 229-265.3 La 21 iulie 1551, Izabela a abdicat şi a predat coroana Ungariei comandantului trupelor austrie-

ce, generalului Castaldo. Prin acest gest Transilvania era ocupată de habsburgi. Hurmuzaki-Densu-şeanu, Documente, vol.II, partea 4, p. 584-585, nr. 366.

4 Grigore Ureche, cel care descrie evenimentele petrecute în acea perioadă, descrie în cuvinte urâte domnia lui Ștefan Rareş şi justifică fapta boierilor care l-au omorât: „Petrecându aceste nevoi rele bo-ierii şi lăcuitorii ţării dispre domnu său, Ștefan vodă, n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui, ce întâi s-au sfătuit cu taină ce vor face ca să să poată curăţi de dânsul” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 2006, p. 85).

5 Ibidem, p. 86.6 Hurmuzaki-Densuşeanu, Documente, vol.II, partea 5, p. 31-32, nr. 18.


chiului statut pe care domnii noștri l-au avut față de suveranii din nord. După cum s-au de-rulat însă evenimentele, alexandru Lăpușneanu s-a detașat destul de repede de cei care l-au promovat în scaunul Ţării Moldovei, începând propriul joc în care a încercat să aibă propria linie politică și să oscileze între marile puteri după exemplul marilor săi înaintași. Otomanii, mizând pe formula răului mai mic, evident că au susținut candidatura lui alexandru Lăpuș-neanu. El nu era impus de otomani, dar totodată nu era nici reprezentantul habsburgilor, care erau principalii adversari ai otomanilor în acest spaţiu. Mai ales că erau în conflict cu habsburgii pentru Transilvania, iar cu polonia erau în relații foarte bune încă din momentul în care otomanii au pus stăpânire pe Cetatea albă. alexandru Lăpușneanu putea fi acceptat cu lejeritate de otomani, în baza unor acorduri și promisiuni de colaborare antihabsburgică. pentru Regatul polonez urcarea lui alexandru Lăpușneanu pe tronul Moldovei mai însem-na stoparea înaintării habsburgilor spre est, cu atât mai mult că în anul 1551 ei intraseră în stăpânirea Transilvaniei. prin urmare, criza politică din Ţara Moldovei la mijlocul secolului al XVI-lea avea implicaţii externe majore7. așadar, în luna septembrie 1552, în urma bătăliei de la şipote, pe tronul Moldovei urca alexandru Lăpușneanu8. adversarul lui, alexandru Joldea, era crestat la nas și trimis la mănăstire în calitate de călugăr. Fenomenul crestării era un procedeu des întâlnit în acea epocă și era o pedeapsă aplicată pentru cei dornici de a obține tronul țării. atâta vreme cât în Țara Moldovei, ca și în Țara Românească, nu exista un principiu care ar fi desemnat ordinea urcării în scaun, oricine avea sânge domnesc sau, cel puțin, pretindea că avea sânge domnesc putea să ocupe tronul țării. De aici o luptă care va dura aproape continuu pentru o miză enormă – cea de ocupare a scaunului Țării Moldovei. În aceste lupte acerbe învinșii aveau soartă diferită. printre pedepsele aplicate era și cea de mutilare a corpului. Era considerat că domnul trebuia să fie întreg la trup, iar cel care nu întrunea aceste calități nu mai putea fi domn. De aici crestarea la nas apărea ca o metodă de luptă cu diferiții pretendenți la scaunul domnesc. Factorii externi i-au fost potrivnici lui ale-xandru Joldea să ajungă domn al țării sau, mai bine spus, factorii externi care l-au susținut au fost mai slabi decât factorii externi care i-au fost împotrivă.

alexandru Lăpușneanu pretindea că era fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb și a fost consi-derat ca atare prin recunoașterea legăturii pe care acest voievod a avut-o cu o lăpușneancă, de unde a provenit cel de-al doilea nume al său, cel de Lăpușneanu. alexandru Lăpușneanu a fost căsătorit cu Ruxandra, fiica lui petru Rareș9. Despre membrii familiei lui Lăpușneanu se mai știe că avea un frate care în anul 1557 era stăpân al Lăpușnei, dar și vameș acolo. De numele acestuia este legat un incident produs cu o solie poloneză care se întorcea de la Constantinopol. ajungând la Lăpușna, vameșii moldoveni le-au cerut negustorilor armeni care mergeau împreună cu trimisul polon să le plătească vama cuvenită. Când aceștia au replicat că negustorii care însoțesc solul polon niciodată nu plătesc vama, a fost trimisă o solie la alexandru Lăpușneanu ca să clarifice situaţia. atunci, fără să aștepte răspunsul de la Curtea domnească, caravana a pornit la drum. şeful de vamă, adică fratele lui alexandru Lăpușneanu, a trimis în urma lor 40 de călăreţi care i-au întors din drum. Cronicarul polon care a relatat această întâmplare îi dădea dreptate șefului de vamă, deoarece era „un funcţio-nar care-și îndeplinea slujba și nu putea să <îi> lase liberi fără știrea domnului”. Ca urmare, negustorii armeni au plătit 400 de taleri, dar au urmat și alte negocieri cu vameșii moldoveni care, până la urmă, i-au lăsat să treacă, după ce întreaga solie a zăbovit câteva zile bune în 7 Constantin A. Stoide, Frământări în societatea moldovenească la mijlocul secolului al XVI-lea, In: Anua-

rul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, XI (1974), p. 63-91.8 Gheorghe Pungă, Noi consideraţii privind începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, In: Anuarul In-

stitutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, XVIII (1981), p. 551-565.9 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p. 286-300; Ștefan S.

Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 98.


vama Lăpușna. De abia la Cameniţa a venit răspunsul de la vodă că negustorii armeni nu trebuiau să plătească vama10.

alexandru Lăpușneanu începea domnia cu un omagiu de vasalitate față de regele polon, având și niște promisiuni față de Imperiul Otoman. Din cauză că principalele evenimente din acest spațiu se vor desfășura în Transilvania și activitatea externă a lui alexandru Lăpuș-neanu se va îndrepta cu precădere tot spre acest ținut, acolo unde partida proimperială va lupta cu cea nu neapărat prootomană, cât mai degrabă cu cei care susțineau autonomiaTran-silvaniei. acesta din urmă dorea însă includerea acestui ținut în componența imperiului fără respectarea autonomiei voievodatului. Corespondența diplomatică de la începutul anului 1553 denotă îngrijorarea pe care imperialii o aveau față de Transilvania. În corespondența generalului Castaldo, cel care a contribuit decisiv la omorârea lui ştefan Rareș11, se întrevede o neliniște privitoare la starea lucrurilor din Transilvania, dar, mai ales, asupra poziției pe care domnul Moldovei o avea la acel moment în problemele transilvănene. El scria regelui Ferdinand al ungariei despre uneltirile care se fac în Moldova împotriva lui. Mai departe el scria despre teama că moldovenii, muntenii și turcii se vor uni și vor porni împotriva lui. alexandru Lăpușneanu ar fi spus că nu se va liniști până nu va aduce îndărăt pe fiul regelui Ioan, Ioan Sigismund Zapolia, cel care a fost susținut încă în anul 1541 de otomani pentru ocuparea tronului Transilvaniei. această corespondență va ajunge departe de granițele Mol-dovei, iar la curțile europene încă de pe atunci se uneltea un nou plan de schimbare a lui alexandru Lăpușneanu cu un alt domn fidel habsburgilor. Deocamdată acțiunile principa-le se vor desfășura în interiorul Transilvaniei, iar așa cum vor arăta evenimentele cuvântul principal aveau să-l spună înșiși transilvănenii. pe plan intern alexandru Lăpușneanu se ocupa de rezidirea mai multor locașuri sfinte, de colonizarea țării pustiite de evenimentele din ultima vreme. Va întreprinde acțiuni cu privire la dezvoltarea anumitor ramuri ale eco-nomiei, printre care și cea a creșterii vitelor prin organizarea scutăriilor12 ș.a.m.d. La 26 mai 1554, alexandru Lăpușneanu avea să termine rezidirea mănăstirii Bistrița din ținutul neamț, veche ctitorie a lui alexandru cel Bun și locul unde acesta și-a găsit odihna de veci. Semni-ficația acestui gest este una mare. şi prin acest mijloc alexandru Lăpușneanu avea să-și legi-timeze pretențiile la tronul Moldovei. În plus, nu întâmplător el și-a schimbat numele. ştim că înainte de domnie el se numea petru stolnicul, or, acum prin schimbarea prenumelui din petru în alexandru, dorea să aducă un argument în plus cu privire la motivele sale de a aspira la tronul Moldovei. De menționat și faptul că, în timpul domniei lui alexandru Lăpușneanu, la curtea acestuia a fost ținută o cronică oficială13 de cronicarul Eftimie, ajuns probabil îna-inte de 1558 episcop de Rădăuţi14. această cronică după cea anonimă și a lui Macarie este una de importanță foarte mare pentru cunoașterea acelei epoci tulburi din istoria Moldovei. alexandru Lăpușneanu a ordonat scrierea cronicii pentru a-și consolida aceleași pretenții la tron și a-și legitima odată în plus domnia.

principala ctitorie a lui alexandru Lăpușneanu a fost mănăstirea Slatina, pregătită pentru a deveni următoarea necropolă domnească. Construcția acestei mănăstiri a început în anul

10 Călători străini despre Ţările Române, vol.II, Bucureşti, p. 120; P.P.Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 6-9.

11 Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, p. 30-32.12 Gheorghe Pungă, O scutărie domnească în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, In: Analele Știinţifice ale

Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, Serie nouă, XXX (1984), p. 43-49.13 Cronica lui Eftimie, In: Cronici slavo-române din sec.XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, Ediţie revăzută şi

completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 106-125.14 Discuţia despre autorul cronicii. Vezi: Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuş-

neanu, p. 222-225.


1553, adică în următorul an după urcarea lui alexandru Lăpușneanu în scaun, dar a fost terminată de-abia la revenirea lui la tron în anul 156415.

noul domn al Moldovei va trebui însă de la bun început să urmeze indicațiile venite din partea porții Otomane. Otomanii au știut de acum înainte să-i folosească pe cei doi domni români în realizarea planurilor lor în spațiul nord dunărean. Situația creată în jurul Transilvaniei nu era o excepție. Firește, demnitarii de la Constantinopol îl vor susține pe contracandidatul habsburgilor la tronul Transilvaniei. Iar în această acțiune domnului Țării Moldovei îi revenea un loc important. pe parcurs, toate speranțele legate de atragerea lui ale-xandru Lăpușneanu în tabăra creștină aveau să se năruie, iar domnul Moldovei a fost nevoit să participe la campania din Transilvania, care avea să-l instaleze în scaun pe Ioan Sigismund Zapolia. Încă din anul 1554 domnul Moldovei cerea regelui polon să contribuie la așezarea lui Zapolia în scaunul Transilvaniei, deoarece, în caz contrar, sultanul turc putea transforma Transilvania în pașalâc. La 10 iulie 1555, alexandru Lăpușneanu scria aceluiași rege că va participa la campania din Transilvania din porunca sultanului turc și cu scopul de a-l pune în tron pe Ioan Sigismund Zapolia. O nouă poruncă a sultanului turc va fi trimisă domnului Moldovei în luna februarie a anului 1556, iar pretendentul otoman la domnia Transilvaniei va fi instalat în scaun de acțiunile comune ale domnilor Țării Moldovei și Țării Românești în urma operațiunilor militare din lunile august-octombrie 1556. astfel, statutul de suzera-nitate otomană al Transilvaniei a fost restabilit și se va perpetua până la sfârșitul secolului al XVI-lea, când va izbucni un nou război austro-otoman, iar habsburgii vor intra pentru o perioadă scurtă de vreme în stăpânirea Transilvaniei. La 30 iulie 1556, domnul Moldovei cerea stărilor din Transilvania să se întrunească și să-l accepte pe Ioan Sigismund Zapolia în calitate de principe. În acel moment, alexandru Lăpușneanu apărea ca un protector al noului principe și avea să folosească noua situație pentru consolidarea poziției sale în spațiul românesc. În aceeași ordine de idei se înscriu și eforturile domnului Moldovei de recupera-re a feudelor Cetatea de Baltă și Ciceul din Transilvania, pe care le-a primit încă ştefan cel Mare de la Matiaș Corvinul drept recompensă pentru pierderea Cetății albe și Chiliei. După numeroase intervenții și la ordinul expres al sultanului turc, care a apărut în acest conflict ca intermediar, cele două cetăți vor fi cedate domnului Țării Moldovei în anul 155816.

poziția lui alexandru Lăpușneanu în timpul conflictului otomano-habsburgic pentru Transilvania a trezit o nemulțumire profundă atât în Imperiul Habsburgic, cât și în polonia. De aceea, habsburgii au pus la cale înlocuirea domnului Moldovei cu un alt voievod care să le fie fidel și să execute programul lor politic. În plus, chiar dacă cercurile oficiale poloneze erau împotriva unor intervenții armate, în puternicul regat dinspre nordul Moldovei s-au găsit persoane dornice să participe la operațiunea de schimbare a domnului Țării Moldovei, grupate în jurul lui albert Laski, influentul magnat polon. având o puternică susținere di-nafară, dar și persoane loiale în interiorul țării, nemulțumite mai ales de politica promovată de alexandru Lăpușneanu, noul pretendent la tronul Moldovei, Iacob Heraclide Despot, un aventurier originar din Creta sau Samos, a intrat în țară în toamna anului 1561 și în urma bătăliei de la Verbia de la 18 noiembrie a același an, a ocupat scaunul Țării Moldovei17.

noul domn al Moldovei, venit într-o țară străină cu intenții pe care le credea nobile, a încercat de la bun început să stabilească bune relații atât cu polonia, cât și cu Imperiul Oto-man. Ca urmare a eforturilor lui, otomanii, dar și polonezii au căzut de acord cu schimbarea 15 Realizările culturale din perioada domniei lui Alexandru Lăpuşneanu. Vezi: Gheorghe Pungă, Ţara Mol-

dovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Capitolul Înfăptuiri cultural-artistice, p. 214-244.16 Hurmuzaki-Densuşeanu, Documente, vol. II, partea V, p. 447.17 Despre Iacob Heraclide Despot, vezi: Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara

Românească şi Moldova, I, Bucureşti, 2001, p. 633; Gheorghe Gonţa, Demir Dragnev, Despot vodă, In: Domnii Ţării Moldovei, volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, 2005.


de domn în Moldova. primii însă au folosit această ocazie pentru a-și consolida influența în Moldova, iar cei din urmă pentru a-l impune să urmeze procedura depunerii omagiului de vasalitate obișnuit încă din vechime pentru domnii Țării Moldovei, repetată și de prece-dentul domn, alexandru Lăpușneanu. Totuși, deși aceste eforturi s-au încununat cu succes, amenințarea asupra tronului a venit de acolo de unde se aștepta cel mai puțin. Fostul său patron, albert Laski, supărat pe acțiunile lui Despot vodă, va organiza o nouă campanie militară sprijinindu-l de astă dată pe Dimitrie Wiśniowiecki, care pretindea că este fiul lui petru Rareș și care se pare că avea și susținători în țară. Introducerea noului impozit de un galben pe fiecare gospodărie țărănească, topirea podoabelor de aur și argint mănăstirești și introducerea practicilor protestante în Moldova a nemulțumit aici pe multă lume și a servit ca prilej pentru izbucnirea răscoalei împotriva lui Despot vodă. armata răsculaților îl în-vinge inițial pe Dimitrie Wiśniowecki, iar apoi, în urma asediului de trei luni, îl va forța pe Despot vodă să se predea. Dimitrie Wiśniowiecki va fi trimis la poartă unde va fi omorât în chinuri groaznice. același destin îl va avea și Despot vodă, care va fi omorât de conducătorul răscoalei, ştefan Tomșa.

Răsculații, încă din momentul declanșării revoltei, august 1563, l-au ales domn pe ştefan Tomșa. Originea lui este una nesigură. un singur lucru este însă cert: ştefan Tomșa nu se trăgea din vechea dinastie a Bogdăneștilor și a fost ales domn într-o situație excepțională, când răsculații au dorit să scape de Despot vodă. noul domn n-a fost recunoscut de poartă, care a acordat credit fostului domn al Moldovei, alexandru Lăpușneanu. ştefan Tomșa avea să completeze lista de domni, alături de alexandru Cornea și Ioan Joldea, ridicați de boieri în scaun în urma unor răscoale, dar nerecunoscuți de poartă18.

ştefan Tomșa nu s-a conformat ordinului venit de la Constantinopol. astfel, sfârșitul anu-lui 1563 și începutul anului 1564 se desfășoară în lupte aprige pentru deținerea scaunului Ță-rii Moldovei. De abia noul contingent militar oferit de sultanul turc va deveni decisiv în lupta dintre alexandru Lăpușneanu și ştefan Tomșa. acesta din urmă avea să părăsească Moldova și să-și caute refugiu în polonia. Dar, în urma numeroaselor intervenții ale lui Lăpușneanu și ale sultanului turc, ştefan Tomșa avea să fie omorât la începutul lunii mai 1564 la Liov, împreună cu adepții săi apropiați: Moțoc și Spancioc.

noua domnie a lui alexandru Lăpușneanu a fost una destul de zbuciumată, mai ales din cauza numeroșilor pretendenți la domnie și partidelor de susținere care se adăposteau în statele vecine. Din timpul acestei domnii au rămas câteva expresii care, preluate de Gri-gore ureche, au fost mai apoi imortalizate de Constantin negruzzi în monumentala nuvelă „alexandru Lăpușneanu”: „de mă voi scula pe mulţi am să popesc”, „de voi nu mă vreţi eu vă vreau și de voi nu mă iubiţi eu vă iubesc”. După moartea lui alexandru Lăpușneanu în scaunul țării avea să se urce fiul său, Bogdan Lăpușneanu, care va fi domn al Ţării Moldovei din anul 1568 până în 1572. numeroșii urmași ai lui alexandru Lăpușneanu vor ajunge să lupte pentru domnia Moldovei, unii din ei ajungând să și domnească, fie în Moldova, fie în Ţara Românească.

18 Despre genealogia familiei lui Ștefan Tomşa, vezi: Ștefan S. Gorovei, Contribuţii la genealogia familiei domnitoare Tomşa, In: Revista Arhivelor, XXXIII (1971), nr. 3, p. 375-390.


Neamul De BoIerI lăPușNeNI CărăBăţ / DarIe: IstorIe șI geNealogIe

dr. Sergiu BACALOV

neamul Cărăbăţ este unul din cele mai vechi și de frunte neamuri boierești moldovenești, fapt confirmat, la începutul secolului al XVIII-lea, de către Dimitrie Cantemir, care, în De-scrierea Moldovei, menţionează printre cele mai de cinste familii boierești ale Ţării Moldovei atât „Carabășeștii”, cât și „Dărieștii”1 (ramura descinsă din Darie Cărăbăţ, ulterior consti-tuind un neam de sine stătător). neamul Cărăbăţ (Darie) a avut un rol important în viaţa social-politică și economică a Moldovei medievale, la nivel central și regional (ţinuturile Tu-tova, Lăpușna, Fălciu și Vaslui). un loc de frunte Cărăbăţeștii l-au deţinut în târgul și ţinutul Lăpușna, ca stăpâni de moșii și dregători în sistemul administrativ regional.

Tangenţial, de istoria neamului Cărăbăţ s-au preocupat Gheorghe Ghibănescu (a resta-bilt file din biografia și cariera lui Darie Cărăbăţ; a întocmit o spiţă genealogică a neamului Cărăbăţ / Darie; a evidenţiat multe aspecte din activitatea funciară a Dărieștilor)2; aurel V. Sava (a presupus că Cărăbăţ pârcălabul, tatăl lui Darie Cărăbăţ, ar putea fi un descendent al vornicului petru Cărăbăţ; a restabilit file din activitatea lui petru Cărăbăţ; l-a identificat pe Cărăbăţ pârcălabul cu Dumitru Cărăbăţ; a restabilit pagini din activitatea lui Darie Cără-băţ)3; nicolae Stoicescu (a evidenţiat cronologic dregătoriile deţinute de petru și Darie Că-răbăţ, a evidenţiat aspecte de ordin genealogic și biografic privind acești doi reprezentanţi ai neamului Cărăbăţ; a admis existenţa unor legături de rudenie între ei)4; ştefan S. Gorovei (a evidenţiat destinul tragic al lui Toader și Lazor Cărăbăţ, fiii vornicului petru Cărăbăţ, orbiţi la porunca lui ştefăniţă vodă; a argumentat suplimentar părerea lui aurel V. Sava privind identificarea lui Cărăbăţ pârcălabul cu Dumitru Cărăbăţ; a stabilit că Dumitru Cărăbăţ, în 1635, a fost pârcălab de Lăpușna5), Virgil pâslariuc (a examinat rolul important pe care l-a avut petru Cărăbăţ în timpul rebeliunii marilor boieri din anul 1523, orientată împotriva lui ştefăniţă vodă; a stabilit că vornicul petru Cărăbăţ și postelnicul Cozma şarpe au fost

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 115.2 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, p. LX-LXIII.3 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei (în continuare: Aurel V. Sava, Doc.

Lăpuşna.), Bucureşti, 1937, p. 51-53.4 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV – XVII,

Bucureşti, 1971, p. 298, 372.5 Ștefan S. Gorovei, Mărturiile unui document, In: Cercetări istorice. Serie Nouă, XII-XIII, Iaşi, 1981-1982,

p. 309-310.

7


căpeteniile acestei rebeliuni)6; Sergiu Bacalov (a elucidat aspecte referitoare la înrudirea Că-răbăţeștilor cu neamurile Bouleștilor și arbureștilor)7.

abordând problema locului de origine al neamului Cărăbăţ, sesizăm anumite similitu-dini cu cazul neamului lăpușnean Hâncul. Se pare că ambele neamuri iniţial, înainte de des-călecarea Ţării Moldovei, au locuit în zona Bârladului, în ţinutul Tutova. ulterior, după scoa-terea spaţiului pruto-nistrean de sub dominaţia Hoardei de aur, Cărăbăţeștii și Hânceștii, ca participanţi activi ai acestui proces, au obţinut în calitate de danii domnești moșii în ţinutul Lăpușna8. În această privinţă remarcăm că, în secolele XV-XVI, moșiile cunoscute (Orgoești, negomireștii, Vlădești, Bogdănești9) ale vornicului petru Cărăbăţ (tot el și primul reprezen-tant atestat documentar al neamului Cărăbăţ) erau amplasate în ţinutul Tutova, în apropi-erea târgului Bârlad, în bazinul râului Horoiata (vezi Harta). În secolul al XVII-lea, arealul de activitate funciară a Cărăbăţeștilor (în special, ramura Dărieștilor) acoperea ţinuturile Lăpușna, Fălciu și Vaslui. Remarcăm că vechiul centru funciar, de baștină, al Dărieștilor s-a aflat în ţinutul Lăpușna (de exemplu, Stolniceni, Drăgușeni, Ciuciuleni și Voloseni, toate pe Cogâlnic), iar stăpânirile din ţinuturile Fălciu, Vaslui, Tutova, Totruș, Orhei, Iași, Soroca, neamţ, Suceava, Cârligătura și Roman sunt de provenienţă mai târzie, de zestre, danie și cumpărătură. astfel, putem reprezenta schematic deplasarea nucleului funciar al Cărăbăţeș-tilor din ţinutul Tutova în cel al Lăpușnei și extinderea ulterioară, prin intermediul ramurii Dărieștilor, în direcţiile Fălciu și Vaslui, în funcţie de conjunctura politică, socioeconomică și genealogică, încât, pentru secolul al XVII-lea, acest neam poate fi calificat ca fiind unul de lăpușneni (vezi Figura nr. 1.).

ținutul Vaslui,

sec. XVII

ținutul Lăpuşna,

nu mai târziu de sec. XVI-

XVIIținutul

Tutova, nu mai târziu de

sec. XV-XVI

ținutul Fălciu,

sec. XVII

Figura nr. 1. Oscilarea geografică a centrului funciar al neamului Cărăbăţ.

Majoritatea moșiilor neamului Cărăbăţ/Darie erau situate în ţinuturile Ţării de Jos a Moldovei, ceea ce confirmă presupunerea că avem de-a face cu un neam de boieri joseni („gioseni”). Or, se știe că josenii (în deosebi locuitorii ţinuturilor Lăpușna, Orhei și Soroca) au fost elementul cel mai energic, combativ și tradiţionalist al Ţării Moldovei10. primul re-

6 Virgil Pâslariuc, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, 2005, p. 62, 65, 66-67.

7 Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Studiu istorico-genealogic, Chişinău, 2012, p. 82-83.

8 Sergiu Bacalov, Aspecte istorico-genealogice referitoare la neamul boieresc al Hânculeştilor (Hâncul) In: Buletin Știinţific al Tinerilor Istorici, Serie Nouă I (VI), Chişinău, 2012, p. 67-102.

9 Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21.10 Sergiu Bacalov, „Giosenii” sau boierimea din Ţara de Jos a Moldovei (sec. XVI-XVIII) In: Consolidarea

şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale a tinerilor cercetători, Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău, p. 12-29.


prezentant cunoscut al neamului boieresc investigat în acest Studiu este atestat pentru prima dată în același context cu prima atestate a existenţei josenilor ca grup socioetnografic. ne referim la Petru Cărăbăţ, vornic la începutul secolului al XVI-lea, în perioada domniilor lui Bogdan vodă (1504-1517) și ştefăniţă vodă (1517-1527). petru Cărăbăţ a fost atestat exer-citând funcţia de mare vornic între 18 decembrie 1515 – 25 martie 152311. Virgil pâslariuc consideră că petru Cărăbăţ l-a schimbat în dregătoria de mare vornic pe socrul său, Dragoș Boul12. Se pare că, la începutul secolului al XVI-lea, marele vornic își exercita atribuţiile doar asupra Ţării de Jos, vornicia fiind o dregătorie specifică acestei regiuni13. nu întâmplător cronicarii evidenţază rolul dominant al moldovenilor joseni în oastea Ţării Moldovei, aflată sub conducerea vornicului petru Cărăbăţ, în timpul luptelor cu tătarii, în special în bătălia de la şerbaca (1518), pe prut, când a fost obţinută o victorie zdrobitoare asupra invadatorilor din Crimeea. Episodul luptelor cu tătarii, culminate cu victoria în bătălia de la şerbaca14, constituie o pagină importantă, de glorie, în istoria neamului Cărăbăţ, de aceea considerăm oportun să prezentăm în întregime respectivele fragmente de cronici, ce evidenţiază rolul de frunte al vornicului petru Cărăbăţ în derularea acestor evenimente.

astfel, cronicarul Grigorie ureche relatează: „Eră in alu doile anu, 7026, avgustu 18, au întratu Albu-Sultan cu tătarii de la Perecop, și au trecut Nistrul fără veste, și au trasu spre Prut, de s-au suitu păm la Șerbanca, den susu de Ștefănești, și s-au apucatu a prădare ţera. Ce no-rocul celu bunu a lui a lui Ștefan vodă, s-au prilejitu cu oste gata in gura Corovei, în giosu de Ștefănești, și au dat veste și ţărei de sârgu să se strângă; și dacă s-au bulucit s-au suitu în sus; și au trimisu Ștefan vodă pre Petru Cărăbăţu vornicul, şi cu toţi josenii. Și dacă au trecutu Pru-tul, cu agiutorul lui Dumnedzău, luni dimineaţa, în revărsatul zorilor, fără veste au lovitul pre tătari, ne avăndu ei grijă de una ca aceea; și cu norocul lui Ștefan Vodă i-au răzbitu, și mulţi tătari au pierit, și mulţi în Prut s-au înecatu, și în Ciuhru s-a fost înglodându; și pre mulţi au prinsu vii, așijderea și pre doi mârzaci mari, anume Tamiș și Bicaz. Și pre câţi au rămasu i-au gonitu peste câmpu, tăindu-i și săgetându-i păn la Nistru, unde, fiind obosiţi caii lor, mulţi în Nistru s-au înecat. Numai Sultanul cu puţintei au scăpatu, însă și el, rănitu la capu. Așa s-au întorsu cu multă pagubă și peire, și rușine; câţi au scăpatu, și acei, pedeștri și fără arme. Eră Ștefan Vodă s-au întorsu cu mare laudă; și au poruncit tuturoru boierilor să se strângă în Hâr-lău, la dziua sântului mucenicu Dimitrie; și acolo, dacă s-au adunatu, ospeţe și bucurie mare au fostu, și pre toţi i-au dăruitu Ștefan Vodă; și după aceea și-au luat șie doamnă”15.

un alt letopiseţ ne informează că: „În anul 7026, augustu 14, veniră tătarii în Moldova, dăntăiu la tărgușorul numit Șerbanca pe Prutu; în capul acelor tătari era Albu Sultanu, și po-runci a da focu ţărei, iar Ștefan vodă (pe de o parte) adună oastea și merse asuprai elu însuși în susul Prutului, (iar pe de altă parte) trămise la Cărăbăţu, marele vornicu alu Ţărei de Josu, ca să treacă Prutul cu toată (oştirea din) Ţara de Josu, şi-i porunci ca luni dimineaţa, în zori de dzi, să lovească pe tătari şi să-i bată, şi-i lovi acelu vornicu, şi-i înfrânse, și mulţi din ei au pieritu, și foarte mulţi au fostu prinși, între care duoi mârzaci mari, iar ceilalţi au fost

11 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV – XVII, Bucureşti 1971, p. 298.

12 Virgil Pâslariuc, Raporturile politice..., p. 26-27.13 Sergiu Bacalov, „Giosenii” sau boierimea din Ţara de Jos a Moldovei (sec. XVI-XVIII) In: Consolidarea

şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale a tinerilor cercetători, Ediţia a V-a, 31 martie 2011, Chişinău, p. 12-29.

14 Șerbaca a fost o localitate pe Prut, în ţinutul Hotin, situată în apropiere de vărsarea Ciuhurului în Prut. Urmare a construcţiei barajului Costeşti-Stânca, satul Șerbaca a fost înghiţit de apele lacului de acumulare.

15 Grigorie Ureche, Domnii Ţării Moldovei şi viala lor, In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 1, Bucureşti, 1872, p. 186-187.


goniţi, bătuţi și măcelăriţi d-a lungul câmpului de pe la Nistru, și d-abia scăpă cu fuga acelui Albu Sultanu cu puţini d-ai săi, iar Ștefan vodă se întoarse la Hârleu, căci fusese elu însuși în acea bătălie”16

Deși cronicile relatează despre euforia lui ştefăniţă vodă determinată de victoria obţi-nută la şerbaca, precum și faptul că acest domn a răsplătit generos („pre toţi i-au dăruitu”) participanţii la confruntările cu tătarii, peste câţiva ani relaţiile lui cu petru Cărăbăţ s-au înrăutăţit. Conflictul dintre domn și boierii săi, între care și petru Cărăbăţ, a cauzat fuga postelnicului Cozma şarpe în polonia (30 martie 1523) și executarea hatmanului Luca ar-bure (aprilie 1523), sub motiv de trădare de domn și ţară („pre care dzicu să-lu fie aflatu in viclenie”), iar mai târziu și a fiilor lui, „de care lucru mulţi dintre boierii ţărei spăimăntân-du-se”, că le va veni și lor rândul17 (remarcăm cu această ocazie că Luca arbure era unchiul Maricăi, soţia lui petru Cărăbăţ18, ceea ce a stimulat suplimentar opoziţia acestuia faţă de ştefăniţă vodă, propulsându-l în fruntea rebeliunii). Ca urmare, la 7 septembrie 1523, boierii au încercat să realizeze o lovitură de palat, pentru a-l scoate din scaun pe ştefăniţă vodă: „cu toţii s-au rădecatu asupra-i; ce nimică n-au isprăvitu”, deoarece „lui ştefan Vodă i-au venit ţara întru-agiutoru”, iar rebelii, inclusiv petru Cărăbăţ, „s-au răsepitu pintr-alte ţări, lăsându-și ocinile și casele...”19. petru Cărăbăţ s-a refugiat în Ţara Muntenească, având in-tenţia de a pleca de acolo la Istambul20, iar averile sale din Moldova au fost confiscate: „au prăpădit, aceste sate, petru Cărăbăţ, ce au fost vornic, cu a sa hainie, când au râdicat, cu alţi necredincioși, un tălhar asupra domniii... ştefan voevod, și asupra pământului nostru”21. În afară de confiscarea averii vornicului Cărăbăţ, conform lui ştefan S. Gorovei, ştefăniţă vodă și-a extins răzbunarea și asupra familiei acestuia22. Mai multe aspecte privind participarea lui petru Cărăbăţ la rebeliunea din 1523, rolul acestuia în consolidarea boierilor pribegi în lupta împotriva lui ştefăniţă vodă și posibila lui extrădare și pedepsire prin decapitare, în 1526, au fost examinate de Virgil pâslariuc23.

Există puţine informaţii referitoare la fondul funciar al lui petru Cărăbăţ. Sunt cunoscute numele doar a patru moșii (două „sate, anume Orgoeștii și negomireștii, de asupra Hovri-letii, și giumătate de siliște, care acum să numește Vlădești, tij la Hovrileta, și parte din Bog-dănești”), toate amplasate în ţinutul Tutova. aceste sate au fost confiscate de ştefăniţă vodă și trecute în proprietatea statului, iar ulterior, la 18 mai 1528, petru vodă Rareș le-a dăruit paharnicului Felea24.

16 Sumariul Cronicii despre ţara Moldovenească şi despre Domnii ei: în ce modu descălicară dintru-ntâiu Moldovenii în ţera Moldovenească şi cine fusese primul lor Domnu sau Vodă în anul dela zidirea lumii 6580 eră de la Naşterea lui Christos 1352 In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 3, Bucureşti, 1874, p. 479. Vezi textul în limba poloneză: „I posłał do Karaboca wielkiego dolnego dwornika swoego abo przeszedł Prut ze wszystką ziemią dolną, i kazal mu w poniedziałek rano na rozświcie aby się z Tataty uderzył i bił, i uderzył ten dwoenik na nei i poraził je, i wiele ich pobito” (p. 470).

17 Grigorie Ureche, Domnii Ţării Moldovei şi viala lor..., p. 187.18 Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 82-83.19 Ibidem, p. 188.20 Nicolae Stoicescu, Dicţionar..., p. 298.21 Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21.22 Ștefan S. Gorovei, Mărturiile..., p. 309.23 Virgil Pâslariuc, Raporturil politice..., p. 62, 65, 66-67.24 Ibidem, p. 18-21.


petru Cărăbăţ a fost căsătorit cu Maria, fiica marelui vornic Dragoș Boul și nepoata lui arbure cel Bătrân. a avut doi fii, Toader și Lazor, și două fiice, Candachia și Todosia25. Între Cărăbăţeștii din secolul al XVI-lea și cei din secolul al XVII-lea există un hiatus documentar, ceea ce nu permite, pe moment, evidenţierea conexiunii genetice dintre ei, deși majoritatea istoricilor admit existenţa unor legături directe26. anumite indicii, tangenţiale, sugerează ide-ea precum că copiii lui petru Cărăbăţ au stăpânit câteva moșii, probabil de baștină, în ţinutul Lăpușnei, pe valea Cogâlnicului și Botnei. aceste moșii, probabil, au servit ca bază pentru reabilitarea economică a neamului Cărăbăţ, prin intermediul ramurii Dărieștilor. astfel, toa-te moșiile din fondul funciar de baștină al lui Darie Cărăbăţ erau situate în ţinutul Lăpușna, anume satele Stolniceni, Drăgușeni, Ciuciuleni, Voloseni și, posibil, o parte din complexul de moșii Văsieni, Mănoilești, policeni și Cumpănești27, moștenite de la Toader sau Lazor, fiii marelui vornic petru Cărăbăţ.

Căderea lui petru Cărăbăţ în disgraţie, în cazul în care nu ne-am ciocnit de o aparenţă, determinată de lipsa surselor, a cauzat, pe durata unui secol, scoaterea neamului Cărăbăţ din mediul marii boierimi și transformarea într-un neam de importanţă regională. Revenirea la vechile poziţii s-a făcut la mijlocul secolului al XVII-lea graţie fiului pârcălabului de Lăpușna Dumitru Cărăbăţ, Darie, căsătorit cu fiica armașului și serdarului ştefan, o persoană apropi-ată domnului Vasile vodă Lupul. ştefan serdarul a fost promovat în ierarhia administrativă a Ţării Moldovei de către acest domn, ceea ce i-a dat posibilitatea să obţină resurse financiare suplimentare și să cumpere multe moșii. O parte din moșiile lui ştefan serdarul i-au revenit, de zestre, ginerelui său, Darie Cărăbăţ. apropo, un procent însemnat din proprietăţile funci-are ale lui Darie Cărăbăţ au o asemenea origine.

Darie Cărăbăţ a fost cel care a pus bazele unei noi ramuri de neam, fiind strămoșul boie-rilor Dăriești (Darie), care au activat în secolele XVII-XIX, iar urmașii săi locuiesc și în zilele noastre în mai multe sate ale Moldovei. El a deţinut mari dregătorii în aparatul central al statului: spătar (18 mai 1648), mare sulger (3 februarie 1654), mare comis (30 mai 1655–26 februarie 1657, 18 iunie 1658), mare spătar (6 august 1658 – înainte de 15 octombrie 1659; atestat ca fost mare spătar între 15 octombrie 1659 și 12 martie 1667)28.

Darie Cărăbăţ a participat, alături de socrul său, ştefan sedarul, și de alte rude ale sale (boierii Ciogolești, Boulești, şeptelicești etc.), la rebeliunea condusă de logofătul Gheorghe ştefan (și el rudă cu Darie Cărăbăţ – n.n.) orientată împotriva lui Vasile vodă Lupul (1653): „ştefan Gheorghe logofătul, ce era la Vasile vodă logofătu mare... au legatu voroave și cu o

25 Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 82-83. De altfel, legăturile genealogice dintre neamurile Cărăbăţ (ramura Darie) şi Boul se repetă în secolul al XVII-lea (Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 370, p. 465-468).

26 Nicolae Stoicescu, Dicţionar..., p. 298.27 Prezintă interes faptul că, actualmente, în satul răzăşesc Văsieni, raionul Ialoveni există mulţi

purtători ai numelui de neam Darie. S-ar putea ca neamul răzăşesc Candu de la Văsieni să fi descins din Candachia, fiica vornicului Petru Cărăbăţ.

La obârşia vâlcelii Iosipa, „la cheotoarea moşiei Văsieni dinspre Fundul Galbenei şi Lohăneşti, este situat punctul Caracanda”. În opinia noastră, acest toponim nu poate fi pus în legătură cu „antroponimicul Canda sau Candachia”, după cum s-a presupus. Termenul respectiv pare să fie o moştenire alano-tătară (vezi Sergiu Bacalov, Consideraţii privind olanii (alanii) sau iaşii din Moldova medievală. Cu accent asupra acelor din regiunea Nistrului de Jos, In culegerea: Conferinţa ştiinţifică internaţională: „Evoluţia mentalităţii tineretului în contextul integrării Moldovei în UE”, consacrată aniversării a 85 de ani de la înfiinţarea UST şi a învăţământului superior din Moldova, 16-17 martie 2015, Chişinău, 2015, p. 214-229.), el mai fiind cunoscut ca toponim în spaţiul tiurcofon (vezi, de exemplu, or. Karaganda din Kazahstan). Etimologia probabilă: „kara” = întunecat, negru, des; „kant”, „kand” = cetate, oraş, localitate.

28 Nicolae Stoicescu, Dicţionar..., p. 372.


samă de boieri de ţară, anume cu Ciogoleștii și cu ştefan sărdariul, cuprindzănd cu jurămân-turi să ţie taina. au alesu cu sfatul loru numai să aducă oști ungurești și muntenești asupra lui Vasile vodă”29. În timpul primei faze a rebeliunii, cea organizatorică, au fost deconspiraţi câţiva complotiști, între care și ştefan serdarul, socrul lui Darie Cărăbăţ, care, bucurându-se de încrederea deplină din partea domnului, reușise să concentreze în mâinele sale mai multe pârghii administrative și militare importante, ceea ce îndeosebi l-a deranjat pe Vasile vodă Lupul: „încă la mai mari griji era Vasilie vodă pentru ştefan sărdariul, fiindu atâte oști pre acele vremuri, și marginea toată pre sama lui. şi îndată au scrisu cărţi și la ştefan sărdariul ca să vie câtu mai de sârgu la curte”30. neștiind că a fost deconspirat, ştefan serdarul a ve-nit la Iași, fiind neutralizat prin arestare și întemniţare, alături de alţi boieri participanţi la complot. În contextul intervenţiei militare munteano-transilvănene în sprijinul lui Gheorghe vodă ştefan, Vasile vodă Lupul a ordonat executarea lui ştefan serdarul: „au dat pre amăndoi Ciogoleștii și pre ştefan sărdariul pre mâna siimenilor, de i-au omorâtu noaptea denaintea jitniţei ce era în lăuntru în curte”31. În condiţiile intervenţiei străine în susţinerea rebeliunii, Darie Cărăbăţ, chiar dacă admitem faptul că nu a fost la curent cu activitatea de complotist a socrului său, a avut motive suficiente să intre în rândul oponenţilor lui Vasile vodă Lupul. astfel, îl atestăm pe spătarul Darie Cărăbăţ în cadrul avangardei oștirii lui Gheorghe vodă ştefan: „straja” era concentrată la Bacău și, pe lângă cei „400 de oameni călărași și siimeni câţiva”, mai întrunea „o samă de feciori de boieri adunaţi la ştefan vodă: andronic sărdarul, Darie spătarul, antiohie aga, și alţi boieri”. Toţi aceștia au participat la ciocnirea de la Valea Sacă, lângă satul Faraoani, învingându-i pe cei „800 de oșteni, într-alesu, orheieni și lăpuș-neni”, între care și detașamentul condus de Mihalcea Hâncul, trimiși de Vasile vodă Lupul să stopeze înaintarea lui Gheorghe ştefan32.

În timpul domniei lui Gheorghe vodă ştefan (1653-1656), Darie Cărăbăţ a deţinut dre-gătoriile de mare sulger și mare comis, ceea ce nu l-a împiedicat, după cum presupune ni-colae Stoicescu, să-l susţină pe Gheorghe vodă Ghica33. presupunerea se bazează pe faptul că Gheorghe vodă Ghica i-a făcut danie un sat (Mihnești, ţinutul Trotuș, cu vecini), „pentru credinţa sa, în timpul uzurpării domniei de către Gheorghe vodă ştefan”34. Deși un alt docu-ment face referinţă la faptul că Luca pârcălabul, cumnatul lui Darie Cărăbăţ, a fost persecutat de respectivul domn, pentru partizanat în favoarea lui Gheorghe vodă ştefan: „deaca au vinit Ghiorghie Ghica vodă la domnie au făcut pre Luca pârcălabul viclean, au zis că au ţinut cu ştefan Vodă la răscoala lui Vasilie vodă” și pentru acesta „i-au fost luat satul acesta încă și o samă de direase i-au luat atunci”. Însă, în timpul lui ştefăniţă vodă Lupul, pârcălabul Luca a fost reabilitat: „au socotit și n-au aflat pre Luca întru nimic viclean, ce i-au dat de iznoav satul pulbereanii cu tot locul”35.

Se pare că după domnia lui Gheorghe vodă Ghica, Darie Cărăbăţ n-a mai deţinut dregă-torii, numele lui fiind menţionat în acte însoţit de particula „biv”, deci ca boier mazâl. Con-form lui aurel V. Sava, Darie Cărăbăţ a decedat la sfârșitul anilor 70 ai secolului al XVII-lea,

29 Miron Costin, Letopiseţul Ţerii Moldovii, In: Cronicile României sau letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, editate de Mihai Kogălniceanu, tom. 1, Bucureşti, 1872, p. 322.

30 Ibidem, p. 324.31 Ibidem, p. 325.32 Ibidem, p. 338.33 Nicolae Stoicescu, Dicţionar..., p. 372.34 Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului (în continuare: CDM),

vol. III (1653-1675). Volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca, Constanţa Neculescu, Veronica Vasiliu, Cornelia Crivăţ, Bucureşti, 1968, nr. 466, p. 117.

35 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 67, p. 91-93.


deoarece două documente, din 21 iunie 1671 și 9 februarie 1678, atestă faptul că el mai era în viaţă36.

* * *Darie Cărăbăţ a fost fiul pârcălabului de Lăpușna, Dumitru37 Cărăbăţ38. ştim că Darie

Cărăbăţ a avut un frate, Ion39, care de asemenea a deţinut o perioadă dregătoria de pârcălab al Lăpușnei40; și o soră, Ghinia41 (Gherghinia42), căsătorită cu Luca43, pârcălabul de Lăpușna44 și de Chișinău45.

Din viţa lui Ion Cărăbăţ, pârcălab de Lăpușna (atestat în această dregătorie la 20 martie 166746), provin, probabil, „Sandul Cărăbăţu și Costantin ficiorul Sandului” („Costantin ficio-rul Sandului Cărăbăţ”), stăpâni ai unor moșii de pe Cogâlnic, în ţinutul Lăpușna47. Iar Ghi-nia este strămoașa mai multor neamuri boierești și dvorenești din Basarabia, inclusiv Iaman-di și Tomuleţ (Gavril Luca, fiul Ghiniei, a fost căsătorit cu Safta Gorie, iar fiul lor, ştefan Luca, mare vistier, căsătorit cu Maria neculce48 (sora cronicarului Ioan neculce și strănepoata lui Iordache Cantacuzino), a fost tatăl lui Sandulache, al II-lea vistier, bunicul lui Toma și stră-bunicul lui Iordache Tomuleţ (1791-1843), stăpânul moșiei Lăpușna în secolul al XIX-lea49).

Însuși Darie Cărăbăţ, căsătorit cu axinia50, fiica armașului (apoi serdarului) ştefan51, „a fost unul dintre cele mai de seamă figuri din istoria ţinutului Lăpușna”, iar „multe spiţe de neam răzășești îl au în frunte”52. Darie Cărăbăţ a avut mai mulţi copii, inclusiv:

36 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, p. 51-53.37 Ibidem; Autorul presupune că Cărăbăţ pârcălabul este identic cu Dumitru Cărăbăţ.38 Ibidem, nr. 33, p. 51; nr. 33, p. 51; „Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu”. Ștefan S.

Gorovei, Mărturiile..., p. 310.39 CDM, vol. III, nr. 1411, p. 305-306; „Darie spătarul cu fratele său Ioan Cărăbăţ”.40 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise (Documente slavo-române), vol. IV, partea II, Iaşi, 1915,

nr. CCXXXVI, p. 268-269. „Ion Carăbăţ părcalabul de Lăpuşna” este atestat în acelaşi document cu „Andreiaş feciorul lui Darie ciau fost comis”.

41 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 34, p. 53; „Dare şi surorii sale Ghinii”; nr. 33, p. 51; „Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu”.

42 Ibidem, nr. 67, p. 91-93.43 Ibidem; „Lucăi ce-au fost pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ pârcălab”; „Lucăi pârcălabul şi giupâneasei

sale Gherghinei”.44 Ibidem, nr. 55, p. 74-76; „Luca pârcălab de Lăpuşna”, ginerele „Cărăbăţului pârcălab”.45 Ibidem, nr. 85, p. 106-107; la 24 aprile 1669, Gheorghe vodă Duca întăreşte un sat lui „Luca pârcălab

de Chişinău”, care „au slujit şi domnii meale când am fost însumi domnie mea în Ţarigrad”, cumpărat încă de „socru-său Cărăbăţ pârcălab”.

46 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269.47 Aurel V. Sava, Doc Lăpuşna, nr. 151, p. 175-176.48 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, p. LIV.49 Valentin Tomuleţ, Familia de nobili din Basarabia – Sandulache şi Iordache Tomuleţ In: Nobilimea

basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus. Volum dedicat memoriei lui Alexandru Matei Cotruţă, coordonator Maria Danilov, Chişinău, 2013, p. 104-141. Elita social-politică şi economică a Basarabiei. Sec. XIX – începutul sec. XX. Documente. Coordonator: Sergiu Bacalov. Alcătuitori: Sergiu Bacalov, Cristina Gherasim, Marina Guţu, Sergiu Demerji, Elena Cojocari, Chişinău, 2014, p. 89-90.

50 Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale (în continuare: CDM), vol. IV. Volum întocmit de Mihai Regleanu, Doina Duca Tinculescu, Veronica Vasilescu, Constanţa Negulescu, Bucureşti, 1970, nr. 2023, p. 445; „Axinia, soţia lui Darie, fost mare spătar”.

51 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 49, p. 69-70; „lui Ștefanu vel armaşu, tatăl spătăresei Acsănii, mumii lui Andreiu Darii”.

52 Ibidem, p. 51-53.


Andrei (Andreiaş) Darie Cărăbăţ53, atestat documentar la 12 august 1647, când Vasile vodă Lupul, „pe lângă altile, întărește în stăpânirea lui ştefanu vel armașu, tatăl spătăresei ac-sănii, mumii lui andreiu Darii” jumătate din satu Trifeni, ţinutul Lăpușna54. Iar la 20 martie 1667, andrei Darie este alături de unchiul său, Ion Cărăbăţ, la Iași, împreună cu alţi boieri, ca martori la vânzarea unei părţi din satul Stroiești, pe Crasna, ţinutul Fălciu55. Din andrei Darie se trage Ioan pruncul, care, la începutul secolului al XIX-lea, declara „că moșiile [Mlă-dinești și Trifeni] le are clironomie de pe strămoșul său andrei Darie”56. un descendent al lui andreiaș Darie a fost și „banu Iordachi Dare”, fiul spătarului Iordache Darie, cel care, la 5 noiembrie 1818, în Chișinău, s-a învoit cu „dumnealui nadvornoi sovetnic Ioan pruncu pi moșii și părţi di moșii Dăriești, ci să află în stânga prutului”, ca să le împartă „drept în doaî frăţăști”, căci se ţineau de veri57;

Iancul Darie Cărăbăţ, atestat ca postelnic (18 martie 1677)58, fost postelnic (12 noiem-brie 1690) și din nou postelnic (12 august 1695)59. Referitor la biografia sa, știm că a intrat în datorii la niște turci („să scape de o năpastă pentru niște oi turcești, în zilele lui antioh vodă”60), nefiind în stare să furnizeze numărul de oi în conformitate cu contractul. pentru ca „să-și plătească capul de la robie”, a fost nevoit să vândă o parte din moșiile sale și cele ale rudelor lui61. Fiii postelnicului Iancul Darie a fost, probabil, ştefan Darie, căsătorit cu Maria, fiica comisului Gheorghiţă62 Frătiţă și a Saftei (fiul lor ar putea să fie Miron Darie63, atestat ca martor la tranzacţia referitoate la moșia Turbătești, ţinutul Cârligătura, o proprietate mai veche64 a lui „Gheorghe comis”) și Gavril Darie65;

Constantin Darie Cărăbăţ, atestat la 30 iunie 1708 în funcţia de căpitan66; Gligoraşico Darie Cărăbăţ67; Mihai Darie Cărăbăţ68, care a avut ca descendenţi pe fiii Toader Darie69, 53 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269; „Andreiaş feciorul

lui Darie ciau fost comis”.54 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 49, p. 69-70. 55 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CCXXXVI, p. 268-269.56 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 49, p. 69-70.57 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 375, p. 474-476. Despre relaţia de rudenie a neamului Pruncul-Bucium

cu neamul Darie vezi şi Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. I, Bucureşti, 1940, p. 271-273.

58 CDM, vol. IV, nr. 143, p. 55.59 Ibidem, nr. 1741, p. 386.60 Ibidem, nr. 1776, p. 392.61 Ibidem, nr. 2023, p. 445.62 Catalogul Documentelor Moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale (în continuare: CDM), vol. V.

Volum întocmit de Veronica Vasilescu şi Doina Duca-Tinculescu, Bucureşti, 1974, nr. 1095, p. 293; „Ștefan, fiul lui Darie fost postelnic, împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”.

63 Ibidem, nr. 144, p. 37, „Miron Dari”.64 Ibidem, nr. 150, p. 39, la 20 august 1702, „Gheorghiţă Frătiţă comis cu soţia lui Safta” vând o parte din

Turbăteşti, ţinutul Cârligătura.65 Ibidem, nr. 1095, p. 293; Un act referitor la o tranzacţie funciară la care participă „Ștefan, fiul lui Darie,

fost postelnic, împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”, îl are printre boierii semnatari şi pe „Gavril, fiul lui Darie”.

66 Ibidem, nr. 769, p. 203; „Constantin căpitanul, fiul lui Darie spătarul”.67 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise. Documente slavo române, vol IV, partea I (1675-1692), Iaşi,

1914, nr. 81, p. 104-105; La 14 ianuarie 7194 [1686] s-a întocmit un act „înaintea Iancului şi Gligoraşco sân Dari spatar”. Aceştia doi semnează: „az Iancul Darie iscal”; „az Gligoraşco Darie iscal”.

68 CDM, vol. IV, nr. 1776, p. 392; „Iancu Darie dă fraţilor săi, Constantin, Gligoraşco şi Mihai”.69 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 135, p. 160; la 21 noiembrie 1723 este atestat „Mihai Darie, ficior lui

Darie spătar”, stăpân în Ulmeni şi Dulijăni. Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 155, p. 182-183; iar la 24 august 1741 este atestat stăpân la Ulmeni şi Dulijăni un Toader Darie. Ceea ce ne face să admitem că sunt tată şi fiu.


pârcălab70, căsătorit cu Sofronia71, Vasilache Darie (acesta a avut cel puţin doi copii: Sandul Darie și Mărdare Darie72), Ioniţă Darie (tatăl lui Dumitru Darie)73, și fiicile anușca74 și Ma-ria75;

Ștefan Darie Cărăbăţ, atestat documentar ca stolnic (20 ianuarie 1667)76, apoi fost pos-telnic (10 aprilie 1717)77. O fiică a sa, Sinica („Sinicăi Mălăes”), a fost căsătorită cu Toader Mălai, al II-lea medelnicer (ea este străbunica lui panaite Cazimir78, după cum reiese din mărturia semnată, la 28 februarie 1766, de „Grigoraș Cazămir i eu Costandin brat Grigoraș Cazămir” privind o ocină moștenită de la „părinţii noștri Ion Cazămir și părintelui nostru i-au fost zăstri dată de la moașa nostră Sănica Mălăias, ci au avut-o și moașa nostră de pi tată-său ştefan vel armaș”79), iar cealată, Safta, iniţal măritată după un Hăbășescul, cu care a avut o fiică, Catrina prodăneasa, iar ulterior recăsătorită cu Solomon Brăescul, mare me-delnicer, având copii pe fiul nicolae Brăescul, postelnic, și pe fiica Maria80. probabil, stol-nicul ştefan Darie a fost căsătorit cu o repezentantă a neamului de boieri Boul, din ramura descendentă din vistiernicul Toader Boul (fetele lui ştefan Darie au moștenit „moșii ce au depre părinţii lor dipre Dăriești și dipre Boești”, care mai târziu s-au „împărţit pre doi fraţi bătrâni”, adică fiicilor Sinica și Safta, ceea ce pare să indice că moșiile Bouleștilor îi erau lui ştefan Darie stăpâniri de zestre, după soţia sa). Moșiile Bouleștilor erau Brăeștii (Corlăteștii) și Stejărenii, în ţinutul Suceava, primul sat fiind de baștină a lui Dragotă Boul vătav, tatăl vistiernicului Toader Boul, iar Stejărenii erau cumpărătură personală a vistiernicului Toader Boul81. un fiu al lui ştefan Darie stolnicul a fost, probabil, Sava Darie, tatăl lui Ioniţă Darie82. Tot ştefan Darie stolnicul este strămoșul unor reprezentanţi ai neamului pelin din Basarabia

70 CDM, vol. V, nr. 1420, p. 385-386; a fost atestat în această dregătorie la 14 iulie 1716.71 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 184, p. 215-216; La 1766 este atestată „Sofroniea fămeia lui Toader

Darie şi „fratelui lui, Vasilachi, nepoţii lui Darii ce-au fost spătar mari”.72 Ibidem, nr. 193, p. 237-238; la 2 august 1781 sunt atestaţi „Sandul şi Mărdarii brat Sandului, ficior lui

Vasălachi Darii, strănepoţii lui Darii spătariu”. Semnează: „Sandul Darii” şi „Mardar Darii”.73 Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), „ Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113. La 26 august 1756

sunt atestaţi „Vasilachi Darii, Marie, fata lui Mihaiu Darii”, „Dumitru, ficiorul lui Ioniţă Darii”.74 CDM, vol. IV, nr. 1505, p. 337; „Anuşca, fiica lui Mihai, nepoata lui Darie, fost mare spătar”.75 Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113, „Marie, fata lui Mihaiu

Darii”.76 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Documente slavo-române), vol. VIII, Iaşi, 1914, nr. LXL, p.

112-113.77 CDM, vol. V, nr. 1462, p. 396.78 Teodor Candu, Aspecte privind istoria monahismului din Basarabia în sec. XIX. Testamentul

arhimandritului Chiril, stareţul mănăstirii Curchi şi executarea prevederilor sale In: Studii de arhondologie şi genealogie, vol. I, Chişinău, 2013, p. 55. Vezi spiţa genealogică a neamului Cazimir.

79 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 183, p. 213-214.80 Ibidem, nr. 131, p. 155-156, „Toader Mălaiu biv vt. med. gineri lui Ștefan Darii şi nepot nieu Necolaiu

Brăescul post., ficior lui Solomon Brăescul biv vel med. ginere lui Ștefan Darii stolnic”, mărturisesc despre „Acsănie spătăroai a lui Darii socrului mieu lui Ștefan Darii stolnic şi surorii sale Maria”. nr.157, p. 184-185; la 20 ianuarie 1743, în faţa rudei lor, Iordache Cantacuzino vornic (nepotul de frate al lui Vasilaşco Cantacuzino), copii din cele două căsătorii ale Saftei, fiica lui Ștefan Darie stolnic, împart între ei averea rămasă de la mama lor („Catrina Prodăneasa, cu Neculai şi cu Marie toţi fraţi, ficiorii Saftei”; „Catrina Prodăneasa... tatăl său, Hăbăşescul”; „Solomon Brăescul tatăl lui Neculai, luând pre maica Catrinei”; „muma Catrinii dinpreună cu Solomon Brăescul, bărbatul ei cel di pre urmă”).

81 Sergiu Bacalov, Boierimea Ţării Moldovei..., p. 440-443.82 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, colecţia Moldova în epoca

feudalismului, vol. XI, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearov, Chişinău, 2008, nr.11, p. 42-58; (47); la 14 iunie 1782, „zapis de la Ioniţi, sân Savii, nepot lui Darii stolnic, strănepot Chiriţii, prestrănepot lui Horjilă”.


(„Darii stolnicul și a surorii sali Marii păhărniceasăi”. „Darii stolnicu, din cari să tragi necu-lai și Tudurachi, fraţi pelinești”83).

La 27 mai 1746 este atestat „Sandul Darie și fraţii săi, nepoţii lui Darie biv vel spătar”, stăpâni ai satului „Ghermănești ce sânt pe prut la ţinutul Lăpușna”84, pe care Gheorghe Ghi-bănescu (cu remarca: „fără a preciza exact filiaţiunea”) îl consideră fiu al lui ştefan Darie și nepot lui Darie Cărăbăţ85. Tot Gheorghe Ghibănescu, pe baza curgerii stăpânirii moșiei Ghermănești, presupune că acest Sandul Darie a fost tatăl lui Velișcu Darie86, atestat la 8 iu-nie 1760 („Velișcu Darie ce le-au cumpărat răposatul Darie, ce-au fostu vel spătariu, strămoș lui Velișcu, din satu din Ghermănești din ţânutul Lăpușnei, care moșia trece peste prutu și în ţânutul Fălciului”87) și, respectiv, bunic Catincăi88 și lui Constantin Darie89;

Maria, zisă „Maria păhărniceasa”. a fost căsătorită cu Gavril Donici pârcălabul. au avut două fiice, una căsătorită cu preotul Ioan, protopop de Orhei, iar cealată – cu Toader, căpitan de curteni90. Tot din ea provin unii reprezentanţi ai neamului Morozan din Basarabia („Darii stolnicul și a surorii sali Marii păhărniceasăi”; „Mariea păhărniceasa, din cari să tragi căpita-nu apostu Morozan cu ai săi cu baștină”91);

O altă fiică a lui Darie Cărăbăţ a fost căsătorită cu Toader Bujoreanul, al II-lea armaș92.

* * *Dintre moșiile stăpânite de petru Cărăbăţ știm numele doar a patru din ele, toate pe valea

Horoiatei, în ţinutul Tutovei: Orgoeşti, Negomireşti, jumătate din Vlădeşti și o parte din Bogdăneşti93. aceste sate au fost confiscate de ştefăniţă vodă după rebeliunea din 1523, iar la 18 mai 1528, petru vodă Rareș a făcut danie toate aceste moșii lui „Felea paharnicul”, ceea ce pare să demonstreze că ele au fost scoase definitiv din stăpânirea Cărăbăţeștilor. Totuși, un document, emis la cca 10 august 1681, sugerează faptul că unele moșii de baștină ale Cărăbăţeștilor din secolul al XVI-lea au rămas în stăpânirea unor rude colaterale. La această dată, un oarecare potorac a zălogit, pentru 4 lei, jupânesei Joroae părţile sale de ocină din trei moșii: „din Costești, pe Horuiata, de la Ciorăști, din gura albiei și din Cărăbăţ”94. Faptul că una dintre aceste moșii, anume Costeştii, se afla pe Horoiata, în apropiere de moșiile lui 83 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 370, p. 465-468.84 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 30, p.

27-28.85 Ibidem, p. LXIII.86 Ibidem, p. LXIII.87 Ibidem, nr. 44, p. 44-46.88 Ibidem, nr. 223, p. 158; „Catinca Darie, fiica pah. Velişcu Darie”.89 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 228,

p. 162; („părintele meu, de la cumnatul său Costandin Darie cu zapis din 1795 noembrie 23, în vreme nevrănniciei noastre” scrie un Gheliman. Despre faptul că mama lui Alecu Gheliman a fost Catinca Darie, vezi nr. 401, p. 217.

90 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 131, p. 155-156, „Ștefan Darie stolnic şi a surării sale Maria”; moşii date de „Acsănie spătăroai a lui Darii socrului mieu lui Ștefan Darii stolnic şi surorii sale Maria, cari au ţinut-o Gavril Donici pârcălabul şi pâr au fost dumlor vii nu s-au înpărţit, ce noi acum ne-am învoit cu ginerele lui Gavril Donici anume preotul Ioan protopopu de Orheiu şi cu Toader căpitan de curteni şi ne-am împărţit aceste moşii ce ne-au rămas de la socri”.

91 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 370, p. 465-468.92 CDM, vol. IV, nr. 2023, p. 445; „Toader Bujoranul, fost al doilea armaş, ginerele Axiniei, soţia lui Darie,

fost mare spătar”.93 Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. IV, Bârlad, 1924, nr. X, p. 18-21; „sate, anume Orgoeştii

şi Negomireştii, de asupra Hovriletii, şi giumătate de silişte, care acum să numeşte Vlădeşti, tij la Hovrileta, şi parte din Bogdăneşti”.

94 CDM, vol. IV, nr. 650, p. 158.


petru Cărăbăţ, iar în alta, în Ciorăşti, pe prut, la gura albiţei, în secolul al XVII-lea stăpânea parte de ocină Darie Cărăbăţ, demonstrează atât legătura de rudenie dintre Cărăbăţeștii din secolul al XVI-lea cu cei din secolul al XVII-lea, cât și faptul că anumite ramuri ale aces-tui neam au continuat să stăpânească unele vechi moșii tutovene. Este remarcabil faptul că sus-numitul potorac stăpânea și parte dintr-o moșie numită Cărăbăţ (!).

Referitor la fondul funciar al Cărăbăţeștilor din secolul al XVII-lea, cunoaștem mai multe detalii referitoare în special la stăpânirile ramurii Dărieștilor, descinsă din Darie Cărăbăţ. Deocamdată am identificat patru moșii de baștină ale lui Darie Cărăbăţ, toate pe Cogâlnic, în ţinutul Lăpușna: Stolniceni, Ciuciuleni, Voloceni (Voloseni) și Drăgușani95.

Darie Cărăbăţ a moștenit partea de moșie din Stolniceni de la tatăl său, Dumitru Cără-băţ, pârcălabul Lăpușnei. Dumitru Cărăbăţ stăpânea jumătate din satul Stolniceni, pe care, ulterior, copiii săi au deosebit-o de stăpânirea răzășilor de Stolniceni. astfel, la 28 noiembrie 1666, un Dumitrașcu diacul, comunica domnului precum „a ales și a stâlpit, împărţind în două satul Stolniceni din ţinutul Lăpușna, jumătate să ţină Darie spătarul cu fratele său Ioan Cărăbăţ, iar jumătate Bejan, petru, Gheorghe, Hariton și răzășii lor; din heleșteul cel bătrân s-au ales două părţi, spătarului cu fratele său, iar răzășilor o parte”, însă „codrul se stăpânește dea valma”96. Din document reiese că la împărţirea moșiilor părintești jumătate de moșie din Stolniceni a fost întărită după Darie și Ion Cărăbăţ, iar surorii lor, Ghinia, nu i-a revenit parte de ocină în aceast sat. Este un detaliu important, ce demonstrează că Stolnicenii au fost moșie de baștină lui Darie Cărăbăţ; în continuare vom utiliza acest exerciţiu și pentru identificarea altor moșii lăpușnene de baștină ale Cărăbăţeștilor.

În conformitate cu obiceiul pământului, putem admite că, ulterior, această jumătate de sat a fost împărţită în două părţi egale, între Darie și Ion Cărăbăţ. Mai târziu, Darie Cărăbăţ și-a mărit stăpânirea sa în Stolniceni prin cumpărătură. astfel, la 9 februarie 1678, un Ioan, fiul an-ghelinei, și Filip, fiul Gănescului, au dat încă un zapis de confirmare a vânzării părţilor lor „din sat din Stolniceni din parte de sus dentru un bătrân” lui „Darie spătar”, cu remarca că „dresăli ce le au avut ei dati mai denainte li-au prăpădit Darie spătar când au prădat tătarii ţara”97.

Se pare că părţile din Stolniceni stăpânite de Darie Cărăbăţ au fost moștenite de fiul şte-fan Darie, stolnic, și de fiica Maria Donici, de la care, în conformitate cu împărţirea făcută la 29 decembrie 1720, au trecut în stăpânirea Sinicăi, fiica lui ştefan Darie și soţia lui Toader Mălai, și cea a protopopului Ioan, ginerele Mariei98.

Că moșiile Ciuciuleni și Voloseni de pe Cogâlnic, ţinutul Lăpușna, au fost de baștină lui Darie Cărăbăţ se confirmă prin faptul că, la 18 mai 1640, anumite părţi din ele au fost dăruite de niște răzăși (probabil, rude cu ei) „lui Darii și surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu”, ceea ce indică că, anterior, Cărăbăţeștii nominalizaţi stăpâneau acolo parte de ocină părintească, care la împărţire a revenit doar lui Darie Cărăbăţ și Ghiniei, iar fratele lor, Ion Cărăbăţ, a fost compensat cu alte moșii99. ulterior, la 11 august 1657, „Darii comisul s-au

95 Cinci, dacă acceptăm complexul de moşii Văsieni-Mănoileşti-Policeni şi Cumpăneşti.96 CDM, vol. III, nr. 1411, p. 305-306.97 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 107, p. 132.98 Ibidem, nr. 131, p. 155-156.99 Ibidem, nr. 33, p. 51; „dania ci au făcut şi au dăruit Gavril şi cu fimeia sa Varvara, fata lui Gheorghii

diacul din Volosăni lui Darii şi surori-sa Ghini, ficiorii lui Cărăbăţi pârcălabu, nişti părţi di ocină partea lui Gheorghii diiacul, tatăl Vărvarei şi partea unchiu-său Dumitru comisul, fratele lui Gheorghii şi partea mătuşi-sa Anghelinii călugăriţii ci au fost sor lui Dumitru şi Gheorghii cât li să vor alegi din sat din Ciuciuleni şi di Volosăni 2 părţi în Ciuciuleni şi 3 părţi în Vuluceni cu doî vaduri di moară în Târnuşa, partea Măriei, îma Vărvarei, precum şi din Drăguşeni, iarăşi partea lor ci să va alegi”. Ibidem, nr. 34, p. 53; La 18 mai 1640, Vasile vodă Lupul „întăreşti lui Dare şi surorii sale Ghinii părţile de ocină di moşii di sat Ciuciuleni şi din Voloceni, 2 părţi di Ciuciuleni şi 3 părţi di Vuluceni şi di Drăguşeni şi doi vaduri di moară din Târnuşa” danie de la Gavril şi Varvara.


tocmit” cu răzășii de Ciuciuleni „ca când se va faci sat în Volosăni să aibă și ei treabă precum și ei în Ciuciuleni”100.

O altă parte din Voloseni era, probabil, stăpânită de Darie Cărăbăţ de zeste, de la soţia sa, axinia, fiica serdarului ştefan („Volosănii... ci să cuprind prin împărţala spătăresei acsăniei, soţia răposatului spătar Darie”)101.

În Drăguşeni, stăpânirea lui Darie Cărăbăţ avea o triplă origine, o parte de baștină (la 12 martie 1667, atunci când Iliaș vodă alexandru i-a întărit unele stăpâniri, sunt menţionate „părţi din Drăgușani pe Tărnușa”, fără a li se specifica provenienţa102), alta de cumpărătură, plus alta de zestre. partea de cumpărătură din Drăgușeni (răzășii „au vândut den sat den Drăgușăni de partea den sus dentru un bătrân ce este în Vale Răci, care dă în Tărnușa dela ţinut Lăpușnii de bătrânul moșului lor lui nicoară” lui „Darie spătar”) a fost obţinută la 9 februarie 1678103, împreună cu partea de cumpărătură din Stolniceni, în care Darie Cărăbăţ avea și parte de baștină. De aceea admitem că și în Drăgușeni Darie Cărăbăţ avea parte de baștină, mai ales că încă tatăl său, pârcălabul Cărăbăţ, făcuse anumite tranzacţii funciare cu reprezentanţi ai neamului Drăguș104, cu numele cărora a fost botezată moșia Drăgușeni. partea de zestre din Drăgușeni putea fi cea cumpărată (două din trei părţi ale unui bătrân) cu 20 de lei, la 20 martie 1647, de către „ştefan armașul cel mare”, socrul lui Darie Cărăbăţ, de la Răzmeriţă, fiul lui Ionașco Robul105.

Multe moșii a obţinut Darie Cărăbăţ graţie căsătoriei cu axinia, fiica serdarului ştefan, boier favorit al lui Vasile vodă Lupul, care l-a promovat în ierarhia administrativă a Ţării Moldovei, răsplătindu-l din plin pentru serviciile prestate.

astfel, în afară de părţile din Drăgușeni și Voloseni, lui Darie Cărăbăţ i-au revenit, de zestre, moșiile Mlădineştii, Chicera, pe Bâcovăţ, jumătate din Trifeni, părţi din Boghiceni și Cartişa, în ţinutul Lăpuşna; moșiile Mateuţi (Cobâleni), pe Ciorna, și Lopatna, pe nistru, ţinutul Orhei; Nebuvaleuca, pe prut, în ţinutul Hotin. Toate aceste moșii, la începutul se-colului al XIX-lea urmau să fie împărţite între banul Iordache Darie și Ioan pruncul106. alte moșii de zestre au fost satele: Căţăleni și Călimăneşti (cu Mândroaia), pe pârâul nârnova, cumpărate de ştefan, fost armaș, socrul lui Darie, de la fata lui Mându armaș107. ulterior, Căţelenii au fost înstrăinaţi, prin vânzare Sturzeștilor, iar Călimăneștii, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se aflau în stăpânirea Dărieștilor descinși din Mihai, fiul lui Darie Cărăbăţ. astfel, la 1766, „s-au giudecatu... Sofroniea fămeia lui Toader Darie, a fratelui lui Vasilachi, nepoţii lui Darii ce-au fost spătar mari” cu ursachi Izbaș, Constantin Tânburi și Constantin Bucuţă „pentru acesti 2 moșii anumi Călimăneștii și Măndroaiea pisti prutu pe nârnova ot ţinutul Lăpușnii, cari moșii să hotărăscu alăturea pe din gios cu Căţălenii, moșiea răposatului Sandului Sturzii ci-i esti cumpărătură dela niamul Dărieștilor”, din sus cu Ma-

100 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 59, p. 79.101 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 375, p. 474-476.102 CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.103 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 107, p. 132.104 Ibidem, nr. 55, p. 74-76.105 Ibidem, nr. 48, p. 69.106 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 375, p. 474-476; „Mătiuţâi, cu acum să numesc Cobâlenii şi Lopatna, la

malul Nistrului, Nebuvaleuca, la ţinutul Hotinului, pe Prut cu bălţi de peşti în Prut şi cu doaî heleştei, cari să hotărăşti cu satile Medvetca şi Piciul şi la ţânutul Lăpuşnii: Volosănii i Chicera i giumătate de sat di Trifeni i părţile din Boghiceni şi Cartişa cum şi alte moşii şi părţi de moşii ci să cuprind prin împărţala spătăresei Acsăniei, soţia răposatului spătar Darie”. Ibidem, nr. 49, p. 69-70; la 12 august Vasile vodă Lupul „pe lângă altile întăreşte în stăpânirea lui Ștefanu vel armaşu, tatăl spătăresei Acsănii, mumii lui Andreiu Darii şi giumătati de sat din Trifeni”.

107 CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.

Dar

ie C

ărăb

ăţ,

mar

e sp

ătar

şi m

are

com

is =

Axi

nia,

fica

lui Ş

tefa

n, se

rdar

de

Orh

ei

Ion

Căr

ăbăţ

, pâ

rcăl

ab d

e Lă

puşn

a G

herg

hini

a (G

hini

a)

= Lu

ca, p

ârcă

lab

de L

ăpuş

na

And

rieş

D

arie

Ştef

an D

arie

, st

olni

c C

osta

ntin

Dar

ie,

căpi

tan

Mih

ai

Dar

ie G

ligor

aşco

D

arie

Sand

ul

Căr

ăbăţ

Gav

ril L

uca

= Sa

�a G

orie

Ştef

an L

uca,

m

are

vist

ier

= M

aria

Nec

ulce

Sand

rula

che

Tom

uleţ

, al

II-le

a vi

stie

r

Tom

a S.

Tom

uleţ

Iord

ache

Tom

uleț

(179

1-18

43)

stăp

ânul

moş

iei L

ăpuş

na

= M

aria

Teo

dor

Dum

itru

Căr

ăbăţ

, pâ

rcăl

ab d

e Lă

puşn

a Pe

tru

Căr

ăbăţ

, mar

e vo

rnic

= M

ăric

a, fi

ica

lui D

rago

ş Bou

l, m

are

vorn

ic

Ianc

u D

arie,

po

stel

nic

fiică

=

Toad

er B

ujor

anul

, al

II-le

a ar

maş

Ştef

an D

arie

, pos

teln

ic =

Mar

ia, fi

ica

lui

Ghe

orgh

e Fr

ătiţă

, com

is

Mar

ia

= G

avri

l Don

ici,

pârc

ălab

Iord

ache

Dar

ie,

mar

e ba

n

Iord

ache

Dar

ie,

spăt

ar

Ioan

Pr

uncu

l

Cos

tant

in

Căr

ăbăţ

Sini

ca =

To

ader

Măl

ai Sa

�a =

1.

Hăb

ăşes

cul

2. S

olom

on B

răes

cul

Nic

olae

Br

ăesc

ul

[2]

Toad

er

Dar

ie =

Sofr

onia

Vas

ilach

e D

arie

Mar

dari

e D

arie

Cat

rina

Pr

odăn

easa

[1

]

Mar

ia

[2]

fiică

=

Ion

Caz

imir

Gri

gora

ş C

azim

ir

Pana

ite

Caz

imir

Sand

ul

Dar

ie

Anu

şca

Vel

işco

Dar

ie,

spăt

ar

Cat

inca

C

osta

ntin

D

arie

fiica

=

Apo

stol

, fiul

lu

i Gav

ril B

uciu

m

Ioni

ţă

Prun

cul

Con

stan

tin

Prun

cul

Mar

ia D

umitr

u D

arie

Ioni

ţă D

arie

Sava

D

arie

Ioni

ţă D

arie

Sand

ul

Dar

ie

Gav

ril

Dar

ie

Figu

ra n

r. 2

. O sp

iţă g

enea

logi

că a

nea

mul

ui Că

răbă

ţ/Dar

ie


rinici, la răsărit cu Drojdienii și şișcanii108. Iar la 2 august 1781, „Sandul și eu Mărdarii brat Sandului, ficior lui Vasălachi Darii, strănepoţii lui Darii spătariu” mărturisesc că au vândut marelui vistiernic Enache Canta „a nostră dreaptă ocină și moșii ce esti peste prut ot ţănutul Lăpușnii pe vali nârnovii, care moșii este cu 2 săliști anumi Măndroai i Călimănești ce am avut-o și noi de pe părintili nostru Vasălachi Darii, nepotu lui Darii ce au fost spatariu mari”. aceștia au vândut moșiile sub motiv că „și noi rămâind de părinţii noștri și neputând ca să stăpânim am socotit... ca să o vindem”109.

Spărieţii (acum şipoteni), în ţinutul Lăpușna, au fost danie domnească, făcută, la 22 apri-lie 1641, de Vasile vodă Lupul lui „ştefan vel armaș”110. ulterior, acestă moșie a revenit, prin moștenire, Sinicăi, soţia lui Toader Malai, și Saftei, soţia lui Solomon Brăescul, fiicile lui şte-fan Darie111, iar mai târziu a intrat în stăpânirea familiei Cazimir („care acestă moșie driaptă iaste a nostră giumătate de sat de Spărieţi ci ni să tragi di pi părinţii noștri Ion Cazămir și părintelui nostru i-au fost zăstri dată de la moașa nostră Sănica Mălăia, ci au avut-o și moașa nostră de pi tată-său ştefan vel armaș”). La 28 februarie 1766 „Grigoraș Cazămir i Costandin brat Grigoraș Cazămir” fac danie și vând „giumătate de sat din Spărieţi ot ţinutu Lăpușnii” mănăstirii „Sveti Ioan Zlatoust din Iași”112; Satul Spărieţi, împreună cu Băbiceni, probabil în ţinutul Dorohoi, Petroasa, ţinutul Orhei sau Iași, Zămeşti, ţinutul Vaslui, Tufeşti, probabil în ţinutul Vaslui, Perişor, Căţăleni, Mireşti, Stolniceni, în ţinutul Lăpușna, la 29 decembrie 1720, s-au împărţit între descendenţii lui ştefan Darie, stolnic, și cei ai surorii sale Maria, soţia lui Gavril Donici, fiindu-le moștenire de la „acsănie spătăroaia lui Darii”. astfel, lui Toader Mălai, ginerele lui ştefan Darie, și niculai Brăescul, nepot de la altă fiică a lui ştefan Darie, le-au revenit: „sati întregi Spărieţii și Băbiceni și petroasa și Tufeștii și giumătate di satu di perișor”; iar lui Ioan, protopop de Orhei, și lui Toader, căpitan de curteni, ginerii Mariei, le-au revenit: „Căţălenii și Mireștii și Stolnicenii și Zămeștii la Vasluiu și giumătate de sat de perișori”113.

Satul „Bubuiogi pe Bâc, ţinutul Orhei, cu fânaţe la arapca, cumpărat de la Iane, fost sul-ger, cu dres de întăritură de la Vasilie vodă”114. La 13 septembrie 1654, Gheorghe vodă ştefan dă și întărește lui „Darie ciau fost sulger mare cu un sat anume Bubuiogii ce sânt pre Bâc în ţănutul Orheiului”, luat de la Iane sulgerul pentru o datorie („au fost luat Iane sulgerul cu împrumută trei suti de galbini dela socrul boieriului Darie sulgeriul de la ştefan sărdariul, și pi acei bani nu iau mai dat”)115.

De cumpărătură, Darie Cărăbăţ stăpânea în mai multe sate lăpușnene, cum ar fi: Obilenii, în ţinutul Lăpușna, „pe prut, cu bălţi de pește”, care a fost „cumpărat de la Iordache vistier” încă înainte de 12 martie 1667116. La 1692, „anușca, fiica lui Mihai, nepoata lui Darie, fost mare spătar”, a vindut lui Manolache logofătul, jumătate din satul Obileni117, iar la <8 de-cembrie 1695 – 14 septembrie 1700> Iancu Darie a dat fraţilor săi, Constantin, Gligorașco și

108 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 184, p. 215-216. La judecată câştig de cauză are Sofronia.109 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 193, p. 237-238.110 Ibidem, nr. 36, p. 53-56; „o silişte cu numele Spărieţii din ţinutul Lăpuşnei, care acestă silişte a fost

dreaptă a nostră domnească, ascultătoare de ocolul târgului nostru Lăpuşna ca să aibă a-şi aşeza sat”.

111 Ibidem, nr. 131, p. 155-156. Ibidem, p. 184-185; la 20 ianuarie 1743, partea Saftei din Spărieţi a revenit, în jumătăţi egale, fiicilor sale, Catrina şi Maria.

112 Ibidem, nr. 183, p. 213-214.113 Ibidem, nr. 131, p. 155-156.114 CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.115 L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. IV, p. 5.116 CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.117 CDM, vol. IV, nr. 1505, p. 337.


Mihai, satul Obileni (probabil cealaltă jumătate – n.n.) de pe prut, în schimbul satului Mă-ciucași, ţinutul Tutova, ca să-l vândă lui Ilie Ţifescu spătarul, și „să scape de o năpastă pentru niște oi turcești, în zilele lui antioh vodă”118.

Răducani, pe prut, ţinutul Lăpușna. La 3 octombrie 1666, niște răzăși „vând lui Darie, fost spătar, moșia lor, doi bătrâni din satul Răducani, ţinutul Lăpușna” cu bălţi de pește, cu 100 lei119. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, moșia aparţinea în continuare descen-denţilor lui Darie Cărăbăţ, anume neamurilor Darie și Carp: la 31 decembrie 1776, Grigore vodă Ghica a întărit lui „Vasăli Dari și fraţilor lui ci sânt din niamul lui Darii vel spatari” „moșiia Răducanii ot Fălcii pe prut”120; iar la 17 decembrie 1776, este atestat neamul răzășilor Carp (Cărpeștii) de „moșia Răducanii ot Fălciu, pe prut”, care „sânt din neamul lui Darie vel spătariu”121.

Temporar Darie Cărăbăţ a stăpânit în moșia Ciorăşti, pe prut, la gura nârnovei, ţinutul Lăpușna. astfel, la 21 iunie 1671, ca urmare a unui proces de judecată domnească, un oare-care Iosăp a fost găsit vinovat pentru dubla vânzare a unei părţi din „moșiea Ciorăștii di pisti prut”. a doua oara moșia a fost vândută, pentru 7 lei, „lui Darii spătar”. Domnul Gheorghe vodă Duca a decis ca „ficiorii lui Darii să-ș primească banii de la vânzătoriul Iosăp”122.

În moșia Bardar (Ulmeni şi Dulijăni), ţinutul Lăpușna, Darie Cărăbăţ, spătar, stăpânea partea vândută de „Dumitrașcu Roșca vornic de poartă și soţiia sa Măricuţa”, anume a treia parte din ulmeni și partea lor din Dulijăni, „drept 10 epi cu mânzi preţăluite drept 150 ta-leri”123. Moșia a revenit lui Mihai Darie și urmașilor acestuia. astfel, la 21 noiembrie 1723, ca urmare a cercetării pricinei avută de „Mihai Darie, ficior lui Darie spătar” cu Tonul și fiii Capșei, „pentru o parte din sat din Dulijăni”, în condiţiile în care ultimii afirmau că Mihai Darie „n-ar avea parti acolo”, împricinaţii „s-au învoit ei între ei ca Darie să stăpânească a 3-a parte din Dulijăni pân când va găsi el zapisul de cumpărătură”, punând lui Darie termen opt luni ca să găsească zapisul124. ulterior, la 24 august 1741, domnul a poruncit vistierului Vasilachi Măzărachi să aleagă partea lui Toader Darie din ulmeni și Dulijăni, pentru care „s-au pârât faţă Toader Darie cu andrei Capșa și Grigori Tonul răzăși de moșia Dulijănii”, și pe care Toader Darie o stăpânea în baza zapisului de vânzare al lui Dumitrașcu Roșca vornic de poartă125.

În Horodca, ţinutul Lăpușna, Darie Cărăbăţ a stăpânit temporar anumite părţi de cum-părătură. astfel, la 3 martie 1657, Gheorghe vodă ştefan a judecat pricina dintre Dumitrașco Brad cu vârul său, andrei, „pentru parte de ocină din Horodca partea nastasiei, fata Ho-rotceanului, mătușe lui Dumitrașco Brad”, care a vândut partea ei din „Horotca lui Darie comisul”. Deoarece acest andrei susţinea că nastasia i-a fost și lui mătușă, judecata a decis ca „ce va hi cumpărat Darie comisul să-i întoarcă Dumitrașco Brad”126.

Perişorul, pe Volocel, ţinutul Lăpușna, „cumpărat de la Ivașco Cârjău, Sava cămărașul și de alţii”127. Însă aceste părţi ar putea fi de zestre.

118 CDM, vol. IV, nr. 1776, p. 392.119 Ibidem, vol. III, nr. 1395, p. 303.120 L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XIV, Hrisoave şi cărţi domneşti (1607-1806), Chişinău, 1931, nr.

XLI, p. 50.121 Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 147, p. 168-169.122 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 97, p. 124.123 Ibidem, nr. 155, p. 182-183.124 Ibidem, nr. 135, p. 160; În dosarul „din moşie Ulmenii şi Dăicenii ci acum să numesc Bardarul”.125 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 155, p. 182-183.126 Ibidem, nr. 58, p. 78.127 CDM, vol. III, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p. 24-26.


În Ghermăneşti, ţinuturile Lăpușna și Fălciu, la 20 iunie 1665, spătarul Darie Cărăbăţ a cumpărat, „pentru un cal bun învăţat” (preţuit 50 lei) părţile Măricăi din Ghermănești128, iar la 1 martie 1667 „Darie spătarul cumpără, cu 32 ughi, părţile urmașilor lui Frăţiman din Ghermănești”129.

pentru această moșie, la 27 mai 1746, „s-au pârât de faţă”, la judecata domnească, „Sandul Darie și fraţii săi, nepoţii lui Darie biv vel spătar cu Ioniţă Căzan” și alţi mai mulţi oameni „ci sau răspunsu răzăși de Ghermănești ce sânt pe prut la ţinutul Lăpușna, arătând Sandul Darie doao zapise pe niște părţi de moșie din sat din Ghermănești, cumpărătura lui Darie spătarul, întâiu un zapis din veleat 7175 martie 1”, „și altu zapis... din văleat 7173 iunie 20”. acest Sandul Darie a mărturisit cu „sufletul lui pentru aceste doao zapise, precum ei leau aflat în hârtiile părinţești și nu știu nici un meșteșug asupra zapiselor”, iar faptul că n-a intrat imediat în stăpânirea acestei moșii, l-a exlicat prin aceea că „nu numai în Ghermănești nau putut ajunge cu stăpânirea fiindule traiul pe aiure, ce nici alte moșii ce au avut nau putut să le caute și să le stăpânească, rămâind cele mai multe nestăpânite”. Sandul Darie a prezentat și un zapis de „împărţială a Dărieștilor pentru moșii”, care, cu toate că „nu sau aflat iscălită de Dă-riești, dar Sandul Darie au luat cu sufletul lui, că toate moșiile ce au avut Dărieștii, pe acestă împărţală le stăpânescu și până astăzi fără nici o pricină”. având în vedere că „neprimind ră-zășii de Ghermănești să jure la biserică”, care totodată și-au adus aminte, „singuri ei” și de un zapis „auzit din bătrânii lor că are Darie spătar”, i s-a dat dreptate lui Sandul Darie, ca „să aibă a stăpâni în Ghermănești”, anume „din optu părţi o parte și din a șepte parte giumătate”130.

La 8 iunie 1760, fiind poruncă „să margă și să aleagă niște părţi de cumpărături a lui Velișcu Darie ce le-au cumpărat răposatul Darie, ceau fostu vel spătariu, strămoș lui Velișcu, din satu din Ghermănești din ţânutul Lăpușnei, care moșia trece peste prutu și în ţânutul Fălciului”, hotarnicii „au doveditu din zapisă că umblă ace seliște Ghermăneștii în optu păr-ţi”, iar o parte și jumătate s-a cuvenit „lui Velișcu”131. La 28 iulie 1828 „Catinca Darie, fiica paharnicului Velișcu Darie”, a vândut „agăi Ilie Cogălniceanul partea ei din Ghermănești câtă este în Moldova din a dreapta prutului cu 3250 lei, iar pe altă parte din a sânga prutului nu s-au vândut dumisali”132.

Darie Cărăbăţ stăpânea de cumpărătură satul Stârpeni, în același hotar cu Stănileștii, în ţinutul Lăpușna, apoi Fălciu. astfel, la 30 mai 1655, marii boieri mărturisesc că „Gheorghe Roșca, fost mare vistier, a vândul lui Darie Cărăbăţ, mare comis, satul Stârpeni cu vecini și cu bălţi de pește pe prut, ţinutul Lăpușna” „cu 180 de oi mari și 100 de cârlani de Lăpușna”133.

Tot pe această cale Darie Cărăbăţ și-a extins fondul funciar în ţinuturile Fălciu și Vaslui. astfel, avea părţi de cumpărătură în satele Buneşti, Căbiceşti și Măxineşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu. La 17 iulie 1654, niște răzăși au vândut „lui Darie spătarul părţile lor de moșie din satul Bunești și Căbiceni” pentru doi boi de negoţ134. La <1657-1659> un răzăș „vinde lui Darie spătar” 10 pământuri în Căbicești și 5 în Bunești, pentru 20 lei135. La 1 martie 1661, şte-făniţă vodă Lupul, „întărește lui Darie, fost mare spătar, trei siliști din satul Bunești, ţinutul Fălciu, care fac 100 de pământuri în ţarină, adică a patra parte din vatra satului”, cumpărate de la neniul al II-lea logofăt, pentru care s-a judecat cu răzășii136. La 29 mai 1665, un răzăș a

128 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 9, p. 7.129 Ibidem, nr. 8, p. 11.130 Ibidem, nr. 30, p. 27-28.131 Ibidem, nr. 44, p. 44-46.132 Ibidem, nr. 223, p. 158.133 CDM, vol. III, nr. 127, p. 49.134 Ibidem, nr. 82, p. 41. 135 Ibidem, nr. 111, p. 46. 136 CDM, vol. III, nr. 647, p. 151.


vândut lui „Darie fost spătar”, partea sa din Bunești, cu 10 lei „și vrând acesta să ia loc și din Ciortești și Căbicești, răzășii nu sau învoit”. În aceste condiţii, un alt răzăș ia întors acești 10 lei lui Darie, iar Darie i-a dat „partea sa din Bunești, din Fălciu și o parte din satul Folteşti, ţinutul Vaslui”137. La 15 martie 16(6)8, niște răzăși de Bunești, ţinutul Fălciu au vândut „lui Darie spătar părţile lor din moșiile Bunești, Căbicești și Măţinești” cu 30 lei și un cal biciu-luit, preţuit cu 30 lei138. La 18 mai 16(6)8, o răzășiţă a vindut „lui Darie spătar, părţile ei din moșiile Bunești și Măxinești, pe valea Crasnei, ţinutul Fălciu, cu 5 lei”139. Detalii interesante despre procesul de cumpărare a satului Bunești de către Darie Cărăbăţ aflăm din niște docu-mente târzii, atunci când, la 15 ianuarie 1707, antioh vodă Cantemir a întărit episcopiei de Huși „stăpânirea asupra unei a patra părţi din satul Bunești, ţinutul Fălciu, dăruită de Iancul postelnic140, fiul lui Darie, fost mare spătar, care îl cumpărase de la neaniul, fost al doilea logofăt”. În actul în cauză se relatează că, Iancul Darie postelnicul a avut pâră cu răzășii de Bunești, care au declarat că taică-său a facut danie episcopiei și părţile lor. Deci, „aducând Iancul postelnic un ispisoc de pâră și de rămas de la răposatul ştefan vodă (ştefăniţă Lupul – n.n.), în care arată că părintele său s-a judecat” cu răzășii de Bunești. atunci s-a făcut cer-cetare și s-a constatat „că ace moșie este din trei siliști într-un hotar și au ales și au stâlpit 100 de pământuri în ţarină, partea Episcopiei”, răzășii fiind daţi rămași141. La 20 iulie 1708, Mihai vodă Racoviţă a întărit episcopiei Hușilor „stăpânire peste a patra parte din satul Bunești, partea de jos, pe Crasna, ţinutul Fălciu, 100 pământuri”, care a fost „cumpărată de Darie mare spătar de la răzășii de acolo, și vândută de fiul său, Iancu postelnic numitului episcop”. Moșia se mărginea cu satele Căbicești, Budăiul și Hrusca142.

La 28 martie 1828 este atestată „hliza spătarului Darie” din „Mereşti de la movila Ră-băei”143, în ţinutul Fălciului.

Satele Pribeşti, Popeşti și Pocreaca, ţinutul Vaslui. La 24 februarie 1667, Iliaș vodă ale-xandru „întărește lui Darie, fost mare spătar, stăpânirea peste părţile de moșie: a patra parte din satul popești și pocreaca, pe apa Vaslui, mai sus de pribești”; separat încă „a treia parte din satul popești”, „a treia parte din poiana Cârnului, din fundul Vasluiului” și încă o parte tot acolo; „o poiană numită poiana lui Ţigan, pe Vaslui în sus, la mijlocul codrului, unde se împreună locul popeștilor cu locul târgului Iași”; cumpărate de la mai mulţi moșinași144. La 12 martie 1667, Iliaș vodă alexandru a întărit Darie Cărăbăţ mai multe sate, inclusiv pribești și Hărmănești, din ţinutul Vaslui, și o parte din popești, cumpărat de la feciorii lui Ifrim Roș-ca. ulterior satul pribești a fost vândul de Darie Cărăbăţ lui Iordache Ruset. acesta, în no-iembrie 1708, își lăsa moșiile moștenire fiilor săi, inclusiv „lui ştefan îi lasă pribeștii cu casele, morile și vecinii precum și alte moșii vecine cumpărate de la Darie sulgerul”145. La 4 martie 1720, „Vasilache Darie dăruiește lui Iordache Ruset moșia sa din popești și pocreaca”146.

137 CDM, vol. III, nr. 1185, p. 262.138 Ibidem, nr. 1596, p. 342.139 Ibidem, nr. 1618, p. 347.140 CDM, vol. IV, nr. 1741, p. 386; la 12 august 1695, „Iancul, postelnicul, fiul lui Darie, fost mare spătar,

vinde lui Varlaam, episcopul de Huşi, 100 de pământuri din partea de jos a moşiei Buneşti, cu 100 lei”.141 CDM, vol. V, nr. 628, p. 162.142 Ibidem, nr. 779, p. 207.143 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade (Drăcenii cu moşiile din prejur), vol. XVII, Huşi, 1927, nr. 244,

p. 166.144 CDM, vol. III, nr. 1443, p. 312.145 CDM, vol. V, nr. 819, p. 218-219.146 Ibidem, nr. 1668, p. 458.


În satul Șerbeşti, ţinutul Vaslui: la 18 iunie 1658, niște răzăși de şerbești, pe Vaslui, ţinutul Vaslui, mărturiseau că au „vândut dumisale Darie comisul cel mare dirept trei zeci de lei”, partea lor de moșie (a patra parte din bătrânul popascăi, unul din cei trei ai şerbeștilor)147.

Satul Zăluceni, ţinutul Orhei s-a aflat temporar în stăpânirea lui Darie Cărăbăţ, mare spă-tar, fiindu-i zălogit, la 26 septembrie 1658, de către „Radul, mare spătar, fiul lui Gavril hat-man”, fratele lui Vasile vodă Lupul, care a fost împrumutat de marele spătar cu 40 galbeni de aur, „cu obligaţia de a-i lucra până î-i va plăti datoria”148. La 12 iulie 1663, „Darie, fost spătar, adeverește că a primit de la antimia, păhărniceasa (o rudă a lui Radul stolnicul – n.n.), 200 de lei, daţi de el pentru Zaluceni, ţinutul Orhei”149. astfel, Zălucenii au ieșit din stăpânirea Dărieștilor.

Moșiile de danie ale lui Darie Cărăbăţ au fost: Măciucaşii (Măciucaşii de Jos), pe Bârlad, ţinutul Tutova, cu care la <1655-1657> „Gheorghe vodă ştefan l-a miluit pe Darie Cărăbăţ, mare comis”150. La 1698, „Toader Bujoranul, fost al doilea armaș, ginerele axiniei, soţia lui Darie, fost mare spătar”, a vândut lui Ilie Enache Ţifescu, mare stolnic, satul Măciucașii de Jos, pe Bârlad, la gura pereschivului, ţinutul Tutova, avut de zestre, cu 250 lei, „ca să-l ajute cumnatul său Iancul, să-și plătească capul de la robie, pentru niște oi turcești”151. La <8 de-cembrie 1695 – 14 septembrie 1700> Iancu Darie dă fraţilor săi, Constantin, Gligorașco și Mihai, satul Obileni, în schimbul satului Măciucași, „ca să-l vândă lui Ilie spătarul să scape de o năpastă pentru niște oi turcești, în zilele lui antioh vodă”152; Satul Mihneşti, ţinutul Tro-tuș, dăruit de Gheorghe vodă Ghica. La 30 decembrie 1659, ştefăniţă vodă Lupul, „întărește lui Darie, fost mare spătar, stăpânirea peste satul Mihnești, ţinutul Trotuș, cu vecini, pe care i l-a dat Gheorghe vodă Ghica, pentru credinţa sa, în timpul uzurpării domniei de către Ghe-orghe vodă ştefan”, în condiţiile în care moșiile lui Gheorghe vodă ştefan au fost confiscate și trecute în stăpânirea sa de către ştefăniţă vodă Lupul „pentru multele averi luate de la ştefan vodă și Vasilie vodă, iar satul Mihneștii îl socotește de cumpărătură de la Gheorghe vodă ştefan, pentru cei 500 de ughi ce i-au luat când a plecat din ţară”153.

Documentele atestă multe moșii aflate în stăpânirea urmașilor lui Darie Cărăbăţ, obţinu-te prin cumpărătură, de zestre sau danie. În privinţa unora din ele nu știm exact care a fost originea stăpânirii Dărieștilor. În cazul acestor din urmă moșii nu excludem existenţa unor părţi de baștină.

Remarcăm moșiile Dărieștilor obţinute, probabil, de zestre de la neamul Frătiţă: Doljeşti, ţinutul Roman. La 10 iunie 1712, aflându-se la Roman, „ştefan, fiul lui Darie fost postelnic, împreună cu Maria, soţia lui, fata comisului Gheorghiţă”, au mărturisit că vărul lor, Sandul Goia, fiul lui Dumitrache Goia și al alexandrei, a vândut lui Constantin cămărașul „o parte din Doljești, din câmp și cu vad pe Siret, ţinutul Roman” cu 20 de lei, și încă un loc tot cu 20 lei. „apoi ştefan Darie și Maria mai mărturisesc că au dat înapoi cele două bucăţi de loc, pe care le cumpăraseră între timp”, fraţilor aceluia. printre martori, clerici și boieri, figurează și „Gavril, fiul lui Darie”154. Tot în acest sat stăpânea parte de moșie și Maria, fiica logofătului Mălai. astfel, știm că la 14 iulie 1716, „Toader Darie, pârcălab, mărturisește că Maria, fata

147 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol. IV, partea II, nr. CLXVI, p. 162-163.148 CDM, vol. III, nr. 377, p. 100.149 Ibidem, nr. 993, p. 223.150 Ibidem, nr. 154, p. 55, nr.1450, p. 313-314. Vezi L.T. Boga, Documente basarabene, vol. XI, nr. XXII, p.

24-26.151 CDM, vol. IV, nr. 2023, p. 445.152 Ibidem, nr. 1776, p. 392.153 CDM, vol. III, nr. 466, p. 117.154 CDM, vol. V, nr. 1095, p. 293.


lui Mălai logofăt” a dăruit lui Ion Sturza, fost mare vornic, o parte din satul Doljești155; Satul Turbăteşti, ţinutul Cârligătura: la 9 iulie 1702 la o tranzacţie pentru satul Turbătești, ţinutul Cârligătura (proprietate mai veche a unui „Gheorghe comis”) figurează printre boierii ca martor și „Miron Dari”156. ulterior, la 20 august 1702, „Gheorghiţă Frătiţă comis cu soţia lui Safta” au vândut o parte din Turbătești, ţinutul Cârligătura157.

În legătură cu Miron Darie, al cărui loc în spiţa genealogică a Dărieștilor deocamdată nu l-am identificat, se află moșia Dărmănești, de lângă piatra neamţ: la 22 iunie 1705 antioh vodă Cantemir a întărit mănăstirii aron vodă doi vecini din satul Girov, ţinutul neamţ, pen-tru care „s-a judecat cu Miron Darie, fost postelnic, care șade în Dărmănești, și care arată că sânt feciorii lui Bran, vecin al său din Dărmănești” și „găsind egumenul zece oameni jurători, Miron Darie postelnicul nu i-a lăsat să jure și a fost dat rămas”158.

un alt grup de moșii în care stăpâneau urmașii lui Darie Cărăbăţ se referă la cele cuvenite de pe bătrânul Costescul. În satul Bogzeşti, ţinutul Orhei: la 14 iunie 1782, „Ioniţi, sân Savii, nepot lui Darii stolnic, strănepot Chiriţii, prestrănepot lui Horjilă” a făcut zapis de danie lo-gofătului Ioan Cantacuzino „toate părţile lui dintr-alti moșii, cum și din moșie Bogzăștii, din bătrânul Costescului, di la ţinut Orheiului, pi apa Bahului”159; în Cruceşti, ţinutul Orhei: la 7 noiembrie 1815, la alegerea părţilor de moșie ale bătrânului Costescul din Crucești („Cos-tescul bătrânu adică a 6 parte din tot satul Cruceștii”), „moșie stearpă pe Cogâlnic”, după o hotarnică din 14 aprilie 1797, acesta a fost împărţit în trei părţi: „o parti Chiriţa, ficiorul lui Horjilă, al 2-le parti Stanca și Sofiica, al 3-le parti Săpoteanu”. Totodată, s-a evidenţiat „din Crucești giumătate din partea Chiriţii, adică partea lui Darii stolnicul și a surorii sali Marii păhărniceasăi”. Din acest „Darii stolnicu, din cari să tragi neculai și Tudurachi, fraţi pelinești” iar din „Mariea păhărniceasa, din cari să tragi căpitanu apostu Morozan cu ai săi cu baștină”160. probabil, Dărieștii stăpâneau și în moșia Văsieni, de la ţinutul Orhei, supoziţe bazată pe faptul că acolo exista un bătrân numit Costescul („bătrân Costescului în moșiea Văsienii, ce esti în capul Culișâului din sus pi Măetinu, la ţinutul Orheiului”)161. prezintă interes faptul că în zilele noastre reprezentanţi ai neamului Darie locuiesc atât în satul Văsi-eni, ţinutul Orhei, acum raionul Telenești, cât și în Văsienii din ţinutul Lăpușna, azi raionul Ialoveni.

urmașii lui Darie Cărăbăţ au stăpânit moșia Chiopari, ţinutul Fălciu: la 26 august 1756, „Vasilachi Darii, Marie, fata lui Mihaiu Darii”, „Dumitru, ficiorul lui Ioniţă Darii” au vândut lui ştefan Bosie, fost mare jitnicer, pentru 800 lei „o moșie, anume C(h)ioparii, sat întreg, ce să hotărăște din sus cu Stănileștii și din gios cu Măicani”162; părţi din Drăceni, ţinutul Fălciu: la 20 martie 1754, „Sanda, femeie lui neculaiu Darie, împreună cu fiiul mieu Grigori, și cu fiica me, porfira, nepoţi și strănepoţi lui Ionașco şoropului din Toderești, ot Vasluiu” mărturiseau că au vândut partea lor de „baștină în sat, în Drăceni”, din bătrânul şoropului,

155 CDM, vol. V, nr. 1420, p. 385-386.156 Ibidem, nr. 144, p. 37.157 Ibidem, nr. 150, p. 39.158 Ibidem, nr. 444, p. 117; nr. 443, p. 117; înainte de 22 iunie 1705, Antioh vodă Cantemir a poruncit lui

„Miron Darie, fost postelnic, săşi aducă martori în pricina [cu mănăstirea Aron vodă, pentru vecinii din Girov, ţinutul Neamţ”.

159 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, colecţia Moldova în epoca feudalismului (în continuare: Doc. MEF), vol. XI, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearov, Chişinău, 2008, nr.11, p. 42-58; (47).

160 Aurel V. Sava, Doc. Orhei, nr. 370, p. 465-468.161 Ibidem, nr. 370, p. 467.162 Costin Clit, Documente huşene, vol. II (1648-1880), Iaşi, 2013, nr. 84, p. 112-113.


pe prut, în ţinutul Fălciu, precum și alte părţi din acel sat, de cumpărătură a „soţului mieu, neculaiu Darie”163.

Moșii ale Dărieștilor atestăm, în secolul al XVIII-lea, și în ţinutul Soroca, anume satele Ciorna și Soloneţ. La 16 iunie 1775 este atestat un „polimăr Darii mazil di la Rădeni, din ţinutul Iași”, alături de Savin Racoviţă și Grigoraș Dontul, cărora li se întărește stăpânirea asupra moșiilor „Ciorna și Soloneţul, de la ţânutul Sorocii”164.

un interes aparte prezintă actul, întocmit la 20 ianuarie 1743, de împărţire între copiii și nepoţii stolnicului ştefan Darie, „pentru moșii ce au depre părinţii lor dipre Dăriești și dipre Boești”, adică Boulești. Moșiile Dăriești, atestate în zapis, erau: „Perişor ce-i la ţinutul Lăpuș-nei”, „sat întreg Spărieţii la Lăpușna”; moșiile Boulești erau: Stejăreni („sat întreg la Suceav cu vecini Stejărenii”) și Corlăteşti („Corlăteștii cu vecini iar la Suceav, alăturea cu Stejărea-nii”), ambele în ţinutul Suceava. alte două sate atestate cu acest prilej, Mărgineni („părţile din Mărgineni de la neamţu”) și Iucaş („părţile din Iucaș”), în ţinutul neamţ, s-ar putea să fi fost și ele moștenite de la neamul Boul.

astfel, Sinicăi, soţia lui Toader Mălai, fiica lui ştefan Darie stolnic, i-a revenit „sat în-treg la Suceav cu vecini Stejărenii, care tot ea l-au stăpânit acel sat de cându s-au măritat la domniea lui antioh vodă dintâi până acmu”; „și giumătate sat Corlăteștii cu vecini iar la Suceava, alăturea cu Stejăreanii”; „și a patra parte din sat din perișor ce-i la ţinutul Lăpușnei”. Iar copiilor Saftei, fiica lui ştefan Darie stolnic, anume „prodănesii Catrinii, nepoată de soră Mălăesii și frăţine-său neculai și Mariei sora lor” li s-au dat „sat întreg Spărieţii la Lăpușna”; „și giumătate sat Corlăteștii cu vecini”; „și a parta parte de sat din perișor”. apoi copiii Saftei și-au împărţit între ei aceste moșii, în felul următor: jumătate sat Spărieţi – Catrinei, iar altă jumătate – Mariei, iar jumătate de Corlătești – lui nicolae Brăescul165. Separat de aceste mo-șii, niculai Brăescul i-a dat, surorii sale vitrege, Catrinei prodănesei, „părţile din Mărgineni de la neamţu” și „părţile din Iucaș”, pentru niște bijuterii („odoare”), moștenite de la tatăl ei, Hăbășescu, și „pierdute” (vândute sau zălogite) de cel de-al doilea soţ al mamei ei, Solomon Brăescul, părintele lui niculai166.

În procesul împărţirii moșiilor Dăriești și Boulești s-a constatat că mai sunt și altele, pen-tru care urma să se facă zapis separat: „iar pentru alte sate ce mai au ei neștiindu-le cui ce s-a vini pân ș-or lua izvod de înpărţală... și atunce aducându și acela izvod li s-a faci și de aceale înpărţală”, tot în jumătate, după fiicele lui ştefan Darie, „di pi Dăriești și di pi Boești ce s-or mai afla li s-a faci înpărţală”167.

Documentar am atestat câteva moșii în care au stăpânit alţi Cărăbăţești decât descen-denţii din Darie Cărăbăţ. probabil aceștia sunt urmașii lui Ion Cărăbăţ, pârcălabul Lăpușnei, care, spre deosebire de Dăriești, au menţinut în continuare numele vechi al neamului lor. ne referim la achiziţiile funciare efectuate, în decursul secolului al XVIII-lea, de către Sandul Cărăbăţ și de fiul său Constantin Cărăbăţ, în satele Lohăneşti și Ciureni, ţinutul Lăpușna. astfel, la 25 aprilie 1740, Grigore vodă Ghica a poruncit să se cerceteze temeiul în care un neculaiu Grosu din Ciuciuleni pretinde să stăpânească în moșia Lohănești, deoarece „la domniia domniei sale Mihaiiu vodă s-a hi aflat un zapis de la tatul acestui om și de la alţi moșeni din Lohănești de vânzare pe tot satul Lohăneștii cum că ar hi vândut lui Cărăbăţ și multă pâră ar hi avut cu acel Cărăbăţu pentru acel zapis ș-ar hi rămas lucrul de la giudecată 163 Doc. MEF, vol. IX, nr. 14, p. 34-35.164 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea, colecţia Moldova în epoca

feudalismului, vol. X, realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearov, Chişinău, 2005, nr. 9, p. 27-28.

165 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr.157, p. 184-185.166 Ibidem, nr.157, p. 184-185.167 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr.157, p. 184-185.


să întoarcă banii lui Cărăbăţu”, în condiţiile în care mărturisea „neculaiiu Grosul c-ar hi în-torsu banii lui Cărăbăţu cincizăci de lei ș-au răscumpărat tot satul Lohăneștii și ar hi luat de la Cărăbăţu și zapisul acel de vânzare și alte scrisori de răscumpărare”168, iar mai târziu toate aceste documente s-au pierdut. La 20 iunie 1740 „Sandul Cărăbăţu și Costantin ficiorul San-dului” au dat un nou zapis de mărturie, pentru că cel vechi s-a pierdut, lui „neculai Grosului, precum să să știi să i-am vândut săliște cu locul Lohăneștii pi Cogâlnicu la ţinutul Lăpușnii, cari săliști să hotărăști cu Iurieștii, care și nouă ne-au fostu cumpărătură de la moșii noștri”. Din zapis aflăm că neculaiu Grosul era rudă cu Cărăbăţeștii și le-a achitat acei 50 lei pentru răscumpărarea moșiei169.

Tot în legătură cu Cărăbăţeștii menţionaţi este, probabil, și zapisul din 17 noiembrie 1740, prin care Grigore vodă Ghica a poruncit să se cerceteze pricina dintre răzășii „siliștii Ciureni di pi Ciuta din ţinutul Lăpușnei” cu niculai Grosul din Ciuciuleni „pentru o parte di moșie din satul Ciureni di pi Ciuta, ce-au fostu luat Cărăbăţu cel bătrân di la un răzeșu din Ciureni anume Gligorie Oală pentru o gloabă”, iar ulterior de la „Cărăbăţu, cu multă pâră, au răscum-părat-o neculai Grosu cu cinzăci di lei dând doi boi și un cal pentru acești bani, știindu-să el din părinţii lui moșan acolo și Cărăbăţu fiindu streinu”170.

Într-un compartiment separat evidenţiem o moșie a lui Dumitru Cărăbăţ pârcălabul Lă-pușnei, care a revenit fiicei Ghinia și soţului ei, Luca, pârcălab de Lăpușna. ne referim la moșia Pulbereni (care pare să se fi numit mai târziu Cărăbăţul) împreună cu Valea names-nicul, evidenţiată din locul domnesc al târgului Lăpușna. Despre evoluţia stăpânirii (moșie domnească ce ţinea de târgul Lăpușna – danie domnească făcută lui Drăguș vornicul – cum-părătură a lui Cărăbăţ pârcălab – reîntoarsă în fondul domnesc al târgului Lăpușna – resti-tuită ginerelui lui Cărăbăţ pârcălab) aflăm din trei zapise. unul emis la 5 august 1655, prin care Gheorghe vodă ştefan a făcut danie lui „Luca pârcălab de Lăpușna” „o siliște anume pulberenii, care-i în ţinutul Lăpușnei pe Cogâlnic și cu o vale care să numește namisnicul, care acest sat pulberenii și această vale namisnicul au fost drepte domnești din zilele de de-mult, iar în zilele răposatului petru voievod” [şchiopul] a fost dată lui Drăguș vornicul, iar în timpul lui Vasile vodă Lupul, copiii lui Drăguș vornicul „au vândut acel sat pulberenii și acea Vale namisnicul Cărăbăţului pârcălab, iar Vasilie voevod [Lupul] n-au vrut și au zis că nu se cade nimănui să cumpere moșia aceia care a fost domnească, ci iarăși să cade să o cum-pere domnia și a întors Vasilie voevod [Lupul] banii lui Cărăbăţ pârcălabul și iarăși a rămas acel sat și acea vale domnești”171. În zapisul din 13 iunie 1662, de la Eustratie vodă Dabija, prin care domnul a reîntărit „slugii noastre Lucăi ce-au fost pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ pârcălab, o seliște anume pulbereanii ce iaste în matca Cogâlnicului cu valea Buciumului pre Tărnușa în ţinutul Lăpușnei” se specifică iarăși că „acel loc au fost mai denainte vreame dereptu domnescu de ocolul târgului Lăpușnei, care siliște au fost cumpărătur socru-său lui Cărăbăţ pârcălabul de la Crâstea Drăguș”. urmează din nou descrierea scenariului prezentat mai sus, cu precizarea că „Vasilie vodă [Lupul] au fost răscumpărat acel loc de la Cărăbăţ pârcălab și au fost plătit numai pe giumătate”, iar Gheorghe vodă ştefan „au dat locul acesta ce mai sus scrie, iar slugei noastre Luca pârcălab, ginerele lui Cărăbăţ pârcălab precum au fost a lor și neplătit deplin”. Mai târziu, după ce „au vinit Ghiorghie Ghica vodă la domnie au făcut pre Luca pârcălabul viclean, au zis că au ţinut cu [Gheorghe] ştefan vodă la răscoala lui Vasilie vodă [Lupul] și i-au fost luat satul acesta încă și o samă de direase i-au luat atunci”. şi doar abia la venirea lui ştefăniţă vodă Lupul la domnie s-au „socotit și n-au aflat pre Luca

168 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 150, p. 174-175.169 Ibidem, nr. 151, p. 175-176.170 Ibidem, nr. 152, p. 176-178.171 Ibidem, nr. 55, p. 74-76.


întru nimic viclean, ce i-au dat de iznoav satul pulbereanii cu tot locul”172; La 24 aprile 1669, Gheorghe vodă Duca a întărit și el lui „Luca pârcălab de Chișinău”, pentru că „au slujit și domnii meale când am fost însumi domnie mea în Ţarigrad”, „o seliște anume pulberenii, ce este în fundul Cogâlnicului cu Vale Buciumului pe Ternușa în ţinut Lăpușnii, care seliște au fost cumpărătură socru-său Cărăbăţ pârcălab”173.

Din hotarnica moșiilor Boghiceni, Lăpușna și Spărieţii, stăpâniri ale mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust din Iași, întocmită la 1 iunie 1768, aflăm că în apropiere de Valea namesnicului (lângă „apa Cogâlnicului la iazul Iurieștilor și di acolo drept în susu apa Cogâlnicului până la moșia Cărăbăţului și de acolo tai drept inspre apus prin rughie văii Fănaţului”), hotarul aces-tor moșii pe segmentul de sud-est era „alăture cu Cărăbăţul la dial pin pădure pâră în vârful dialului și di acolo apucă zarea dealului drept în sus până în hotarul Spărieţilor”174. Reieșind din poziţia geografică, se pare că moșia Cărăbăţului este identică cu moșia pulbereni. astfel, observăm un al doilea exemplu când numele neamului Cărăbăţ a obţinut statutul de topo-nim, în acest caz el fiind trecut asupra unei foste moșii domnești din ocolul târgului Lăpușna.

* * *În final, constatăm că neamul Cărăbăţ (inclusiv ramura Darie) a avut un rol important în

istoria medievală a Ţării Moldovei. În Evul Mediu exponenţii Cărăbăţeștilor au fost prezenţi și în târgul Lăpușna.

abordând problema locului de origine al neamului Cărăbăţ, sesizăm anumite asemănări cu cazul neamului Hâncu. probabil, ambele neamuri, iniţial, înainte de descălecarea Ţării Moldovei, au locuit în regiunea Bârladului. ulterior, după înlăturarea stăpânirii Hoadrei de aur din spaţiul pruto-nistrean, Cărăbăţeștii și Hânceștii, ca participanţi activi ai acestui pro-ces, au obţinut moșii în ţinutul Lăpușna.

primul reprezentant cunoscut al acestui neam este petru Cărăbăţ, vornic la începutul se-colului al XVI-lea, în perioada domniei lui ştefăniţă vodă. aflată sub conducerea vornicului petru Cărăbăţ, oastea Ţării Moldovei, formată preponderent din joseni, adică locuitori ai Ţă-rii de Jos, a obţinut (în anul 1518 la şerbaca, pe prut) o victorie zdrobitoare asupra tătarilor. Este știut că josenii (inclusiv locuitorii ţinutului Lăpușna) au fost elementul cel mai energic, combativ și tradiţionalist al Moldovei.

alţi reprezentanţi ai neamului Cărăbăţ s-au manifestat pe arena social-politică a Ţării Moldovei în secolul al XVII-lea. ne referim în primul rând la Darie, fiul pârcălabului de Lă-pușna Dumitru Cărăbăţ. Darie Cărăbăţ a fost acel care a pus bazele unei noi ramuri de neam, fiind strămoșul boierilor Dăriești (Darie), ce au activat în secolele XVII-XIX. Darie Cărăbăţ a deţinut mari dregătorii în aparatul central al statului: mare sulger, mare comis, mare spătar. Rudele sale apropiate (fratele Ioan Cărăbăţ și cumnatul Luca, căsărorit cu sora sa Ghinia) au fost pârcălabi de Lăpușna. Tatăl lui Darie, Dumitru Cărăbăţ, a activat și el în ţinutul Lăpușna în calitate de pârcălab. Conform obiceiului, pârcălabii aveau locul de reședinţă în centrul ţi-nutului aflat sub oblăduire. astfel, în casa sau curtea pârcălabului de la Lăpușna au trăit și au activat câţiva reprezentanţi ai neamului Cărăbăţ. De aceea putem califica neamul Cărăbăţ ca fiind lăpușnean, mai ales că reprezentanţii acestuia au stăpânit multiple moșii în ţinutul Lă-pușna, inclusiv Mlădineștii, pulberenii și Sperieţii, în ocolul târgului Lăpușna. prezintă inte-res faptul că în secolul al XIX-lea un răstrănepot al Cărăbăţeștilor apare în postura de stăpân al moșiei Lăpușna. ne referim la Iordache Tomuleţ, descendent din Ghinia, sora lui Darie Cărăbăţ, căsătorită cu Luca, pârcălabul de Lăpușna. un urmaș al acestui Luca pârcălab a fost

172 Aurel V. Sava, Doc. Lăpuşna, nr. 67, p. 91-93.173 Ibidem, nr. 85, p. 106-107.174 Ibidem, nr. 186, p. 217-222 (220).


boierul ştefan Luca, strămoșul neamului de nobili basarabeni Tomuleţ. În afară de neamul Tomuleţ, mulţi alţi descendenţi ai Cărăbăţeștilor locuiesc până astăzi în satele fostului ţinut Lăpușna (cum ar fi, spre exemplu, cazul localităţilor Văsieni, Ciuciuleni, Cojușna, Logănești, Stolniceni, Rezeni etc.) (Fugura nr. 3.).

Figura nr.3. Harta moşiilor cunoscute ale neamului Cărăbăţ / Darie (secolele XV-XIX)

* Cu nuanţă închisă sunt evidenţiate ţinuturile Moldovei care au făcut parte din Ţara de Jos.

Comentarii la hartă:moşiile cunoscute ale marelui vornic Petru Cărăbăţ: 1. Orgoeşti, pe Horoiata, ţinutul

Tutova, acum judeţul Vaslui, între satele Schitu, Tunsești, Bogdăniţa, Vișinari, Bogdănești, Dinga și Buda; 2. Negomireştii, pe Horoiata, ţinutul Tutova, nelocalizat cu precizie, în apro-piere de Orgoești; 3. Vlădeşti (jumătate de seliște), pe Horoiata, ţinutul Tutova, acum judeţul Vaslui, între satele Vișinari, Coroiești, Hupca, Bogdănești și Buda; 4. Bogdăneşti (o parte de moșie), pe Horoiata, ţinutul Tutova, acum judeţul Vaslui, între satele Vlădești, Vișinari, Buda, Dinga, pârvești, Chiţcani, ulea și Hupca.

LEGEnDă

Moșiile vornicului petrea Cărăbăț

(sf. sec. XV - înc. sec. XVI)

Moșiile de baștină ale spătarului Darie Cărăbăț și ale fraților săi

(înc. sec. XVII)

alte moșii ale lui Darie Cărăbăț (danie, cumpărătură și zestre)

Moșiile neamului Darieștilor (descendenții lui Darie Cărăbăț)

moșiile altor Cărăbășești


moşiile cunoscute ale marelui spătar Darie Cărăbăţ: a) de baştină: 1. Stolniceni, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, între satele Drăgu-

șani, ulmu, Văsieni, Logănești și şipoteni; 2. Drăguşani, pe Tărnușa, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, între satele pereni, Ciuciuleni, Bobeica, Dahnovici, Stoniceni, şipoteni și pașcani; 3. Ciuciuleni, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, între satele Secăreni, Drăgu-șenii noi, Horodca, Drăgușeni, Bobeica, pereni; 4. Voloceni (Voloseni), pe Târnușa, ţinutul Lăpușna, lângă Ciuciuleni;

b) danie, cumpărătură şi de zestre: 5. Horodca, pe Botna, ţinutul Lăpușna, raioanele Ialoveni și Hâncești, între satele ulmu, Condriţa, Drăgușenii noi, Ciuciuleni și Bobeica; 6. Spărieţi, ţinutul Lăpușna, acum satul şipoteni, în raionul Hâncești, între satele Lăpușna și Stolniceni; 7. Ulmenii şi Dăicenii (Dulijăni), ţinutul Lăpușna, acum moșia satului Bardar, raionul Ialoveni, între satele pojăreni, Fundul Galbenei, Ruseștii noi și Sociteni; 8. Perişorul, pe Volocel, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești; 9. Mlădineştii, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești. Era amplasată partea de nord a moșiei Lăpușna, lângă pașcani și Boghi-ceni; 10. Chicera, ţinutul Lăpușna, ocolul Bâcovăţului; 11. Trifeni, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești. Se afla lângă satul Mlădinești; 12. Boghiceni, ţinutul Lăpușna, acum în raionul Hâncești, între satele Lăpușna, pașcani, Bujor și pervomaiscoe; 13. Cartişa, ţinutul Lăpușna, acum în municipiul Chișinău, între Trușeni, Durlești și nimoreni; 14. Ciorăştii, pe prut, ţinutul Lăpușna, mai sus de Vrăbieni, în hotar cu satul Dopceni, aproape de gura nâr-novei și Ghermănești; 15. Căţăleni, pe pârâul nârnova, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hân-cești, între satele Bălăurești, Călimănești, Drojdieni, Bujor, Ivanovca, Obileni și nemţeni; 16. Obileni, pe prut, în ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, între satele Cotul Morii, nem-ţeni, Căţăleni, Ivanovca, Costești și Sărăţeni; 17. Ghermăneşti, în două ţinuturi, Lăpușna și Fălciu, pe ambele maluri ale prutului, între moșiile nerești, Orţăști, albiţa, Ciorăști, Leușeni, Ocoale, Vrăbieni; 18. Răducani, pe prut, la gura Lăpușnei, ţinutul Lăpușna, acum raionul Leova (Tochile Răducani), parţial în judeţul Vaslui (Răducani), între satele Sărata Răzăși, To-mai, Sârma, Boscotești, Stănilești și Săratu; 19. Stârpeni, pe prut, în două ţinuturi, iniţial în Lăpușna, apoi și în Fălciu. acum inclus în cadrul moșiei satului Stănilești, lângă orașul Huși; 20. Mereşti, lângă movila Răbăei, în apropiere de orașul Huși, ţinutul Fălciu; 21. Măxineşti (probabil tot el este și Măţineşti), pe valea Crasnei, ţinutul Fălciu, în apropiere de Bunești și Căbicești; 22. Călimăneşti şi Mândroaea, pe pârâul nârnova, ţinutul Lăpușna, acum raionul nisporeni, între satele Căţeleni, Bălăurești, Marinici, şișcani și Drojdieni; 23. Căbiceşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui. nelocalizat cu precizie. În apropiere de satul Bunești; 24. Buneşti, pe Crasna, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui, între satele podul Oprii, Gănești, armășeni, arsura, podolenii de Sus și Cozmești; 25. Pribeştii, în ţinutul Vaslui, pe dreapta râului Vaslui, acum judeţul Vaslui, între Codăești, Dobrovăţ, pocreaca, Coropceni, Deleni, Ciortești și şerbești; 26. Pocreaca, ţinutul Vaslui, acum judeţul Vaslui, între satele pribești, Dobrovăţ, Slobozia, poiana, Hiliţa și Satul nou; 27. Popeşti, ţinutul Vaslui, acum judeţul Vaslui. nelocalizat cu precizie. Lângă satul pribești; 28. Poiana Cârnului şi Poiana lui Ţigan, fundul Vasluiului, mijlocul codrului, „unde se împreună locul popeștilor cu locul târgului Iași”, acum satul poieni, între Blaga, Curagău, Chicera, Goruni, pietrăria și Bârnova; 29. Șerbeşti, pe stânga râului Vaslui, ţinutul Vaslui, acum judeţul Vaslui, între satele pribești, Ciortești, Dolhești, Chicești și Codăești; 30. Hărmăneşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 31. Fol-teşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 32. Zămeşti, ţinutul Vaslui, nelocalizat; 34. Bubuiogi (Bu-buieci), pe Bâc, ţinutul Orhei, acum municipiul Chișinău, între satele Sângera, Floreni, Hu-mulești și orașul Chișinău; 35. Zaluceni (Zolonceni), la gura Răutului, ţinutul Orhei, acum raionul Criuleni, între satele ustia, Ohrincea și orașul Criuleni; 36. Mateuţi (Cobâlenii), ţinutul Orhei, acum în raionul Rezina, între satele păpăuţi, Boșerniţa, Solonceni, Glinjeni și


Lipceni; 37. Lopatna, pe nistru, ţinutul Orhei, acum raionul Orhei, între satele Jora de Sus, Mârzești și Jura; 38. Măciucaşi (zis și Măciucaşii de Jos), pe Bârlad, la gura pereschivului, ţinutul Tutova, acum judeţul Galaţi, nelocalizat cu precizie; 39. Mihneşti, ţinutul Trotuș. nelocalizat cu precizie; 40. Nebuvaleuca, pe prut, ţinutul Hotinului, între satele Medvetca și piciul. acum în apropiere de orașul Lipcani, în raionul Briceni.

moşii aflate în stăpânirea (de danie, cumpărătură şi zestre) descendeţilor lui Darie Cărăbăţ: 1. Mireşti, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, între satele şișcani, Călimă-nești, Drojdieni, Chetroșeni și Bolţun; 2. Chiopari, pe prut, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui, încadrat în moșia Stănilești; 3. Drăceni, pe prut, ţinutul Fălciu, acum judeţul Vaslui, între satele Ghermănești, arsura, albiţa și Leușeni; 4. Tufeştii, ţinutul Vaslui, acum satele Tufeștii de Sus și Tufeștii de Jos, judeţul Vaslui, între satele Draxeni, Rădiu, Bodești, Focșeas-ca, Tăcuta și Mircești; 5. Cruceşti, pe Cogâlnic, ţinutul Orhei, în apropiere de Brăviceni; 6. Bogzăştii (bătrânul Costescul), pe Bahu, ţinutul Orhei, acum raionul Telenești, între satele Bahu, Văsieni, Crăsnășeni, Ţibirica și Bravicea; 7. Petroasa, 1) pe Sagala, ţinutul Orhei, lângă Ignăţei; 2) lângă Măgura, ţinutul Iași, lângă nebojăști și Tăurele; 8. Rădeni, din ţinutul Iași, acum în raionul ungheni, între satele Bahmut, Cornești, Bumbăta, alexeevca, Milești și Te-meleuţi; 9. Turbăteşti, ţinutul Cârligătura, acum ţinutul Iași, în apropiere de Vocotești; 10. Ciorna, ţinutul Soroca, acum, probabil, satul Cerniţa, raionul Florești, între satele Soloneţ, Ciripcău, Coșerniţa, Văscăuţi și Temeleuţi; 11. Soloneţ, ţinutul Soroca, acum raionul Soroca, între satele Cerniţa, Ciripcău, Stoicani și Temeleuţi; 12. Mărgineni, ţinutul neamţ, acum judeţul neamţ, între satele Hoisești, Micșunești, Făurei, Itrinești și Dochia; 13. Iucaş, ţinutul neamţ, nelocalizat, lângă Mărgineni; 14. Dărmăneşti, ţinutul neamţ, acum judeţul neamţ, suburbie a orașului piatra neamţ; 15. Băbiceni, ţinutul Dorohoi, la obârșia Coroviei, acum judeţul Botoșani, între satele Broșteni, Guranda, Trușești și albești; 16. Doljeşti, pe Siret, ţinutul Roman, acum judeţul neamţ, între satele Rotunda, Rediu, Oţeleni și Buhoncea; 17. Brăeşti (Corlăteşti), ţinutul Suceava, în prezenţ judeţul Suceava, pe stânga Moldovei, între Măzănăești, Berchișești, Mălini și Băisești; 18. Stejereni, ţinutul Sucevei, nelocalizat, însă conform surselor cunoaștem că era alături de Corlătești (Brăiești).

moşii în care au stăpânit alţi Cărăbăţeşti decăt urmaşi lui Darie Cărăbăţ: 1. Lohăneşti, pe Cogâlnic, ţinutul Lăpușna, acum Logănești, în raionul Hâncești, între satele Fundul Gal-benei, Ruseștii Vechi, Văsieni, Stolniceni, şipoteni, Lăpușna și orașul Hâncești; 2. Ciureni, pe Ciuta, ţinutul Lăpușnei, în apropiere de Ciuciuleni; 3. Pulbereni (Cărăbăţul), pe Cogâlnic, ţinutul Lăpușna, acum raionul Hâncești, lângă Iurești, Valea namesnicului, în raza satelor Lăpușna, şipoteni, Logănești și a orașului Hâncești.


lăPușNa îN HeralDICă

dr. Silviu ANDRIEȘ-TABAC

În anul 2001 a văzut lumina tiparului articolul nostru „Stema și drapelul satului Lăpuș-na”1, care, pe lângă prezentarea simbolurilor satului Lăpușna aprobate în 1999, a avut și rolul de primă lucrare istoriografică asupra heraldicii cu origini medievale ale acestei localităţi pitorești. Între timp au apărut și unele studii privind heraldica districtuală legată de numele acestei localităţi2, iar activităţile curente în cadrul Comisiei naţionale de Heraldică au pri-lejuit acumularea unor informaţii noi, apariţia unor viziuni noi și crearea unor simboluri heraldice și vexilologice noi, tangente cu heraldica medievală, modernă sau contemporană lăpușneană. astfel, adunarea studiilor și materialelor pentru prezentul volum a fost o bună ocazie de a pune pe hârtie, într-o logică cronologică, toată informaţia de care dispunem as-tăzi cu referire la heraldica târgului, satului, ţinutului și judeţului cu numele Lăpușna.

I. toponimul lăpuşna3

După cum au demonstrat săpăturile arheologice întreprinse la Lăpușna, teritoriul locali-tăţii a fost locuit încă din epoca bronzului. În ceea ce privește prima menţiune documentară, au fost expuse două păreri.

unii cercetători consideră că originea documentară poate fi stabilită în acel sat „Lepo-veșna” de pe râul Lăpușna, menţionat într-un document din 10 aprilie 1430-14314, chiar dacă această identificare trezește serioase dubii de ordin lingvistic, încât nici editorii acestui document nu identifică localitatea cu Lăpușna noastră.

1 Silviu Andrieş-Tabac, Stema şi drapelul satului Lăpuşna, In: Simpozion de numismatică dedicat împli-nirii a patru secole de la prima unire a românilor sub Mihai Voievod Viteazul, Chişinău, 28-30 mai 2000: Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, p. 237-243: 3 fig.

2 Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigi-liilor Serdăriei Orheiului, In: Simpozion de numismatică dedicate centenarului Societăţii Numismatice Române (1903-2003), Chişinău, 26-28 noiembrie 2003. Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura En-ciclopedică, 2005, p. 189-191; Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale basarabene din primul sfert al secolului al XIX-lea, In: Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti: Editura Oscar Print, 2011, p. 231-238: 10 fig.; Silviu Andrieş-Tabac, Stemele şi drapelele judeţelor Republicii Mol-dova, In: Arta-2002, Chişinău, 2002, p. 97-102; republicat, revăzut şi completat, cu titlul Stemele şi drapelele judeţelor Republicii Moldova din perioada 1999-2003, In: Silviu Andrieş-Tabac, Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la armorialul teritorial românesc, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 138-150.

3 Aducem mulţumiri profesorului dr. Mircea Ciubotaru de la Iaşi pentru expertiza binevoitoare şi dez-interesată făcută acestui compartiment al articolului.

4 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I (1381-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Ca-proşu, L. Șimanschi, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1975, p. 145-146, doc. nr. 98, copie („suret de pe ispisoc sârbesc”).

8


alţi cercetători au optat pentru documentul din 25 august 1454, când Lăpușna este men-ţionată ca târg cu vamă5, și această identificare nu trezește niciun fel de obiecţii.

Existenţa ţinutului Lăpușna încă de la începuturile statului moldovenesc, după părerile mai multor istorici, probează existenţa târgului omonim la acea vreme, cu singura condiţie ca ţinutul să nu-și fi luat numele direct de la râu6, așa cum este regula generală în Moldova.

pentru că marele heraldist francez Michel pastoureau în una din lucrările sale funda-mentale arăta că „tot ce a fost de spus e spus în nume și de către nume” și că „cercetarea simbolisticii medievale trebuie să înceapă mereu cu cea a vocabularului”7, vom zăbovi puţin asupra numelui localităţii noastre.

În literatura de specialitate românească s-a încetăţenit părerea că toponimul Lăpușna, identic cu hidronimul Lăpușna și secundar acestuia, derivă de la numele plantei cunoscute astăzi, mai ales, cu denumirea de brusture (lat. Arctium lappa). astfel, Iorgu Iordan, la 1963, includea toate toponimele cu rădăcina lăpuș în șirul celor ce au drept cap de serie Brustura și susţinea că la baza lor stă cuvântul bulgăresc lopuș, derivat din slavul lopuh, identificat cu planta denumită captalan (lat. Petasites officinalis) și care a dat toponime și hidronime nu numai în spaţiul românesc, ci și în cel sârb și ucrainean8. același cercetător nu exclude însă posibilitatea ca rădăcina lapoș/lăpoș/lăpuș să aibă la bază termenul maghiar „lápos” – „mlăș-tinos”9.

Toponimistul anatol Eremia, în câteva studii ale sale, arată că numele topic Lăpușna are la bază substantivul comun de origine slavă lopuh – „brusture”, derivat cu sufixul adjectival -n-, reflectând particularităţile florei autohtone, având semnificaţia toponimică de „valea cu brusturi” și care a produs toponime și hidronime în spaţiul românesc, ucrainean, bulgar, sârb, polonez10.

Mircea Homorodean categorisește hidronimul Lăpuș printre toponimele slave, dar arată că deși la prima vedere acesta se explică ușor din termenul bulgăresc lăpuș (din slavă lopuh)– „captalan, un soi de brusture”, nu se exclude posibilitatea originii românești a hidronimului, care „pare a fi dovedită de existenţa în limba română a apelativului lăpuș „fleur de coucou11, lampette12, amourette des prés13”, din bg. lopuh”14. autorul trimite la Dicţionarul Limbii Ro-mâne, editat de academia Română, unde termenul lăpuș este explicat ca nume dat mai mul-tor plante erbacee:

a) lăpuș de oaie, lăpușul oii – lăptucul-oii (Telekia speciosa);

5 Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), volum întocmit de Leon Șimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1976, p. 57-59, doc. nr. 41.

6 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. V-VI; Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1967, p. 248-250.

7 Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, traducere din franceză de Em. Galai- cu-Păun, Chişinău: Cartier, 2004, p. 12.

8 Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1963, p. 62.9 Ibidem, p. 54, 62.10 A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău: Academia de Știinţe a

RSSM, 1970, p. 29, 67, 170; Idem, Tainele numelor geografice. De ce? De unde? De când? Chişinău: Ști-inţa, 1986, p. 60-61; A. И. Еремия, Географические названия рассказывают, Кишинев: Штиинца, 1990, p. 88.

11 Fleur de coucou (fr.) – floarea-cucului (Lychnis Flos-cuculi sau Coronaria Flos-cuculi).12 Lampette (lamprette) (fr.) – floarea-cucului (Lychnis Flos-cuculi).13 Amourette des prés (fr.) – nume vulgar al plantelor din familia Lychnis.14 Mircea Homorodean, Aspecte ale continuităţii în lumina toponimiei. Cu privire specială la Ţara Lăpuşu-

lui, In: Studii de onomastică, V, Cluj, 1990, p. 159.


b) lăpuș de capră – cinsteţ (Salvia glutinosa);c) lăpuș (prin nordul Munteniei), lăpușnic (prin Oltenia), lapujnic (regional) – roiniţă

(Melissa officinalis);d) (prin nordul Munteniei) brusture (Lappa);e) (regional) floarea cucului (Lychnis Flos-cuculi);f) lăpuș de iepure (regional) – plantă nedefinită mai îndeaproape15.nicolae Saramandu, comparând toponimele de pe cele două maluri ale Dunării, la discu-

tarea numelui topic comun lăpuș trimite și la limba albaneză, în care există cuvintele lëpushe, llapushë16.

O primă trecere specială în revistă a etimologiilor populare și știinţifice expuse asupra toponimului Lăpușna a fost întreprinsă de G. Răutu în 196317, iar ultima – de regretatul to-ponimist Ion Dron, în 199918. Opinia celui din urmă are la bază ideea că numele topice care au rădăcina sau componentul lăpuș nu sunt împrumuturi, ci formate de români, pornind de la românescul lăpuș (lăpuc), un regionalism în graiurile române, provenind de la latinescul lappa „brusture”. Etimologia lui lăpuș din lat. lappa + -uș a fost dată de pericle papahagi încă în 190719, acceptată de mai mulţi lingviști și consolidată de Marius Sala20. Ion Dron se bazează pe demonstraţia făcută de Marius Sala, care, analizând mai multe cuvinte de origine latină cu sufixul -uș (auș, cătuș(ă), căuș, mătușă, păpușă, părătuș etc.), ajunge la concluzia că „sensurile lui lăpuș și ale compușilor lui se referă la diverse plante cu frunze late printre care și „brusture”, iar singurul sens al lui lăpuc este „brusture”. Coincidenţa parţială cu sen-sul latin lappa este evidentă, iar sensurile noi sunt ușor de explicat din cel originar. Evoluţii semantice de același tip, care pornesc de la forma frunzelor sau a fructului, există și în alte părţi ale României pentru lappa sau derivate ale acestuia: „măcriș”, „captalan”, „varec”, „spin”, „troscot”, „cornuţi”, „scaiet”, „tătarnică” (în Galoromania), „cucută”, „scai”, „limba câinelui” (în spaniolă). [...] lat. lappa nu a dispărut fără urme din română; el se păstrează sub forma derivatelor lăpuc și lăpuș”21. prin urmare, aceste două cuvinte nu trebuie tratate ca împrumu-turi din alte limbi. Toponimiștii români au remarcat frecvenţa în toponimie a formei Lăpuș și a unor derivate (Lăpușata, Lăpușel, Lăpușoiul etc.) sau a unor compuși (Lăpușul de Sus). Invocând o mărturie locală, precum că Lăpușna s-ar mai fi numit cândva printre săteni și Lăpușata, și o cronică turcească ce atestă formula coruptă Lapușta, Ion Dron conchide: „în concepţia noastră numele topic (la început al văii) Lăpușna derivă din altul indigen Lăpușa-ta, creat de populaţia băștinașă românofonă (de la termenul botanic regional românesc lăpuș „brusture”), însă slavizat prin sufixul slav -n(a) de diecii și alcătuitorii actelor în cancelaria domnească deja în secolele XIV-XV”22. această ultimă concluzie făcută de Ion Dron nu re-zistă criticii lingvistice elementare și necesită argumente credibile documentate.

printre observaţiile făcute de Marius Sala este și aceea că „nici în limbile slave originea termenului pentru „brusture” nu este explicată în mod convingător”23. Totuși, pentru limbile slave se poate observa că cercetătorii, dar și omul simplu, face ușor o legătură de înrudire

15 Dicţionarul Limbii Române, tomul II, partea II, fascicula I. J–Lacustru, Bucureşti, 1937, p. 344-345. 16 Nicolae Saramandu, Romanitatea sud-dunăreană în raport cu cea nord-dunăreană pe baza toponimi-

ei, In: Studii de onomastică, V, Cluj, 1990, p. 251.17 G. Răutu, Lăpuşna: Lapis, Lopuh ori Turban?, In: Tinerimea Moldovei, Chişinău, 1968, 7 aprilie.18 Ion Dron, Lăpuşna, In: Limba Română, Chişinău, 1999, nr. 1, p. 66-69.19 Per. Papahagi, Notiţe etimologice, Bucureşti, 1907, p. 128 (apud Marius Sala).20 Marius Sala, Urmaşi ai lat. lappa în limba româna, In: Studii şi cercetări de lingvistică, XXXI, 1980, nr. 5,

septembrie-octombrie, p. 621-624.21 Ibidem, p. 623-624.22 Ion Dron, op. cit., p. 69.23 Marius Sala, op. cit., p. 622, nota 9.


fonetică și semantică dintre termenii лопух – „brusture”; лапа – „labă”, лапоть – „opincă”, лопата – „hârleţ, lopată, vâslă”, лопасть – „pală”24. Rădăcina primară a acestor cuvinte, prin urmare trebuia să se refere la ceva lat și destul de aplatizat – fie că este vorba de frunze, mem-bre (labă, mână, picior) sau unelte (lopată etc.). Este posibil ca această rădăcină să fie mai veche decât latina și slava și comună pentru ambele limbi.

Rezumând opiniile expuse în problema toponimului Lăpușna, concluziile ce se impun sunt următoarele:

a) denumirea localităţii Lăpușna provine de la hidronimul omonim;b) hidronimul Lăpușna are la bază apelativul comun „lăpuș”, înţeles mai ales ca un alt

nume al brusturelui, care ar semnifica „valea cu brusturi”;c) originea apelativului românesc lăpuș este fie slavă (лопуш < лопух), fie maghiară (lápu

– „spin”), fie latină (< lappa);d) hidronimul Lăpușna este fie o creaţie curat slavă, fie românească, după model slav, cu

sufixul slav -n-.Lipsa unei pregătiri profesionale adecvate nu ne permite a ne expune în problemele

etimologice fundamentale. Opinia pe care o împărtășim este cea că hidronimul Lăpușna este slav, Mircea Ciubotaru considerându-l chiar ucrainean, dată fiind terminaţia decisivă -na, ca și în cazul hidronimelor Crasna, Putna, Sitna etc.

În contextul articolului prezent, ţinem doar să atragem atenţia asupra faptului că apelati-vul ucrainean lopuș, de la care a fost creat hidronimul Lăpușna, după cum și corespondentul lui românesc lăpuș, nu are neapărat numai sensul de „brusture”, cel mai utilizat azi, încât Lăpușna nu înseamnă neapărat „valea cu brusturi”.

Din experienţa proprie am observat că brusturele obișnuit nu este o plantă prea iubitoare de apă. Cele mai răspândite specii de la noi – Arctium lappa, Arctium tomentosum, Arctium minus și Arctium nemorosum, cresc mai mult în locuri necultivate, pe dărâmături, gunoiști și maidane, pe lângă drumuri de câmpie și de pădure, pe lângă case și garduri, în câmpuri, se-mănături și grădini, uneori alcătuind tufărișuri. Arctium tomentosum crește în păduri, poie-niţe, tăieturi, liziere, râpi, iar Arctium lappa și Arctium tomentosum se întâlnesc și pe malurile râurilor, izvoarelor, apelor stătătoare, iezăturilor, șanţurilor25.

În schimb, un alt „brusture” – captalanul, Petasites hybridus – vegetează în jurul izvoare-lor, în vâlcele umede și umbroase, pe malul pâraielor sau râurilor, pe aluviuni, de la câmpie până la munte26.

Cercetările întreprinse de noi în legătură cu elaborarea unei steme de familie, originare din satul Lopatnic (raionul Edineţ), ne-au prilejuit descoperirea că în graiurile ucrainene cuvântul de bază лопух – „brusture” și cele din familia lui desemnează mai multe plante. pornind de la Dicţionarul etimologic al limbii ucrainene27, am alcătuit tabelul 1, din care se 24 Макс Фасмер, Этимологоческий словарь русского языка, том II, Mосква, 1967, с. 458-459, 518-

520.25 I. Todor, Mic atlas de plante din flora Republicii Socialiste România, Bucureşti: Editura didactică şi pe-

dagogică, 1963, p. 237-238; Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Bucureşti: Edi-tura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 48-49; Honorius Popescu, Resurse medicinale în flora Româ-niei, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1984, p. 200-201; Растения лесных опушек и полян, Кишинев: Штиинца, 1986, с. 178-181; Ю. В. Рычин, Сорные растения. Определитель для средней полосы европейской части СССР, Москва: Государственное учебно-педагогическое издательство Министерства просвещения РСФСР, 1952, с. 247-249; И. А. Губанов, И. Л. Крылова, В. Л. Тихонова, Дикорастущие полезные растения СССР, Москва: Издательство „Мысль”, 1976, с. 338-340.

26 Constantin Pîrvu, Stoica Godeanu, Laurenţiu Stroe, Călăuză în lumea plantelor şi animalelor. Ghid ilus-trat, Bucureşti: Editura Ceres, 1985, p. 43.

27 Етимологiчний словник украïнськоï мови: У семи томах, Том третiй. Кора-М, Киïв: Наукова думка, 1989, с. 289.


poate observa că în limba ucraineană, la fel ca și în română, denumirile de brusture definesc mai multe plante cu frunze late.

Tabelsensurile cuvântului лопух – „brusture” în graiurile ucrainene

SpeciaDenumirea

românească de bază

Denumiri ucrainene Traducerea cuvânt cu cuvânt

Arctium Lappa L., Lappa major Gaertn. Brusture

Лопух, лапух, лапушник, лепух, липух, лопуш,

лопушина, лопушник, лопушняк

Brusture

Лопух гiркий, опух гiркий, опуша Brusture amar

Лопух великий Brusture mare

Tussilago farfara L. Podbal

Лопух BrustureЛопух гiркий Brusture amar

Лопух водяний Brusture de apăСолодке опуша Brusture dulce

Caltha palustris L. Calcea calului Лопух, лепухє Brusture

Nymphaea alba L. Nufărul albЛопух бiлий Brusture alb

Лопух водяний, лопушина водяна, лопушник водяний Brusture de apă

Petasites officinalis Mnch. Captalan Лопух, лопуха, лопушник Brusture

Лопух водяний Brusture de apă

Fără a intenționa să „lezăm demnitatea” brusturelui obișnuit, nici frumuseţea captalanu-lui, podbalului sau calcei calului, credem că nu vom greși dacă vom presupune că, în cazul hidronimelor, nufărul apare drept etimon cu mult mai atractiv. În opinia noastră, înţelegerea apelativului lăpuș/lopuș și a strămoșului său slav lopuh nu ca brusture simplu, ci ca brusture de apă, adică nufăr, este mult mai potrivită. astfel, interpretarea hidronimului Lăpușna drept „valea cu nuferi” ni se pare mai logică în contextul biologic dat.

Evident, o verificare pe teren a prezenţei nuferilor în râurile respective nu se poate în-treprinde în condiţiile catastrofei ecologice la care am ajuns în secolul trecut, nufărul fiind sensibil la chimicale.

pentru a încheia acest subiect, vom remarca faptul că am întâlnit denumirea ucraineană лопух водяний („brusture de apă”) nu numai pentru nufărul alb, cel preferat de dicţionarul etimologic citat, ci și pentru nufărul galben, mult mai pretenţios faţă de condiţiile ecologice de viaţă.

II. sigiliul târgului medieval al lăpuşneiÎn secolele XV-XVII, târgul Lăpușna constituia un centru administrativ, economic și

militar de importanţă majoră, era reședinţa ţinutului omonim și avea o autoadministrare tradiţională cu un șoltuz și 12 pârgari, precum și dreptul la sigiliu. Tot aici și-au avut sediul, în diferite vremi, mari vătafi de ţinut, pârcălabi și hotnogi, vameși, serdari, căpitani și alţi dregători domnești.

S-a păstrat o singură amprentă a sigiliului medieval al Lăpușnei, aplicată pe un document datat cu circa 1595-1600 – Mărturie de la Mihalcea și Constantin, mari vătafi ai ţinutului Lăpușna, de la șoltuzul cu cei 12 pârgari [ai târgului Lăpușna], precum și de la mulţi oameni


buni precum a vândut Grigore, fiul lui Isac, nepot Oanii, lui Toader Cehan, pârcălabul, a treia parte din a treia parte din satul Dieșeni, pe care o avea Oană cu ispisoc de cumpărătură de la Petru voievod28 (Figura nr. 1). Documentul a fost publicat în rezumat de n. Iorga29 în 1903 și desfășurat, cu două poze, care au pus în valoare sigiliul târgului de aurel V. Sava30 în 1937. pecetea Lăpușnei s-a mai pus și pe un alt document, din 20 martie 1647, dar acesta ne este cunoscut doar în regest31.

28 Arhivele Naţionale Bucureşti, Documente istorice (fosta colecţie „Peceţi” a Academiei Române), LXXI-II/27.

29 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. V, Bucureşti, 1903, p. 74.30 A. V. Sava, op. cit., p. 24-25, doc. nr. 15 şi fig. 1 şi 2 pe planşele dintre p. 290-291.31 A. V. Sava, op. cit., p. 69, doc. nr. 48.

Figura nr. 1. Mărturia de la 1595-1600 pe care a fost apli-cat sigiliul târgu-lui Lăpuşna.


Din punct de vedere heraldic, după aurel V. Sava, sigiliul a fost valorificat de istoricul ieșean Dumitru Ciurea32 și de autor33.

amprenta sigilară menţionată (Figura nr. 2), cu diametrul de 33-34 mm, are în centrul câmpului sigilar o cruce cu braţele egale, formată din patru cruci latine, denumită tipologic în heraldică drept „cruce recruciată” (fr. croix recroisettée)34, dar cunoscută în literatura heraldică și faleristică și cu denumirea de „cruce românească”35 sau, în lumea creștină – „crucea Sfântului Iulian”36. Legenda, scrisă în exergă cu litere chirilice între două cercuri liniare, este „† Печать Липушни” („pecetea Lăpușnei”), cu câteva litere inversate: „е” în oglindă, „ь” răs-turnat, „у” și „ш” răsturnate, ultimul „и” în oglindă. Dacă totuși litera „ь” nu a fost scrisă răsturnat, ultimele două litere din primul cuvânt pot fi citite ca „тр” și interpretate ca o abreviere de la „торгъ” („târg”), iar legenda s-ar traduce ca „pecetea târgu-lui Lăpușna”.

Deși nu avem o explicaţie sigură a acestei embleme, totuși ea este o dovadă a faptului că târgul Lăpușna a avut o stemă medievală. În condiţiile în care doar șase orașe ale Moldovei din stânga prutului au steme medievale cunoscute astăzi (Cetatea albă, Hotin, Lăpușna, Orhei, peștera și Soroca), conservarea vechilor însemne heraldice în cele noi se impune de la sine, căci unul din canoanele fundamentale ale heraldicii afirmă: cu cât o stemă este mai veche, cu atât ea este mai valoroasă.

pe parcursul istoriei, Lăpușna a avut însă o evoluţie neuniformă. Cândva un târg în-floritor și prosper, localitatea va decădea în secolul al XVIII-lea în legătură cu ridicarea Chișinăului, devenind în epoca modernă și contemporană un sat modest ca multe altele, dar care s-a distins prin dorinţa de a-și crea o stemă și un drapel propriu.

III. stema ţinutului medieval lăpuşna

Sigiliile solemne naţionale de la sfârși-tul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care stema de stat este înconjurată de stemele districtuale, după cum și sigiliile autorităţilor locale din ace-eași perioadă, au păstrat mărturia vechilor

32 D. Ciurea, Sigilii medievale ale oraşelor din Moldova, In: „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Istorie, Academia R.P.R., Filiala Iaşi, anul VII (1956), fasc. 2, pl. IV, fig. 22; Idem, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), In: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie”, Iaşi, II (1965), p. 143-245, fig. 20.

33 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău: Editura Museum, 1998, p. 28-29, fig. 22; Idem, Stema şi drapelul satului Lăpuşna..., p. 238-240, fig. 3.

34 Silviu Andrieş-Tabac, Tipologia crucii heraldice, In: „Analecta catholica”, Chişinău, IV, 2008, p. 111, nr. 43.35 Václav Mĕřička, Orden und Auszeichnungen, Prague: Artia, 1966, p. 325; Václav Mĕřička, Faleris-

tik. Ein Buch über ordenskunde, Prag: Artia Verlag, 1976, 217 p.; В. В. Похлебкин, Международная символика и эмблематика (Опыт словаря), Москва, 1989, с. 285, fig. 13; В. В. Похлебкин, Словарь международной символики и эмблематики, Москва: Цетрполиграф, 2004, р. 213.

36 Jean-Marie Thiébaud, Dictionnaire des termes du blason, Besançon: Cêtre, 1994, p. 93, 179.

Figura nr. 3. Sigiliul Divanului Principatului Mol-dovei, circa 1806-1812. Desen de Simion Odainic.

Figura nr. 2. Sigiliul târgului Lăpuşna, circa

1595-1600.


însemne heraldice ale ţinuturilor istorice ale Ţării Moldovei. pentru provincia dintre prut și nistru, acestea au fost abolite după decretul împăratului rus nicolai I din 2 aprilie 1826, prin care s-au introdus noua stemă a Regiunii Basarabia și noile steme ale celor șase ţinuturi de atunci ale ei.

procesul substituirii herburilor districtuale moldovenești prin cele noi, de sorginte rusească și elaborate de inginerul cadastral al Regiunii Basarabia Bogdan Eitner, a fost relevat de autor în mono-grafia „Heraldica teritorială a Basarabiei și Transnistriei”37. anali-zând în lucrarea citată cunoscutul sigiliu al Divanului Cnejiei Mol-dovei, datând din vremea ocupaţiei rusești din 1806-1812 (Figura nr. 3), autorul a presupus că medalionul cuprinzând un cocostârc spre dreapta ar desemna ţinutul Lăpușna-Orhei (Figura nr. 4), unifi-cat administrativ în acea perioadă. De asemenea, în baza desenului retușat al unei amprente sigilare a peceţii serdăriei de Lăpușna-Orhei, datând de după 1812, a presupus că emblemele din acest sigiliu, dacă reprezintă stemele ţinuturilor când acestea erau separate, ar putea fi atribuite astfel: arcul oriental – ţinutului Orhei, iar pasărea – ţinu-tului Lăpușna.

Investigaţiile în arhiva naţională a Republicii Moldova, întreprinse după 1998 de către cercetătorul Sergius Ciocanu, au prilejuit descoperirea a trei amprente diferite ale sigiliilor folosite de Serdăria de Lăpușna-Orhei, iar publicarea lor38 a permis dezlegarea problemei stemelor istorice ale celor două ţinuturi. Iată descrierea și imaginile acestor trei sigilii39.

Figura nr. 5. Pecetea mare a Orheiului şi a Lăpuşnei, circa

1812-1813, 33x36 mm.

Figura nr. 6. Pecetea mică a Orheiului şi a Lăpuşnei, circa

1813, 22x25 mm.

Figura nr. 7. Sigiliul Serdăriei de Lăpuşna-Orhei, circa 1813,

ø 30 mm.

a. Pecetea mare a orheiului şi a lăpuşnei, circa 1812-1813amprentă de formă ovală (33x36 mm) în tuș negru, după un tipar executat în incizie,

aplicată pe vreo zece zapise datate în anii 1812 și 181340 (Figura nr. 5). În centrul câmpului 37 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 30-34, 39-44. 38 Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigili-

ilor Serdăriei Orheiului...; Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale basara-bene din primul sfert al secolului al XIX-lea...

39 Aducem mulţumiri colegului Sergius Ciocanu pentru oferirea celor trei imagini de bună calitate.40 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare – ANRM), F. 205, inv. 1, d. 244. Publicaţii anteri-

oare: Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigiliilor Serdăriei Orheiului..., fig. 1/2.

Figura nr. 4. Stema ţi-nutului Lăpuşna-Orhei după sigiliul Divanului Principatului Moldovei, circa 1806-1812. Desen

de Simion Odainic.


este reprezentat un scut oval, despicat, purtând în partiţiunea din dextra un arc oriental încordat cu săgeata îndreptată spre colţul dextru de sus al scutului, iar în cea din senestra o pasăre spre dreapta, purtând în bară un steag cu lancea ieșind de sub aripă și cu flamura dreptunghiulară și terminată în coadă de rândunică. Scutul este timbrat de un coif cu gratii, încoronat cu o coroană deschisă cu trei fleuroane și două arcuri perlate intercalate vizibile și așezat pe o panoplie de trofee, cuprinzând șase steaguri, două tunuri, două buzdugane, două tobe, o spadă și o trâmbiţă. În exergă, delimitată de margine de un oval șnuruit, apare le-gendaînlimbaromânăculiterechirilice:„ПЕЧЕТЪ •ωРХЕЮЛУИШИАЛЪПУШНЕИ”(„pecetea Orheiului și a Lăpușnei”).

B. Pecetea mică a orheiului şi a lăpuşnei, circa 1813amprentă de formă ovală (22x25 mm) în tuș negru, după un tipar executat în incizie,

aplicată pe un singur document datat în 181341 (Figura nr. 6). În centrul câmpului este re-prezentat un scut oval, jumătate despicat și tăiat coborât, încărcat în prima partiţiune cu un arc oriental încordat, cu săgeata îndreptată spre colţul dextru de sus al scutului, într-a doua cu o pasăre spre dreapta, purtând în bară un steag cu lancea ieșind de sub aripă și cu flamura dreptunghiulară și terminată în coadă de rândunică, iar într-a treia partiţiune cu literele chi-rilice„ЛП”(Lăpuşna),subarc,şi„ωР”(Orhei),subpasăre,reprezentândlegendasigiliului.Scutul este timbrat de un coif cu gratii, încoronat cu o coroană deschisă cu trei fleuroane și două arcuri perlate intercalate vizibile și așezat pe o panoplie de trofee, din care se deslușesc un buzdugan, o trâmbiţă, șase steaguri și două tobe. Sigiliul este mărginit de un oval perlat.

C. sigiliul serdăriei de lăpuşna-orhei, circa 1813amprentă rotundă în tuș negru, cu diametrul de 30 mm, după un tipar executat în inci-

zie, aplicată pe un document din februarie 181642, dar menţionată ca aplicată și pe alte docu-mente, datând din 181343 (Figura nr. 7). Câmpul sigilar, în sens heraldic, este tăiat și jumătate despicat. În prima partiţiune este reprezentată acvila bicefală a Imperiului rus, ieșind din linia de tăiere, încoronată cu trei coroane, coroana de sus fiind mai mare și în exergă. În partiţiunea a doua apare un arc oriental în bară, încordat cu o săgeată în bandă, ţintind spre colţul dextru de sus al cartierului. În partiţiunea a treia, pe o terasă naturală apare o pasăre stătând, cu gâtul lung (gâscă, cocostârc ?) și aripile strânse, în profil spre dextra, purtând în bară o banieră, lancea căreia iese de sub aripi. În exergă, pe o panglică cu capetele tăiate în coadăderândunică,aparelegendaînlimbarusă„сεрдариа.лапушна.ωрхеиски”(Serdă-ria de Lăpușna-Orhei).

Din imaginile celor trei sigilii se poate lesne observa că în toate cazurile legenda „Lăpuș-na” apare mai mult sau mai puţin sub sau pe partea arcului, iar legenda „Orhei” – sub sau pe partea păsării, cel mai clar această distincţie de marcare a emblemei apărând în pecetea mică

41 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 244. Publicaţii anterioare: Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medie-vale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigiliilor Serdăriei Orheiului..., fig. 1/1.

42 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1276, f. 75. Adeverinţă dată de serdăria Orheiului locuitorilor satului Climova, ţi-nutul Orhei, pentru a fi prezentată autorităţilor eparhiale, prin care certifică dorinţa lor de a-l avea dascăl la biserica Sf. Nicolae din sat pe Ioan Colun. Publicaţii anterioare: A. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene, Bucureşti, 1923, fig. 32 (imagine retuşată); V. Zelenciuc, N. Kalaşnikova, Vestimentaţia populaţiei oră-şeneşti din Moldova (sec. XV-XIX), Chişinău, 1993, fig. 48 (imagine preluată de la A. Gheorghiu); Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 33, fig. 31 (imagine preluată de la V. Zelenciuc şi N. Kalaşnikova); Sergius Ciocanu, Consideraţii privind stemele medievale ale ţinuturilor Lăpuşna şi Orhei în lumina sigiliilor Serdăriei Orheiului..., p. 190, fig. 1/3 (imagine preluată de la Silviu Andrieş-Tabac); Silviu Andrieş-Tabac, Sergius Ciocanu, Cinci sigilii heraldice teritoriale basarabene din primul sfert al secolului al XIX-lea..., p. 237, fig. 3.

43 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 34.


ovală. această insistenţă de corelare a legendelor cu mobilele heraldice a permis identificarea clară a stemelor ţinuturilor medievale Lăpușna și Orhei.

astfel, stema ţinutului Orhei în viziunea noastră reprezintă un cocostârc, purtând în bară un steag cu lancea ieșind de sub aripă și cu flamura dreptunghiulară și terminată în coadă de rândunică. Iar stema ţinutului Lăpușna, cea care ne interesează în acest articol, reprezintă un arc oriental („tătăresc”) în bară, încordat cu o săgeată în bandă, ţintind spre colţul dextru de sus al scutului.

În contextul celorlalte sigilii din epoca de studiu, sigiliile serdăriei de Lăpușna-Orhei de-monstrează o continuitate a mărcilor moldovenești în Basarabia în prima fază de după ocu-paţia rusească din 1812.

Ţinutul Lăpușna, cu capitala în târgul omonim, care a existat încă de la începuturile Ţării Moldovei, după pierderea Bugeacului și a cetăţilor din sud își va pierde treptat importanţa, iar în secolul al XVIII-lea documentele vor menţiona ţinutul unit administrativ Lăpușna-Or-hei, noţiune geografică dispărută și ea odată cu stabilirea noii împărţiri administrativ-terito-riale a Basarabiei în 1818.

IV. stema judeţului lăpuşna din 1928Reapariţia unui district cu numele Lăpușna după Marea unire din 1918 se datorează re-

formei administrativ-teritoriale din 1925, când vechiul judeţ Chișinău, conform Legii pentru noua împărţire administrativă din 25 septembrie 1925, și-a schimbat numele în Lăpușna, în amintirea gloriei ţinutului istoric medieval omonim.

În cadrul Regatului României, stemele judeţelor ţării au fost reexaminate și aprobate prin Decretul regal dat în numele Regelui Mihai I al României la 1 august 1928, decret care a fost publicat în „Monitorul oficial” la 6 octombrie 1928. astfel, judeţul Lăpușna, a cărui capitală era în municipiul Chișinău, a primit o stemă cu următoarea descriere: „Scut roșu, cu un ste-jar, de argint, pe o terasă, de argint. Simbolizează codrii vechi din acest judeţ, care au constituit timp de veacuri o fortificaţie naturală contra tătarilor din Bugeac, păzită de vitejii grăniceri din Lăpușna”44 (Figura nr. 11).

această stemă nu era nouă. Ea și-a primit certificatul de naștere la 2 aprilie 1826, zi în care împăratul rus nicolai I a aprobat stema ţinutului Orhei al Regiunii Basarabia, a cărui reședinţă era orașul Chișinău. Blazonarea ei primită în epocă a fost: „În semn de abundenţă a acestui ţinut în păduri este reprezentat un copac în câmp albastru”45 (Figura nr. 8). Descri-erea oficială nu specifica nici specia, nici smaltul arborelui, dar în desenul anexat decretului imperial era reprezentat clar un stejar de argint. aceeași descriere nu menţiona nici prezenţa terasei de argint și nu explica smaltul albastru al scutului ca ceva special.

În sistemul heraldic rusesc, ţinuturile și reședinţele lor purtau, de regulă, aceeași stemă. Chiar dacă Chișinăul, fiind și reședinţa provinciei Basarabia, conform aceluiași obicei rusesc, purta în locul stemei judeţene stema provincială, această primă stemă cu stejar întotdeauna a rămas a acelui judeţ (ţinut), a cărui capitală era Chișinăul.

astfel, după separarea de la sfârșitul anului 1835 a ţinutului Orhei în două: judeţul Chi-șinău cu capitala la Chișinău și judeţul Orhei cu capitala la Orhei, în 1837, când s-a rezolvat succesiunea heraldică, stema veche a ţinutului Orhei de la 1826 a fost confirmată judeţului Chișinău, pentru noul judeţ Orhei alcătuindu-se arme noi: în câmp de argint, un copac de stejar și o coasă, care semnifică abundenţa judeţului în păduri și fâneţuri (Figura nr. 10)46.

44 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 108.45 Ibidem, p. 41.46 Ibidem, p. 44-47.


peste aproape un secol, la 1928, judeţele Chișinău (adică Lăpușna) și Orhei, care nu suferiseră vreo modificare administrativ-teritorială, și-au păstrat vechile însemne din perioada rusească, doar că acestea au fost modernizate și aduse în conformitate cu regulile heraldice stabilite în Regatul României. Scutul de formă rectangulară cu vârful în acoladă (de tip francez), utilizat în heraldica teritorială rusă, a fost înlocuit cu scutul triunghiular cu vârful în ogivă (de tip antic), utilizat în heraldica terito-rială românească.

Judeţul Chișinău a primit aceeași compoziţie heraldică, cu următoa-rea modificare de esenţă: culoarea roșie a câmpului scutului a substituit culoarea albastră, din motivul că roșul, prin decizia Comisiei Consulta-tive Heraldice, a fost rezervat stemelor moldovenești, iar albastrul – ce-

lor muntenești. arborele și terasa au primit un desen nou, de mare succes heraldic, care marchează încă heraldica naţională.

Judeţul Orhei a primit de asemenea aceeași com-poziţie heraldică ca și cea din 1837, dar fiecare din cele două mobile a fost inclusă într-o partiţiune pro-prie. În același timp, au fost modificate și smalturile. Blazonarea acestei steme în epocă a fost: „Scut roșu, despicat. În primul cartier un stejar dezrădăcinat, de aur, în al doilea o coasă de argint cu vârful spre dreapta. Simbolizează pe de o parte, bătrânii codri ai Orheiului, iar pe de altă parte, bogăţia de fâneţe a ju-deţului”47 (Figura nr. 12).

În Basarabia, judeţele au fost desfiinţate după ocu-paţia sovietică. acestea au existat până în 1947, când au fost lichidate, în conformitate cu Hotărârea Comi-tetului Central al partidului Comunist (al bolșevici-lor) din toată uniunea din 6 octombrie 1947 și Ho-tărârea Biroului CC al pC(b) din RSS Moldovenească din 17 decembrie 194748, prin ucazul prezidiului So-vietului Suprem al RSSM din 16 octombrie 1947, iar raioanele (fostele plase) care intrau în componenţa lor au trecut în subordonarea directă a organelor repu-blicane49.

V. stema şi drapelul judeţului lăpuşna din perioada 1999-2003Reînfiinţarea judeţelor în teritoriul Republicii

Moldova s-a făcut în baza Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr. 191-XIV din 12 noiembrie 199850, modificată ulterior de două ori, prin Legile

47 Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei..., p. 108.48 Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova, F. 51, inv. 5, d. 23, f. 303-335.49 Очерки истории Коммунистической Партии Молдавии, изд. III, перераб. и доп., Кишинев, 1981,

с. 368; Enciclopedia Sovietică Moldovenească, vol. 8, Chişinău, 1981, p. 204.50 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-118 din 30.12.1998, art.705, p. 3-22.

Figura nr. 8. Stema ţinutului Orhei cu capitala la Chişi-nău, aprobată la

2 aprilie 1826.

Figura nr. 9. Stema judeţului Chişinău

cu reşedinţa la Chişinău, 1837.

Figura nr. 10. Ste-ma judeţului Orhei

cu reşedinţa la Orhei, 1837.

Figura nr. 11. Ste-ma judeţului Lă-

puşna cu reşedinţa la Chişinău, apro-bată la 1 august

1928.


cu reşedinţa la Orhei, aprobată la

1 august 1928.


nr. 292-XIV din 19 februarie 199951 și nr. 650-XIV din 22 octombrie 199952. articolul 10 al acestei legi definea:

„(1) Judeţul este o unitate administrativ-teritorială alcătuită din sate (comune) și orașe (municipii). noţiunea de judeţ, în prezenta lege, este identică cu cea de raion, prevăzută de art. 110 din Constituţie, și reprezintă denumirea unităţii administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.

(2) Judeţul se formează în condiţiile prezentei legi, după delimitarea hotarelor satelor (co-munelor) și orașelor (municipiilor) care intră în componenţa lui, ţinându-se cont de tradiţi-ile acestora, de relaţiile economice și social-culturale, de structurile lor edilitar-gospodărești.

(3) Judeţul poartă, de regulă, denumirea centrului judeţean.”prin Decizia parlamentului Republicii Moldova din 27 decembrie 2001, promulgată pe

25 ianuarie 2002,53 s-a hotărât desfiinţarea judeţelor și revenirea la sistemul sovietic de raioa-ne. atacarea acestei decizii la Curtea Constituţională a oprit aplicarea ei, dar, pe 24 mai 2002, parlamentul a adoptat o nouă Lege care prevedea revenirea la raioane de la data fixării noilor alegeri locale, dar nu mai târziu de 23 martie 200354. În fapt, contrareforma care a desfiinţat judeţele și a readus în scenă raioanele a intrat în vigoare la data de 19 martie 2003.

noile judeţe nu au ţinut practic cont de organizarea administrativ-teritorială din peri-oada modernă și interbelică, care fusese una organică. numărul judeţelor noi și hotarele lor au fost stabilite în baza mai multor considerente, altele decât logica fruntariilor vechi. astfel, din teritoriul ţinutului Lăpușna-Orhei unificat administrativ la sfârșitul secolului al XIX-lea și cu reședinţa la Chișinău, în 1999 au rezultat, groso-modo, trei judeţe: Chișinău, Orhei și Lăpușna, toate trei având dreptul de succesiune la stemele din epocile istorice precedente.

După reînfiinţarea judeţelor, Comisia naţională de Heraldică de pe lângă președintele Republicii Moldova (CnH)55, în ședinţa din 2 noiembrie 1999 (proces-verbal nr. 17-II/11), a decis păstrarea vechii steme de la 1928 a judeţului Lăpușna, cu capitala la Chișinău, pentru noul judeţ Chişinău. această decizie a fost luată ţinându-se cont de următoarele conside-rente:

a) din punct de vedere geografic, judeţul Chișinău era o unitate administrativ-teritorială ce înconjura municipiul Chișinău din toate părţile, orașul rămânând axul natural de adunare

51 Ibidem, nr. 30 din 27.03.1999, art. 141, p. 2-22.52 Ibidem, nr. 120-122 din 1999.53 Ibidem, nr. 16 (901) din 29.01.2002.54 Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 71-73 din 06.06.2002, art. 585, p. 27.55 Despre activitatea CNH în vederea stabilirii simbolurilor judeţene, vezi: Silviu Andrieş-Tabac, Stemele

şi drapelele judeţelor Republicii Moldova…

Figura nr. 13. Ste-ma judeţului Chişi-nău cu reşedinţa la

Ialoveni, 1999.


cu reşedinţa la Orhei, 2000.

Figura nr. 15. Stema judeţului Lăpuşna

cu reşedinţa la Hân-ceşti, 2000.

Figura nr. 16. Drapelul judeţului Lă-puşna cu reşedinţa la Hânceşti, 2001.


a pământului judeţului, și astfel, chiar dacă reședinţa consiliului judeţean se afla într-o altă localitate, în orașul Ialoveni, continuitatea geografică și administrativ-teritorială a actualului judeţ Chișinău cu fostele judeţe cu capitala la Chișinău era evidentă;

b) reluarea în uz a numelui judeţului după o întrerupere de trei sferturi de secol, ceea ce a constituit un factor determinant pentru stabilirea dreptului de moștenire a acestor arme heraldice;

c) existenţa unei continuităţi biologice a codrilor în acest judeţ, chiar preponderentă faţă de judeţele vecine: grosul Codrilor Orheiului se afla în hotarele noului judeţ Chișinău.

argumentarea stemei a fost făcută de autor56, primul desen al noului blazon fiind realizat de arhitectul judeţean Veaceslav Vatamaniuc, iar desenul final – de pictorul Iurie Caminschi (Figura nr. 13). Stema judeţului reprezenta: pe roșu, un stejar de argint, pe o terasă ieșind din vârful scutului, de același metal; scutul timbrat de o coroană judeţeană.

Conceptul drapelului judeţului Chișinău a fost aprobat de CnH în ședinţa din 19 februa-rie 2001 (proces-verbal nr. 35-II/16.2). Desenul lui a fost realizat de pictorul Iurie Caminschi. Drapelul reprezenta: o pânză dreptunghiulară (1:2), împărţită vertical în două câmpuri; în primul, pe roșu, un stejar dezrădăcinat alb; al doilea câmp alb plin.

ambele simboluri ale judeţului Chișinău, în variantele lor finale, au fost aprobate de CnH în ședinţa din 23 februarie 2001 (proces-verbal nr. 39-II/17.1). Data aprobării noilor simboluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.

pentru noul judeţ orhei cu capitala la Orhei, în ședinţa din 2 noiembrie 1999 (pro-ces-verbal nr. 17-II/11) CnH a decis păstrarea stemei judeţului Orhei de la 1928, cu rectifi-carea câmpului senestru din roșu în albastru, iar în cea din 12 iunie 2000 (proces-verbal nr. 18-II/12.1) au fost modificate smalturile mobilelor principale: a stejarului din aur în argint, iar a coasei din argint în aur. noua stemă avea următoarea blazonare: despicat; în prima, pe roșu, un stejar dezrădăcinat de argint; într-a doua, pe albastru, o coasă de aur în bară, cu vâr-ful lamei spre dreapta; scutul timbrat de o coroană judeţeană (Figura nr. 14).

Drapelul judeţului Orhei, al cărui concept a fost aprobat în ședinţa CnH din 19 februarie 2001 (proces-verbal nr. 35-II/16.2), reprezenta: o pânză dreptunghiulară (1:2), scartelată; în primul și al patrulea, pe roșu, un stejar dezrădăcinat alb; al doilea și al treilea, galben plin.

Desenele ambelor simboluri au fost realizate de pictorul Iurie Caminschi. Data aprobării noilor simboluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.

Stema noului judeţ lăpuşna57 cu capitala la Hâncești a fost concepută după modelul stemei judeţului Orhei, cu care au făcut cândva corp comun. În aceeași ședinţă din 2 noiem-brie 1999 (proces-verbal nr. 17-II/11) CnH a aprobat conceptul acestei steme, iar în cea din 12 iunie 2000 (proces-verbal nr. 18-II/12.1) a modificat smaltul stejarului din aur în argint, la fel ca și în cazul judeţului Orhei. noua stemă avea următoarea blazonare: despicat; în prima, pe roșu, un stejar dezrădăcinat de argint; într-a doua, pe albastru, un cocostârc de argint, ciocat și membrat roșu; scutul timbrat de o coroană judeţeană (Figura nr. 15).

Stejarul simboliza Codrii Orheiului și arată legătura cu vechea stemă a ţinutului Orhei cu capitala la Chișinău (1826-1835), iar cocostârcul făcea trimitere la stema medievală a ţinutului Lăpușna-Orhei, cunoscută de pe sigiliul Divanului principatului Moldovei de la 1806-1812, unităţi administrativ-teritoriale istorice, din care au făcut cândva parte teritoriile noului judeţ Lăpușna.

56 Vezi, de exemplu: Silviu [Andrieş-]Tabac, Stema este un însemn de individualizare a comunităţii uma-ne, interviu realizat de Ludmila Urmaşu, In: Ora locală, Anenii Noi, Criuleni, Dubăsari, Ialoveni, Stră- şeni, 1999, 16 iulie, p. 3.

57 Silviu [Andrieş-]Tabac, Despre stema judeţului Lăpuşna, In: Business-info, Hânceşti, 2000, nr. 10, 10 martie, p. 2: 6 il.


Drapelul judeţului Lăpușna, al cărui concept a fost aprobat în ședinţa CnH din 19 februarie 2001 (pro-ces-verbal nr. 35-II/16.2), reprezenta: o pânză drept-unghiulară (1:2), împărţită vertical în două câmpuri; în primul, pe albastru, un cocostârc alb, ciocat și membrat roșu; al doilea alb plin (Figura nr. 16).

Desenele ambelor simboluri au fost realizate de pictorul Iurie Caminschi. Data aprobării noilor sim-boluri de către Consiliul judeţean nu este cunoscută.

Includerea cocostârcului în simbolurile noi ale ju-deţului Lăpușna din 1999-2003, cu trimitere la emble-ma din sigiliul Divanului principatului Moldovei din 1806-1812, care a fost înţeleasă de noi ca stemă a ţinutului unificat Lăpușna-Orhei, s-a dove-dit a fi o greșeală istorică. Ea a fost dictată de nivelul cunoștinţelor asupra heraldicii istorice de la momentul instituirii noilor simboluri. Descoperirile cercetătorului Sergius Ciocanu, invocate deja mai sus, au venit ulterior și au permis constatarea că acest cocostârc a fost mobila principală heraldică a ţinutului Orheiului și că ţinutul Lăpușna a avut ca simbol arcul încordat.

În această perioadă de „necunoaștere” a fost elaborată și stema municipiului Hâncești, orașul de reședinţă al judeţului Lăpușna. Din această cauză, compoziţia a cuprins și doi co-costârci-susţinători ai scutului, foarte frumoși de altfel, care făceau referinţă la noua stemă a județului Lăpușna. astfel, noua stemă și noul drapel ale municipiului Hâncești, elaborate de autor și executate grafic de arhitecta Mariana şlapac, au fost aprobate de către Consiliul municipal la 20 octombrie (decizia nr. 4), iar de către Comisia naţională de Heraldică a Republicii Moldova – la 14 decembrie 2000 (proces-verbal nr. 32-II/15.2). Stema mare mu-nicipală reprezintă: pe albastru, un leu rampant de aur, limbat și unghiat roșu, încoronat cu o coroană murală de argint și ţinând în laba dreaptă anterioară o secure de aur; scutul timbrat cu o coroană murală de aur cu cinci turnuri; suporţi doi cocostârci naturali, ţinând în cioc cel din dreapta o rămurică de stejar, iar cel din stânga una de viţă-de-vie, ambele naturale și cu fructe; deviza, pe o panglică de aur cu litere negre: „COMPOS SUI” (Stăpân pe sine) (Figura nr. 17)58.

Când problema moștenirii heraldice a fost rezolvată, raioanele rezultate teritorial din ţi-nutul Lăpușnei au utilizat în simbolica lor nou elaborată arcul încordat, iar cele rezultate din ţinutul Orheiului – cocostârcul. În acest sens, cităm stemele și drapelele raioanelor Hâncești (2004, autor Silviu andrieș-Tabac, pictor Iurie Caminschi, Figura nr. 18-19), Ialoveni (2006, autori Silviu andrieș-Tabac și Claudia Cazac, pictori Claudia Cazac și natalia Rotaru - Fi-guri nr. 20-21), Telenești (2013, autor Silviu andrieș-Tabac, pictori Mariana şlapac și Iurie Caminschi - Figuri nr. 22-23)59.

58 Silviu Andrieş-Tabac, Noile simboluri heraldice ale municipiului Hânceşti, In: Simpozion de numismatică organizat în memoria martirilor căzuţi la Valea Albă, la împlinirea a 525 de ani (1476-2001), Chişinău, 13-15 mai 2001: Comunicări, studii şi note, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002, p. 261-281: 10 fig., în anexă: Două documente referitoare la cumpărarea moşiei Hânceşti de către Manuc Bei, p. 273-281.

59 Arhiva curentă a CNH, dosarele raioanelor Hânceşti, Ialoveni şi Teleneşti.

Figura nr. 17. Stema mare a municipiu-lui Hânceşti, 2000.


Figurile nr. 18-19. Stema şi dra-pelul raionului Hânceşti, 2004.

Figurile nr. 20-21. Stema şi dra-pelul raionului Ialoveni, 2006.

Figurile nr. 22-23. Stema şi dra-pelul raionului Teleneşti, 2013.

VI. stema şi drapelul satului lăpuşnanoile simboluri heraldice ale satului Lăpușna, comuna Lăpușna, judeţul Lăpușna, actu-

almente raionul Hâncești, au fost create în 1998-1999 la iniţiativa primarului de atunci al localităţii, Vasile Bubuioc, cu sprijinul financiar al domnului Vasile Munteanu, președintele Sa „Vitis-Lăpușniţa” ce activează în sat.

În toamna anului 1998, primăria a organizat un concurs pentru cel mai bun proiect de ste-mă printre elevii școlii din sat, la care au participat T. Bătrânu, Victor Bubuioc (premiul III), Costel Culic, Victoria Karasek, Igor Moșneaga (premiul III), Olga prida (premiul II, pre-miul I nu a fost acordat), Igor Rotaru și alţii. printre emblemele propuse de elevi au fost ste-jarul judeţului Lăpușna din perioada interbelică, tricolorul naţional, bogăţiile naturale (lozia și strugurele de viţă-de-vie, mărul, spicul de grâu, știuletele de porumb), peisaje, coroana domnească, soarele și luna etc., fără vreo relevanţă individualizatoare pentru localitatea dată. În urma proiectelor propuse și în baza rezultatelor concursului, arhitectul raionului Hâncești petru Botnaru a realizat câteva schiţe care aveau ca idee reprezentarea unui stejar de aur în câmp verde și includerea tricolorului naţional ca partiţiune în scut sau ca element de timbra-re a scutului heraldic.

pentru că aceste propuneri nu erau satisfăcătoare, la sfârșitul lunii noiembrie 1998 au fost angajaţi oficial subsemnatul în calitate de autor și arhitecta Mariana şlapac în calitate de pic-tor. noua stemă și noul drapel au fost aprobate de către Consiliul local pe data de 18 martie (decizia nr. 1), iar de către Comisia naţională de Heraldică la 1 aprilie 1999 (proces-verbal nr. 15-II/9). Stema şi drapelul satului Lăpuşna au fost primele simboluri săteşti adoptate oficial în Republica Moldova.

Stema satului reprezintă: pe roșu, o cruce recruciată de aur; capul scutului de hermină, încărcat cu un cap de bour negru, având între coarne o stea de aur cu opt raze; scutul timbrat de o coroană domnească de aur, din care iese o coroană murală de argint cu cinci turnuri, așezat pe o halebardă de argint și un steag militar alb cu o cruce roșie pe o hampă de argint, încrucișate, și înconjurat de o ramură de viţă-de-vie cu struguri la dreapta, o ramură de stejar


cu ghinde la stânga și două ramuri de brusture dedesubt, toate naturale și legate cu o panglică albă (Figura nr. 24)60.

Figurile nr. 24-25. Stema şi drapelul satului Lăpuşna, 1999.

Drapelul reprezintă: o pânză pătrată roșie încărcată cu o cruce recruciată galbenă (Figura nr. 25). Decorurile exterioare sunt cele prevăzute pentru satele-reședinţă de comună61.

Stema satului Lăpușna constituie o compoziţie heraldică complexă și excepţională, de-terminată de valorosul tezaur istoric moștenit de această localitate și transpus în limbaj sim-bolic.

Mobila principală a stemei sătești este crucea recruciată, preluată din sigiliul medieval al urbei. Ea exprimă esenţa heraldicii: stabilitatea, continuitatea și ereditatea însemnelor, precăderea emblemelor vechi faţă de cele derivate sau noi, urmarea cu sfinţenie a tradiţiei. Ca emblemă de mare onoare, crucea recruciată a fost colorată în aur – metal suprem în ierar-hia smalturilor heraldice și care simbolizează vechimea și nobleţea. Faptul că nu cunoaștem semnificaţia acestei mobile, astăzi nu diminuează cu nimic valoarea ei, căci pentru stemele cele mai vechi această situaţie a pierderii explicaţiei în negura vremurilor este una comună, pentru întreaga Europă, inclusiv pentru stemele de stat sau cele ale caselor suverane.

Evenimentele istorice diferite legate de Lăpușna ne-au făcut să includem în noua stemă și alte mobile, menite să individualizeze localitatea în cadrul spaţiului basarabean și care de cele mai multe ori simbolizează fapte și stări extraordinare, cu valoare de unicat.

astfel, câmpul roșu al scutului, roșul fiind culoarea domnului ţării, semnifică faptul că târgul Lăpușna – „vechi loc domnesc” – va rămâne până târziu una din ultimele moșii dom-nești din stânga prutului, dăruită abia la 23 august 1694 mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din

60 Blazonarea în franceză a stemei este: de gueules, à une croix recroisettée alésée d’or, au chef d’hermine, chargé d’une rencontre d’aurochs de sable accompagnée d’une étoile d’or à huit rais entre les cornes; l’écu sommé d’une couronne murale d’argent a cinq tours issante d’une couronne princière ouverte d’or, posé sur une hallebarde d’argent et un drapeau de guerre blanc à une croix de gueules habillé sur une hampe d’argent, croisés, et entouré d’une branche de vigne aux raisins à dextre, d’une branche de chêne avec de glands à senestre et de deux branches de bardane en dessous, toutes au naturel et liées avec un ruban blanc.

61 Blazonarea în franceză a drapelului este: une toile carrée rouge chargée d’une croix recroisettée alésée jaune.


Iași de către Constantin Duca voievod62. Roșul câmpului, pe lângă semnificaţia de culoare domnească, se referă aici și la funcţia mili-tară importantă de altă dată a târgului Lăpușna.

Capul de hermină încărcat cu un cap de bour semnifică faptul că în acest oraș s-a născut domnul Ţării Moldovei alexandru Lă-pușneanu, fiul lui Bogdan al III-lea și al anastasiei din Lăpușna, botezat la naștere petru, și călugărit înainte de moarte cu numele pahomie (primul domn originar, după mamă, din stânga prutu-lui), care a domnit prima dată în perioada septembrie 1552 – no-iembrie 1561 și a doua oară din martie 1564 până la moartea sa din 11 martie 156863. După cum mărturisește călătorul polon Erasm Otwinowski, la 1557 la Lăpușna era vameș un frate al lui alexan-dru Lăpușneanu, cu nume necunoscut în istoriografie, care era și proprietarul târgului64.

Dintre accesoriile bourului din stema tradiţională a Ţării Moldovei s-a păstrat numai steaua dintre coarne, din motivul că steaua este unul din semnele convenţionale utilizate în genealogie pentru simbolizarea nașterii.

Timbrul scutului heraldic, de asemenea excepţional, este o combinaţie dintre o coroană domnească de aur și o coroană murală de argint cu cinci turnuri. Coroana murală semnifică faptul că târgul Lăpușna a fost reședinţă de ţinut, iar coroana domnească faptul că la Lăpușna a existat singurul conac domnesc din stânga prutului, atestat documentar65 și poate arheolo-gic66. această coroană combinată, creată de noi doar pentru acest caz deosebit al Lăpușnei, se poate înscrie și în tradiţia heraldică europeană. De exemplu, scutul stemei orașului francez Bar-le-Duc este timbrat de o coroană murală cu trei turnuri, combinată cu o coroană ducală (Figura nr. 26)67.

Scutul este așezat pe o halebardă și un steag, încrucișate.Halebarda de argint, așezată în bandă, semnifică vama de la Lăpușna. Fiind un punct

economic strategic pe marele drum internaţional care lega polonia și ardealul de Crimeea și Marea neagră, aici a existat o vamă internă, la fel de importantă ca și vama de la Iași, dacă vom judeca după mărimea taxelor încasate, apoi, după deplasarea hotarului sudic al Moldo-vei spre nord, vama de la Lăpușna va deveni vamă de margine68.

Steagul militar așezat în bară apare în stemă ca unul dintre atributele serdarului. Funcţia de serdar este atestată în Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Serdarul era un fel de hatman al doilea, căpitan de câmp (lat. campidux), reprezentant al domnului în faţa oștirii, care comanda călărașii de margine din ţinuturile Lăpușna, Orhei și Soroca și care avea drept funcţie principală apărarea hotarului de răsărit al ţării contra tătarilor, după cum

62 A. V. Sava, op. cit., p. X; documentul publicat în Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XI, Iaşi, 1922, p. 55 şi, după o traducere rusă de cancelarie, In: Moldova în epoca feudalismului, vol. VI, alcătui-tori A. N. Nichitici, D. M. Dragnev, L. I. Svetlicinaia, P. V. Sovetov, Chişinău: Știinţa, 1992, p. 166-168, doc. nr. 58.

63 N. Iorga, Alexandru Lăpuşnenau – primul domn basarabean (după mamă), In: „Revista Istorică”, IV (1918), nr. 1-3, p. 3; Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi: Editu-ra Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994, p. 37 şi 47-51.

64 P. P. Panaitescu, Călători poloni în ţările Române, Bucureşti: Cultura Naţională, 1930, p. 8.65 Moldova în epoca feudalismului, vol. VI, p. 166-168, dr. nr. 58.66 Л. Л. Полевой, П. П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв. / Археологическая карта

Молдавской ССР, вып. 7, Кишинев, 1974, p. 78.67 Ottfried Neubecker, Le grand livre de l’Héraldique. L’histoire, l’art et la science du blason, [Paris]: Edition

Bordas, 1995, p. 246.68 A. V. Sava, op. cit., p. V-IX; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 248-250.

Figura nr. 26. Coroana de timbru a scutului stemei

oraşului francez Bar-le-Duc, care combină o coroană murală cu trei turnuri cu

o altă coroană, ducală (apud Ottfried Neubecker).


mărturisesc Miron Costin și Dimitrie Cantemir69. Serdarul își avea reședinţa permanentă la graniţa tătărească și trebuia să locuiască întotdeauna la Orhei (de aici vine cea de-a doua de-numire a funcţiei – serdarul de Orhei) sau la Lăpușna, iar pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea se va stabili la Chișinău70.

După mărturia Mareșalului nobilimii Regiunii Basarabia E. I. Dumitriu, datând din 1837, atributele serdarului erau un tui (steag turcesc, reprezentând o lance cu vârful în semi-lună sau în măciulie de metal, de care se leagă cozi albe de cal împletite)71, un iatagan (sabie turcească de lungime mijlocie cu lama curbă și lată, cu două tăișuri, fr. cimeterre) și o tobă72, toate încadrându-se în tradiţia turcească. Totuși, serdarul moldovean reprezenta un domn creștin și comanda o armată creștină. De aceea, reţinând dintre atributele din această mărtu-rie, doar tuiul ca simbol vexilar și cel mai important pentru identificare din cele trei atribute invocate ale serdarului, am optat pentru un steag creștin.

S-au păstrat destule relatări despre existenţa steagurilor de unităţi militare în Ţările Ro-mâne, cu forme, cromatică și embleme diferite73. De altfel, însuși cuvântul steag avea în evul mediu un sens dublu: atât cel de drapel militar al unei unităţi, cât și cel de unitate militară. pentru că nu cunoaștem cum a fost steagul serdarului și pentru că steagurile militare din Moldova și Ţara Românească, în general, aveau zugrăvite pe ele cruci și figuri de sfinţi (deși știm și despre existenţa unor steaguri cu însemnele breslelor militare)74, am ales un steag simbolic. El reprezintă o pânză albă cu o cruce roșie (plină) și se leagă în tradiţia creștină de Sfântul Gheorghe, care, conform legendei, în 1099, în timpul asaltului Ierusalimului, i-ar fi ajutat pe cruciaţi, înfăţișându-se în chipul unui cavaler purtând o pelerină albă cu o cruce ro-șie. Din secolul al XIV-lea, crucea roșie în câmp alb a început să fie denumită în anglia „cru-cea Sfântului Gheorghe”75. şi în spaţiul ortodox, inclusiv în Ţara Moldovei, Sfântul Gheorghe a fost cel mai popular sfânt militar. am ales o formă dreptunghiulară a pânzei cu terminaţia despicată în două vârfuri ascuţite pentru că există o mărturie de la 1664 care atestă această formă pentru steagurile călărimii moldovenești, la fel cu cele întâlnite în armatele europene ale vremii76. am ales, deci, un steag militar simbolic, specific călărimii, pentru că serdarul era comandantul călărașilor.

Scutul este înconjurat din trei părţi de o ramură de viţă-de-vie cu ciorchini, în dreapta, o ramură de stejar cu ghinde, în stânga, și două ramuri de brusture, dedesubt, toate naturale.

69 Miron Costin, Opere, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 214, 216, 239, 240, 389, 391; Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1993, p. 203; Idem, Hronicul vechimei a Romano-Moldo-Vlahilor, ediţia Gr. G. Tocilescu, Bucureşti: Inst. de Arte Gra-fice „Carol Göbl”, 1901, p. 244. Vezi şi Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, p. XXIII-XXXIV, 199; N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1971, p. 309-310; Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1988, p. 434-435; Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială..., p. 25-26.

70 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, p. XIII.71 Despre tuiuri, vezi P. V. Năsturel, Steagul, stema română, însemnele domneşti, trofee, Bucureşti, 1903,

p. 35-42 şi 147-150.72 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2579, f. 4-5; S. Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială..., p. 44-45.73 P. V. Năsturel, op. cit.; Constantin Rezachevici, Steagurile militare ale Ţării Româneşti şi Moldovei în vea-

cul al XVII-lea, In: „Revista de istorie”, Bucureşti, tom XXIX (1976), nr. 8, p. 1192-1213; Vladimir Mische-vca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei (Din istoria vexilologiei şi sigilografici heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX), Chişinău: Editura „Știinţa”, 1994, p. 35-59.

74 Instituţii feudale din ţările Române. Dicţionar..., p. 454-455.75 С. С. Аверинцев, Георгий Победоносец, в книге Мифологический словарь, Москва: „Советская

энциклопедия”, 1991, p. 145-146.76 C. Rezachevici, op. cit., p. 1209 şi fig. 4.


Viţa-de-vie simbolizează, pe de o parte, una dintre ocupaţiile principale tradiţionale ale lăpuș-nenilor, viticultura, pusă azi pe făgaș industrial, iar pe de altă parte – dăinuirea în timp a așezării.

Ramura de stejar este luată din stejarul din stema judeţului Lapușna de la 1928 și simbo-lizează codrii, dar poartă și încărcătura gloriei militare de altă dată a localităţii.

Brusturele (arctium lappa), în calitate de arme grăitoare, face aluzie la numele localităţii, în conformitate cu interpretarea tradiţională a etimologiei toponimului Lăpușna.

Panglica albă ce leagă împreună toate cele patru ramuri, albul fiind un simbol tradiţional al inocenţei, purităţii, devotamentului, nevinovăţiei și sincerităţii, are aici și o încărcătură specială. albul a fost la începuturi culoarea morţii și a doliului, atât în întreg Orientul, cât și, pentru mult timp, în Europa, dar a unei morţi care precede viaţa77. panglica albă din stema nouă a Lăpușnei poartă doliul pentru timpurile gloriei sale acum apuse și este chezășia re-nașterii pentru viitor.

Drapelul satului Lăpușna a fost elaborat în baza stemei și are aceeași încărcătură semanti-că. Crucea galbenă, în afara propriei semnificaţii din stemă, preia asupra sa și semnificaţiile coroanei murale, a halebardei, a ramurii de viţă-de-vie și a panglicii (toate simboluri legate de oraș), iar câmpul roșu, culoare domnească și militară, însumează și semnificaţia capului scutului, coroanei domnești, a steagului militar și a ramurii de stejar (simboluri legate direct sau indirect de domnie).

VII. stema şi drapelul satului Bălceana, 2014Satul Bălceana, raionul Hâncești este unul din vecinii imediaţi ai Lăpușnei, legat organic

de acesta. Iniţiativa aprobării simbolurilor heraldice ale acestui sat a aparţinut primarului Iurie pasat. Stema și drapelul au fost elaborate de autor, pictor fiind Mariana şlapac, membru corespondent al academiei de ştiinţe a Moldovei, cea care a desenat în 1999 și simbolurile Lăpușnei. noile simboluri au fost aprobate de Comisia naţională de Heraldică în ședinţa din 24 aprilie (proces-verbal nr. 260–IV) și de Consiliul sătesc Bălceana la 16 iunie 2014 (decizia nr. 1/4)78.

Stema satului Bălceana reprezintă: pe argint, o cruce recruciată verde; capul scutului roșu, încărcat cu o mână ieșind din marginea de jos a capului și strângând în pumn un sul de hârtie, așezat în fascie, totul de aur; scutul timbrat cu o coroană sătească de aur (Figura nr. 27).

Drapelul satului reprezintă: o pânză pă-trată albă, încărcată cu o cruce recruciată verde (Figura nr. 28).

Stema satului Bălceana reflectă un fapt istoric esenţial pentru identitatea Bălcenei: apartenenţa istorică la moșia satului Lăpuș-na și conștiinţa colectivă că bălcenenii sunt lăpușneni79. După cum am arătat mai sus, stema târgului Lăpușna, cunoscută dintr-o amprentă sigilară datată cu circa 1595-1600,

77 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, forme, figuri, culori, nu-mere, Bucureşti: Artemis, 1994, vol. 1. „A-D”, p. 76.

78 Arhiva curentă a CNH, dosarul satului Bălceana.79 Vladimir Nicu, Simion Pleşca, Dumitru Zamfirov, Bălceana, In: Localităţile Republicii Moldova. Itinerar

documentar-publicistic ilustrat, vol. 1, Chişinău, 1999, p. 355-358.

Figurile nr. 27-28. Stema şi drapelul satului Bălceana, 2014.


era o cruce recruciată, care a fost continuată în noile simboluri heraldice ale satului contem-poran Lăpușna, adoptate în 1999.

urmând aceeași logică a continuităţii heraldice, stema satului Bălceana a preluat crucea recruciată lăpușneană, dar cu modificarea smalturilor heraldice. Crucea a devenit verde, din dorinţa de a marca zona codrilor, iar câmpul de bază al scutului a devenit de argint, echiva-lentul culorii albe în heraldică, din dorinţa de a face o aluzie la denumirea localităţii.

Denumirea Bălceana, după toponimistul anatol Eremia, ar proveni de la antroponimi-cul Bălceanu, care la rândul lui derivă din antroponimicul Balcu80. antroponimicul Balc(u) are tema „bal/băl”, una dintre explicaţiile căreia ţine de adjectivul slav omonim, însemnând „alb”81. Este de remarcat și faptul că dacă denumirea istorică corectă a localităţii este Bălăcea-na, așa cum apare în unele documente istorice, și această denumire are la bază tema „bal/băl”.

În conformitate cu mărturiile istorice, separarea Bălcenei de moșia Lăpușna a demarat în ultima treime a secolului al XVIII-lea și s-a înfăptuit prin multă trudă și implicaţie în procese de judecată care au durat până pe la sfârșitul primului sfert al secolului al XIX-lea, când așe-zarea Bălceana obţine statutul de slobozie82. Sloboziile erau așezări sătești noi sau repopulate, care din anumite interese (strategice, demografice, economice, sociale) erau scutite de dări și slujbe, pe un termen limitat, de regulă de la unu la zece ani, după care slobozia intra „în rând cu ţara”, adică era asimilată din punct de vedere fiscal cu ceilalţi contribuabili83. acest fapt a fost marcat prin dotarea stemei cu un cap al scutului, de culoare roșie și încărcat cu o mână ieșind din marginea de jos a capului și strângând în pumn un sul de hârtie, așezat în fascie, totul de aur. Culoarea roșie aici este culoarea domniei și exprimă faptul că dreptul înteme-ierii sloboziilor era unul domnesc, iar aurul mâinii și al sulului de hârtie, în calitate de smalt heraldic suprem, exprimă valoarea actului de slobozenie pentru generaţiile beneficiare, dar și pentru cele următoare.

Coroana sătească de aur care timbrează scutul, în conformitate cu normele heraldice na-ţionale, consemnează statutul de sat-reședinţă de comună.

Drapelul satului a fost elaborat în baza stemei, preluând emblema cea mai importantă.

80 A. Eremia, Nume de localităţi. Studiu de toponimie moldovenească, Chişinău, 1970, p. 80.81 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1963, p. 187-

188; Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, 1983, p. 44-45.82 Vladimir Nicu ş.a., Bălceana …, p. 356; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 135-136, 214-216v. Aducem mulţu-

miri domnilor dr. hab. Valentin Tomuleţ şi dr. Teodor Candu pentru documentarea acestui fapt.83 Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 445-446.


sCHImBul De moșII DINtre măNăstIrea IoaN gură De aur DIN IașI

Cu NeamurIle tomuleț șI leoN

dr. Teodor CANDU

La 16/28 mai 1812 la București a fost semnat Tratatul de pace dintre Imperiul țarist și poarta Otomană, care punea capăt unui război cu mari repercusiuni atât pentru cele două principate românești din afara arcului carpatic, cât și pentru populația acestora, în speță pentru locuitorii Țării Moldovei, care a fost ruptă în două, generând una din chestiunile cele mai tragice ale istoriei neamului românesc, cea a Basarabiei, cu urmări majore până în contemporaneitate. prin prevederile articolului al VII-lea din acest tratat ,locuitorii de pe ambele maluri ale prutului urmau, până în anul 1814, să decidă în supușenia cărui imperiu vor rămâne, iar dacă alegeau de a rămâne în continuare supuși moldoveni, prevederile acestui articol stabileau ca în termenul prescris, adică de 18 luni de la ratificarea tratatului, să renunțe la bunurile ce le-au stăpânit pe teritoriul noii provincii anexate de Rusia, adică să se desfacă de ele prin vânzare, schimb etc.1.

Odată cu apropierea termenului stabilit prin tratat, adică ziua de 2 ianuarie 1814, creștea agitația în rândurile stăpânilor de moșii care erau îngrijorați de viitorul bunurilor lor de pe ambele maluri ale prutului. De bună seamă, starea de lucruri amintită a avut drept consecin-ță efectuarea multor tranzacții, deseori la limita legalității, ce aveau menirea de a asigura pe stăpânii moșiilor că nu vor rămâne în pagubă.

asemenea situație credem că s-a produs spre sfârșitul anului 1813 și-n mintea unor stă-pâni de moșii, cum ar fi așezămintele monastice, care sub impactul stării de spirit care do-mina în societate2, în lipsa unor alternative optime pentru mănăstiri, au acceptat tranzacții care pe departe erau în beneficiul lor, în graba mare fiind impuși să încheie schimburi cu moșii sub valoarea celor care le dețineau. Lucru accentuat și de decizia Mitropoliei Moldovei de a înstrăina averile sale din stânga prutului, deși prevederile articolului VII din tratat nu făcea nicio referire la averile Bisericii Ortodoxe. un asemenea caz a fost și a ieromonahului

1 Subiectul în cauză a fost examinat într-o serie de studii, articole şi materiale semnate de Nicoae Iorga, Alexandru Lapedatu, Tudor Ciobanu ş.a.

2 Aici este elocvent cazul Mitropoliei Moldovei care a schimbat moşiile din stânga Prutului cu moşiile familiei Vartholomeu din partea dreaptă a acestui râu.

9


Ioanichie, egumenul mănăstirii Sf. Ioan Gură de aur (Zlatoust) din Iași3, care, la începutul lunii decembrie 1813, încheie cu neamurile Tomuleț și Leon două zapise de schimb pentru moșiile mănăstirii din stânga prutului. primul zapis a fost încheiat la 1 decembrie 18134, prin care mănăstirea dădea moșiile Lăpușna cu locuitori, Scripiceni (Scripțăni), cu parte alăturată din Rezeni, și părți din Mărgineni și Oaia din ținutul Orhei-Lăpușna, în schimbul moșiilor Iacobenii cu lăcuitori și Belițănii (Belicenii) într-un hotar la ținutul Hârlăului pe Jijiia și giumătate moșiia Ciuvlicii cu alăturată parte de şoldana, și o vie la Socola, ținutul Iași ce le stăpânea păhărniceasa Theodosia Leon5. Cel de-al doilea a fost încheiat la 3 decembrie 18136, prin care frații Leonești, în schimbul unei case din Iași, din mahalaua mănăstirii Ioan Zlatoust, și o sumă de 15 mii lei luau de la aceeași mănăstire moșia Boghiceni cu locuitori, de la același ținut.

Modul cum a fost încheiată această înțelegere este descris cu lux de amănunte în anafo-raoua arhiereilor și boierilor Divanului Moldovei din 10 februarie 1818 adresată domnului Scarlat Grigorie Callimachi, în care se scrie: „Mănăstire Sfântului Ioan Zlatoust <...> în cur-gere aceștii trecute prothesmii, după de obște îngrijire ce au fost între toate sfintele locașuri din pământul Moldavii, care își au moșiile din a stânga prutului, de cătră poruncile de atunce date în putere sfintelor trahtaturi, ca întru hotărâta prothismie, lăcuitorii din a stânga și din a driapta prutului să să sălească a desface acareturile ci ave acei de acolo aicea și acești de aicea acolo. prin îndemnările care au făcut dum(nea)ei păhărniceasa Theodosăica Leoneasa împreună cu fii săi Dimitrie și Grigorie Leonești și împreună cu fratele ei Thoma și cu fii săi (Iordachi și Sandulachi Tomuleț - n.n.) cătră rânduitul igumen a aceștii mănăstiri, cuvioșia sa ieromonahul chir Ioanichie, sălindu-l ca să facă schimb aceste mai sus numite moșii ale sfintei mănăstiri, și împotriva acestora să dea mănăstirii o moșie den a dreapta prutului i o casă și 15000 lei. şi igumenul, măcar că la toate îndemnările lor li-au dat atunce răspuns că nu poate nici într-un chip a înstreina sau a schimba din moșiile și acareturile sfintei mănăs-tiri, până când nu va întreba pe epitropii mănăstirii, carile după a sa datorie să poată mai întâi lua sfat de la pământeștii boieri protectori aceștii sfinte mănăstiri și de la acie cărora să cuvine a să îngriji pentru strămoșăștile acestea afierosiri cătră această sfântă mănăstire. În sfârșit l-au îndemnat ca să le alcătuiascî în scris zapisile schimbului și după ce se vor găti să le ducă la epitropul mănăstirii, și dacă după sfatul ce va lua va găsi cu cale de a să face schimbul și va priimi și va iscăli atuncea să s(e) întărească după rânduielile păzite, iar dacă nu-l va găsi

3 Acest personaj a condus mănăstirea Ioan Zlatous din Iaşi închinată la mănăstirea Driano din Rumelia în perioada 1802-1818(?). Fiind cu metanie de la mănăstirea Driano, reuşeşte să obțină egumenia mănăstirii din Iaşi, conducându-o până în 1818(?), când a fost înlocuit cu arhidiaconul Chiril. Vezi ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 171; 201-202v. Acest egumen se manifestă prin faptul că în anul 1804 în urma unui îndelungat litigiu dă fraților Ioan şi Teodor Măcărescu în stăpânire moşia Boghiceni, pe un termen de lungă durată, până la moartea ultmului fiu al celor doi, în schimb trebuia să primească un embatic anual de 500 lei, iar la încheierea acelui termen toate bunurile zidite şi întocmite de către familia Măcărescu trebuiau să treacă în stăpânirea mănăstirii. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 137-137v.

4 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 351 (Original); Ibidem, f. 335-336; (traducere rusească cu întăritura depar-tamentului desfacerii moşiilor din 5 decembrie 1813); Ibidem, f. 349-350 Copie; Ibidem, f. 358-359 (traducere rusească); ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 65-68 traducere în rusă.

5 Teodosia Leon era sora lui Toma Sandulache Tomuleț, nepoată a lui Ștefan Luca vistiernic. Detalii cu privire la originea neamului Tomuleț a se vedea la Valentin Tomuleț, Familia de nobili din Basarabia – Sandulache şi Iordache Tomuleț, In: Nobilimea Basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus (vo-lum dedicat memoriei lui Alexandru Matei Cotruță), Chişinău, 2013, p. 104-115.

6 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 354 (Original); Ibidem, f. 337 Copie. Ibidem, f. 352-353, (traducere rusească cu întăritura Comitetului desfacerii moşiilor din 5 decembrie 1813); Ibidem, 355-356 (traducere ru-sească); ANRM, F. 3, inv. 1, d. 372, f. 69-70 Copie, întărită de stolnacialnicul Chirvasie; Ibidem, f. 71-74 traduceri ruseşti.


cu cale nici îl va priimi nici îl va iscăli, atuncea să rămâi schimbul răsuflat și zapisăle acele alcătuite să să întoarcă de la o mâna la alta rumpându-să. şi pe lângă aceste au urmat iarăși prin a dum(isa)le îndemnări a cere de la numitul egumen uricile și documenturile numitilor moșii supt cuvânt ca să le vadă și să le cetească. La care egumenul, dând crezare și plecân-du-să cătră zisile lor, socotind a fi urmat cu bună cugetare și râvna cătră sfânta mănăstire, au urmat a iscăli aceli alcătuiti zapisă de schimbătură.

şi în urmă mergând cu toții cu aceliaș zapise la epitropul aceștii mănăstiri dum(nea)lui chir andrei pavlu, și arătându-i de această pricină, după ce au cetit și au văzut cele cuprinse întru alcătuire schimbului, cunoscând o nesupusă păgubire sfintei mănăstiri și cum că nu urmiază la mijlocu decât o vederată înșălăciune cătră care numiții boieri să ispitea a aduce pe egumenul aceștii mănăstiri, văzându-l în neștiința care să afla de starea lucruril(o)r ce să da sfintei mănăstiri, împotriva arătatelor moșii, nici întru un chip nu le-au priimit, nici nu le-au iscălit, zicându-le ca să se rumpă acest fel de zapisi pricinuitoare de păgubire și de istov cădere a aceștii sfinte mănăstiri.

Dum(nea)lor după ce au văzut împotrivire epitropului, puind mâna pe zapise, le-au luat și s-au dus. Care urmare a dum(nea)l(o)r (sa)le, văzând epitropul și înștiințându-să că și uri-cili sfintei mănăstiri au întrat în mâna lor, după a sa datorie, urmând îndată au protesteluit de această pricină cătră stăpânire, arătând strâmbătate care să ispite dum(nea)lor a face sfintei mănăstiri, și cerând ca să si întoarcă uricile mănăstirii și să s(e) rumpă acele alcătuite zapise de schimbătură.”7

Că cele două tranzacții au fost făcute în pripă ne-o dovedește faptul că, la scurt timp după încheierea acestora, la 5 decembrie 18138, neamurile Tomuleți și Leon prezintă zapisele de schimb în fața Comitetului desfacerii moșiilor, care confirmă legalitatea tranzacției. De asemenea, fără a aștepta ca și ieromonahul Ioanichie să se prezinte să-și întărească drepturile sale asupra bunurilor luate în schimb, reprezentanții celor două familii, în condiții dubios de grabnice, obțin actele de liberă trecere a prutului, părăsind Moldova cu tot cu documentele pentru acele moșii. Deși andrei pavli a încercat să-i oprească și chiar împreună cu egumenul mănăstirii s-ar fi adresat guvernatorului Basarabiei Harting să dispuie ca frații Tomuleți și verii lor să restituie actele de proprietate, situația, într-un final, nu a mai fost soluționată.

În condițiile date, această tranzacție a generat un șir lung de litigii dintre părțile care au încheiat schimbul, care s-a întins până către anii 40 ai secolului al XIX-lea, cu efecte nefaste pentru locuitorii de pe moșia Lăpușna, în speță a celor ce locuiau în vatra fostului târg, care la începutul secolului al XIX-lea a decăzut la rangul unui sat, precum și pentru unele persoane care au riscat, în virtutea disputei dintre cele două părți pentru stăpânire, de au arendat veniturile moșiei etc.

În cele ce urmează, în cadrul Studiului de față vom atrage atenția asupra evoluției litigiului dintre cele două părți, vom pune în discuție problema legalității tranzacției încheiate şi urmările ce le-a avut asupra evoluției economice și sociale a locuitorilor moșiei, precum și o serie mult mai largă de subiecte aflate în strânsă legătură cu litigiul în cauză.

* * *Înainte de a trece la discuția propriu-zisă a problemei legate de evoluția litigiului, vom

încerca în câteva cuvinte să punem în atenție problema legalității actelor ce au fost încheiate.În conformitate cu legislația Moldovei care era aplicată în Basarabia în primele decenii

după anexare, invocată de protoiereul petru Kunițki în opinia separată pe care o expunea pe

7 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 139v-140.8 Textul confirmării acestor acte date de Comitetul desfacerii moşiilor formată din vornicii Iancu Razu,

Nicolae Hrisoverghi şi Andronachi Donici o găsim In: Ibidem, f. 335-336.


marginea recomandărilor date de Comitetul Dvorenesc al Basarabiei, în luna februarie 1817, nota „... schimburi, pentru moșiile mănăstirești să îngăduiesc după pravilile pământului Moldaviei, cercetându-să mai înainte de iaste acest schimb pentru folosul mănăstirii și apoi iscălindu-să după cercetare di cătră domnul și mitropolitul țării, și eptropii mănăstirii, cum și de către veliții boieri”9.

Despre pravila pământului Moldovei în această privință mărturisește și anaforaua arhi-ereilor și boierilor moldoveni pe marginea aceleiași pricini din 10 februarie 1818, unde au fost trecute normele ce reglementează condițiile în care pot fi încheiate tranzacții cu moșiile stăpânite de instituțiile ecleziastice. astfel, membrii Divanului semnalează: „apoi și politi-cești după constituțiile pământului acestue și după așăzământurile care s-au făcut cu sobor-nicești adunări a tot clirosului bisericescu, arhierei, arhimandriți și egumeni, și a tot sfatul a tuturor de obște boieril(o)r pământești a mari și mici, întărindu-să și cu hrisoave domnești pentru nestrămutată păzire, cu aceiași hotărâre ca nici cu un chip egumenii mănăstirilor să nu poată face înstrăinări moșiilor ctitorești de pe la mănăstiri, arătându-să că nu numai este oprit din pravilă, dar să pricinuiește și desăvârșit stricăciune mănăstirilor, precum pre larg să cuprinde prin hrisoavili domnești a așăzământurilor pământului acestue prin hrisovul din 1777 mart(ie) 24, de la domnul Grigorie Ghica v(oie)vod, prin alt hrisov [sobornicesc] din velet 1781 april(ie) 12 de la domnul Costandin Dimitrie Muruz voi(e)vod, cum și alt hrisov sobornicesc din velet 1785 dechemvrii 28 de la domnul alexandru Ioan Mavrocordat v(oie)v(o)d, i alt hrisov din velet 1795 april(ie) 19 de la domnul Mihail Constandin Suțul v(oie)v(o)d. Întru cari hrisoave să hotărăște cu Obștescu Sfat pentru egumenii de pre la sfintele mănăstiri, ca nici unul să nu aibă voe a vinde sau a schimba moșii și alte averi a mănătirii, sau a le supune altora cu bezman veșnic, ci să rămâe toate nesmintit și neînstrăinate după cum sînt afierosite de cătră ctitorii lor.”10

Din cele expuse constatăm că legislația Țării Moldovei interzicea categoric înstrăinarea averilor mănăstirești și bisericești, care au fost donate de diverse persoane la diferite etape de timp, în scopul pomenirii binevoitorilor și susținerii materiale a structurilor bisericii.

această interdicție era prevăzută și de legislația bisericească, dar și de legiuirile împă-raților bizantini, care o lungă perioadă de timp au servit principalul izvor de drept în țările române.

O opinie bine argumentată în această privință o expunea consilierul Teodor Bașota în „Mnenia” sa din 4 decembrie 1817, în care nota: „pravoslavnicii împărați Iustinian cel Mare, Leon cel Înțălept și fiiul său Constandin porfiroghenetul, la adunarea, alcătuirea și așăzarea pravilelor împărătești, în celi șăsăzăci de cărți, au avut îngrijire iscusătia, la a face diosăbire între pravilile politicești și între pravilile bisăricești, pe cari le împuternicesc cu așăzământ statornic de apururea, după cum hotărârea pravilelor împărătești adivereazi.

Întâiu cu giudecătorii politicești nu au putere asupra legiuirilor bisericești. al 2le că toate pricinile de giudecăți celi politicești, sînt cuprinsă în sumă de ani, unile în sumă de 10 ani și altile în sumă de 20 și di 30 di ani, și de aice mai multu nu să întind cu lucrarea, iar pricinile de giudicăți celi bisăricești să întind cu adăogeri pără la 40 di ani. şi al 3le la pravilile politicești, alcătuirea tocmelilor și a schimburilor, să iartă și pără la giumătate di prețul lucrului, când va fi cu priimirea amânduror părților, iar la pravilile bisăricești, nu numai că acest feliu di alcătuiri nu sînt priimite, dar încă și cu totul oprite, și mai ales înstrăinarea averilor închinate la sfintile locașuri.

Legiuirea lui Iustinian 131 ci să află în cartea al 5le titlu al 3le hotărăști, că de va lăsa ci-niva la sfintile locașuri, vreun dar prin diiată pentru pomenirea sa, să nu să înstreinezi de la

9 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 3.10 Ibidem, f. 142.


acel sfânt locaș, afară numai când va fi vreo silă sau vreo mari trebuință, și atunce hotărăște această novelă ca să să facă schimbul cu adăogire, adică să să dei o a patra parte mai mult peste prețul lucrului, iar nu mai puțân după cum este slobod la cili politicești.

Iar, di vor voi amândoî părțile și cei mai întâi economi a mănăstirii, și clironomii acelor ci au dat lucru, ca să vânză di istov, să ei atâta preț pentru dânsul, cât ar fi putut să iasă din vinitul lucrului aceluia în sumă de 35 di ani și prețul acesta să s(e) dei la sfântul locaș la cari au fost închinat acel lucru.

aceste sînt hotărârile pravililor împărătești pentru averile bisăricești, unde în sfârșit să adaogă și canonul al 15le a Săborului din anghera, cari hotărăști că, dacă lucrurile afierosite la sfintile locașuri, să vor vinde di cătră economi și egumeni fără știrea episcopului să le iai înapoi episcopul.”11

nici membrii înaltului sfat domnesc al Moldovei nu pierd ocazia de a face referire la nor-mele invocate de legislația imperială bizantină și la canoanele bisericești. Ei consemnau „În-tâi, că o alcătuire de aschimbu spre a să înstrăina cu acest chip din moșiile mănăstirești, nu numai bisericește este oprit, nu numai după pravilă este surpată, dar și după ale pământului acestue așezământuri și păzite dintu învechime obiceiuri este cu totul nepriimită.

Bisericește pentru hotărâre apostoliceștilor și soborniceștilor sfinte canoane întru asămi-ne pricini.

După pravilă din însuși împărăteștile pravili ci sînt dintru învechime întrebuințate pă-mântului acestue cartea 5, titlu 2, pentru înstrăinare moșiilor bisericești și iarăși după pravilă pentru dovedita și vidirata amăgire sfintii mănăstiri ne având schimburile nici o analoghie între dânsele.”12

Din cele expuse vedem că condițiile în care s-au încheiat cele două zapise contraveneau normelor juridice aplicate pentru Moldova. De asemenea, trebuie să remarcăm că nu era acceptată nici de legislația civilă aplicată în noua provincie anexată de Rusia la 1812, care trebuia să se conducă de dreptul pământului și de legislația moldovenească.

notăm că și legislația imperială rusă impusă în perioada ocupației militare (1806-1812), cum ar fi Decretul imperial pentru averile mănăstirilor din 17 ianuarie 1810, în care se pre-vedea că: „întâmplându-se vreo hotărâre de giudecată spre a să înstrăina vreo parte de moșiia mănăstirească, la mână parteculiarnică, să nu să pue în lucrare fără a să arăta ocârmuitoriu-lui Sinat, ...”13. același decret stabilea că soluționarea urmează a se face „... după acea rându-ială, care este hotărâtă pentru pricinile de pământurile lăcuitorilor împărătești și de obștie pentru averile haznelii.”14

Schimburile de moșii care le inițiaseră capii mănăstirilor închinate, care aveau întinse stăpâniri în stânga prutului l-au alertat și pe guvernatorul civil al proviniciei, general-ma-iorul I.M.Harting, care încă la 29 noiembrie 1813 dădea dispoziție Departamentului I al Guvernământului Basarabiei să nu legalizeze asemenea tranzacții, pe motiv că Tratatul de la București nu făcea nicio referire la stăpânirile acestor instituții. În această privință a adresat și un raport către Senat15, dar a și informat Consulatul general din Iași la 14 decembrie 1813

11 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 65-66v12 Ibidem, f. 141-142.13 Ibidem, f. 4.14 Ibidem.15 Pe marginea raportului către Senat, Petru Kunițki ne mărturiseşte că a venit un răspuns, din partea

cancelarului Rumeanțev, în care guvernatorul Basarbiei era informat că se va da „desăvârşita hotărâ-re”. Deşi nu este cunoscut încă care a fost opinia Guvernului Rusiei pe această chestiune, evoluția de mai departe a pricinii denotă că o decizie cel mai mult probabil nu a fost luată.


despre decizia sa16. Hotărârea lui Harting a fost influențată, cel mai probabil, de o serie de factori, dar și de poziția autorităților bisericești din Basarabia, în frunte cu mitropolitul Ga-vriil Bănulescu-Bodoni, care avea viziunile sale în privința folosirii fondului funciar aflat în stăpânirea așezămintelor ecleziastice, exemplu servindu-ne chiar cazul mănăstirii Căpriana. acesta din urmă, peste 20 de zile de la emiterea amintitei hotărâri, își exprima opinia, la 18 decembrie 181317, în care accentua că moșiile mănăstirilor sunt proprietatea Bisericii.

astfel, în conformitate cu normele de drept ce dominau în acea vreme, moșiile mănăsti-rești puteau deveni obiectul unor tranzacții de vânzare-cumpărare sau schimb doar în condi-țiile în care asemenea acțiuni aduceau locașelor un venit sau beneficiu evident. De asemenea, deși egumenii aveau deplina putere în ceea ce privește administrarea moșiilor din punct de vedere gospodăresc, ei nu aveau libertatea de a dispune înstrăinarea acestora fără un acord prealabil ce ar trebui să-l primească din partea organelor puterii ecleziastice și de stat, de la ctitorii și epitropii locașului.

astfel, schimbul făcut cu moșiile mănăstirii Sfântului Ioan Zlatoust cu sus-amintiții bo-ieri la scurt timp după încheierea lui a fost contestat, atât de epitropul mănăstirii Ioan Gură de aur, andrei pavli, cât și de egumenul Ioanichie, care s-a adresat domnului Scarlat Grigo-rie Callimachi ca să declare nulitatea tranzacției și să solicite Consulatului general rus de la Iași să nu permită trecerea prutului fraților Tomuleț și Leon, care, de fapt, erau beneficiarii acestuia.

În baza datelor de mai sus putem concluziona că, urmare a condițiilor create pe cele două maluri ale prutului după Tratatul de la București, s-a declanșat o mare învălmășeală în rândul stăpânitorilor de moșii atât laici, cât și ecleziastici cu privire la drepturile de stăpânire a bunurilor ce rămâneau pe o parte și pe alta a râului. această stare de lucruri s-a materializat prin inițierea unui proces complex de schimburi de moșii, care, în condițiile prevederilor stabilite de tratat, adică a termenului de 18 luni de la ratificare, i-a provocat pe unii dintre stăpânii mai slabi de fire să renunțe la bunurile lor în schimbul unor sume modice sau chiar schimbul cu moșii cu o valoare sub cea reală. Deși normele de drept politice, adică civile, ecleziastice, cât și cele imperiale bizantine aveau dispoziții clare în privința modului de efectuare a tranzacțiilor cu moșiile instituțiilor bisericești, inclusiv cele mănăstirești, totuși unii administratori ale acestora, în necunoaștere a stării reale și sub impactul stării de spirit, au căzut pradă tentației de a schimba bunuri ce nu le aparțineau, în grabă, fără a se consulta cu cei mai bine informați, cauzând prin aceasta mari pierderi și pagube locașelor ce le conduceau.

16 În studiul semnat de dl prof. universitar Valentin Tomuleț autorul ne informează în detaliu despre condițiile în care a fost dată dispoziția lui Harting pe marginea schimburilor de moşii mănăstireşti ce se aflau situate în stânga Prutului. Din care reiese că aceasta a fost emisă încă la 29 noiembrie 1813, şi înaintată Departmanetului I cu o zi înainte de încheierea tranzacției. Deşi autorul face afirmația că „La început, în baza unei dispoziții a rezidentului plenipotențiar al Basarabiei I. M. Hartingh, mo-şieirii Leonov şi Tomuleț au fost confirmați în drepturi depline de proprietate asupra acestor moşii. Ulterior, contrar dispoziției anterioare, I.M. Hartigh a interzis peste tot schimbul sau vânzarea propri-etăților funciare mănăstireşti.” Valentin Tomuleț, op. cit., p. 117. Credem că această opinie este puțin pripită, deoarece tranzacția s-a încheiat cu o zi în urma dispoziției şi a fost confirmată de Comitetul pentru desfacere abia la 5 decembrie 1813, astfel nu avea cum să fi fost dată o dispoziție de recu-noaştere a drepturilor de proprietate în lipsa actelor de confirmare.

17 Valentin Tomuleț, op.cit., p. 118.


acțiunile întreprinse de epitropul şi egumenul mănăstirii Ioan Zlatoust de recuperare a moşiilor pierdute în urma schimbului

din 1-3 decembrie 1813Chiar dacă a fost încheiată la 1 și 3 decembrie 1813 tranzacția între mănăstirea Ioan Gură

de aur și frații Leon și Tomuleț, din partea epitropului mănăstirii nu a venit un răspuns po-zitiv. aceștia, într-un termen scurt de timp, reușesc să părăsească Moldova, trecând în Basa-rabia cu documentele ce le avea mănăstirea pentru moșiile din stânga prutului. În condițiile date, epitropul andrei pavli face o contestație către autoritățile moldovenești pe marginea subiectului cu pricina.

Despre aceste acțiuni mărturisesc protoiereul petru Kunițki, consilierul Teodor Bașota. Detalii în această privință putem afla din încheierea arhiereilor moldoveni și boierilor Di-vanului care la 10 februarie 1818 examinează pricina dată18. astfel, se indică că o decizie de declarare a nulității schimbului a fost luată la 17 februarie 181419. Deși nu dispunem de textul propriu-zis al acesteia, mărturiile ulterioare ne dau anumite lămuriri. Domnul moldovean a poruncit Departamentului pricinilor Streine să notifice Consulatului general rus din Iași ca să-i oprească pe frații Tomuleți și Leonești și să restituie actele date la mâna lor de către ieromonahul Ioanichie, egumenul mănăstirii. pe marginea acestei note Consulul general asi-gura printr-o notă din luna aprilie 1814 autoritățile moldovenești că, conform deciziei luate de guvernatorul civil, general-maiorul I.M. Harting, moșiile din stânga prutului vor rămâne în stăpânirea mănăstirii.

Consilierul Teodor Bașota, referindu-se la această problemă, nota: „pentru aceasta, dar, eu unul după ci văd însuși jaloba egumenului dată piste cătiva zili, atunce după facirea schim-bului, cătră domnul Moldavii precum că s-au înșălat. După ci văd peste jaloba aceasta și ja-loba epitropului acei sfinti mănăstiri Driiano, la cari este închinată mănăstirea sfântului Ioan din Eși, cari epitrop andrii pavli este știut și la Moldaviia și la alte locuri streine, și lămurit arată la pornirea jalobii că n-au fost cu știrea și voia sa alcătuirea schimbului acestuia, și cum că egumenul din prostimea sa s-au amăgit, strigă și ceri prin ocârmuire oprire ca să nu s(e) pricinuiască această mari păgubire mănăstirii.”20 Din acest pasaj, vedem că epitropul andrei pavli remarca că egumenul a încheiat această tranzacție „... din prostimea sa s-au amăgit, ...”.

Iar anaforaoua arhiereilor și boierilor moldoveni din 10 februarie 1818 ne dă unele detalii ce au fost întreprinse imediat după încheierea schimbului: „şi în urmă mergând cu toții cu aceliaș zapise la epitropul aceștii mănăstiri dum(nea)lui chir andrei pavlu, și arătându-i de această pricină, după ce au cetit și au văzut cele cuprinse întru alcătuire schimbului, cunos-când-o nesupusă păgubire sfintei mănăstiri și cum că nu urmiază la mijlocu decât o vede-rată înșălăciune, cătră care numiții boieri să ispitea a aduce pe egumenul aceștii mănăstiri, văzându-l în neștiința care să afla de starea lucruril(o)r ce să da sfintei mănăstiri, împotriva arătatelor moșii, nici întru un chip nu le-au priimit, nici nu le-au iscălit, zicându-le casă se rumpă acest fel de zapisi pricinuitoare de păgubire și de istov cădere a a aceștii sfinte mănăs-tiri.” această atitudine a epitropului i-a motivat pe beneficiari să ia actele și să plece. astfel, în anaforă se arată: „Dum(nea)lor după ce au văzut împotrivire epitropului, puind mâna pe zapise, le-au luat și s-au dus”.

Situația creată îl impune pe epitrop să inițieze o corespondență cu autoritățile statului, astfel în anaforaua ce o avem în atenție ni se indică: „Care urmare a dum(nea)l(o)r (sa)le, vă-zând epitropul și înștiințându-să că și uricili sfintei mănăstiri au întrat în mâna lor, după a sa

18 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 139-143.19 Ibidem, f. 140.20 ANRM, F. 3, inv. 1, d.15, f. 66-66v.


datorie, urmând îndată au protesteluit de această pricină cătră stăpânire, arătând strâmbătate care să ispite dum(nea)lor a face sfintei mănăstiri și cerând ca să si întoarcă uricile mănăstirii și să s(e) rumpă acele alcătuite zapise de schimbătură.”

Drept urmare, „Stăpânirea de aice priimind jaloba de protesteluire de la epitropul aceștii mănăstiri au scris asupra ei domnescul buiriltiu „că, după cele cuprinsă întru jalobă, fiindcă după pravilă rămâne răsuflată tocmala ce s-au făcut prin vecleșug, poroncește Departamen-tului pricinilor Streine ca să facă toată aceste cunoscute cinstitului gheneral consulatul ru-săsc din Iași, și să ceae prin notă ca să să întoarcă uricile mănăstirii, care prin vicleșug li-au luat și tocmelele să să rumpă. precum s-au văzut de față de cătră noi însuși aceia jalobă și cu rânduire ei fiind din 1814 fevruari(e) 17.””.

În același context, Departamentul pricinilor Străine a corespondat și cu guvernatorul civil Harting, care pe marginea adresei din 6 aprilie 1814 dădea răspuns autorităților moldo-vene „că după jaloba igumenului pentru moșiile Sfântului Ioan Zlatoust, de supt stăpânire egumenului nu să iau, ci rămân tot supt stăpânire mănăstirii după cum și au fost, iară pentru scrisorile moșiilor de mai sus arătate ci sînt la mâna boierilor Leonești ocârmuire de acolo până nu va ave de la Înalta Stăpânire știință și hotărâre pentru toate averile mănăstirești ce să află în ocârmuire Basarabiei, n-au găsit cu cale spre a să da, iar după priimire acei înștiințări nu va trece pe jăluitoriul egumen de a nu i să face căzuta înștiințare”21.

această stare de lucruri nu a fost soluționată din varii motive, inclusiv din cauză că tran-zacția se judeca și la Chișinău de organele administrativ-judecătorești ale provinciei. În anul 1817 a fost luată decizia ca moșiile ce au fost schimbate la 1-3 decembrie 1813 să fie trecute în stăpânirea neamurilor Leon și Tomuleț pe vecie.

Drept urmare, epitropul andrei pavli reia corespondența cu autoritățile moldovene, îna-intând o nouă jalobă, rezultat al căreia a fost sus-amintita anafora. În același timp, egumenul Ioanichie, cel care prin „prostia” sa a încheiat acea tranzacție, era înlocuit de arhidiaconul Chiril. acesta din urmă a intensificat corespondența cu autoritățile basarabene, aducând un set de documente drept probă pentru a demonstra netemeinicia actului de schimb încheiat de predecesorul său. Rezultat al acestei situații a fost includerea pricinii în atenția Comite-tului de la Sankt-petersburg instituit pentru examinarea litigiului în legătură cu moșiile din Basarabia ale neamului Balș.

Deși nu cunoaștem la moment care a fost încheierea acestei instanțe ad-hoc, totuși, pe durata cât litigiul era examinat în cadrul acelui Comitet, bunurile au fost scoase din admi-nistrarea neamului Tomuleț și trecute în subordinea unei comisii speciale, compusă dintr-un reprezentant din partea nobilimii în calitate de președinte și doi reprezentanți din partea părților în litigiu. Faptul că această comisie urmărea administrarea moșiilor și în decursul anului 1828 denotă că o soluție în acest caz nu a fost dată până la sfârșitul deceniului 3 al secolului al XIX-lea.

În condițiile date, egumenii și epitropul mănăstirii Ioan Zlatoust, după încheierea contractelor de schimb pentru moșiile din stânga prutului, înțelegând că acestea sunt în defavoarea așezământului, au întreprins o serie de acțiuni pentru a-și recupera bunurile pierdute, în cea mai mare parte din cauza egumenului Ioanichie, care, sub imperativul agitației în jurul condițiilor articolului VII al Tratatului de la București, a comis eroarea de a încheia această tranzacție de care nu au tăgăduit să se folosească frații Tomuleț și Leon.

21 ANRM, F. 3, inv. 1, d.15, f. 141-141v.


lItIgIul DINtre măNăstIrea IoaN gură De aur șI NeamurIle tomuleț șI leoN Cu PrIVIre la

sCHImBul moșIIlor

dr. hab. Valentin TOMULEȚ

Problema intrării tomulețăştilor şi leoneştilor în stăpânirea moşiei lăpuşna

După efectuarea tranzacției de schimb de la începutul lunii decembrie a anului 1813, frații Tomuleț1 și Leon, în condiții destul de grabnice, părăsesc Moldova, trecând în stânga prutului. Este greu de a restabili care au fost acțiunile lor imediat după acest moment, dar cu certitudine aceștia au încercat să legalizeze dreptul pe care l-au obținut nu tocmai pe căi ortodoxe. probabil au fost șocați de hotărârea lui I.M. Hartingh prin care tranzacțiile de acest gen erau oprite, fiind puși în condiția de a fi în așteptare și chiar de a pregăti terenul pentru a pune stăpânire pe moșiile cu pricina. În cele ce urmează, bazându-ne pe poziția expusă de aceștia în diferite acte, vom încerca să reconstituim cel puțin parțial activitatea lor în decur-sul anilor 1814-1817.

Deși până la moment nu este cunoscută întreaga corespondență pe care au inițiat-o „noii proprietari” ai moșiilor mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din stânga prutului, unele acte ne confirmă faptul că aceștia, din momentul în care au trecut în Basarabia, au inițiat demer-surile către autorități pentru a le fi confirmat dreptul de „stăpânire vecinică”. Despre o ase-menea corespondență ne mărturisește solicitarea medelnicerului Ioan nemeșescu și a lui Sandulachi Tomuleț adresată general-maiorului I.M. Hartingh la 31 martie 1815, în care consemnau: „După schimbul ce din vreme prothezmii am făcut cu mănăstire Drianului de la Rumeli, luînd aice moșiile mitocului său Sfântului Ioan Zlatoust din Eși, anumi Lăpușna, Boghicenii și săliște Scărpicenii din țăn(u)t(ul) Orheiului, care este știut exelenții voastre din urmatile noastre jalobi, fiind că vecinica stăpânire nu ne să dă pănă la ce de pe urmă înaltă

1 După transferarea cu traiul în Basarabia, familia Tomuleţ avea două ramificaţii – cea din Hotin, în persoana lui Sandulache (Alexandru) Tomuleţ (1790-?) şi cea din Lăpuşna, în persoana lui Iordache (Gheorghe) Tomuleţ (1791-1843). Conform registrului din 15 mai 1818, fraţii Sandu şi Iordache To-muleţ sunt înscrişi în lista celor 145 de familii care au fost trecute în rangul nobiliar. La 14 ianuarie 1826 Sandu şi Iordache Tomuleţ sunt înscrişi în registrul Cărţii genealogice a neamurilor nobiliare din Basarabia şi confirmaţi în rangul de nobleţe prin decretul heraldic şi decretul Departamentului de heraldică din 8 decembrie 1847 şi 18 mai 1850 (Despre apartenenţa boierească a familiei Tomu-leţ a se vedea mai detaliat: Valentin Tomuleţ, Familia de nobili din Basarabia – Sandulache şi Iordache Tomuleţ. În: Nobilimea basarabeană în epoca reformelor din Imperiul Rus (volum dedicat memoriei lui Alexandru Cotruţă), Chişinău, 2013, p. 108-115).

10


hotărâre”2. acest pasaj ne informează clar că din partea autorităților basarabene în interva-lul anului 1814 pretendenții au primit refuz de a le confirma dreptul de stăpânire, până nu va fi dată o hotărâre definitivă. În această solicitare petenții cereau să le fie date veniturile moșiei, asemeni ca în cazul serdarului Vartholomeu, care procurase de la Mitropolia Mol-dovei moșiile din stânga prutului. pe marginea acestei adrese, la 7 aprilie 1815, guvernatorul civil al Basarabiei I.M. Hartingh, cu dispoziția nr. 2539, dispune să li se dea celor doi doar „vremilnecescul venit”3. Examinând această hotărâre, Departamentul I, după 7 aprilie 1815, îi aducea la cunoștință lui I.M. Hartingh că a luat în examinare propunerea de mai sus, dar remarca ca, pentru punerea în aplicare a acesteia, era necesar să se solicite informații de la autoritățile moldovene cu privire la faptul dacă mănăstirea a luat în stăpânire moșiile din Moldova, pe care le-ar fi primit în urma schimbului din 1-3 decembrie 18134.

Detalii cu privire la venirea fraților Tomuleț în Basarabia aflăm dintr-o serie de docu-mente și petiții înaintate de aceștia de-a lungul proceselor de durată ce le aveau în jurul moșiilor din Basarabia. astfel, în cererea depusă de Iordache Tomuleţ la 28 martie 1827 Con-siliului Suprem al Basarabiei, în legătură cu litigiul amintit, scria că „în 1812, în perioada (de 18 luni – n.n.) stabilită de Tratatul de pace (de la București – n.n.), când regiunea Basarabia a fost anexată la Rusia, împreună cu fratele meu și cu doi veri Leon (Dumitru și Grigore – n.n.), am trecut în supușenia Rusiei și urmând prevederile Tratatului de pace, am fost nevoiţi să împărţim proprietăţile funciare aflate în Moldova, pe care le-am schimbat ulterior cu mă-năstirea Driano din Rumelia, pe moșii similare mănăstirești din Basarabia, fapt confirmat de guvernul moldovenesc”5. printre aceste proprietăţi funciare se enumeră și moșia Lăpușna.

până în prezent nu s-a clarificat problema momentului când noii prorietari au intrat în stăpânirea de facto și de jure a acestor averi. Istoricul sovietic Ya.S. Grosul scrie, deși greșit, că târgul Lăpușna i-a revenit moșierului Iordache Tomuleţ în urma unui act de cumpărare din 18176. Documentele analizate mai sus denotă de fapt o cu tot altă situație. Cel mai mult, probabil, eroarea care a comis-o autorul amintit se datorează acelei tranzacții încheiate între Leonești și Tomulețăști în toamna anului 1817, prin care frații Tomuleț, în schimbul moșiilor din Orhei și a unei sume de 60000 lei, transmit în stăpânirea verilor lor, Grigorie și Dimitrie Leon, moșiile din ținutul Hotin. această tranzacție, în opinia noastră, a avut, mai degrabă, un caracter formal, fiind întocmită pentru a pune piedici în eventualitatea unui câștig de cauză al mănăstirii în această pricină.

Frații Tomuleț și Leon, după ce au trecut în provincia Basarabia, au fost nevoiți să aștepte timp de câțiva ani până au putut să inițieze procesul de recunoaștere a dreptului lor asupra moșiilor ce le-au schimbat cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iași. unul dintre impedi-mentele care le-a stat în calea realizării scopului lor a fost acea hotărâre a lui I.M. Hartingh din noiembrie 1813, care a fost funcțională atâta timp cât emitentul său s-a aflat în fruntea provinciei. Odată cu înlăturarea sa din funcție, pentru personajele aflate în atenția noastră, dar și a altora asemenea lor, le-a apărut ocazia de a se adresa organelor administrativ-judecă-torești din provincie, unde aveau legături strânse cu unii membri ai acestora. procesul începe în anul 1816, dovadă în această privință fiind discuția din cadrul ședinței din 16 septembrie 1816 a Comitetului provizoriu Regional al Basarabiei.

În cererea protoiereului Constantin Popandopulo, împuternicitul mănăstirii, discutată la ședinţa Comitetului Provizoriu Regional al Basarabiei din 9 septembrie 1816, se amintea des-

2 ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 66.3 Ibidem, f. 62-62v.4 Ibidem.5 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1057, f. 1-1 v.6 Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, c. 287.


pre „schimbul moșiilor, făcut de mănăstirea menţionată, care îi aparţineau în partea stângă a Prutului, cu moșii similare, ce aparţineau moșierilor basarabeni Leon și Tomuleţ, în partea dreaptă”7.

Din alte surse, de exemplu, un certificat prezentat instituţiilor regionale din Basarabia de consulul rus din Iași, pizani, aflăm că schimbul de moșii între moșierii Leon și Tomuleţ și mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iași „…s-a petrecut cu acordul ambelor părţi, confirmat la 5 decembrie 1813 prin semnătura și ștampila Comitetului moldovenesc, instituit special pentru asemenea tranzacţii”8.

Dar intrarea în proprietate deplină a acestor moșii nu a fost un lucru deloc ușor. Conform dispoziţiei rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, la 16 septembrie 1816, Comitetul provi-zoriu Regional al Basarabiei discută cererea moșierilor Dumitru și Grigore Leon, Sandulache și Iordache Tomuleţ cu privire la „schimbul făcut de ei cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust, mănăstirea închinată9 Driano din Rumelia, a proprietăţilor imobiliare din partea dreaptă a prutului alcătuite din ocinile Iacobeni, Biliceni, jumătate de ocină Ciovlici, cu partea limitro-fă din şoldanu, aflate în ţinutul Hârlău, plantaţiile de viţă-de-vie de la Socola, ţinutul Iași și casele de locuit cu locurile limitrofe cu gardul mănăstirii și plata unei diferenţe de 15 mii lei, pe moșii similare din regiunea Basarabia, ce aparţineau mănăstirii Zlatoust”10.

Din cererea depusă de moșierii Leon și Tomuleţ pe numele lui a.n. Bahmetiev, reziden-tului plenipotenţiar al Basarabiei, discutată la această ședinţă, aflăm că, „după anexarea aces-tei regiuni (dintre prut și nistru – n.n.) la Imperiul Rus, ei au trecut în supușenia rusă, după care au fost nevoiţi să vândă proprietăţile rămase în Moldova, în partea dreaptă a prutului, în decursul de 18 luni, termen stabilit de Tratatul de la București, și ca rezultat au cedat moșiile lor mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din Iași, în urma unei înţelegeri confirmate de guvernul moldovenesc…, primind în schimb de la mănăstire localităţile aflate în această regiune și anume: Lăpușna, Boghiceni, Scripiţeni (din ţinutul Orhei – n.n.) ș.a.”11. Trebuie să amintim aici că litigiul, în general, se va centra în jurul moșiei fostului târg Lăpușna. Moșia Boghiceni era în stăpânirea serdarului Teodor Măcărescu, care, încă în anul 1804, împreună cu fratele său, polcovnicu Ioan Măcărescu, reușesc să încheie cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust o înțelegere, prin care cei doi urmau, în schimbul unei sume anuale de 500 lei, să stăpânească moșia până la moartea ultimului lor copil12. Cât privește moșia Scripițeni, aceasta, cu partea alăturată din Rezeni, a fost vândută de frații Tomuleț, în condiții neclare la acest moment al

7 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47,,f. 22-22v.8 Ibidem, f. 41.9 Mănăstire închinată (преклоненныe святым местам на Востоке монастыри) – mănăstirile din

Principatele Române şi Basarabia, care aparţineau locurilor sfinte din Orient. Tratatul de pace de la Bucureşti din 16(28) mai 1812 nu făcea referinţă la pământurile închinate şi la dreptul mănăstirilor de peste hotare asupra acestor moşii. Ca rezultat, în baza articolului 7 al Tratatului de la Bucureşti, care dădea dreptul turcilor şi cetăţenilor altor state, ce vor manifesta dorinţa de a trece din Basa-rabia în posesiunile otomane, de a vinde averea şi pământul, unii egumeni au început să vândă şi să schimbe aceste moşii. Împotriva acestor măsuri s-a pronunţat mitropolitul Eparhiei de Chişinău Gavriil Bănulescu-Bodoni, care dovedea că ei nu au dreptul să vândă proprietăţile mănăstireşti şi propunea să fie stabilit un control riguros în ce priveşte administrarea acestor proprietăţi din partea puterii eparhiale locale, iar o parte din venituri să fie alocate pentru necesităţi de binefacere şi cul-turale (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente, termeni). Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. – Iaşi, 2014, p. 392-394).

10 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 37.11 Ibidem, f. 37v-38.12 ANRM, F. 3, inv. 2, d. 836, f. 8-9, 10-10v, 15-15v; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1057, et.


investigației, polcovnicului Leon Botezatu, și a fost stăpânită de pitarul Ilie Botezatu și fiii acestuia, Ioan și Constantin13.

ulterior14, contrar dispoziţii anterioare, I.M. Hartingh a interzis peste tot schimbul sau vânzarea proprietăţilor funciare mănăstirești. Ca rezultat, moșierilor Leon și Tomuleţ le-a fost interzis de a administra aceste proprietăţi15. Drept motiv în adoptarea unei asemenea interdicţii a servit faptul că în Tratatul de pace de la București nu era stipulat nimic despre proprietăţile funciare mănăstirești. În plângerea lor moșierii Leon și Tomuleţ scriau că aceas-ta s-a întâmplat anume atunci când, „…cedând fostele sale sate aflate în Moldova, nu numai că nu au mai putut, în baza tranzacţiilor încheiate cu mănăstirea din Iași, să le reîntoarcă înapoi, dar în plus, n-au dispus de timp pentru a întra în posesia satelor noi, din consideren-tul că dispoziţia lui I.M. Hartingh interzicea acest lucru”16. Între timp, expirase termenul de 18 luni17 când moșierii puteau să vândă sau să-și schimbe moșiile. În plus, ei nu dispuneau de documentele respective care ar confirma dreptul lor de proprietate asupra moșiilor schimbate în Basarabia18, nu știau care va fi soarta de mai departe a acestor moșii, nu aveau surse de venit, din care cauză, în plângerile lor, aceștia sesizau autoritățile administrativ-judecătorești ale provinciei că „…s-au pomenit într-o situaţie destul de dificilă, în schimb mănăstirea din Iași beneficia nu doar de veniturile obţinute de pe urma moșiilor primite în schimb de la ei, aflate în Moldova, dar și de averea moșiilor de la care mănăstirea s-a dezis, aflate în această regi-une (în Basarabia – n.n.), care le aparţin lor”19. Din informațiile care le prezenta mănăstirea aceasta, de fapt, nu a intrat în stăpânirea moșiilor ce le-ar fi schimbat cu păhărniceasa Teo-dosia Leon, drept dovadă servind zapisul de vânzare-cumpărare a moșiei Biliceni (Belexeni) întreagă și parte din moșia şoldana de la ținutul Hârlăului de urmașii stolnicului Gheorghe Carp la 18 iunie 1819, cu suma de 55 mii de lei20.

Bazându-se pe drepturile și obiceiurile moldovenești, reieșind din respectarea necon-diţionată a prevederilor tranzacţiei efectuate cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iași și imposibilitatea de ai înstrăina de moșiile primite de la mănăstirea din Iași – Lăpușna, Bo-ghiceni, Scripiţeni ș.a., moșierii Leon și Tomuleţ cereau de la administraţia regională „…de a da dispoziţiile de rigoare pentru a le da aceste localităţi și proprietăţi funciare în stăpânire deplină”21. Dar aceste demersuri n-au fost satisfăcute22.

13 ANRM, F. 3, inv. 4, d. 276, f. 5v. 14 Despre interdicţia respectivă a guvernatorului civil al Basarabiei, I.M. Hartingh este înştiinţat la 14

decembrie 1813 şi consulul rus din Iaşi, Pizani (ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 41 v). 15 Ibidem, f. 38.16 Ibidem, f. 38 v.17 Termenul de 18 luni, stabilit pentru schimbarea sau vinderea moşiilor, a expirat la 2 ianuarie 1814

(Ibidem, f. 49 v).18 Situație care nu corespunde adevărului, deoarece imediat după încheirea tranzacției de schimb cu

mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust din Iaşi, la 1 şi 3 decembrie 1813, frații Leoneşti şi Tomuleț se adre-saseră epitropului mănăstirii să-şi dea acceptul pentru întărirea schimbului, însă din cauză că Andrei Pavli s-ar fi opus, aceştia care intraseră în mod fraudulos în posesia documentelor s-au adresat Co-mitetului pentru dezlegare ca să confirme tranzacția, ceea ce şi s-a întâmplat la 5 decembrie. Acest organ putea confirma leglitatea unei asemenea înțelegeri doar în condiția de a prezenta şi actele justificative ,inclusiv cele ce dovedesc drepturile asupra unor bunuri.

19 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 39-39 v.20 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 144-144v.21 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 40.22 În situaţii similare s-au pomenit şi alţi boieri din Basarabia. A se vedea, în acest sens, cazul serdarului

Iordache Varfolomei, care a schimbat de la Mitropolia Iaşi ocina Minceşti (probabil Minceni), ţinutul Orhei (Ibidem, f. 43 v-44).


În dispoziţia din 29 noiembrie 1813, adresată Departamentului I al Guvernământului Regional al Basarabiei, și din 7 decembrie 1813, adresată consulului rus din Iași, pizani, I.M. Hartingh scria că multe mănăstiri închinate „…au intenţia și au început deja să vândă și să schimbe proprietăţi imobiliare mănăstirești aflate în Basarabia”23, din care considerent a interzis mănăstirilor de a mai vinde și de a schimba asemenea proprietăţi. Despre această de-cizie a lui I.M. Hartingh, prin intermediul consulului rus din Iași, a fost înștiinţat și Divanul moldovenesc24. O poziţie similară, în acest sens, a luat și mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bo-doni. În scrisoarea din 18 decembrie 1813 adresată guvernatorului civil al Basarabiei I.M. Hartingh, el scria că „…moșiile mănăstirești nu sînt proprietatea autorităţilor bisericești, dar constituie patrimoniul bisericilor”25. Ca rezultat, deși Leoneștii și Tomulețeștii au trecut în Basarabia cu documentele pentru moșiile amintite, ei nu au putut să intre în posesia acestor bunuri, până nu se lua o decizie din partea autorităților imperiale. În aceeași situație se aflau și alte persoane care în timpul prothismiei au efectuat schimb de moșii, vânzări și cumpărări. numeroasele litigii apărute pe marginea acestor averi au fost în atenția autorităților regio-nale.

astfel, după discuţii de mai mulţi ani, la 16 septembrie 1816 Comitetul provizoriu Regio-nal al Basarabiei ia decizia „de a lua în consideraţie situaţia dificilă în care s-au pomenit noii supuși ruși…, care văzând apropierea sfârșitului termenului de 18 luni pentru despărțirea de moșiile lor, s-au grăbit să-și schimbe moșiile din Moldova, pentru a rămâne sub adminis-trarea rusă, ne știind bine modalitatea încheierii acestor tranzacţii. Din acest considerent, guvernul local din Basarabia, urma nu numai să nu anuleze tranzacţiile de schimb, dar tre-buia să creeze supușilor ruși condiţiile favorabile, care erau în putinţă lui, pentru a obţine mult mai multe proprietăţi care vor trece în mâni particulare, sub administrarea cărora toate veniturile vor rămâne în această regiune”26. această hotărâre va servi drept temei pentru a da câștig de cauză persoanelor care, în virtutea unor înțelegeri la limita legalității, au în-străinat moșiile și averile lor din dreapta prutului în schimbul averilor din partea stângă a acestuia. Respectiv, Comitetul provizoriu Regional al Basarabiei a decis că moșierilor Leon și Tomuleţ, nu numai urmează să li se confirme proprietăţile schimbate cu mănăstirea Sfân-tul Ioan Zlatoust din Iași, dar acestea au dreptul de a cere recuperarea pagubelor cauzate de neconfirmarea la timp a dreptului de stăpânire asupra acestor moșii. prin urmare, în baza deciziei Comitetului provizoriu Regional al Basarabiei din 16 septembrie 1816, boierii Leon și Tomuleţ au fost puși în dreptul de proprietate asupra moșiilor Lăpușna, Boghiceni, Scri-piţeni ș.a. din ţinutul Orhei27, eveniment petrecut în ianuarie-februarie 1817, când, în urma examinării pricinii de către Departamentul al II-lea se dă o asemenea hotărâre. Cât privește legalitatea acestei decizii luate de Comitetul provizoriu, ea putea să aibă efecte doar după adoptarea unor decizii similare de curtea de la Sankt-petersburg. prin urmare, hotărârea de a recunoaște dreptul de „stăpânire vecinică” asupra acestor averi a fost ilegală, ceea ce a dat posibilitatea stăpânilor de drept s-o conteste în instanțele superioare, litigiul ajungând la începutul deceniului al treilea în atenția Comitetului ad-hoc pentru soluționarea litigiilor funciare ale familiei Balș de la Sankt-petersburg.

În reglementarea diferitor probleme în Basarabia, inclusiv a celor legate de proprietăţile funciare mănăstirești, Curtea de la Sankt-petersburg se conducea de prevederile Tratatului de la București. Ca rezultat, în martie 1817 a urmat o dispoziţie imperială care acorda drept

23 ANRM, F. 4, inv. 1, d. 47, f. 44 v.24 Ibidem, f. 45 v-46.25 Ibidem, f. 46 v.26 Ibidem, f. 60 v-61.27 Ibidem, f. 61-61 v.


juridic mănăstirilor de peste hotare asupra proprietăţilor mănăstirești din Basarabia: dreptul de a schimba averea imobiliară a mănăstirilor închinate în baza articolului 7 al Tratatului de la București; schimbul de proprietăţi se efectua cu acordul și confirmarea administraţiei eparhiale din Basarabia, în a cărei subordine se aflau aceste mănăstiri28.

Documentele de care dispunem ne permit să constatăm că moșierii Tomuleţ au devenit proprietari ai moșiei Lăpușna din februarie-martie 1817. La 25 ianuarie 1817, Departamen-tul al II-lea al Guvernământului proviniciei Basarabiei lua o hotărâre favorabilă Leoneștilor și Tomulețeștilor, la scurt timp dându-se dispoziție Serdăriei să-i pună în stăpânire. această hotărâre va genera într-un lung litigiu dintre părțile implicate, care va continua pe durata deceniului ce va urma și chiar a celui următor.

28 Acest drept a fost confirmat, printr-o nouă dispoziţie imperială, în decembrie 1846 (Материалы, собранные гласным бессарабского губернского земства Митрофаном Васильевичем Пуришке-вичем о землях, находящихся в Бессарабской губернии, именующихся преклоненными святым местам на Востоке. Ч. II. – Кишинев, 1910, c. 558-559).


lItIgIul DINtre loCuItorII târguluI lăPușNa șI stăPâNII aCesteIa PâNă la 1812

dr. Teodor CANDU

Din start trebuie să menționăm că litigiul dintre târgoveții de Lăpușna și stăpânii ei au origini mult mai vechi, care încep, cel mai probabil, chiar din momentul când mănăstirea Sf. Ioan Zlatoust a intrat în posesia moșiei și târgului la sfârșitul secolului al XVII-lea. Eve-nimentele petrecute după 1812 sunt continuare a vechilor dispute pe marginea problemei îndatoririlor ce urmau să le aibă locuitorii târgului față de stăpânul acestuia.

Din punctul de vedere al modului cum a fost administrată moșia Lăpușna și alte moșii ale mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust ne mărturisesc o serie de documente de epocă. Cu toate acestea, locuitorii târgului, prin așezămintele domnești din perioada secolului al XVIII-lea, benefi-ciau de anumite scutiri de dări și prestații față de domnie și de stăpânii moșiilor, întrucât se aflau în ținuturile de hotar. Totuși, la 26 martie 1776 aceștia reușesc să obțină de la domnul Grigorie alexandru Ghica al III-lea un important privilegiu care completa obligațiile târgo-veților față de stăpânul moșiei1. Deși, încă la 1 ianuarie 1766, cu zece ani înainte același domn întărea prin ponturi obligațiile locuitorilor față de stăpânii moșiilor, iar în conformitate cu pontul al 8-lea, „satele ce vor fi pe marginea hotarului Țării Moldovii să lucreze pe giumătate, adică șase zile să lucreze întru un an, în trei vremi, cum și bani de a fi să dea pentru slujbă, pe giumătate să dea, adecă câte zece bani pe zi, iară dijmă să dea fiește cine din toate pe obice-iu”2. această îndatorire o confirma și domnul Grigorie Callimachi prin așezământul similar din 28 mai 1768 pentru boieresc3.

Înainte de a trece în revistă conținutul privilegiului din 1776, urmează să ne referim pu-țin la îndatoririle ce le aveau locuitorii de pe moșiile mănăstirești, subiectul fiind tratat de Radu Rosetti în renumita sa lucrare cu privire la pământ și săteni, în cadrul căreia le acordă o atenție aparte4. până la adoptarea așezămintelor lui Constantin Mavrocordat, în Țara Mol-dovei „oamenii slujiau după un obiceiu vechiu, în vigoare însă sub Mihaiu Racoviță”. Deși în studiul său Radu Rosetti nu găsește ce prevedea acel obicei, conchide că „multe indicii tind a dovedi că se făcuse în Moldova, în întâia jumătate a veacului XVIII, atâte obiceiuri câte sate erau în țară”5. această situație determină nenumărate litigii între stăpânii moșiilor și locuitorii acestora, numeroasele documente din această categorie dându-ne posibilitatea

1 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 28-28v.2 Documente privind relațiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. II, Moldova, Vasile Mihordea, redactor res-

ponsabil, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrati, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, p. 408, doc. 403.

3 Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia: Răzvrătirea țărănească în târgul Lăpuşnei, In: AB, nr. 2, 1935, p. 145.

4 Radu Roseti, Pământul, p. 3175 Ibidem, p. 317, nota 1.

11


să afirmăm că, venind în anul 1741, Constantin Mavrocordat a fost supus unor neîncetate plângeri și presiuni din partea stăpânitorilor. prin urmare, la 12 ianuarie 1742 acesta emitea renumitul său așezământ pentru lucrul de boieresc ce urmau să-l presteze sătenii din satele mănăstirești. Motivul elaborării și emiterii legiuirii a fost explicat chiar în peambulul său, în care se arată că „... toți egumenii de pre la toate sfintele mănăstiri din țară, arătatu-au mare jalobă, zicând că satele cu oamenii ce au avut mănăstirile, cele mai multe au fost închinate pe la boieri cu toată slujba lor, de cătră carele mănăstirile nici un folos n-au avut. şi încă și cele ce nu era închinate iară și oamenii ce locuia pe acele moșii puțin folos făcea mănăstirilor, lucrând în voia lor, iar nu după dreptate ce s-au căzut, neavând nici un nart, nici egumenii voe a poronci cât se cădea și la aceasta cerând dreptate ...”6.

Din acest pasaj putem observa starea generală și poziția pe care o avea clerul monastic față de beneficiile ce urmau să le primească de pe bunurile imobile ce le stăpâneau. Conform practicilor în satele și moșiile boierești și mănăstirești, așezarea locuitorilor liberi se realiza în limita unor condiții încheiate între stăpân și locuitorii acestora. În schimbul terenurilor ce le acordau stăpânii sătenilor, aceștia se angajau, pe lângă achitarea dijmei din produse, să îndeplinească anumite lucrări, prestații în muncă, transporturi etc. Sporirea presiunii față de locuitorii liberi ai satelor de a împlini aceste obligații se datorează în parte schimbărilor survenite la nivel de relații agrare. Odată cu creșterea cererii pe piață față de cereale și de alte produse, sporește cererea față de prestațiile în muncă pentru prelucrarea solului.

astfel, așezământul din 1742 stabilea, pentru prima dată pe întreg teritoriul țării, pentru o anumită categorie de stăpânitori de moșii, condițiile în care aceștia puteau solicita de la locuitori boierescul. Cel mai probabil, cuantumul acestuia, până la acest așezământ, era lăsat la buna înțelegere între stăpân și locuitor. Cu așezământul lui Constantin Mavrocordat, se urmărea reducerea numărului litigiilor pe acest subiect ce se iscau între stăpâni și locuitorii satelor, în privința angajamentelor ce le luau unii față de alții pentru utilizarea terenurilor. actul amintit stabilește numărul de zile ce trebuiau să le presteze locuitorii, adică de 12 zile inclusiv, face referire la categoria persoanelor datoare să presteze asemnea lucrări, adică „fie-care om, care nu este vecin, și șede pe o moșie mănăstirească, de orice breslă ar fi el ... ”7. De aici reiese că prevederea se referea la populația liberă în speță, vecinii având îndatoriri aparte.

nu excludem că opinia lansată de Radu Rosetti că „acest așezământ alcătuia o agravare în raporturile ce existase până atunci între săteni și stăpâni”, totuși trebuie să remarcăm că, prin stabilirea unor condiții clare în această privință, domnia reducea din presiunea socială ce domina epoca și care, de fapt, l-a determinat să i-a această măsură.

Din prevederile așezământului din 1742, cât și ale celor două care i-au urmat, în 1743 și 1744, atât Constantin Mavrocordat, cât și fratele său, Ioan Mavrocordat, au tins să consoli-deze prevederile normei amintite.

Revenind asupra problemei îndatoririlor pe care le aveau târgoveții de Lăpușna față de stăpânul moșiei, trebuie să menționăm că, după ce Constantin Duca în anul 1694 a donat mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust această moșie și vatra târgului cu toate veniturile după obicei, stăpânirea asupra ei de către mănăstire a fost exercitată cu îndelungate întreruperi, situație datorată mai multor circumstanțe, printre care cea mai de seamă era lipsa unor conducători și administratori chiar ai sfântului locaș. Conform practicii timpului, dovadă a stăpânirii nestrămutate servesc actele de întăritură date de domnii țării asupra drepturilor de stăpâ-nire, a unor privilegii și venituri făcute de domnii anteriori. astfel, până la anul 1762 nu este cunoscut niciun act de întăritură a sus-amintitei danii, una dintre cauze ar fi și starea mănăstirii de metanie unde era închinată această ctitorie domnească, adică a mănăstirii Dri-

6 Radu Roseti, Pământul, p. 317, p. 317.7 Ibidem, p. 318.


anu din Rumelia, care în anul 1759, prin act patriarhal, a fost ridicată la rangul de mănăstire stavropoghială8. În urma acestui act, mănăstirea Drianu a început să acorde o atenție sporită metohurilor sale din țările române, inclusiv mănăstirii Sf. Ioan Gură de aur din Iași.

Drept urmare, la 1762 septembrie 15, domnul Grigorie Ioan Callimah întărea mănăstirii Drianu și metohului său din Iași hrisoavele domnești ce le avea pentru mai multe moșii, inclusiv cele donate la 16949. În cadrul acestui act se indică: „şi cerșând părințăi călugări ca să le întărească stăpânirea pe acestea mai sus zise moșii, târgul Lăpușna și Scripițenii, ca să-și poată lua venitul moșiilor, arătând că scrisorile acestor moșii fiind acolo la Driano, nu s-au mai stăpânit de cătră mănăstire, și de mulți ani să păgubește mănăstirea de venitul moșiilor.”10 Situația dată îl impune pe domn să dispună serdarului de Orhei, Constandin biv vel spătar, să facă cercetare și, după ce s-a convins că această moșie cu adevărat a fost domnească, reconfirmă dania lui Constantin Duca. În cadrul cercetărilor, „oamini bătrâni târgoveți, cât și de cătră toți răzășii de pen pregiur” mărturiseau că moșia Lăpușnei „o știu că este dreaptă moșie domniască ne stăpânită de cătră nime...”11. aceste informații vin în sprijinul ideii că, după închinarea moșiei târgului, mănăstirea, dacă și a stăpânit-o, a făcut-o într-o perioadă de timp foarte limitat, dar nu este exclus că să nu intrat în stăpânirea ei ime-diat, deoarece martorii, „oamini bătrâni târgoveți”, cel mai mult probabil aveau vârsta între 50 și 60 de ani, deci, în caz dacă mănăstirea ar fi stăpânit această moșie la sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, ei dacă nu ar fi prins această stăpânire ar fi auzit de la părinții lor despre ea. Dovadă că târgul Lăpușnii în prima jumătate a secolului al XVIII-lea era considerat încă târg domnesc este și acea mențiune în lista târgurilor din Moldova de la 1742, care trebuiau să transporte un anumit număr de care de lemne la curte domnească. Din cele expuse, putem conchide că stăpânirea mănăstirii Sf. Ioan Gură de aur față de moșia Lăpușna începe după emiterea hrisovului de întăritură din 15 septembrie 1762. Cât privește statutul pe care l-au avut locuitorii târgului până la acest moment, trebuie să fi fost asemănător târgoveților din târgurile domnești.

pe lângă întărirea actului de danie, hrisovul lui Grigorie Ioan Callimah este important și prin faptul că acordă mănăstirii Drianu și unele venituri, cum ar fi pârcălăbia și mortasipia, nu numai din târgul, dar și din ținutul Lăpușnii. De aceste venituri, până la acel moment, benificia conform condicii domnești postelnicia cea Mare. Documentul dat ne oferă și unele informații indirecte referitoare la declinul târgului. Fiind un centru urban, conform tradiției, în cadrul acestuia, la o anumită perioadă stabilită a anului, trebuia să fie organizate și zile de târg. Din acest act constatăm că asemenea evenimente la Lăpușna nu se organizau de o perioadă îndelungată: „..., și când să tâmpla zi de târguri după cum au fost mai înainte, iarăși numita mănăstire să aibă a lua toată părcălăbiia și mărtăsăpiia”.12 La scurt timp, și Grigorie al III-lea Ghica, la 23 iunie 1764, întărește în aceleași condiții stăpânirea asupra moșiilor și veniturilor amintite13. Deși cele două acte nu fac referire la obligațiile directe și indirecte ce le aveau târgoveții de Lăpușna față de stăpânul moșiei și a vetrei târgului, cel mai probabil ei și-au păstrat vechile privilegii și obligații ce le prestau pentru uzufructul moșiei stăpânului anterior, adică domniei. Cu părere de rău, documente în această privință nu sunt cunoscute, conform mărturiilor date la începutul secolului al XIX-lea de locuitori, acestea ar fi fost pier-dute în timpul incursiunii tătărești din timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774,

8 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 15, f. 207v-208.9 Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 11-1210 Ibidem.11 Ibidem.12 Ibidem.13 Ibidem, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 14-15.


când târgul a fost incendiat14, iar locuitorii s-ar fi aflat în bejănie în diferite sate de prin împrejurimi15.

Din privilegiul lăpușnenilor din 26 martie 1776 aflăm că locuitorii târgului Lăpușna s-au adresat cu plângeri către domn, arătând că „ei se află cu șederea acolo încă de pe timpul mo-șilor și părinților lor, și se hrănesc cu roadele pământului ce aparține acelui târg (care a fost domnesc) și nu au fost supărați cu plata dijmei din semănături și fân”. acest pasaj ne oferă anumte aspecte ale vieții locuitorilor unui târg moldovenesc, care se întrețineau, în cea mai mare parte, din „roadele pământului”, adică acestea deși aveau un rol economic distinct la nivel regional, totuși comerțul, meșteșugăritul nu puteau să le asigure întru totul venitul și resursele necesare pentru viață.

De asemenea, domnul, în hrisovul său, face referire la faptul că moșia a fost făcută danie mănăstirii Ioan Gură de aur din Iași, care strângea venitul prin intermediul vânzării acestuia la arendași, practică ce nemulțămea locuitorii, care erau impuși la plata unor dări „contrar legilor și obiceiurilor”. Existența unei asemenea pricini în fața domniei l-a impus pe domn să stabilească cuantumul dărilor și obligațiilor ce trebuiau să le aibă locuitorii târgului față de stăpânul moșiei și arendașii acesteia. astfel, „se dă această carte domnească prin care hotă-râm, ca locuitorii ce se vor afla cu traiul în târgul Lăpușnei, au dreptul să cosească și să facă semănături pe acea moșie, pentru care vor fi datori a da rânduita dijmă, adică din semănături de pâine de la 10 clăi câte o claie, pentru fiecare stog de fân câte 10 parale bani, din grădini și livezi, de asemnea dijma corespunzătoare, dar numai de la cei care le vor ține pentru ne-gustorie, iar din cele care vor fi numai pentru nevoile caselor lor să nu fie supărați cu darea dijmei, din albine care se vor afla pe acel pământ să dea dijmă de la 50 stupi câte unul, iar când vor fi mai puțini de atâția, atunci să plătească cu bani câte o para pentru fiecare stup, cât privește casele să nu fie supărați”.

prin același hrisov domnul întărea locuitorilor și dreptul de preemțiune în privința aren-dării moșiei de la stăpânul ei, impunând să plătească același preț ce-l vor da și alții, iar în cazul că nu vor vrea arendașii, vor fi datori să se conducă de prevederile acestui hrisov. De acest privilegiu locuitorii nu au tăgăduit să se folosească la scurt timp, reușind să țină venitul moșiei pe mai mulți ani, fapt confirmat și de Darie Donici, peste 10 ani, în contextul efectu-ării unei hotarnice. asupra acestui caz, vom reveni mai detaliat ceva mai jos.

Hrisovul dat a fost întărit și de domnii ce au urmat: Constantin Dimitrie Moruzi, la 2 iulie 177916, alexandru Constantin Mavrocordat, la 26 ianuarie 178317, Mihail Constantin Suțu, 20 iulie 179418, alexandru Ioan Callimachi, 24 mai 179619, Constantin alexandru Ipsilan-tie, 15 august 179920, alexandru neculai Suțu, 23 noiembrie 180321, alexandru Constantin Moruzi, 24 martie 180322, cunoscându-se că lăpușnenii, în cadrul procesului ce-l aveau cu mănăstirea Sfântul Ioan Zlatoust la începutul secolului al XIX-lea, au invocat acest fapt în ne-numărate rânduri. Existența unui asemenea act, precum și confirmările ulterioare din partea

14 La 1812 iunie 18, vechilii târgoveților de Lăpuşna, Toader Barbărasă, Gavriil Stahii şi Onofrei Pârău, mărturiseau la Dicasteria exarhală că nu dispun de scrisori mai vechi decât cele ce le deținea mănăs-tirea, menționând „noi am avut scrisori mai vechi, însă când ni-au prădat tătarii ni s-au luat scrisorile împreună cu alte lucruri”. ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f.25.

15 A.V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia, p. 252.16 Pentru acest act sunt mai multe mențiuni, ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 6v.; Ibidem, f. 14.17 ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 18-18v.18 Ibidem, f. 14-15.19 Ibidem, f. 29-30.20 Ibidem, f. 36-37.21 Ibidem, f. 19-20v.22 Ibidem, f. 34-35.


domnilor ce i-au urmat lui Grigorie al III-lea Ghica denotă atenția pe care o acordau aceștia locuitorilor țării, inclusiv unor așezări de tip urban.

prin urmare, conform prevederilor acestui document, domnia urmărea nu numai să di-minueze din eventualele nemulțămiri ce s-ar fi putut isca, dar să reînvie vechiul târg. Trebuie să ținem cont că acest act a fost emis ca urmare a unei perioade complexe din istoria Mol-dovei, adică a războiului ruso-turc din 1768-1774, după care populația a avut de suferit mari pierderi, inclusiv materiale și umane. Exemplu ne servește și o mărturie a unui locuitor al Lăpușnei, în contextul investigațiilor făcute de reprezentanții administrației Basarabiei în al doilea deceniu al secolului următor, pe marginea „nesupunerii” manifestate de locuitori față de noii proprietari ai moșiei Lăpușna, frații Iordachi și Sandulachi Tomuleț. astfel, Darie Bobeică, membru al isprăvniciei ținutului Orhei, care a fost însărcinat cu cercetarea acestei pricini, l-a interogat și pe Matei Stoian, care, la momentul cercetării, indica că ar fi având vârsta „de la naștere … 50 ani, născut în satul Săcăreni, la vreme bejăniei, undi era toț locu-itori din satul Lăpușna”23. această informație îi pemite lui aurel V. Sava să facă o analogie cu evenimentele produse în vara anului 1770, când, la 15 iunie, marele vizir El Hafi Mehmet Damat Emin pașa se afla la Lăpușna, iar la 17 iunie era la Chișinău, care a avut de suferit, fiind incendiat de turci. În timpul acestui război locuitorii Țării de Jos au avut de suferit și în urma uneia dintre ultimele incursiuni tătărești în regiune24.

prin urmare, emiterea unui asemenea privilegiu era justificată pentru domnie, care, pentru a evita procesul de depopulare, dispunea prin diverse acte domnești acordarea unor privilegii pe termen lung sau scurt locuitorilor contribuabili în raport cu stăpânii de moșii sau instituțiile fiscale, dar și pentru a evita necontenitele procese dintre stăpânii de moșii și locuitorii lor care înmulțeau pricinile ce urmau să fie examinate de instituțiile statului25.

Trebuie să remarcăm că unele acte ne denotă date destul de interesante cu privire la mo-dul cum era administrată moșia Lăpușna. astfel, în anul 1786, banul Darie Donici efectua o mărturie hotarnică a moșiei date, în legătură cu pricina iscată cu locul pe care s-a așezat satul Bălăceana. Din acest act aflăm următoarea informație: „Dar, acu di la vreme moscalălor încoaci, fiind egumenii la Sfântul Ioan ca să schimbe adesă și ven oamini atemui(?) nu ș-au mai căutat să-și stăpânească moșiia, după cum să cade cu știinţa hotarelor, și au vândut-o cu anul lăcuitorilor din Lăpușna mai și făr nici un preţ, în care cumpărătură să află acești acolesâtori cii mai mulţă și stăpânind ei moșiia ș-au ales o bucată di loc undi au fost mai

23 Aurel V. Sava, Din istoria problemei agrare în Basarabia: Răzvrătirea țărănească în târgul Lăpuşnei, In: AB, nr. 3-4, 1935, p. 252. Vezi. V. Tomuleț, Cronica protestelor, Vol I. p. 145-178.

24 Avem numeroase dovezi şi mărturii documentare în această privință: spre exemplu, dintr-o Hotar-nică a moşiei Bogzeşti de la ținutul Orhei, din 1787 septembrie 30, între documentele aduse de către răzeşi pentru stabilirea hotarelor şi despărțirea părților stăpânite de boieri, este şi zapisul din 18 decembrie 1776-1777 al lui Carpu Curchiu dat lui Toader Cotruți, pentru un zapis ce l-ar fi zălogit ultimul celui dintâi, iar Carp Curchi mărturisea „că acel zapis, în vrmea răzmeriții, i l-au luat tătarii”. Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în secolul al XVIII-lea, (1787-1800), Zapise şi cărți dom-neşti, Vol. XI, ed. de Larisa Svetlicnâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocearova, vol. Coord. Demir Dragnev, Valentin Constantinov, p. 45-46, doc. 11. (În continuare: MEF, vol. XI ...); O informație similară o avem şi în mărturia hotarnică pentru moşia Năvârneț de la ținutul Iaşi din 30 octombrie 1790, când se face referire la dispariția actelor acestei moşii, „ ... s-au prăpădit înpreună şi cu alte lucruri din casa răposa-tului vornic Lupului Costachi de la ace obârşie, când s-au prădat Țara de Gios di tătari”. MEF, XI, p. 79, doc. 35. Exemplele în această privință pot continua.

25 Dovadă în această privință poate fi văzută în culegerea lui Vasile Mihordea şi Corneliu Istrati, Docu-mente privind relațiile agrare în secolul al XVIII-lea, Vol. II, Moldova. Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1968. În acest volum editorii publică un număr impunător de plângeri, atât ale stăpânilor de moşii, cât şi ale locuitorilor care se referă la prestațiile ce urmau să le aibă cei din urmă față de primii şi cu privire la abuzurile celor dintâi.


bună și o stăpânesc, zăcând, că este driaptă a lor moșii, carile au și despărţit-o cu petre ho-tari, și întrebându-să di cine s-au hotărât și di au fost cu poronca domnească, ori de au avut știinţă călugării de la Sfântul Ioan, răzeșii aceștia au dat samă că au hotărăt-o antohe Grosul și cu alţi răzeși a lor, și aducându-să pi antohe Grosul de faţă ca să ne arăte hotarnica, au arătat câteva cărţi domnești pentru altă pricină zăcănd că are multe scrisori acasă și n-au nemerit-o hotarnica să o aducă la noi, și i-am pus zi di soroc ca să o aducă la Eși, să o arăte înainte Divanului, măcar că la însuși antohe Grosul pe un zapis dat mănăsterei, de la 1768 aprelii 23, cu 15 zăli mai înainte ci au avut judecată arhemandritul paisăi cu popa Tănasi și cu parfenii, pentru această pricină cari mărturisești și el că s-au acolesât rău și făr dreptate, după cum arată în zapis pre largu, carile să cunoaști că și păr atuncia rău și fără dreptati s-au acolisăt di ace bucată de loc, fiind locul drept domnesc și arată tot cu sămne hotari și mai den vechile vremi în zălile răposatului domn Mihai v(oie)vod, după cum să vede mărturii a căţva oameni bătrini anumi Grigoraș Frija ot Lăpușna, i căpitan Doncă, i Iorghii Muntian și antohi Cotoroi ot Lăpușna, carile au fost de faţă atuncia acești oamini cu un boieri anumi Lupul Matargiul rănduit di răposatul domnu Mihai v(oie)vod, di au cercetat hotarăle locului târgului și tot pi acesti sămne s-au stăpânit di atuncia și păr acu, și măcar că sînt dovediţi și mai înainte aceștia că au umblat făr dreptate, dar și acu umblă făr de ispravă.”26.

acest pasaj ne dă importante informații despre evoluția moșiei în decursul secolului al XVIII-lea ce denotă că o hotarnică a acesteia a fost realizată pe timpul domniei lui Mihai Racoviță, de către boierul Lupul Matargiul, la care au participat locuitorii din acel târg. Deși actul la momentul de față nu este cunoscut, presupunem că stabilirea hotarelor acelei moșii s-a făcut la inițiativa mănăstirii Sfântul Ioan Gură de aur.

O altă informație interesantă se referă la disputa din anul 1768 dintre unii locuitori din Lăpușna și egumenul mănăstirii Ioan Zlatoust, paisie. aceasta a fost cercetată de Darie Do-nici și „Dumitrache ușăriul al 3lea pe când erau serdari”, la 8 iunie 1768, în urma căreia ser-darii au reușit să constate și să-i impună pe locuitorii de Lăpușna să recunoască că „fără nici un drept acolisesc stăpânul moșiei”.

Tot de aici vedeme că pricinile dintre lăpușneni și stăpânii moșiei Lăpușna au continuat pe întreg cursul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului următor. printre cauzele acestei stări de lucruri poate fi preluată ideea expusă de Darie Donici: „... acu di la vreme moscalălor încoaci, fiind egumenii la Sfântul Ioan ca să schimbe adesă și ven oamini ate-mui(?) nu ș-au mai căutat să-și stăpânească moșiia, după cum să cade cu știinţa hotarelor, și au vândut-o cu anul lăcuitorilor din Lăpușna mai și făr nici un preţ ...”.

prin privelegiului din 1776, târgoveții de Lăpușna au primit dreptul de preemțiune la cumpărarea venitului moșiei, dar și le-au fost stabilite condițiile și obligațiile ce le aveau față de stăpânii moșiei și arendașii acesteia. În conformitate cu practica epocii, odată cu schim-barea domnilor ei și-au reconfirmat acest privilegiu, iar la pretențiile ce le înainta mănăstirea de a presta unele munci, cum ar fi boierescul, reacționau prin apel la instanțele de judecată ale timpului. În cazurile în care procedura de vânzare a veniturilor nu era respectată, adică făcută fără ca ei să fie înștiințați, puteau să conteste drepturile posesorale ale arendașilor.

un asemenea caz a servit obiect de cercetare în fața Divanului Țării Moldovei la 2 martie 1809, când în urma cercetărilor s-a aflat că veniturile moșiei au fost arendate negustorului Dumitru Ciolacu fără știrea locuitorilor. În cadrul investigației făcute la fața locului de către

26 Dinu Poştarencu, Teodor Candu, Un litigiu funciar dintre Ioan Manuc Bei şi Socrat Tomuleț referitor la moşiile Lăpuşna şi Spărieți, In: Pergament, XIII [materialul a fost transmis spre publicare încă în anul 2008]; ANRM, F. 37, inv. 5, d. 1649, f. 18-18vo, 25-25vo. (Copie din 9 decembrie 1865), f. 19-23vo. (Trad. rus.).


autorități, folosindu-se și practica cărții de blestem, s-a constatat că pretențiile târgoveților erau juste, iar arendașul a fost oprit din stăpânire27.

Litigiul pentru veniturile moșiei și vetrei târgului a fost obiect al unui proces și-n timpul domniei lui Mihail Constantin Suțu, care poruncea serdarilor de Orhei, căminarului Dimi-trachie și stolnicului Manolachi Donici, să dea tot sprijinul fostului egumen al mănăstirii Sf. Ioan Zlatoust, Iacov, de a împlini veniturile moșiei conform ponturilor gospodărești de la locuitorii târgului Lăpușna28. Cei din urmă, din plângerile înaintate de egumenul Iacov, „…nu se supun a da veniturile obișnuite pentru loc (de hrană – n.n.) conform prevererilor ponturilor, în egală măsură nu dau voie vechilului mănăstirii să stăpânească arenda în te-meiul acelorași ponturi”29. În aceeași poruncă domnul le dădea indicație serdarilor că „... în caz dacă cineva dintre ei va avea dovezi împotriva hrisoavelor de danie, pe acela cu tot cu documentele probatoare cu stabilirea zilei de soroc să-l trimită la Divan”30. acest lucru nu a întârziat a se petrece, deoarece, la 20 iulie 1794, același domn reconfirma privilegiul dat de Grigorie al III-lea Ghica și întărit de domnii ce i-au urmat31. Spre deosebire de actele prece-dente, începând cu acest hrisov, domnia constată o dată în plus că „... după cercetarea dom-niei noastre întreprinsă pentru moșia Lăpușna, ne-am convins că această moșie împreună cu vatra târgului și pământul prin prejurul târgului Lăpușna, aparțin în fapt mănăstirii Sfântului Ioan Zlatoust din Iași, fiind dăruită din vechime de domni prin cărțile aflate de față, dar târgul Lăpușna nu este domnesc...”32. această remarcă este importantă de a fi semnalată, pe motiv că după 1 martie 1812 boierii divaniți neluând-o în considerare dispuneau declararea nulității acestor privilegii, încheiere care a fost menținută de autoritățile administrativ-jude-cătorești ale Basarabiei până la începutul anilor 20 ai secolului al XIX-lea când în urma unei noi cercetări a pricinii sub preșidenția guvernatorului Inzov, locuitorilor le erau restabilite privilegiile date și întărite de domnii mldoveni după 177633.

O nouă etapă în cadrul litigiului dintre târgoveți și mănăstire pe marginea veniturilor și îndatoririlor în muncă ale celor dintâi a avut loc în timpul domniei lui alexandru Constan-tin Moruzi, deși acest domn încă în anul 1803 reconfirma privilegiul amintit, totuși, în urma unor plângeri înaintate de ieromonahul Ioanichie, egumenul mănăstirii Sf. Ioan Gură de aur, în anul 1806 aproba o hotărâre deosebită pe marginea acestui caz. Menționăm că docu-mentele în această pricină nu s-au păstrat. Cât privește desfășurarea procesului, acesta poate fi restabilit doar din actele și declarațiile părților în timpul cercetărilor judiciare ce au urmat ei. Cazul este analizat în cadrul anaforalei Divanului Țării Moldovei din 1 martie 1812. În cadrul acesteia se arată că, după 1803 martie 24, când alexandru Constantin Moruzi întărea privilegiul lăpușnenilor cu privire la desetina și alte venituri ce urmau să le dea mănăstiri Sf. Ioan Gură de aur, la 23 iulie 1803, egumenul, ieromonahul Ioanichie, a înaintat o plângere către domnie și boierii Divanului, prin care arăta că „... locuitorii din vatra târgului nu se supun a da mănăstirii nici un adeti pentru case, indiferent de faptul că hrana lor și a vitelor lor o iau de pe moșiia mănăstirească”34. Rezultat al acesteia a fost, cel mai probabil, hrisovul domnului Moruz din 1806, pe care locuitorii nu l-au recunoscut, drept urmare în anul 1807 egumenul Ioanichie se adresa repetat Divanului să fie pusă în aplicare hotărârea de mai sus35.

27 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 28-28v.28 ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 22-23. IBIDEM?29 Ibidem, f. 2230 Ibidem, f. 23.31 ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 14-1532 Ibidem. Traducerea ne aparține.33 Ibidem, f. 127v-12834 Ibidem, f. 54.35 ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 19-19v.; ANRM, F. 3, inv.4, d. 16, f. 21-21v.


Forul boierilor moldoveni, pe marginea plângerii amintite, poruncea serdarilor de Orhei să-i impună pe locuitori să se conformeze actului din 1806, dându-le posibilitate locuitorilor să vină în fața Divanului cu documentele doveditoare pentru a-și apăra drepturile36.

Dar acesta a fost contestat de târgoveți, care pe la 1809 erau la Iași în persoana vornice-lului și a șase locuitori de frunte. aceștia fiind în Divan au recunoscut drepturile mănăstirii. Totodată, solicitând și dându-și acordul ca „pentru pășunatul vitelor să dea anual câte 6 pa-rale pentru fiecare cap de vite mari, cum ar fi: boi, vaci, cai și iepe; pentru vitele mici de până la un an să nu plătească nimic, iar pentru fiecare oaie să achite câte două parale”37. În pofida acestora, egumenul nu s-a împăcat cu această ofertă, solicitând ca mănăstirea să primească venitul conform hrisovului lui Moruzi din anul 1806.

Examinând aceste circumstanțe, Divanul, prin anaforaoa sa din 25 februarie 1809, „...având suspiciuni, că mănăstirii i-au fost date aceste documente din greșală, întrucât însuși domnul Moruz nu putea să (nu – n.n.) urmeze hrisoavelor anterioare și să dea (în aceeași măsură și Divanul) documente care se contrazic...”, decide să nu țină seama de cererea egu-menului și întemeindu-se pe hrisoavele anterioare, dar și pe faptul că târgul este vechi, a hotărât „...să fie urmate întru-totul privilegiile de mai sus...”, concretizându-le prin 9 ponturi separate. Cât privește hrisovul din 1806 a domnului Moruzi și anaforaoa Divanului din 1807 care ar fi fost date mănăstirii, decide să fie luate de la mănăstire și să fie rupte38.

nici această încheiere nu a satisfăcut părțile, prin urmare, la 1 martie 1812, Divanul Mol-dovei în adunarea Obștească reia examinarea acestei pricini, la care au participat și unii lo-cuitori din Lăpușna, în calitate de vechili (reprezentanți – n.n.) din partea întregii obști a târ-goveților, în persoana lui: Toderașcu Tohilat, Vasile aelenei, Vasile Cojocaru, andrei Sima, Tanasii parfenii și Gavril Stahi39. După ce în anaforă sunt trecute în revistă documentele de o parte și de alta, Divanul emite o hotărâre în favoarea mănăstirii, considerând că locuitorii ar fi obținut privilegiul de la 1776 prin înșelăciune, fără a-l informa pe domn că și vatra târ-gului este în stăpânirea mănăstirii, dar și că documentele mănăstirii la momentul emiterii acelui privilegiu s-ar fi aflat la mănăstirea Drianu din Rumelia. Trebuie să menționăm că judecătorii acestei pricini, la momentul examinării cauzei, nu au ținut cont de faptul că încă în 1794 domnul Mihail Constantin Suțu a constatat că în hrisoavele domnești anterioare nu se făcea referire la vatra târgului, corectând-o acesta nu a anulat în fapt privilegiile, dar le-a confirmat. De această situație cel mai mult probabil s-a ținut cont la 25 februarie 1809, în hotărârea Divanului. Cu toate acestea, adunarea Obștească a dispus declararea nulității acestei anaforale și chiar a hrisoavelor domnești, hotărând să fie ștearsă precedenta hotărâre din condica Divanului.

Hotărârea Divanului nu a fost acceptată de președintele Divanurilor, V.I. Krasno-Milașe-vici, care în câteva rânduri s-a adresat adunării Obștești a Divanului să revină asupra hotă-rârii sale. De asemenea, acesta a cerut și opinia autorităților ecleziastice care temporar erau conduse de vicarul Mitropoliei Moldovei, episcopul Benderului și akkermanului, Dimitrie Sulima, pe timpul aflării mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni la Sankt-pe-tersburg. Deși, prin răspunsul său, episcopul Dimitrie a sprijinit hotărârea Divanului, totuși senatorul s-a întemeiat pe principiul că actele și privilegiile emise de suverani nu puteau fi anulate nici de un funcționar al statului. Dintr-o adresă a senatorului V.I. Krasno-Milașevici din 12 septembrie a aceluiași an, în timp ce încă se afla la Iași, acesta mustra boierii din Divan că ar fi înțeles greșit propunerile făcute de el anterior în privința soluționării acestor pricini.

36 ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 18. 37 Ibidem, f. 54-54v.38 Ibidem, f. 55.39 Ibidem, f. 47-58.; ANRM, F. 5, inv. 3, d. 452, f. 21-24v.


astfel, poruncea „eu triimițind cu aceasta jaloba lăcuitorilor ce de iznoavă au dat cătră mine, cu tărie poruncesc Divanului, ca după priimirea aceștiia făr ce mai mică întârziere să mi s(e) de de la Divan cartea de giudecată în care pe temeiul hrisoavelor domnești ce să află la mâna lăcuitorilor din târgul Lăpușna, să s(e) arăte anume ce îndatorire și plată în bani să află datori lăcuitorii Lăpușnei a împlini m(ănăstirii) S(fântului) Ioan Zlatoust ca una ce să află acum stăpână acelui târg, după hrisoavele domnești ce are. Făcându-se pe lângă aceasta cuviincioasă punere la cale. Spre a să întoarce lăcuitorilor nedreptele răpiri, ce au urmat pân acum m(ănăstire) de la dânșii, având și eu de urmare îmnștiințare”40.

După anexarea Basarabiei la Rusia, în anul 1813 mănăstirea Sf.Ioan Zlatoust se adresa gu-vernatorului civil Scarlat Dimitrie Sturza pentru a impune locuitorii să presteze muncile de boieresc, ca rezultat acesta la 26 martie 1813 poruncea Departamentului I-i al Guvernămân-tului să-i oblige pe locuitorii din Lăpușna să presteze muncile de boieresc peste an.41 această dispoziție va trezi nemulțămirea târgoveților, dar și pretenții din partea mănăstirii, care vor ajunge la apogeu în anul 1817, după ce frații Tomulești, Iordache și Sandulache, și verii lor Leonești, Grigorie și Dumitru, au fost confirmați de Departamentul al II-lea în calitate de stăpâni ai moșiei.

40 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 117-118v.41 Ibidem, f. 116.


eVoluțIa lItIgIuluI DINtre țăraNII șI stăPâNII lăPușNeI DuPă 1812

dr. hab. Valentin TOMULEȚ

Folosindu-se de trecerea în supușenia rusească, ţăranii din satul Lăpușna, ţinutul Orhei se plâng că, în pofida prevederilor stipulate în documentele domnești pe care le deţin, egu-menul mănăstirii „…de mult timp le cauzează ofense insuportabile”, din care considerent, în toamna anului 1812 se adresau guvernatorului Scarlat Sturza, care după examinare, cu ordinul nr. 44 din 8 noiembrie 1812, poruncea Serdăriei Orhei să investigheze plângerea prin care cereau să se pună capăt abuzurilor din partea mănăstirii1. În consecință, la 13 noiembrie Serdăria, după cercetarea acestor pricini, punând temei pe hrisoavele domnești, eliberează locuitorilor Lăpușnei o mărturie favorabilă2.

În pofida acestei mărturii, litigiul dat la începutul anului 1813, din porunca aceluiași guvernator, din 5 februarie cu nr. 50, adresat Departamentului I, a devenit obiectul unei cercetări judiciare cu examinarea probelor, din partea stăpânului moșiei în calitate de repre-zentant fiind delegat un Dimitrie Velișcul, iar din partea târgoveților au participat un grup de localnici, după cum urmează: Gavril Stihi, Onofrei Huțuțui, Oxănte Botcă, Zaharia Bar-bărasă, Tănasă Trifon, Ioniță pârău, Mihălachi parfeni, ştefan Donică, Vasăli Cârpă, Lupu Sofroni, ştefan podoleanu, Gheorghe podoleanu și Ion Dănuță. După examinarea probelor aduse de părți, Departamentul, întemeindu-se pe obiceiul „apoi, că și pravilili și obiceiurile pământului din vechi au fost și esti că dacă cineva are danii și întărituri domnești asupra vreunui lucru, cii din urmă domnii nu pot de a străca aceli danii și întărituri și să o e de la unu, și să o dă la altu, ce încă cât au fost pren putință au întărit, după cum să văd de obștie la toți danii și întărituri domnești ispisoaci”3, practic menține decizia luată cu un an în urmă de Divanul Moldovei. această hotărâre era întărită la 28 martie 1813 și de guvernatorul civil Scarlat Dimitrie Sturza4.

La 15 martie 1814, funcţionarul de clasa a XIV-a Kisleakov, împuternicitul locuitorilor din satul Lăpușna, prezintă, din numele lor, guvernatorului civil al Basarabiei I.M. Hartingh plângerea și documentele ce atestă mărimea prestaţiilor pe care ei le îndeplinesc în folosul mănăstirii Zlatoust5. În scrisoarea din 10 iulie 1814, I.M. Hartingh cerea adunării generale a celor două departamente ale Guvernului Regional al Basarabiei de a urgenta soluţionarea cazului6. Deci, din aceste documente constatăm că în toamna anului 1812 și în vara anului

1 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 3-3 v.2 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 3-3 v.3 ANRM, F. 3, inv. 4, d. 16, f. 10.4 ANRM, F. 3, inv. 1. d. 1. f. 116-116v. 5 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 233, f. 24.6 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 1-1 v.

12


1814 moșia Lăpușna era încă proprietatea mănăstirii Zlatoust din Iași, că ţăranii îndeplineau anumite prestaţii, de care erau nemulţumiţi și se revoltau.

Din alt document, datat cu 7 mai 1814, deci nu cu puţin timp de la adresarea nominali-zată, aflăm că același împuternicit al ţăranilor din satul Lăpușna s-a adresat guvernatorului civil al Basarabiei „...cerându-i ajutor și protecţie pentru locuitorii satului, nemulţumiţi de oprimările cauzate de serdarul Bucșenescu”7. Ţăranii motivau nemulţămirea lor prin faptul că prin cartea de danie din 26 ianuarie 1783 semnată de alexandru Constantin Mavrocordat voievod ei erau obligaţi să plătească arendașului doar desetina. De celelalte dări și prestaţii ei erau scutiţi8. Deci, putem constata că la această dată satul Lăpușna a fost dat în arendă ser-darului Bucșenescu. De fapt, moșia Lăpușna încă în luna august 1813 a fost luată în arendă de ginerele serdarului Teodor Măcărescu, Ioan Străjescu, pe o durată de cinci ani9. Mai mult decât atât. peste un an, la 7 mai 1815, locuitorii satului Lăpușna se plâng guvernatorului civil al Basarabiei pe un oarecare dascăl Vasile, care a acaparat și a însușit nelegitim de la ei 1300 desetine de pământ10. Încă peste un an, la 12 februarie 1816, ţăranii din satul Lăpuș-na au înaintat o altă plângere guvernatorului civil al Basarabiei în care protestau că „...sunt impuși unor prestaţii suplimentare, deși, în virtutea documentelor domnești, sunt scutiţi de acestea”11. nesoluţionarea problemelor îi impune pe ţăranii din satul Lăpușna ca la 19 aprilie 1816 să înainteze o nouă plângere guvernatorului civil al Basarabiei, de data aceasta împotri-va arendașului Iamandi „...în legătură cu sumele de bani exagerate încasate de la ei”12. aceste documente dovedesc că în anii 1812-1817 satul Lăpușna era dat în arendă diferitor persoane, fapt ce provoacă nemulţumirea ţăranilor.

Locuitorii din satul Lăpușna încercau să dovedească în instanţele ţinutale și guberniale drepturile lor asupra pământului. Despre aceasta aflăm din documentul datat cu 21 ianua-rie 1816, prin care locuitorii satului Lăpușna, ţinutul Orhei se plâng guvernatorului civil al Basarabiei pe funcţionarul de clasa a XIV-a13 pliskovski care le-a luat documentele ce atestă dreptul lor de proprietate. Deși Guvernul Regional al Basarabiei a dat dispoziţie poliţiei oră-șenești din Bender să ia documentele de la pliskovski și să le restituie ţăranilor, problema lor nu a fost rezolvată14.

Despre faptul că satul Lăpușna, în primăvara anului 1816, era în stăpânirea mănăstirii ne dovedește un alt document, datat cu 7 martie 1816, prin intermediul căruia ţăranii din Lă-pușna se adresează guvernatorului civil al Basarabiei cu rugămintea „... să le acorde dreptul de a lua în arendă de la mănăstirea Ioan Gură de aur (Zlatoust) din Moldova moșia Lăpuș-na”15. acest document confirmă că ţăranii din satul Lăpușna erau ţărani dornici de libertate și doreau să deţină în arendă pământurile pe care le lucrau.

ştim însă cu certitudine, în baza cererii depuse de locuitorii satului Lăpușna, că la 30 martie 1817 Iordache Tomuleţ era deja proprietarul moșiei, vizitase locuitorii satului și le-a declarat că „…el este într-adevăr proprietarul acestei moșii”16.

Schimbările produse în privința celor care stăpâneau Lăpușna, practic, nu au soluționat litigiul cu locuitorii, dar chiar l-au acutizat, ducând de la disputele în instanțele judiciare la

7 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 233, f. 37. 8 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 90.9 ANRM, F. 3, inv. 2, d. 836, f. 99-100v.10 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 387, f. 184 v.11 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 464, f. 11.12 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 464, f. 31 v.13 În ruseşte: коллежский регистратор.14 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 466, f. 15 v.15 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 466, f. 18 v.16 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 39-39 v.


confruntare directă, care a permis unor cercetători să aprecieze că aceste evenimente au pre-cedat cu un deceniu procesele similare produse în Moldova în anul 1831.

Conflictul dintre moşierul Iordache tomuleţ şi locuitorii satului lăpuşna Relaţiile care s-au stabilit pe parcursul anilor între locuitorii satului Lăpușna și propri-

etarul Iordache Tomuleţ au fost întotdeauna încordate. Exemplu în acest sens ne servește răzvrătirea ţăranilor din satul Lăpușna din 181717 sau, cum o califică aurel V. Sava, „o adevă-rată revoluţie locală ţărănească…”18, care, cu atât mai mult, s-a produs cu 14 ani mai degrabă decât tulburările asemănătoare ce au avut loc în dreapta prutului la 183119.

Conflictul apărut între locuitorii „târgului Lăpușna”20 și moșierul Iordache Tomuleţ21 a fost generat de faptul că locuitorii nu recunoșteau dreptul moșierului asupra moșiei lor.

Locuitorii „târgului Lăpușna”, cum obișnuiau ei singuri să se numească, puneau la îndo-ială dreptul moșierului Tomuleţ asupra moșiei, pus în stăpânire după o judecată suspicios de grăbită și de care ei nu au fost înștiinţaţi. În plus, după acest act lăpușnenilor li s-a schim-bat statutul social din considerentul că până atunci moșia fusese mănăstirească, aparţinând mănăstirii Sfântul Ioan Zlatoust din Iași22, iar acum devenise moșierească, fapt cu care ei nu s-au împăcat23. Ţăranii refuzau să îndeplinească cele 12 zile de boieresc în baza obiceiului pământului, considerând că moșierii Tomuleţ deţin moșia Lăpușna în mod nelegitim.

Decizia conform căreia ţăranii urmează să îndeplinească toate punctele stabilite conform obiceiului pământului a fost adoptată la 15 martie 1813, iar executarea hotărârii s-a tărăgănat până la 17 mai 1817, când Departamentul II al adunării generale a Guvernului Regional, în 17 A se vedea mai amănunţit: ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1; F. 8, inv. 1, d. 134, 415, 1736; F. 43, inv. 1, d. 121; F.

918, inv. 1, d. 6.18 Aurel V. Sava. Din istoria problemei agrare în Basarabia. Răzvrătirea ţărănească în târgul Lăpuşnei. Ra-

porturile dintre săteni şi proprietarul moşiei după răpirea Basarabiei. Înrăutăţirea regimului sub ruşi. Lis-ta gospodăriilor din Lăpuşna în 1817. – In: Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. Anul VII, Nr.2, aprilie-iunie, 1935. – Chişinău, 1935, p. 145.

19 Radu Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. Tomul I. De la origini până la 1834. – Bucureşti, 1907, p. 405.

20 Târg (местечко) – termen de origine slavă, care semnifică loc de desfacere a mărfurilor. Mircea D. Matei constată că în istoriografia românească s-au statornicit două puncte de vedere cu referinţă la târg: 1. unii cercetători, vorbind despre târg şi despre oraş, se referă sau folosesc conceptul de târg ca fază preurbană în evoluţia unei aşezări orăşeneşti; 2. alţi cercetători consideră că, atunci când vor-beşti despre târg, se subînţelege că te referi la un specific de activitate comercială, de schimb pe care îl are o anumită aşezare cu caracter permanent sau periodic la un moment dat. (Colocviu „Termeni târg/oraş: semnificaţie, evoluţie şi utilizare”. – In: Historia Urbana. – Bucureşti, 1993/1, Tomul I, p. 87). Ultima calificare, în viziunea noastră, poate fi referită şi la localitatea Lăpuşna. Din acest considerent, pentru Lăpuşna, în studiul de faţă, a fost utilizat termenul de sat.

Pentru confirmare: potrivit datelor oficiale din 16 septembrie 1816, în Basarabia erau 6 oraşe: Chişi-nău, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail şi 12 târguri: Făleşti, Briceni, Soroca, Căuşeni, Frumoa-sa, Leova (în frunte cu ispravnici), Orhei, Teleneşti, Bălţi, Lipcani, Raşcov şi Otaci (în frunte cu căpitani de târg) (ANRM, F. 4, inv. 1, d. 44, f. 348-348 verso).

21 Despre conflictul dintre locuitorii satului Lăpuşna şi moşierul Iordache Tomuleţ a scris, la timpul său, deşi destul de succint, şi istoricul Ya.S. Grosul (Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии (1812-1861 гг.). – Кишинев, 1956, с. 287-288).

22 La 23 august 1694, Constantin Duca Voievod (aprilie 1693 - decembrie 1695) dăruieşte mănăstirii Ioan Zlatoust din Iaşi o moşie domnească – târgul Lăpuşna (Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. – Bucureşti, 1937, p. X).

23 Privilegiile şi obligaţiile locuitorilor târgului Lăpuşna au fost fixate în actul din 26 martie 1776 emis de Grigore Alexandru Ghica, confirmate la 2 iulie 1779 de Dimitrie Moruzi, la 26 ianuarie 1783 de Ale-xandru Constantin Voievod (ANRM, F. 3, inv, 1, d. 1, f. 20-20 verso, 23) şi la 20 martie 1809 de Divanul Moldovei (Ibidem, f. 21-22).


prezenţa judecătoriei din Chișinău, a dat dispoziţie Serdăriei de Orhei să ia toate măsurile de rigoare ca ţăranii să îndeplinească îndatoririle lor faţă de moșieri. Este clară cauza de ce problema prestaţiilor apare anume în vara anului 1817 și de ce aceasta e legată anume de numele proprietarului de moșie Iordache Tomuleţ.

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, populaţia Basarabiei a beneficiat de scutiri de la plata impozitelor, pentru o perioadă de 3 ani. La sfârșitul anului 1815, după expirarea ter-menului înlesnirilor de 3 ani acordate populaţiei, acesta fiind luat în calcul de la data anexării Basarabiei la Rusia (cum indică izvorul – 2 octombrie 1812), la ședinţa comună a Departa-mentului II al Guvernului Regional și a altor membri invitaţi, a fost creat un Comitet Special Birnic24 pentru stabilirea pe teritoriul Basarabiei a dărilor de stat25. Izvorul informează că activitatea Comitetului, precum și dispoziţiile Guvernului Regional referitoare la stabilirea capitaţiei și a altor impozite, au rămas necunoscute și că, deoarece „…în arhiva Regională nu există nici lucrările de secretariat ale Comitetului Birnic, nici chiar informaţii ce ar indica unde ele (aceste documente – n.n.) au nimerit, putem doar presupune că acestea se află în Consiliul Suprem al Basarabiei”26.

Din informaţiile administraţiei Financiare constatăm că privilegiile ce au fost acordate până la 2 octombrie 1815 au fost prelungite până la 1 iulie 181727. Din alte izvoare aflăm că, după expirarea termenului înlesnirilor „prelungite”, la 2 octombrie 1816 autorităţile locale au început să sechestreze averea ţăranilor, dar, ţinând cont de importanţa deosebită a acestei acţiuni, autorităţile imperiale au ordonat ca măsura în cauză să fie stopată până la sosirea guvernatorului civil al Basarabiei, C.a. Catacazi, care urma să organizeze aplicarea ei, capi-taţia fiind amânată până la 1 ianuarie 1817; sumele adunate din octombrie 1816 urmau să fie restituite populaţiei28.

pentru îndeplinirea deciziei Departamentului II al adunării generale a Guvernului Re-gional din 17 mai 1817, adresată Serdăriei de Orhei de a lua toate măsurile de rigoare ca ţă-ranii să îndeplinească îndatoririle lor faţă de moșierul Tomuleţ, un interes deosebit prezintă raportul din 20 mai 1817 al ocolașului de Cogâlnic, Ioniţă Luchian, împuternicit cu soluţi-onarea cazului respectiv. acesta scria că prezentându-se în satul Lăpușna și adunând sătenii le-a poruncit ca a doua zi, sâmbătă dimineaţă, să se prezinte cu plugurile „să are boierescul”. Ţăranii însă au refuzat, declarând că nu se vor supune. Încercările de a-i impune forţat nu s-au soldat cu succes nici a doua zi, când ocolașul, însoţit de mazili și moșierul Iordache To-muleţ, a venit pe câmp, cu scopul de a-i impune pe ţărani să îndeplinească boierescul. Însă, și de data aceasta ţăranii s-au împotrivit, iar atunci când s-a încercat de a-i supune, ocolașul scrie că ei „…n-au pierdut vreme, ridicând asupra mea, asupra mazililor și asupra stăpânului lor porbeci și obiecte de la pluguri. Care cum au apucat au năvălit asupra noastră, strigând cu ocară ca să ne ferim și să fugim că ori intră în păcat cu noi și ne-or ucide, frunte fiind între dânșii Vasile Buruiană și cu Roman a Tuduroai”29. Mai mult decât atât. La încercarea lui Iordache Tomuleţ de a lua băţul din mâna unui sătean cu care acesta intenţiona să dea în ei, „…îndată s-au repezit ceilalţi și l-au apucat pe… boier de gât, l-au împins și, batjocorindu-l,

24 Comitetul Special Birnic de pe lângă Departamentul II al Guvernului Regional a activat până la 23 sep-tembrie 1817. În baza dispoziţiei Comitetului Provizoriu din 23 septembrie 1817, Comitetul Birnic a fost desfiinţat, iar dosarele au fost transmise secretarului Comitetului Provizoriu Alexandria (ANRM, F. 4, inv. 2, d. 21, f. 6-6 verso).

25 La bază stabilirii dărilor era pus numărul vitelor aflate în gospodăria ţăranului, iar împărţirea dărilor stabilită de guvern după acest principiu era pusă pe seama locuitorilor (AISR, F. 1308, inv.1, d. 8, f. 91).

26 ANRM, F. 3, inv.1, d. 341, f. 1-1 verso.27 ANRM, F. 3, inv.1, d. 341, f. 1-1 verso.28 AISR, F. 1308, inv.1, d. 8, f. 91.29 Aurel V. Sava, op. cit., p. 147.


au vrut să-l și bată”30. Este un exemplu care demonstrează cu claritate că ţăranii din Lăpușna acţionau în colectiv, apărându-și astfel, în viziunea lor, dreptul la muncă și la proprietate. La strigătele și preîntâmpinările ocolașului ţăranii s-au retras „și atunci moșierul Iordache Tomuleţ cu un băţ pe care îl luase de la unul din ţărani l-a lovit de vreo patru ori pe unul din ei, care îi întărta pe ceilalţi ţărani și care se năpusti asupra lui”31.

Dar, temându-se de consecinţele faptei pe care au comis-o, ţăranii au pus totuși la dis-poziţie câteva pluguri pentru a ara pământul moșierului. Despre aceasta au fost înștiinţaţi ceilalţi ţărani din sat, care au sosit imediat la faţa locului și au scos plugurile de la îndeplini-rea boierescului. Speriat, ocolașul a încercat să-i liniștească pe ţărani, avertizându-i că vor fi trimiși pentru nesupunere la Serdărie. În cele din urmă, ţăranii au hotărât să are, îndeplinind cu plugurile boierescul, din considerentul „…că tot este ziua mai trecută, iar mai mult altă dată nu vor ara”, instigatori fiind un oarecare Crăciun și vornicul satului, care l-au avertizat pe ocolaș că el este dator să facă tot ce-i vor porunci sătenii.

La sfârșitul raportului ocolașul indică numele instigatorilor și ale celor mai răzvrătiţi ţărani: nichita armanu, Vasile Buruiană, Roman a Tudoroai, Crăciun, Vasile Barbărasă și vornicul Vasile32.

prin urmare, din raportul ocolașului de Cogâlnic aflăm că răzvrătirea ţăranilor din Lă-pușna era organizată, purta un caracter nuanţat antimoșieresc, avea conducători și era inspi-rată ofensiv.

În determinarea opoziţiei ţărănești, un interes deosebit prezintă plângerea datată cu luna mai 1817, imediat după evenimentele analizate mai sus și semnată de mai mulţi locuitori ai Lăpușnei, inclusiv Gavril pohoman, Zamfir Iovu, Tănase Trifan etc., în care sătenii încearcă să lămurească cauza conflictului apărut între ei și moșierul Iordache Tomuleţ. Țăranii vedeau cauza conflictului în faptul că moșierul Iordache Tomuleţ „…în mod voluntar a pus stăpâni-re deplină pe târgul Lăpușna, pe care administraţia regională încă nu i-a întărit-o”33. Ţăranii erau nemulţumiţi de prestaţiile grele la care au fost impuși de moșierul Iordache Tomuleţ, în baza actelor judecătorești obţinute prin intermediul rudelor sale, care sunt judecători în aceste locuri. prestaţii pe care nici ei, nici strămoșii lor nu le-au îndeplinit de când s-au așezat în târgul Lăpușnei. În același rând, ţăranii se revoltă împotriva cruzimii moșierului manifestată faţă de ei. Ţăranii scriu că moșierul Tomuleţ le-a „…luat plugurile și pe mulţi i-a bătut cumplit zicând că el este Dumnezeul și Împăratul nostru, numindu-ne robii lui, la care și-a arătat în faptă toată înfocata tiranie, pedepsind pe doi oameni fără de durere ome-nească, încât te miri de vor mai trăi, iar pe unii i-a închis în groșul Serdăriei”34. Ţăranii cer, în cele din urmă, să fie trimis în satul Lăpușna un funcţionar rus care le-ar face dreptate. prin urmare, nefiind siguri în obiectivitatea funcţionarilor locali, lăpușnenii apelează la ajutorul funcţionarilor ruși.

Ca rezultat, între aceste două documente, raportul prezentat de ocolașul de Cogâlnic Ioniţă Luchian și plângerea ţăranilor din localitatea Lăpușna sunt anumite neconcordanţe, la care ne vom opri atunci când vom analiza întreaga istorie a conflictului și vom afla punctele de vedere ale ambelor părţi.

La cererea ţăranilor, în localitatea Lăpușna este trimis sameșul Serdăriei de Orhei Isaiea Lupu, care în raportul din 6 iunie 1817 scria că plângerea ţăranilor nu este argumentată și în multe privinţe este eronată. Sameșul constată, contrar afirmaţiilor locuitorilor satului Lă-

30 Aurel V. Sava, op. cit., p. 147 31 Ibidem.32 Ibidem, p. 148.33 Ibidem, p. 148-149.34 Ibidem, p. 149.


pușna, că în baza deciziei Departamentului II al adunării generale a Guvernului Regional, în prezenţa judecătoriei din Chișinău, moșia Lăpușna „…din anul curent 1817 este dată în stăpânire veșnică moșierului Tomuleţ cu îndatoriri pentru lucrarea pământului după pontu-rile pământești”35. Cât privește plângerea ţăranilor în privinţa cruzimii moșierului Tomuleţ, serdarul constată că ţăranii au fost agresaţi din partea Serdăriei unde ţăranii „…s-au certat cu bătăi prin judecată, și nu de moșier cum se indică în plângere”36. Ca urmare, plângerea ţăranilor rămâne nesatisfăcută și, la propunerea serdarului, ţăranii urmau să se supună și să îndeplinească toate lucrările de boieresc. În pofida acestui fapt, ţăranii refuză să îndeplineas-că boierescul.

Drept dovadă servește plângerea moșierilor Sandulache și Iordache Tomuleţ din 2 august 1817 adresată Serdăriei de Orhei, în care moșierii scriu că ţăranii își ridică recolta de pe câmp înainte de a plăti dijma, iar alţii lasă dijma să se piardă în câmp. La cerinţa Serdăriei de a-și onora îndeplinirea boierescului, ţăranii nu se supun. acest fapt îl constată la 6 august și ocolașul ţinutului care scrie că sătenii, adunaţi împreună, „…au răspuns că în nici un caz nu vor căra dijma în hambarul boieresc, zicând că au să se judece”37.

La 25 august 1817, Consiliul Suprem al Basarabiei, care concentra autoritatea supremă administrativă și judecătorească în ţinut, examinează plângerea locuitorilor satului Lăpușna împotriva moșierilor Tomuleţ și Leonești, pentru numeroasele abuzuri comise în timpul îndeplinirii boierescului și altor prestaţii. Ţăranii scriu că dispun de unele privilegii în baza actelor vechi și se revoltă împotriva moșierilor care îi supun numeroaselor prestaţii, „..nu le dau răsuflare ca să-și poată căuta de sărăciile lor, cauzându-le prejudicii, supunându-i pedepselor și bătăilor”38.

Consiliul Suprem al Basarabiei, în baza deciziei aprobate încă la 21 aprilie 1817, îi impune pe ţărani să se supună și să îndeplinească zilele de boieresc și alte prestaţii. La 20 iulie 1818, viceguvernatorul Basarabiei Krupenski aduce la cunoștinţa ţăranilor decizia adoptată. Dar și de data aceasta ţăranii nu s-au supus și, cum menţionează reprezentantul Serdăriei, „…în-drăznesc a se răzvrăti prin răscoală”39. Ca rezultat, 8 din cei mai răzvrătiţi locuitori, care i-au organizat și îndrumat la revoltă pe săteni, au fost închiși în temniţa Serdăriei. Dezamăgită de încercările de a-i liniști prin metode pașnice pe lăpușneni, Serdăria cere acordul de a folosi detașamentele militare.

În pofida acestui fapt, către sfârșitul lunii octombrie 1819, spiritele locuitorilor din Lă-pușna nu s-au calmat. În urma unei noi plângeri adresate de ţărani pe numele rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei a.n. Bahmetev, în localitate este trimis asesorul Serdăriei Darie Bobeică, care face o cercetare la faţa locului și întocmește un registru al zilelor de boieresc îndeplinite de cei 259 de locuitorii ai satului Lăpușna în 1819. Ca și în cazul anterior, din luna mai 1817, când între mărturiile ţăranilor și ale moșierului Tomuleţ se observă o mare necoincidenţă, așa și acum ţăranii dovedesc că au lucrat, din luna aprilie până la 30 noiem-brie 1819, 7073 zile de boieresc. Calificând zilele lucrate de ţărani în 28 de puncte, moșierul Tomuleţ recunoștea că aceștia au lucrat doar 4340 de zile40. Raportul detaliat ce reflectă zilele de boieresc prestate de ţăranii din Lăpușna moșierului Iordache Tomuleţ a fost prezentat Serdăriei la 31 ianuarie 1820.

prezintă interes poziţia fiecăreia dintre părţi pe marginea registrului zilelor de muncă îndeplinite: ţăranii se străduiau să indice cât mai mulţi lucrători, respectiv, să majoreze până 35 Aurel V. Sava, op. cit., p. 14936 Ibidem, p. 149-150.37 Ibidem, p. 150.38 Ibidem, p. 151.39 Ibidem.40 Ibidem, p. 152.


la maximum numărul zilelor de muncă, moșierul, la rândul său – să accentueze durata și, în special, calitatea muncii îndeplinite, pagubele cauzate de atitudinea neconștiincioasă a ţăranului faţă de muncile încredinţate. Răspunsul dat de către moșierul Tomuleţ asesorului Serdăriei Darie Bobeică41 privitor la zilele de muncă indicate de ţărani atestă, pe de o parte, comportamentul ţăranului faţă de boieresc, nerespectarea multor puncte cerute de vechile obiceiuri moldovenești în prestarea boierescului, ura ţăranului faţă de această prestaţie etc., iar, pe de altă parte, milostivitatea și, în același timp, duritatea moșierului faţă de ţărani. Do-cumentul atestă că moșierul Iordache Tomuleţ de multe ori i-a iertat pe ţărani când aceștia i-au cauzat pagube materiale, nerespectând condiţiile de îndeplinire a boierescului, dar și i-a pedepsit, atunci când aceștia nu s-au supus42.

În cadrul acestor cercetări efectuate de asesorul Serdăriei Darie Bobeică prezintă interes și cele 6 întrebări pe care le pune asesorul, în special răspunsurile pe care le dă acestuia la 17 decembrie 1819 moșierul Iordache Tomuleţ43. Răspunsurile date de Iordache Tomuleţ ne ajută să înţelegem mai bine personalitatea moșierului, cum acesta cunoștea legile – „obi-ceiului pământului” și cum le aplica în relaţiile cu ţăranii, să stabilim atitudinea lui faţă de îndatoririle ţăranilor în condiţiile regimului de dominaţie ţarist, în special faţă de boieresc, poziţia lui faţă de revolta ţăranilor din localitatea Lăpușna etc. aceasta ne va permite să înţe-legem mai bine mentalitatea moșierului basarabean din primul pătrar al secolului al XIX-lea.

Din răspunsurile moșierului Iordache Tomuleţ date asesorului Serdăriei Darie Bobeică putem constata că el cunoștea destul de bine „obiceiul pământului”, răspundea explicit la întrebări, nu era atât de aspru și rău cum îl descriu ţăranii, manifesta o atitudine destul de serioasă faţă de problemele ce vizau moșia, era sever și destul de categoric cu ţăranii când era vorba de prestaţiile obligatorii pe care aceștia urmau să le îndeplinească; totodată, era milostiv și iertător cu cei supuși.

analizând aceste răspunsuri, se creează impresia că Iordache Tomuleţ era un moșier obișnuit, cum erau, de fapt, și alţi moșieri din Basarabia. Se deosebeau însă ţăranii, pe care acesta vroia să-i aibă în supușenie sau, cum obișnuiau ei să se numească – locuitori ai „târgu-lui Lăpușna”, aceștia fiind dornici de libertate, nesupuși prin însăși firea existenţei lor, ţărani care nu s-au mulţumit cu schimbarea statutului lor social, prin care situaţia li s-a înrăutăţit la maximum, ţărani care nu s-au temut să riposteze în mod organizat, să fie fermi și consec-venţi până la sfârșit în cerinţele lor faţă de stăpân.

Fermitatea și duritatea lui Iordache Tomuleţ ca moșier s-a manifestat prin insistenţa lui de a-i impune pe ţărani să respecte cu stricteţe „obiceiul pământului”: să presteze boierescul, să achite în câmp (și nu în sat) dijma vinului, aceasta pentru a avea posibilitatea de a-și alege cel mai bun vin, înainte ca ţăranii să-l comercializeze; înlocuirea dijmei prestate cu vin în natură cu dijma în bani – ţăranii care au comercializat cel mai bun vin erau obligaţi să plă-tească dijma în bani, în locul dijmei prestate în vin; ţăranii urmau să efectueze toate muncile cu mijloacele proprii (cu toate că moșierul nu i-a asigurat cu pari, nuiele, haragi, lemne de foc etc.); să asigure cu cai și transport gospodăria moșierească și administraţia de la curtea moșierească; să presteze goștina – câte 4 parale de oaie și o vadră de brânză de la cei care deţin un număr mai mare de 50 de oi mulgătoare, alte tipuri de prestaţii.

prezintă interes faptul cum răspunde moșierul Iordache Tomuleţ la întrebările provo-catoare ale asesorului Darie Bobeică: nu le-a dat pari, nuiele, haragi etc. „…pentru că nu sunt dator a le da și…, pentru că pagubele mele covârșește pe rodul folosului ce-l am de la

41 Răspunsul dat de către moşierul Tomuleţ asesorului Serdăriei Darie Bobeică este redat mai amănun-țit în: Aurel V. Sava, op. cit., p. 153-160.

42 Ibidem, p. 155.43 Ibidem, p. 241-243.


dânșii”44; cere de la ţărani cai pentru necesităţile sale și ale oamenilor săi, motivând că „…ei niciodată la lucru nu se prezintă până ce nu îmblă vornicul, vătămanii și câte zece sau cinci-sprezece slugi de ale mele prin tot satul”45; cere de la ei goștina „…după obșteasca legiuire”46; nu le ia în consideraţie zilele pentru dijma pâinii pentru că „…nu li se cuvine, după cum ei înșiși știu”47 etc.

Tot din aceste răspunsuri putem deduce că moșierul Iordache Tomuleţ satisface în unele cazuri cerinţele ţăranilor. atunci când ţăranii se împotriveau să presteze dijma vinului în câmp, iar poloboacele lor cu vin erau întoarse din drumul spre sat, la rugămintea ţăranilor, moșierul le-a mers în întâmpinare: a încasat dijma nemijlocit în sat, în defavoarea sa, iar de la câţiva ţărani, care deja comercializaseră cel mai bun vin, a încasat dijma în bani – câte 60 parale de vadră, la fel în defavoarea sa, deoarece a fost nevoit să cumpere de la alţi ţărani vin, plătindu-le câte 72 parele de vadră48.

Întru a face dovadă că nu încalcă „obiceiul pământului”, moșierul Iordache Tomuleţ con-cluzionează că „…din înseși mărturiile lor (ale ţăranilor – n.n.) lesne se poate de înţeles că se plâng numai urmărind să facă tulburări, fiindcă sunt printre ei unii care se ocupă cu minciu-nile, răspândindu-le între ceilalţi săteni, aţâţându-i permanent să nu se supună”49.

Cercetarea cazului de către asesorul Darie Bobeică, prezentat Serdăriei în raportul din 24 martie 1820, demonstrează că ţăranii din Lăpușna au rămas datori moșierului Iordache Tomuleţ, în baza punctelor stabilite de „obiceiul pământului”, cu 1218 zile lucrătoare de bo-ieresc și 359 care de lemn pentru anul 1819, nemailuând în consideraţie și celelalte restanţe pentru anii 1817 și 1818. Ţăranii însă au refuzat să acopere restanţele zilelor de boieresc, „…mai ales după mărimea ponturilor”50, constatare făcută în luna martie 1820 și de consilierul titular Bodescu în raportul trimis pe numele rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei. Bo-descu scria că „…lăpușnenii nu vor să recunoască zilele de boieresc după măsura ponturilor, chiar și în cazul când vor fi impuși cu forţa, spunând că au fost impuși a lucra, dar nu că au fost datori”51, declarând că nu se vor supune deciziei Departamentul II al Guvernului Regio-nal, care îi impune să presteze boierescul.

Mai mult decât atât. Ţăranii căutau să-și soluţioneze problemele prin intermediul funcţi-onarilor ruși trimiși în Basarabia cu misiuni speciale. Din dispoziţiile adresate ispravnicului ţinutului Orhei din 13 martie 1820 aflăm că ţăranii din satul Lăpușna se plâng senatorilor Gagarin și Hitrov că „...moșierul Iordache Tomuleţ îi impune în mod nelegitim pe locuitorii acestui sat să îndeplinească diferite prestaţii”52.

Refuzul ţăranilor de a îndeplini boierescul este reflectat și în plângerea adresată isprăvni-ciei la 20 aprilie 1820 de către moșierul Iordache Tomuleţ, care anexează mai multe copii ale corespondenţei sale cu vornicul satului nicolai Frija, în care acesta scrie că locuitorii refuză în mod categoric să îndeplinească boierescul și să-i aducă cel puţin un car cu lemne sau cu fân53.

La 20 mai 1820, răzvrătirea ţăranilor din satul Lăpușna este discutată la ședinţa Guvernu-lui Regional al Basarabiei, unde s-a hotărât ca 15 ţărani (nicolai Frija, Tanasă parfeni, nichi-

44 Aurel V. Sava, op. cit., p. 242.45 Ibidem.46 Ibidem, p. 243.47 Ibidem.48 Ibidem, p. 241-242.49 Ibidem, p. 243.50 Ibidem, p. 244.51 Ibidem.52 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 690, f. 152. 53 Aurel V. Sava, op. cit., p. 245.


ta armanu, Ifrim Huţuţui, năstasă Chiosa, Onofrei pârău, Gavril Cuvurlueanu, Toderașcu Tohilată, Ioan Sulcină, Toader parfeni, Matei Stoian, Ioan Cârpă, Tanasă pășcăneanu, Matei Iovu și Iremie al Savii lui Măcar), care au organizat răzvrătirea în această localitate, să fie daţi judecăţii54. urma ca acest caz să mai fie investigat încă o dată, în special cu referinţă la cele 15 persoane nominalizate, iar dosarul să fie trimis judecătoriei ţinutului Orhei.

pentru a-i liniști și a-i constrânge pe cei răzvrătiţi să presteze moșierului Iordache Tomu-leţ boierescul, în satul Lăpușna au fost aduși soldaţi ruși, dar și de data aceasta, la dispoziţia viceguvernatorului Basarabiei Catacazi (care, cum constată aurel V. Sava, avea o oarecare bunăvoinţă pentru lăpușneni), detașamentul de soldaţi este scos din sat55. pare însă că C.a. Catacazi avea nu atât bunăvoinţă faţă de lăpușneni, cât frică de a folosi metode de constrân-gere pentru prestarea boierescului în favoarea moșierului Iordache Tomuleţ și nu dorea să-și asume responsabilitatea în cazul agravării situaţiei în urma folosirii unor astfel de metode. Cu atât mai mult că ţăranii s-au adresat cu o plângere similară rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, general-locotenentului I.n. Inzov. aceasta se poate constata destul de ușor din dispoziţia datată cu 30 mai 1820, adresată de C.a. Catacazi Isprăvniciei Orhei, în care se menţionează că până se va afla dispoziţia rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei I.n. Inzov referitor la plângerea ţăranilor din satul Lăpușna, detașamentul de militari ruși urmează să fie scos din sat, iar ţăranii avertizaţi că dacă nu se vor liniști și nu vor îndeplini prestaţiile, vor fi pedepsiţi conform legilor56.

Între timp, la 15 iunie 1820, judecătoria ţinutală Orhei, în persoana judecătorului Caţichi și a membrilor judecătoriei Măcărescu și Botezatu, poruncesc Isprăvniciei de Orhei să nu-mească un membru al isprăvniciei ca să-i pedepsească pe cei 15 ţărani răzvrătiţi „…cu câte 25 de lovituri cu biciul, în faţa tuturor locuitorilor satului Lăpușna”57. pentru executarea aces-tei pedepse isprăvnicia urma să se asigure cu un număr suficient de soldaţi ruși, care vor sta în sat „…ca executanţi asupra tuturor locuitorilor, spre a-i supune, impunându-i să lucreze în mod obligatoriu zilele boierescului după pont și să urmeze în toate după obștescul așeză-mânt”58. După aceasta urma să se determine pagubele cauzate moșierului Tomuleţ înainte de 1817, pentru a lua decizia respectivă, iar ţăranii urmau a fi avertizaţi că dacă și de data aceas-ta nu se vor supune, vor fi deferiţi judecăţii penale „…spre a fi pedepsiţi mult mai aspru”59.

La 19 iulie 1820, ispravnicul de Orhei Iamandi ordonă asesorului Darie Bobeică să exe-cute sentinţa judecăţii, iar general-maiorului pușcin să asigure cu o companie de pușcași îndeplinirea de către ţărani a tuturor prestaţiilor. Între timp, intervine C.a. Catacazi care contestă decizia judecătoriei ţinutale Orhei, sub pretextul că nu a fost de competenţa ei să judece cazuri penale60. Ca urmare, la 7 iulie judecătoria revine asupra primei sale dispoziţii și îi comunică isprăvniciei să oprească executarea sentinţei de pedeapsă, dar să execute dispozi-ţia, potrivit căreia locuitorii satului Lăpușna urmau a fi impuși să îndeplinească boierescul61.

primind dispoziţia din 19 iulie 1820, asesorul Darie Bobeică s-a deplasat în satul Lăpuș-na, însoţit de compania a 3-a de pușcași (44 de soldaţi), condusă de sublocotenentul Maren-kov, pentru a îndeplini decizia judecătoriei ţinutale Orhei. La 21 iulie Darie Bobeică rapor-

54 ANRM, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 1-2 verso; Положение крестьян и крестьянское движение в Бессарабии (1812-1861 годы). Сборник документов / Составители И.А. Анцупов, К.П. Крыжановская. Часть I. – Кишинев, 1962, c. 57-58.

55 Aurel V. Sava, op. cit., p. 246.56 Ibidem.57 Ibidem.58 Ibidem, p. 247.59 Ibidem.60 ANRM, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 22-22 verso, 32-32 verso.61 Aurel V. Sava, op. cit., p. 247.


tează isprăvniciei că locuitorii satului Lăpușna nu au putut fi totuși impuși să îndeplinească boierescul, din motivul că câţiva locuitori ai satului – nichita Crov, Gavril Cugureanu, ştefan Chiperi, Ilie Huţuţui și alţii se află la Chișinău, de la care sătenii așteaptă cu nerăbdare o de-cizie în favoarea lor, declarând că ei „…după măsura ponturilor nu vor lucra”62. peste câteva zile, Darie Bobeică trimite isprăvniciei un nou raport în care comunică că la cererea sa și a moșierului Iordache Tomuleţ ca ţăranii să iasă cu toţii la cositul fânului, iar 24 de persoane să iasă la pregătirea făţarelor pentru treieratul grâului boieresc, o parte din care, nefiind tre-ierat, s-a stricat deja, ţăranii au răspuns hotărât: „…în pofida faptului că în acest sens sunt date dispoziţii, ei sub nici un pretext nu vor lucra după hotărârea ponturilor, chiar și în cazul când le-ar veni dispoziţii și la grâul împărătesc”63.

alarmat de cele întâmplate, Darie Bobeică scria că în Lăpușna se află peste 350 de gospo-dării, iar în fiecare gospodărie sunt câte 3-4 flăcăi, adică peste 1000 de persoane, care „…sunt gata de a face și răscoală și la lucrul zilelor după ponturi nu vor merge”64. pentru a preveni un asemenea caz, asesorul cere de la isprăvnicie un detașament de cel puţin 300 de soldaţi, iar dispoziţia de pedeapsă să fie confirmată de administraţia regională. O copie a raportului este trimisă și guvernatorului civil al Basarabiei.

Cercetând cele două plângeri adresate de ţăranii din Lăpușna guvernatorului civil al Ba-sarabiei, C.a. Catacazi comunică la 30 iulie isprăvniciei, că până va urma decizia rezidentu-lui plenipotenţiar al Basarabiei I.n. Inzov detașamentul de militari ruși urmează să fie scos din sat, iar măsurile de pedeapsă stopate. Ţăranii urmau să fie avertizaţi să înceteze tulbură-rile și să purceadă la îndeplinirea prestaţiilor; în caz contrar, vor fi pedepsiţi conform legii65.

Dispoziţia lui C.a. Catacazi este confirmată la 18 august și de Darie Bobeică, care scrie că a primit și a adus dispoziţia dată la cunoștinţa locuitorilor din Lăpușna, fapt confirmat de numele înregistrate ale celor prezenţi: vornicul nicolai Frija, Tănasă Trifan, Vasile Măcari, Toader Măcar, Grigoraș Barbărasă, Matei Iovu, Irimiea Huţuţui, Grigoraș nacu, Ioan Talpă, Ifrim Iosup, Vasile al aftnii, Gheorghe podolean, Vasile Stanciu, Mihalache Bucur, Toader parfeni, Onofrei Măcari, Ioan Codreanu, Ioniţă Stahi, Vasile Barbărasă, Foltea Croitori, Ilie Huţuţui, Zamfir Iovu, niţă Iovu, Zaharia Barbărasă, ştefan Săli, Carpu Trifan, Roman Huţu-ţui, Simioin părău, Ioan Dănuţă, andrei Mârza, Stahi afteni, ştefan Donică, prohir agărici, Carpu Mărdar, Gheorghe antohi, Gheorghe podolean, Irimiea Frija, nicolae Cioban, Tode-rașcu Tohilată, Ioan Călieanu, ştefan Ilieș, Constantin Mârza, Ioan părău și alţii66. Bobeică scrie însă că îndată ce au început a li se înregistra numele, majoritatea ţăranilor s-au împrăș-tiat pe la casele lor, ca ulterior să spună că nu au auzit și că nu sunt la curent cu cele întâm-plate. Mai mult decât atât. Ei nu au vrut să primească de la ocolașul de Cogâlnic plângerea lor cu rezoluţia Consiliului Suprem al Basarabiei în care se indica că „…sunt datori să lucreze zilele boierescului după hotărârea ponturilor”67.

aurel V. Sava, care nu numai că publică aceste documente, dar face și unele însemnări, constată în baza investigaţiilor pe care le face Darie Bobeică interogând 5 ţărani (Zamfir Robu, Matei Stoian, nicolai Frija, vornicul Ifrim Huţuţui și Toader parfeni) că buneii și pă-rinţii ţăranilor din satul Lăpușna erau născuţi în satul Săcăreni și că au venit în acest sat în urma „bejăniei”, când armata turcească a marelui Vizir El Hagi Mehnet Damat Emin pașa porni împotriva rușilor și ajunsese la 15 iunie 1770 la Lăpușna, pentru a trece două zile mai

62 Aurel V. Sava, op. cit., p. 248.63 Ibidem, p. 249.64 Ibidem.65 Ibidem, p. 250.66 Ibidem, p. 251.67 Ibidem.


târziu, la 17 iunie, la Chișinău68. prin urmare, o bună parte din ţăranii din satul Lăpușna erau bejenari, pierduse, în urma acestor evenimente, statutul de ţărani moșierești sau poate nici nu-l avusese, prin care și se lămurește caracterul lor revoltător și dornic de libertate.

Evenimentele care s-au petrecut în toamna anului 1820 au tensionat și mai mult situa-ţia dintre ţărani și moșierul Iordache Tomuleţ. La plângerea din 28 septembrie adresată de Iordache Tomuleţ Isprăvniciei ţinutului Orhei împotriva ţăranilor care nu vor să-i presteze boierescul și la insistenţa lui ca acest caz să fie cercetat de judecătoria penală, procurorul ţinutului Orhei Donici și căpitanul Grigore Frunză Lată, împuterniciţi a cerceta cazul la faţa locului, raportau la 29 noiembrie isprăvniciei că ţăranii din Lăpușna nu se supun dispoziţii-lor guvernatorului civil și au declarat că „…nu vor lucra zilele boierescului după ponturi”69.

aceste împrejurări îl impun, în cele din urmă, pe guvernatorul civil al Basarabiei C.a. Catacazi să emită o dispoziţie adresată isprăvniciei, iar aceasta, la rândul ei, o dispoziţie, da-tată cu 24 decembrie, adresată asesorului Darie Bobeică și ocolașului de Cogâlnic Leva să-i supună pe locuitorii satului Lăpușna.

Rezultatul acestor măsuri este reflectat în rapoartele ocolașului de Cogâlnic Leva și ale asesorului Darie Bobeică. În raportul din 13 ianuarie 1821 Darie Bobeică scria că a sosit în Lăpușna cu câţiva zapcii70 din satul vecin Bujoru, pentru a-i înregistra pe toţi locuitorii sa-tului, dar aceștia, adunându-se într-un număr mare, i-au răspuns că „…nicidecum și pentru nimica în lume nu doresc să se supună ucazului, iar pe zapcii îi vor izgoni din sat și, nepier-zând timp, îndată s-au ridicat cu mare bunt, ….au sărit la zapcii și, luându-i pe goană, i-au izgonit din sat cu împinsături, sudălmi și cu parii, iar pe un oarecare Tănas Boicioc… l-au și lovit cu o lopată, asemenea și pe alţii precum i-au putut năpădi”71. Din alte surse de arhivă aflăm că ţăranii „…s-au revoltat împotriva represaliilor Guvernului și, alungându-i din sat, …le-au cauzat unora din execuţioniști lovituri”72.

Ca urmare, Darie Bobeică nu îndeplinește dispoziţia guvernatorului civil și a ispravni-cului de Orhei. Cauza nesupunerii lăpușnenilor el o vede în neoperativitatea și frica admi-nistraţiei regionale și a celei ţinutale de a lua măsuri de constrângere împotriva ţăranilor răzvrătiţi. Între timp, aceștia, „…pe lângă batjocura care i-au adus-o moșierului Tomuleţ, i-au cauzat și-i cauzează mari prejudicii materiale, prin războinica lor nesupunere”73.

Derularea evenimentelor, din toamna anului 1820, din satul Lăpușna demonstrează că situaţia putea să iasă de sub controlul administraţiei. astfel, la 21 ianuarie 1821 ispravnicul de Orhei Iamandi prezintă Consiliului Suprem al Basarabiei un raport în care scria că dacă nu se vor lua măsuri cu lăpușnenii „…o asemenea pildă rea o vor lua și locuitorii din alte sate și atunci isprăvnicia nu va mai fi în stare să traducă în viaţă dispoziţiile administraţiei”74.

Între timp, pentru verificarea celor 2 plângeri adresate de locuitorii satului Lăpușna rezi-dentului plenipotenţiar al Basarabiei I.n. Inzov, la 19 ianuarie acesta cere să i se lămurească temeiul legal în baza căruia asesorul Darie Bobeică s-a deplasat la Lăpușna pentru a-i impu-ne pe săteni să plătească suma de 3000 de lei moșierului Iordache Tomuleţ75. pentru a pune capăt răzvrătirilor din Lăpușna și a-i impune pe ţărani să îndeplinească boierescul și celelalte prestaţii, la 31 ianuarie 1821 Consiliului Suprem al Basarabiei dă dispoziţia de a fi trimiși la

68 Aurel V. Sava, op. cit., p. 252.69 Ibidem, p. 252-253.70 Zapciu – dregător subordonat ispravnicului, însărcinat cu conducerea unei plase (Vasile Breban, Dic-

ţionar general al limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1992, p. 1137).71 Aurel V. Sava, op. cit., p. 253-254.72 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1, f. 95-95 verso; F. 918, inv. 1, d. 6, f. 1-1 verso.73 Aurel V. Sava, op. cit., p. 254.74 Ibidem, p. 255.75 ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 3-3 verso.


faţa locului procurorul Basarabiei, funcţionarul de clasa a VII-a76 Vardalah, împreună cu is-pravnicul ţinutului, funcţionarul de clasa a VIII-a77 Iamandi78. aceștia urmau să cerceteze la faţa locului dosarul și în cazul în care se va dovedi că rapoartele prezentate de asesorul Darie Bobeică corespund realităţii, „…să-i pedepsească pe conducătorii răzvrătiţi cu 15 lovituri de vargă și să le pună în vedere locuitorilor ca pe viitor să se supună hotărârii ponturilor”79. În plus, pentru soluţionarea problemei, ispravnicul de Orhei, funcţionarul de clasa a VIII-a Iamandi primește și acordul lui I.n. Inzov, care la 12 februarie 1821 îi scria acestuia din Chi-șinău că „…în caz de necesitate poate apela la ajutorul unităţilor militare locale, în temeiul dispoziţiei Consiliului Suprem al Basarabiei”80.

pentru soluţionarea cât mai grabnică a conflictului s-a pronunţat și guvernatorul civil al Basarabiei, care la 24 februarie 1821 îi scria lui Iamandi ca împreună cu moșierul Tomuleţ să se deplaseze la faţa locului și să aplaneze conflictul81.

aurel V. Sava constată că în dosar să găsesc mărturiile locuitorilor din satele Bujoru, Boghiceni, Lăpușna și ale dvoreanului nicolae Hâncul, care „…confirmă în totul raportul asesorului Bobeică”82. Totodată, în raportul din 27 martie 1821 anchetatorii constată că lă-pușnenii și de data aceasta se opun, declarând (strigând într-un glas) că au documente pe care le-au prezentat Consiliului Suprem al Basarabiei, în baza cărora ei nu sunt obligaţi să presteze boierescul și alte prestaţii moșierului Iordache Tomuleţ. pentru transpunerea în via-ţă a deciziilor Consiliului Suprem al Basarabiei instigatorii răzvrătirilor au fost pedepsiţi în văzul tuturor cu câte 15 lovituri cu vergile83 „…spre pilda și altor locuitori din Lăpușna că și de acum înainte pentru o asemenea urmare ei nu vor scăpa de strașnica pedeapsă, conform legii”84.

Concomitent, locuitorii satului Lăpușna și-au dat acordul și s-au obligat că se vor supune tuturor dispoziţiilor administraţiei „…spre a lucra zilele după pont stăpânului moșiei d. Ior-dache Tomuleţ, fără a fi mai mult împotrivă”, dar își rezervau dreptul de a-și căuta dreptatea „pe drumul judecăţii” 85.

pentru a preîntâmpina revoltele ulterioare, a fost numit un nou vornic – Gavril Stahi și 8 bătrâni, care urmau să traducă în viaţă dispoziţiile administraţiei și să aibă grijă de îndepli-nirea la timp a prestaţiilor moșierului, sau, cum constată aurel V. Sava, ca administraţia „…să aibă pe cine să tragă la răspundere în cazul unor noi tulburări”86.

această soluție de fapt era vremlnică, locuitorii din Lăpușna nu au încetat să-și susțină și să-și ceară drepturile ce le-au obținut prin hrisoave domnești. necontenitele plângeri ale lor îl impun pe guvernatorul, general-locotenentul Inzov, la 21 mai 1821 să dispună Consiliului Suprem al Basarabiei să se reia examinarea acestui litigiu, drept temei juridic luând prevede-rile Regulamentului de organizare a regiunii Bassarabia din anul 181887. După această dispo-ziție la scurt timp Consiliul Suprem se convoca în ședință sub președenția lui Inzov, și după ce au examinat dovezile ambelor părți se ea următoarea hotărâre: „ ... din aceste considerente

76 În ruseşte: надворный советник.77 În ruseşte: коллежский асессор.78 ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 9-9 verso, 11-11 verso.79 Ibidem, f. 11.80 Ibidem, f. 13-13 verso.81 Ibidem, f. 14-14 verso.82 Aurel V. Sava, op. cit., p. 255.83 Ibidem, F. 43, inv. 1, d. 121, f. 1-2 verso.84 Aurel V. Sava, op. cit., p. 255.85 ANRM, f. 3, inv. 1, d. 1, f. 110-110 verso; Aurel V. Sava, op. cit., p. 256.86 Aurel V. Sava, op. cit., p. 256.87 ANRM, F. 3, inv. 4, d. 140, f. 1-2v.


Consiliul Suprem, dorind să soluționeze definitiv această pricină, în temeiul raționamentelor expuse din conținutul documentelor ambelor părți, care au mai fost examinate și-n judecata Divanului Țării Moldovei și a Departamentului I-i al Guvernământului regional, cât și în adunarea Comună a ambelor departamente, a Hotărât: 1) Hotărârile amintite întru-cât nu corespund conținutului și puterii legale ale hrisoavelor date locuitorilor târgului Lăpușna, să fie nimicite; 2) Întrucât Tomuleț stăpânește moșiia Lăpușna cu aceleași drepturi pe care le-a avut și mănăstirea Sf. Ioan Zlatoust, care drept nici de cum nu poate să ducă la nulita-tea gramotelor date locuitorilor târgului Lăpușna, care au importanță inalienabilă a voinții nemijlocite a domnilor suverani ai Moldovei, întemeindu-ne pe obiceiul locului, dăruit prin intermediul Regulamentului de organizare a regiunii Basarabia, aprobat prin rescript impe-rial, că toate drepturile și privilegiile locuitorilor de aici își păstrează puterea, astfel aplicând această regulă, hrisoavele date în favoarea locuitorilor Lăpușnei, de domnii Moldovei ... să li se mențină efectul și puterea lor în deplină măsură, dându-le voie locuitorilor târgului Lă-pușna să se folosească de acestea ...”88. Cu părere de rău, nu cunoaștem dacă această hotărâre a fost pusă în practică, dar cel mai mult probabil că da. Datele documentare din același an ne informează că tensiunile dintre locuitori și stăpânii moșiei au continuat în vara și toamna anului 1821. După ce la 20 noiembrie 1821, 8 familii de ţărani (Gavrilă agriș, Ioan pașcan, Carp Mocanu, Ioniţă Miron, Simion anton, Tanasie Cotorba, Gheorghe Măcari și Ion Toma) din Lăpușna au fugit din sat, iar ceilalţi săteni au declarat că se vor împrăștia prin toată Basarabia, Guvernul provinciei Basarabia, prin dispoziţia din 26 noiembrie, a împuternicit Isprăvnicia de Orhei de a examina plângerea ţăranilor89. Dar și de data aceasta plângerea ţăranilor nu a fost satisfăcută. Ca rezultat, ţăranii au continuat să se plângă guvernatorului Basarabiei, guvernatorului general al novorosiei și Basarabiei, șefului corpului de jandarmi Benkendorf și împăratului.

Revolta ţăranilor din Lăpușna a continuat cu unele întreruperi până în 1834, când, la dispoziţia guvernatorului general al novorosiei și Basarabiei, revolta ţăranilor este reprimată cu forţele militare90.

Cu mici întreruperi, conflictul a continuat până în 1841, când Iordache Tomuleţ vinde sătenilor moșia Lăpușna, preţul urmând să fie plătit în termen de 7 ani. Dar, și de data aceasta lăpușnenii nu și-au onorat obligaţiile. La 23 aprilie 1848, văduva Maria Tomuleţ cere să fie pusă în stăpânirea moșiei, din considerentul că sătenii nu și-au onorat obligaţiunile și obţine câștig de cauză la Tribunalul Regional. Însă, la 4 iunie 184891, lăpușnenii fac apel la Tribuna-lul Civil Regional și obţin repunerea lor în stăpânire. De menţionat că lăpușnenii nu au putut beneficia mult timp de acest drept. aurel V. Sava constată că, cu toate demersurile pe care le face, Maria Tomuleţ nu mai izbutește să recapete moșia Lăpușna până la 23 ianuarie 1853, când o plângere a ei este adresată spre judecată către adunarea generală a Departamentelor I și III și Departamentului Heraldic din Senatul Rusiei. Decizia a fost, probabil, în favoarea fostei proprietărese, constată autorul, altfel procesul nu s-ar fi sfârșit92. Revenirea în drepturi-le de proprietate a familiei Tomuleţ este atestată de faptul că, în timpul aplicării în Basarabia a reformei agrare din 1868, moșia Lăpușna aparţinea fiului lui Iordache Tomuleţ, Socrat Egorov Tomuleţ93. alte două documente, unul datat cu 14 iulie 1872, dovedește că moșia To-dei-Lăpușna, din judeţul Chișinău, aparţine căpitanului de cavalerie Foma Egorov Tomuleţ, ce include 1475 desetine 97 stânjeni de pământ și 97 de familii, iar alt document, datat cu 88 ANRM, F. 3, inv. 16, f. 127v-128.89 ANRM, F. 918, inv. 1, d. 6, f. 50.90 Ya.S. Grosul, op. cit., p. 288.91 Ibidem, p. 256.92 Aurel V. Sava, op. cit., p. 256.93 ANRM, F. 8, inv. 1, d. 525, f. 28-44.


1 februarie 1874, dovedește că Egor Egorov Tomuleţ dispune de satul Rusca-Lăpușna, care include 715 desetine și 56 stânjeni de pământ, cu o populaţie de 97 de familii94.

O încercarea de a lămuri comportamentul moșierului Iordache Tomuleţ și al altor nobili din Basarabia, care au asuprit poporul și l-au ţinut în suferinţă, poate fi găsită în cuvintele lui Vasile alecsandri din prefaţa la Scrierile lui C.negruzzi: „[…] oamenii care comiteau acele delicte și crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi, generoși, iubitori de săraci, dar aveau dreptul de cruzime și îl exercitau fără a avea conștiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de pedeapsă. astfel era timpul, astfel era starea morală a societăţii. Inimi bune, fapte crude […]”.

94 ANRM, F. 8, inv. 1, d. 531, f. 1; d. 791, f. 1.


aParteNeNţa BoIereasCă a NeamuluI tomuleţdr. hab. Valentin TOMULEŢ

neamul de boieri Sandulache și Iordache Tomuleţ este o familie veche aristocratică din Moldova de peste prut. La început vom încerca să scoatem în evidenţă apartenenţa boiereas-că a acestei familii, să stabilim legăturile de rudenie și prietenie cu alte familii vechi boierești din Moldova, să determinăm funcţiile deţinute în instituţiile de stat și contribuţia adusă de această familie Curţii domnești.

prin activitatea comisiei pentru cercetarea arborelui genealogic al familiilor boierești din Basarabia din 1818 este întocmită Cartea genealogică a neamurilor nobiliare din Basarabia. Conform registrului din 15 mai 1818, în cele 145 de familii se înscriu, cu numerele 84 și 85, Sandu (alexandru) Tomuleţ și Iordache (Gheorghe) Tomuleţ1.

Drept izvor de bază în studierea apartenenţei boierești a acestei familii ne-a servit „Do-sarul familiei Tomuleţ” (Дело Бессарабского Дворянского Депутатского Собрания о дворянстве Йордакия и Сандулакия Томулецовых и их детей), depozitat în fondul „adunarea deputaţilor dvoreni din Basarabia” al arhivei naţionale a Republicii Moldova2. În plus, având în vedere că pe parcursul secolului al XIX-lea boierii Tomuleţ au fost implicaţi în mai multe litigii funciare, în fondurile anRM se păstrează destul de multe documente ce vi-zează această problemă, care ne permit să cunoaștem istoria acestei familii boierești3. Familia de boieri Tomuleţ este atestată documentar, conform fondului arhivistic sus-nominalizat, cu referire la ştefan Luca, cel puţin de la începutul secolului al XVIII-lea4.

Dosarele familiilor nobiliare servesc drept sursă importantă pentru reflectarea etapelor de bază pe care le-a parcurs boierimea basarabeană în încercarea de a-și redobândi sau a-și confirma titlurile nobiliare. astfel, izvorul de arhivă atestă că numai în cazul familiei To-muleţ pentru confirmarea titlurilor nobiliare au optat între anii 1825-1895 (în care scop au fost depuse numeroase cereri și documente) Sandu și Iordache Tomuleţ, Maria – văduva lui Iordache, Elisaveta – soţia lui Toma, Grigore și Gheorghe – fiii lui Toma, feciorul lui Iordache ș.a.5

prima cerere, din dosarul nominalizat, adresată de Sandu și Iordache Tomuleţ adminis-traţiei imperiale ruse datează cu 10 mai 1825. În această cerere fraţii Tomuleţ aduc șapte

1 И.Н. Халиппа, Список коренных бессарабских дворян составленный Дворянским Обществом Бессарабской области 15 мая 1818 г. – În: Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии / Под ред. И.Н. Халиппы. – Кишинев, 1907, том. III, с. 417.

2 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 1-162.3 ANRM, F. 1, inv. 1, d. 76; F. 2, inv. 3, d. 5; F. 3, inv. 1, d. 1, 13, 372, 1057; F. 3, inv. 2, d. 17; F. 3, inv. 4, d. 276;

F. 3, inv. 5, d. 58, d. 300, 324; F. 5, inv. 4, d. 7, 913; F. 5, inv. 3, d. 505; F. 8, inv. 1, d. 134, 155, 415, 525, 531, 715, 791, 1436, 1736, 1915, 2223; F. 11, inv. 1, d. 354; F. 22, inv. 1, d. 36, 267, 683, 719; F. 24, inv. 1, d. 145; F. 88, inv. 1, d. 464, 384, 633, 857, 1039, 1080, 1118, 1436, 1815, 2235, 2236, 2299, 2361; F. 260, inv. 1, d. 1388; F. 316, inv. 5, d. 5, 63; F. 918, inv. 1, d. 6; F. 1862, inv. 13, d. 629 etc.

4 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 15v.5 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2-3v, 61-61v, 84, 92-93, 122, 129-129v, 139, 149, 155.

13


dovezi convingătoare privind apartenenţa boierească a acestei familii. Drept prim argument serveau cererile lui Toma Sandulache Tomuleţ adresate domnului Moldovei Scarlat Calli-machi (septembrie-octombrie 1802, august-octombrie 1806, iulie 1807-iunie 1810, august 1812-iunie 1819), în care se dovedea că el se află în categoria persoanelor care, conform ce-rinţelor de funcţie ale Vistieriei, este scutit de impozitul „vădrărit”6 pentru vinul obţinut din plantaţiile proprii de viţă-de-vie7. alte patru documente, ce datează cu anii 1805, 1807, 1812 și 1813, conţineau dispoziţiile marilor vistieri adresate funcţionarilor, încă până la trecerea lui Sandu și Iordache Tomuleţ în supușenie rusă, din care se constată că Toma Sandulache Tomuleţ a fost scutit de plata impozitelor stabilite de Vistierie, dat fiind că el provine dintr-o familie care, potrivit dispoziţiilor domnești, se înscrie în rândul celora care nu plătesc im-pozite. În pct. 2 al acestor dispoziţii era prevăzut, destul de explicit, că acest privilegiu este acordat doar boierilor8. Cel de-al șaselea document, datat cu anul 1814, acordat de guvernul moldovenesc, dovedea că în ședinţa Divanului 41 de boieri din cele mai cunoscute familii din Moldova, îndeosebi cele ce fac parte din categoria familiilor boierești, incluse în registru cu litera „a”, printre care mitropolitul și episcopul, au confirmat, în baza unor investigaţii mi-nuţioase și serioase, apartenenţa boierească a neamului Tomuleţ, drepturile boierești de care a beneficiat tatăl lui Sandu și Iordache Tomuleţ – Toma Sandulache Tomuleţ. În document se menţionează că ei au dreptul de a se folosi pe veci de toate drepturile boierești strămoșești ce rezultă din apartenenţa boierească a neamului lor și că tatăl lor, Toma Tomuleţ, a primit din partea guvernului moldovenesc, pentru serviciul util și devotament ţării, precum și da-torită viţei boierești a neamului, dreptul „[...] de a dispune pe veci de avere și loc în Divanul domnesc, drept confirmat încă din 1775 de domnul Moldovei Grigore alexandru Ghica”9. Finalmente, în cel de-al șaptelea document, datat cu anul 7271 (1763), Sandu și Iordache Tomuleţ dovedeau că bunelul lor, marele vistier (al doilea) Sandu Tomuleţ, deţinea în pro-prietate ereditară 25 de sate în diferite ţinuturi ale Moldovei10.

Drept consecinţă, în urma investigaţiilor de rigoare, la 14 ianuarie 1826 Sandu și Ior-dache Tomuleţ sunt înscriși în registrul Cărţii genealogice a neamurilor nobiliare din Basa-rabia și confirmaţi în rangul de nobleţe prin decretul heraldic și decretul Departamentului de heraldică din 8 decembrie 1847 și 18 mai 185011.

nobilii basarabeni înaintau administraţiei regionale și alte documente ce confirmau că ei sunt scutiţi de achitarea prestaţiilor, cu indicarea legilor în baza cărora li s-a acordat acest privilegiu. La 18 decembrie 1826, adunarea Deputaţilor nobilimii din Basarabia confirmă autenticitatea celor patru dispoziţii ale Vistieriei: din 3 octombrie 1805, 24 septembrie 1807,

6 Vădrărit (vierit) (вадрарит) – dare asupra vinului în Moldova (sec. XVIII-XIX), înfiinţată de Antioh Cantemir (1705-1707), care „a făcut obicei în ţară, care n-au mai fost, câte doi bani de vadră de vin”. La 1763 vădrăritul crescuse la 8 bani de vadră, iar la 1795 – la 12 bani vechi de vadră. De plata acestei dări erau exonerate îndeosebi treptele superioare ale boierimii şi clerul (Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar. – Bucureşti, 1988, p. 494-495). În Basarabia, vădrăritul era o dare asupra vinului, egală cu 4 parale de la fiecare vadră şi câte o para pentru etichetă de la fiecare poloboc. De această dare, în afară de categoriile sociale şi persoanele nominalizate, de scutirea de goştină şi desetină mai beneficiau logofeţii şi diaconii de vistierie. Celelalte persoane care posedau plantaţii de viţă-de-vie pe pământurile statului şi pe cele moşiereşti plăteau în vistierie de la fiecare vadră de vin anual câte 12 aspri, iar pentru fiecare etichetă încleiată pe fiecare poloboc – câte 3 aspri (Arhiva Istorică de Stat din Rusia, F. 379, inv. 2, d. 12, f. 21v; ANRM, F. 3, inv. 1, d. 129, f. 169; d. 1320, f. 5v-6; F. 4, inv. 1, d. 44, p. II, f. 332; F. 5, inv. 3, d. 747, f. 27).

7 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2.8 Ibidem, f. 2-2v.9 Ibidem, 2 v-3.10 Ibidem, f. 3.11 Ibidem, inv.1, d. 2282, f. 34.


27 septembrie 1812 și 23 septembrie 1813 (semnate de marii vistiernici, respectiv de Gri-goraș Sturdza, Balș, Rosetti, serdarul Burghel, stolnicul Tanas Gosan, căminarul Hermeziu) privind „serviciul de vădrărit”, prin care Toma Sandulache Tomuleţ, „fiind din categoria ce-lor ce nu plătesc dări în folosul statului”, era scutit de „vădrărit” pentru vinul obţinut din plantaţiile de viţă-de-vie proprii12.

Documentele puse la dispoziţie familiilor boierești de diferite instituţii sau persoane oficiale servesc drept sursă importantă în studierea originii boierești a persoanelor ce urmau să-și recapete starea boierească deţinută până la 1812. Ele confirmă sau infirmă apartenenţa la această stare socială. Spre exemplu, în certificatul eliberat la cererea familiei Tomuleţ și semnat la 25 iulie 1814 de domnul Moldovei Scarlat alexandru Callimachi se menţiona că „[…] numiţii Dd Sandu și domnul Iordache Tomuleţ într-adevăr sunt fiii răposatului Toma Tomuleţ, nepoţii lui Sandu Tomuleţ, fost al doilea vistier, și strănepoţii lui ştefan Luca, fost mare vistier”13. Mai mult decât atât. Din aceste izvoare putem determina nu numai poziţia diferitor instituţii sau persoane oficiale faţă de starea boierească a persoanei respective, dar și propunerile concrete date de ea administraţiei regionale. În același certificat se constata: „prin urmare, și numiţii Dd Sandu și Iordache Tomuleţ, incontestabil, urmează a fi incluși în registrul genealogic al acestei familii beneficiind de toate privilegiile boierești, exact ca și răposatul lor tată Toma Tomuleţ, care pentru devotamentul și serviciul util ţării, conform Hrisovului, sau Diplomei cnezești, din 1 martie 1775, acordat de […] principele Grigore alexandru Ghica voievod pentru cumsecădenia familiei sale, l-a onorat de a fi membru și de a avea dreptul de vot în Divanul principatului”14.

Din documentele prezentate de Sandulache și Iordache Tomuleţ putem stabili legătura de rudenie în care se afla această familie cu familiile boierești din Moldova din secolele pre-cedente, prin aceasta confirmând sau infirmând apartenenţa lor la starea boierească. același certificat, semnat la 25 iulie 1814 de Scarlat alexandru Callimachi, confirmă că „…Toma Tomuleţ se afla în legături de rudenie îndeaproape cu cunoscuţii boieri de altădată, cum ar fi: cu marele logofăt Grigore Sturza, cu logofătul Cantarjia, vornicul nicolae Rosetti, vorni-cul Grigore Krupenski, spătarul Grigore Costache, spătarul ştefan Rosetti, spătarul Mihail Lupu, spătarul Matei Millo, banul Mihail Jora, stolnicul nicolae Buhuș, proveniţi din familii renumite din Moldova”15.

Documentele prezentate relatează și despre proprietatea funciară a acestei familii, deoa-rece, în cererile adresate de Sandu și Iordache Tomuleţ, aceștia erau nevoiţi să indice moșiile de care dispuneau până la anexarea Basarabiei la Rusia. Spre exemplu, în cererea din 10 mai 1825 adresată de boierii Sandu și Iordache Tomuleţ Comisiei instituite pentru confirmarea drepturilor nobiliare la care pretindeau boierii basarabeni se menţiona că, conform „[…] documentului din anul 7271 (1763) pentru titlul de vistier, bunelul nostru Sandu Tomuleţ …deţinea în proprietate pe pământurile Moldovei 25 de sate, și anume: Speia, Coverlul, ţinutul Orhei; nicoreni, Berestie, şerbăuţi, pașcauţi, ţinutul Hotin; Gângurești, Mârzești, Berestești, Sângerești, plopul, Cârpești, Bogdanești, Ţânţăreni, Moimești, Glăvinești, ţinutul Iași; pădu-reni, ţinutul Roman; Barmiceni, Iacobeni, ţinutul Hârlău; Liţcani, Berbești, Cârjteţi, ţinutul Cârligătura; şarbăuţi, ţinutul Cernăuţi; Târzieni, Chetroșeni, ţinutul Fălciu, din care a deţi-nut în proprietate și tatăl nostru”16. Izvorul indică, în același timp, și proprietatea pe care o deţinea familia Tomuleţ la momentul depunerii cererii. În 1825 această familie deţinea în

12 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 21-2 v.13 Ibidem, f. 15v.14 Ibidem, f. 15v, 20.15 Ibidem, f. 15v.16 Ibidem, f. 3.


proprietate: moșia Lăpușna, judeţul Orhei, ce îi aducea un venit anual de 13000 lei, și moșia Vatrauţi, judeţul Hotin, ce îi aducea un venit anual de 3500 lei17.

Documentele prezentate de boieri sunt un izvor important pentru studierea arborelui genealogic18 al familiilor nobiliare, deoarece moșierii basarabeni urmau să-și confirme no-bleţea prin acte vechi, semnate de persoane oficiale, pe care trebuiau să le prezinte, de regulă, în original. aceste izvoare conţin informaţii interesante despre starea familială a boierilor ce au depus cereri pentru confirmarea nobleţei (a se vedea – arborele genealogic al familiei Tomuleţ).

17 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315.18 Arborele genealogic reprezintă una dintre formele de enumerare a membrilor unui neam, după

spiţe de la strămoşi la urmaşi ori de la un urmaş la strămoş, constituit în formă de arbore (Valentin Tomuleţ, Basarabia în epoca modernă (1812-1918) (Instituţii, regulamente, termeni). Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. – Iaşi, 2014, p. 78).

Sandulache TOMULEŢ(al II-lea vistier)

Ștefan LUCA(mare vistier)

Toma SandulacheTOMULEŢ

Lăpu

şna

Sandulache Tomuleţ (1790-?)Zamfira Purcel

Iordache Tomuleţ (1791-1843)Maria Teodor

Elen

a (1

821)

Ecat

erin

a (1

823)

Ghe

orgh

e (1

825)

Grig

ore

(186

5)

Ghe

orgh

e (1

867)

Tom

a-(1

832-

1859

)El

isav

eta

Maj

arov

a

Socr

at (2

8.V.

1833

)

Ghe

orgh

e (1

.I.18

38)

Eufr

osin

ia (2

1.IX

.184

1)

Hot

in

arBorele geNealogIC al famIlIeI BoIereștI saNDulaCHe șI IorDaCHe tomuleţ*

* ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 2-3v, 15v, 35-36v, 100-102, 158-159v.


Spre exemplu, la data depunerii cererii, 1825, Sandu și Iordache Tomuleţ, care pe par-cursul secolului al XIX-lea au optat, atât ei, cât și urmașii lor, pentru confirmarea titlurilor nobiliare, erau în floarea vârstei: Sandu își făcea serviciul la Judecătoria judeţeană din Hotin, avea 35 de ani, era căsătorit cu Zamfira purcel și avea doi copii – Elena (4 ani) și Ecaterina (2 ani); Iordache locuia pe moșia Lăpușna, judeţul Orhei, avea 34 de ani și nu era căsătorit19.

Documentele sumate în acest dosar ne permit să constatăm că familia Tomuleţ avea la în-ceputul secolului al XIX-lea două ramificaţii – cea din Hotin, în persoana lui Sandulache To-muleţ (1790-?), și cea din Lăpușna, în persoana lui Iordache Tomuleţ (1791-1843). Stabilirea arborelui genealogic al acestei familii, doar în baza acestui dosar, ne permite să constatăm că istoria familiei Tomuleţ începe, convenţional, cu marele vistier ştefan Luca20, contemporanul lui Dimitrie Cantemir, și include documente care atestă această familie pe întreg parcursul secolului al XIX-lea. Izvorul conţine și informaţii interesante privind tentativele unor boieri din familia Tomuleţ de a-și confirma titlul nobiliar, al lor sau al copiilor lor, de a-și alcătui arborele genealogic. La 5 ianuarie 1849, Sandulache Tomuleţ din Hotin, în cererea adresată adunării deputaţilor dvoreni din Basarabia, cerea de a fi înscris în Cartea genealogică a nea-murilor nobiliare din Basarabia și fiul său Gheorghe, născut la 23 aprilie 1825, prezentând schematic arborele genealogic al familiei sale21.

prezintă interes discuţiile care s-au purtat pe parcursul anilor în comisiile nobiliare meni-te să stabilească gradul de nobleţe al boierimii basarabene, precum și documentele prezenta-te de boierii moldoveni în aceste comisii. În ședinţa din 30 mai 1841 a adunării deputaţilor nobilimii, Sandulache și Iordache Tomuleţ au prezentat următoarele documente: 1. hotărâ-rea judecătorească din 5 iulie 7291 (1783) a marelui logofăt, adoptată în legătură cu cazul lui Gheorghe sulger, ginerele lui Sandu Tomuleţ, al doilea vistier, cu un oarecare Sandu, privind atribuirea unei părţi din moșia Onteni lui Sandu Tomuleţ; 2. cererea lui Toma Sandulache Tomuleţ adresată domnului Moldovei privind scutirea lui de dările Vistieriei, din conside-rentul că face parte din categoriile privilegiate ale populaţiei, și rezoluţia logofătului din 19 septembrie 1802 privind adresarea către marele vistier; 3. patru dispoziţii ale Vistieriei din: 3 octombrie 1805, 24 septembrie 1807, 27 septembrie 1812 și 23 septembrie 1813, prin care Toma Sandulache Tomuleţ era scutit de „vădrărit” pentru vinul obţinut din plantaţiile de viţă-de-vie proprii; 4. certificatul prezentat lui Sandu și Iordache Tomuleţ din Divanul prin-cipatului Moldovei la 28 iulie 1814, confirmat de domnul Moldovei Scarlat alexandru Calli-machi la 28 iulie 1814 și adeverit în Departamentul de Externe la 31 iulie și de consulul rus 19 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 3-3v.20 Luca Ștefan – mare vistier al lui Dimitrie Cantemir, cumnatul lui Ion Neculce, desemnat în această

dregătorie după sosirea la Iaşi, în ziua de 1 iunie 1711, a detaşamentului rusesc de avangardă sub comanda brigadierului Kropotov. Fiind persoană de încredere a lui D. Cantemir, a fost trimis de către domn, în primăvara anului 1711, cu misiuni secrete la Petru cel Mare, ţarul Rusiei.

După înfrângerea suportată de ruşi în bătălia de la Stălineşti, Ștefan Luca se refugiază în Polonia, iar de acolo, însoţit de alţi pribegi, vine la Kiev, unde între timp sosise şi Dimitrie Cantemir. Nedorind să-l urmeze pe domn la Harkov, Ștefan Luca rămâne la Kiev, împreună cu un grup de moldoveni, sperând cât mai curând să se repatrieze. Întâlnind obstacole, încearcă să fugă, însă a fost prins şi timp de o lună este închis, împreună cu alţi compatrioţi, fiind eliberaţi pe chezăşia lui Toma Cantacuzino.

După un an de şedere la Kiev, reuşindu-i o nouă tentativă de fugă, Ștefan Luca, împreună cu alţi moldoveni, revine în Moldova. Din porunca domnului Moldovei Nicolae Mavrocordat (septembrie 1711-decembrie 1715), i-a fost restituită moşia sa Barboşi, dată în stăpânire lui Lupu Costache drept recompensă pentru răstimpul cât a stat la închisoare (Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1661-1743). – Chişinău, 1990, p. 377; Nicolae Costin. Scrieri. – Chişinău, 1990, vol. I, p. 379, 382; Dinu Poştarencu, Diploma de la Luţk. – In: Destin românesc. Revistă de istorie şi cultură. – Chişinău-Bucureşti, 1999, nr. 3, p. 29-35).

21 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 100-102.


din Iași la 10 august 1814, prin care se confirmă că ei într-adevăr sunt fiii răposatului Toma Tomuleţ, nepoţii lui Sandu Tomuleţ, fost al doilea vistier, și strănepoţii lui ştefan Luca, fost mare vistier. prin acesta se mai confirmă că tatăl lor, Toma Tomuleţ, pentru devotamentul și serviciul util ţării, conform Hrisovului din 1 martie 1775, acordat de domnul Moldovei Grigore Ghica, a fost membru cu drept de vot în Divanul principatului, deci ei trebuie să se bucure de toate drepturile boierești; 5. copia decretului emis de Departamentul II al Gu-vernului Regional din 13 februarie 1817, confirmat de ispravnicul de Orhei la 16 decembrie 1825, prin care moșierilor Dimitrie și Grigore Leonești, Sandu și Iordache Tomuleţ li se acordau în proprietate veșnică moșiile Lăpușna, Boghiceni, Vrânceni și alte moșii din ţinutul Orhei, contestate de egumenul mănăstirii Drianov Ionache22.

Familia de nobili Tomuleţ era o familie de oameni cărturari. Documentele aflate în dosa-rul menționat conţin date importante referitor la studiile pe care le-au căpătat copiii acestei familii pe parcursul secolului al XIX-lea: despre instituţiile de învăţământ superior în care și-au făcut studiile, despre locul unde au activat după terminarea studiilor, despre succesele obţinute în activitatea lor pe parcursul anilor etc. Spre exemplu: fiii lui Timofei Egorov (Ior-dache) Tomuleţ au căpătat studii superioare în instituţiile de învăţământ superior din Rusia: Grigore, născut la 19 iunie 1865, și-a făcut studiile la academia agricolă din petrovsk, iar după absolvire este trimis la dorinţa sa la serviciu în calitate de profesor la şcoala de Vinifi-caţie din Basarabia, unde a lucrat ca profesor23; fratele său Gheorghe, născut la 2 iulie 1867, și-a făcut studiile la universitatea Imperială din Sankt petersburg (Facultatea de Drept), ob-ținând diplomă de gradul întâi. După absolvirea universităţii, la 9 februarie 1894, Gheorghe este lăsat, cu acordul ministrului de Finanţe, în Departamentul prestaţii vamale pentru a-și continua studiile. La 25 aprilie 1894, prin decretul Senatului, el este confirmat în calitate de secretar de colegiu, iar la 2 noiembrie – ca ajutor principal al șefului de cancelarie a Departa-mentului24. Despre cunoștinţele lui Iordache Tomuleţ, vizând îndeosebi dreptul legat de obi-ceiul pământului, putem afla din numeroasele documente, în special din corespondenţa pe care el a purtat-o cu diferite instituţii ţinutale privind litigiile cu locuitorii satului Lăpușna25.

Veridicitatea documentelor puse la dispoziţie de familia de boieri Tomuleţ nu poate fi pusă la îndoială, deoarece ele erau semnate de persoane oficiale și prezentate în original. Spre exemplu: atestatul prezentat la 25 iulie 1814 de Divanul Moldovei la cererea lui Sandu și Iordache Tomuleţ a fost semnat de: Veniamin, mitropolitul Moldovei, Gherasim, episco-pul de Roman, Costache Ghica, logofăt, Lupu Balș, logofăt, Iordache, logofăt canta, Vasile Costache – vornic, Grigoraș Sturdza – vistiernic, Iordache Rosetti – vistiernic, Sandulache Sturza – vistiernic, alecu Iancoleiu – vornic, Constantin Balș – vornic, Manolache Dimachi – vornic, Vasile Rosetti – vornic, Grigore Ghica – vornic, Dimitrie Rosetti – vornic, nico-lae Stratulat – vornic, Constantin Costache – vornic, nicolae Hrisoverghi – vornic, şerban negel – vornic, Raducan Rosetti – hatman, Constantin Bogdan – agă, alecu Mavrocordat – postelnic, Grigore Balș – postelnic, Mihalache Sturza – agă, Constantin Ramfiţa – spătar, Grigore Ruso – spătar, Costache Krupenski – spătar, alexandru Hrisoverghi – spătar, Ioan Lupu – ban, Iancu Milescu – spătar, Dimitrie Jora – spătar, nicolae Rosetti – spătar, arghir Cuza – ban, Costache Cantabin – ban și Dimitrie Beldiman – ban26.

22 ANRM, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 35-36v.23 Ibidem, f. 157.24 Ibidem, f. 158-159v.25 ANRM, F. 3, inv. 1, d. 290; F. 5, inv. 4, d. 7; F. 6, inv. 2, d. 284, 616, 617; F. 8, inv. 1, d. 134, 155, 415, 531,

536, 715, 1436, 1736, 1915, 2223 etc.26 Ibidem, F. 88, inv. 2, d. 315, f. 20, 25.


INVestIgațII arHeologICe PreVeNtIVe îN ComuNa lăPușNa

dr. Ion URSU, Ion CEBAN, Sergiu HEGHEA

În prezent pe teritoriul Republicii Moldova se află doar patru localităţi care în perioada medievală reprezentau importante centre urbane cu statut de reședinţă de ţinut. Dintre aces-tea numai Soroca și Tighina au cunoscut o continuitate a existenţei orașului pe același terito-riu, de la fondare până în zilele noastre. Orașul Orhei, iniţial așezat la coturile Răutului, lângă satele de astăzi Trebujeni și Butuceni, în zona numită Orheiul Vechi, a fost strămutat pe locul actual mai târziu, prima atestare documentară cu noua localizare datând din anul 15541.

O situaţie diferită faţă de cele trei orașe enumerate cunoaștem în cazul Lăpușnei. primele atestări documentare ale localităţii datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea și repre-zintă acte emise de cancelaria voievodală a Moldovei cu referire la unele privilegii comerciale și scutiri de vamă în această localitate. Cu toate că în actele respective nu se menţionează statutul de târg, acest fapt fiind precizat într-un document de la 1489, ele sunt o dovadă evidentă că Lăpușna era un punct economic important pe marele drum internaţional care lega polonia și Transilvania de Crimeea și Marea neagră2. În secolul al XVI-lea târgul avea o evoluţie majoră în domeniul economic și administrativ. pentru această perioadă sunt menţi-onate documentar mai multe instituţii și funcţii dregătorești specifice urbelor moldovenești, cum ar fi mari vătafi de ţinut, pârcălabi și hotnogi.

Schimbarea hotarelor de sud ale statului, dar și un șir de factori de ordin intern și extern au determinat decăderea târgului, iar la 1694 este dăruit, cu toate bunurile și moșiile, de către domnul Moldovei Constantin Duca mănăstirii Sfântul Ioan Gură de aur din Iași3. În pofida acestui fapt, orașul nu dispare definitiv, documentele din primele decenii ale secolului următor demonstrând continuitatea existenței lui4. Ruralizarea definitivă a avut loc treptat până la începutul secolului al XIX-lea, când localitatea este menţionată cu statutul de sat. Comuna actuală se află în cea mai mare parte pe teritoriul fostului târg. La Lăpușna până în zilele noastre s-au păstrat unele toponime vechi ce amintesc de orașul de altă dată, astfel că așezarea și-a continuat neîntrerupt viața în aceeași vatră, fapt demonstrat și de cercetările arheologice.

primele investigaţii de teren au fost realizate în anul 1953 de către arheologul E.a. Rik-man în legătură cu săparea gropii pentru construcţia unui depozit subteran (beci). pe par-cursul intervenţiilor de salvare au fost descoperite vestigii ale unor ziduri din piatră, în opi-nia arheologului acestea fiind temeliile ce au aparținut câtorva construcții din cărămidă. La fel, au fost înregistrate trei morminte și un bogat material ceramic. autorul cercetărilor a

1 Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti 1944, p. 31-32.2 Aurel Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. V-VI. 3 Ibidem, p. X.4 Ibidem, p. 172-173, doc. nr. 148.

14


Figura nr. 1. Poziția geografică şi topografică a punctelor cercetate. Moara Veche (1); str. Alexan-dru Lăpuşneanu (fosta Ceapaev nr. 2) (2).

Figura nr. 2. Secțiunea I. Groapa 1, adâncimea – 4 m (fundul gropii).

Figura nr. 3. Secțiunea a II-a. Groapa 1. Figura nr. 4. Secțiunea a IV-a, groapa beciului cu boltă.

Figura nr. 5. Secțiunea a IV-a, după degajarea gropilor. Ve-

dere dinspre est.


Figura nr. 6. Secțiunea a V-a. Vedere dinspre nord.

Figura nr. 7. Secțiunea a V-a. Momente de lucru.

Figura nr. 8. Secțiunea a V-a. După dezvelirea scheletelor. Vedere dinspre nord.


Figura nr. 10. Secţiunea a II-a. Piese din os din caroul 4, stratul 3, adâncimea – 70 cm.



Figura nr. 11. Monede (1-6), inel (7), piesă

din os (8) şi bronz (9) descoperite în necro-pola medievală de la

Lăpuşna.


Figura nr. 13. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.Figura nr. 12. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.

Figura nr. 14. Secțiunile I şi a II-a. Fragmente de vase ceramice smălțuite.


considerat resturile de zidărie ca fiind urmele unor construcţii importante din perioada de înflorire a târgului. De asemenea, E.a. Rikman a identificat și perioada de decădere a orașu-lui și distrugerea construcţiilor, pe același teritoriu fiind plasat un cimitir datat din secolele XVII-XVIII5.

următoarele cercetări arheologice la Lăpușna au fost efectuate abia în anul 1999 de către o echipă de specialiști condusă de Vlad Ghimpu. S-au executat câteva sondaje în vatra veche a târgului, în preajma depozitului construit în anii 50 ai secolului trecut, în aceeași zonă unde a intervenit și E.a. Rikman, precum și la biserica din sat. De asemenea, au fost înregistrate câteva date sumare despre un cuptor de ars cărămizi și trasată o secţiune deasupra beciului din piatră, la care ne vom referi mai amănunţit în expunerea rezultatelor cercetărilor noastre. autorii încadrează vestigiile descoperite, cu excepţia bisericii, în secolele XV-XVIII, atribu-indu-le perioadei de existenţă a târgului Lăpușna6.

Cercetările arheologice de teren efectuate de noi în toamna anului 2013 au fost desfășura-te în două zone din vatra veche a târgului (Figura nr. 1), fiind excavate cinci secţiuni, dintre care patru (I-IV) pe teritoriul Morii Vechi, în apropiere de depozitul subteran (în perimetrul unde au fost efectuate cercetări de către predecesorii noștri în anii 1953 și 1999) și una (V) lângă biserică. primele patru au fost trasate pe locul unde va fi construit un ansamblu de clădiri ale așa-numitelor curţi domnești. Scopul propus a constat în eliberarea de sarcină arheologică a terenului ce urmează a fi supus deranjamentelor legate de săparea fundaţiei noului edificiu. Secţiunile I-III au avut dimensiunile de 2x14 m, fiind amplasate pe direcţia n-S (secţiunile I-II) și E-V (secţiunea III). Secţiunea a IV-a a fost trasată parţial deasupra beciului vechi, având formă pătrată, de 4x4 m. adâncimea secţiunilor a variat între 40 și 80 cm, astfel stratul cultural fiind de-o grosime redusă, cu foarte puţin material arheologic.

Marea majoritate a artefactelor descoperite provin din gropi (Figura nr. 2 și 3). În secţiu-nile I-III au fost înregistrate și cercetate trei complexe adâncite, dintre care două reprezentau gropi de provizii. amenajările pentru păstrarea cerealelor aveau formă de pară cu fundurile rotunjite, pereţii bine neteziţi și arși, în care s-au găsit și seminţe carbonizate de câteva specii de cereale, groapa 1 din secţiunea I (Figura nr. 2). ambele spaţii excavate pentru depozitare au fost reutilizate după încetarea funcţionalităţii lor ca gropi menajere. Spaţiul gol a fost um-plut cu deșeuri din masă organică, oase de animale și fragmente ceramice. Dintre cioburile ceramice au putut fi reconstituite mai multe tipuri de vase reprezentând oale, ulcioare, căni ș.a. (Figura nr. 12, 13). Recipientele pot fi divizate în vase simple și emailate (emailul aplicat fiind de diferite culori), cu diverse forme de decor (Figura nr. 14). Din categoria pieselor de ceramică mai fac parte și fragmentele de cahle și teracotă, atât cu smalţ, cât și fără.

În urma analizei materialului osteologic7 din gropile menționate s-a stabilit că toate oa-sele au aparţinut unor animale domestice, cum ar fi bovine, ovicaprine și porcine. probabil, în apropiere a existat un abator sau o băcănie, fapt ce ar justifica cantitatea impunătoare de resturi de oase animaliere în complexele respective.

Secţiunea a IV-a (Figura nr. 4, 5) a fost trasată pe beciul vechi cu scopul de a urmări arhi-tectura lui și a verifica existenţa sau lipsa altor zidării adiacente. Ridicarea beciului vechi s-a realizat prin săparea unei gropi dreptunghiulare adânci de peste 7 m, cu pereţii verticali, în care s-a clădit beciul cu tavanul boltit, iar după finisarea construcţiei din piatră groapa a fost astupată cu sol până la nivelul de călcare. astfel, din exterior pivnița nu putea fi văzută decât

5 Е.А. Рикман, Разведывательные раскопки в селе Лапушна в 1953 г. In: Известия Молдавского филиала АН СССР № 6 (20), 1954, г. Кишинёв, 1954, p. 91-97.

6 V. Ghimpu, R. Blanovschi, N. Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval din Lăpuşna, In: Tyragetia, Chişinău, 2000, p. 159-172.

7 Aducem mulţumiri dlui dr. Roman Croitor pentru cercetarea materialului faunistic.


la intrare, la care se putea ajunge doar prin coborârea treptelor. noi am înregistrat conturul gropii beciului și am continuat cercetarea prin scoaterea solului utilizat la astuparea beciului, respectând pereţii gropii. La adâncimea de 4 m a fost surprinsă o latură a bolţii beciului, solul fiind scos până la fundul gropii. La fel, am extins săpătura înafara gropii pe suprafaţa de un metru pătrat în partea de nord, adică în spatele beciului, pentru a ne convinge că acesta nu continuă mai departe (Figura nr. 5). astfel, pe beci a fost săpată o suprafaţă de 4x4 m până la adâncimea de 1,2 m și excavat solul din groapa beciului pe o porţiune de 3x1 m până la adân-cimea de 7 m. Rezultatele investigaţiilor în acest perimetru ne-au permis fixarea stratigrafiei și stabilirea formei și dimensiunilor beciului. astfel, pivniţa păstrată foarte bine până astăzi reprezintă o construcţie din piatră, boltită, singulară și unitară, anexe sau legături cu alte construcţii lipsind. Conform datelor obţinute, beciul poate fi datat de la începutul secolului al XVIII-lea, reprezentând un depozit al negustorilor acelor vremuri în care se păstrau în cea mai mare parte produse alimentare.

În niciuna din secţiunile de la Moara Veche săpate de noi nu au fost înregistrate urme de zidărie sau eventuale gropi ale unor șanţuri de temelie, astfel în zona respectivă, în perioada existenţei târgului, nu s-au aflat alte construcţii din piatră, cu excepţia beciului păstrat până astăzi, care însă este construit mai târziu.

Secţiunea a V-a a fost trasată la aproximativ 50 m nord de biserică, în curtea de pe fosta adresă str.Ceapaev nr. 2, actualmente strada alexandru Lăpușneanu (Figura nr. 6). acolo a fost identificat cimitirul târgului Lăpușna, datat preliminar de noi în secolele XV-XVII (Figura nr. 7-9). Cimitirul se află pe un spaţiu ce include terenurile mai multor gospodă-rii locale, precum și sub un drum, acest fapt cauzând distrugeri irecuperabile sitului de o importanţă deosebită, o parte dintre morminte fiind scoase la suprafaţă de apele pluviale chiar în mijlocul drumului. În astfel de condiții ne-am propus să luăm măsuri urgente și să intervenim prin săpături de salvare, chiar dacă acest lucru nu a fost planificat și nu au fost prevăzute cheltuieli suplimentare.

pe o suprafaţă de 27 m.p. (secţiunea de 2x10 m cu trei casete) au fost cercetate integral 30 de morminte. Toate scheletele aveau orientarea est (picioarele) – vest (capul), cu unele abateri de câteva grade, excepţie făcând o singură înmormântare în care defunctul era cu capul spre nnV. Înmormântările sunt creștine, decedaţii fiind depuși în decubit dorsal, cu braţele pe piept sau abdomen. Majoritatea gropilor funerare nu depășeau adâncimea de 40 cm, unele schelete fiind înregistrate chiar după decuparea primului strat de sol (Figura nr. 7). Situaţia dată poate fi explicată atât prin tradiţia de a săpa gropile la o adâncime mică, cât și prin ero-darea sau mișcarea solului din cauza condiţiilor de mediu. O bună parte din schelete sunt suprapuse, identificându-se câteva modalităţi de amplasare a unor asemenea situaţii. În unele cazuri, fundul gropilor de sus nu atingeau scheletul din groapa suprapusă, între aceste două schelete păstrându-se un strat de sol. În asemenea condiţii, ambele schelete sunt păstrate fără a fi înregistrate deranjamente. Cunoaștem însă și situaţii când săparea gropii unui mormânt nou distrugea scheletul mai vechi, oasele deranjate fiind așezate grămadă lângă picioarele de-functului înmormântat ulterior. În mai multe cazuri suprapunerile erau triple sau cuadruple. Densitatea mare de morminte, dar și numeroasele suprapuneri demonstrează existenţa înde-lungată a necropolei, precum și numărul mare al populaţiei ce utiliza acest cimitir.

Doar la o mică parte din morminte s-au păstrat contururile gropilor. acestea aveau forme trapezoidale sau rectangulare cu colţurile rotunjite. În câteva dintre morminte au fost fixate urme de lemn. Reieșind din observaţiile asupra resturilor lemnoase păstrate, defuncţii erau așezaţi pe un așternut din crengi și stuf, iar deasupra se punea un capac din scânduri în formă de segment de arc. astfel, defunctul nu era înmormântat într-un sicriu propriu-zis, ci


se așeza pe un pat vegetal, după care se acoperea cu un capac din lemn prelucrat8. La două dintre morminte, în partea superioară a gropii, au fost identificate resturi de lemn (probabil, de la crucile fixate la capul defuncţilor).

Conform rezultatelor analizei antropologice9, dintre schelete cercetate nouă au aparţinut unor femei, opt unor bărbaţi, cinci erau de copii, unul nu a putut fi determinat. Cea mai înaintată vârstă de deces nu depășește 55 de ani și cei mai tineri sunt copii între 2 și 12 ani.

În cadrul necropolei au fost găsite șase monede medievale (Figura nr. 11), patru dintre care se aflau în regiunea pieptului celor decedaţi, fapt ce demonstrează practicarea unui obi-cei de punere a monedelor în mână, probabil legat de cutuma obolului lui Charon. piesele monetare provin din diferite monetării din ţările vecine, cum ar fi polonia, ungaria, Impe-riul Otoman. Cea mai veche este emisă în perioada domniei lui Matei Corvin (1458-1490), iar cea mai târzie în perioada regelui polon Sigismund al III-lea (1578-1632).

Judecând după informaţia oferită de monedele descoperite în morminte, necropola de la Lăpușna poate fi datată preliminar în perioada secolelor XV-XVII. având în vedere numărul mare de schelete, densitatea și numeroasele suprapuneri, considerăm că descoperirile făcute de noi în anul 2013 fac parte din cimitirul târgului.

Situl arheologic Lăpușna reprezintă unul din cele mai importante monumente ale istoriei medievale a spaţiului pruto-nistrean. În prezent vestigiile vechiului oraș sunt în proces con-tinuu de distrugere, de aceea este necesară cercetarea lor urgentă și conservarea, acolo unde este posibil.

8 Obiceiul utilizării unor construcții funerare asemănătoare (aşternut vegetal şi capac din lemn) este păstrat până în prezent în memoria locuitorilor în etate din Lăpuşna.

9 Analiza antropologică a scheletelor provenite din necropola de la Lăpuşna a fost realizată de dna dr. Angela Simalcsik, cercetător ştiinţific, gradul III, Secţia de cercetări antropologice, Academia Ro-mână – Filiala Iaşi, căreia îi aducem şi pe această cale mulţumirile noastre.


Date NoI PrIVIND arHeologIa BIserICII sf. arHaNgHelI mIHaIl șI gaVrIIl DIN s. lăPușNa

dr. hab. Gheorghe POSTICĂ

În anul 1999 a fost realizată o primă încercare de a stabili, pe cale arheologică, vechimea Bisericii Sf. arhangheli Gavriil și Mihail din s. Lăpușna, r-nul Hâncești. La timpul respectiv a fost trasată o secţiune arheologică pe capătul de Est al absidei și trasă concluzia potrivit căreiea actuala biserică de la Lăpușna, în anul 1818, era „construită pe un stabliment nou, fără a avea vreo legătură cu un alt locaș medieval anterior”1.

De remarcat că, până la săpăturile arheologice nominalizate, în publicaţiile de la Chi-șinău, în mod expres, a fost acreditată ideea despre edificarea bisericii de la Lăpușna în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea pe fundaţiile bisericii medievale din această localitate, în acest sens fiind remarcate o serie de dovezi documentare2. În publicaţiile ulterioare, au-torul acestei idei, arhitectul Tamara nesterov a oferit noi prilejuri prin care a promovat3 și a dezvoltat această aserţiune4.

În acest context, în scopul precizării stratigrafiei arheologice şi a începuturilor Bisericii Sf. arhangheli Gavriil şi Mihail din s. Lăpuşna, în anul 2011, cu binecuvântarea parohului Serghei, am realizat o săpătură arheologică de control în incinta locaşului sfânt.

Cercetarea arheologică s-a desfășurat în colţul de nord-Est al pronaosului. Secţiunea avea dimensiunile de 1,80x1,25 m și era orientată pe axa nord-Sud (Figura nr. 1). Cercetarea arheologică a fost efectuată până la adâncimea de 1,20 m de la podeaua anului 2011. Ca ur-mare a cercetării, s-a constat, fără de niciun echivoc, că elevaţia actualei biserici are la bază fundaţia unei biserici mai vechi, convenţional nominalizată „Biserica I”, actualul locaș sfânt fiind desemnat drept „Biserica II”.

nivelul superior al fundaţiei Bisericii I, în sectorul cercetat, se află la adâncimea de 0,10 m sub nivelul podelii de lemn funcţională în anul 2011.

Stratigrafia arheologică din sectorul cercetat (Figura nr. 2), privită pe verticală de jos în sus, se prezintă după cum urmează:

1. Stratul inferior aflat sub adâncimea de 0,92 m de podeaua contemporană din lemn era alcătuit din cernoziom, reprezentând nivelul vechi de călcare al solului, de la care s-a început construcţia Bisericii I;

1 Vlad Ghimpu, Rodica Blanovschi, Natalia Ghimpu, Cercetări arheologice preliminare în târgul medieval din Lăpuşna, In: Tyragetia, 2000, vol. 9, p. 159-172.

2 Tamara Nesterov, Lăpuşna şi biserica ei, In: Natura, 1998, nr. 1, p. 10. 3 Mugur Andronic, Tamara Nesterov, Toate drumurile duc … la Putna, Suceava, 2001, p. 161.4 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna un monument din timpul lui Ștefan cel Mare? In: Arta,

Chişinău, 2006, p. 10-18.

15


2. Deasupra nivelului vechi de călcare, urma un strat de mortar (2-4 cm) – vestigii ale unui strat de construcţie, acestea reprezentând prima fază a edificării Bisericii I;

3. În continuare era un sol cenuşiu cu mortar (3-8 cm) – un strat de nivelare aflat la ni-velul inferior al soclului de fundaţie al Bisericii I, acesta reprezentând a doua fază de construcţie a Bisericii I;

4. urma un strat de mortar (4-6 cm), aflat la nivelul inferior al soclului de fundaţie al Bisericii I – acesta reprezentând a treia fază de construcţie a Bisericii I;

5. următorul strat era un sol cenușiu cu fărâmături de calcar (26-32 cm), dispus în ace-lași plan cu soclul de fundaţie al Bisericii I, reprezentând un strat de nivelare, care constituie a patra fază în edificarea Bisericii I;

6. În continuare, era un strat alcătuit din mortar, pietre şi sol cenuşiu (13-23 cm), care acoperă integral soclul de fundaţie al Bisericii I, reprezentând o altă fază (a cincea) de construcţie a acestui locaș. La acest nivel era săpată o groapă de schelă (sol cenușiu cu pietriș, cu diametrul de 20 cm, adâncimea de 74 cm), ce ţine de faza de construcţie nr. 5;

7. următorul nivel era din sol cenușiu (7-8 cm), reprezentând un strat de nivelare;8. urma un strat de mortar (2-3 cm), care reprezenta o fază de construcţie sau de repa-

raţie a Bisericii I;9. În continuare era un sol castaniu-nisipos (3-4 cm), acesta reprezentând un strat de

nivelare;10. urma o lentilă de nisip (2-3 cm), care ţine de o etapă de nivelare;11. următorul nivel era compus din mortar, tencuială și var (4-12 cm), acesta reprezen-

tând un strat de construcţie – o etapă a edificării Bisericii II din anii 1814-1819 și faze de reparaţii din secolul al XIX-lea;

12. În continuare era grinda de lemn aşezată în strat de nisip (14 cm), aflată într-un plan cu nivelul inferior al elevaţiei Bisericii II (1819) – acestea reprezentând un strat de nivelare din secolul al XX-lea;

13. La suprafaţă era podeaua din scândură de lemn (5 cm) din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Cercetările arheologice din sectorul „pronaos” au arătat explicit că zidul actualei biserici coboară sub podea cu 0,10 m, fiind așezat pe o fundaţie mai veche, care se deosebește de prima din punct de vedere tehnic și tehnologic.

Fundaţia Bisericii I este extinsă spre interior cu 0,20 m faţă de aliniamentul elevaţiei Bise-ricii II. Soclul de fundaţie al Bisericii I se găsește cu 0,42-0,44 m mai jos de nivelul superior al fundaţiei in situ a Bisericii I, sau cu 0,52-0,54 m de la nivelul podelii de lemn. Soclul de fundaţie al Bisericii I este masiv, având în grosime 0,37 cm, iar în lăţime 0,25 m. Fundaţia Bisericii I este extinsă spre Sud cu 0,15 m de la aliniamentul elevaţiei aflată deasupra soclului de fundaţie.

Fundaţia Bisericii I este amenajată din piatră ruptă înecată în mortar din nisip cu var de culoare verzuie, similar cu mortarul din fundaţia Bisericii I de la Mănăstirea Căpriana, da-tată în secolul al XV-lea5. În solul de umplutură materiale arheologice n-au fost descoperite.

pentru stabilirea cronologiei Bisericii Vechi de la Lăpușna, prezintă interes cercetările de arhitectură realizate de dna dr. Tamara nesterov.

5 Gheorghe Postică, Nicolae Constantinescu, Căpriana: repere istorico-arheologice, Chişinău, 1996.


În baza analizei documentelor scrise de epocă, a fost stabilit că actuala biserică de la Lăpuşna cu hramul Sf. arhangheli Gavriil şi Mihail a fost edificată între anii 1814-1819 pe temelia bisericii vechi din localitate6, planul căreia a fost preluat și perpetuat.

Faptul că actuala biserică de la Lăpușna a fost edificată pe locul fundaţiei bisericii vechi este expus în plângerea locuitorilor din satul Lăpușna din 6 aprilie 1814: „…pentru facerea mănăstirei de piatră din tărgu Lăpușna, s-au pus de lăcuitori la cale, și au tocmit și meșteri chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei vechi, luându-să și condrat din măna lor și li s-au dat și o somă de bani întrănd în lucrarea Sfintei mănăstiri adică a să curăți piatra veche și moluzul de pe temelia veche…”7. În acelaşi timp, în scrisoare se solicită povaţă „cum și pentru sfințirea temeliei facem arătare, fiindcă temelia rămăne tot acei veche, trebuie să să sfințească au tot cu sfințirea cea dintăi va rămâne”8.

Totodată, edificarea bisericii de la Lăpușnă pe locul fundaţiei bisericii vechi este specifica-tă în scrisoarea din 4 octombrie 1814 a protopopului Ioan Dimitriu: „Cu preplecată scrisoarea me înștiințez Înat Preosfinția Voastră pentru sătenii di la satul Lăpușna, din vreme ce au luat voi și blagoslovenie de la Înalt Preosfinția Voastră pentru ca să facă altă biserică di piatră din nou la cari din vremea aceia și păn acum nici într-o lucrare n-au pus, ce numai căt au oborăt un zid la pămănt dintracele vechi, atăta lucrari au mișcat, iar altă nimică căt și ace biserică veche ce este să află în poprele spriginită di nu cadi la pământ cu totul discoperită dizlepită fără de nici o căutari după cum este mai înprotivă de care să nu să întămple zi să cazi predănșii de care n-am lipsăt a înștiința”9.

Biserica veche de la Lăpușna, din punct de vedere planimetric, este atribuită perioadei domniei lui ştefan cel Mare de la sfârșitul secolului al XV-lea10. aceasta face parte din șirul locașelor de cult de tip dreptunghiular cu patru compartimente (altar, naos, pronaos și prid-vor), care, în timpul domniei lui ştefan cel Mare, existau în paralel cu bisericile de tip triconc.

Locașele de cult dreptunghiulare cu patru compartimente au apărut ca rezultat al evoluţi-ei bisericilor cu trei compartimente, cu abside laterale, sub influenţa planului bisericilor-ne-cropole mănăstirești cu cinci compartimente11.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate, biserica veche de la Lăpușna putea fi construită în anii 1495 sau 1500-1501 și, posibil, era primul locaș dreptunghiular cu patru compartimente, care a servit mai apoi în calitate de prototip pentru bisericile de plan similar, ridicate în localităţile arbore (1502), Reușeni (1503-1504), Dobrovăţ (1503-1504), şipote (1507), Brănișteni (1520), părhăuţi (1522), Baia (1532)12.

astfel, săpăturile arheologice vin să completeze și să confirme datele izvoarelor scrise referitor la edificarea actualei biserici de la Lăpușna pe fundaţia bisericii medievale, care, din punct de vedere arhitectural, poate fi datată cu epoca lui ştefan cel Mare de la sfârșitul secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea.

6 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna un monument din timpul lui Ștefan cel Mare? In: Arta, Chişinău, 2006, p. 10-18.

7 ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, (După M. Brihuneţ).8 Ibidem.9 ANRM. F. 205, inv. 1, d. 389, (După M.Brihuneţ).10 Tamara Nesterov, op. cit., p. 16-17.11 Din timpul lui Ștefan cel Mare sunt semnalate următoarele biserici cu 3 compartimente: Sf. Paraschi-

va din podgoriile domneşti de la Cotnari, 1491-1492; Borzeşti, 1493-1494; Războieni, 1496; Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, 1497-1498; Cozmeşti (?); Sf. Paraschiva, Târgul Frumos (?).

12 Tamara Nesterov, op. cit., p. 16-17.


Figura nr. 1. Lăpuşna 2011, Biserica Sf. Arhangheli

Mihail şi Gavriil, Pronaos Nord-Est, Secțiunea nr. I,

Plan general.

Figura nr. 2. Lăpuşna 2011, Biserica Sf. Arhangheli

Mihail şi Gavriil, Pronaos Nord-Est, Secțiunea I, Profil

Sud-Nord al peretelui de Vest.


PreoţII șI BIserICa DIN satul lăPușNa îN PrImele DeCeNII ale seColuluI al XIX-lea

pr. mitrof. Manole BRIHUNEȚ

Cumulând numeroase surse inedite de arhivă, ne propunem ca scop principal analiza activității multilaterale a preoților din Lăpușna, desfășurată în funcție de factorul politic, social, economic. Fiecare preot a marcat în mod deosebit perioada sa de preoție prin ac-tivitate edilitară, înfrumusețarea locașului de cult cu valoroase podoabe bisericești, dar și activitate didactico-educațională, promovând consecvent valorile creștine în mediul localni-cilor. Reieșind din sursele studiate, cercetările noastre au fost axate pe studiul următoarelor compartimente: istoricul edificării bisericii la Lăpușna, inventarul bisericesc și contribuția preoților, din care motive am prezentat informațiile depistate în filele dosarelor de arhivă cu referință la activitatea și biografiile preoților documentați în primele decenii ale secolului al XIX-lea. O filă importantă în cercetarea noastră revine ctitorilor, dar și litigiilor iscate între proprietarii funciari ai moșiei Lăpușna, fețele bisericești și unii moșieri din partea locului, care au marcat dezvoltarea bisericii.

Biserica şi preoțiipotrivit „Formelor de înștiințare”, întocmite de protopopul Ioan Dimitriu la 1 ianuarie

1812 privind biserica cu hramul Sfinților Voievozi din satul Lăpușna, ținutul Lăpușna, aflăm că locașul era de lemn, îndestulat cu toate veșmintele, cărţile și podoabele1. În total, în sat erau 228 de case, în care locuiau 1136 de locuitori, toți moldoveni, dintre care 652 de bărbați și 484 de femei.

preot era apostol GaVRIL, despre care dosarele de arhivă ne spun că avea 43 ani, era de neam moldovean, fecior de mirean. a fost preoțit de preasfințitul episcop parfenie proilavul în anul 1798, inițial rânduit către biserica din satul perenii, dar nemulțumindu-se la această biserică, prin binecuvântarea preasfințitului episcop Meletie, la 3 ianuarie 1809 a fost rânduit la popor către biserica din satul Lăpușna, unde se afla și în 1812. „La citire și la cântare mol-dovenește de mijloc, nu-i bețiv, nu-i globit”, avea preoteasă și cinci feciori: Gheorghe de 10 ani și Grigori de 20 de ani, care învață la Psaltire moldovenește, neculai de 7 ani, învățat, Iacov de 4 ani, învață la Ceaslov moldovenește și mezinul ştefan, de 2 ani.

La biserica din Lăpușna mai slujeau preotul Ioan VăRLan, în vârstă de 34 de ani, tot de neam moldovean, fecior de preot. a fost preoțit de preasfințitul episcop Gherasim la 25 mai 1801, rânduit fiind la popor către biserica din Lăpușna. De asemenea, „la cetire și la cântări moldovenește de mijloc, nebețiv, neglobit, are preoteasă” și doi copii: panaite de 12 ani și Vasile de 8 ani, care învață la Ceaslov moldovenește.

1 ANRM. F. 733, inv. 1, dosar 613.

16


Celălalt preot, neculai VăRLan (Varlaam – n.n.), avea 26 ani, era de neam moldovean, și el fecior de preot. a fost preoțit de preasfințitul episcop Meletie la 28 decembrie 1808, rân-duit către biserica din Lăpușna. „Citește cântă moldovenește bine, nu-i bețiv, nu-i globit, are preoteasă” – citim din document.

La momentul întocmirii „Formelor de înștiințare”, diaconul ştefan VăRLan avea 29 de ani împliniți, și el de neam moldovean, fecior de preot. a fost diaconit de preasfințitul episcop Meletie la 16 decembrie 1811, rânduit fiind la biserica din Lăpușna. Citea și cânta moldovenește, nu era bețiv, globit, era căsătorit și creștea un fecior: Gheorghe de un an. Continuând subiectul privind fețele bisericești, îl menționăm pe Vasile sin Gavril pe post de ipodiacon. avea 54 ani, de neam moldovean, fecior de mirean, s-a făcut ipodiacon nepovelit de preasfințitul episcop Iacov la 18 februarie 1787, rânduit fiind la popor către biserica din satul Lăpușna, unde se afla și în 1812, la momentul întocmirii raportului protopopului Ioan Dimitriu. Citea și cânta moldovenește prost, era nebețiv, neglobit. avea diaconiță și trei fe-ciori: Ion (12 ani), învăța la Ceaslov moldovenește, ştefan (9 ani) și Iosif (7 ani).

La 1812, în lista dascălilor cu deservire pentru biserica din Lăpușna figurau următoarele persoane: Vasile sin nani, de 40 de ani, de neam moldovean, fecior de mirean. I-a fost dată carte de dăscălie de preasfințitul episcop Gherasim la 17 decembrie 1801, fiind rânduit ini-țial către biserica din satul Cărpineni și fiind nemulțumit la acea biserică, a venit la biserica din satul Lăpușna. „Citește cântă moldovenește de mijloc, nebețiv, neglobit, are dăscăliță și un fecior Gheorghe de 2 ani”.

Dascălul Ioan COnSTanTIn avea 39 de ani, era de neam moldovean, fecior de mirean. I-a fost dată carte de dăscălie de preasfințitul episcop Gherasim la 4 aprilie 1801, rânduit fiind către biserica din Lăpușna. Citea și cânta moldovenește prost, era nebețiv, neglobit, însurat, avea un fecior Gheorghe (5 ani).

Despre dascălul Gavriil COnSTanTIn se știe că avea la momentul întocmirii „Formelor de înștiințare” 54 ani, era de neam moldovean, fecior de diacon, căruia i s-au dat carte de dăscălie de preasfințitul episcop Gherasim la 4 aprilie 1801, fiind rânduit către biserica din satul Lăpușna. şi el „Citește și cântă moldovenește prost, bun, nebețiv, neglobit”, era însurat, avea feciori: Tănasă (7 ani), învață, Constantin (4 ani) și Ioan (2 ani).

Dascălul Dumitraș VăRLan avea 22 ani, moldovean, fecior de preot, necercetat. nu avea carte arhierească, din copilăria lui slujea bisericii. Citea și cânta moldovenește de mijloc, nebețiv, neglobit, holtei.

Cât privește istoricul bisericii noi, în acest context se cere menționată insistența și râvna preoților în edificarea unui locaș de cult trainic, de piatră. aflăm din dosarul privind con-strucția bisericii din satul Lăpușna despre înștiințarea adusă la 28 ianuarie 1814 de proto-popul Ioan Dimitriu privind vechimea bisericii și necesitatea construirii unei biserici noi, de piatră, deși locuitorii satului cereau să se facă „de lemn în amănari și zădită de lut și cu piatră”2. Totodată, protoiereul menționa că și podoabele sunt proaste, care tot după binecu-vântare urmau să se facă, subliniindu-se astfel și insistența preoților în înfrumusețarea bise-ricii atât în interior, cât și în exterior, de care preotul era responsabil împreună cu epitropul. astfel, citim din raportul protopopului Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușnei că la 29 ianuarie 1814 a fost dată binecuvântarea de a se ridica o biserică nouă în locul celei „vechi și slabă cu totul” purtând același hram, Sfinții Mai Marii Voievozi. Biserica urma să fie ridicată „după planul ce s-au dat la mâna preoților din oraș Lăpușna”.

La 5 februarie 1814, cu nr. 301, de la Dicasteria Exarhicească a Mitropoliei Chișinăului și Hotinului a venit rezoluția ÎpS, potrivit căreia „(…) dăm voie și blagoslovenie a să faci beseri-

2 ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 389; Unele fragmente au fost publicate în revista „Arhivele Basarabiei”, nr. 1/1935.


că de nou în locul cei vechi cu același hram cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din oraș Lăpușna”. Dicasteria, pentru împlinirea rezoluției ÎpS, scrie protoiereului Ioan Dimitriu să meargă și să sfințească conform pravilei locul unde va fi pornită construcția bisericii, să înceapă lucrul la timp și când va săvârși tot lucrul, să facă izvod de podoabe și lucruri aflate în biserică și împreună cu raportul să trimită ÎpS pentru a lua binecuvântarea pentru sfințirea bisericii.

peste doar câteva luni, la 6 aprilie 1814, Gavriil vornic de Lăpușna, Toderașcu Tuhilat, Toader parfenii și locuitorii tărgului Lăpușna se adresează Mitropolitului și Exarhului Gav-riil „cu multe lacrimi”, întrucât după rezoluția ÎpS privind ridicarea bisericii de piatră „s-au pus lăcuitorii la cale, și au tocmit și meșteri chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei (bi-sericii – n.n.) vechi, luându-să și contract din măna lor și li s-au dat și o somă de bani întrând în lucrarea Sfintei mănăstiri, adică a să curăți piatra veche și moluzul de pe temelia veche și al-tele ce să arată prin contractul ce s-au făcut și acum viind părintele egumenul de la Sfântul Ioan Zlatoust din Iași, care iaste stăpân moșiei aceia în cămpu, iară vatra tărgului iaste a lăcuitorilor după hrisoavele ce au la măna lor, întărite de preluminații domni”. Din cauza unor litigii fun-ciare legate de transmiterea și schimbul pământurilor de egumenul mănăstirii Sfântul Ioan Gură de aur din orașul Iași și boierii locali, și fiind arătate și zapisurile de învoială privind schimbul moșiei Lăpușna, acum a devenit problematică construirea Sfintei Mănăstiri (după cum este menționată biserica din satul Lăpușna în documentele vremii – n.n.). şi meșterii care au semnat contract stau fără lucru. Reieșind din cele menționate, sesizăm următoarea constatare precum că locuitorii îl roagă pe ÎpS să fie povățuiți cum să procedeze cu sfințirea temeliei bisericii, fiindcă rămâne tot cea veche. Totodată, rugau smerit să li se elibereze o condică de milă pentru colectarea mijloacelor pentru construcția bisericii. prezentul dosar are o deosebită importanță istorică, întrucât vine să ne prezinte și costul lucrărilor la începu-tul secolului al XIX-lea: pentru lucrul pietrarilor – 1500 de zile lucrate, au fost achitate 5300 lei bani. potrivit rezoluției emise, aflăm că la 7 aprilie 1814 a fost eliberată condica de milă pe un termen de doi ani, iar construcția urma să fie începută cu o singură sfințire.

potrivit noii cereri către ÎpS din partea protopopului ținutului Lăpușna Ioan Dimitriu din 4 octombrie 1814, aflăm că la acea dată lucrările încă nu s-au pornit. Totodată, a fost doborât la pământ un zid vechi, biserica, lipsită de îngrijire, rămânea sprijinită în proptele să nu se prăbușească, iar acoperișul era demantelat. a doua zi nu a întârziat rezoluția din care aflăm despre închiderea bisericii aflată în pericol de prăbușire, luându-se din ea Sf. Antimis și Sf. Taine, iar enoriașii cu preoții slujitori urmau să fie rânduiți la o biserică din apropiere: „Numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra norodului, să se închidă, luând dintrânsa Sf. Antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face biserica de iznovă să fie rânduiți la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască și preoții din Lăpușna, și dicăsteria să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la facerea bisericii cu două părți de cheltu-ială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce s-au dat de la noi”. În așa fel, preoții de la biserica din satul Lăpușna urmau să slujească pe rând în bisericile din apropiere, iar Dicasteria a dispus ca proprietarul moșiei să contribuie financiar cu două părți pentru ridicarea bisericii, restul sumei urmând să fie strâns cu cartea de pantahuză. protopopul Ioan urma să prezinte un raport în care să menționeze ce s-a înfăptuit potrivit rezoluției Mitropolitului Chișinăului și al Hotinului.

Întrucât sumele colectate nu erau suficiente, banii fiind destui numai pentru construcția bisericii până la ferestre, iereul apostol și epitropul pavel din târgul Lăpușna s-au adresat la 13 mai 1816 către ÎpS cu o nouă rugăminte de a li se elibera condica de milă încă pentru doi ani, alăturând și devizul de cheltuieli necesar. potrivit rezoluției din 15 mai al aceluiași an, condica solicitată a fost eliberată pe un termen de un an de zile.


Cert rămâne faptul că nici acești bani nu au fost destui, astfel ca la 27 iunie 1817 pavel epitropul și petrea Stoian din numele tuturor locuitorilor târgului Lăpușna cer cu plecăciune să li se ofere iarăși condica de milă pentru a ajuta „spre a pute săvârși zidirea sfintei bisericei”. şi această cerere a fost satisfăcută, condica de milă fiindu-le oferită lăpușnenilor încă pentru un an3.

La data de 5 noiembrie 1819 protoiereul Ioan Dimitriu din satul Buiucani, ținutul Orhei, conform rezoluției eliberate la începerea construcției, face un raport potrivit căruia anunță ca a fost binecuvântată ridicarea bisericii de piatră cu hramul Sfinților Mai Marilor Voievozi în satul Lăpușna, ținutul Orhei, care după câțiva ani a și fost finisată. Fiind pregătită cu toate podoabele ei și lucrurile necesare, protopopul roagă să se elibereze un Antimis nou și să se sfințească noul locaș construit, primind următoarea rezoluție: „Dăm blagoslovenie protopo-pului Ioan Dimitriu să sfințească biserica din satul Lăpușna cu hramul Sf. Mai Marilor Voie-vozi ce să prăznuesc în 8 zile noiemvrie cu nou Antimins ce s-au dat de noi”.

În așa fel, concluzionăm că biserica de piatră cu hramul Sf. mai Marii Voievozi din satul Lăpușna a fost construită în anii 1814–1819, în perioada vizată, la insistența preoților și reprezentanților locuitorilor satului, fiind eliberate mai multe condici de milă pentru colec-tarea resurselor necesare edificării ei.

un loc aparte în activitatea preoților ține și de încreștinarea locuitorilor din Lăpușna, în ianuarie 1817 în legătură cu botezul Elisavetii Franțusca (franțănca) fiind menționat pr. nicolai Vist (Varlaam – n.n.)4. Studiind documentul în cauză, aflăm despre modalitatea de a primi botezul de o persoană de altă credință, întrucât Elizaveta, despre care se vorbește în dosar, era de origine franceză, stabilită cu traiul în satul Lăpușna împreună cu moscalii (rușii) corpului de infanterie Ohotsk: „Elisavetii Franțusca din satul Lăpușna ci ceri a să boteza în le-gea creștinească, să-i faci întrebari și cercetari di nu ari bărbat și di este din legea papistășească și di voiește a să boteza în legea creștinească și di va păzi credința și legea pănă la sfârșitul vieții sale și precum va arăta și vei afla să răportuești”.

În primele decenii ale secolului al XIX-lea erau frecvente și unele litigii iscate între moși-erii din partea locului și biserică. astfel, în 1819 ctitorul bisericii din satul Lăpușna, ținutul Orhei, pavel Bubuioc, a depus o plângere pe moșierul Iordache Tomuleț pentru acapararea lemnului care aparținea bisericii5. potrivit documentului de arhivă, aflăm și pricina acestei adresări către mitropolitul Gavriil. Se știe că pavel Bubuioc împreună cu locuitorii satului Lăpușna au strâns pari și nuiele, inclusiv de pe moșia Hâncești, pentru a face o împrejmuire la biserica cea nouă și la cimitirul vechi al satului. Când a început să fie făcut gardul de nuiele, moșierul satului Iordache Tomuleț a luat parii și nuielele de la biserică pentru a-și face ogra-dă la casa sa. Ctitorul pavel Bubuioc solicita soluționarea conflictului și întoarcerea parilor și nuielelor pentru a putea fi terminată împrejmuirea bisericii și cimitirului.

În rezoluția din 15 noiembrie 1819 se menționează că se vor înștiința instanțele necesare despre fapta moșierului Tomuleț, cu cerința de a întoarce bisericii materialele acaparate, iar pentru încălcarea ucazului din 21 august 1813 să fie supus judecății civile.

La 20 aprilie 1843 blagocinul Feodor pahovschi a dat planul pământurilor (teren agricol și pășune) bisericii Sfinților Voievozi din satul Lăpușna pentru cler.3 În legătură cu unele impedimente ce le întâmpina epitropul bisericii din Lăpuşna pentru a mergi cu

condica de mile, din cauza încartiruirei ostaşilor ruşi în casa sa, preotul Nicolai Varlaam într-o scrisoa-re pe marginea problemei convertirei Elisavetei Franțăsca, nota „Nu lipsăsc a înştiința şi pentru Pavel epitrop, că ari mari supărari di moscali, la care vornicului în multi rânduri i s-au zis ca să rânduiască moscalei, să nu ste condica şi nu înțălegi. (1817) ghen(arie) 18. Preot Nicolai”. ANRM, F. 205, inv. 1, d. 1729, f. 1.

4 ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 1729, f. 1.5 ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 6991, 6 f.


arta sacrăFiind însărcinați și cu înfrumusețarea bisericii, preoții din Lăpușna au avut un aport spe-

cial la zugrăvirea bisericii și la facerea podoabelor de cult, inclusiv întocmirea unui catastif al lucrurilor, cu menționarea numelor tuturor ctitorilor care au donat bisericii o cădelniță, o carte sau un vas sfânt. astfel, odată fiind finisată construcția bisericii, la 25 noiembrie 1818 epitropul pavel, împreună cu toți locuitorii satului Lăpușna, ținutul Orhei, se adresează din nou cu rugămintea de a li se mai elibera condica de pantahuză, banii deja fiind colectați pentru a „săvârși de zugrăvit”, condică eliberată încă pentru un an. În acest context, venim cu unele informații inedite privind instalarea iconostasului în biserica din satul Lăpușna6. În anul 1818 locuitorii satului s-au tocmit cu întreprinzătorul din orășelul Klințî (Belarus), Matfei Jukov, „ca să facă catapiteazma din biserica de acolo”. La 7 august, ultimul a depus o plângere către Dicasteria Chișinăului privind neachitarea lucrului conform contractului. În atare condiții, prot. Ioan Dumitriu, în raportul său din 18 octombrie 1818, a menționat că a mers la fața locului și a îndatorat locuitorii satului cu suma de 600 de lei pentru a fi achitat lucrul.

Cât privește podoabele bisericești, se cere de menționat că la momentul sfințirii bisericii, în anul 1819, a fost întocmit un catastih „de toate lucrurile și podoabele ce să află gata la bise-rica”, care ne prezintă tabloul general al situației bisericii. Biserica nouă era de piatră, cu bolta de lemn, tencuită, acoperită cu șindrilă, pardosită cu lemn, ferestrele de fier, crucile de fier, ușa de lemn, cu încuietori de fier. Clopotnița era tot de piatră, încadrată în trupul bisericii. Locașul de cult era împrejmuit cu un gard de nuiele, cu poartă din lemn, de scânduri. pristo-lul era de piatră, cu masa de lemn, cu două rânduri de acoperământ de pristol; unul de cit și altul de tafta. În lista obiectelor de preț au fost incluse sfântul Antimis, „litonul sfânt antimins di taftă”, două sfeșnice de alamă la pristol și un sfeșnic de alamă la jertfelnic, un chivot de tinichea pentru păstrarea sfintelor taine, o cruce de lemn pe sfântul pristol, jertfelnicul de piatră, un rând de veșminte de cit la masa altarului.

Dintr-un catastif mai desfășurat al lucrurilor bisericii din satul Lăpușna pentru anul 1819 aflăm despre următoarele podoabe de preț: veșmintele la Sf. pristol – Sf. Antimis de pânză, două rânduri de veșminte de cit, două sfeșnice de alamă pe pristol, o cruce de lemn, un chi-vot pentru sfintele taine și un jertfelnic de piatră. Îmbrăcămintea jertfelnicului, de cit. printre vasele bisericești avem menționate: un potir, un discos, o steluță, o copie, o linguriță, toate de madem; un aer, pocrovățul potirului și pocrovățul discosului; un sfeșnic de alamă, două vase pentru vin și apă, două vase și o tablă pentru litie, două cădelnițe – una de madem și alta de alamă, o pereche de cununi de fier alb, două sfeșnice mici de lemn ș.a. un loc aparte revine veșmintelor preoțești: un felon de adămască, un stihar de cit, o pereche de naracleți de atlas.

Catapeteasma era săpată de lemn, în biserică erau patru icoane mari de lemn. ușile îm-părătești erau sculptate în lemn, ajurate; două dvere de lemn zugrăvite, patru sfeșnice mari de lemn, două sfeșnice mici de lemn, o taftă la ușă împărătească, un tetrapod de lemn, un colivar de lemn, două scaune, stranele bisericii, un policandru de lemn, un serafim sculptat în lemn aurit, steagul de pânză, patru icoane mari în pridvorul bisericii, două sfeșnice mari de lemn, un policandru de alamă făcut de Toader prescură.

printre cărțile bisericești în catastif au fost incluse o Evanghelie, o Liturghie, un Apostol, un Octoih, un Triod, un Ceaslov, o Psaltire, trei Molebnice, două Panahide, Tâlcuirea Evanghe-liei, completate de 3 cărți: Vasile cel Mare, Grigore Bogoslov și Ioan.

În lista podoabelor au fost trecute și o pereche de foarfece de botez, două vase mici de mir, o cristelniță de lemn pentru botezul pruncilor, un clopot. De asemenea, printre lucrurile

6 ANRM. F. 205, inv. 1, dosar 2168.


de valoare deosebită vom remarca o cădelniță de argint, o cruce de argint, un stihar de culoa-re verde, o cădelniță de alamă mică, un potir de cositor, o linguriță de argint, două copii de aramă, un potir, un discos și o steluță de plumb, un pieptene de cap.

Izvodul lucrurilor realizat la 11 ianuarie 1831 ne permite să concretizăm prezența urmă-toarelor obiecte bisericești: o basma roșie mare pe tetrapod ctitorită de un oarecare Săndit, o masă pentru litie îmbrăcată cu cit albastru, un scaun de citit în mijlocul bisericii, acoperit cu cit, două sfeșnice făcute de Dumitru Grecu, patru candele de argint, una din ele făcută prin osârdia spătarului Leon (Dimitrie Leon – n.n.) și alta ctitorită de Ioan Trepela, alta de Gheorghi Brezlui și una de Toader Cupărău; un litier de fier alb făcut din cutii, un stihar de cit galben cu flori negre făcut de o căpităneasă Maria, un stihar de stofă roșie ctitorit de domnul Buzăiei (probabil nicolae Buzica – n.n.), un stihar de cit bun galben cu flori ctitorit de sărdariu Turturică, un felon de stofă dăruit de moșierul Grigore Leon, un felon de cit în dungi donat de preoteasa preotului Luchian, o pereche de mânecuțe de stofă ctitorită de moșierul Leon, o pereche de mânecuțe, o pereche de mânecuțe de stofă simplă donate de Buzăiei, un acoperământ la pristol, un acoperământ sub Liturghie de cit, un patrafir de stofă veche, un patrahir făcut de Constantin Stahi, un vas pentru teplotă de argint, o ladă mare pentru veșminte rele, două lăicere bisericești la pristol și trei ștergare bisericești oferite de locuitorii satului.

peste doi ani, în 1833, izvodul obiectelor bisericești includea suplimentar un filon de tafta roșie, un stihar de cit, un epitrahil, o pereche de mânecuțe ș.a.

În concluzie, vom menționa că, grație documentelor de arhivă, inedite în cea mai mare parte, întrucât au fost făcute publice doar câteva fragmente selective în paginile revistei de istorie „arhivele Basarabiei”, noi am putut urmări evoluția bisericii de piatră din satul Lă-pușna. Se cunosc și numele preoților din Lăpușna, printre care apostol Gavril, preoțit de pS episcop parfenie proilavul în 1798; Ioan Vărlan, preoțit de pS episcop Gherasim în 1801 pentru biserica din Lăpușna; neculai Vărlan, rânduit de episcopul Meletie în 1808 pentru aceeași biserică; diacon era ştefan Vărlan, rânduit de episcopul Meletie în 1811 pentru bi-serica din Lăpușna; ipodiacon era Vasile sin Gavril, rânduit la Lăpușna de episcopul Iacov în 1787; dascăl Vasile sin nani; dascăl Ioan Constantin; dascăl Gavriil Constantin; dascăl Dumitraș Vărlan ș.a.

Construcția bisericii de piatră, înzestrarea ei cu podoabe și instalarea iconostasului, îm-prejmuirea bisericii și cimitirului, completate de eliberarea pământurilor clerului etc. au fost posibile datorită activității consecvente a preoților rânduiți pentru biserica din satul Lăpuș-na. În așa fel, subliniem contribuția semnificativă a clerului în afirmarea și dezvoltarea cre-dinței în acest spațiu.

Anexă

file privind istoricul bisericii din satul lăpuşna în primele decenii ale secolului al XIX-lea

I.pre Înalt preosfinții Sa a preasfântului Îndreptătoriului Sinod cilen și Exarh, Gavriil Mitroplit Chișinăului și Hotinului.De la protopopul Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușnii


răport.Cu preplecată scrisoarea me înștiințez Înat preosfinția Voastră pentru biserica di la satul

Lăpușna, că este vechi și slabă cu totul și am sălit pi lăcuitori că nu mai decât să să apuci să facă altă biserică di piatră la cari ei cer ca să facă de lemn în amănari și zădită de lut și cu pia-tră și cerându-să ca să vin înainte Înalt preosfințiilor Voastre ca să-și ei blagoslovenie începi să o facă căt și podoabile bisăricii sănt foarte proste di cari n-am lipsit a înștiința.

1814 ghenar 28a Înalt preosfințiilor Voastrepreplecat protoierei Ioan Dimitriu

Rezoluția: 1814 goda ghenvarea 29 d., dăm blagoslovenie a să face biserică de nou în locul cei vechi cu același hram cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din oraș Lăpușna. G.M.C.

aNrm. f. 205, inv. 1, d. 389, f. 1. original.

II.De la Exarhiceasca Dicasterie a Mitropolii Chișinăului și Hotinului.Către cucerniciea sa protopopul Ioan Dimitriu de la țănut Lăpușnii,

Poroncă.După răportul cucerniciei tale ce ai trimis către Înalt preosfinția Sa a preasfântului În-

dreptătoriului Sinod cilen și al aceluiaș Exarh, Gavriil Mitroplit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler, la 28 zile a trecutei luni ghenari în care faci arătare pentru beserica din satul Lăpușna, că este vechi și slabă cu totul și că a-i silit pe lăcuitori de acolo ca să facă altă beserică, și la aceasta este și cu a lor primire, Înalt preasfinția Sa prin rezoluție poron-cești: „dăm voie și blagoslovenie a să faci beserică de nou în locul cei vechi cu același hram cu care după planul ce sau dat la mâna preoților din oraș Lăpușna”, drept aceia dicasteria spre înplinirea răzoluției Înalt preosfinției Sale scrie cucerniciei tale ca mergând la numitul sat să faci obicnuita osfeștanie și stropind toată materia și lucrătorii puind temelie să să pornească și lucru la vremi, și după ce să va săvărși tot lucrul fiind gata și toate podoabile făcând izvod de toate lucrurile bisericii înpreună cu răportul cucerniciei tale să-l trimiți drept la Înalt pre-osfinția Sa, de unde vei lua blagoslovenie și pentru a ei sfințire.

nr. 301, 1814, fevruarie 5.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 389, f. 2-2v. Copie.

III.pre Înalt preosfinții Sale, chirio chirio, Gavriil Mitroplit și Exarh și a feliuri de ordine cavaleriu, și a Sfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen

Cu multe lacrimi cerem spre milostivire preosfinția Voastră, că după a doilea jalobă ce sau dat pentru facerea mănăstirei de piatră din tărgu Lăpușna, s-au pus de lăcuitori la cale, și au tocmit și meșteri chetrari ca să o zidească pre temelie mănăstirei vechi, luându-să și con-drat din măna lor și li s-au dat și o somă de bani întrănd în lucrarea Sfintei mănăstiri adică a să curăți piatra veche și moluzul de pe temelia veche și altele ce să arată prin condratul ce s-au făcut și acum viind părintele egumenul de la Sfântul Ioan Zlatoust din Iași, care iaste


stăpân moșiei aceia în cămpu, iară vatra tărgului iaste a lăcuitorilor după hrisoavele ce au la măna lor, întărite de preluminații domni. La care au arătat părintele egumenu că ar fi făcut schimbare aceasta moșie cu niște boiari din cea parte ca să urmeze lăcuitorii după cum sânt moșiile boierești, și fiind că pănă acum n-au fost supărată vatra tărgului cu nemică după scri-sorile ce sănt, acum tărgoveții fiind ceruți de părintele egumenul ni-au arătat și zapisile de învoială ce au făcut cu boiarii din cea parte ce ar fi schimbat moșia Lăpușna și acum păntru pricina aceia au stătut lucrul facerei Sfintei Mănăstiri și meșteri ce sănt tocmiți șed fără de lucru. pentru care cu multe lacrimi cerem milă Înalt preosfințiilor Voastre ca să fim povățuiț cum și pentru sfințirea temeliei facem arătare, fiindcă temelia rămăne tot acei veche, trebuie să să sfințească au tot cu sfințirea cea dintăi va rămâne, să fie mila preosfinții Voastre și pen-tru condice de milostenie spre săvărșirea cheltuelei Sfintei Mănăstiri, la care facem arătare și pentru prețul pietrarilor, 5300 lei bani, 1500 zile de lucru, și altele pentru facerea mănăstirei, și fiind că lăcuitorii sănt înprăștiați la prut cu pază la beteturi și la alte supărări.

1814 april 6Gavriil vornic ot LăpușnaToderașcu TuhilatToader parfeniiși noi tot tărgul Lăpușna.

Rezoluția: 1814 года, апреля 7 дня. На испрошение помощи строющеися церкви изготовить книгу на два года, строение же начинать с одным воду освящением.

aNrm. f. 205, inv. 1, d. 389, f. 5-5v. original.

IV.Către Înalt preasfinția Sa a presfântului Îndreptătoriului Sinod cilen și Exarh, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.De la protop Ioan Demitriu de țănut Lăpușnii.

răport.Cu preplecată scrisoarea me înștiințez Înat preosfinția Voastră pentru sătenii di la satul

Lăpușna, din vreme ce au luat voi și blagoslovenie de la Înalt preosfinția Voastră pentru ca să facă altă biserică di piatră din nou la cari din vremea aceia și păn acum nici într-o lucrare n-au pus, ce numai căt au oborăt un zid la pămănt dintracele vechi, atăta lucrari au mișcat, iar altă nimică căt și ace biserică veche ce este să află în poprele spriginită di nu cadi la pământ cu totul discoperită dizlepită fără de nici o căutari după cum este mai înprotivă de care să nu să întămple zi să cazi predănșii de care n-am lipsăt a înștiința.

1814 octombrie 4a Înalt preosfințiilor Voastrepreplecat slugă protoierei Ioan Dimitriu

Rezoluția: 1814 octombrie 5 zile. Numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra norodului, să se închidă, luând dintrânsa Sf. Antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face bi-serica de iznovă să fie rânduiți la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască și preoții din Lăpușna, și dicăsteria să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la facerea bisericii cu


două părți de cheltuială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce sau dat de la noi. G(avriil) M(itropolit) C(hișinăului).


V.De la Dicasterie.Către protopopul Ioan Dimitriu de la Lăpușna.

Poroncă.asupra răportului cucerniciei tale ce ai trimis pentru biserica din satul Lăpușna, că lăcu-

itorii de acolo după blagoslovenia ce au urmat de la Înalt preosfinția Sa, ca să sidească altă biserică de piatră, și nici o urmare pănă acum n-au făcut, și că biserica ce vechi cu totul este străcată și înpobrele că mai să ție de nu cade la pămănt, au urmat rezoluția Înalt preosfinției Sale întru acestaș chip „numita biserică de vreme că este primejdie să nu cadă asupra no-rodului, să se închidă, luând dintrânsa Sf. antimins și Sf. Taine și poporănii până să va face biserica de iznovă să fie rânduiți la altă biserică mai cu apropiere, unde pe rând să slujască și preoții din Lăpușna, și dicăsteria să scrie unde să cuvine ca și stăpânul moșii să ajute la facerea bisericii cu două părți de cheltuială, parte vor ajuta poporănii și cniga ce s-au dat de la noi” drept aceia scriem cucerniciei tale ca întocmai să fiii următoriu spre îndeplinirea rezoluției Înalt preosfinției Sale, răportuind dicasteriei de urmarea ce ai făcut.

Înalt preosfințite și Mult Milostive Stăpâne

JalobăFiindcă ni sau dat condică de milostenie pe doi ani de zili pentru a să zidi biserica cu

hramul precuvioasa parascheva, în tărgul Lăpușna căruia condici i s-au înplinit vadeo și s-au socotit în exarhiceasca decasterii, alăturez și socoteala condicii cu care bani s-au zidit bise-rica pănă la fereste, rugăm la Înalt preosfinția Voastră ca să ni să mai dei condică pe 2 ani, și veșnică pomenire va rămâne,

preplecatErei apostul ot tărgul LăpușnaEpetropu pavălanul 1816, mai 13 zile.

Rezoluția: 1816 goda maia 15 dnea. Sau dat condică pe un an. G.M.C.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 389, f. 7. original.

VI. Către Înalt preasfinția Sa a presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș Exarh, Chirio Chirio, Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavalerDe la lăcuitorii din satul Lăpușna, țănut Lăpușnii

Jalobă


Fiindcă acum ni sau înplinit vadeo condicii ce esti dată de către Înalt preosfinția Voastră pentru biserica ce să zidești de piatră din nou în numitul sat Lăpușna și banii ce s-au strâns cu condica s-au cheltuit la zidire, și încă tot nu s-au săvărșit cu zidirea, pentru aceasta cu ple-căciune cădem la mila Înalt preosfințiilor Voastre ca să ni să mai dei o condică de milostenii pe cât se va socoti de către Înalt preosfinția Voastră spre a pute săvârși zidirea sfintei bisericei și vecinică pominire va rămâne.

preplecatpavăl epitropulpetrea Stoian din partea tuturor locuitoriloranul 1817, iunii 27 zile

Rezoluția: 1817 goda, iunia 28 dnea, jăluitorilor la zidirea bisericii să li să mai dee voie cu acea cnigă a strânge agiutoriu pentru biserică cu vade de un an. G(avriil) M(itropolit) C(hișinăului).


VII.Общее дело о выкрещенных и присоединенных к православной вере.

Cu multă plecăciune mă închin sfinției tale părinte protopop, chirio Ioan. Cu preplecată scrisoarea me înștiințez … pentru Elezaveta franțăncă ce esti cu moscalii ce dicărteruiesc la noi în sat ai polcului ohotsco pehotno și acum se unește a se boteza pentru cari n-am lipsit a înștiința să avem cinstit răspunsu de să pati sau nu fiindcă nîn multi rănduri nei cerut ca să botezăm și noi fără blagoslovenie sfinții voastre nu putem, la aceasta și mai … încredințez și prin iscălitura ce sângur au scris cu condeiul. 1817 ghen 18. preot nicolai Vinst ot Lăpușna. Ohotscogo pehotnogo polca porucic Veniamin. Elizaveta …

nu lipsăsc a înștiința și pentru pavel epitrop că ari tari supărari di moscali, la cari vor-nicului în multi rănduri i sau zis ca să rânduiască moscalii să nu uite condica și nu înțălegi. Ghen 18. preot nicolai /1/.

După înștiințare ci fac preuții di la biserica din satul Lăpușna pentru a cinsti + mă rog și eu sfinții tali ca să aibu răspuns în ce chip să urmeze di cari n-am lipsit a înștiința. protoiereu Ioan Dimitriu.

De la exarhiceasca dicasterii a mitropoliei Chișinăului și Hotinului, către cucernicia sa protopopul Ioan Dimitriu ot Buiucani, poroncă. Elisavetii Franțusca din satul Lăpușna ci ceri a să boteza în legea creștinească, să-i faci întrebari și cercetari di nu ari bărbat și di este din legea papistășească și di voiește a să boteza în legea creștinească și di va păzi credința și legea pănă la sfârșitul vieții sale și precum va arăta și vei afla să răportuești.

1817 ghenar 15 zile.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 1729, f. 1-2.


VIII.Către exarhiceasca dicasterii a sfintei mitropolii Chișinăului și Hotinului.

Di la protopopul Ioan Dimitriu din ținutul Lăpușna.

răport1817 anul ghenar 19 zile, am primit poronca Exarhiceștii dicasterii scrisă di la ghenasr

15 zile supt nr. 70, în care mi să poruncește ca să fac cercetare pentru Ilesaveta Franciușca di la sat Lăpușna ce au făcut cerire ca să se botezi în lege creștinească, la care după poroncă am făcut cercetare și nu au voit ca să se botezi zicănd că se va boteza peste nestru di ceia parte la cari sau și dus din satul Lăpușna peste nistru di cea parte împreună și cu bărbatu ei ce l-au avut di cari n-am lipsit a înștiința Exarhiceasca dicasterii.

1817 ghen(arie) 29. protoiereu Ioan Dimitriu.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 1729, f. 3. original.

IX.Către Înalt preasfinția Sa a presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș Exarh, Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.De la epitropul pavăl și toți lăcuitorii din satul Lăpușna, țănut Orhei.

Jalobă.Fiindcă condicei ce ni s-au dat spre a strânge milostenie de pe la pravoslavnicii creștini,

spre a săvârși biserica ce acum din nou să zidește în numitul sat i s-au înplinit vadeo, și biserica nu s-au putut săvârși de zugrăvit, pentru aceasta cădem la mila Înalt preosfințiilor Voastre, ca să ni să mai dei pe un an de zili condică spre a săvărși sfănta biserică, și vecnică pomenire va rămâne.

preplecați pavăl epitropul și cu toți lăcuitorii din numitul sat.1818 noiemvrie 25.

Rezoluția: 1818 goda noiabrea 25 dnea. După această cerere să dă voie încă pe un an a strânge agiutoriu de la dătătorii de bună voie pentru biserica din târgul Lăpușna ce s-au zidit de nou. G(a-vriil) M(itropolit) C(hișinăului).



X.1818.14.VIII–19.X, neînţelegeri între întreprinzătorul din orășelul Klințî, Matfei Jucov și locuitorii satului Lăpușna, privind instalarea iconostasului în biserica s. Lăpușna. В Кишиневскую Экзаршескую Декастерию.Клинцовского мещанина Матфея Жукова.

Обьявление.ИзвестновонойДекастерииконтрактзаключенныммноюсобществомселения

Лапушны, на щет выстройки в храме Архистратига Михаила иконостаса. Помянутое общество не устоя никак … мне денег не выдает, но как чрез сию как материалов относящихся ко оному так равно и рабочих без уплаты денег приискать я не могу, не упоминая уже о том что чрез то иные рабочие служившие у меня оставили сию работу, занялись постороннею, и как в сем самом терплю немало убытков, по тому сим почтенную Декастерию объявить честь имею, на случаи в срок непостоики моем чрез выше изъясненные причины оного иконостаса, дабы препятствия от оное общество не было, а из сего объявленного прошу выдать законную выпись.

Матфей Жуков. 14-го дня, 1818-го.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 2168, f. 1. original.

XI.Către Exarhiceasca Duhovniceasca Decasterie a Chișinăului.

De la protopopul ținutului Lăpușnii, Ioan Dimitriu.

reportucazul Împărăteștii Sale Măriri de la Duhovniceasca Decasterie de supt nr. 2552 din 27

zile avgust cu cuprinzătoriu cum că Maftei Jucov, lăcuitoriu din tărgul Klenț, prin jalobă au făcut arătare că s-au tocmit cu lăcuitorii satului Lăpușna ca să facă catapiteazma din biserica de acolo, și că locuitorii nu urmează ca darea banilor la vadile, dintru a cărora pricină nu poate săvărși lucru, poruncindu-mi-să ca să îndatorez pe lăcuitorii ca negreșit să îndestuleze pe jăluitori, am primit, după care următoriu fiind am mers la fața locului și am îndatorat pe lăcuitorii de au îndestulat pe jăluitoriu dăndui 600 lei, ci să cuvine să primească, și i-am îndatorit ca și de acum să urmeze cu darea banilor după condract, pentru care nu lipsesc a răportui.

protoiereu Ioan Dimitriu. anul 1818, octomv(rie) 18 zile, Buicani.aNrm. f. 205, inv. 1, d. 2168, f. 4. original.


XII.Către Înalt preasfinția Sa a presfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și a aceluiaș Exarh, Gavriil, Mitropolit Chișinăului și Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.

De la protopopul Ioan Dimitriu ot satul Buicanii, țănut Orhei

La anul 1813 cu agiutoriul milostivului Dumnezeu și cu blagoslovenia Înalt preosfințiilor Voastre s-au început a să face biserică de piatră cu hramul Sfinților mai Marilor Voievozi în satul Lăpușna, țănut Orheiului, care acum săvărșindusă cu totul și gătindu-să și toate podoa-bile ei, pentru care alăturând și izvod de toate lucrurile, după cerirea ce mi-au făcut lăcuitorii numitului sat nu lipsăsc a răportui Înalt preosfințiilor Voastre, și cu pleciune mă rog ca să fie milostiva răzoluție a să da poroncă să se sfințească, dându-se și Sf. antimns nou.

a Înalt preosfințiilor Voastre, întru toate preplecat poslușnic,protoiereu Ioan Dimitriu.noiemvrie 5 zile, 1819 anul

Rezoluția: 1819 noiemvrie 6 zile. Dăm blagoslovenie protopopului Ioan Dimitriu să sfințească biserica din satul Lăpușna cu hramul Sf, Mai Marilor Voievozi ce să prăznuesc în 8 zile noiemvrie cu nou antimins ce sau dat de noi. G(avriil) M(itropolit) C(hișinăului).


XIII.Catastif di toate lucrurile și podoabile ci să află gata la bisărica cu hramul Sfinților mai marilor Voievozi Mihail și Gavriil din satul Lăpușna țănut Orheiului, după cum sănt arătate, 1819 anul.1 Biserica di piatră, bolta di lemnu tăncuită, ferestrele di fer, cuperită cu șăndilă, crucele

de fer, pardosită cu lemn, ușa de lemn, încuitoare di fer, clopotnița di piatră în trupul biseri-cei, ograda di nuiele, poarta di lemnu de scăndur

îmbrăcămintea sf. Pristol:1 pristolu di piatră, masa di lemn.1 catasărca di pânză2 rânduri copirământul pristolului unul di cit și unul di taftă1 Sfânt antimis nou1 litonul Sfânt antimis de taftă2 sfeșnice di alamă la sfânt pristol1 chivut pentru sfintele taini de tenichie1 cruce di lemn pri sfânt pristol1 jertfelnic di piatră

înbrăcămintea jărtfelnicului 1 rănd de cit1 sfeșnic de alamă la jărtvenic

Vasile bisăricei

1 potiriul di madem1 discul di madem1 zvezda di madem1 linguriță di madem1 copie di madem 1 di aclaz vozduhul 1 pocroveț potirului di aclaz1 pocroveț discului di aclaz2 văsășoari di soidinenii di stecl-2 vasi unul di vin și unul di apă1 barăzi de potiriu1 tafla de litiia2 vășișoare unul de vin și unul de unt de lemni pentru letia1 candelniță di madem1 candelniță di alamă1 tiplotă di tinichia


1 părechi de cununii de tiniche1 icoană de lemn în oltariu1 mivalniță di piatră

Veşmintele preoțăşti1 felon di taftă adămască1 felon di taftă de ștofiță1 stihariu de ghermisit1 stihariu de cit1 epitrahir1 părechi naracleți di aclaz1 poias cu paftali de argint1 catapiteazmă di lemn săpată, zugrăvită4 icoani di lemnu mari4 polidiaconi di lemnu zugrăvite 1 dveri împărătească săpată și poleită1 părdioa la uș(a) împărteascăde taftă2 dveri di lemn zugrăviti4 sfeșnici di lemnu mari zugrăvite12 făclii mari di ceară12 tenichile la făclii1 sarafim de lemnu poleit2 sfeșnice di lemn mici1 tratapod di lemnu zugrăvit1 colivar di lemnu zugrăvit2 samsieni di cărți1 policandru di alamă7

7 Respectivul ar fi fost făcut de Toader Pre-scură.

1 steag di pănzi4 icoane mari în prifdvorul bisericii2 sfeșnice de lemnu în pridvor4 făclii de ceară în sfeșnici1 părechi forfeci di botez2 vășușoare pentru sfântul mir1 burizi de botez1 crăstălniță de aramă1 mivalniță de piatră di botez1 clopot.

Cărțile bisăricii moldoveneşti1 Evanghelie1 Leturghie1 apostol1 Octoih1 Mineiu1 penticostariu1 Triod 1 Ciaslov1 păsaltire2 Molebnici2 Molebnici de la naști(rea) Mântuitoriului2 panahidi

protoierei Ioan DimitriuaNrm. f. 205, inv. 1, d. 389, f. 16-17v. original.

XIV.Дело по рассмотрению жалобы ктитора с. Лопушна, Оргеевского уезда Бубуюка П.НапомещикаТомулецИ.Заприсвоениехворостаикольев,принадлежащихцеркви (1819).

Către Înalt preasfinția Sa a preasfântului Îndreptătoriului Sinod Cilen și al aceluiași Exarh, Gavriil, Mitropolit Chișinăului i Hotinului și a feliuri de ordine cavaler.

De la ctitorul bisericii cu hramul Sf. Mai Marilor Voievozi din satul Lăpușna, țănut Orheiu, pavel.

Jalobă.aducând eu dimpreună cu lăcuitorii numitului sat pari și nuiele de pe moșia Hănceștii,

pentru ca să facim ogradă la biserica cea nouă ce am făcut-o acum din nou, și să îngrădim și țănterimul bisericii cei vechi spre a fi pentru îngroparea oamenilor, neam și apucat a face ogradă la biserica cea nouă, apoi pameșcecul pomenitei moșii dumnealui Iordache Tomu-


leți supt ce cuvănte nu știu, au luat parii și nuielile de la biserică și au făcut ogradă la casile dumisale rămăind ograda bisericii nesăvârșită, drept aceia cu plecăciune mă rog Înalt preo-sfințiilor Voastre, ca să fie milostiva rezoluție poroncitoare locului cuviincios spre a să scrie unde să cuvine a îndatori pe dumnealui pomeșcecul Tomuleț ca să aducă în locul acelor pari și nuiele alții, spre a nu rămâne biserica și țănterimul dizgrădit.

preplecat, pavel Bubuioc, ctitor. 1819 noemvrie 15.

Rezoluția: 1819 года ноября 15. Дикастерий сообщить куда следует о поступке оного Томулеца, с требованием возвратить церкви захваченного материала, или удовлетворить оную, а за обиду и попрание высочайшего указа 1813 года августа 21 дня предать его Гражданскому Суду.

aNrm. f. 205, inv.1, d. 6991, f 1-1v.

XV.Catastif di toate lucrurile și podoabile bisericii din satul Lăpușna țănut Lăpușna după cum sănt arătate (1831 ghenarii 11 zili) 1 basma roșii mari pe drapipod dată de un Săndit1 masă pentru letii îmbrăcată cu cit albastru1 scaun de cetit în mijlocu bisăricii cu față de cit2 sfeșnice mari de madem făcuti de un Dumitru Grecu4 candele de argint una făcută pren osărdia Spătariului Leon una Ioan Trepela una Ghe-

orghi Brezlui una Toader Cupărău1 leteier de feru albu făcut den cutei1 stehariu de cit galben cu flori negri făcut de o căpităneasă Maria1 stehariu de ștofu roșu făcut de dumlui Buzăiei1 stehariu de cit bun galben cu flori de Sărdariu Turturică1 felon de ștofă de pomeșcicul Grigore Leon1 felon de cit în dungi de preuteasa preutului Luchian1 părechi rucaveți de ștof pomeșcicul Leon1 părechi rucaveți den cutei1 părechi rucaveți de ștof prostu făcuti de Buzăiei1 poes de gherghiesănt albu făcut den cutie1 acoperemănt la prestol făcut den cutie1 acoperemânt supt leturghie de cit //1 patrahir de ștof vechi pren creste părat1 patrahir făcut Constantin Stahi1 teplotie de argint pren cutie3 cărți Vasile cel Mare Grigore Bogoslov și Ioan … pren cutie1 ladă mar pentru veșminte răli den cutie2 lăiceri bisericești la prestol dati di lăcuitori3 ștergari bisăricești dati di lăcuitori


XVI.Catastif di toate lucrurile și podoabile bisericii din satul Lăpușna țănut Lăpușna după cum sănt arătate (anul 1833)1 filon de taftă roșii1 stihariu de cit1 epetrahir de plisă roșii1 părechi nărucaviță de plis roșii1 filon de ștof1 epitrafir di stof1 părechi năraclieră de ștof3 văzduhuri de plisă roșii1c linguriță de argint polietă cu aur1 cruci de madem pe Sfăntul pristol

XVII.noiemvriiS-au dat o cărticică gramotă împărătească și patrierșască întărită de presfântul sinod pentru pravoslavie preotul Gheorghie Grigoraș20 ghenvar 1840.

Церковное 1 una cărticică cari să săvărșăști la 15 iulii pintru Sfăntul Vladimir ci s-au numit în Sfăntul

Botez Vasilii.anul 1843 apriil 20 zile s-au dat planul desătinilor bisăricii Sfinților Voevozi din satul

Lăpușna pentru cliros di arat și cosăt di la blagocinul Feodor pahovschii.Смотрено 8-го генваря, 1844.


Clerul șI BIserICa sfINțIlor arHaNgHelI mIHaIl șI gaVrIIl DIN lăPușNa îN DeCursul

seColelor XIX-XX

dr. Teodor CANDU, Alexandru CERGA

De-a lungul evoluției sale, localitatea Lăpușna a avut de parcurs mai multe etape de as-censiune și declin, de la un centru urban economic și administrativ, la un sat basarabean aflat în stăpânirea proprietarilor ecleziastici și laici. un rol distinct în istoria acestei comunități l-a jucat biserica, datele documentare și arheologice confirmând existența cel puțin a unui locaș de cult încă din perioada medievală. Cu regret, toate aceste informații sunt foarte sumare și disparate.

Începând cu secolul al XIX-lea, numărul surselor documentare crește semnificativ și acest lucru se datorează introducerii sistemului birocratic rusesc în spațiul dintre prut și nistru al Moldovei, după anexarea acestuia la Rusia. Încă din perioada războiului ruso-turc din 1806-1812, autoritățile ecleziastice din Moldova aflate sub conducerea mitropolitului și exarhului Gavriil Bănulescu-Bodoni impun unele instrumente de evidență a clerului, acte de stare civilă, inclusiv întocmirea unor statistici ale clerului și bisericilor de pe teritoriul între-gului principat. Deși acestea urmau să fie introduse în toate eparhiile moldovenești, totuși, din cauza că o parte din teritoriul de la est de prut se afla sub autoritatea episcopului de Huși, când vorbim despre ținuturile Lăpușna, Soroca, Hotărniceni, Greceni și Codru, în aceste regiuni evidența de această natură începe a fi întocmită începând cu toamna anului 1812, spre deosebire de ținuturile Orhei, Iași, Hotin, olaturile Basarabiei (Căușeni, Bender, Chilia, Ceratea albă, Reni (Tomarova)), care au început să întocmească asemenea acte începând cu anul 1810, 1811.

Din anul 1811 până la noi a ajuns o statistică a clerului din Țara Moldovei, pentru toate eparhiile, care a fost editată pentru prima dată de Constantin n. Tomescu, în cadrul căre-ia pentru localitatea Lăpușna sunt trecuți preoții: Ioan, apostol și nicolaie; diaconii ştefan și Gavril; ipodiaconi cu țercovnicii Ioan, Vasâle și Vasâle1. Dintr-o statistică de la 1813, în aceeași localitate care se afla în jurisdicția proptopopului Ioan Dimitriu din Buiucani, erau înregistrați 3 preoți, un diacon și 5 dascăli2.

După 1812, teritoriile care s-au aflat sub jurisdicția canonică a Episcopiei de Huși și Mi-tropoliei Moldovei, de la est de prut au trecut în subordinea unei noi eparhii înființate de facto după 1 octombrie 1812 și de jure după 21 august 1813, cu titulatura Chișinăului și Ho-tinului. astfel, reglementările ce nu au fost introduse în ținuturile altor eparhii au început, după 1 octombrie, să fie aplicate pentru întreaga regiune. De aceea, pentru ținutul Lăpușna, 1 Constantin N. Tomescu, Despre înmulţirea clericilor hirotoniţi în Valahia la 1812, In RSIAB, Chişinău,

1933, vol. XXIII, p. 265 – 287.2 Ștefan Plugaru, Episcopia Huşilor şi Basarabia (1598-1949), In: Ștefan Plugaru, Teodor Candu, Episco-

pia Huşilor şi Basarabia (1598-1949): istoric şi documente, Iaşi, Ed. PIM, 2009, p. 118.

17


adică a fostului ținut, care încă în anii 70 ai secolului al XVIII-lea a fost comasat cu ținutul Orhei, constituid ținutul Orhei-Lăpușna sau Orhei, dispunem de primele Registre de stare civilă și Forme ale clerului începând cu anul 1812, spre deosebire de altele.

Biserica Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil din satul Lăpușna a activat încă din cele mai vechi timpuri, edificiul actual fiind ridicat conform datelor oficiale la 1819, cel mai probabil pe temeliile vechii biserici domnești. Ea a fost zidită cu sprijinul locuitorilor din Lăpușna, o contribuție considerabilă, potrivit unor date de la sfârșitul secolului al XIX-lea, au avut-o și reprezentanții familiilor Tomuleț și Leon, deveniți după 1817 proprietari ai moșiei fostului târg, pe care o obținuseră în urma unui schimb făcut cu mănăstirea Sfântului Ioan Gură de aur din Iași, închinată mănăstirii Driano din albania. În Registrele clericale sau Formele de situația bisericilor și a clerului din Eparhia Chișinăului și Hotinului, la descrierea edificiului se consemna: că aceasta (biserica) este din piatră cu clopotnița alăturată. această biserică are hramul Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil care se prăznuiește la 8/21 noiembrie. În anul 1870 în această biserică a fost înlocuită catapeteasma cu sprijinul ienoriașilor și a moșierilor din Lăpușna din neamul Tomuleț. Spre exemplu, la 1916 edificiul bisericii era evaluat la 10 000 ruble. Tot în același an se indică că biserica era împrejmuită cu gard de cărămidă și de nuiele. acest locaș de-a lungul întregului secol al XIX-lea era asigurat suficient cu podoabe și cărți de cult. Biserica dispunea de un teren cu o suprafață de 102 desetine și 330 stj2. Terenul i-a fost acordat bisericii încă în anii 30 ai secolului al XIX-lea și a fost defalcat din moșia Lăpușna, proprietate a familiilor Tomuleț și Leon. La 8 noiembrie 1837, pentru suprafața de teren de cca 99 desetine, au fost întocmite și actele cadastrle, cum ar fi mărturia hotarnică și planul, care se păstrau în veșmântăria bisericii. Stăpânirea asupra acestui teren a continuat neîntrerupt până în anul 1863, când, urmare a împărțirii moșiei între moștenitorii lui Ior-dache Tomuleț, clerul a acceptat ca terenul bisericii să fie acordat din partea fiecărui moș-tenitor în mod egal, cu condiția ca aceștia să întocmească actele cadastrale specifice. Deși frații Tomuleț își luaseră acest angajament și-n fața autorităților eparhiale, totuși nici după un deceniu de la divizare nu și-au îndeplinit angajamentul. prin urmare, odată cu venirea în calitate de paroh a preotului Constantin pranițchi, acesta în anul 1871 a inițiat un proces civil care s-a încheiat abia în anul 1877, când în urma hotărârilor judecătorești, la 11 februa-rie inginerul cadastral al ținutului akkerman, Bimman, eliberează noile acte cadastrale. Din datele srise în Formele bisericii și ale clerului pentru același an 1916 cunoaștem că terenul avea o calitate de mijloc și aducea un venit anual de 200 ruble, care bani erau împărțiți între preoții de la biserică și cântăreți.

pe parcursul întregului secol al XIX-lea, clerul de la această biserică a locuit în casele proprii ce erau situate pe moșia propritrilor Lăpușnei. Spre exemplu, din datele pe anul 1880 aflăm că casele preoților erau amplasate pe terenurile date de moșieri în posesie veșnică locuitorilor, iar cântăreții locuiau cu chirie, unicul slujitor al acestei biserici, alexandru C. petrov, locuia în propira casă, care se afla pe teren moșieresc. De abia spre sfârșitul secolului familia Tomuleț și urmașii acesteia le acordă preoților pentru locuință case din edificiile ce le stăpâneau. În anul 1898 Toma Iordache Tomuleț dona două case, această donație fiind confirmată de administrația volostei (plasei) Lăpușna, la 28 iunie. În anul 1902 a fost zidită din piatră și acoperită cu olane casa parohială, „storojca”, fiind cheltuită în acest scop suma de 1 120 de ruble. Din datele pentru anul 1911 cunoaștem că, din cele două case, doar una era într-o stare bună, în ea locuind preotul Vavila nagacevski.

În anul 1913, biserica a fost reparată de către cler, cheltuielile ridicându-se la suma de 10.000 de ruble3. În perioada interbelică, în anul 1923, biserica a fost reparată capital de către enoriași, fiind cheltuită suma de 275 000 de lei. În 1935 a fost reînnoită de către locuitorii

3 ANRM, Fond 208, inv. 12, dosar 145, f. 79.


satului, dar și cu banii bisericii, cheltuindu-se suma de 40 500 lei4. O altă reparație capitală a locașului sfânt a fost efectuată în anii 1942-1943, fiind reabilitată după cutremurul din anul 1940, iar sfințirea s-a oficiat în ziua de 14 noiembrie 1943. Cu această ocazie biserica a fost tencuită din nou și văruită, interiorul fiind pictat în ulei; au fost reparate sau înlocuite ușile și ferestrele; s-a construit un nou cafas. Biserica era împrejmuită cu un gard din nuiele, iar din față – cu un zid de cărămidă5.

Cimitirul parohiei Lăpușna, la 1916, avea o suprafață de 95 stj în lungime și 45stj în lăți-me, acesta se megieșea cu gospodăriile și casele lui Gheorghe Ioan Vraghie, Vasile Ioan pîrău, Ifimie Vasilie Zglavoci, Ioan Eustratie pârău, Teodor Ifimie Sîmiș, Gheorghie Ioan Bubuioc, nicolai Ioan Bubuioc, nicolai Ioan Marin6.

O lungă perioadă de timp în cadrul parohiei Lăpușna era inclus și satul Bălceana, fondat pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din foști locuitori ai târgului, pe moșia acestuia. În anul 1863 a fost finalizată construcția bisericii Sfinților Trei Ierarhi din această localitate. astfel, cele două sate s-au separat unul de altul, devenind parohii autonome, iar un preot și un cân-tăreț din statele bisericii din Lăpușna au fost transferați în această localitate. Motivele ce au dus la separarea parohiei în două erau expuse chiar de clerul de la Lăpușna, spre exemplu, la 1841, în procesul de alcătuire a formelor bisericii și clerului se specifica că, din cauza distan-ței de la Bălceana până la biserica din Lăpușna, locuitorii din acest sat frecventau foarte rar locașul sfânt. prin urmare, pentru a soluționa această problemă, a și fost zidită biserica de aici și creată noua parohie.

până la separarea celor două localități în parohii autonome, în statele de personal ale bi-sericii din Lăpușna erau înscriși 3 preoți, 1 diacon, 3 cântăreți și 3 pălămari. Datorită acestui număr de clerici, biserica a și primit cele 99 desetine de teren arabil, adică câte 33 desetine pentru fiecare complet de slujitori prevăzuți în statele de personal. În mare parte, numărul clerului din state practic corespunde cu cel indicat de protoiereul Ioan Dimitriu în anul 1813. După 1863, statele de personal ale bisericii erau formate din 2 preoți, un diacon, doi cântăreți și doi pălămari. Slujitorii care locuiau în localitate și nu dispuneau de o funcție din numărul indicat erau trecuți în afara statelor. În anul 1873 survin noi modificări, statele de personal ale bisericii reducându-se la 2 preoți și 2 cântăreți.

După 1812, pentru bisericile parohiale și de alt tip s-a introdus practica evidenței bunu-rilor mobile și imobile, condici de venituri și cheltuieli, evidența populației sau registre de stare civilă, așa-numitele cărți metricale, registrele de spovedanie, registre sau condici de căutare (adică destinate pentru persoanele care urmau să se căsătorească), cu excepția regis-trelor metricale, celelalte tipuri de condici s-au păstrat sporadic, marea majoritate a acestora au fost distruse în perioada sovietică sau din alte motive obiective și subiective, cum ar fi dezinteresul de a păstra aceste valori.

Cunoaștem că aceste tipuri de acte erau eliberate de Consistoriu, fiind legate cu găitan și pecetluite, ele periodic erau verificate de protopopul sau blagocinul de ținut ori de cir-cumscripție. aceste reguli dădeau posibilitate autorităților să țină la control starea bisericii, atitudinea locuitorilor față de credință etc.

Dacă pentru registrele metricale și de spovedanie preoții anual primeau condici special tipărite, celelalte tipuri de registre erau acordate pe o perioadă mai îndelungată de timp, fiind înlocuite doar după completarea deplină sau în cazurile când se modificau formularele.

Cunoaștem că registrele de stare civilă pentru Lăpușna, asemeni tuturor celorlalte foste parohii subordonate Episcopiei de Huși, au început a fi completate cu anul 1812. Iar în-

4 ANRM, Fond 1135, inv. 3, dosar 205, f. 492.5 Ibidem, inv. 2, dosar 1650, f. 84.6 Ibidem, Fond 208, inv. 12, d. 216, f. 125-126v.


cepând cu anul 1821, exemplarul parohiei se păstra în biserică. Cărțile de spovedanie se păstrau aici începând cu același an, conform altor date începând cu anul 1827. Cât privește celelate tipuri de registre și condici, ele se înlocuiau periodic. După cum urmează, condicile de inventar al bunurilor, de venituri și chletuieli pentru Biserica Sf. arhangheli din Lăpușna au fost transmise în anul 1817, cea dintâi a fost înlocuită în 1849, iar cea din urmă – la 17 septembrie 1859, apoi 1870, respectiv, condica de inventar în 1874 și cea de venituri și chel-tuieli în 1879. Din datele de la 1916 cunoaștem că aceste registre au fost înlocuite pentru inventarul bunurilor în anul 1882, ultima verificare fiind efectuată în 1910, iar cea cu privire la venituri și cheltuieli a fost eliberată chiar în anul 1916.

Veniturile clerului se formau de-a lungul timpului din diferite surse, jertfele ce le făceau locuitorii, taxele pentru diferite servicii religioase, terenurile ce le primeau gratuit în folosin-ță de la proprietari. Odată cu introducerea politicii de defalcare din suprafețele de teren ale moșiei unde era amplasată biserica a unui lot destinat clerului, se acordau câte 33 desetine pentru fiecare complet de slujitori – 1 preot, 1 diacon sau cântăreț și un pălămar, acestea fiind acordate conform legii în folosință veșnică.

Din anii 70 ai secolului al XIX-lea, clerul, pe lângă veniturile colectate din parohii, obți-nea venituri și din alte surse, cum ar fi din vistieria statului, care le achita acestora un salariu anual. Cei care activau în calitate de învățători de asemenea erau salarizați, dacă în localitate funcționa o școală de stat sau de zemstvă. Drept exemplu de câștiguri din alte activităţi ne servește cazul preotului Ioan Costru, care, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea a ac-tivat și-n calitate de conțopist al Comisiei de administrare a moșiei Lăpușna, care se afla în litigiu. Din datele de la 1916 cunoaștem că clerul era salarizat ca și preoții, câte 150 ruble de la stat, 150 din veniturile parohiei și 75 din veniturile pentru terenuri, iar cântăreții – câte 50 ruble de la stat și, respectiv, din parohie, și 25 ruble din venitul din terenuri. Se cunoaște că în anul 1875 adunarea generală a ienoriașilor din Lăpușna luaseră hotărârea ca pentru între-ținerea clerului să fie colectată anual suma de 800 ruble argint, dar această hotărâre nu a fost îndeplinită niciodată, iar în anul 1878 chiar s-a revenit asupra ei, fiind anulată.

pe lângă slujitorii din tagma duhovnicească, în parohii, din rândul parohienilor, era ales pentru o perioadă de trei ani și un staroste, iar staroste al bisericii din Lăpușna, începând cu anul 1907, era e Vasile Sârbu.

După 1870 la Lăpușna a fost deschisă școala primară cu o clasă. Conform datelor pentru anul 1897, la Lăpușna funcționa o şcoală ministerială cu două clase pentru băieți, în care studiau 76 de elevi, și o școală de fete cu o singură clasă, în care-și făceau studiile 28 de eleve.7 Spre exemplu, din datele pentru anul 1916 cunoaștem că aici funcționau două școli primare de o singură clasă pentru băieți și pentru fete, separat.

Formularele cu situația bisericii și a clerului ne dau informații despre limba în care era oficiată slujba, astfel dacă pentru primele decenii limba de oficiere a serviciului divin era româna (moldoveneasca)8, începând cu a doua jumătate a secolului și, în speță, după anii 70 ai secolului al XIX-lea era indicată moldoveneasca și rusa9, iar după 1880 – limba rusă și moldovenească (română)10.

În perioada interbelică, cercetătorul Dimitrie Balaur afla că biserica din Lăpușna dispu-nea de numeroase cărţi bisericești tipărite peste prut, printre cele mai vechi fiind un „an-thologhion” tipărit la Iași în anul 1755; „Liturghier” (Iași, 1759); „Evanghelie” (Iași, 1762); „Cazanii” (Râmnic, 1792); „Triod” (București, 1798); „Cuvinte puţine oarecare din ceale

7 ANRM, d. 131, f. 65.8 Ibidem, d. 6, f. 51-52. 9 Ibidem, d. 65, f. 1-1v.; Ibidem, d. 57, f. 59.10 Ibidem, d. 85, f. 91v-92.


multe ale celor întru sfinţi părinţilor noștri Vasilie celui Mare și Grigorie Cuvântătorului de Dumnezeu...” (București, 1826); „Cuvinte puţine oarecare din ceale multe ale celui întru sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de aur” (București, 1827); „Octoih” (Mănăstirea neamţ, 1836); „apostol” (Mănăstirea neamţ, 1851) ș.a.11

Clerul şi slujitorii bisericii

PreoțiiLa recensământul populației Moldovei din anul 1774, în târgul Lăpușna, ținutul Or-

hei-Lăpușna (ocolul Cogâlnicului) a fost înregistrat preotul grigore, preotul Vasile, diaco-nul ştefan și diaconul grigoraş12.

Despre preotul Varlaam Nestor Nofit, deși la moment nu dispunem de date documen-tare, cu excepția faptului că acesta a fost părintele preoților și altor slujitori bisericești din Lăpușna din dinastia nofit. numele acestuia îl aflăm în contextul înregistrării decesului so-ției sale ştefana andrei, din 29 ianuarie 1834, la vârsta de 90 de ani, cauza decesului fiind indicată de autorul înscrisului – „de danbla”.

În anul 1812 la biserica veche de lemn din târgul Lăpușna oficiau slujbe trei preoți. pre-otul Ioan Vârlan (Varlaam) Nofit avea vârsta de 34 ani, era fiu de preot, hirotonit la 25 mai 1801, despre care cunoaștem că la 1841 era răposat, iar la Lăpușna locuia în casa fiului său Vasile nofit; preoteasa Efimia nestor de 69 de ani. La 1852 deja era în casa ginerelui său preot la biserica din Cărpineni, Constantin Cujbă13.

În anul 1812 în rândul clerului din Lăpușna era înregistrat și preotul apostol, fiul lui Gavriil, în vârstă de 43 ani, fiu de mirean, hirotonit preot pentru biserica din Lăpușna la 3 ianuarie 1809. al treilea preot era Nicolae Vârlan (Varlaam) Nofit, de 29 ani, fiu de preot, hirotonit pentru această parohie la 25 decembrie 180814. la 1841 deja era răposat, iar la Lă-pușna viețuia soția sa Maria Matei de 57 ani și copiii: Dimitrie de 16 ani care se afla la studii la mănăstirea Hâncu, Zinovia de 20 ani și Ecaterina de 17 ani15. La 1852 Maria Matei nofit avea vârsta de 68 de ani, locuia în propria casă16.

În 1827 aici oficiau slujbe doi preoți: ştefan Vârlan (Varlaam) nofit, 41 ani, fiu de preot, hirotonit preot pentru această biserică la 31 mai 1819, și sofronie odobescu, hirotonit în anul 182817.

Cunoaștem că ştefan nofit la 1841 era răposat, în localitate continua să trăiască soția sa Sofia de 49 de ani și fiul nicolaie de 13 ani, care învăța a citi în casa părintească18. Din datele din 1864 aflăm că soția acestui preot Sofia alexandru era în viață și locuia la întreținerea fiului său în s. Cărpineni, județul Chișinău. Iar în anul 1852 era la Cojușna, în casa ginerelui său Grigore Danuca19.

11 Balaur I. Dimitrie. Biserici în Moldova de Răsărit. I. Cărţi Româneşti de slujbă bisericească care au trecut Prutul. Judeţul Lăpuşna. Bucureşti. Tipografia cărţilor bisericeşti, 1934.

12 Moldova în epoca feudalismului. Partea a II-a, vol. VII. Editura „Știința”, Chişinău, 1975, p. 447.13 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 25, f. 69v.14 ANRM, Fond 733, inv. 1, d. 613, f. 38. 15 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 56v-5716 Ibidem, d. 25, f. 70.17 ANRM, F. 205, inv. 1, d. 7201, f. 67.18 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 56v-57.19 Ibidem, d. 25, f. 70v.


un alt preot care a activat la Lăpușna a fost Ilie Costru. Despre acest slujitor al Domnului cunoaștem că în perioada de acivitate a Comisiei de administrare a moșiei Lăpușna a activat și-n calitate de cancelarist în cadrul acestei structuri.

Despre preotul teodor Vasile Halupa se știe că la cererea sa din 28 noiembrie 1828 a fost transferat de la biserica „Sf. arh. Mihail și Gavriil” din satul Iugani (azi Lucăceni), ținutul Iași la biserica cu același hram din Lăpușna20.

Vasilie Ioan Nofit, fiu de preot, născut pe la 1802, nu a studiat la Seminar, a fost hiroto-nit de Dimitrie Sulima în anul 1833, aprilie 28, preot pentru biserica din Lăpușna. purtare și cunoștințe bune. a fost căstorit cu Ioana Vasilie de 33 ani, avea 2 copii: Dimitrie de 8 ani și Maria de 3 ani21. În anul 1847, ianuarie 25 a fost decorat cu nabedreniță, a răposat la 15 martie 185722. În anul 1864 sunt indicați copiii: Gheorghe 22 de ani, Maria – 20 ani, și profira – 11 ani. În anul 1850 a fost pus sub epitemie de 1 lună la mănăstire23.

preotul gheorghe apostol grigoraş se naște pe la 1800, într-o familie de preoți, nu a studiat în Seminar, la 15 aprilie 1832 a fost hirotonit de arhiepiscopul Dimitrie Sulima în funcția de preot la biserica Sf. arhangheli din Lăpușna. Cunoștea bine cântecul bisericesc și catehizisul, avea un comportament bun, era căsătorit cu ştefana nicolaie, născută pe la 1812, iar în anul 1841 avea o fiică pe nume Maria născută în anul 183924. În 1845, la 19 noiembrie a fost decorat cu nabedreniță; în 1860 a fost decorat cu Crucea de bronz; a trecut la cele veșnice la 26 august 186625.

Nicolaie apostol grigoraş, fiu de preot, născut pe la 1804, nu a studiat la Seminar, hi-rotonit de Dimitrie Sulima la 1838 iunie 24 pentru biserica din Lăpușna. Cântă, citește și cunoaște catehizisul bine, purtarea – satisfăcătoare26. În anul 1845 noiembrie 19 i s-a acordat dreptul de a purta nabedreniță. a răposat în anul 1854 la 15 martie27. a fost căsătorit cu Eca-terina Gavriil, care la 1872 avea 59 de ani, avea 2 copii: alexandra – 25, Ecaterina – 21, care în anul 1873 a primit pașaport pentru a merge peste hotare. În anul 1864 în familia răposa-tului preot nicolaie Grigoraș sunt amintiți și fiii alexandru de 19 ani și Ioan de 15 ani. Din datele pentru 1852 cunoaștem că, pe lângă copiii amintiți mai sus, preotul nicolae Grigoraș mai avea următorii copii: pe Gheorghe care avea vârsta de 15 ani, agripina de 14 ani; Maria de 12 ani28.

Preotul leon mihailov s-a născut în anul 1832 în familia preotului Leon Ilie Mihailov din satul Băcioi, județul Chișinău, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1855)29. a fost hirotonit preot pentru parohia Lăpușna în ziua de 5 octombrie 185530. Este primul preot cu studii seminariale de la această parohie. S-a aflat în calitate de preot la această bise-rică până în anul 1857.

preotul Vasillie ștefan Ducov la 1872 avea 40 de ani, fiu de pălămar, de etnie moldovean, după încheirea cursului Seminarial cu gradul de student, la 15 iunie 1857, în august 1, de

20 ANRM, Fond 205, inv. 1, d. 5885, f. 83.21 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53v-54.22 Ibidem, d. 65, f.6v.23 Ibidem, d. 25, f. 67.24 Ibidem, d. 6, f. 52-53.25 Ibidem, d. 49, f. 63v. Ibidem, d. 65, f.6v-526 Ibidem, d. 6, f. 54v-55.27 Ibidem, d. 65, f.6v.28 Ibidem, d. 25, f. 63v.29 Лотоцкий П.А. Список и краткие биографии окончивших полный курс Кишиневской духовной

семинарии за сто лет ее существования (1813-1913). Кишинев, Епархиальная типография, 1913, p. 28.

30 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 29, f. 61.


arhiepiscopul Irinarh popov, a fost hirotonit preot pentru această biserică, în 1859, august 1, cu Ordinul Consistoriului a fost desemnat în calitate de secund (ajutor) al protopopului (bla-gocinului) de circumscripție. În 1862, august 27, cu binecuvântarea arhiepiscopului antonie a primit dreptul de a purta nabedreniță31. În 1863, prin ordinul aceluiaș arhiepiscop, i s-a dat dreptul de a purta scufie neagră. În 1866, mai 31, pentru serviciu foarte bun și cu râvnă, s-a învrednicit de binecuvântarea Sf. Sinod.

Căsătorit cu Maria Gheorghe, care la 1872 avea vârsta de 32 de ani; Copiii: Vladimir – 14 ani, Gheorghe – 12 ani, Vera – 6 ani, Cazimir – 2 ani32.

acest preot, la 1879, îl găsim paroh la biserica Sfinților arhangheli din s. Grozești, avea vârsta de 47 de ani și era văduv. În anul 1871, după alegeri, a fost ales blagocin de circuscrip-ție, în care funcție a fost confirmat de preasfințitul antonie. În 1872, pe motiv de boală, a fost eliberat de această îndatorire, la cererea sa. În 1877, la 7 iulie, prin rezoluția episcopului pavel Lebedev, a fost eliberat din calitatea de paroh al bisericii din Lăpușna, prin ordinul din 19 iulie 1877, nr. 3463 al Consistoriului, fiind trecut în rândul obștei mănăstirii Hâncu, pe motiv că nu s-a prezentat la mănăstire; pentru anul 1879 nu se cunoaștea care este comporta-mentul său. Referitor la preotul Ducov menționau și dosarele: a) din 21 iulie 1875, cu privire la insultele aduse cântărețului ad-interim Toadre, iar pentru atitudinea sa necorespunzătoare față de administrația Eparhială, la 16 decembrie 1875 a fost sancționat cu o lună de epitemie la mănăstire, care pedeapsă a executat-o; și b) din cauza comportamentului său necorespun-zător, în anul 1879, mai 19, în vederea restabilirii ordinii în parohia Lăpușna, a fost eliberat din statele clerului din această parohie, fiindu-i dat dreptul de a-și alege o altă parohie, cu indicarea comportamentului său pe marginea acestui dosar33.

Vasile Ilie Bălțătescu, născut în anul 1832, fiul preotului Ilie Bălțătescu din satul Molești, județul Bender, absolvent al şcolii Spirituale din Chișinău (1853). a fost hirotonit preot pen-tru această parohie de antonie, arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului, în ziua de 3 iunie 185734. activează la biserica Sfinților arhangheli din Lăpușna în intervalul 1857-1863. La 18 decembrie 1863 era transferat la biserica din satul Briceni, județul Soroca35.

preotul gavriil Platon, a activat la Lăpușna în intervalul 1863-1869, în 1869 era transfe-rat la parohia Caplani, județul akkerman36.

preotul Constantin Domintie Pranițchi, fiu de cântăreț, după absolvirea Seminarului Teologic din Chișinău, cu gradul de student, pentru care avea atestat, la 1865, decembrie 10 a fost hirotonit preot pentru biserica din s. Sârcova, județul Orhei, în anul 1868, noiembrie 6 a fost transferat la această biserică. În anul 1872, la 3 ianuarie a fost confirmat de conducerea eparhială în funcția de învățător de religie la școala populară din Lăpușna, iar la 23 ianuarie – în funcția de ajutor de deputat pentru circumscripția respectivă. Văduv. Copii: Dimitrie de 6 ani și Elena de 4 ani. În anul 1873 a fost decorat cu nabedreniță.

preotul Constantin Dominte pranițchi trece către Domnul în decembrie 1880. Fiul aces-tuia Dimitrie, la 1897 având vârsta de 31 de ani, locuia la Lăpușna37.

Dumitru Dumbravă. S-a născut în anul 1851 în familia dascălului Ioan Dumbravă din satul Budăi, județul Chișinău, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1873)38. În ziua de 23 iunie 1874 a fost hirotonit preot de pavel Lebedev, episcopul Chișinăului și Ho-31 ANRM, d. 49, f. 62v-63.32 Ibidem, d. 65, f. 1-3.33 Ibidem, d. 83, f. 132v-133.34 Ibidem, d. 39, f. 59.35 Ibidem, d. 43, f. 64.36 Кишиневские Епархиальные Ведомости, nr. 1/1869, p. 8.37 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 131, f. 69v.38 Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 58.


tinului, pentru biserica „Sf. Ioan Gură de aur” din satul nemțeni, județul Chișinău. La 26 iunie 1875 a fost transferat la biserica din Lăpușna, iar în iulie, același an – la parohia pârjol-teni, județul Chișinău39.

preotul Petru lozan, născut în anul 1854, fiul diaconului Dumitru Lozan din localitatea Bairamcea, județul akkerman, a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău (1876)40. După absolvire, a activat mai întâi ca dascăl la biserica „Sf. arh. Mihail și Gavriil” din Chișinău. În ziua de 2 octombrie 1877 a fost hirotonit preot pentru biserica din Lăpușna41, iar la 23 octombrie 1878 a fost transferat la biserica din localitatea popușoi, județul akkerman42.

preotul Vavila Nagacevski, în anul 1880 avea 36 de ani. Fiu de preot, după absolvirea Seminarului, la 1873, iulie 18 a fost numit dascăl la biserica Sf. nicolae din s. Ciuciuleni, jud. Chișinău, cu dreptul de a preda religia în școala populară din acea localitate. În 1874, aprilie 23 a fost hirotonit preot pentru biserica Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil din satul Grozești același județ de episcopul pavel Lebedev. În 1877, noiembrie 5 a fost transferat la biserica din satul Sipoteni, iar în 1878, ianuarie 31, la cerere, a fost lăsat la vechea sa parohie. În 1879, ianuarie 24, la cerere, a fost strămutat la biserica Sfinților arhangheli din s. Lăpușna, în funcția de preot secund, fiind numit în calitate de învățător de religie la școlile locale. La 5 septembrie 1879 arhiepiscopul pavel Lebedev i-a dat permisiunea să folosească în slujire na-bedreniță, drept distincție pentru serviciile aduse Eparhiei. Căsătorit cu anastasia Dimitrie, născută la 1854, în conformitate cu Formele Bisericii și Clerului din Lăpușna pentru anul 1880, fiul său nicolae era născut în anul 187743.

Vavila nagacevski la 17 martie 1881 a fost eliberat de datoria predării religiei la școala de fete din Lăpușna, în această calitate fiind desemnat preotul alexei Solearski44, care a în-deplinit această funcție până la 27 mai 1881 când a fost strămutat la Leușeni. În locul său a fost numit preotul paroh din Cotiujenii de Jos, jud. Soroca, Mihail Stadnițchi. nu se știe dacă acesta din urmă a reușit să ajungă la Lăpușna, deoarece la 24 iunie 1881 era lăsat la Cotiujeni.

preotul Vavila nagacevski activează în calitate de paroh la Lăpușna din 16 februarie 1881. a deținut funcții de membru al Consiliului protopopesc, Comitetului de Construcție și Co-misiei de Revizie din 1907 până în 1910.

La 1 aprilie 1883 a fost decorat cu scufie de catifea violetă, în același an la 13 octombrie cu nr. 852 i-a fost exprimată mulțămirea de tutorele Cercului educațional Odesa, pentru servi-ciu sârguincios în educația populară. a fost decorat cu camilavcă de Sfântul Sinod, prin or-dinul Consistoriului din 25 iulie 1893, nr. 7180. prin Hotărârea Sfântului Sinod a fost decorat cu panaghie la 13 aprilie 1901. Deține medalia în memoria domniei împăratului alexandru al III-lea, acordată prin milă imperială la 6 mai 1910. a fost decorat cu ordinul Sf. ana de clasa a III-a, pentru serviciu excelent și sârguincios. În anul 1911 nu primea de la stat bani, din parohie – 187 ruble și 50 kop, pentru teren – 150 ruble. Conform datelor din același an, era văduv, avea doi fii – pe Eustafie, câtăreț la Zberoaia, și andrei, preot la Țânțăreni45.

Vavila nagacevski trece la Domnul la vârsta de 69 de ani, la 13 octombrie 1915, cauza decesului – pneumonie; a fost înhumat la data de 15 octombrie același an.

alexei eufimie solearschi, născut în 1859 în localitatea Valea perjei, județul Bender, fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1879). La 2 februarie 1881 a fost

39 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 75, f. 13.40 Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 64.41 Кишиневские Епархиальные Ведомости, nr. 21/1877, p. 454.42 Ibidem, nr. 22/1878, p. 342.43 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 85, f. 92v-93.44 Ibidem.45 Ibidem, d. 190, f. 72v-73.


numit în funcție de preot secund la biserica din satul Lăpușna, iar la 17 martie 1881 a fost transferat la parohia Leușeni, județul Chișinău46.

Petru șevazuțchi. S-a născut în anul 1831 în localitatea Ceponos, județul Hotin, fiu de dascăl, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1849). În ziua de 15 iunie 1849 a fost hirotonit preot pentru biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din localitatea de baștină Ceponos, de Irinarh popov, arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului. La 13 iulie 1858 a fost transferat la biserica „adormirea Maicii Domnului” din satul Mămăliga, județul Hotin; la 15 iulie 1869 – la biserica din localitatea Burdiug, același județ; la 7 ianuarie 1874 – transferat la parohia Clișcăuți; în 1877 – la parohia Colencăuți, județul Hotin, cercul protopopesc nr. 2, iar la 16 septembrie 1881 – la biserica din Lăpușna47. Se stinge din viață în ziua de 5 octombrie 189048, la vârsta de 60 de ani, cauza decesului fiind o banală răceală, prohodul a fost oficiat de preotul Vavila nagacevski. Din datele pentru anul 1897 aflăm că la Lăpușna continuau să locuiască fiii răposatului preot: Grigorie de 42 de ani și avramie de 3549.

preotul efimie Burianov activează la biserica Sfinților arhagheli Mihail și Gavriil în in-tervalul 1904-1906. În 1906 preotul efimie Buruianov și preotul de la Volontirovca (Volin-tiri), județul akkerman, grigore Cuniţchi, au fost transferaţi unul în locul altuia50. La 20 august 1906, Grigore Cuniţchi este oprit de a oficia sfintele slujbe.

preotul eusebie Profirie Praşcă se naște în anul 1882, la 22 iunie, fiu de cântăreț din s. Ciucucoș(?), județul Bălți. absolvent al seminarului Teologic din Chișinău în anul 1905, la 17 septembrie 1905 a fost numit preot la biserica din satul percoveț, județul Hotin de epi-scopul Vladimir al Chișinăului și Hotinului, la 16 octombrie 1905 a fost hirotonit diacon de episcopul arcadie al akkermanului, la 17 octombrie – în cea de preot, la 1 septembrie 1906 a fost transferat la biserica din s. Lăpușna, ca al doilea preot. La 1 ianuarie 1911 era membru al Comisiei de Revizie, la 1 ianuarie 1915 a fost numit învățător de religie, iar la 3 noiembrie 1915 era numit paroh al acestei biserici. Deținea carte de hirotonie din 1905, octombrie 1905, cu nr. 371. Decorat cu nabedreniță la 20 iunie 1911; cu scufie la 1 martie 1915; În anul 1916 primea întreținere de la stat de 150 ruble, din parohie – 150 ruble, de la terenul biseri-cii – 75. Căsătorit cu Liubovi Vladimir Stepanov, fiica preotului din satul Inești, născută în anul 1886, mai 7, absolventă a şcolii Eparhiale de Fete din Chișinău în 1904. Copii: Tatiana – 1907, ianuarie 27, care studia la gimnaziul Dadiani; Eugen – 1 mai 1910; Larisa 16 martie 1912; Lidia 1 aprilie 1914; Sergiu născut în 191651.

preotul Elisei preașcă a activat și-n calitate de preot-militar. Încetează activitatea de preot la Lăpușna în anul 1920, când împreună cu preotul andrei nagacevschi sunt îndepărtați în urma unui conflict ce l-au avut cu ienoriașii pentru taxele ce le colectau pentru oficierea ser-viciilor religioase. a decedat la 13 septembrie 1934, fiind înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău.

andrei Vavila Nagacevski, născut la 27 noiembrie 1883, fiu de preot din satul Lăpușna. absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău în anul 1905. În perioada 1 februarie – 15 august 1906 a fost învățător la școala model parohială de două clase Russko-Ivanovskaia. La 28 august 1906 a fost numit de episcopul Vladimir preot pentru biserica din s. Țânțăreni, jud. Orhei, la 8 septembrie același an a fost hirotonit diacon, iar la 10 septembrie preot. În ziua de 10 octombrie 1911, la cerere, a fost transferat la Berezlogi, jud. Orhei. La 26 octombrie 1911 a fost lăsat la vechea sa parohie; a activat în calitate de învățător de religie la școala din 46 ANRM, Fond 208, d. 104, f. 125.47 Ibidem, f. 85.48 Кишиневские Епархиальные Ведомости, nr. 21/1890, p. 918.49 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 131, f. 69v.50 Кишиневские Епархиальные Ведомости, nr. 20/1906, p. 15.51 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 216, f. 127v-128.


Îndărăpnici în perioada 1 februarie 1907 - 3 noiembrie 1915. a fost ales în calitate de preot în cadrul detașamentului Societății rusești a Crucii Roșii aflat pe frontul răsăritean, pentru spitalele de campanie nr. 61 Elisavetenski, Orlovski, Etopanoș (?) și peresiski, de la 29 august 1914 până la 20 septembrie 1915. La 3 noiembrie 1915 a fost transferat la biserica din Lăpuș-na în funcția de preot secund. Decorat cu nabedreniță la 20 iunie 1911, cu scufie în 1 martie 1915. prin ordinul nr. 1061 al comandantului general de pe frontul de Vest, a fost decorat cu ordinul Sf. anna de clasa a III-a la 22 aprilie 1915, pentru muncă asiduă depusă în timpul serviciului pe front. poseda însemnul în memoria a 300 de ani de domnie a casei Romanov. În anul 1916 era remunerat de la stat cu 150 ruble, 150 ruble din parohie și 75 ruble de pe terenul bisericii. Căsătorit cu alexandra Ioan, născută la 9 decembrie 188652. S-a aflat în funcția de preot la Lăpușna până la 1 iunie 1920, când împreună cu parohul Eusebie preașcă au fost îndepărtați din funcțiile deținute53.

preotul andrei Volovei. S-a născut la 23 septembrie 1890 în comuna Tarasova, județul Orhei. Tatăl său, pavel Volovei, a fost dascăl la biserica din această localitate. În 1914 a absol-vit Seminarul Teologic din Chișinău. La 25 iulie 1914 a fost hirotonit preot pentru biserica „Sf. Varvara” din satul păpăuți, județul Orhei. La 2 mai 1917 a fost transferat la parohia Marinici, județul Chișinău. La 1 iulie 1920 a fost transferat la parohia Lăpușna în funcție de preot secund, iar la 1 mai 1926 s-a transferat în aceeași funcție la biserica „Sf. Dumitru” din Chișinău54.

preotul eugen gheorghe agura. S-a născut la 26 mai 1895 într-o familie de clerici din localitatea Leova, județul Cahul, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1918). La 10 septembrie 1919 a fost hirotonit preot pentru una din bisericile orașului Ismail, iar la 15 august 1920 a fost transferat la parohia Lăpușna. La 5 octombrie 1929 a fost numit în funcţie de paroh55. activează în această parohie până în anul 1944.

Ioan Dolişcinschi. S-a născut la 6 iulie 1878 în familia preotului nichita Dolișcinschi din comuna parcova, județul Bălți. În anul 1900 a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău56. a activat în mai multe parohii, cum ar fi cea din Frasin, judeţul Soroca, perioada 1902-1905; Scăieni, judeţul Soroca – 1905-1910; parcova, judeţul Bălţi – 1910-1918; Tartaul de Salcie, judeţul Cahul – 1918-1919; Glingeni, judeţul Bălţi – 1919-192557. La 1 octombrie 1925 a fost numit în funcție de preot secund la biserica „Sf. Dumitru” din Chișinău58. În 1926 s-a trans-ferat la biserica din comuna Lăpușna. a fost membru activ al Societății Istorico-arheologice Bisericești din Basarabia, colaborând cu redacția revistelor Кишиневские Епархиальные Ведомости și Luminătorul59. Se stinge din viață la 11 septembrie 192960.

onisim gheorghe Budacov. S-a născut la 12 aprilie 1873 în satul Ciripcău, județul Soro-ca, fiu de preot, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1893). După absolvire, face serviciul militar ca voluntar cu termen redus în Regimentul 54 al Infanteriei din Minsk. La 26 februarie 1895 a fost numit preot și învățător de religie la biserica din satul Cociulia, ju-dețul Ismail. La 2 decembrie 1905 a fost transferat la parohia Băcioi, județul Chișinău. La 16

52 ANRM, Fond 208, d. 216, f. 128v-129.53 Luminătorul, nr. 7/1920, p. 15.54 ANRM. Fond 1135, inv. 3, d. 205, f. 206.55 Ibidem, f. 492; Ibidem, inv. 2, dosar 1640, f. 80.56 Ibidem, inv. 3, d. 200, f. 62; Лотоцкий П. А. Op. cit., p. 118.57 ANRM, Fond 1135, inv. 3, d. 200, f. 62.58 Fuştei Nicolae. Centrul de cultură şi spiritualitate – parohia „Sfântul Dumitru” din Chişinău. Chişinău,

2010, p. 162.59 Ibidem, p. 162.60 Luminătorul, nr. 19/1929, p. 2


iunie 1928 s-a transferat la Lăpușna. În același an, la 29 septembrie a fost transferat la Baccea-lia, județul Tighina, iar la 6 februarie 1929 – la biserica din satul Grătiești, județul Lăpușna61.

preotul Ioan gobjilă. S-a născut la 24 iunie 1909 în satul Bursuceni, județul Bălți, ab-solvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1930), licențiat în teologie (1936). La 25 no-iembrie 1936 a fost numit în funcție de preot secund la biserica din Lăpușna62, iar în 1941 – transferat la parohia Mănoilești, județul Lăpușna63.

andrei Dodul. provine dintr-o familie de clerici, născut la 19 aprilie 1908 în satul na-goreni, județul Hotin, absolvent al Seminarului Teologic din Chișinău (1923), licențiat al Facultății Teologice din Cernnăuți (1929), licențiat în drept (1931). În 1924 a absolvit școala de ofițeri din Craiova. La 13 octombrie 1929 a fost hirotonit preot pentru biserica din Lă-pușna. La 14 februarie 1930 trece ca preot militar la Garnizoana Chișinău. La 1 noiembrie 1936 a fost numit paroh al bisericii din satul Manoilești, județul Lăpușna64, înlocuindu-l pe protoiereul, iconom stavrofor Constantin nicolae ursu, care decedase.

În calitatea de paroh al bisericii Sf. parascheva din s. Manoilești, județul Lăpușna a înde-plinit și funcția de președinte al Căminului cultural I. Gh. Duca din această loclaitate. pentru faptul că a sprijinit unele lucrări edilitare, prin procesul-verbal de inspecție al pretorului Mihail Siminel din 23 iulie 1939, i se aduc mulțumiri65. aflându-se în această funcție în in-tervalul 1939-1940, după evenimentele din vara anului 1940, se evacuează în România.

anatolie s. malai. S-a născut la 1 iunie 1913 în satul Mereni, județul Lăpușna, absolvent al Facultății de Teologie din Cernăuți (1942). a fost hirotonit preot în ianuarie 1935 pentru biserica din satul Slobozia Mare, județul Cahul. La 1 septembrie 1935 a fost transferat la bi-serica din localitatea Deljider, județul Ismail, iar în noiembrie 1941 – la parohia Lăpușna66. activează la această parohie până în anul 1944.

Vladimir Ioan Curilovschi. S-a născut în anul 1888 în satul Lozova, județul Chișinău, absolvent al Seminarului Teologic, preot din 1911. În 1944 s-a refugiat în România, de unde a fost repatriat în 1945. Era caracterizat de către autorități ca „personalitate cu atitudini antiso-vietice”67. Din anul 1952 acest preot deservea și biserica din satul Spărieți, raionul Cotovski.

mihail (melchisedec) Iacob goria, hirotonit în 1941 ieromonah, anul nașterii 1915, s. Lozova, r-nul Strășeni, de naționalitate moldovean, absolvent a 7 clase ale școlii primare, a activat la biserica „Sf. nicolae” din s. Boldurești, r-nul nisporeni, 03.08.1945, nr. 200; scos de la evidenţă în 20.07.1949; a deservit și biserica din s. Brătuleni și Slobozia (?), r-nul nis-poreni68. Din datele prezentate de academicianul Valeriu pasat, cunoaștem că acesta activa în anul 1955 în calitate de paroh al bisercii Sfinților arhangheli Mihail și Gavriil din satul Lăpușna69.

gheorghe Nicolae Chirița. S-a născut la 6 mai 1932. a studiat la Seminarul Teologic din Odesa, apoi la academia Teologică din Zagorsk (Rusia), pe care a absolvit-o în 1959. În același an, a fost hirotonit în treapta de diacon. a fost hirotonit preot în 1961 pentru biserica „Sf. arh. Mihail și Gavriil” din satul Lăpușna, fiind parohul ei până în februarie 2013, când

61 ANRM, Fond 208, inv. 12, dosar 167, f. 1; Ibidem,, F. 1135, inv. 3, d. 200, f. 62.62 Ibidem, d. 205, f. 492; Ibidem, d. 200, f. 203.63 Luminătorul, nr. 9-12/1941, p. 453.64 ANRM, Fond 1135, inv. 3, d. 205, f. 512; Ibidem, d. 200, f. 203.65 Ibidem, Fond 339, inv. 1, d. 2473, f. 44966 Ibidem, Fond 1135, inv. 2, d. 1470 (1), f. 43; Ibidem, d. 1640, f. 80.67 Teodor Candu, Octavian Moşin. Documente privind istoria Bisericii din RSSM: registrul şi listele clerului

(1945-1955). Editura „Pontos”, Chişinău, 2013, p. 52, 163.68 Ibidem, p. 14069 Пасат В., Православиe в Молдавии: власть, церковь, верующие(1940-1953), т. II, c. 293, doc. 58;

Ibidem, II, p. 295, doc. 59.


se stinge din viață70. Despre calitatea sa de paroh al bisericii din Lăpușna ne confirmă și Lista clerului ce activa în RSSM din 25 martie 196571, când era secondat de cântărețul Olari Gh. F.

În prezent, parohul bisericii este protoiereul seghei slănină.În perioada sovietică cunoaștem că dintre originarii din Lăpușna în calitate de preot a

activat și Ivan Vasile Brânzian, hirotonit preot la 11.05.1948, anul nașterii 1915; de etnie moldovean, a absolvit 4 clase ale Seminarului Teologic și şcoala pedagogică din Călărași, la secția fără frecvenţă. În calitate de preot a activat la biserica „adormirea Maicii Domnului”, s. Chiselia Mică, r-nul Baimaclia, din 29.06.1948; În anul 1949, la 25 octombrie a fost transferat în s. Cimișlia, r-nul Cimișlia, a deservit și biserica din s. Cârpești, r-nul Baimaclia72.

DiaconiIerodiacon Vasilie Chișcă, în anul 1841 se afla în Casa arhierească pentru ispitire în mo-

nahism, în Lăpușna viețuia fiul său Teodor care avea vârsta de 6 ani73. Din datele pentru anul 1852 cunoaștem că Vasile Chișcă activa în calitate de egumen și stareț al schitului Țigănești. Iar fiul său Teodor studia în cadrul Secției superioare a şcolii județene de pe lângă Seminarul Teologic din Chișinău74.

pe Vasile Chișcă îl putem identifica cu egumenul Victor de la Țigănești, în perioada de stăreție 1844-1853. astfel, în timpul stăreției sale, conform prot. Manole Brihuneț, autorul studiului dedicat mănăstirii Țigănești din lucrarea enciclopedică Mănăstiri și Schituri din Republica Moldova, „S-a născut (egumenul ieromonah Victor – n.n.) în 1810, moldovean, fiu de preot, a studiat particular. În 1832 a fost „ponomar” la Hâncești; în 1839 – hirotonisit diacon de arhiepiscopul Dimitrie. La 15 ianuarie 1842 a fost tuns în călugărie de egumenul Ignatie la Casa arhierească din Chișinău, apoi numit econom al Casei arhierești din Chiși-nău. În 1843 a fost hirotonisit ieromonah, în 1844 – transferat la mănăstirea Hâncu; iar la 11 august a fost desemnat stareţ al schitului Ţigănești. În 1850 a fost hirotonisit egumen. peri-oada stăreţiei sale se caracterizează prin începutul construcţiei, în 1846, a bisericii de piatră cu hramul adormirea Maicii Domnului, finisată deja după moartea sa”75.

Diacon gheorghe Nofit, în anul 1872 avea vârsta de 53 de ani, fiu de preot, a studiat la şcoala spirituală din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1838, mai 13 cu ordinul Consis-toriului a fost numit pentru această biserică dascăl. În 1844 mai 24 zile prin rezoluția arhi-episcopului Dimitrie Sulima a fost hirotonit diacon de arhiepiscopul Grigorie Irinopoleos. Căsătorit cu Maria Vasilie care la 1872 avea vârsta de 49 ani; Copii: prohiria născută 1847, nicolai – 1850 (care deține bilet de dreptul de a se numi cetățean), Zinovia – 1851, Efrosinia – 1853.

un alt diacon care a activat la Lăpușna a fost alexei romanovski, pe care-l aflăm în această parohie în anul 1884.

Cântărețigavriil Constantinovici, cântăreț, la 1841 deja era răposat, dar în Lăpușna continuau să

locuiască soția sa Sofia Calestru de 69 de ani și fiul Gheorghe de 19 ani care studia pentru a obține o slujbă bisericească.

70 www.ortodox.md, 16 februarie 2013.71 ANRM, Fond 3046, inv. 1, d. 128, f. 16.72 Teodor Candu, Octavian Moşin, op. cit., p. 150.73 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 57-58.74 Ibidem, d. 25, f. 70v.75 Manole Brihuneț, Mănăstirea Țigăneşti, In: Mănăstiri şi Schituri din Republica Moldova: Ediție enciclo-

pedică, Chişinău, Institutul de studii enciclopedice, 2013, p. 598.


Dimitrie Varlaam Nofit, fiu de preot, în anul 1841 avea vârsta de 53 ani, nu a studiat în seminar, în anul 1813, martie 19, cu Ordinul Dicasteriei Duhovnicești a Chișinăului a fost numit în funcție. La 1841 era căsătorit cu Maria Vasilie, de 40 ani, avea de fii pe Teodor de 7 ani, agripina de 19, Maria – 17, Savastia – 9, Maria de 4, Elena de 276. În anul 1859 din cauza vârstei a fost pensionat77. În 1864 era în afara statelor clerului; la 1872 acesta era decedat. Din datele pentru 1845 cunoaștem că avea încă un fiu, pe Hristofor, care avea vârsta de 19 ani, el împreună cu fratele să Teodor studiau obiectele ce țin de serviciul de cleric ai bisericii.

ştefan apostol Grigoraș, cântăreț, fiu de preot, născut pe la 1805, nu a studiat la Seminar, numit în funcție prin Ordinul Consistoriului din 1836, ianuarie 25. Citea, cânta și cunoaștea catehizisul bine. La purtare era exemplar. În anul 1841 era căsătorit cu alexandra Zaharia de 27 ani; copii: Maria de 6 ani și Vasilie de 4 ani.

gheorghie Nicolaie Nofit, în 1841 avea 24 de ani, fiu de preot, nu a studiat în seminar, numit în funcție la 13 iunie 1838, în anul 1841 nu era căsătorit, cunoaștea catehizisul, citea și cânta mulțumitor, la purtare era lăudabil78. În anul 1874 a fost eliberat din funcție. a fost căsătorit cu Maria Vasilie.

Nicolae Dimitrie Nofit, fiu de dascăl, nu a studiat la Seminar, la 1839, ianuarie 25 cu ordinul Consistoriului a fost numit dascăl la biserica din Leușeni, iar în 19 iunie 1844 a fost trecut la această biserică, a răposat la 17 ianaurie 186379. Căsătorit cu Ioana Vasilie, care la 1872 avea 50 de ani, copii: Maria – 24, Teodor – 20; Gheorghe – 1480.

Constantin gheorghe Petrov, fiu de pălămar, nu a studiat în Seminar, în anul 1841, noiembrie 3, prin Ordinul Consistoriul a fost numit dascăl la biserica din s. Cimișlia, la 31 martie 1845 a fost transferat la această biserică, a încetat din viață la 12 august 186681. Că-sătorit cu Ecaterina nicolaie nofit, a fost tatăl dascălului alexandru Constantin petrov. a mai avut un fiu Leon, născut la 1859. Din datele pentru anul 1897 aflăm că Leon Constantin petrov locuia la Lăpușna, era căsătorit cu Galatia Ioan, care avea vârsta de 32 ani, avea un fiu nicolai – 9 ani82.

Cântăreț alexandru Constantin Petrov fiu de dascăl, la 1872 avea 26 ani, nu a studi-at la Seminar, în 1866, august 24 a fost numit prin Ordinul Consistoriului cântăreț pentru parohia Lăpușna. Căsătorit cu ana Dimitrie de 19 ani, în 1872. Cânta și citea foarte bine. nepotul lui Gheorghie nicolaie nofit83. În 1873 la decizia adunării eparhiale a clerului și cu aprobarea episcopului pavel Lebedev a rămas să îndeplinească funcția de cântăreț interimar. În anul 1878 a fost eliberat din funcție, rămânând în calitate de cleric în afara statelor. Copii: Elisaveta născută în anul 1876, Efrosinia – 1879; fiul său Constantin născut în 1890 a activat în funcție de cântăreț la Bălăurești, jud. Chișinău; Eugenia – 1891. Conform altor date, avea o fiică Zinovia născută în anul 1893. alexandru petrov activează în această calitate până în 1909, când trece la cele veșnice.

Ilie Nicolae Nofit, fiu de dascăl, la 1872 avea vârsta de 27 ani. a studiat la şcola Spirituală din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1863, la 28 ianuarie, prin ordinul Consistoriului a fost numit în funcția respectivă. „Citeștia și cânta bine, catehizisul îl cunoaștia”. Era căsătorit cu anastasia Gheorghe de 27 ani, copii: Vera de 1 an84.

76 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53-53v.77 Ibidem, d. 65, f.5v.78 Ibidem, d. 6, f. 54v-55.79 Ibidem, d. 65, f.7v80 Ibidem.81 Ibidem, f.6v82 Ibidem, d. 131, f. 70v.83 Ibidem, d. 65, f.3v-4.84 Ibidem, f.3v-4.


Cântărețul Xenofont Vasilievici Ciuş (guş), născut în anul 1857, fiu de preot, a studiat la Seminarul Teologic până în clasa a II-a; după absolvirea cursului complet al şcolii Spirituale din Chișinău în 1879, la 1 mai, prin ordinul Consistoriului a fost numit învățător la şcoala mănăstirii Curchi din jud. Orhei. În același an, la cerera sa în luna octombrie a fost eliberat din această funcție. În 1880, la 25 ianuarie a fost numit dascăl interimar la biserica din s. Lăpușna. Căsătorit cu Ecaterina Ioan, născută în anul 1860. La 4 martie 1881 a fost transferat în satul Mingir, jud. Ismail85.

Cântărețul Vasilie mihail Doncila ,născut la 1857, fiu de preot, a studiat până în clasa a IV-a a şcolii Spirituale din Chișinău, la 13 septembrie 1879 prin ordinul Consistoriului a fost numit cântăreț interimar la biserica din Lăpușna. Căsătorit cu ana Grigorie, născută la 1857. Copii: Vera86.

La 4 august 1881 la Lăpușna era numit cântăreț absolventul şcolii Spirituale din Edineț, alexandru Braduceanu.

Cântăreț Vasilie Daniil măcărescu, născut la 24 martie 1883, fiu de cântăreț din satul Câșla Zamciogi, județul Hotin. absolvent al şcolii Spirituale din Edineț, în anul 1901. La 2 octombrie 1904 a fost desemnat cântăreț ad-interim pentru biserica din satul Lăpușna. La 14 octombrie 1908 a fost confirmat în această funcție. La 30 septembrie 1910, la cerere, a fost transferat în satul Geamăna, județul Bender la ordinul episcopului nicodim al akkermanu-lui. La scurt timp, la 8 decembrie 1910, a fost lăsat în funcția deținută de la Lăpușna. La 9 noiembrie 1913, prin rezoluția arhiepiscopului Serafim, a fost numit în calitate de membru al Comitetului de Construcție. Era remunerat de la stat cu 50 ruble, din parohie cu 50 ruble și 25 ruble din venitul terenului bisericii. Căsătorit cu Maria Dimitrie, născută în anul 1886, mai 30. Copii: Capitolina născută la 3 decembrie 1905, care studia la şcola Eparhială de Fete87; a mai avut două fete Zdecadria(?) și nina născute la 14 ianuarie 1911. În anul 1911 primea un salariu de 62 ruble 50 kop. de la parohie și 50 ruble din venitul de pe terenul bi-sericii88.

Cântărețul Haralampie grigorie Baziliuc, născut la 10 februarie 1856, fiu de cântăreț din satul Châșla Zamciogi, județul Hotin. a studiat la şcoala din Hotin până în clasa a 3-a, la 11 octombrie 1881 a fost numit de arhiepiscopul pavel Lebedev în calitate de cântăreț ad-interim, la biserica din satul Sârcova, județul Orhei. La 3 august 1889 a fost transferat la biserica din Vadul Rașcov, jud. Soroca. La 31 decembrie 1889 a fost confirmat în funcție și transferat la biserica din satul Câșla Zamciogi, județul Hotin. În anul 1907 a fost transferat în satul parcani, jud. Orhei. La 2 octombrie 1910 de același episcop nicodim a fost transferat la Lăpușna. primește remunerare de la stat 50 ruble, din parohie 50 ruble de pe pământul bisericesc 25 ruble. Căsătorit cu achelina petru, născută la 13 iulie 1861. Copii: Eudochia – 1 martie 1882, care la 1916 deja era căsătorită; Eugenia – 24 decembrie 1885, căsătorită; agafia – 9 februarie 1892, căsătorită; Maria – 18 aprilie 1894; Iustin – 22 iulie 1899, studia la Seminarul Teodolgic din Chișinău89.

Conform unor date mai tardive, în calitate de câtntăreți la Lăpușna au mai acitvat trohin Vasile Pimen, anul nașterii 1895, cântăreț la Lăpușna din 1945, noiembrie 1590 și Binețki Di-mitrie trofim, născut la 1908, înregistrat în calitate de cântăreț la 15 noiembrie 1945, după

85 ANRM, Fond 208, d. 85, f. 92v-9386 Ibidem, f. 93v-9487 Ibidem, d. 216, f. 129v-13088 Ibidem, d. 190, f.74v.89 Ibidem, d. 216, f. 130v-13190 Teodor Candu, Octavian Moşin, op. cit., p. 52.


care a fost transferat în aceeași calitate la biserica Tuturor Sfinților (biserica cimitirului) din Chișinău91 și gh. f. olari.

Paraclisieri/pălămariIoan Bubuioc, în anul 1841 avea vârsta de 71 de ani, dintre țărani a fost numit în funcție

în anul 1836 la 26 februarie, eliberat din funcție la întreținere personală, locuia în propria casă. Căsătorit cu parascheva Ioan de 58 ani. avea purtare bună.

gheorghe Ioan Bubuioc, pălmar, fiu de pălămar, născut pe la 1801, nu a studiat la semi-nar, a fost numit în funcție prin ordinul Consitoriului Duhovnicesc Chișinău, în anul 1826, februarie 21. Era căsătorit cu Ecaterina Lupu de 30 ani, avea la 1841 o fiică Daria de 4 ani92. a mai avut o fiică, Maria, care la 1852 avea 11 ani93. În anul 1864 avea un fiu Ioan de 11 ani. În anul 1861, decembrie 12 a fost pensionat, iar în anul 1869 moare.

Pantelimon Ioan Nofit, pălămar, fiu de preot, născut pe la 1801, nu a studiat la seminar, numit în funcție la 13 decembrie 1828, era căsătorit cu Elena afansie, de 33 de ani, copii: Ecaterina – 12, Maria – 11, Toma de 8 ani, care studia în casa tatălui să, Ioan de 4 ani, anna de 1 an94. În anul 1857, la 23 decembrie a fost pensionat din cauza vârstei95. În anul 1872 era încă în viață. Trece la Domnul în anul 1873, la 6 ocotmbrie, la vârsta de 75 de ani conform registrului de evidență a deceselor, cauza morții – boală îndelungată.

Isaia apostol grigoraş, fiu de preot nu a studiat la seminar. În funcție din 15 iunie 1838, a fost numit temporar în funcție pe durata unui an, iar în 1839, la 16 iunie, a fost numit al treilea pălămar. „Citia, cânta și catehizisul îl cunoaștia satisfăcător”. Era de purtare bună. Căsătorit cu Maria Vasilie de 19 ani, avea un fiu, pe Emanuil de 1 an. Din datele pentru anul 1872 aflăm că acesta deja era răposat, iar în familia sa erau trei fii: Chiriac de 17 ani, Vasilie de 12, și Gheorghe de 10; la 1864 sunt indicați: Ecaterina de 24, apostol – 21, Ioan – 19, care la 1871 primea mărturie asupra drepturilor sale96; Teodor – 18; și cei trei indicați la 1872. Din datele pentru 1868 aflăm că acesta a fost exclus din tagma duhovnicească97. Din datele pentru 1852, cunoaștem că acesta a fost sancționat cu o lună de epitemie în anul 1850, pe care a petrecut-o la mănăstire98. a fost exlus în anul 1864, decembrie 23 pentru agramatism și comportament necorespunzător față de blagocin, a fost lăsat pe jumătate de venit din cel al pălămarilor, iar în 1866, octombrie 11, împreună cu soția, au fost excluși din rândul tagmei duhovnicești.

pălămarul toma Pantelimon Nofit, la 1872 avea vârsta de 39 de ani, fiu de pălămar, nu a studiat la Seminar, în anul 1857, la 23 decembrie a fost numit în funcție. Căsătorit cu anisia Ioan, de 35 de ani; copii: alexandru – 14, Ecaterina – 12, Vladimir – 11, pantelimon – 8, pulheria – 6, Gheorghe – 3, nicolai – 199.

pălămarul teodor Dimitrie Nofit, fiu de dascăl, la 1872 avea vârsta de 42 ani, a studiat la şcoala Spirituală din Chișinău, până în clasa a 3-a, în anul 1859, noiembrie 4, prin ordinul

91 Teodor Candu, Octavian Moşin, op. cit., p. 52.92 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 6, f. 53-53v.93 Ibidem, d. 25, f. 66v.94 Ibidem, d. 6, f. 53-55.95 Ibidem, d. 65, f.5v.96 Spre exemplu, pentru acesta avem unele date că în anul 1875, martie 13, în familia sa şi a soției sale

Maria Teodor s-a născut fiul Cazimir, care a fost botezat de preotul Constantin Pranițchi şi clericul Alexandru Petrov. Din procesul-verbal al Consistoriului din Chişinău de la 5 martie 1897, constatăm că Cazimir Grigoraş se mai numea Vladimir. ANRM, F. 208, inv. 1, d. 162, f. 723-724v.

97 ANRM, Fond 208, inv. 12, d. 57, f. 63v.98 Ibidem, d. 25, f. 70.99 Ibidem, d. 65, f.3v-4.


Consistoriului, a fost numit cântăreț la această biserică. După separarea s. Bălăceana de pa-rohia s. Lăpușna, în urma cărui eveniment a fost redus al treilea complet de preoți, a rămas fără funcție, în 1864, la 16 septembrie, cu Ordinul aceleiași instituții, a fost numit dascăl la biserica din satul Strășeni, județul Chișinău. În același an, la 23 decembrie, a fost numit în funcția de pălămar, înlocuindu-l pe pălămarul Isaia Grigoraș, care era fără știință de carte, pe jumătate din venitul acestei funcții. În 1866, octombrie 19 a fost inclus în funcția de pălămar în statele de personal ale bisericii. Căsătorit cu Elena nestor, de 29 de ani, copii: anna – 9 ani, Ioan – 7 ani, Grigorie – 5 ani, Maria – 1 an100. Îl aflăm încă în viață în anul 1911, la vârsta de 71 de ani, având calitatea de cleric (причетник).

pălămar fără funcție, Darie gheorghie Bubuioc, fiu de pălămar, nu a studiat la seminar, în 1861, la 21 decembrie, prin Ordinul Consistoriului, a fost numit pălămar la această biseri-că, în 1863, la 23 martie și 30 decembrie a fost scos în afara statelor cu dreptul de a-și afla loc vacant. Căsătorit cu Maria Grigorie de 26 ani. Copii: Vladimir – 6 ani, Vasilie – 9 ani101. În anul 1897 acesta era înregistrat în rândul slujitorilor din afara statelor de personal, în calitate de cleric. Din datele pentru anul 1897 cunoaștem că toți clericii bisericii au fost scoși în afara statelor în anul 1874.

staroştiDin datele pentru anul 1845 cunoaștem că la biserica din Lăpușna activa starostele ghe-

orghe grigorie Constantinovici, de 23 de ani, fiu de diacon, nu a studiat la Seminar, la 21 martie 1845, prin decizia Consistoriului Duhovnicesc, a fost numit în această funcție102. acesta era căsătorit cu Ecaterina petru, care avea vârsta de 21 de ani.

un alt staroste cunoscut a fost gheorghe mardarie Nircuş, despre acest slujitor al bise-ricii aflăm din registrul de procese-verbale al Cosnistoriului Duhovnicesc din anul 1897. În cadrul procesului-verbal din 3 februarie se expunea problema că starostele Gheorghe nircuș ar fi abuzat de funcție și ar fi cheltuit o sumă semnificativă de bani ai bisericii. În urma cer-cetărilor efectuate s-a mai constatat că la 7 ianuarie ar fi părăsit localitatea fără a se cunoaște unde anume, iar soția sa îl înlocuiește în biserică, abuzând și ea. În urma investigațiilor făcu-te de preotul Ilie Stadnițki, blagocinul de circumscripție, a fost propusă eliberarea din funcție a acestuia și alegerea altei persoane în această funcție103.

În 1897 în calitate de staroste al bisericii Sfinților arhangheli din Lăpușna activa locuitorul acestei localități, Darie Bucur, de 38 ani, ales pe un termen de trei ani, la 22 august 1897, prin decizia ienoriașilor; nu avea decorații104.

Starostele bisericii Vasilie gheorghe sârbu, născut la 30 decembrie 1865, fiu de țăran, în 1880 a absolvit școala cu o singură clasă din Lăpușna, a fost ales în mai multe rânduri în această funcție105.

PrescurăreseDin datele pentru anul 1897, pe lângă biserica din Lăpușna era înscrisă și prescurăreasa

Maria Zaharia nagacevski, care avea vârsta de 74 de ani, soția răposatului preot nicolae nagacevski106.

100 ANRM, Fond 208, f.4v-5.101 Ibidem, f.4v-5.102 Ibidem, d. 13, f. 13v-14103 Ibidem, inv. 1, d. 162, f. 439-440v.104 Ibidem, inv. 12, d. 131, f. 66v.105 Ibidem, d. 216, f. 131v.106 Ibidem, d. 131, f. 66v.


uNele INformaţII PrIVItoare la PatrImoNIul materIal șI ImaterIal al loCalItăţII lăPușNa

dr. Alexandru FURTUNĂ

I. spaţiul de viaţăConform cosmogoniei românești, pământul a pornit dintr-un centru (arborele cosmic

era bradul), avea formă circulară și era înconjurat de un șarpe, de apa Sâmbetei și apa Du-minicii (cercuri magice), care îl despărţeau și îl apărau de apele primordiale. Centrul pă-mântului este considerat ubicuitor în mai multe locuri pe teritoriul ţării; marginile pămân-tului se confundă în mitologie cu marginile teritoriului locuit de români.1

Imitaţii ale macrocosmosului sunt așezarea, curtea, locuinţa (microcosmosul), căci o nouă lume, oricât de mică ar fi fost ea, era imaginată și construită după modelul marelui Cosmos.2

Odată încredinţat de către gintă unei familii mari pentru vatră (cuvânt traco-dac) și agri-cultură, după cum scrie alexandru Gonţa, teritoriul satului era înconjurat de către megieșii membri ai comunităţii teritoriale cu un troian, val sau șanţ de apărare (…). pe lângă valul sau troianul de apărare al vetrei satului și hotarul teritoriului, dat pentru hrana comunităţii familiale, în unele acte emise de cancelaria domnească, între anii 1392 și 1430, mai consta-tăm, scrie în continuare a. Gonţa, și hotare ale unor ocoale, în care sunt cuprinse de la trei până la cel mult zece sate”3.

În ultimul caz, credem că este vorba de un vechi sistem zecimal de organizare militară și teritorială, căci organizarea militară este „elementul de căpetenie căruia poporul român îi datorește existenţa” (a.D. Xenopol) și că „cea mai veche alcătuire obștească a românilor se rezumă pe datoria de luptă a tuturora” ( n. Iorga).4

Iniţial satul era organizat pe 10 case (o judecie). unele sate aveau mai multe judecii.5 Satele formate dintr-o judeţie (10 case) sau din 2 – 3 judecii erau grupate câte zece, formând o unitate atât militară, cât și teritorială. presupunem că astfel s-au pus temeliile „romaniilor populare”.1 M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor. Bucureşti, 1992, p. 115, 280, 342, 352; R. Vulcănescu, Mitologie

română. Bucureşti, 1987, p. 239-241, 244, 246, 260, 264, 442, 452, 461, 481, 515, 522, 575, 589; T. Pamfile, Pământul după credinţele poporului român. Bucureşti, 1924, p. 23.

2 I. Ghinoiu, Consideraţii etnografice asupra fenomenului de întemeiere a aşezărilor, In: Revista de Etno-grafie şi Folclor, Nr. 2, 1979, p. 203; A. Oişteanu, Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţi-onală românească. Bucureşti, 1989, p. 103.

3 A. Gonţa, Satul în Moldova medievală. Instituţiile. Bucureşti, 1986, p. 62, 64.4 Citat după: Instituţii feudale în Ţările Române. Bucureşti, 1989, p. 324.5 A. Gonţa, op. cit., p. 107, 127, 128, 130, 131 ş.a. Vezi şi: N. Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova. I.

Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea. Bucureşti, 1971, p. 297-298.

18


Sistemul zecimal de organizare militară și teritorială are rădăcini vechi. Se pare că el nu le era străin nici geto-dacilor. Conform lui aurel Zanoci, așezările fortificate de la Saharna Mică, Saharna Revichin, Saharna-Hulboaca, Ofatinţi, Ţareuca etc. și cele circa 10 așezări deschise din jur aveau, probabil, ca centru politico-administrativ cetatea de la Saharna Ma-re.6 un asemenea centru, din vechime, putea fi și localitatea Lăpușna.

După tradiţie, forma arhaică a hotarelor satului și a moșiei era rotundă. primii descăle-cători ai satelor apar uneori în legendele toponimice și ca oșteni viteji, răsplătiţi cu „moșie” („cât poate înconjura într-o zi”) după lupte victorioase purtate împotriva tătarilor, turcilor ș.a. 7

Hotarul închidea o lume apropiată și deschidea una necunoscută. Cine îl trecea, pierdea din încrederea și liniștea ce le avea înainte.8

Odată stabilite, după cum afirmă p.H.Stahl, hotarele au primit caracterul de frontiere magice, în apărarea cărora era direct interesată colectivitatea sătească.9

altă frontieră, limită teritorială cu semnificaţii magice, exista în jurul gospodăriei, al că-rei centru îl alcătuia casa. Curtea avea, de multe ori, formă circulară. La anumite sărbători (la Sf. Gheorghe, de exemplu), în jurul ei se presura mac sfinţit, se tămâia, se afuma, ceea ce forma, de asemenea, un cerc cu funcţii apotropaice.

ultima, dar după importanţă prima, forntieră magică era casa, al cărei centru îl alcătuia vatra. Conform opiniei lui R. Vulcănescu, casa, spaţiu sacru prin excelenţă, a devenit pentru români centrul microcosmic al activităţii lui magico-mitice, în care se reflecta rânduiala ma-crocosmosului întreg.10

În satul Lăpușna, după spusele lui Dumitru pacenco, „când porne casa, sfinţe locul. Vine părintele. aghezmuie tăt locușorul ceala. Spune cuvinte sfinte. Zice, dacă locu nu-i curat, nu le merge în gospodărie. Se îmbolnăve, mure. Dacă nu-i merge, se mută în alt loc. În colţul de la răsărit pune-i un șâpușor cu oloi, capică (un ban). Le învălătucei cu o petică. Să fie noroc în gospodărie, să înceapă gospodăria cu bine. Sâ pune și grâu, să fie pânică în casă.

Luau câte un pahar de vin și începeu lucru. pentru început, se îngropau amnarii. Din lemn tare (salcâm ș.a.). Se puneau 12 amnari. De asupra amnarilor se pune costoroaba. peste costoroabă se pun grinzile. pe capătul grinzilor se pune altă costoroabă și de ridică poclitul (acoperișul). Se pun căpriorii. La primul căprior, dinspre răsărit, se pune o cruciuliţă și un prosop. Oamenii care au ridicat poclitul, luau prosopul. apoi se leţuiește. Se acoperă cu stuh, cu paie de secară.

pe urmă se nuielește. Făce în amnar, cu bărdiţa, o bortă. De la un amnar la altul se pune o chingă, care se nume paiant. Se nume pereţi în paianturi. Se puneu trei randuri de painturi. ş-ap se împlete nuielușe. Mai mult de tei, frasin. apoi licheu. Când pune primul boţ de lut, se dăde un pahar de vin și chiuie o femeie. Se merge cu un lut cu paie. printre nuiele. ş-ap un lut cu pleavă. Se îndreaptau pereţii. La urmă, un lut cu baligă de cal. Se văruiește. podul de jos se liche cu lut cu paie, cu pleavă, cu baligă. La urmă se da cu muruială, făcută din baligă de oaie amestecată cu sarjă (funingine). La prispă se puneu stâlchișorii, se împleteu nuiele, apoi se pune pământ, se trumbăie. Se liche, se unge cu muruială. Înălţimea prispei era de 60 – 80 cm. La marginea prispei, din faţa casei, se ridica un pereţel de scândură numit parmaclâc. În rest, prispă.6 A. Zanoci, Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în secolele VI – III a. Chr. Bucureşti, 1998, p.

109.7 G. Botezatu, Legendele, tradiţiile istorice şi povestirile orale, In: Creaţia populară. Curs teoretic de folclor

românesc din Basarabia, Transnistria şi Bucovina. Chişinău, 1991, p. 416.8 E. Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti. Bucureşti, 1985, p. 25.9 Citat după: V. Butură, Cultura spirituală românească. Bucureşti, 1992, p. 252.10 R. Vulcănescu, Mitologie română. Bucureşti, 1987, p. 450-452, 491, 524, 571.


Casa ave trei despărţituri: casa cei mare, tinda și cămara. Cum intrai în tindă, în dreapta era casa cei mare, iar în stânga – cămara. În fundul căsii mari era pus un sunduc. În sun-duc era pânză, prosoape, șervete ș.a. Deasupra sunducului se așezau lăicere, perne (zestrea). Icoana era în colţul dinspre răsărit. Sub icoană era o măsuţă rotundă, cu trei picioare. pe măsuţă era o candelă. Candela se aprinde la zile mari. Mai era un scaun lung. De jur împrejur era pus păritar. Era pus și un război, în faţă. pe un perete se păstrau și hainele tradiţionale. Din când în când le mai scotei afară și le băte aerul. Toate cumpăniile, nunta, mortul ș.a. se făceu în casa cei mare. După ce se căsătoreau, tinerii trăiau în casa cei mare. pân își făceau căsuţa lor. Cămara ave, lângă ferestre, o masă ș-o laiţă făcută din scânduri (bătuţi ţăruși). Ţărușii erau uniţi c-o chingă. În dreapta era soba și cuptorul de copt pâine. Erau într-un fum. Hornul era dinaintea cuptorului. Fumul se ducea pe băgeag afară. După sobă era un pat din scânduri. pe pat erau așternute paie, peste paie o veretcă făcută din cânepă de saci, peste veretcă – ţoluri de lână.

Căsoaia ave tindă și cămară. n-ave casă mare. Stau mai mult bătrânii. Sub căsoaie era chihniţa. unii o nuieleu (e vorba de căsoaie – n.n.), o licheu cu lut cu paie, o netezeu cu taş-ca (rusește „polotior” – explicaţia informatorului). Chihniţa putea să fie aparte. ave gârlici. peste chihniţa pune nutreţ, cioclegi. Să nu ploaie.

şura era pentru cai, boi, vaci. Se făcea din amnari. nu-i pune pod. Era acoperită cu stuh, paie, papură. putea fi într-o scurgere sau două. Era mai mare scurgerea. şura ave despărţă-turi: pentru boi, cai, oi. Oile aveu ocol făcut din nuiele.

Poiata pentru păsări era făcută din niște amnarași, nuielușe, lut. Era acoperită cu stuh. prin colţuri îs cuibărele. acestea erau niște coșuri făcute din mlajă de salcie.

gogineaţa pentru porci era făcută din patru pari, chingi, nuiele, lut”.

II. ocupaţiile principaleO primă caracteristică a ocupaţiilor tradiţionale ale poporului român, după cum afirmă

pe drept cuvânt Valeriu Butură, o constituie profilul lor mixt, în toate zonele etnografice, impuse de cerinţele variate ale traiului, pentru produse vegetale, animale și minerale, unele mai importante decât altele, pe de o parte, pe de alta de caracterul autarhic pe care l-a avut de-a lungul secolelor, gospodăria ţărănească.11

Semnificativă, în acest context, este și afirmaţia academicianului ştefan pascu: „Cultura românească s-a născut în și din cele două ocupaţii, dar trebuie precizat – nu a îmbrăcat-o niciodată exclusiv pe una dintre ele, deoarece poporul nostru nu s-a ocupat niciodată numai cu păstoritul sau numai cu agricultura.”12

La Lăpușna, conform informaţiei lui arsenie Moraru (a.n. 1927) și Ecaterinei Moraru (a.n. 1928), „întâi samanai popușoi, cu mâna. apoi boronei, grapai și așteptai prășitul. po-pușoii curăţiţi îi puneam în sâsâiac, făcut din nuiele de corn, vișin. Ciocanii îi facem glugă. Grâul întâi se semana, ara, borone, grapa. Când era copt, se secera. Se făceu snochi, picioare (13 snopi într-un picior). În ‘cioare stăte o zi, două. apoi îl aducei la făţare. În mijlocul fă-ţării era bătut un par. Mergeau caii împrejur până se învălătuce frânghia la par. ş-ap întorce înapoi. Împrejurul stâlpului, cât era făţarea de mare, se făce vraf. Mergeu doi cai, pân se băte grâul. Grâul îl întorcei, pân se băte tot. apoi îl grămădei, îl vânturai (cu lopeţi de lemn), îl punei în saci, suiei în pod și pe urmă la moară. Sacara o luai în mână și-o bătei de un băţ. Ca să se scuture sămânţa. Ca paiele să fie bune de acoperit”.

11 V. Butură, Cultura spirituală românească. Bucureşti, 1992, p. 362.12 Șt. Pascu, Cultura populară – mărturie de vechime şi civilizaţie românească, In: Magazin istoric, 1989, nr.

9, p. 4.


În timpurile mai vechi au existat două metode tradiţionale de arat: „hăisa” și „ţealo” sau „cialo” (hăisa era la stânga, iar cialo – la dreapta – n.n.). Iată ce ne relata (în 2001) bătrânul arsenie Moraru: „aratul, hăisa” începea de la margine (de la hat) spre mijloc, unde rămânea un răzor. Răzorul îl nivelai cu sapa și punei în pământ. Se nivela și cu borona, și cu grapa. Grapa era făcută din vișinari sau porumbari. Mai întâi borona disfăce bolovanii, iar grapa întinde vlaga la pământ. nu dăde drumul la uscăciune să se ducă în pământ.

Când arai „ţealo”, o luai de la mijloc și arai până la hat. şi într-o parte, și în alta. un an se ara „haisa” și un an „ţealo”, fiindcă se preface pământul. Dacă arai numai hăisa, se făceu haturile mari, nante. Cea mai bună era arătura de toamnă. Fiindcă pământul ţine vlaga și nu erau bolovani, când ajungei în primăvară. Dar lumea ara mai mult primăvara, că nu dove-deau din toamnă.”

De rând cu prelucrarea pământului, la Lăpușna s-a practicat pe larg și creșterea animale-lor. Conform lui Climentie Moșneagu (a.n. 1924), cioban de viţă veche, cu o bogată experi-enţă profesională, stâna era așezată pe coasta unui deal (aproape la poalele dealului). Gardul stânii era făcut din ripcă.

Târla, dinspre nord, avea perete de stuf. Încăperea pentru muls oile și cea în care dormeau ciobanii, nu erau despărţite. În stânga acestei încăperi dădea ușa altei încăperi, unde se păs-trau produsele lactate. pereţii și acoperișul încăperilor erau din stuf. acoperișul era într-o scurgere. Baciul, un om bătrân, era responsabil de prepararea produselor lactate. Ciobanii pășteau oile, iar strungarul îi ajuta.

III. Practici şi formule magice1. „ Locul” copilului („cămașa”) era îngropat lângă un izvor. Să aibă lapte mama, să hră-

nească copilul. „Locul” se mai îngropa și la rădăcina unui copac. „Locul” viţelului se îngropa tot lângă un izvor. Să aibă vaca lapte (inf. pacenco Varvara a lui Ion, n. 1922).

2. Când copilul nu putea merge, cineva îl ţinea de mânuţe. Iar o bunică lua o pană de pasăre și o taia între picioarele copilului. Zice:

– Cum zboară pana ușor,așa să meargă copilul ușor.

3. Când copilul nu doarme, mama iese noaptea cu copilul în braţe și se uită la stele. Zice că i-a fost făcut de plânsori.

4. Dacă naște copii și tot mor… Dacă avea altul, îl duce la biserică și-l boteza. Venea acasă. Îl vindea mamei pe fereastră. O cumătră îl vindea. Mama îl cumpăra. Chipurile, n-avea să mai moară.

5. Când cădea un dinte, îl arunca peste casă și zicea:– Cioară de la moarăn-aţi un dinte de osşi dă-mi unul de oţăl.

6. În postul mare se făceau „cucoșei”. Se zicea:– Săriţi, săriţi cucoșeiCum s-ar fetele la flacăişi babele la moșnegei.

7. Când îţi amorţea un picior, ziceai:– Ieși babă din picior,Că ţi-o murit un ficior.– Care, care?– Cel mai mare.


şi apoi numeri degetele de la picior. până trece furnicatul, cârcelul.8. Când cumperi un porc, pui banii pe pământ și zici:

„– Să fie porcul, gras ca pământul”.9. Când te păzești de un câine rău, zici:

– Lacata la tineşi cheia la mine.

10. Când nu ploua multă vreme, 9 fete luau apă de la fântână și o duceau la mormântul unui mort adus de peste hotare. udau mormântul (Ţoncu – pârău Ileana a lui Ion, n. 1933).

11. Sara, ca să asfinţească soarele mai devreme și noi să ne culcăm, ziceam:– Două beţe și un cuţitDă-te soare la asfinţit.

Iar când să mâncăm, ziceam:– Două beţe și o spetează Dă-te soare la amiază.

Iarna ne adunam mai mulţi copii și ziceam:– Luci, soare, luciCă ţi-oi da un sac cu nuciş-o păreche de papucipapucii ii purtaşi nucile li-i mânca.

12. Când vedeai lună nouă, ziceai:– Lună, lună nouăTaie pâinea în douăSă ne dai și nouăTaie-o în patruşi dă la tot satu.(inf. Blendarenco Maria a lui Constantin, n. 1927).

13. Când nu ploua multă vreme, 9 fete curate făceau o păpușă mare, cât o femeie. O făceau din rufe vechi, curate. O făceau sâmbata sara. Mamele le puneau la cale. Duminica dimineaţa făceau așa ca o năsălie, puneau păpușa pe năsălie și o duceau la hotar. Din faţă năsălia o ducea un băiat, iar din urmă – o fată. Din urmă mergeau fetele, care au făcut păpu-șa. Erau și grochinceri (gropari), 2 băieţi (de 8 – 10 ani). şi mergeau bocind până la hotarul satului Spărieţi (acum şipoteni). pe drum boceau:

– Hulă, hulă papahulăScoală-te și roagă-te lui DumnezeuSă stârnească ploileSă huiască văileSă împle pâraiele.

Dacă au ajuns la hotar, îngropau păpușa. Se pune un semn, o cruciuliţă de lemn. Veneau acasă și făceau praznic, ca la mort. Mamele pregăteau praznicul. păpușa ceea rămânea acolo, la hotar, pe vecie. n-o mai scotea nimeni (inf. Bubuiog Vera a lui Gheorghe, n. 1935 și Sori-van Maria a lui Ion, n. 1937).


IV. Zilele săptămânii1. luni. nu se dă nimic din gospodărie. Că nu-ți merge. nu se spală capul. Se începe tot

lucrul. Îţi merge.2. marţi. nu se împle borș, nu se lă (spală capul – n.n.). Se poate de dat din gospodărie.

Dar numai până la asfinţitul soarelui. Marţea îi zi de năpastă.3. miercuri. Zi de săc, de post. Se postește.4. Joi. Zi de târg. Tot celea se face. După paști, opt zile, nu se lucrează în vie. Zice că bate

piatra. a noua joe îi cu cruce. Iese joile. Se numește joia mânioasă. De Joia mare se coace pâine. Se găteau de sărbători.

5. Vineri. Înaintea paștelui era Vinerea sacă. nu se mănâncă deloc. Se coace pască și co-zonac. Mănânci după ce asfinţește soarele și ies stelele. Să fie mirele frumos. Întâi beai oleacă de aghiazmă. așa făceau fetele cele mari. În zilele de post nu se culcă cu femeia.

6. sâmbătă. Se dă de pomană. Se spală capul, până la asfinţitul soarelui. Sâmbăta sara, dacă trage clopotul la biserică, nu se mai poate de lucrat.

7. Duminica. nici nu se face mâncare, nu se face focul. nici pătrungel, pentru borș nu se rupe. până luni, când răsare soarele, nu se face nimic.

V. semne ale naturii1. Când bate vântul din jos (de la sud), îi a ploaie.2. Dacă se scaldă păsările în colb, îi a ploaie.3. Când zboară rândunelele pe jos, îi a ploaie.4. Când cioarele zboară pe jos, va ninge.5. Când mâţa se spală și se uită la ușă, va fi vreme caldă; dacă se uită spre sobă va fi frig.

aprinde focul…6. Dacă iese furnici cu aripi, îi a ploaie.7. Când cântă cucoșii, sara, în pătul, zice că se schimba vremea (inf. Ţoncu – pârău Ilea-

na a lui Ion, n. 1933 și Stoian Eudochia a lui Vasile, n. 1954).

VI. folclor1.Viteazule mitraliorun’ ţi-a fost dat să mori?– Sus, în vârful munteluiDe asupra CarpatuluiÎn spartul ghiulelorÎn ploaia gloanţelor– Spune, mamei, cine te-o spalat?Roua când s-o scuturatSpune, mamei, cine te-o-mpânzit?Ierburile când au înverzitSpune, mamei, cine te-o-ngropatpiscurile când s-o dărâmat.

2.Leliţică cât te ţâin-ai țânea câlţi în budâiÎn budâi îi ţinea brânzăşi din câlţi ai face pânză.asta-i lelea lăudatăCu cânepa în poiată.La leliţa jucăușăCu gunoiul după ușăpune boii la tânjalăşi scoate gunoiul afară.


3.Când s-o dat năroaceleEu am fost cu vacile.Când s-o dat noroc în satEu am fost la samanat.Cine are noroc marepune piatră și răsareEu pun fir de busuioc şi n-a răsărit deloc.

4.Foaie-l verde trei arginţiFusei una la părinţiMi-au venit mire din satşi părinţii nu m-au data venit unul din lumeLa părinţi le-a părut bineDupă dânsu m-au dat.La două, trei luni de zileVine mama pe la mineşi mă-ntreabă de mi-i bineEu de frică, de rușineI-am spus mamei că mi-i bine.– Fata, mamei, de ţi-i bineunde-i carnea de pe tine?– Carnea și ciolaneleMi le-au mâncat neamurileÎnjugă, mamă, patru boişi vină și mă ie înapoi.

5.Doi iubiţi când se iubeauCa doi zarzări înfloreauCând au dat la logoditpărinţii nu i-au voitamândoi s-au otrăvit.Din fetiţăCrește-o viţăDin băiatCrește un bradViţa crește și se înalţă

pe brăduţ mi-l înhaţă,Viţa crește și se întindepe brăduţ mi-l cuprinde.

6.Vine trenul din GalaţiÎncărcat cu concentraţiStrigă unu din vagonFără mâini, fără piciorDaţi-mi mâină de-ajutorOri un glonţ în cap să mor.

7.Descântec de deochiDescânţi în apă neîncepută. Cu cuţitul. Când îl găsește pe om. Zice:‒ Trei surori a soareluişăd în poarta raiuluiuna râde,una de deochi stingeStinge deochiul lui Gheor-gheDin mâini,Din cioare,Din tăti măruntaieleDi săgetăturăDi pocitură.De-a fi deochet de femeieSă-i crape ţâţeleSă-i curgă lapteleSă-i chiară copchilul de foame.De-a fi deochet de fată mareSă-i chice părulSă rămâie pleșcatăDe toată lumea arătată.De-a fi deochet de bărbat Să-i crape boașeleSă sâ-nșire sămânţele.De-a fi deochet de vânt

Să-i crape calul (fiindcă vân-tul îi flăcău, el îmblă călare – explicaţia informatorului)Să să zbuciume pe pământ.Chei diochiDintre ochiSă rămâie Gheorghe luminatCa Dumnezeu ce l-o făcut.

8.– un’te duci tu, răcușor?– M-a duc broască să mă-n-sor– n-ai tu cap de legătoareDar nici trup de-ncingă-toareLa ce dracu să te-nsori?

9.Cinghilităanghelușu are peneTandalic vine și cereanghelușu nu se-ndură Tandalic vine și fură.(Cloșca cu pui și hultanu) (inf. Blendarenco Maria a lui Constantin, n. 1927).

10.De-a mijatcaSe număra pe degete, zi-când:– pe la poarta HânculuiTrece fata turculuiCu-n cojocDe motocȚavalanchiȚanchi. (inf. Bubuiog Vera a lui Gheorghe, n. 1935 și Sorivan Maria a lui Ion, n. 1937).

Dispun de o bază documentară temeinică privind tradițiile etnofolclorice ale localității Lăpușna. Însă, spațiul restrâns ce mi s-a oferit pentru scrierea acestui material, nu mi-a permis să valorific întreaga bogăție spirituală a lăpușnenilor. La fel, din aceleași considerente, a rămas umbrită abordarea teoretică a probleme-lor referitoare la cultura tradițională.

În fine, țin să subliniez că cercetarea sub multiple aspecte a tradițiilor etnofolclorice necesită un studiu de amploare. Dar, pentru traducerea în practică a acestor deziderate, sunt necesare anumite investiții. Ca urmare, doar cu ajutorul oamenilor de bună credință, cultura populară a localității Lăpușna ar putea fi va-lorificată plenar.


reaBIlItarea CurţII DomNeștI De la lăPușNa – îNtre IstorIe șI fICţIuNe

dr. Tamara NESTEROV

Motto: O problemă este rezolvată când devine mai grea.(Proverb indian)

proiectul Reabilitarea Curţii domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice (Histo-ryTour) a stimulat studierea unui obiectiv medieval și a componentelor sale urbanistice și arhitecturale, nesperat de a mai fi cunoscute vreo dată: Curtea domnească în Moldova, cu atât mai mult cea de la Lăpușna, încă nu suscitase interesul cercetătorilor. Rezultatele studiului urmau a fi puse la baza soluţiei arhitectonice care trebuia a fi realizată în actualul sat Lăpuș-na. Ideea, foarte îndrăzneaţă și oarecum fantezistă la început, în lipsa studiilor temeinice istorice și arheologice, treptat a început a prinde contur.

proiectul a fost o provocare, o încercare de a pune „pe butuci” știinţifici localizarea Curţii domnești de la Lăpușna și atribuirea unui aspect corespunzător perioadei de apariţie sau utilizare a fostei reședinţe domnești de la Lăpușna. pentru a aprecia dificultăţile care urmau a fi depășite, este suficient de a compara proiectul Reabilitarea Curţii domnești medievale Lă-pușna. cu o problemă cu mai multe necunoscute, la care numărul necunoscutelor a depășit limita care în matematică permite soluţionarea fără echivoc a problemelor. În istoria comu-nităţilor umane situaţiile incerte sunt mai mult decât obișnuite, avansarea în cunoașterea tre-cutului având loc cu pași mici, prin căutarea pilonilor certitudinii. Trebuia ca într-o perioadă scurtă de timp, concomitent cu proiectarea obiectivului, care după condiţiile sale de utilizare urma să corespundă exigenţelor actuale ale turismului internaţional, să reprezinte și o arhi-tectură profund autohtonă, apropiată ca expresie arhitecturală de prototipurile istorice, scop ce putea fi atins prin găsirea răspunsului la multe întrebări, dintre care cele mai importante pentru realizarea proiectului erau:

1. A existat o curte sau o reședinţă domnească la Lăpușna? 2. Unde era localizată reședinţă domnească? Răspunsul la aceste întrebări, deși nu schimba

decizia amplasamentului propus de către administraţia locală, care a fost călăuzită de dorinţa de a include în componenţa viitorului complex turistic și o mare construcţie subterană, rămasă dintr-o perioadă neelucidată istoric, pentru „puritatea” ideii călăuzitoare a proiectului, era pe cât de dorită, pe atât de necesară depistarea fostului amplasament rezidenţial.

3. Când ar fi fost ridicată Curtea domnească la Lăpușna ? Răspunsul era important pentru găsirea soluţiei plastice a aspectului arhitectural, dat fiind cunoscută schimbarea stilisticii arhitectonice din secolele XV-XVII, timp în care Lăpușna a fost târg, centru de vamă și re-ședinţă de ţinut.

4. Cum ar fi arătat Curtea domnească de la Lăpușna, mai ales, cum arăta ea în timpul lui alexandru Lăpușneanu, care a fost cel mai mult legat de localitatea Lăpușna și care a între-

19


prins lucrări de refacere la multe din obiectivele domnești anterioare (Suceava, Iași, mănăs-tirile Bistriţa, putna, Slatina etc. )?

Studierea în complex a tuturor acestor probleme treptat a permis cristalizarea opiniei că edificarea unui complex comemorativ polifuncţional, orientat spre reabilitarea memoriei marelui voievod alexandru Lăpușneanu, iar prin el și a domnilor Moldovei din ascendenţa sa, este pe deplin justificată. Satul Lăpușna este o localitate străveche situată pe un drum comercial important, a cărei ascensiune ar putea începe, conform opiniei istoricilor, încă în secolul al XIV-lea1, din 1454 fiind cunoscută ca punct de vamă, unde din 1484 se încasa și vama de margine, cu oprirea obligatorie a negustorilor străini2. În 1469 este atestată ca târg, la un moment incert devine reședinţa administrativă a ţinutului omonim, parte a domeniu-lui domnesc. Lăpușna s-a ridicat mai ales graţie aflării la încrucișarea unor mari drumuri medievale, cum erau Drumul polonez și Drumul tătăresc. O porţiune de drum, care cobora valea Cogâlnicului spre locurile cu pește și spre mare era numită Drumul măjilor, iar alta, care urca codrii Hânceștilor spre Tighina – Drumul Lăpușnei. amplasarea benefică a locali-tăţii a condus la înflorirea târgului pe care-l găsim indicat pe hărţile geografice de la începu-tul secolului al XVI-lea alături de cele mai mari așezări urbane din interfluviul prut-nistru – Cetatea albă, Hotin, Soroca, Orhei, Chilia.

Importanţa Lăpușnei a decăzut odată cu schimbarea conjuncturii politice din regiune, aceasta pierzând drepturile de domeniu domnesc și de centru administrativ. La sfârșitul se-colului al XVII-lea (1694), moșia Lăpușna a fost dăruită Mănăstirii Ioan Gură de aur din Iași, schimbarea statutului lovind grav în amorul propriu al lăpușnenilor și mai ales afec-tând târgoveţii locali. astfel, moștenirea istorică a Lăpușnei se va rezuma doar la menţiunea privind locul de baștină al domnului Moldovei alexandru Lăpușneanu, singurul domn din Moldova al cărui nume conținea denumirea locului său de baștină.

Din cauza decăderii timpurii a importanţei economice și administrative a Lăpușnei, cu o istorie urbană cert limitată în secolele XV-XVII, tacit s-a format opinia că la Lăpușna nu pot fi mărturii istorice din fosta componentă urbană a târgului medieval, aspectul de astăzi al așezării fiind tipic unui sat înstărit din Codrii Lăpușnei. Dar studierea atentă a planului bi-sericii Sf. arhangheli Mihail și Gavriil din centrul localităţii, finisată conform documentelor în 1819, a relevat că la edificarea ei au fost folosite integral vestigiile unei biserici mai vechi3. Biserica actuală din Lăpușna, construită din piatră, după amploarea dimensională și materi-alul de construcţie utilizat a fost identificată cu o biserică domnească, iar tipul arhitectonic a îngustat perioada de posibilă edificare, sugerând sfârșitul secolului al XV-lea – prima treime a secolului al XVI-lea4, aceste rezultatul încurajând noile cercetări istorice de la Lăpușna.

În perioada de maximă importanţă a târgului și vamei Lăpușna, în Moldova au cârmuit patru domni: ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb, ştefăniţă Vodă și petru Rareș, fiecare având anumite tangenţe cu viaţa din această localitate5. În urma coroborării relaţiilor umane ale domnilor Moldovei cu localitatea Lăpușna, pe de o parte, și analiza soluţiei planimetrice a bisericii cu realizările arhitectonice din acea perioadă de pe cuprinsul Ţării Moldovei, nu a permis a da prioritate unui sau altui domn al Țării Moldova, deoarece fiecare din ei avea motiv să construiască un locaș de cult la Lăpușna. Limita de sus a datării bisericii a fost pusă de noi în corelaţie cu cea mai târzie apariţie a acestui plan de biserică moldovenească, 1 Aurel Sava, Documente privitoare la ţinutul şi târgul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, p. IX-X. 2 Constantin C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul seco-

lului al XVI-lea, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 259. 3 Tamara Nesterov, Lăpuşna şi biserica ei, Natura, 1997.4 Tamara Nesterov, Biserica dispărută din Lăpuşna – un verosimil monument din timpul lui Ștefan cel

Mare?, In: Arta, Seria Arta vizuală, Chişinău, 2006, p. 10-18. 5 În timpul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu nu sunt cunoscute biserici de acest tip.


atestat în orașul Baia, biserica adormirea Maicii Domnului, ctitoria lui petru Rareș din anul 1532, construcţia ei fiind documentată de pisanie. Dar arheologia monumentelor ștefaniene, avansată mult în ultimul timp, a corectat datarea bisericii din Baia cu timpul lui ştefan cel Mare, pe fundaţiile căreia meșterii lui petru Rareș6 au ridicat biserica actuală7. astfel, elimi-nând din perioada posibilei edificări pe ultimii trei voievozi, intervalul de timp în care a fost verosimilă construcţia bisericii domnești din Lăpușna devine ultimul deceniu din domnia lui ştefan cel Mare.

Lăpușna era un târg mare, amploarea sa fiind subliniată de numărul locașelor de cult, existând date sigure cu privire la activitatea a două biserici. În afară de biserica domnească, a mai funcţionat biserica Sf. paraschiva, menţionată în textul donaţiei de pe un Evangheliar: „Cu bunăvoinţa Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, acest evangheliar a fost cumpărat și ferecat de pan Nicoară vameș a Hotinului și doamna sa Eudochia și e dat pentru ruga sa și a părinţilor săi în biserica aflată în mijlocul târgului Lăpușna care poartă hramul Maicii Paraschiva în veșnica pomenire. În anul 7069 (1561) luna septembrie 1, în zilele binecuviinciosului domnitor Alexandru Voievod al pământului moldovenesc” 8.

perioada restrânsă a datării bisericii domnești, determinată precis graţie tipului de bise-rică și de numărul impunător de mostre cu o structură planimetrică și spaţială similară, uti-lizat doar în această limită cronologică, nu este la fel de certă în privinţa reședinţei domnești din această localitate, dar și a ctitorului care a edificat-o.

prezenţa reședinţei domnești de la Lăpușna nu este susţinută prin tradiţii locale, creaţii folclorice sau toponime, fiind lipsită de cunoașterea oricăror urme ce ar induce la localizarea fostului complex locativ, la una sau altă soluţie arhitecturală. Dar, drept răspuns la situaţia creată, când sursele istorice și memoria colectivă păstrează tăcere cu privire la cele mai im-portante aspecte ale trecutului așezării, argument servește faptul că locuitorii Lăpușnei nu cunoștiau că în orașul lor a fost o biserică domnească, ale cărei urme au fost depistate arhi-tectural și arheologic, fiind argumentate istoric, particularitate ce închide orice polemică cu privire la datarea vestigiilor bisericii medievale de la Lăpușna, oferind o rază de speranţă în privinţa unei situaţii similare cu ștergerea din memoria localnicilor a fostei reședinţe dom-nești de aici.

argumente indirecte ale aflării cândva la Lăpușna a unei curţi domnești poate servi tra-diţia istorică cu referire la prezenţa acestora în principalele orașe ale Ţării Moldovei. Reșe-dinţele domnești sunt obiectivele cu cea mai puţin cunoscută soluţie arhitecturală, situaţie comună pentru locuinţele aristocratice europene din epoca medievală timpurie, dat fiind că fiecare domn al Moldovei tindea să-și amenajeze propria curte pe moșia sa, iar vechea așeza-re se ruina treptat, risipită prin preluarea materialului de construcţie, evenimente cunoscute din documentele secolelor XVII–XIX, cu interzicerea recuperării pentru construcţia caselor a vestigiilor curţilor domnești.

arhitectura curţilor domnești din Moldova rămâne un teren nevalorificat pe măsura obiectivelor, informaţiile istorice rezumându-se la atestarea lor documentară în calitate de

6 Stela Cheptea, Monumente din timpul lui Ștefan cel Mare în lumina ultimelor cercetări, In: Monumen-tul, V. Lucrările simpozionului Naţional Monumentul – tradiţie şi viitor, Ediţia a V-a, Iaşi, 2003, Editura Trinitas, 2004, p. 62, nota 17 „Marea descoperire a fost făcută prin dezvelirea fundaţiilor şi porţiunii din paramentul bisericii edificate în Baia de Ștefan cel Mare. Ctitoria lui Petru Rareş respectă planul bisericii anterioare, inclusiv a pridvorului, dar prezintă o uşoare deviaţie a axului”.

7 Acelaşi tip de biserică, utilizat după anii de domnie a lui Ștefan cel Mare, este biserica din Părhăuţi (1522), dar care era o ctitorie boierească, realizarea căreia, conform ierarhiei societăţii medievale, trebuia să-şi facă apariţia, judecând după sistemul compoziţional închegat, la o ctitorie domnească.

8 Pavel Balan, Meditaţii la porţile Hotinului, în Moldova, 1988. Marghinal pe Evangheliarul din Hotin, păstrat în Biblioteca Saltâkov-Ședrin din Sankt-Petersburg, p. 31.


loc al emiterii unor urice în timpul trecerii prin ţară a domnului țării sau menţionate în scri-erile cronicarilor, unele reședinţe domnești fiind cunoscute din descrierile sumare ale călăto-rilor. Din perioada lui ştefan cel Mare se cunosc, în afară de Curtea domnească din Suceava, locuită mai ales iarna, și altele „îndrăgite de domnitor”9, aflate la Iași, Cotnari, Vaslui, Hârlău, Bacău, vestigiile lor fiind cunoscute și cercetate arheologic. nu este exclus ca viitoarele cer-cetări din Huși, Botoșani, Dorohoi, Roman, Orhei etc. să descopere pe teritoriul acestor urbe vestigii neatestate documentar ale curţilor domnești, cum a fost la piatra neamţ, unde urme ale Curţii domnești, necunoscută anterior, au fost depistate întâmplător. Detectarea vestigi-ilor Curţii domnești de la Lăpușna este susţinută de cercetarea etapelor evoluţiei urbane din Moldova, formulată prin concluzia că „înălţarea unei curţi în fiecare din principalele centre economice ale Moldovei trebuie considerată ca o manifestare a puterii domnești pe tot cu-prinsul ţării și ca un stimulent în dezvoltarea vieţii orașului [acesta fiind] cel mai de seamă monument al orașului”10, iar Lăpușna, cu vama de margine, era unul din principalele centre economice și administrative din Moldova de Est.

Indicaţii directe ale aflării Curţii domnești la Lăpușna se regăsesc în câteva documente. astfel, în documentul din 1694, prin care târgul Lăpușna a fost dăruit mănăstirii Sfântul Ioan Gură de aur din Iași de către domnul Moldovei Constantin Duca, în fraza „cu tot pămân-tul cât va ţinea de acel loc, cu conacul (s.n.) și cu tot locul ... în hotarele demult stabilite”11 se conţine cea mai importantă menţiune privind aflarea la Lăpușna a reședinţei domnești. În alte trei documente, plângeri din 1817, din 17 și 20 aprilie12, din 11 mai, adresate „de la toată obștea târgului Lăpușnii” către guvernatorul regiunii Basarabia, a.Bahmetiev, se face referire la reședinţa domnească din Lăpușna. Cauza era lezarea drepturilor lor de orășeni prin pre-stările boierescului (impuse de către boierul local Tomuleţ, care făcuse schimb de moșie cu mănăstirea Sfântul Ioan Gură de aur din Iași13), iar din relatarea lor aflăm că „târgul Lăpușna din veche vremi s-au numit târg și loc pentru lăcuinţa a însuși domnului Ţării Moldaviei undi și astăzi să cunoaști locul curţil(o)r domnești, bisăricile domnezăiești”14. Se sugera și timpul aflării la Lăpușna a domnului Moldovei: „Nu puţini ani încă când au fost Moldova și Valahiia nesupusă othomaniceștii puteri, fiind acește doî cnejii ocârmuitoare în puteria lor, atuncea târgul Lăpușna au fost pentru locuinţa însuși domnului Ţării Moldovii15„. aceste documente care conţineau mărturii de amplificare a importanţei târgului cu invocarea aflării aici a „lo-cuinţei domnitorului”, în opinia noastră oferă informaţii credibile, care se pliază pe evoluţia organizării administrative de atunci a ţării. Locuitorii au mai afirmat că, înainte de schimbul moșiilor dintre mănăstire și boierul Tomuleţ, ei știau „de la bătrânii noștri după documentele domnești ce avem” 16, făcând referire la actul de dăruire al lui Constantin Duca din 1694, deci fiind la curent cu menţionarea în acel document a conacului din Lăpușna. astfel, în susţinerea credibilităţii informaţiei este și referinţa cu privire la perioada aflării la Lăpușna

9 Corina Nicolescu, Arta în timpul lui Ștefan cel Mare, In: Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, Bucureşti: Ed. Academiei, 1964, p. 324.

10 Ibidem.11 Documente privind istoria României, A. Moldova, Veacul XVII, Vol. V, Bucureşti, Editura Academiei,

1957. 12 Mulţumim şi pe această cale colegului Teodor Candu pentru amabilitatea de a ne pune la dispoziţie

aceste două documente inedite. 13 Târgul Lăpuşna parte a domeniului Mănăstirii Sfântului Ioan Gură de Aur din Iaşi: Documente privitoare

la istoria târgului Lăpuşna (1694-1813), ed. De Teodor Candu, Chişinău: S.n., 2014, p. 6-7.14 Documentul din 20 aprilie 1817, ANRM, F.3, inv.1, d.1, f. f. 45-47. 15 Documentul din 17 aprilie 1817, ANRM, F.3, inv.1, d.1, f.81.16 C. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului Eparhial Chişinău. In: Arhivele Basarabiei, 1935, nr.4, p.

146-151.


a reședinţei domnești, și anume înainte de pierderea independenţei Ţării Moldovei, ceea ce coincide cu perioada identificată anterior ca verosimilă pentru edificarea bisericii domnești din Lăpușna.

astfel, la prima întrebare pusă la începutul articolului se poate răspunde afirmativ: la Lăpușna a existat o curte domnească, utilizată la sigur la sfârșitul secolului al XV-lea – mij-locul secolului al XVI-lea, limita de sus fiind admisă în raport cu domnia lui alexandru Lăpușneanu.

După cum s-a mai spus, urmele Curţii domnești de la Lăpușna nu sunt susţinute prin indicaţii toponimice și nici prin tradiţia locală, dar acesta nu este un argument categoric că aici nu a fost construit un conac. necunoașterea de către lăpușnenii de astăzi a locului aflării „locuinţei” voievodului poate fi explicată prin fluctuaţia populaţiei, care, din cauza luptelor date în regiune, modificării statutului administrativ al localităţii și decăderii importanţei sale economice, au părăsit Lăpușna, în locul lor venind alţi oameni „de pretudindeni”, cum de obicei se întâmpla.

Satul Lăpușna este așezat pe o pantă de deal care se ridică spre nord de Valea largă, cu-noscută din documente cu denumirea omonimă, limitată spre vest de cursul râului Lăpușna, iar dinspre est – de un pârâu fără denumire care are un curs sinuos. autostrada Hâncești-Le-ușeni a fost proiectată astfel ca să ocolească periferia de sud a satului. așezarea se extinde pe trei direcţii, având forma unei săgeţi cu vârful orientat spre sud, în continuarea drumului co-mercial cu direcţia spre bălţile cu pește de la prut și Dunăre (numindu-se cândva al Măjilor), și spre orașele portuare dunărene Reni și Chilia, iar cu partea opusă bifurcată pe direcţiile a două drumuri. Drumul orientat spre nord-vest, vine dinspre trecătoarea peste prut, de la Iași, iar altul – dinspre nord-est, din direcţia mănăstirii Căpriana și orașului Chișinău. aceste două drumuri se întâlneau în partea centrală a așezării, devenind străzile principale ale loca-lităţii, de unde continuau spre sud, traversând-o și împărţind-o în trei părţi – de nord, de est și de vest. amplasarea caselor de locuit cu loturile de pământ aferente de-a lungul străzilor principale, secundare și a ulicioarelor creează caracterul afânat al localităţii, care spre est se evidenţiază printr-o densitate mai mare a fondului construit, cu parcele neregulate, de mă-rimi mult mai mici, ce mărturisesc împărţirea prin moștenire a fostelor proprietăţi funciare.

Din impactul urbanismului modern cu arhitectura tradiţională a localităţilor rurale, prin includerea lor în reţeaua rutieră naţională au rezultat modificări periferice și în zona centra-lă a Lăpușnei, unde au fost amplasate primăria, școala, creșa cu grădiniţa de copii, clubul, centrele comerciale, poșta, punctul medical etc. Textura veche a localităţii s-a păstrat prin străzile care urmau cotele de relief, altele coborând de la o altitudine la alta prin racordări ample ale traseelor, prin uliţe și cărări, porţiuni rămase de la străzile vechi în interiorul unor comasări de parcele, prin amplasarea „stranie”, la prima vedere, a unor edificii ca urmare a unei delimitări de hotare și traseul stradal mai vechi – evidente reminiscenţe ale unei struc-turi medievale, localitatea evoluând în suprafaţă și populaţie. Extinderea localităţii în ultimul secol a avut loc prin valorificarea porţiunilor periferice, caracterul cărora se deosebește de fondul istoric prin divizarea riguroasă ortogonală, cu suprafaţa loturilor egală ca lăţime și lungime, repartizate simetric în raport cu traseul căilor de comunicaţie rutieră dintre ele, rectilinii cu lăţimile standarde.

Trama stradală a porţiunii vechi a satului a fost studiată după harta semitopografică a te-ritoriului Republicii Moldova, coroborată cu imaginea din satelit a satului17. aplicarea meto-dei de evidenţiere retrospectivă a traseelor dispărute prin continuarea fragmentelor păstrate, în final fiind identificată o structură specifică târgurilor, în care s-a imprimat intersecţia dru-murilor orientate spre anumite dominante de interes public și economic.

17 Harta militară topografică şi www.Goougle maps.


particularitatea tramei stradale medievale a Lăpușnei, cum și era de așteptat, s-a format în corespundere cu profilul său social-economic, cu evidenţierea anumitor nuclee în care accesul intens al mijloacelor de transport și al pietonilor au format o diferenţiere a străzilor, cu aglomerarea construcţiilor și micșorarea lăţimii loturilor din preajma pieţelor comerciale, unde habitatul, de regulă, era mai dens decât în alte zone18. pe fundalul construit al satului, cu grădini pe lângă case, se evidenţiază două centre, în jurul cărora gravitau axele de acces rutier. Drumurile care coborau panta dinspre direcţia nord-est, cu deschidere spre două por-ţiuni lipsite de construcţii, unde probabil, staţionau carele cu mărfuri pentru incasarea taxei vamale (vama) și piaţa comercială. care, nu este exclus, să fi fost utilizate mai târziu în scop economic de gospodăria colectivă (colhoz). Dacă luăm în considerare faptul că Lăpușna era punct obligatoriu de staţionare a negustorilor străini, impactul pieţii comerciale trebuia să fie imprimat deosebit de puternic în structura fostului târg. pentru aprecierea amplorii târgului de la Lăpușna în secolul al XVI-lea, este elocventă relatarea lui Belsius în jurnalul său de călă-torie: „S-au găsit la Lăpușna 20000 de galbeni, 22 cupe fiecare dintre ele de 18 mărci”19. Exact peste un secol situaţia era dramatică, deoarece în 1651 Iohann Mayer nota în Jurnalul său de călătorie: „M-am dus spre Lăpușna, acest orășel a fost ars cu totul de tătari”20. Însă așezarea s-a refăcut în curând, căci peste două decenii Secretarul de la Croix scria că printre „Orașele cele mai însemnate ... Lăpușna ... este locul de adunare al trupelor otomane când merg la război contra Moscovei sau cazacilor”21.

Centrul așezărilor istorice, de obicei, era biserica, iar un alt centru important era locuinţa proprietarului sau, în cazul reședinţelor de ţinut – Curtea domnească, aceste două edificii, în cazul aflării în vecinătate, formând un singur complex, ca la Iași, Hârlău, Bacău, Vaslui, care erau incluse într-o singură incintă. În câteva orașe, biserica domnească a fost separată de Curtea domnească printr-o stradă, posibil de provenienţă mai târzie, cum era la Suceava, Cotnari, piatra neamţ.

Biserica domnească Sf. arhangheli Mihail și Gavriil se află la joncţiunea principalelor străzi ale localităţii, amplasată pe jumătatea de est a satului, în faţa căreia, spre vest, se află un câmp larg, împărţit în două de traseul unei străzi, o ramură desprinsă din drumul venit dinspre nord-vest. aceste două porţiuni mari de teren, fără urme de parcelare obișnuită, cu impresie de zone părăsite, de parcă ar fi bântuite, se află în cvazicentrul geometric al loca-lităţii, care în perioada medievală prezenta periferia ei. această suprafaţă în paragină este limitată la sud, pe o distanţă lungă, de o cădere bruscă de teren, care formează malul înalt al Lăpușnei, pe care s-a format nucleul istoric al satului, pârâul curgând lent la 150-200 m depărtare. aflarea la marginea localităţii, pe un loc ridicat cu priveliște largă asupra împre-jurimilor dinspre sud (de unde tradiţional venea primejdia), cu o protecţie naturală datorită reliefului accidentat, inaccesibil de surmontat pe unele porţiuni, sunt condiţii excepţionale pentru amplasarea unei curţi domnești, situaţie cunoscută în orașele cu reședinţă domneas-că din timpul lui ştefan cel Mare (Iași, Hârlău, Vaslui, piatra neamţ)22.

Teritoriul dat a fost utilizat în scopuri gospodărești, pe el aflându-se două mori – una de măcinat porumb și alta de grâu, un depozit de păstrare a fructelor și legumelor etc. Dintr-o perioadă necunoscută a rămas o construcţie subterană, parţial ruinată, de dimensiuni im-punătoare (15,71x6,42 m), cu pereţii din piatră, boltă cilindrică din bolţari din cărămidă și 18 T.O. Georghiu, Centrele comerciale – spaţii ale genezei urbane medievale româneşti extracarpatice, In:

Analele Brăilei, seria nouă, an.1, nr. 1, Brăila, 1993, p. 367-378; 387-391.19 Călători streini în Ţările Române, vol. II, p. 147.20 Iohann Mayer, Jurnal de drum, In: Călători streini în Ţările Române, vol. V, p. 450.21 Secretarul de la Croix, In: Călători streini in Ţările Române, vol. VII, Bucureşti, p. 547.22 T.O. Georghiu, Cetăţile oraşelor. Apărarea urbană în centrul şi estul Europei îăn evul Mediu, Bucureşti,

Ed. Simetria, 2000, p. 111-113, 116, 118,


piatră, cota interioară de 5 m adâncime, identificată ca un beci pentru păstrarea produselor alimentare23. Vestigiile subteranei sunt în proces de cercetare arheologică, dar din aspectul arhitectonic al interiorului, prin urmele de dezafectare și refacere ce denotă câteva etape de utilizare, partea păstrată reprezentând o porţiune a unei construcţii mai ample, cu care era legată printr-un pasaj azi ruinat.

astfel, putem conchide că pe acest teren, care nu a fost valorificat pentru locuire, ci a avut o diversă utilizare gospodărească, s-a aflat anterior complexul Curţii domnești, în apropiere aflându-se biserica domnească (poate atunci nedespărţită de traseul străzii). Decizia de a instala pe acest loc complexul turistic, care ar reproduce simbolic aspectul Curţii domnești din Lăpușna, nu a fost lipsită de intuiţie

Scopul principal al proiectului Reabilitarea Curţii domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice a fost scoaterea din anonimat a unor realităţi istorice despre trecutul și im-portanţa localităţii Lăpușna, care poate prinde contur material prin ridicarea unei clădiri plurifuncţionale pentru manifestări culturale. aspectul clădirii s-a dorit a fi o reproducere arhitecturală a unei case domnești sau, din cauza necunoașterii prototipurilor din perioada de maximă înflorire a Lăpușnei, s-a admis și o variantă mai simplă – să fie în stilul epocii celui mai distinct reprezentant ale acestor meleaguri – a domnului Moldovei alexandru Lă-pușneanu, or, sarcina era cu totul simplificată – edificiul trebuia să creeze impresia unei lo-cuinţe medievale, cea ce a dat liber căutării aspectului arhitectural. Casa domnească trebuia amplasată într-o relaţie logică cu beciul descoperit, care urma a fi cea mai preţioasă parte a complexului, acel detaliu care acordă complexului autenticitate istorică. Spaţiul din beci va fi utilizat în calitate de sală de degustare a vinului, sala mică a restaurantului, sală de expoziţii, fiind posibile și alte destinaţii, astfel complexul „Curtea domnească” însumând funcţii muze-istice, culturale, dar și hoteliere cu restaurant.

arhitectura caselor domnești nu este studiată. Motivele sunt diverse, deși până nu demult cauza rezida în ideologia comunistă, care nu încuraja cercetarea istoriei naţionale medievale (este suficient de văzut tematica cercetărilor și titlurile articolelor și monografiilor din anii socialismului), dar au fost și de ordin obiectiv: casele domnești nu s-au păstrat integral. Doar în Suceava se cunosc vestigiile subterane ale caselor domnești din timpul lui alexandru cel Bun și ştefan cel Mare, studiate parţial la Vaslui, piatra neamţ, Cotnari, muzeificate la Bacău. Se mai cunosc și vestigiile caselor domnești din complexele mănăstirești (putna, probota, poate Căpriana, Slatina, Dragomirna ș.a.), unele din ele refăcute total în secolul al XX-lea – putna și Bistriţa. De remarcat că doar casa domnească a lui alexandru Lăpușneanu de la mănăstirea Slatina s-a păstrat cu elevaţia și detaliile arhitectonice.

Cine a construit curtea de la Lăpușna? ştefan cel Mare putea construi o curte domnească în Lăpușna, nu departe de aici aflându-se și mănăstirea Căpriana, ctitoria sa dintre prut și nistru. Cercetările arheologice de la Căpriana n-au identificat perioada de construcţie a ca-selor domnești din mănăstire, aflate, posibil, la sud de biserica adormirea Maicii Domnului, deasupra părţii subterane a cărora acum se află chiliile. Casele din timpul lui ştefan cel Mare s-au păstrat numai sub forma subsolurilor – la Suceava, Bacău, Vaslui, piatra neamţ. La Hâr-lău casa domnească nu avea subsol, fiind construită la nivelul solului24.

După cum se obișnuia în Moldova medievală și după cum atestă cercetările arheologice de la Suceava, Bacău, casele domnești și boierești din secolele XV-XVI, locuinţele aristocra-tice, ca și locuinţa populară, aveau un plan compact, dreptunghiular, dar preluate la o scară mai mare. aveau cel puţin două niveluri, cu parterul construit deasupra unui subsol amplu,

23 Vlad Ghimpu, Destinul istoric al târgului Lăpuşna, In: Tyragetia, Vol. XII, Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei, Chişinău, 2003, p. 161-167.

24 C. Nicolescu, op. cit., p. 335.


destinat păstrării produselor alimentare. parterul și beciul nu comunicau între ele, deasu-pra gârliciului aflându-se foișorul/cerdacul intrării. Judecând după exemplele cunoscute mai târziu, precum și conform arhitecturii populare tradiţionale a repartizării încăperilor casei populare, casele domnești erau acoperite cu învelitoarea din șindrilă, în patru pante cu profil frânt pentru a lărgi streașina, cu detașarea acoperișului cerdacului intrării, cu coșuri robuste din cărămidă pentru evacuarea fumului de la sobele din casă.

„Curtea domnească” de la Lăpușna a fost proiectată de arhitectul nicolae petrov din ca-drul grupul de proiectare „arhideea”, cu consultarea știinţifică a subsemnatei. În căutarea organizării planimetrice a „Casei domnești din Lăpușna” s-a recurs la generalizarea parame-trilor și a structurii spaţial-volumetrice, ţinându-se cont că vestigiile cunoscute ale acestui tip de locuinţă, care în Moldova medievală reprezenta aceeași organizare funcţională a în-căperilor ca și casa populară, doar mărite în dimensiuni și în numărul încăperilor. Vestigiile arheologice ale acestui tip, precum și descrierile contemporanilor au scos la iveală, aproape ca o legitate, următoarele: organizarea spaţială a tuturor caselor, mai ales ale domnilor țării, boierilor și târgoveţilor, era pe spaţii subterane (beciuri, pivniţe), utilizate pentru păstrarea vinului și a alimentelor, de-asupra la parter aflându-se odăile, unde se putea ajunge pe trepte exterioare. „Curtea domnească” din Lăpușna va avea mai multe niveluri, o parte din încăpe-rile edificiului (camerele de hotel) fiind ascunse în mansardă, iar o altă parte – în demisolul clădirii, conceput ca un beci tradiţional. aspectul interior al acestuia a fost inspirat din vesti-giile caselor domnești cunoscute din orașele și mănăstirile Moldovei istorice. Beciurile, cele mai evoluate, constau din două încăperi, fiecare divizată în două nave printr-un rând central de stâlpi din piatră, pe care se sprijină arcurile-dublouri ale boltei cilindrice.

Deși se cunoaște „modestia” volumetrică și spaţială a caselor păturii înstărite de pe în-tinsul Ţărilor Române, admitem că palatele domnești erau de dimensiuni corespunzătoa-re destinaţiei de centre administrative ale ţării. Casele domnești erau destinate îndeplinirii mai multor funcţii: de locuinţe, de reședinţe pentru primirea solilor, a negustorilor; la palat locuiau membrii familiei domnului țării, servitorii, sfetnicii străini, „specialiști în diverse sfere”, medicii etc. La palat se dădeau ospeţe, pentru care erau necesare săli mari, bucătării pe măsură, magazii, o curte gospodărească etc., de aceea pentru Lăpușna s-a propus o casă de dimensiuni impunătoare, arhitectul reproducând schema unei case tipice pentru Moldova. arhitectura caselor boierești din Basarabia din secolul al XIX-lea – de la Dolna, Cernoleuca, Micăuţi, Donici/fostul Bezeni, piatra, toate evoluate de la casa cu trei încăperi, cu amplasa-rea foișorului/cerdacului în centrul intrării, cu două odăi repartizate simetric în raport cu intrarea, sunt mărturii ale conservatismului locuinţei românești/moldovenești, reprezentând perpetuarea arhitecturii caselor domnești, preluate și de boierii locali.

Case domnești au fost construite și în unele complexe monastice, dar care nu au fost sufi-cient de reprezentative pentru o reședinţă domnească, dat fiind că erau parte a unui complex religios unde domnul țării venea în anumite momente ale vieţii. Ele erau potrivite pentru popas în timpul călătoriei prin ţară în interes de domnie și nu de locuinţă îndelungată a familiei domnului Moldovei.

În arhitectura complexului turistic „Curtea domnească” de la Lăpușna, aspectul exterior medieval a fost influenţat de casa domnească de la Slatina, ctitoria lui alexandru Lăpuș-neanu, care s-a păstrat integral, cu arhitectura în spiritul timpului său, când renascentismul intra în vogă în Moldova. De aici provine decorul plastic și sobru al clădirii, rezumat la para-mentul neted al pereţilor tencuiţi, ancadramentele simple ale ferestrelor.

prin construcţia acestei clădiri s-a propus o reabilitare nu numai a memoriei domnilor Moldovei din secolele XV-XVII, ci și a tehnicii de construcţie din Moldova medievală. prin-tre acestea se numără ventilarea și parţial iluminarea demisolului prin sistemul de răsuflători


încorporate în pereţi, care se deschid prin penetraţii de lucrare în bolta cilindrică a subsolu-lui, iar în exterior reprezintă mici orificii rectangulare, acoperite cu grilaj forjat. asemenea soluţii inginerești au fost identificate la mănăstirea Căpriana, la beciul vechi descoperit pe locul fostei curţi domnești din Lăpușna ș.a.

Tot pentru a atribui un aspect istoric interioarelor, se propune instalarea unor sobe din cahle, posibil ca decoraţiune pentru interiorul care va fi dotat cu încălzire prin cazan cu gaz natural.

Curtea domnească din Lăpușna va fi înconjurată cu o incintă de piatră, intrarea pe teri-toriul ei fiind evidenţiată printr-o poartă cu două canaturi, amintind soluţiile monumentelor similare de pe teritoriul Basarabiei.

4. Curtea domnească din Lăpuşna, arh. N. Petrov.

2. Analiza tramei stradale a s. Lapusna după harta semitopografică.

3. Casa domnească a domnului Moldovei Alexan-dru Lăpuşneanu de la mănăstirea Slatina.

1. Trama stradală a s. Lapuşna, dupa maps. Google.ru, cu indicarea unor dominante social-economice


lăPușNa. materIale PuBlICate îN reVIsta „Natura”

dr. hab. Ion DRON

lăPușNamotto: „Lăpușnenii deopotrivă cu orhee-

nii, sorocenii și tighecenii întotdeauna au con-stituit nucleul de bază, de rezistență împotriva tuturor năvălitorilor și barbarilor, au fost și rămân gloria etniei române la fruntariile de est ale spațiului etnic românesc”.

numele topic Lăpușna din Basarabia are o semnificație deosebită în istoria noastră, această străveche localitate este situată în valea râului cu același nume, afluent pe stânga al prutului.

Investigațiile de ordin arheologic demonstrează că așezarea Lăpușna, împreună cu locali-tățile subordonate Rusca și anini, a fost vatră locuită de strămoșii noștri fără întrerupere (cu dovezi incontestabile) încă din epoca bronzului (mileniul II î.Ch). pe locul Lăpușnei au fost descoperite vetre daco-getice și necropole ce țin de cultura autohtonilor. Deosebit de bogate și variate sunt vestigiile arheologice medievale (sec. XIV-XVII) aflate pe locul Lăpușnei și în perimetrul acestei comune, ele fiind dovada unei vieți înfloritoare în zonă.

Cu toate că Lăpușna, în calitate de așezare omenească, are o vechime onorabilă, aceasta este menționată în izvoarele scrise sub numele actual doar din prima jumătate a secolului XV, alte acte mai timpurii neajungând până la noi din cauza nenumăratelor războaie și incen-dieri. Istoricul Constantin C. Ciurescu consideră că „e foarte probabil ca Lăpușna să dateze din a doua jumătate a secolului al XIV-lea de rând cu multe alte localități contemporane cu întemeierea statului moldovenesc, iar ținutul (Lăpușnei – I.D.) și-a luat numele de la târg și nu de la apă”.

Mai mulți cercetători fiind duși în eroare de unele „autorități” ale științei și folosind lu-crări depășite, au tipărit de mai multe ori părerea falsă conform căreia numele Lăpușna (din Basarabia) ar fi de origine slavă, format de slavi și ar însemna la origine „în slava veche) „scai, scaiete” ori „loc năpădit de scaieți, spini, brusturi”. acești autori, în afirmațiile lor n-au ținut cont de faptul existenței în graiurile românești a termenului lăpuș „brusture” (în română de proveniență latină) care nu este nicidecum împrumutat de români de la slavi. nu s-a ținut cont aici și de faptul că în toponimia românească nume topice de felul Lăpușata, Lăpușel, Lăpușoiul, Lăpușul sunt destul de frecvente. De altfel, în limba bulgară și în alte limbi slave lopuh/lopuș înseamnă „brusture” și nu „scai”. De asemenea, în etimologizarea numelui topic Lăpușna nu s-a ținut cont că aceasta în trecut a fost cunoscută localnicilor și în varianta Lă-pușata fapt confirmat în scris de o cronică turcească de la 1672 în care Lăpușna este interpre-tată în turcește (evident din graiul băștinașilor localnici) în varianta (schimonosită) Lăpușta în loc de cea corectă românească Lăpușata. am mai scris și cu altă ocazie că Lăpușna este o

20


variantă slavizată a Lăpușatei în cancelaria domnească a Moldovei feudale unde hrisoavele și alte acte se scriau în sec. XIV-XVI în exclusivitate într-un idiom slav. astfel, în cancelaria domnească, iar mai târziu și în cancelariile administrației ruse țariste de ocupație, scribii și grămăticii (intenționat ori mai puțin intenționat) au slavizat, au tradus din românește și au schimonosit următoarele nume topice: Ciorna, Cojușna, Cuhareuți, Huluboaie, Verbca, Lăpușna, Nerușai, Peresecina ș.a., respectiv, din formele primare corecte românești: Negrea, Cojușnă, Cuhurești, Holboaia/Hluboaia, Lăpușata, Norocel, Porosăceni, Salcia.

nu vom uita că în timpul Moldovei feudale Lăpușna era unul din cele mai însemnate puncte vamale ale statului. Vama de la Lăpușna era de același rang cu vama de la Iași, „ba poate mai importantă” după cum scrie savantul moldovean andrei Eșanu „deoarece aici erau plătite de către negustori și sumele pentru vama de la Cetatea albă și de la Tighina, în cazul în care caravanele negustorești urmându-și calea (de exemplu spre Constantinopol) nu treceau prin aceste din urmă centre vamale”. Înainte de 1740 vama de la Lăpușna este transferată la Chișinău.

Timp îndelungat târgul Lăpușna este proprietate domnească care la răscrucea sec. XVII-XVIII, împreună cu ocolul, trece treptat în mâna unor proprietari laici și ecleziastici.

Este cunoscut că în 1694 „moșia domnească numită Lăpușna, cu tot pământul cât va ținea de acel loc, cu conacul și cu tot locul (...) în hotarele demult stabilite” este dăruită de domnul Moldovei Constantin Duca mănăstirii Ioan Zlatoust din Iași, aceasta numită de ase-menea, „mănăstirea sau biserica Sfântului Ioan Zlatoust din Beilic”.

Tot la Lăpușna, pe timpuri, s-ar fi găsit un mitoc (o mică mănăstire), slujitorii mitocului aparținând mănăstirii neamțu din dreapta prutului. atunci când în 1814 mitropolitul Ga-vriil Bănulescu-Bodoni permite lăpușnenilor să-și construiască o altă biserică în piatră în locul celei vechi s-a concretizat că biserica va fi zidită „pre temelia mănăstirii (sublinierea ne aparține – I.D.) vechi” ceva mai jos „pe temelia veche”. De aici se confirmă existența unui mitoc, adică a unei „mănăstiri” la Lăpușna care ar fi existat cu „slujitori aparținând mănăs-tirii neamțu” până prin 1814, fapt mai puțin cunoscut celor ce au scris despre biserica din Lăpușna. Construcția noii clădiri a bisericii ar fi fost terminată în noiembrie 1819.

Sub aspect bisericesc ținutul Lăpușna (cu centrul cu același nume) rămâne în subordona-rea Episcopiei din Huși până în 1812, adică până la ocuparea (de facto și de iure) a Basarabiei de către Rusia Țaristă.

pe la 1772-1773, târgul Lăpușna aparținea proprietarului Lupul Hâncul, una dintre rude-le vestitului Mihalcea Hâncu de prin părțile locului. La 1803 conform „Condicii Luzilor”, ti-părită de Teodor Codrescu, Lăpușna cu 199 (oameni) birnici (alte categorii de populație nu-s amintite) aparținea iarăși Bisericii (mănăstirii) Ioan Zlatoust din Iași. În sec. XIX, în timpul ocupației țariste, Lăpușna aparține boierilor Tomuleț, Săndulache, Leon, ca în cele din urmă Tomuleț să acapareze toată moșia Lăpușnei. Lăpușnenii, de fapt, n-au recunoscut niciodată stăpânirea Tomulețeștilor, răzvrătindu-se de câteva ori împotriva acestora.

Lăpușnenii s-au învrednicit în lupte întru apărarea ființei neamului nostru. Încă în sec. XVI, din izvoare scrise, aici sunt cunoscute dregătoriile unei căpitănii și a unui hotnog cu funcții militare. În scurt timp, probabil după 1505, aici este instituită pârcălăbia de Lăpușna care funcționează cu unele întreruperi până în anii 70 ai secolului al XVIII- lea, când Lăpuș-na își pierde însemnătatea ei ca centru economic și politico-militar, deși structurile militare ale moldovenilor încă se mai mențin aici pe la 1775, când la Lăpușna sunt înregistrați „vel căpitani” ca și la Soroca, Orhei ori la Iași, care aveau în subordine „panțiri” și „călărași”.

Este necesar să semnăm aici un fapt semnificativ. În 1837, în cadrul expoziției organizate la Chișinău „pentru înjghebarea muzeului regional”, este expus „pământ cu o concentrație mare de solpetric, de pe moșia Lăpușna”, cât și „rădăcini de Kubio Tincton, din care se extrage o vopsea de culoare oranj, de pe moșia Lăpușna”.


Incontestabilul aport al lăpușnenilor în zidirea neamului nostru, în apărarea ființei noas-tre naționale a fost înveșnicit în operele cronicarilor noștri. alexandru Hâjdeu închină vi-tejiei lăpușnenilor poezia „Lăpușna”, iar poetul Liviu Damian – o carte întreagă întitulată „Cavaleria de Lăpușna”, cu o prefață de Grigore Vieru.

Ca și toți ceilalți basarabeni, în timpul perioadei sovietice lăpușnenii trec prin aceleași greutăți și calvaruri, prin aceleași deportări și umiliri. numai în perioada anilor 1941-1950, din comuna Lăpușna au fost arestați, schingiuiți și deportați fără nici o vină, de către slugoii regimului străin de ocupație, 118 fii și fiice – floarea intelectualității și cei mai de seamă lă-pușneni.

Ca și în multe alte localități, în Lăpușna s-au născut multe personalități de vază ale nea-mului românesc. ar fi aici vorba, în primul rând, de domnul Moldovei alexandru Lăpuș-neanu (domn între 1552-1561, 1564-1568), despre care se spune că s-a născut la Lăpușna ca fiu al lui Bogdan al III-lea și al anastasiei din Lăpușna. În Lăpușna își are originea ana Bantâș (?-1677) mama fraților antioh și Dimitrie Cantemir, soția domnului Moldovei Con-stantin Cantemir. unul dintre strămoșii anei Bantâș a fost „Vicol, târgoveț din Lăpușna”. La 2 iulie 1941 în această localitate se naște dirijorul, regizorul, redactorul muzical al Radiote-leviziunii naționale din Chișinău (1965-1990) Liuba Munteanu, numele ei fiind inclus în Enciclopedia interpreților din Moldova de Serafim Buzilă (Chișinău, 1999).

Tot aici, la Lăpușna, s-a născut și Maricica Dănuță – o singură fată în batalionul nr.6 de poliție – secerată de schijele unei mine la 1 iunie 1992, în timpul luptelor de pe platoul Tighi-na, duse pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova.

În prezent, numele istoric Lăpușna – un nume de glorie al străbunilor noștri, mai este înveșnicit în denumirea județului Lăpușna (cu centrul județean la Hâncești) și în denumirea Episcopiei de Cahul și Lăpușna (din octombrie 1999), înființată încă la 17 iulie 1998, inițial cu denumirea Episcopia de Cahul și Căușeni.

(Revista „Natura”, nr. 6, iunie 2001)

Bibliografie: 1. Sava Aurel V. Documente privitoare la târgul și ținutul Lăpușnei (București, 1837).; 2. Dron Ion. Lăpușna//L.R.1999, nr.1.; 3. Dron Ion. Lăpușna //Na-tura, septembrie – octombrie 1999.; 4. Cartea memoriei. Catalog al victimelor totali-tarismului comunist. Vol. II (Chișinău, 2001).; 5. Eșanu Andrei, Eșanu Valentina. Mol-dova medievală. Structuri executive, militare și ecleziastice (Chișinău, 2001).; 6. Dron Ion. Studii și cercetări (Chișinău, 2001).

lăPușNaLăpușna, unul din afluenții pe stânga ai prutului, este un râu interior al Republicii Moldo-

va, având lungimea de 70 km și suprafața bazinului de 463 km pătrați, izvorând în apropierea satului Vărzărești (județul Lăpușna), ceva mai la est de marginea acestei localități.

pe malul acestui râu și în valea albiei Lăpușnei sunt situate satele (de la nord la sud) Iur-ceni, Cristești, Bolțun, Cornești, pașcani, Lăpușna, Bălceana, Sofia, negrea, Cărpineni, Vo-inescu (numit de sovietici după 1946 – pobeda), Mingir, Sărata-Răzeși, Tochile-Răducani.

Râul Lăpușna mai este alimentat și de o sumedenie de mici afluenți, dintre care cei mai importanți par a fi Mlădina (zis și Mlădinești), afluent de dreapta, Rusca, afluent de stânga, ce se varsă în Lăpușna în zona localității Lăpușna și Lăpușnița – un pârău – afluent de stânga – acestea se varsă în Lăpușna puțin mai la nord de localitatea cu același nume. Lăpușnița mai sunt numite și alte două văi cu pâraie: prima, cea mai nordică, prin pârăul ei formează un afluent de stânga ce izvorăște la nord-vest de satul Iurceni și se varsă în Lăpușna în limitele


satului Cristești; o altă Lăpușniță, în calitate de afluent de stânga, este formată de un pârău ce curge la est de satul Cărpineni și care se varsă în Lăpușna cătun în limitele satului Mingir (la nord-vest de satul Iurceni, pe timpuri a existat și un cătun numit tot Lăpușnița, după numele văii). Din această cauză localnicii din zona bazinului râului Lăpușna, deseori, confundă nu-mele Lăpușnei cu numele Lăpușnița. această greșeală, unde hidronimicul Lăpușna este redat și Lăpușnița, a fost comisă și la editarea Hărții Topografice a Republicii Moldova, efectuată în 1998 la Kiev.

Vestigiile arheologice demonstrează că zona râului și afluenților Lăpușnei a fost locuită de om din cele mai vechi timpuri. Îndeosebi, valea Lăpușnei și a hârtoapelor acesteia este des presărată cu urmele mai multor așezări daco-getice. ar fi fost firesc ca dacii (daco-geții) să fi avut hidronimicul lor pentru Lăpușna… noi azi avem păstrată doar această denumire.

În actele istorice domnești râul Lăpușna este amintit de la începutul sec. XV.pentru proveniența numelui Lăpușna (denumirea localității provine de la numele văii

și nu invers) s-au propus mai multe etimologii, unele neavând nimic în comun cu adevărul științific. Deci, s-au propus proveniențe „tătare”, „turce”, „slave”. Majoritatea autorilor pre-cedenți (M. Ceachir, G. Răutu, I. Iordan, C. Giurescu, a. Eremia ș.a.), în stăruințele lor n-au observat că numele topice Lăpuș, Lăpușul, Lăpușata, Lăpușel, Lăpușoiul sunt formate de români și nu pot fi considerate împrumuturi toponimice. La baza acestor nume topice stă românescul lăpuș (lăpuc), care este un regionalism în graiurile române (pe lângă brusture de origine daco-getică) și care este un derivat-urmaș al latinescului lappa „brusture”. Reieșind din faptul trecerii latinescului lappa „brusture” (foneticește) în românescul lăpuș/lăpuc, mai degrabă ar trebui să vedem în Lăpușna o creație toponimică autohtonă, trecută ca multe alte nume topice românești printr-o filieră slavă (comp. sufixul slav -n(a), de cele mai multe ori, în cancelaria domnească unde actele în sec. XIV-XVI se scriau în exclusivitate într-un idiom slav, străin firii românilor. În timpul cercetărilor pe teren, de la unii bătrâni am reținut că lo-calitatea Lăpușna s-ar mai fi numit pe timpuri și Lăpușata, deci exact așa cum ar fi trebuit ea să se numească evoluând din termenul lăpuș și din faptul creșterii brusturelui în abundență în vale în timpuri imemorabile. Teza noastră privitor la originea autohtonă a Lăpușnei slavi-zate (prin sufixul -na) este confirmată de faptul reținerii numelui-variantă (arhaic) a Lăpuș-nei în forma Lăpușta (rupt fonetic din Lăpușata) într-o cronică turcă din anul 1672. ştiind că în cancelaria domnească a Moldovei mai multe nume de locuri, ape și sate au fost slavizate (comp.: Cerna /Ciorna din valea lui negrea, Cervlenul din Roșu, Dâscova din Dașcu ,Co-bâla/Cobale din Iapa, Crasna din Frumoasa, peresecina din porosocica, Bistrița din Repedea ș.a.), suntem în drept să considerăm în context că Lăpușna este doar o variantă slavizată a numelui indigen, autohton Lăpușata, creat inițial de populația băștinașă românofonă, poate printr-o calchiere a unui nume daco-getic mai străvechi.

De aceeași părere cu subsemnatul a fost și cercetătorul Theodor porucic, încă neapreciat la justa sa valoare în istoriografia noastră. În unul din articolele sale, Th.porucic scria: „(...) numele de Lăpușna se zice că este slav și înseamnă brusturărie. şi chiar era mult brustur pe valea Lăpușnei, după cum spun bătrânii (...) poate că și numele slav de „lopuh” al brusturelui este de origină latină, numai că a fost slavizat. Însă numele moldovenesc de brustur, eu cred, că trebuie să fie vechi, tracic (...). Dar, poate numele Lăpușnei vine de la latinescul Lappula (...) . Oricum, numele văii trebuie sa fie de origine latină, dar a trecut prin bucătăria filologică a slavinilor și a altor neamuri slave (...)”.

În felul acesta hidronimul Lăpușna a provenit dintr-o variantă mai veche indigenă Lăpu-șata, printr-o ușoara filieră fonetică slavă, ce se încadrează în șirul numelor topice autohtone de felul: Brustura, Vișina, Grochilata, Găunoasa, Iniștea, Chetroasa, Coroana, Cotita, Câr-nita, Lutoasa, Munșita, Împuțita, Meunata, Mohorâta, pârlita, Holburata, Cornata, păltinata ș.a., create de românofoni și răspândite în tot spațiul etnic și istoric românesc.

(Revista „Natura”, septembrie-octombrie 1999)


ValorIle Culturale suPort PeNtru DeZVoltarea turIsmuluI îN satul lăPușNa

dr.Viorel MIRON, Marina MIRON

Cei care își doresc o vizită turistică într-un sat din Moldova găsesc în Lăpușna o bună alternativă destinațiilor medievale cunoscute: Soroca sau Orheiul Vechi. Situată în codrii Hânceștilor, Lăpușna îmbină în sine istoria unui sat medieval, prezentul cu infrastructura modernă a unei localităţi rurale, dar și spiritualitatea conservată dimpreună cu ospitalitatea localnicilor. Satul moldovenesc și, în spe-cial, cel medieval, cum este Lăpușna, poate fi atribuit atât fenomenelor proprii culturii materiale, cât și celei spirituale.

Fiind una din condițiile de păstrare a culturii materiale tradiționale, satul este în același timp lo-cul unde coexistă de fapt trecutul, prezentul și viitorul, unde se transmite din generaţie în generaţie experienţa acumulată de veacuri, se respectă cu multă grijă ritualurile legate de ciclul vieţii omenești. astfel, satul, fără îndoială, a fost permanent în câmpul de cunoaștere al omului împreună cu tranziţiile, operele artei populare orale și alte valori ale culturii spirituale.

Imaginea satului a intrat în tezaurul folclorului național sub forma elementelor importante ale basmelor, legendelor, proverbelor, ghicitorilor etc. Vârsta localității Lăpușna ne face să admitem că pe parcursul secolelor s-au format straturi culturale atât în aspect material, cât și în aspect spiritual. Drept confirmare a acestor constatări servesc descoperirile arheologice inclusiv în cadrul realizării proiectului pentru reconstrucţia Curții medievale din Lăpușna. un rezumat al cercetărilor arheologice în raza comunei scoate în vileag 17 situri arheologice care cuprind 11 așezări și 6 necropole plane sau tumulare (singulare sau complexe). Curios este că în 5 situri sunt mai multe orizonturi culturale, iar 7 au câte unul singur. Mărturiile arheologice găsite la Lăpușna sunt mai vechi decât piramidele egiptene. astfel, minim 8 culturi și civilizații au lăsat urme în acest sat de codru: epoca bronzului-fierului timpu-riu (mileniile III-I î.Hr) – necropole tumulare singulare, cultura noua-Sabatinovka (secolele XIV-XII î.Hr.) – 2 așezări din epoca bronzului, cultura Chișinău-Corlăteni (secolele XII-X î.Hr.) și cultura ge-to-dacică (secolele IV-III î.Hr.) – 2 așezări din epoca fierului timpuriu, cultura Sântana de Mureș-Cer-neahov (secolele III-IV) – 7 așezări și 2 necropole din perioada antică târzie, perioada antică târzie sau medievală timpurie (mileniul I) – 1 necropolă tumulară complexă, cultura Costișa-Botoșana-Hansca (secolele V-VII), cultura Lozna-Boris (secolele VIII-IX), cultura Dridu (secolele X-XI), cultura Lozova (prima jumătate a secolului al XIV-lea) – 4 așezări medievale timpurii, perioada medievală târzie-mo-dernă (secolele XVI-XVIII) – 2 așezări rurale, perioada medievală-modernă (secolele XV-XIX) – 1 târg cu sistem de hrube subterane și necropolă.

amplasarea pe un drum vechi comercial a satului Lăpușna, argumentată și justificată de mulţi au-tori din această culegere, se trage de fapt din tradiția de a alege locul de așezare pentru o nouă localitate cu mare grijă și cu respectarea unui șir întreg de măsuri și ritualuri, mai ales în perioada medievală când a și fost întemeiată Lăpușna. De succesul alegerii locului depindea viața mai multor generații din această așezare umană. Localitatea a reușit pe parcursul istoriei să obțină o dezvoltare economică și o importanță politică în spațiul medieval românesc, înscriind în trecutul acestui spațiu o filă importantă. Lăpușna la mijlocul secolului al XVI-lea a fost Curte domnească și este considerat locul de baștină al domnului Moldovei alexandru Lăpușneanu.

Totuși, pe parcursul istoriei sale Lăpușna a avut o dezvoltare neuniformă: a fost un târg înfloritor, un centru militar-administrativ și economic important situat pe un drum comercial internaţional care

21


lega polonia și Transilvania de Crimeea și Marea neagră. apoi a urmat perioada de declin generată de schimbările geopolitice de la hotarul de răsărit al Ţării Moldove.

În decursul secolelor de existență a acestei localități s-a format patrimoniul ei cultural material și imaterial care astăzi necesită o valorificare turistică adecvată și de perspectivă. Or, prin ofertele sale turismul permite satului valorificarea potenţialului său uman, natural, cultural etc.

În cazul Lăpușnei, turismul cultural și istoric poate deveni un factor esenţial atât pentru conservarea și protejarea obiectivelor de patrimoniu, cât și pentru dezvoltarea socioeconomică și culturală pe plan național, regional și în context transfrontalier, prin promovarea traseelor turistice culturale comune cu partenerii proiectului (municipiul Vaslui și comuna Cotnari, România, orașul Belgorod-Dnestrovsk, ucraina) pentru promovarea în primul rând a atracțiilor culturale cu amprentă istorică importantă pentru întregul spațiu românesc – Curțile domnești de la Cotnari, Vaslui (România), Curtea dom-nească de la Lăpușna, Cetatea de la palanca și, desigur, Cetatea albă (Belgorod-Dnestrovsk, ucraina).

patrimoniul cultural imaterial al Lăpușnei este reprezentat de tradiţiile și ritualurile păstrate, de evenimentele festive tradiționale locului. Spiritualitatea și farmecul acestui sat pot deveni o atracție turistică importantă pentru cei care își doresc revenirea/reîntâlnirea fie cu trecutul, istoria, fie cu anii copilăriei, tinereţii pentru o perioadă de timp pentru a (re)trăi emoții de neuitat atât de personale pentru fiecare.

pe de altă parte, unul din segmentele atractive ale tezaurului cultural imaterial, fără doar și poate, reprezintă gastronomia locală. O lungă istorie a convieţuirii multiculturale pe un drum comercial a determinat o serie diversificată de tradiţii alimentare. Gospodinele locale cu ușurință ar putea alimenta în sens propriu emoțiile de neuitat ale celor care vizitează Lăpușna pentru practicarea turismului.

Dacă la capitolul alimentație putem să nu ne facem griji, atunci trebuie să recunoaștem că mește-șugurile tradiţionale și ansamblul de informaţii și cunoștinţe legate de practicarea lor sunt astăzi din ce în ce mai rare în acest sat. Totuși, experiența multor localități cu tradiții meșteșugărești din Moldova ne permite să sperăm că odată cu apariția cererii pentru un asemenea produs (obiecte de artizanat) pe piața turistică locală va apărea cu timpul și oferta cu marca ”de Lăpușna”, deoarece păstrarea spiritului și modului de viață tradițional în multe aspecte (ritualuri și tradiții legate de ciclul vieții, relațiile în in-teriorul familiei sunt apropiate celui patriarhal, bucătăria tradițională, practicarea activităților agricole etc.) permite să credem că meșteșugurile nu au dispărut complet din activitățile localnicilor, ci doar își așteaptă momentul pentru revenire sub o altă formă – de suvenire căutate de obicei de turiști.

Interrelaţionarea sectorului turistic cu majoritatea ramurilor economice a permis turismului să devină un motor activ al creșterii economice, o sursă importantă a bunăstării populaţiei din regiunile sau statele lumii mai puţin dezvoltate economic. În cazul satelor moldovenești, inclusiv a Lăpușnei, turismul este o șanșă importantă pentru diversificarea economiei locale și, în primul rând, va oferi po-sibilitate doamnelor din acest sat să-și lanseze propriile afaceri. Într-o destinație turistică rurală nouă contează mult disponibilitatea persoanelor să ofere ospitalitate și informații necesare oricărui vizitator. De regulă, acestea sunt deținătorii de pensiuni turistice, iar în lipsa lor – angajații muzeelor locale. Din păcate în puține destinații turistice rurale din Moldova sunt pensiuni, iar muzeele locale sunt amplasate în edificii necunoscute sau chiar inaccesibile pentru puținii vizitatori care ajung aici. Cei de la Lăpușna sunt în proces de schimbare a aceastei situații: în primul rând au fost pregătite 15 persoane pentru a putea oferi ospitalitate. Toate obiectele reprezintative și informațiile despre localitate vor fi scoase din micul muzeu local aflat în școală și transferate în incinta Curții domnești. aici vor fi expuse și obiectele donate muzeului de către localnici, obiectele descoperite în pământul lăpușnean în timpul săpăturilor arheologice desfășurate până la și odată cu lansarea reconstrucției Curții domnești.

Primăria lăpuşna promovează proiecte pentru dezvoltarea turismuluiDin 2013 în s. Lăpușna a fost lansat proiectul „Reabilitarea Curţii medievale Lăpușna pentru vi-

zite turistice (HistoryTour)”, susţinut financiar de uniunea Europeană prin programul de cooperare România-ucraina-Republica Moldova. această acțiune are drept scop aprofundarea și schimbarea ca-litativă în cooperarea autorităţilor locale și antreprenorilor pe traseul turistic Lăpușna-Hâncești-Vas-lui-Cotnari- Belgorod-Dnestrovsk, prin creșterea numărului de vizitatori în destinaţiile istorice.


În cadrul acestui proiect, aplicant și beneficiar este primăria Lăpușna, iar parteneri internaţionali sunt municipiul Vaslui și comuna Cotnari, judeţul Iași (România), Comitetul executiv al or. Belgo-rod-Dnestrovsk (ucraina), parteneri naţionali – Consiliul raional Hâncești, primăria palanca, OnG “agenţia pro Dezvoltare Rurală” și asociaţia de Dezvoltare a Turismului în Moldova. În cadrul acestui proiect, partenerii susţin necesitatea dezvoltării relaţiilor transfrontaliere prin activităţi și proiecte tu-ristice, utilizarea eficientă a patrimoniului turistic din Moldova, România și ucraina pe trasee istorice comune. proiectul cuprinde perioada de implementare septembrie 2013 - iunie 2015.

parteneriatul creat dezvoltă acţiunile de proiect în interesul cetățenilor pe care îi reprezintă și al turiștilor, prin participarea la amenajarea turistică a siturilor istorice, crearea facilităţilor turistice, interconectarea pe trasee tematice, precum și prin promovarea valorilor lor cognitive, crearea unui mediu atractiv pentru antreprenoriatul turistic, conservarea patrimoniului, toate acestea pentru di-versificarea economiei locale. astfel, se îmbunătăţește punearea în valoare a patrimoniului posedat de către comunitate pentru atragerea de noi vizitatori și dezvoltarea turismului în zonele bogate în atracţii turistice. Capacităţile tehnice și manageriale ale grupurilor-ţintă și partenerilor locali sunt consolidate prin schimburi de experienţă, cicluri de instruire, vizite de studiu, promovarea bunelor practici. Fie-care partener de proiect participă și îmbunătăţește managementul destinaţiilor turistice interconectate pe traseul „Drumul orașelor medievale”.

obiectivul general al proiectului: Consolidarea cooperării transfrontaliere între comunităţile re-gionale în domeniul turismului cultural și istoric, valorificarea potenţialului comunităţilor regionale, îmbunătăţirea infrastructurii turistice și creșterea numărului de vizitatori, promovarea imaginii, va-loarii istorice și culturale a localităţilor și includerea acestora în circuitul turistic regional.

Obiectivele specifice:1. Dezvoltarea turismului transfrontalier integrat în reţelele de informare;2. Restaurarea obiectelor de patrimoniu istoric în scopuri turistice;3. Crearea noilor capacităţi turistice în regiune;4. promovarea eficientă a destinaţiei turistice Curtea domnească din Lăpușna pe piaţa turistică

internaţională.

principalele activități sunt grupate astfel:1. managementul de proiect, coordonare şi comunicare;2. Instruire şi schimb de experienţă, inclusiv: (i) sesiuni de instruiri și schimb de experienţă, (ii)

training (10 module) pentru potenţialii furnizori de servicii turistice, (iii) instruirea ghizilor de muzeu, (iv) organizarea Simpozionului regional „alexandru Lăpușneanu – Voievod al Mol-dovei medievale”, (v) organizarea Conferinţei știinţifice internaţionale „patrimoniul satului Lăpușna”, (vi) elaborarea studiilor istorice reprezentative;

3. reabilitarea localităţilor medievale, inclusiv: (i) amenajarea Casei de oaspeţi, pivniței și construcţia porții la vama veche din Lăpușna, (ii) amenajarea parcului memorial și Muzeului „alexandru Lăpușneanu”, (iii) amenajări turistice în alte orașe medievale în cadrul unui plan comun, (iv) crearea panoramei Curţii Voievodale Lăpușna, (v) realizarea unui sistem de mar-care turistic;

4. Promovarea traseului istoric „Drumul oraşelor medievale”, inclusiv: (i) organizarea de in-fo-tururi pentru promovarea orașului istoric Lăpușna, (ii) crearea rutei transfrontaliere „Dru-mul orașelor medievale”, (iii) desfășurarea campaniilor active de promovare.

promovarea valorii istorice a Lăpușneși și a orașelor de pe fostul drum comercial moldovenesc va contribui la aprofundarea cunoștințelor despre patrimoniul moștenit și la creșterea numărului de vi-zitatori pe traseele istorice comune.


PrImarII ComuNeI lăPușNa DesPre PromoVarea ProIeCtuluI ,,reaBIlItarea

CurțII DomNeștI meDIeVale lăPușNa PeNtru VIZIte turIstICe”

22

Vasile Bubuioc, ex-primar (anii 1994-1999)La început am fost numit, iar apoi ales în funcția de primar al comunei Lăpușna în anii când toți

conaționalii mei trăiau clipe de euforie odată cu dobândirea mult râvnitei independenţe a Republicii Moldova. De rând cu ei, și eu îmi doream să scot la lumina zilei tot ce ne lega de trecutul glorios al localității, al cărui nume a fost purtat de un ţinut istoric, apoi și de un judeţ în anii de edificare a statu-lui nostru democratic. pe vremuri Lăpușna a fost un târg înfloritor, un centru militar-administrativ și economic important pe marele drum internațional ce lega polonia și Transilvania de Crimeea și Marea neagră. poziționată avantajos pe harta Moldovei voievodale, Lăpușna a avut o contribuție valoroasă în dezvoltarea economică a țării, în primul rând ca centru comercial. Mahalalele satului până în prezent poartă denumirile vechi, de altădată: Tamojnea, Talcioc, Stadol etc.

această stare de spirit mi-a servit drept impuls în elaborarea stemei localității, care în anul 1998 a fost aprobată de Comisia naţională de Heraldică. Stema Lăpușnei are o încărcătură de excepţie, purtând însemnele vechiului ținut de hotar și fiind prima creată în ţară pentru o localitate rurală. Con-comitent, am început organizarea săpăturilor arheologice, de rând cu lucrul asupra editării unei mo-nografii a satului în colaborare cu regretatul Ion Dron, doctor habilitat în filologie, cercetător științific în cadrul academiei de ştiințe a Moldovei. Săpăturile au avut niște rezultate extraordinare, deschizând un element arhitectural foarte prețios, ca beciul fostului Conac domnesc, unicul în spațiul dintre nis-tru și prut. atunci a apărut ideea de revitalizare a acestui monument de o valoare incontestabilă, care astăzi devine realitate în cadrul proiectului MIS ETC 1604 ,,Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice”, cu participarea partenerilor naţionali și internaţionali din Moldova, ucraina și România. Chiar dacă a trecut ceva timp de la conceptualizare până la realizare, mă bucură nespus de mult faptul că primarii care m-au urmat au avut verticalitate și au continuat cu dăruire munca la acest proiect inedit. Consătenii mei vor avea încă un obiectiv de valoare prin care își vor slăvi înaintașii, prezentând lumii întregi file din istoria noastră glorioasă, datinile și tradiţiile ce dăinuie de veacuri în această așezare pitorească cu iz de legendă care poartă numele Lăpușna.

Nicolae Bîta, ex-primar (anii 1999-2003)am activat în calitate de primar al comunei Lăpușna în anii 1999-2003. În această perioadă în

comuna noastră a fost implementat proiectul pnuD „agenda Locală 21”. În cadrul unei ședințe de elaborare a Strategiei de Dezvoltare Locală a fost propus să includem ca obiectiv strategic dezvoltarea turismului rural. Dar a apărut întrebarea: de la ce să începem? În discuțiile grupului de lucru s-au menționat următoarele:


• bătrânii din sat povesteau cum pe vremuri, în copilăria lor, se jucau prin hrubele din centrul satului, care porneau de la un beci mare situat pe teritoriul morilor de grâu și porumb. Cu timpul, intrările în aceste hrube au fost acoperite cu pământ, astfel că nimeni nu mai știa de ele;

• ex-primarul comunei, dl Vasile Bubuioc, membru al unității de Coordonare „agenda Locală 21 Lăpușna”, ne-a informat că în anii 1998-2000, cu suportul Gospodăriei locale „Vitis-Lăpuș-nița” au fost efectuate săpături arheologice care au demonstrat existența unor construcții sub-terane din cărămidă, datate cu secolele XIII-XVII. În urma cercetărilor de atunci s-a adeverit că pe teritoriul satului Lăpușna cândva a existat un conac domnesc de la care duceau hrube subterane în trei direcții, construite în scop de apărare.

acest obiectiv a fost inclus în „agenda Locală 21 Lăpușna” și au fost planificate activități de imple-mentare a lui, una din acestea fiind proiectul „Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice”.

Ion Bubuioc, ex-primar (anii 2003-2007)Când am preluat funcția de primar al comunei Lăpușna în urma alegerilor din anul 2003, fostul

primar dl nicolae Bîta, printre alte documente ale primăriei, mi-a transmis un plan de dezvoltare lo-cală denumit „agenda Locală 21 Lăpușna”. şi fiindcă nu mai văzusem un astfel de plan, m-a intrigat și l-am studiat minuțios. Mi-am dat seama că-mi va fi de un mare ajutor în activitate. printre alte obiec-tive strategice, mi-a atras atenția cel întitulat „Dezvoltarea turismului rural în comuna Lăpușna”. Mi-a plăcut ideea valorificării trecutului istoric al localității, cu atât mai mult că din copilărie auzisem de ruinele unei vechi curți domnești și adesea mă jucam „de-a războiul” prin hrubele din centrul satului, unde în prezent se află morile de porumb și grâu. Din discuții am aflat despre săpăturile arheologice care s-au efectuat în perioada 1998-2000, că s-a început elaborarea unui studiu istoric al localității de către savantul Ion Dron. Din păcate autorul a decedat subit, reușind doar să adune materialele într-un manuscris. Eforturile noastre de a obține acest manuscris de la soția regretatului istoric pentru a-l edita nu s-au încununat de succes, dar gândul de valorificare a descoperirilor făcute anterior nu m-a părăsit niciodată. Întotdeauna am susținut această idee și am depus eforturi pentru materializarea ei. În prezent mă bucur pentru echipa care a reușit să obțină finanțare pentru a realiza acest proiect interesant de a readuce localității slava istorică de altă dată. Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu susținerea finanțatorului, dar și a cetățenilor comunei sper ca proiectul „Reabilitarea Curții medievale Lăpușna pentru vizite turistice” să fie implementat cu succes.

Ion Chiosa, ex-primar (anii 2007-2011)până la numirea, în urma scrutinului din anul 2007, în funcția de primar al comunei Lăpușna nu

am avut nici cea mai vagă informație despre istoria satului Lăpușna și nu eram la curent cu Strategia de Dezvoltare a comunei, care fusese elaborată cu participarea activă a locuitorilor și în care se punea accentul pe dezvoltarea turismului rural. Fiindcă am învățat la școală în perioada sovietică, când se studia foarte puțin istoria veridică a ținutului natal, în calitate de specialist în industria vinului nu prea am fost legat de activitățile din comună, nu eram la curent cu ceea ce s-a făcut pentru renașterea inte-resului față de istoria localității noastre. Dar, devenind primar, am aplecat urechea la cele ce se vorbeau despre o eventuală Curte medievală, despre săpăturile arheologice care s-au făcut pe teritoriul satului, precum și despre elaborarea unui studiu istoric care nu a fost dus la bun sfârșit de istoricul Ion Dron.

Datorită insistenței unui grup de inițiativă de la organizația neguvernamentală agenția „pro Dez-voltare Rurală”, am acceptat elaborarea unui proiect pentru a fi înaintat spre finanțare programului transfrontalier România – Moldova – ucraina. a urmat o muncă intensă de pregătire a documentelor necesare, de stabilire a contactelor cu eventualii parteneri din țările implicate: vizite de lucru, discuții, negocieri etc. Cu regret, proiectul nostru a fost finanțat doar parțial, fiind inclus în lista de așteptare. Dar aceasta nu ne-a făcut să renunțăm la idee! urma să identificăm alte surse pentru derularea pro-iectului.


În prezent constat cu satisfacție că proiectul are continuitate, că actuala echipă care a preluat ștafeta a obținut finanțare pentru reabilitarea Curții domnești și editarea unui studiu istoric al localității, în vederea valorificării patrimoniului istoric al comunei Lăpușna.

gheorghe Chirilă, primar ( 2011- prezent)Devenind primar în anul 2011 chiar de la primele întâlniri cu locuitorii din Lăpușna am început

să fiu întrebat de proiectul de reabilitare a Curții medievale. În parte, eram la curent cu aceasta, pentru că datorită funcției pe care am avut-o anterior am participat la multe ședințe organizate de agenția „pro Dezvoltare Rurală” privitor la acest proiect. pentru a mă informa mai bine, am discutat cu fostul primar, dl Ion Chiosa, care mi-a explicat mai amănunțit în ce constă proiectul și la ce etapă s-a ajuns. atunci am hotărât, în parteneriat cu agenția „pro Dezvoltare Rurală”, să revenim la această idee și să mai aplicăm încă o dată la programul transfrontalier România – Moldova – ucraina pentru a obține fondurile necesare. am restabilit relațiile cu vechii parteneri din ucraina (Comitetul executiv al ora-șului Belgorod-Dnestrovsk), din România (primăria municipiului Vaslui, primăria comunei Cotnari, județul Iași) cu Consiliul raional Hâncești, precum și cu asociația de Dezvoltare a Turismului din Republica Moldova. De această dată proiectul a fost aprobat și în prezent suntem la etapa de imple-mentare. Sperăm că proiectul va aduce schimbări în localitatea noastră!

lidia Beznițchi, agenția „Pro Dezvoltare rurală”Îmi place să citesc, iar în ultimul timp mă atrag tot mai mult subiectele istorice, deși de formație

sunt profesoară de matematică. Când am luat în mâini cartea lui Constantin Gane Trecute vieți de doamne și domnițe, citind capitolul despre Doamna Ruxandra a lui Lăpușneanu, m-am gândit că nu cunosc prea multe despre acest Domn al Moldovei și, mai ales, de ce se numește Lăpușneanu. am început a căuta alte surse. așa am aflat de săpăturile arheologice și rezultatele lor care s-au făcut în perioada 1998-2000 pe teritoriul satului Lăpușna, de studiul istoric al localității efectuat de regretatul savant Ion Dron, de stema și steagul localității aprobate deja de Comisia națională de Heraldică. ac-tivând împreună cu dl Vasile Bubuioc în cadrul unității de Coordonare a proiectului pnuD „agenda Locală 21 Lăpușna”, am purtat multe discuții cu diferite persoane din comună și din afara ei și astfel s-a născut ideea de a găsi finanțare pentru reabilitarea Curții domnești a lui alexandru Lăpușneanu despre care istoricii ne convingeau că s-ar fi aflat în fostul târg Lăpușna. O mărturie vie erau și vestigiile fostei Curți din centrul localității. așadar, am făcut mai multe analize și încercări, ca până la urmă să ne oprim asupra posibilității de finanțare din partea programului transfrontalier România – Moldova – ucraina. am început să căutăm parteneri în Romania și ucraina, precum și în Republica Moldova. Mă bucur mult pentru faptul că toți primarii cu care am conlucrat au fost deschiși pentru a susține ideea. Menționez că foarte mult s-a implicat dl Ion Chiosa (2007-2011), dar, din păcate, primul nostru pro-iect nu a fost aprobat. Însă, nu am renunțat și, în sfârșit, în anul 2013 am obținut finanțarea râvnită. un rol aparte în această acțiune îi revine actualului primar, dl Gheorghe Chirilă, care a dedicat acestui pro-iect, de rând cu altele, mult timp și efort. În prezent proiectul „Reabilitarea Curții domnești medievale Lăpușna pentru vizite turistice” este în derulare. În cadrul acestuia, apreciem foarte mult parteneriatul cu asociația de Dezvoltare a Turismului în Moldova, în frunte cu dl Viorel Miron, expert în domeniu.

Mă bucur că am reușit prin acest proiect sa-mi aduc contribuția la valorificarea trecutului istoric al localității, la readucerea comunei Lăpușna a renumelui de altă dată.


Capitolul 1. Harta siturilor arheologice identificate pe moşia s. Lăpuşna: 1 - Târgul medieval, 2- Pardos, 3 - Valea Râma, 4 - Mladen, 5 - Gura Văii Rusca, 6 - Valea Rusca, 7 - Gura Popasca, 8 - Elevator, 9 - Podul Valea Rusca, 10 - Gura Aninii, 11 - Rusca, 12 - Paşcani, 13 - Gura Pardos, 14 - Tumul nr. 1, 15 - Tumul nr. 2, 16 - Tumul nr. 3, 17 - Tumul nr. 4.

aNeXe. DoCumeNte IlustratIVe șI grafICe

23

Capitolul 8. Stema şi drapelul satului Lăpuşna, 1999.

Figura nr. 2. Secțiunea I. Groapa 1, adâncimea – 4 m (fundul gropii).

Imagini la capitolul 14

Figura nr. 3. Secțiunea a II-a. Groapa 1.

Figura nr. 4. Secțiunea a IV-a, după degajarea gropilor. Vedere dinspre est.

Figura nr. 5. Secțiunea a IV-a, groapa beciului cu boltă.


Figura nr. 7. Secțiunea a V-a. După dezvelirea schele-telor. Vedere dinspre nord.


Figura nr. 8. Secțiunea a V-a. Momente de lucru.

Figura nr. 10. Secţiunea a II-a. Piese din os din caroul 4, stratul 3, adâncimea – 70 cm.

Figura nr. 11. Monede (1-6), inel (7), piesă din os (8) şi bronz (9) desco-perite în necropola medievală de la Lăpuşna.

Figura nr. 12. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.

Figura nr. 13. Secțiunea a II-a. Vas ceramic.

Figura nr. 14. Secțiunile I şi a II-a. Fragmen-te de vase ceramice smălțuite.

Curtea domnească din Lăpuş-na, proiect, model 3D, arh. N. Petrov.

Casa domnească a dom-nului Moldovei Alexandru Lăpuşneanu de la mănăstirea Slatina.

Analiza tramei stradale a s. Lăpuşna după harta semitopografică

Imagini la capitolul 19

Admin

Прямоугольник

lăpuşna. studii de istorie şi arheologie, coord. şt. gheorghe postică, chişinău, 2015, 268 p

Documents